Controlul de Constitutionalitate

ABREVIERI

alin. – aliniatul

art. – articolul

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

p. – pagina

op.cit. – opere citate

urm. – următoarele

PREAMBUL

Prezenta lucrarea se dorește a face o analiză comparativă a instituției justiției constituționale, respectiv a controlului de constituționalitate în state de tip unitar și state de tip federal.

Principala motivația care a stat la baza alegerii temei de analiză a constat în propriul interes privind organizarea și funcționarea sistemelor constituționale la nivel european, în condițiile noii realități, respectiv a creării Uniunii Europene.

Însă se ridică întrebarea ce se înțelege prin justiție constituținală?

În încercarea de a formula comparativ instituția controlului de constituționalitate în cele două tipuri de structuri statale s-a impus a defini justiția constituțională cumulând componentele ei și anume faptul că acest tip de justiție se realizează prin anumite mijloace sau în anumite forme, care, deși prezintă unele trăsături comune cu mijloacele sau formele altor genuri de justiție ori împrumută tehnicile acestora, au totuși elemente specifice și exclusive.

Astfel, putem aminti aspectul procedural, respectiv scopul justiției constituționale care determină modul de organizare a instanței chemată să o înfăptuiască și procedura de activitate a acesteia, care este, în cele din urmă, asigurarea supremației constituției, sancționarea ei ca factor structurant în sistemul normativ juridic național.

În cuprinsul analizei am încercat a evidenția anumite trăsături ale controlului de constituționalitate, acest demers fiind util și necesar nu numai pentru a releva particularitățile acestei forme de justiție, înfăptuită printr-un organ special și specializat, dar și pentru a realiza delimitarea acestui organ de altele care, în mai mare sau în mai mică măsură, înfăptuiesc un control de constituționalitate.

Într-adevăr, atunci când controlul de constituționalitate se realizează „concentrat”, atunci, deci, când o singură instituție are monopolul acestui control, această instituție poate fi o Curte sau un Tribunal Constituțional ori, dimpotrivă, instanța supremă din sistemul organelor judecătorești – o Curte Supremă de Justiție.

Procedând la identificarea trăsăturilor controlului de constituționale, avem în vedere numai acea formă de control al constituționalității care se integrează modelului curților constituționale.

Așa cum se va remarca din cuprinsul analizei controlul de constituționalitate încredințat unei Curți sau unui Tribunal Constituțional independent – cum accentua Kelsen – de toate celelalte autorități etatice, principala condiție a acestei independențe fiind existența unui „statut constituțional” al organului care înfăptuiește justiția constituțională, definind organizarea, funcțiile și atribuțiile acestuia.

Din cele precizate derivă anumte condiții, respectiv înscrierea dispozițiilor cu privire la justiția constituțională în însăși constituția statului, autonomia statutară administrativă și financiară, independența judecătorilor și inamovibilitatea lor, rreeminența deciziilor justiției constituționale față de orice alte decizii jurisdicționale și, nu în ultimul rând incompatibilitatea judecătorului constituțional cu orice altă funcție publică sau privată.

Justiția constituțională, prin controlul de constituționalitate este o justiție exclusivă și concentrată, ea având monopolul contenciosului constituțional. Cu alte cuvinte instanțelor de drept comun nu li se pot recunoaște prerogative în domeniul „contenciosului constituțional” și, cu atât mai mult, ele nici nu și le pot aroga. În condițiile și în limitele stabilite prin lege, ele vor putea rezolva excepții de neconstituționalitate cu privire la reglementările cuprinse în anumite acte normative incidente litigiului cu soluționarea căruia au fost învestite.

Controlul de constituționalitate reprezintă nu numai o formă specială de jurisdicție, dar și un organ constituțional având ca misiune menținerea echilibrului constituțional.

Justiția constituțională se află situată în afara aparatului jurisdictional alcătuit de organele de jurisdicție comune, obișnuite. Astfel, ea este deci o putere independentă, o putere care nu se află la vârful unui edificiu jurisdictional.

Aceasta este diferența fundamentală între o Curte Supremă și o Curte Constituțională, Curtea Supremă fiind plasată la vârful unei piramide jurisdicționale.

Însă, între Curtea Constituțională și Curtea Supremă sau celelalte instanțe, de regulă există, unele legături. Așadar, deși organic cele două forme de jurisdicție sunt total independente, funcțional ele interferează.

Justiția constituțională asigurată de Curte/Tribunal Constituțional este o formă de jurisdicție cu reguli procedurale proprii.

Prin natura «litigiului constituțional» și a autorităților chemate să-1 rezolve, procedura justiției constituționale are, în mod necesar, unele particularități, particularități ce se regăsesc prezentate în cuprinsul prezentului demers.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Controlul de constituționalitate. Elemente de ordin terminologic

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că, prin control al constituționalității legilor, se înțelege ansamblul dispozițiilor normative care reglementează activitatea de verificare a conformității legilor și altor acte normative cu dispozițiile Legii fundamentale.

Se impune a preciza că sediul acestor norme juridice se găsește în constituție, acestora adaugându-li-se normele cuprinse în actul normativ special, care reglementează organizarea și funcționarea instituției învestite cu prerogativele de jurisdicție constituțională.

Însă, modalitățile juridice și politice prin care se asigură conformitatea actelor normative cu dispozițiile legii fundamentale sunt diferite de la un stat la altul.

Statul de tip unitar-concept și caracteristici

Ca formă a structurii de stat, statul unitar reprezintă o unică formațiune statală, are
o unică constituție, are un singur rând de organe centrale (un unic organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem), care exercită autoritatea în raport cu întreaga populatie. În statul unitar populația are o singură cetățenie iar unitățile
administrativ-teritoriale (deși se bucură de o relație autonomă), sunt supuse “tutelei” organelor centrale.

În statele unitare dreptul se aplică uniform pe întreg teritoriul țării. În doctrină se disting două tipuri de state unitare: statele unitare simple și statele unitare complexe sau regionale în funcție de gradul lor de descentralizare. În principiu, statul unitar nu este incompatibil cu recunoașterea pentru organele care adiministrează subdiviziunile sale teritoriale a autonomiei în luare unor decizii.

Autonomia locală și “tutela ierarhică” sunt criteriile care disting statele unitare centralizate de statele unitare descentralizate. Dacă cele două criterii funcționează în limite rezonabile ne aflăm în prezența unui stat unitar descentralizat. O autonomie prea largă a subdiviziunilor teritoriale poate semnifica pierderea caracterului unitar al statului, iar o tutelă severă a organelor centrale poate să semnifice inexistența descentralizării.

Descentralizarea poate semnifica doar constituirea de organe locale proprii, recunoașterea unei autogestiuni limitate, recunoașterea unui drept de decizie proprie în unele probleme de interes local sau poate semnifica o descentralizare toatală, apropiind statul unitar de statul federativ.

În funcție de gradul descentralizării unii autori disting statul unitar simplu și statul unitar complex sau regional.

Statele unitare simple sunt: România, Bulgaria, Ungaria, Suedia, iar state regionale Italia, Spania.

Regionalizarea unui stat unitar presupune crearea unei noi structuri administrative (un nivel nou), în organizarea teritorială a statului, noile instituții fiind diferite de cele locale supunându-se peste acestea.

Literatura de specialitate face distincție între două noțiuni de regionalism: pe de
o parte, regiunea semnifică situația geografică, politică, administrativă, lingvistică datorită căreia statul optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unor autonomii unor colectivități regionale și, pe de altă parte, “regionalismul politic” atunci când competențele regiunii depășesc cadrul unei circumscripții administrative care beneficiază de autonomie locală și beneficiază de autonomie politică (de exemplu Spania, Italia).

Pe lângă regiunile “politice” și cele “administrative” s-au mai distins “regiunile încorporate”, care reprezintă rezultatul creării unui stat unitar prin unirea mai multor state care își păstrează o anumită individiualitate, cum este cazul Marii Britanii, “regiuni diversificate”-cu cadre regionale stabilite atât după criteriul teritorial și politic cât și după alte criterii (limba și cultura) cum este cazul Belgiei înainte de a se autointitula stat federativ: “regiuni funcționale” create prin desconcentrare, ca simple circumscripții ale adminsitrației centrale de stat, cazul Greciei, și “regiuni prin cooperare” forme instituționalizate de cooperare între colectivitățile teritoriale locale, cazul României.

Noțiunea de regiune a fost definită de Convenția Consiliului Europei potrivit căreia “diferită uneori de la o țară la alta, noțiunea de regiune corespunde, în genere, unei comunități umane localizate în cea mai vastă entitate teritorială din interiorul fiecărei nații. Această comunitate se caracterizează printr-o omogenitate de ordin istoric și cultural, geografic sau economic, care conferă populației coeziune în urmărirea obiectivelor și intereselor comune”.

Parlamentul European, într-o rezoluție din 18 noiembrie 1988, a adoptat Carta Comunitară a regionalizării în care a definit regiunea ca pe un teritoriu sau un ansamblu de teritorii ale căror populații posedă anumite elemente în comun, precum limba, cultura și tradiția istorică.

Prin Tratatul de la Maastricht (1992) a fost înființat Comitetul Regiunilor,
ca răspuns la solicitatea organizațiilor regionale și locale de a fi reprezentate în Uniune și
a faptului ca în mai multe state membre existau entități subnaționale înzestrate cu prerogative de autonomie.

În cadrul activității Comitetului Regiunilor au fost reflectate trei principii de bază ale activității Uniunii Europene și anume: principiul subsidiarității, potrivit căruia Uniunea nu trebuie să își asume sarcini ce se potrivesc mai bine administrațiilor naționale, locale sau regionale, principiul proximității, potrivit căruia toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă drept scop apropierea de cetățeni, printr-o organizare corespunzătoare a activității lor și principiul parteneriatului conform căruia se impune colaborarea și implicarea în procesul de decizie a autorităților de la nivel european, național, regional și local în vederea realizării unei guvernări solide.

În Europa s-au evidențiat trei modele “de regionalizare” și anume:

Modelul definit “drept cultural” se bazează pe identități culturale, regionale distincte preexistente realizării unității politice a unei națiuni

Regionalismul “politico-administrativ” s-a evidențiat în statele în care autoritațile regionale au fost înzestrate cu funcții administrative de implementare a legislației naționale beneficiind de posibilitatea de “autoadministrare”

Modelul regionalismului “economic” a câștigat importanță ca urmare a consolidării “statului bunăstării” în Europa occidentală interbelică. Acest model se referă la descentralizarea administratiei serviciilor publice pentru eficientizarea lor, în folosul cetățeanului

Acest model a regionalismului duce la ideea unui “federalism fiscal” autoritățile regionale gospodărind bugetul local, prin adunarea taxelor și impozitelor și hotărând cum se cheltuiesc banii.

Un alt tip de regionalizare constă în descentralizarea regională prin crearea unei noi colectivități locale la nivelul regiunii “regiunea nu are un statut juridic superior sau o natură diferită de cea a colectivităților locale existente, dar ea se definește prin cadrul geografic mai larg și printr-o vocație esențialmente economică; ea se înscrie în ordinea constituțională a unui stat unitar.

Repreznetativă pentru acest tip de regionalizare este Franța, stat unitar în care colectivitățile teritoriale, conform art. 72 din Constituție sunt: comunele, departamentele și teritoriile de peste mări. Prin Legea din 2 martie 1982, regiunile au fost trasformate în colectivități teritoriale.

Și Grecia-stat unitar-este o descentralizată. Regiunea constituie singura unitate organizatorică reprezentativă a adminsitrației descentralizate. Aticolul 101 alin. 3
al Constituției grecești descrie clar și fără echivoc principiul descentralizării “organele
de stat regionale dețin competența generală în soluționarea problemelor regiunilor lor. Autoritățile administrative centrale au, pe lângă competențele lor speciale, acelea de direcționare generală și sunt răspunzătoare de coordonarea și controlul organelor regionale”. Textul constituțional sus-menționat exprimă, pe de o parte, ideea că organele descentralizate aparțin persoanelor juridice ale statului și nu colectivităților teritoriale, iar pe de altă parte, că sunt coordonate și controlate de organele centrale.

De asemenea, și Olanda este o reprezentativă pentru statul unitar descentralizat. Ea este împărțită în 12 provincii, diferite ca întindere și ca număr de populație; fiecare provincie are propriul parlament și guvern, alese direct, statutul legal și instituțional al provinciilor și cel al municipalităților fiind în mare parte similare. Atât provinciile cât și municipalitățile olandeze au o autonomie financiară redusă, sursele lor de finanțare directă sunt reduse și acoperă aproximativ 10% din buget, astfel că principala sursă de finațare o reprezintă bugetul guvernului central.

Așadar, Olanda este stat unitar care, deși denumit ca o “țară a minorităților” nu a cunoscut și nu cunoaște mișcări regionale separatiste, existând o redusă indentificare
a cetățenilor cu provinciile lor.

Statul de tip federativ-concept și caracteristici

Înainte de a prezenta specificul organizării statului federal voi încerca a defini și
a face un scurt istoric a acestui tip de organizare statală.

Astfel, statul federativ, compus sau unional, este definit cel mai adesea prin comparație cu statul unitar și făcându-se referire la structura sa. Majoritatea autorilor
îl definesc ca pe un stat format din două sau mai multe state membre (federale) din unirea cărora apare un stat nou, distinct de cele care îl formează și care are calitatea de subiect de drept.

Unii autori defineau statul federal ca pe “o asociație de mai multe state, care-și păstrează, în interior, o suveranitate aparentă iar, în exterior, n-au nici un fel de suveranitate, constituind din suveranitatea fiecărui stat, o nouă suveranitate comună”.

Dicționarul explicativ al limbii române definește statul federativ ca pe o unitate
a mai multor state autonome (care își păstrează propria organizare), în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central și cu organe de stat comune.

Potrivit unor alte opinii federalismul este definit ca “o organizare politică în care activitățile guvernului sunt divizate între guvernele regionale și guvernul central într-o astfel de manieră încât fiecare tip de guvern are decizia finală în anumite domenii”.

Sistemul statal federativ își are originile chiar în protoistorie, în “confederațiile de triburi” care au stat la baza întemeierii statelor antice. Grecia epocii miceniene era împărțită în numeroase “state” separate dar unite într-o confederație, anterior apariției “polis”-urilor grecești. “Atât Roma în Latiu și Atena în Atica s-au născut din contopirea mai multor cantoane într-un singur stat, și înțeleptul Thales a propus federației amenințate a orașelor ioniene o fuziune asemănătoare, ca singura cale de a-și salva naționalitatea” afirmă Theodor Mommsen în monumentala sa lucrare “Istoria Română”.

În secolele I-II d. Cr. Europa a fost dominată de Roma care a propagat în jumtatea sudică a Europei o organizare politică, un mod de viață, o cultură (bazată pe elemente grecești) care au reprezentat puternici factori unificatori dar care au împiedicat afirmarea identității regionale. Aici, în cadrul general al provinciilor, orașul și teritoriul său au reprezentat temelia organizării politice, a vieții sociale și religioase a locuitorilor. Un autor grec a definit imperiu ca pe “o federație de cetăți”.

Imperiul roman în expansiune încheia cu alte state tratate de alianță care erau de două categorii: tratate încheiate pe picior de egalitate (foedera aequa) și tratate de subordonare (foedera iniqua). De la acest termen “foedera” derivă expresia “federal.”

La căderea Imperiului Roman se regăsește același fapt care a putut fi observat la originea Romei: spiritul și organizarea orașelor, municipiilor.

Specificul feudalismului European occidental constă în cele două structuri feudale nou apărute: monarhia feudală și comuna. Renașterea economică și avântul orașelor
a favorizat dezvoltarea meșteșugurilor și a comercianților. Aceștia au obținut privilegii care limitau autoritatea suveranului în folosul unui oraș. Locuitorii orașelor dobândesc dreptul de a se autoguverna, creându-se în Germania și Italia de nord orașe-state (Milano, Genova, Florența, Veneția).

Acestea, mai ales în Germania, încheie acorduri, se formează alianțe, “ligi”,
care reprezintă originile viitorului stat german federativ. S-a considerat că sistemul federativ, din punct de vedere logic, este sistemul pe care regimul feudal încerca să-l stabilească: “feudalitatea generală era o adevărată federație. Ea se baza pe aceleași principii care fundamentează astăzi, de exemplu, S.U.A. Ea pretindea că lasă în mâinile fiecărui senior toată partea de guvernare, de suveranitate care îi putea reveni și că nu îi aduce suveranului, sau adunării generale a baronilor, decât cea mai mică parte posibilă de putere, și doar în cazul în care acest lucru era absolut necesar”.

Trecerea la federalismul propriu-zis, cel modern, s-a realizat în două moduri; fie prin asocierea treptată a unor state unitare, asociere care a trecut prin forma confederației (exemplu, S.U.A. și Elveția), fie prin disocierea unui stat ce își transformă radical structurile acordând colectivităților care îl compun caracterul statal și păstrându-și competențele de superpoziție (de exemplu U.R.S.S-ul în 1924 și Cehoslovacia în 1969). Aceasta se întâmpla în statele care au o populație formată din naționalitaăți diferite sau în statele care doresc să acorde regiunilor sau provinciilor o autonomie mai largă decât cea care rezultă din măsuri de descentralizare, exemplul Belgiei. Federalismul tinde să fie utilizat în două tipuri de țări –țări relative mari și în societăți plurale.

Țări cu suprafatță teritorială întinsă și cu o populație mare care au adoptat sistemul federal sunt: S.U.A., Rusia, Canada, Australia, India, Mexic, Brazilia. Țări-societăți plurale- Elveția, Belgia, Canada. În societățile plurale federalismul are funcția specială de a acorda autonomie minorităților etnice.

Literatura de specialitate face distincție între federațiile simetrice, în care unitățile teritoriale componente sunt “reflectări în miniature ale aspectelor impornate ale întregului sistem federal”, adică unitățile componente sunt omogene structural, social și cultural și cele asimetrice în care există uniăți componente ce diferă între ele dar există unele care diferă și de țără, ca întreg. Federații simetrice pot fi considerate S.U.A. și Germania, iar asimetrice Rusia și Elveția.

Secolul XX marchează progrese importante în practica federalismului. Astfel, apariția Societății Națiunilor și, ulterior a Organizației Națiunilor Unite și diversificarea formelor de integrare regională marchează pași importanți în direcția federalizării intrenaționale. Imperiul Britanic s-a transformat într-o “Comunitate de Națiuni”, Reicht-ul german într-o federație autentică, iar două federații extreme de puternice, U.R.S.S și Iugoslavia s-au destrămat.

Formele colaborării între statul federal și statele federate s-au dezvoltat continuu, ce mai simplă formă reprezentând-o negocierea directă între guverne autonome (guvernul statului federal și guvernele stetelor federate) pentru indentificarea unor scopuri comune și a surselor de finanțare pentru aceste scopuri (de pildă, combaterea efectelor recesiunii, omogenizarea nivelului dezvoltării economice a diferitelor regiuni, dezvolatrea unor servii publice). O astfel de colaborare a determinat, în Europa, nașterea unui “federalism modular”.

Există și forma unei “cooperări spontane” atunci când guvernul federal ia inițiativa derulării unor programe naționale (în matreia educației, sănătății, transporturilor, agriculturii), oferind subvenții federale și stimulând prin acestea guvernele statelor federate să realizeze o finanțare complementară și să adopte o anumită politică publică conjugată cu cea federală. Cooperarea spontană, apărută în practica federației germane, a evoluat în această federație mergând până la crearea unor instituții de coordonare a politicilor comune: comitete de planificare, formate din ministrul federal de resort, ministrul federal al finanțelor și câte un ministru al fiecărui land.

Aceeasi tendință spre “federalismul cooperative” este confimată în Canada în periodicele Conferințe federale-provinciale, conferințele provinciilor care abordează negocieri constituționale, acorduri financiare etc. Anual au loc în Canada 500 de astfel de conferințe ți ele sunt asistate de un serviciu administrative permanent care reprezintă “un embrion al guvernului federal-provincial”.

În concluzie trebuie remarcat faptul că o tendință a federalismului contemporan consta în diminuarea autonomiei legislative și bugetare a guvernelor statelor federate. S-a restrâns domeniul legislației exclusive a statelor federate, cu precădere în Germania și Elveția, în beneficial domeniului legislației concurente in care dreptul federal are prioritate in caz de conflict. De asemenea, la nivelul autonomiei bugetare se remarca o diminuare a acesteia datorita competentelor federale legate de finantarea federala si conditiile de utilizare a acesteia (normele federale in acest domeniu reprezinta norme de conduita pentru guvernele federate) si datorita controlului federal asupra subventiilor varsate.

Desi tendinta enuntat este vizibila, in nici o federatie autoritailoe federale nu pot sa ia decizii ca organe unice, ele avand nevoie de acordul autoritatilor federate. Se constata, pe fondul cresterii autoritatii federale o accentuare a interdependentelor federatie-satte federate si a coordonarii volunatre a activitatilor guvernamentale.

Federalismul actual este dominat de ideea integrarii politicilor pornind de la norme, obiective si programe stabilite in comun. Aceasta integrare permite existenta unor posibilitati de diferentiere in continutul programelor si executia lor.

Dinamica federalismului este dominată de ideea de echilibru între integrare și diferențiere. Căutarea echilibrului între cele două tendințe este fundamentată, în prezent, atât la nivelul statelor federale cât și la nivel internațional, în relațiile dintre statele suverane.

Mulți analiști și oameni de stat, analizând evoluția statalității în contemporanitate, au constatat că asistăm la o schimbare de paradigmă dintr-o lume a statelor naționale (dezvoltate până în secolul XX) evoluăm spre o lume a suveranității statale în scădere și
a creșterii relațiilor interstatale cu un caracter federativ constituționalizat.

Anumiți autori, descriind evoluția statelor occidentale moderne remarcă etapa de centralizare, concentrare a puterii (primele state naționale puternice au fost monarhiile, bazate pe centralizarea puterii) urmată de tendința de omogenizare Fiecare stat trebuia să coincidă cu națiunea sa. Această tendință a determinat și războaiele moderne-fie prin dorința statelor puternice de a acapara teritorii, populații și resurse și a deveni mai anarhice, fie prin tendința naționalistă, având drept scop unificarea națiunilor cu statul național.

Finalul războiului rece a demonstrat triumful globalizării și că cel mai potrivit răspuns la noile realități este paradigma federală, care se dorește, dacă va funcționa,
o paradigmă a păcii. Pașii spre federalism se regăsesc în constituirea și evoluția Uniunii Europene, a Comunității Statelor Independente, a Comunității caraibelor, Zona Comerțului Liber a Americii de Nord, ASEAN-ul.

Federația germană și elvețiană reprezintă modele de prosperitate economică,
de viață social democrată, de respectare a drepturilor fundamentale ale omului.

CAPITOLUL II

ACTIVITATEA DE CONTROL AL CONSTITUȚIONALITĂȚII

2.1. Apariția controlului de constituționalitate – o necesitate a dreptului modern

Este cunocut faptul că pentru asigurarea supremației legii fundamentale, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că aceasta poate fi realizată prin controlul constituționalității legilor.

Astfel, pentru asigurarea acestui control au fost propuse următoarele sisteme:

controlul exercitat de către un organ politic;

controlul exercitat printr-un organ jurisdicțional.

controlul exercitat de un organism politic-jurisdicțional.

Primele două sisteme, respectiv controlul exercitat de un organ politic și controlul exercitat printr-un organ jurisdicțional poartă denumirea de control preventiv și, respectiv, controlul posterior.

Controlul de constituționalitate exercitat de un organ politic a fost destul de controversat motivat de faptul că organismul competent a exercita prerogativele de control al constituționalității legilor votate de puterea leguitoare apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să respingă voința puterii leguitoare.

Însă, în realitate, controlul politic al constituționalizății legilor nu aduce atingere prerogativelor puterii leguitoare, exercitându-se în baza legii fundamentale.

Chestiunea controlului politic a constituționalității s-a pus, pentru prima dată, în Franța în cadrul Constituantei învestite cu puterea de a adopta Constituția Anului III

Inițiativa a revenit abatelui Sieyès care a propus înființarea unui „Juriu constituțional”, organizat ca un corp de reprezentanți ai poporului învestiți cu atribuția specială de a judeca reclamațiile împotriva oricăror atingeri care ar fi aduse Constituției.

Însă, propunerea acestuia nu a fost acceptată, Abatele Sieyès reiterarând-o cu prilejul lucrărilor Constituantei Anului VIII (1799).

Prin Constituția adoptată în 1799 s-a prevăzut înființarea „Senatului Conservator" alcătuit din 80 de membri, inamovibili pe viață. Potrivit acestei legi fundamentale membrii Senatului beneficiau de dreptul de a intervini, în caz de neconstituționalitate a legilor adoptate de Corpului legislativ, înainte de a fi promulgate de Primul Consul.

Senatul Conservator putea decide anularea actelor neconstituționale.

Se impune a preciza că acest organism nu-și exercita atribuțiile din oficiu, fiind sesizat de Tribunat-organism ce avea sarcina să se pronunțe asupra proiectelor de lege-sau de guvern.

Din cauza regimului politic al lui Napoleon Senatul Conservator s-a dovedit a fi ineficient și asta pentru că nicio autoritate publică nu se putea opune împăratului.

La nivelul Principatelor Române un astfel de control a fost instituit prin Convenția de la Paris din 1858. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 37 din Convenție „legile de interes special pentru fiecare Principat nu vor fi întărite de hospodar decât după ce vor fi comunicate de dânsul Comisiei Centrale, care va avea a prețui de sunt potrivite cu dispozițiile constitutive ale noii organizații”.

Ulterior prerogativele Comisiei Centrale au fost preluate de Corpul Ponderator creat în 1864 prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.

Este esențial a preciza că trăsătura politică a controlului de constituționalitate rezidă din conținutul politic al legii fundamentale. Astfel spus, controlul politic are rolul de conservare a structurilor și mecanismelor de exercitare a puterii politice.

De asemenea, caracterul politic este dat și de autoritatea care îl exercită.

În cadrul doctrinei se suține că „este adevărat că autoritatea care exercită un asemenea control se pronunță asupra voinței politice a parlamentarilor, precum și a Guvernului care a inițiat legea respectivă”.

Așa cum am afirmat încă de la începutul prezentării, împotriva controlului politic există câteva argumente precum:

principiul separației puterilor nu ar admite în afara celor trei autorități guvernante, crearea unei a patra, situată „deasupra” Parlamentului și Guvernului și învestită cu dreptul de a le cenzura activitatea legislativă, și respectiv, puterea regulamentară;

organismul politic care exercită controlul ar putea fi discreționar putând să infirme voința suverană a reprezentanților poporului;

controlul constituționalității legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice.

În ceea ce privește controlul de constituționalitate exercitat de un organ jurisdicțional acesta are o vechime importantă, binecunoscut fiind faptul că instațele au fost primele care s-au confruntat, la nivel de practică, cu neconstituționalitatea legilor.

În cadrul doctrinei s-a afirmat că “exercitarea acestui control de către instanțele judecătorești este o expresie a aplicării principiului separației puterilor.”

În doctrina consituțională a fost unanim acceptată ideea potrivit căreia controlul constituționalității legilor se fundamentează pe principiul separației puterilor, unii doctrinari subliniind că „recunoașterea acestui drept de control tribunalelor este o consecință logică a separației puterilor și, deci, nu ar mai trebui expres prevăzută”.

Principalele carcateristici ale controlului judecătoresc al constituționalității legilor sunt:

este un control difuz, putând fi exercitat de către toți judecătorii, și nu exclude posibilitatea ca o singură instanță (cea mai înaltă instanță) să dețină această
competență;

este un control concret, exercitându-se în ipoteza în care neconstituționalitatea unei legi este ridicată cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe;

este un control a posteriori, adică se exercită asupra unei legi aflate deja în vigoare.

În cadrul doctrinei s-a subliniat faptul că acest tip de control, control exercitat de către magistrați de profesie, potrivit unei proceduri jurisdicționale experimentate în practica judecătorească, este mult mai eficient decât controlul politic exercitat de un organism, ai căror membri pot fi lipsiți de experiența dobândită în practica judecătorească.

Însă, există și opinii contrare acestei proceduri fundamentate pe faptul că un asemenea control ar putea presupune pe de o parte, aprecieri cu caracter politic făcute de magistrați cu privire la conținutul unor legi, iar pe de altă parte amestecul puterii judecătorești în activitatea legislativă printr-un surplus de „zel judecătoresc”.

Ținând cont de vechimea procedurii jurisdicționale a controlului de constituționalitate a legilor, unii autori ai doctrinei au susținut că „formularea unor critici împotriva acesteia este neîntemeiată.”

De fapt, acesta a fost consacrat într-o manieră generală în sistemele constituționale contemporane, fiind cel mai răspândit până la apariția modelului european de jurisdicție constituțională.

Deși astfel consacrat și acceptat, acest procedeu a dat naștere la o problemă de principiu, și anume, va fi competentă să se pronunțe asupra constituționalității unei legi invocate de oricare dintre părți, instanța ordinară care judecă cauza sau va fi învestită o altă instanță, special constituită.

La nivel general este admis faptul că este competentă a judeca constituționalitatea unei legi instanța situată în fruntea ierarhiei instanțelor judecătorești, procedura de control jurisdicțional fiind diferită de la un sistem constituțional la altul.

Acest tip de control de constituționalitate este extrem de dezvoltat în Statele Unite ale Americii, unde a și fost creat pe cale pretoriană.

La nivel național, problema controlului jurisdictional al constituționalității legilor s-a ridicat, pentru prima dată în 1912, în fața instanțelor judecătorești.

Cu această ocazie s-a decis că „acestea au dreptul și datoria să verifice conformitatea cu prevederile constituționale a oricărei legi, ori de câte ori, cu prilejul judecării unui proces, se invocă neconstituționalitatea ei, soluția pronunțată determinând soarta acțiunii intentate și dacă socotește respectiva ca fiind neconstituțională, să o înlăture prin hotărârea judecătorească:”

În conformitate cu legea fundamentală de la 1923 competența de a judeca constituționalitatea legilor a revenit Curții de Casație în secțiuni reunite.

Paralel, s-a organizat și un control preventiv, mai exact spus o activitate având ca scop prevenirea includerii într-un text de lege a unei dispoziții neconstituționale. Organismul însărcinat să desfășoare o asemenea activitate a fost Consiliul Legislativ înființat în 1925.

În cuprinsul primelor două constituții socialiste românești, respectiv cea din 1948 și cea din 1952, nu se prevedea explicit un control al constituționalității legilor.

În cuprinsul Constituției de 1965 a fost reintrodus, în mod expres, procedura constituțională a controlului de constituționalitate consacrându-se că „numai Marea Adunare Națională hotărăște asupra constituționalității legilor.”

După cum se poate remarca esta vorba de un contral a posteriori adoptării legilor. Însă, prin Legea nr. 1/1969, lege care completa art. 53 din Constituție, a fost introdus controlul prealabil al constituționalității proiectelor de lege.

De menționat faptul că, în ultimele decenii, la nivelul doctrinei constituționale s-a optat pentru un organism mixt, special, care să fie atât un organism politic, cât și jurisdicțional, caracterul politic rezultând din modul de numire a membrilor respectivei autorități, iar caracterul jurisdicțional din procedura uzitată în scopul exercitării controlului de constituționalitate a legilor.

În cadrul literaturii de specialitate s-au evidențiat următoarele trăsături ale controlului de constituționalitate politic-jurisdicțional al

Controlul politico-jurisdicțional al constituționalității legilor prezintă următoarele trăsături:

este un control concentrat, deoarece competența aparține unei singure autorități: cu titlu de exemplu-Consiliul Constituțional în Franța, Curtea Constituțională în Spania;

este un control abstract, aceasta presupunând că se exercită pe cale directă, fără existența unui litigiu anterior dedus judecății;

poate fi exercitat atât a priori cât și a posteriori.

Însă, denumirea, numărul celor ce compun această autoritate, modalitatea de numire, atribuțiile exacte de control a acestui organ sunt dierite de la un stat la altul.

În prezent, controlul de constituționalitate de tip politico-jurisdicțional este prezent în state precum Austria, Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, România.

În cadrul literaturii de specialitate s-a acceptat că verificarea conformității anumitor acte normative cu textul constituțional de către un organ specializat, având o jurisdicție unică, este foarte eficientă.

Principalele avantaje ce le oferă acest tip de control constau, printre altele în „asigurarea unui control specializat și omogen din punct de vedere al soluțiilor pronunțate”. Totodată, deciziile privind constituționalitatea sau după caz, neconstituționalitatea legilor supuse controlului au efecte erga omnes. Mai mult, autoritatea competentă cu exercitarea controlului de constituționalite poate fi folosit și în alte scopuri precum: verificarea constituționalității partidelor politice, controlul legalității unor operațiuni electorale, avize privind diferite probleme de interes public major, soluționarea unor conflicte care pot apărea între legislativ și executiv, încălcarea drepturilor cetățenești.

Exemplificând, în Franța, acest organism, învestit cu controlul preventiv al constituționalității legilor, poartă denumirea de Consiliu Constituțional și este compus din nouă membri, al căror mandat durează nouă ani și nu poate fi reînnoit. Trei membri sunt numiți de Președintele Republicii, trei de Președintele Adunării Naționale și trei de Președintele Senatului. Consiliul Constituțional se reînnoiește (1/3 din numărul membrilor săi) din trei în trei ani. în afară de cei nouă membri numiți, sunt membri de drept ai acestui organism foștii președinți de republică. Președintele Consiliului este numit de Președintele Republicii. Principala competență a acestui organism o reprezintă verificare constituționalității legilor organice, înainte de a fi promulgate și a regulamentelor adunărilor parlamentare, înaintea aplicării, controlul acestor acte fiind obligatoriu.

De asemenea, pot fi trimise Consiliul Constituțional spre verificarea conformității lor cu Constituția și legile ordinare înainte de promulgarea lor. Sesizarea poate fi făcută de Președintele Republicii, Primul-ministru, Președintele Adunării Naționale, Președintele Senatului sau de 60 deputați ori de 60 senatori. Prin urmare, acest control este facultativ.

O dispoziție declarată neconstituțională de către Consiliul Constituțional nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. Împotriva deciziilor Consiliului Constituțional nu se poate declara recurs. Ele se impun autorităților publice și tuturor autorităților administrative și jurisdicționale.

2.2. Importanța activității controlului de constituționalitate în respectarea supremației Consituției

Importanța teoretică a controlului constituționalității reiese chiar din caracterul politic și juridic al acesteia. Este binecunoscut faptul că, în cadrul legii fundamentale își găsește expresia voința supremă a poporului în ceea ce privește obiectivele și instrumentele de exercitare ale puterii politice.

Prin normele constituționale sunt fixate principalele instrumente de guvernare, stabilindu-se ce autorități vor realiza guvernarea și raporturile între acestea.

De asemenea, constituția reprezintă sediul drepturilor și libertăților cetățenești.

Mai mult constituția este factorul de stabilitate al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile directoare precum egalitatea tuturor cetățenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor.

Pentru a sublinia importanța controlului constituționalității legilor este oportun a sublinia faptul că sistemele consituționale moderne prevăd sancțiuni pentru încălcarea prevederilor Legii fundamentale fie de autoritățile statale care desfășoară o activitate politică propriu zisă, cum este, de pildă, șeful statului, fie de către partidele politice.

Cu titul de exemplu, Curtea Constituțională a României, Tribunalul Constituțional Federal sunt competente să se pronunțe asupra constituționalității partidelor politice.

Supremația legii fundamentale presupune, prin exercitarea controlului de constituționalitate, asigurarea stabilității sociale și a ordinii juridice în stat.

Datorită consacrării instituției controlului de consituționalitate, Legiuitorul constituant a stabilit o anume ierarhie a actelor normative, în fruntea tuturor acestora aflându-se așezată chiar Legea fundamentală, acesteia urmându-i legile constituționale, legile organice, legile ordinare, ordonanțele, hotărârile Guvernului ș.a.m.d.

În cadrul sistemului nostru de drept legile constituționale nu sunt ținute strict să respecte textele Constituției, întrucât prin intermediul lor se revizuiește Legea
fundamentală.

Altfel spus, legea constituțională este o excepție de la principiul supremației constituției, deoarece o va modifica.

Controlul de constituționalitate ce decurge din supremația legii fundamentale nu este doar un principiu, impunându-se a fi dublat de stabilitatea unui mecanism care să-i dea consistență.

Pentru asigurarea supremației constituției, doctrina și practica constituțională au creat două instituții juridice eficiente, respectiv controlul constituționalității legilor și contenciosul administrativ.

CAPITOLUL III

INSTITUȚIILE CARE EXERCITĂ CONTROLUL DE CONSTITUȚIONALITATE ÎN STATE DE TIP FEDERRATIV ȘI ÎN STATE DE TIP UNITAR

3.1. Instituțiile cu rol de control de constituționalitate în statele federative și statele unitare- structura organizatorică, atribuții și competențe

Germania stat federativ

Este binecunoscut faptul că Germania are, prin tradiție o organizare statală federală. În epoca modernă, fiecare stătuleț avea un conducător care exercita o conducere de sine stătătoare și autoritară.

Imperiului habsburgic în 1918 a avut ca urmare și constituirea Germaniei ca stat independent și cu o formă de guvernământ republicană. Din punct de vedere al structurii de stat, Germania a optat în 1919 pentru organizarea federală bazată pe o largă autonomie acordată landurilor.

Însă, regimul de autonomie a acestora a fost suspendat de guvernul național-socialist al cancelarului Hitler, întrucât era un obstacol în calea centralizării întregii puteri, inclusiv a celei locale, în mâinile acestuia. Din 1935 până în 1945, Germania a fost un stat unitar. Însă din 1949 s-a revenit la organizarea federativă a statului în landuri.

Astfel, potrivit art. 30 din Legea fundamentală „autonomia landurilor, în cadrul autonomiei de care se bucură, landurile au o organizare proprie în domeniul activității legislative, executive și judecătorești.” Cu toate acestea, legislația adoptată la nivel federal are prioritate față de legislația locală. În conformitate cu dispozițiile art. 74 din Legea fundamentală se „interzice expres orice modificare a organizării federative, ca și cea a principiului participării landurilor la procesul legislativ.”

În cuprinsul art. 70 din Legea fundamentală, landurile „au dreptul de a legifera în domenii ale vieții sociale care îi revin în competență exclusivă, fără a se suprapune puterilor legislative conferite federației.”

În afară de statutul de autonomie, landurile beneficiază de dreptul de a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat. Membrii Bundesratului sunt numiți de guvernele locale, care pot, totodată, să-i revoce. Ei reprezintă populația landurilor și nu Națiunea, întrucât nu sunt aleși prin sufragiu universal, ci desemnați de guvernele locale.

În 1949 existau 12 landuri, dar, prin comasarea unora dintre ele, numărul acestora a scăzut la 10. Prin reunificarea Germaniei în 1990 landurilor existente li s-au adăugat încă 5 noi landuri provenind din fosta Germanie Democrată, precum și orașul Berlin.

Creșterea numărului landurilor a avut ca urmare fireasca sporire a numărului de mandate ale Bundesratului. Organizarea administrativă a Republicii federale este dispusă pe 5 niveluri:

primul nivel: federația;

al doilea nivel: landurile;

al treilea nivel: circumscripțiile administrative;

al patrulea nivel: districtele (arondismentele) plus 117 orașe;

al cincilea nivel: colectivitățile locale (comunele)

În doctrină s-a subliniat faptul că până în anul 1949, în Germania nu a existat o jurisdicție constituțională cu caracter special.

Însă, în cuprinsul art. 92 al Legii fundamentale este prevăzut Tribunalul Constituțional Federal ca un organism autonom și independent față de toate celelalte autorități publice.

Statutul Tribunalului Constituțional Federal, consacrat în art. 92 din Legea fundamentală, a fost completat printr-o suită de legi ulterioare, ultima datând din 12 decembrie 1985.

Potrivit legii fundamantale Tribunalul Constituțional Federal este compus din
16 judecători aleși de cele două corpuri legislative, fiecare Cameră alegând câte 8 judecători.

În ceea ce privește organizarea Tribunalului, legea sa organică prevede că acesta se compune din două Camere, fiecare dintre ele fiind compusă din 8 judecători. Prin lege sunt stabilite atribuții proprii fiecărei Camere.

Atribuțiile principale ale Tribunalului Constituțional Federal constau în controlul constituționalității legilor și al actelor de aplicare a legilor, soluționarea litigiilor referitoare la funcționarea autorităților publice federale și locale, apărarea drepturilor omului.

În ceea ce privește controlul constituționalității legilor, legislația germană prevede că orice persoană poate sesiza Tribunalul, inclusiv pe calea excepțiilor de constituționalitate ridicate de părți în proces.

Tribunalul are un rol foarte important în asigurarea echilibrului între autoritățile federale și cele ale landurilor. Totodată Tribunalului Constituțional îi revine atribuția de a se pronunța asupra constituționalității partidelor politice.

Tribunalul are dublu grad de jurisdicție (judecă în primă și în ultimă instanță). Totodată, jurisdicția sa se extinde și asupra deciziilor tribunalelor obișnuite, cărora le anulează sentințele aflate în contradicție cu Legea fundamentală.

De asemenea, Tribunalului îi revin competența de a judeca acuzațiile ce se aduc Președintelui federal și judecătorilor.

Elveția

Primul titlu al Constituției expune principiile generale care stau la raza societății elvețiene și constituie valori fundamentale pe care sta-mi le impune și le garantează. Reține atenția primul articol din Constituție, nesemnificativ diferit de primul articol al Constituției din 1864. Dispozițiile constituționale menționate fac apel indirect la suveranitatea populară, precizând că poporal elvețian și cantoanele formează Confederația elvețiană.

Textul constituțional surprinde într-o singură formulare elementele constitutive ale oricărui stat: populația, teritoriul și puterea suverană, care emană de la popor și stă la baza constituirii Confederației. La rândul său, statul protejează libertatea și drepturile poporului, asigurând, totodată, independența și securitatea țării.

Ca și alte constituții, Constituția Elveției pune în evidență coeziunea și unitatea internă aflate într-o diversitate culturală, statul având datoria să favorizeze afirmarea acestor valori.

Constituția nu face referiri la existența unor minorități etnice sau lingvistice, ci doar la diversitatea culturală. Legat de aceasta, Constituția acordă aceeași importanță grupurilor lingvistice existente și precizează, în acest sens, că sunt limbi naționale: limba germană, franceză, italiana și limba retoromană.

Raporturile între cantoane și Confederație sunt stabilite potrivit principiilor care stau la baza statului federal. Reține însă atenția că, prin Constituție, se stipulează că acestea sunt suverane, suveranitatea lor neputând fi limitată de către Constituția federală. Cantoanele își exercită drepturile în măsura în care acestea nu sunt delegate Confederației.

Un principiu general în Constituție este statul de drept. Art. 5 alin. (1) din Constituție prevede, în acest sens, că dreptul constituie baza și limitele activității statului, care, la rândul ei, trebuie să fie subsumată interesului public.

O dispoziție de noutate constituțională este cuprinsă în art. 6 din Constituție, potrivit căruia orice persoană este responsabilă pentru ea însăși și este datoare să contribuie, potrivit forțelor și capacității sale, la îndeplinirea sarcinilor statului și ale societății.

O astfel de dispoziție care, într-un fel, prefațează Titlul următor al Constituției, consacrat drepturilor fundamentale, are o importanță politică, sociologică și civică deosebită. Prin acest text se urmărește responsabilizarea cetățeanului față de stat, activismul său civic.

Cetățeanul apare, din punct de vedere constituțional, nu numai ca titular al unor drepturi și libertăți fundamentale, ci și ca responsabil pentru modul în care el contribuie la progresul societății.

O asemenea concepție asupra locului și rolului cetățeanului în societate, care face apel nu la îndatoririle sale fundamentale, ci la responsabilitatea sa socială, ar putea să devină într-un viitor apropiat o trăsătură definitorie a raporturilor constituționale între stat și cetățean, ce va fi receptată la nivelul unor constituții naționale.

Tribunalul federal este autoritatea judiciară supremă a Confederației. Faptul că membrii acestuia sunt aleși de Adunarea federală și că, potrivit art. 169 alin. (1) din Constituție, forul legislativ exercită un control asupra instanțelor federale, nu înseamnă că judecătorii nu ar beneficia de independență. Competența Tribunalului federal cuprinde, pe lângă soluționarea litigiilor obișnuite, de natură civilă, penală, s.a., judecarea conflictelor de competență ivite între Confederație și cantoane, precum și litigiile între acestea. Tribunalul federal este competent să se pronunțe în legătură cu constituționalitatea legilor adoptate de adunările reprezentative alese în cantoane.

Membrii Tribunalului federal sunt aleși pentru un mandat de șase ani, după epuizarea căruia pot fi realeși. Președintele și vicepreședintele Tribunalului federal sunt aleși pentru un mandat de doi ani.

Italia

Din punct de vedere al structurii de stat, Italia este un stat unitar care recunoaște și aplică principiile regionalismului politic, regiunile bucurându-se de o largă autonomie
locală.

Motivul constituirii regiunilor a fost dezamorsarea încercărilor separatiste ale Siciliei și Sardiniei, ca și a altor regiuni în care există importante minorități lingvistice.

Nu este vorba de minorități naționale, ci doar de deosebiri de dialect.

În cadrul fiecărei regiuni, electoratul alege un Consiliu regional, care, la rândul său, desemnează un președinte și un organism executiv.

Atât președintele, cât și organismul executiv local răspund politic pentru activitatea lor în fața Consiliului regional. Nu toate regiunile beneficiază de același grad de autonomie locală. Consiliul regional adoptă acte normative (legi) care nu pot aduce atingere ordinii juridice stabilite la nivel central, ca și principiilor constituționale în domeniul economic și social.

Unele regiuni beneficiază de un statut special (Sicilia, Sardinia etc), iar altele de un statut de drept comun.

În ceea ce privește controlul de constituționalitate acesta este exercitat de Curtea Constituțională. Astfel, legea fundamentală a Italiei a stabilit un mecanism eficient pentru asigurarea supremației Constituției fața de celelalte acte legislative ale Parlamentului ca și față de normele cu putere de lege – decretele adoptate de Guvern în baza unei legi de abilitare; decretele emise de Președintele Republicii; decretele-legi adoptate de Guvern în condițiile stării de necesitate și de urgență.

Conformitatea cu dispozițiile Constituției, ale legilor adoptate de Parlament ca și ale actelor cu putere de lege ale Executivului, este controlată de Curtea Constituțională.

Potrivit legii sale de organizare Curtea Constituțională poate fi sesizată, de pildă, de o regiune (unitate administrativ-teritorială beneficiind de o largă autonomie politică) care consideră că una din categoriile de acte normative menționate îi afectează competența conferită de Constituție. De asemenea, cetățenii pot ridica excepția de neconstituționalitate în cadrul unui proces în care sunt parte.

Dispoziția legală a cărei neconstituționalitate este invocată de către persoanele particulare, pe calea excepției este anulată, anularea având efecte erga omnes, ceea ce înseamnă ca anularea produce efecte față de toți ceilalți subiecți de drept.

Totodată, poate fi supus controlului constituționalității unui act normativ emis de organele competente ale unei regiuni prin care s-ar depăși prerogativele conferite regiunilor. Competența de a supune Curții Constituționale actul normativ respectiv – înainte ca acesta să intre în vigoare – revine Primului-ministru.

Spania

Deși, din punct de vedere al structurii sale, Spania este un stat unitar, regiunile din care este constituit statul, se bucură de o largă autonomi, în cuprisnul legii fundamentale a Spaniei utilizându-s termenul de naționalități.

Însă, aceasta nu înseamnă că Spania ar fi un stat multinațional, format dintr-o pluralitate de popoare.

În cuprinsul Constituției se uzitează un concept cu înțeles contradictoriu, respectiv „națiunea spaniolă” în Preambul și în art. 2, „popoarele Spaniei”(în Preambul) „poporul spaniol" în Preambul și în art. 1 alin. (2), ..naționalități” în art. 2, „limbi spaniole” în art. 3 alin. (2). În același timp, textul legii fundamentale se referă global la cetățenii spanioli. Din cuprinsul legii fundamentale reiese că, există naționalități culturale
constituite istoric, care prezintă identități lingvistice și tradiții specifice. În același timp, există un „patrimoniu cultural, artistic și monumentalistic spaniol”, protejat de stat.

Tot în cadrul legii fundamentale se precizează în mod expres „federalizarea comunităților autonome.” Statutele acestora pot să prevadă cazurile și condițiile în care comunitățile autonome pot încheia convenții între ele, cu privire la gestiunea și prestarea de servicii care le sunt proprii și care sunt în mod obligatoriu aduse la cunoștința Parlamentului. În celelalte cazuri, acordurile de cooperare dintre comunitățile autonome trebuie autorizate de Parlament. Unitatea statului este asigurată prir. instituția monarhiei.

Profesorul francez Olivier Duhamel distinge naționalitatea culturală, aparținând diferitelor comunități etnice și lingvistice și naționalitatea politică, în sensul de cetățenie care exprimă raportul de apartenență a cetățeanului spaniol la stat.

Dreptul de autonomie este recunoscut naționalităților și regiunilor pe criterii geografice, etnice și culturale. Beneficiază de acest statut, de exemplu, Țara Bascilor, Andaluzia, Aragonul, Catalonia. În afara acestora, există teritorii insulare – Insulele Canare, Insulele Baleare – cărora le este atribuit același statut de autonomie.

Art. 2 din Constituție precizează că aceasta se fundamentează pe unitatea indisolubilă a națiunii spaniole, patria comună și indivizibilă tuturor spaniolilor, recunoaște și garantează dreptul la autonomie a naționalităților și regiunilor care o compun și solidaritatea dintre acestea.

Deși limba castiliană este declarată limba oficială a statului, celelalte limbi spaniole au același statut în comunitățile autonome respective..

Art. 46 din Constituție obligă „puterile publice să garanteze conservarea și să promoveze îmbogățirea patrimoniului istoric, cultural și artistic al popoarelor spaniole și al bunurilor care formează acest patrimoniu.”

În Spania controlul de constituționalitate este exercitat de către Curtea Constituțională, acest organism fiind consacrat în Constituția din 1978, organizarea și funcționarea sa fiind reglementată prin Legea nr. 2 din 3 octombrie 1979.

În organizarea Curții s-a ținut seama de tradițiile jurisdicționale spaniole, precum și de reglementările unor instituții similare în alte țări europene.

Astfel, în Constituția celei de a doua Republici spaniole de la 1931 era prevăzut Tribunalul garanțiilor constituționale, a cărui activitate a fost întreruptă de războiul civil.

În timpul guvernării franchiste nu a existat un asemenea organism.

Potrivit art. 159 din Constituție Curtea Constituțională este formată din
12 membri numiți de Rege, dintre care patru sunt propuși de Congresul Deputaților, patru de Senat, doi la propunerea Guvernului și doi la propunerea Consiliului General al Puterii judecătorești.

Mandatul membrilor Curții Constituționale durează 9 ani. Competența Curții se reînnoiește din trei în trei ani. Membrii Curții sunt independenți și inamovibili pe întreaga perioadă a mandatului. Competența Curții constă în:

judecarea recursurilor de neconstituționalitate împotriva legilor și a dispozițiilor având forță de lege;

judecarea recursurilor cerute de cetățeni împotriva încălcării drepturilor și libertăților recunoscute de art. 14 din Constituție (egalitatea în fața legii; interzicerea discriminării pentru motive de naștere, rasă, sex, religie, opinii, ori pentru orice alte condiții sau cauze personale sau sociale;

soluționarea conflictelor de competență între stat și comunitățile autonome, precum și conflictele între comunități;

rezolvarea altor probleme care îi sunt atribuite prin Constituție și prin legi organice.

Potrivit Constituției pot introduce recursul de neconstituționalitate, Prim – ministrul, Apărătorul Poporului (ombudsmanul), 50 de deputați sau senatori, organele colegiale executive ale Comunităților.

Recursul cu caracter individual pentru protecția drepturilor cetățenești poate fi introdus de orice persoană fizică sau morală, precum și de Apărătorul Poporului și Ministerul Public.

Franța

Făcând parte din categoria statelor unitare, în Franța controlul de constituționalitate este asigurat de Consiliul Constituțional.

Astfel, prin Constituția din 1958 a fost instituit modelul european de jurisdicție constituțională și a conferit competența de control al constituționalității legilor Consiliului Constituțional. Astfel, potrivit art. 56 din Constituție, Consiliul Constituțional este alcătuit din două categorii de membri: membri aleși și membri de drept. Din prima categorie, fac parte nouă membri desemnați pentru un mandat de nouă ani. Dintre aceștia, câte trei sunt numiți de cele două Camere legislative, iar trei de Președintele Republicii. Sunt membri de drept foștii președinți de Republică. Mandatul membrilor aleși ai Consiliului nu poate fi reînnoit.

Componența Consiliului se reînnoiește în proporție de o treime, din trei în trei ani, prin desemnarea a câte unui nou membru, în locul celor cărora le-a expirat mandatul, de către autoritățile învestite cu dreptul de a numi membrii Consiliului. Președintele Consiliului Constituțional este numit de Președintele Republicii.

Atribuțiile Consiliului Constituțional pot fi grupate în trei categorii: jurisdicția în materie de contencios electoral; avizarea sau consultarea privind anumite proceduri constituționale; controlul constituționalității legilor.

În materie de proceduri electorale, Consiliul Constituțional deține prerogativa de a se pronunța în legătură cu constituționalitatea organizării referendumurilor, a procedurii de alegere a Președintelui Republicii, precum și asupra legalității alegerilor parlamentare.

Ca organ de consultare sau avizare, Consiliul Constituțional este competent să se pronunțe în legătură cu motivele care îl împiedică pe șeful statului să-și îndeplinească atribuțiile, cu neconcordanța dintre acordurile internaționale pe care statul francez intenționează să le încheie și prevederile Constituției, precum și cu întrunirea condițiilor în care Președintele Republicii este îndrituit să recurgă la puterile ce îi sunt conferite prin
art. 16 din Constituție.

În ceea ce privește controlul de constituționalitate, Consiliul se pronunță obligatoriu asupra constituționalității legilor ordinare, de asemenea, înainte de a fi promulgate, la sesizarea Președintelui Republicii, a Primului-ministru, a președinților celor două Camere legislative sau a unui număr de 60 deputați sau senatori. Potrivit art. 62 din Constituție, o dispoziție declarată neconstituțională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare.

Portugalia

Deși cunoscut ca un stat unitar, Portugalia prezintă particularități ale unei uniuni încorporate. Teritoriul Portugaliei este constituit din partea continentală și din arhipelagurile Azore și Madeira, care au statut de regiuni autonome. Colonia asiatică Macao a fost cedată Chinei. Portugalia continentală este împărțită în 11 provincii – în fruntea fiecăreia se află un guvernator civil – și 18 districte.

Partea insulară este împărțită în 4 districte. În Portugalia continentală, Constituția prevede existența a trei eșaloane ale puterilor locale:

regiunea administrativă;

municipalitatea (275, plus 30 în insule);

parohiile (4.220)

Există 18 districte administrative, două regiuni insulare autonome și la nivel continental două arii metropolitane. Colectivitatea loclă bază este parohia – ceea ce constituie specificul portughez în peisajul european – unde colectivitatea locală de bază este comuna.

În perioada 1975-1976, obiectivul regionalizării a fost cuprins în textul Constituției. Prin aceasta, districtul a fost privat de statutul de colectivitate locală.

Statul este reprezentat în fiecare regiune autonomă de un ministru al republicii, numit de Președintele Republicii, la propunerea Guvernului și după consultarea Consiliului de Stat. Regiunile autonome au autonomie financiară și patrimonială dar puterea lor este conformă legii fundamentale naționale.

Regiunile administrative la nivel continental au de îndeplinit obiective administrative conform Legii 56/1991 au drept organ de deliberare adunarea regională. Membrii Adunării regionale reprezintă adunările municipale.

Reprezentarea comunităților în aceste adunări reprezintă un mijloc de păstrare a autonomiei locale. Constituția portugheză prevede că exercitarea atribuțiilor regionale trebuie să respecte autonomia comunelor, fără a le limita puterile și trebuie să ducă la consolidarea municipalităților.

Între colectivitățile locale și regiunile administrative nu există niciun fel de dependență financiară, comunitățile locale având o puternică independență financiară, beneficiind și de fonduri acordate de la buget sau Uniunea Europeană.

În Portugalia Curtea Constituțională este cea care asigură controlul de constituționalitate, fiind creată și organizată începând cu anul 1982 cu scopul de a exercita jurisdicția constituțională. Înființarea unui organism special pentru a controla constituționalitatea legilor nu exclude atribuțiile conferite în această materie tribunalelor.

În prezent, jurisdicția constituțională este înfăptuită de tribunale – în virtutea Constituției și de Curtea Constituțională.

Curtea Constituțională a Portugaliei este compusă din 13 judecători desemnați pentru o perioadă de 9 ani. Dintre aceștia, 10 judecători sunt aleși de Adunarea Republicii cu votul a 2/3 din numărul deputaților, iar 3 judecători sunt cooptați de Primul-ministru.

Din cei 10 judecători numiți de Adunare sau cooptați, șase trebuie să provină din corpul judecătorilor de profesie.

Mandatul judecătorilor nu poate fi reînnoit.

În afară de controlul constituționalității legilor, Curtea Constituțională deține și alte prerogative cum ar fi, de pildă: controlul compatibilității între dispozițiile legale adoptate de autoritățile publice centrale cu normele emise de regiuni. De asemenea, acest organism este instanța supremă în materie electorală.

În ceea ce privește controlul constituționalității legilor, acesta se asigură prin patru modalități:

controlul preventiv exercitat la cererea Președintelui Republicii sau a miniștrilor responsabili pentru regiunile autonome, asupra dispozițiilor cuprinse în actele normative cele mai importante.

controlul exercitat la cererea anumitor autorități, independent de judecarea unui caz concret. Au dreptul de a cere efectuarea unui asemenea control: Președintele Republicii, primul-ministru, Procurorul general, Avocatul Poporului, o zecime dintre deputați ș.a. Pot face obiect al acestui tip de control toate dispozițiile legale având forță general-obligatorie;

controlul de constituționalitate prin omisiune.

Acest tip de control revine în exclusivitate Curții Constituționale. Inițiativa declanșării procedurii de control revine Președintelui Republicii, Avocatului Poporului sau președinților adunărilor regionale, dacă se invocă încălcarea drepturilor regiunilor.

Controlul se poate declanșa în situația în care Constituția nu este respectată datorită neadoptării măsurilor legislative impuse de transpunerea în practică a normelor constituționale.

3.2. Curtea Constituțională- rol și atribuții

În încercarea de analiza rolul unei justiții constituționale voi porni de la ideea potrivit căreia conformitatea unei legi cu constituția este o problemă prin excelență juridică, respectiv de a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-și prerogativele sale legislative, a acționat sau nu în limitele constituției.

Magistrații, prin profesionalismul și statutul lor, sunt cu deplinătate competenți să examineze „diferendul” apărut între o lege ordinară și legea constituțională. Procedura jurisdicțională, chiar dacă s-ar abate de la regulile dreptului comun, conferă ea însăși garanții suficiente pentru soluții echitabile.

Ținând cont de faptul că instituția controlului de constituționalitate înfăptuit de organele judiciare nu duce la anularea legilor, ci are efect numai inter partes, reglementările care recurg la acest sistem apar mai ușor conciliabile cu principiul tradițional al separației puterilor în stat, decât cele care instituie curți constituționale speciale, înzestrate cu dreptul de a constata dacă legile sunt sau nu contrare constituției.

Prin instituționalizarea unui control concentrat devine posibilă asigurarea efectelor erga omnes a deciziilor adoptate. Astfel, în condițiile unui sistem democratic de desemnare a judecătorilor, independența acestora este efectiv asigurată, față de judecătorii constituționali care, desemnați fiind de autoritățile publice, inevitabil poartă servituțile desemnării.

Totodată, se impune a menționa că prin consacrarea instituției controlului de constituțuionalitate conflictul dintre lege și constituție nu este simplamente un „diferend juridic” ci un „litigiu constituțional”, care nu poate aparține spre rezolvare judecătorului ordinar, ci judecătorului constituțional.

Așa cum am mai subliniat justiția constituțională, exercitată de Curtea/Tribunal Constituțional, în exercițiul unora dintre atribuțiile ei sau în realizarea unora dintre funcțiile ce-i revin, colaborează cu celelalte puteri.

Însă, ea nu se integrează în sistemul niciuneia dintre ele, nici nu se substituie vreuneia. Altfel, spus, justiția constituțională, realizată de o Curte Constituțională sau de un Tribunal Constituțional nu face parte din puterea executivă, care, prin definiție, nu rezolvă litigii, ci realizează aplicarea legii, pe baza și în limitele acesteia. Ea nu face parte nici din puterea judecătorească. Deși justiția constituțională participă, prin mijloace specifice, la procesul legislativ, jurisprudența ei nu poate fi asimilată cu practica legislativă.

CAPITOLUL IV

CONTROLUL DE CONSTITUȚIONALITATE ÎN ROMÂNIA, ELEMENT DE CONTROVERSĂ ȘI ACTUALITATE

Caracterul politico-jurisdicțional al Curții Constituționale a României în lumina jurisprudenței recente

În cuprinsul art. 146 din lege nostră fundamental se regăsește consacrată competența Curții Consitituționale ale cărui prevederi sunt dezvoltate de Legea
nr. 47/1992, republicată.

Din lectura textelor care stabilesc competențele Curții reiese că „pe lângă controlul propriu-zis al unor acte ale Parlamentului și Guvernului sau al constituționalității tratatelor sau al altor acorduri internaționale ori al unor inițiative legislative exercitate de cetățeni și verificarea constituționalității unor proceduri care nu au legătură cu procesul legislativ.” Din analiza textelor constituționale referitoare la competența Curții Constituționale, rezultă că această autoritate publică jurisdicțională exercită un control de legalitate și nu unul de oportunitate.

Este important de precizat că acest organism statuează numai asupra problemelor de drept. Astfel, în soluționarea cauzelor ce i-au fost atribuite potrivit art. 146 din Constituție, Curtea Constituțională trebuie să se limiteze la verificarea conformității constituționale a dispozițiilor legale cu a căror neconstituționalitate a fost sesizată.

De exemplu, Curtea nu ar fi competentă să se pronunțe asupra necesității sociale a reglementării, sau a implicărilor sale care nu sunt de natură juridică. De asemenea, Curtea Constituțională nu este competentă să interpreteze, la cerere, prevederile Constituției, întrucât această atribuție nu i-a fost stabilită prin Legea fundamentală.

Din cuprinsul art. 146 din Constituție reiese, în mod limitativ, atribuțiile pe care le îndeplinește Curtea Constituțională a României. Așadar, nicio altă activitate, care trimite la rolul Curții de garant al respectării Legii fundamentale, nu poate fi exercitată de această autoritate publică în lipsa unei învestiri constituționale exprese.

Este important a preciza că nici autoritățile care au dreptul să sesizeze Curtea Constituțională nu au libertatea de a-i cere Curții să se pronunțe în alte cazuri decât cele prevăzute expres chiar în textele Constituției. Însă, în practica parlamentară, o asemenea interdicție a fost, adesea, încălcată, chiar dacă în final procedura de sesizare, în acest sens a Curții nu s-a consumat.

Exemplificând putem aminti cazul în care Președinteșe României a sesizat Curtea Constituțională în temeiul art. 146 alin.1 din legea fundamentală pentru a se pronunța în legătură cu încălcarea, de către Parlament, a obiecțiunilor de neconstituționalitate ale unei legi, formulate de Curte, deși sesizarea în sine nu conținea obiecții de neconstituționalitate ale șefului statului față de legea adoptată de Parlament și prin care se asigura că dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale au fost puse de acord cu prevederile constituționale.

De asemenea, în exercitarea atribuțiilor sale control, Curtea Constituțională nu este competentă să modifice sau să completeze dispozițiile legale a căror neconstituționalitate o constată. Altfel spus, Curtea se limitează doar la a evidenția neconcordanța unor prevederi legale cu anumite texte înscrise în Constituție. Altfel, ar însemna să se confere acestei autorități publice calitatea de „legiuitor pozitiv”. În calitate de garant al respectării Constituției, Curtea nu își poate asuma rolul de a crea, abroga sau a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de „legislator pozitiv”.

De asemeena, Curtea Constituțională nu are dreptul să-și asume, prin deciziile pe care le pronunță, rolul de legiuitor pozitiv, subrogându-se astfel funcției legiuitoare a Parlamentului, care potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție este unica autoritate legiuitoare a țării. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Curtea se poate pronunța numai asupra caracterului constituțional al reglementării ce face obiectul controlului său constituțional.

În ceea ce privește obiectul de reglementare al unei legi, Curtea Constituțională a decis că aceasta este competentă să controleze numai constituționalitatea normelor juridice, nu și a actelor individuale.

Referitor la actele supuse controlului de constituționalitate, prevăzute de Legea fundamentală, acestea sunt: legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât și cele intrate în vigoare; tratatele ori alte acorduri internaționale; regulamentele celor două Camere legislative; ordonanțele Guvernului; inițiativele de revizuire a Constituției; indiferent de inițiator și inițiativele legislative prezentate de cetățeni.

Deși dispozițiile Legii fundamentale referitoare la competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra constituționalității anumitor categorii de acte adoptate de Camerele legislative separat sau reunite în ședință comună sunt clare, această autoritate a fost sesizată uneori să verifice constituționalitatea altor acte decât cele menționate expres în art. 146 din Constituție. În astfel de situații, Curtea Constituțională nu s-a pronunțat pe fondul sesizărilor constatând doar că nu sunt de competența sa.

Controlul anterior exercitat de Curtea Constituțională, respectiv controlul constituționalității legilor înainte de promulgare

În conformitate cu dispozițiile art. 146 lit. a din legea fundamentală Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general de la Camera Deputaților și de la Senat. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgență, termenul este de 2 zile. Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere.

Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.

În cazul sesizării Curții Constituționale de către unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Avocatul Poporului, de Guvern sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta va comunica Președintelui României sesizarea primită în ziua înregistrării. Dacă sesizarea s-a făcut de Președintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casație și Justiție, sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională o va comunica în 24 de ore de la înregistrare președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile.

Până la data dezbaterilor, președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Exprimarea punctelor de vedere de către cei doi președinți nu este obligatorie. Pe de altă parte, Curtea nu este obligată în soluționarea obiecțiilor de neconstituționalitate să țină seama de punctele de vedere primite.

Din practica parlamentară rezultă că în foarte puține cazuri președinții celor două Camere au transmis punctul lor de vedere cu privire la conținutul sesizării Curții Constituționale. Așa cum se poate observa din art. 17 alin. (1) al Legii nr. 47/1992, președinții Camerelor nu sunt obligați să dea răspuns solicitării Curții. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.

Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate. Decizia se pronunță, în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României. Decizia prin care se constată neconstituționalitatea legii se comunică și președinților celor două Camere ale Parlamentului și primului-ministru în scopul declanșării procedurii prevăzute în art. 147 alin. (2) din Constituție. Astfel, potrivit acestui text constituțional „în cazurile de neconstituționalitate constatate de Curte, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile legale respective pentru punerea lor în acord cu prevederile constituționale”.

În practica Curții Constituționale ca și a Parlamentului s-a pus problema efectelor juridice ale deciziei Curții cu privire la neconstituționalitatea unei legi prin care s-a aprobat o ordonanță a Guvernului. În cauza soluționată de Curte, aceasta a reținut că „legea este neconstituțională întrucât instituie o restricție a dreptului la liberă circulație prevăzut de
art. 25 din Constituție, cu caracter permanent și de principiu, și reprezintă un impediment financiar în exercitarea dreptului respectiv”.

Pe această cale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra neconstituționalității unui act al Guvernului prin procedura rezervată de Constituție pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora de Președintele României, control care este prin definiție un control anterior, prealabil și nu unul posterior. Se impune a preciza că speța prezentată este prima de acest fel din practica jurisdicțională a Curții, în care aceasta a constatat neconstituționalitatea unei legi care a aprobat o ordonanță emisă de Guvern.

Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului

În conformitate cu dispozițiile art. 146 lit. c din legea noastră fundamentală Curtea Constituțională „se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.” Este necesar a menționa faptul că acest tip de control, respectiv controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului este un control a posteriori și asta pentru că poate fi declanșat numai după ce regulamentul respectiv a fost publicat în Monitorul Oficial, adică după ce este pus în aplicare. Însă, această concluzie nu rezultă expres din textul art. 146 lit. c din Constituție dar este o consecință logică ce decurge din condiția de validare a regulamentelor: publicarea acestora în Monitorul Oficial.

În ipoteza cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curții
Constituționale de secretarul general de la Camera din care aceștia fac parte, în ziua
depunerii, iar Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, președinții Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente. Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării și a punctelor de vedere primite.

Decizia se pronunță cu votul majorității judecătorilor Curții și se aduce la cunoștința Camerei al cărei regulament a fost dezbătut. Dacă prin decizie se constată
neconstituționalitatea unor dispoziții ale regulamentelor, Camera sesizată va reexamina aceste dispoziții, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituției.

Se impune a remarca faptul că, în cazul regulamentelor, decizia Curții de neconstituționalitate a unor prevederi cuprinse în acestea este definitivă, dispozițiile respective nemaiputând fi aplicate.

Controlul posterior exercitat de Curtea Constituțională, respectiv soluționarea excepției de neconstituționalitate

În exercitarea controlului a posteriori Curtea Constituțională „hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță de care depinde soluționarea cauzei.” Dacă în cursul judecății instanța, din oficiu, sau una dintre părți invocă neconstituționalitatea unei prevederi dintr-o lege sau ordonanță, de care depinde judecarea cauzei, excepția ridicată se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi.

În legătură cu competența instanțelor judecătorești de a sesiza Curtea din oficiu sau la cererea părților, privind neconstituționalitatea unor prevederi legale de care depinde judecarea cauzei, trebuie observat că atât art. 146 lit. d) din Constituție cât și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 se referă la instanțe judecătorești.

În practica jurisdicțională a Curții Constituționale, s-a ridicat problema întinderii procedurale a competenței puterii judecătorești exercitate de autoritățile prevăzute în
art. 125 alin. (1) din Constituție-Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Astfel, s-a precizat, într-o opinie separată la Decizia Curții Constituționale nr. 259 din 24 septembrie 2002, că „limitele puterii judiciare încep cu învestirea instanței de judecată și se termină cu promovarea hotărârii judecătorești executorii. Dincolo de aceste limite este domeniul executivului, chiar dacă unele atribuții de natură executivă sunt date prin lege în competența judecătorului.”

Deși Constituția se referă în art. 146 lit. d) la „neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor”, se au în vedere dispoziții legale distincte cuprinse în cele două categorii de acte normative. În acest sens, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 precizează că este vorba de „dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia” litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești. Ca atare, părțile sau instanța din oficiu nu ar putea să ridice excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe în ansamblul ei, ci doar a acelor prevederi socotite neconstituționale de care depinde judecarea cauzei și la care judecătorul urmează să se raporteze în soluționarea litigiului.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens, apreciind că, potrivit
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei, deciziile sale urmând să se refere numai la dispozițiile legale de care depinde soluționarea cauzei în care s-a invocat aceasta.

Din intrepretarea Legii nr. 47/1992 și din logica art. 146 lit. d) din Constituție, rezultă competența Curții de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate, inclusiv asupra relevanței sau nerelevanței dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate este contestată. Din faptul că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt admisibile doar
excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor legale de care depinde judecarea cauzei, rezultă că și instanțele judecătorești ar fi competente să aprecieze nerelevanța lor și să se prevaleze de această prevedere respingând excepția ridicată de părți, dar nu pentru motive de neconstituționalitate, ci pentru nerelevanța dispozițiilor legale contestate în cauza care se judecă.

Nu vor putea face obiectul excepției de neconstituționalitate nici prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită de Curte prin controlul prealabil, precum și prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Sunt inadmisibile contestațiile împotriva prevederilor legale care, ulterior sesizării Curții Constituționale potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, sunt abrogate.

În aplicarea art. 146 lit. d) din Constituție, Curtea Constituțională se poate pronunța numai asupra constituționalității unei legi sau a unei ordonanțe aflate în vigoare. Decizia de neconstituționalitate emisă de Curtea Constituțională nu poate avea formal efect abrogator al textelor legale constatate ca fiind neconstituționale. Ca o consecință a deciziei de neconstituționalitate, acestea nu mai pot fi aplicate, încetân-du-și efectele pentru viitor. Un act normativ se adoptă și se abrogă de către autoritatea publică emitentă. Pentru ca o decizie a Curții Constituționale să aibă efect abrogator, ar fi fost necesar ca acesta să fie prevăzut expres în Constituție, așa cum, de pildă, prevede art. 151 din Constituția Bulgariei sau art. 32 din Constituția Ungariei.

Sesizarea Curții Constituționale se dispune de instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate printr-o încheiere. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părților pentru susținerea sau combaterea excepției și opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. În cazurile în care excepția a fost ridicată din oficiu de instanță, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. În perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, instanța dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecății până la data pronunțării.

Primind încheierea, președintele Curții Constituționale va desemna pe unul dintre judecători ca raportor. Părțile pot fi reprezentate prin avocați cu drept de a pleda la înalta Curte de Casație și Justiție.

Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial și produc efecte numai pentru viitor.

Curtea Constituțională a decis că partea care a invocat excepția nu o mai poate reitera, deoarece, fiind contrară puterii lucrului judecat, ea este inadmisibilă. De la această regulă, în practica jurisdicțională a Curții Constituționale s-a admis o excepție, în sensul că pentru această autoritate publică, decizia pe care o pronunță se aplică de la data pronunțării sale, iar nu de la data publicării ei în Monitorul Oficial.

Excepția admisă de Curtea Constituțională este discutabilă, întrucât orice act de autoritate produce efecte erga omnes, fiind opozabil din momentul publicării acestuia sau de la data prevăzută chiar în cuprinsul actului respectiv. Articolul 147 alin. (4) din Constituție leagă caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale de data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Constituția revizuită în 2003 a conferit Avocatului Poporului atribuția de a sesiza direct Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea unor legi și ordonanțe ale Guvernului aflate în vigoare. Această nouă atribuție a Avocatului Poporului, face din această instituție un organism foarte eficient în asigurarea respectării drepturilor și libertăților cetățenești. În legătură cu noua prerogativă constituțională a Avocatului Poporului, se imoune a preciza că în opinia unor autori ai doctrinei rolul acestei instituții de a sesiza Curtea, în virtutea art. 146 lit. a) și d) din Constituție, trebuie circumscrisă cu rigurozitate și în temeiul logicii constituționale funcțiilor Avocatului Poporului de apărător al drepturilor și libertăților cetățenești.

Se consideră că nu există un temei constituțional, potrivit căruia Avocatul Poporului să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la dispoziții legale care nu au legătură cu exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Această concluzie se întemeiază pe art. 58 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia Avocatul Poporului este numit pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Sesizarea directă a Curții Constituționale de către parlamentari, Președintele României, Înalta Curte de Casație și Justiție ori de Guvern este întemeiată pe atribuțiile, rolul și funcțiile ce revin acestora.

Este logic și firesc ca și sesizarea Curții de către Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. a) și d) din Constituție, să aibă aceeași legitimitate constituțională. Altfel, rolul acestei instituții publice sporește artificial, dincolo de prevederile Constituției.

Cât privește procedura jurisdicțională îndeplinită de Curte, ca urmare a sesizării primite din partea Avocatului Poporului privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe aflate în vigoare, aceasta este identică cu cea urmată de Curte în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție.

Referitor la efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată
neconstituționalitatea unor dispoziții legale cuprinse în actul normativ în vigoare supus controlului jurisdicțional al acestei autorități publice, prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție statuează că acestea își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei, dacă în acest interval autoritatea publică emitentă – Parlamentul sau Guvernul – nu pun de acord prevederile legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen textele legale în cauză sunt suspendate de drept.

De la început trebuie precizat că termenul de 45 de zile, în care Parlamentul sau, după caz, Guvernul ar avea posibilitatea de a remedia neconstituționalitatea textelor respective, este întrutotul insuficient, întrucât, potrivit Constituției, procedura de inițiere a unei propuneri, urmată de procesul legislativ propriu-zis, presupune doar într-o singură Cameră legislativă, parcurgerea unor faze obligatorii, care durează mult. În condițiile unui parlament bicameral, termenul de 45 zile prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituție nu este deloc acoperitor pentru toate fazele legiferării. Un impediment major pentru aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituție îl constituie, însă, lipsa unei prevederi legale care să oblige subiecții de inițiativă legislativă stabiliți în art. 74 alin. (1) din Constituție să declanșeze procedura respectivă. Constituția nu obligă Guvernul, pe parlamentari sau pe cetățeni să își exercite dreptul de inițiativă legislativă.

Chiar dacă parlamentarii sau Guvernul ar iniția o propunere legislativă, ori, după caz, un proiect de lege, termenul de 45 zile ar împiedica finalizarea procesului legislativ propriu-zis. în cazul unei inițiative cetățenești ar fi imposibil de respectat termenul de 45 de zile.

Referitor la procedura propriu-zisă de reexaminare, Regulamentul Camerei
Deputaților prevede în art. 134 alin. (5), că în cazurile de neconstituționalitate la care se referă art. 147 alin. (1) din Constituție, Camera va reexamina textele declarate
neconstituționale, dacă a fost prima Cameră sesizată, pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină și imunități.

Acest lucru presupune sesizarea Camerei cu o propunere legislativă sau cu un proiect de lege, obținerea avizului de la Consiliul Legislativ și, după caz, de la celelalte autorități publice competente, precum și sesizarea Comisiei permanente respective.

Regulamentul Senatului prevede o procedură similară, cu precizarea că în acest caz nu se indică ce comisie este competentă să examineze textele legale neconstituționale și să propună acestei Camere o soluție legislativă în sensul art. 147 alin. (1) din Constituție.

Pe acest temei, Biroul permanent al Senatului a decis că în astfel de cazuri, Parlamentul nu este obligat să reexamineze legea în cauză. Acest punct de vedere a fost acceptat și de Biroul permanent al Camerei Deputaților.

Astfel, într-o speță Tribunalul Bistrița-Nasăud prin încheierea din 6 ianuarie 2010 în baza art. 29 alin 6 din Legea 47/1992 a respins, ca inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a disp. art. 10 din legea 241/2005.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt urmatoarele:

Controlul de constituționalitate pe calea excepției reprezintă un control concret referitor la una sau mai multe dispoziții legale expres indicate, art. 29 alin 1 din Legea 47/1992, republicată, condiționând admisibilitatea unei astfel de excepții de legatură pe care textul a cărui neconstituționalitate se invocă o are cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului.

Astfel spus, pentru ca excepția de neconstituționalitate să fie admisibilă este necesar să existe o legatură instrumentală între problema de constituționalitate și fondul cauzei, respectiv ca textul legal să fie aplicabil în cazul în speță în chiar momentul ridicării excepției.

Totodată, în situația în care aplicabilitatea unui text de lege este condiționată de o anumită atitudine a părților este necesar să existe cel puțin o dovadă minimă că o astfel de atitudine va fi adoptată de parte, aplicabilitatea dispoziției legale a cărei constituționalitate se contestă neputând fi doar eventuală sau ipotetică.

În cauză inculpații, prin apărătorul lor ales, au invocat neconstituționalitatea disp. art. 10 din legea 241/2005 care exonerează sau diminuează răspunderea penală a persoanelor vinovate de comiterea unor infracțiuni de evaziune fiscală dacă aceștia acoperă integral paguba cauzată, inculpații fiind trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 9 alin 1 lit b din Legea 241/2005, în diferite forme de participație.

În declarațiile date în faza de cercetare judecătorească toți inculpații au arătat însă, expres, că nu sunt vinovați de comiterea vreunei infracțiuni și nu sunt de acord cu repararea prejudiciului, contestând nu doar întinderea, ci chiar existența acestuia.

De altfel, la acest termen de judecată s-a solicitat încuviințarea unei expertize contabile, prin neefectuarea căreia, în faza de urmărire penală, s-a aratat că a fost esențial încălcat dreptul la apărare al inculpaților și care ar fi scos în evidență faptul că nu există nici un prejudiciu sau chiar că statul are de restituit anumite sume de bani.

În aceste condiții, este evident că art. 10 din Legea 241/2005 nu are legatură cu soluționarea cauzei și mai mult, nimic nu împiedică inculpații ca, în situația stabilirii cu exactitate a existenței și a cuantumului prejudiciului, să ridice din nou excepția de neconstituționalitate facând dovada cel puțin a intenției de a proceda la recuperarea acestuia.

Împotriva încheierii instanței de fond, au declarat recursuri inculpații S.V.D., L.E.V., S.R.I., I.N.F., B.F.E. și S.V.F. prin care au solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârii instanței de fond, și rejudecând, să se dispună sesizarea Curții Constituționale și suspendarea cauzei.

Curtea, examinând recursurile declarate, a constat că sunt nefondate.

Potrivit art. 29 al.1 din Legea 47/1992 republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:

a. Starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător, ce trebuie rezolvat premergator fondului litigiului.

b. Activitatea legii, în sensul că, excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, în vigoare.

c. Prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

d. Interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Curtea a reținut că instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

Referitor la condiția de admisibilitate privind legatura cu soluționarea cauzei, este de observat că raportul cu aceasta trebuie să privească incidența dispoziției legale a cărei neconstituționaliate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adica a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești. Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte , existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte , rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.

Pentru a nu fi caracterizată ca un abuz de drept, menit să tergiverseze soluționarea cauzei, ridicarea excepției de neconstituționalitate trebuie sa fie adecvată argumentului ca textul invocat ca neconstituțional este în mod logic , în raport și în contradicție cu un articol din Constituție. Ori, în cauza, simplă invocare de plano, ca neconstituționale a dispozițiilor art. 10 din Legea 241/2005, nu este adecvată în raportarea la prevederile art. 21 al.3 din Constituție, ( “ Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil “) deoarece cererea nu argumentează în ce constă legatura textelor în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordantă între ele și textul legii fundamentale.

Prin art. 29 din Legea 47/1992, republicată, a fost reglementată o forma a controlului de constituționalitate în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

Fiind un împediment apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale, invocarea excepției de neconstituționalitate reclamă justificarea unui interes procesual sau de ordin substanțial.

Drept urmare prin al.1 al art. 29 din Legea 47/1992 ,republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta “ are legatura cu soluționarea cauzei”.

În cazul în care judecarea cauzei , cu referire la soluția ce se va da, nu depinde de dispoziția legală a cărei constituționalitate se solicită cererea de sesizare a Curți Constituțonale se respinge, ca inadmisibilă conform art. 29 alin.6 din Legea nr.47/1992 republicată

Petenți, în calitate de recurenți inculpați, au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea 241/2005.

Aceștia au criticat încheierea prin care instanța de fond a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale , susținând că s-a facut o greșită aplicare a legii cu referire la art. 29 din Legea 47/1992 față de împrejurarea că, excepția ridicată are legatură cu cauza.

Pe de altă parte , în raport cu dispozițiile art 10 din Legea 241/2005 instanța de recurs exercită un control judiciar restrictiv al hotărârilor atacate, cu caracter limitat la cazurile de casare invocate și care se iau în considerare din oficiu , așa încât dispoziția menționată nu are legatură cu cauza.

Nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 29. al.1 din Legea 47/92, republicată, soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, este legală, așa încât încheierea atacată nu este supusă cazului de casare prev.de art. 385/9 pct.17/1 C.proc.pen., vizat de recurenți.

În consecință, în baza art. 385/15 pct.1 lit. b C.proc.pen., pentru considerentele expuse, Curtea a respins recursurile declarate ca nefondate.

Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice

Prin legea fundamentală revizuită s-a conferit Curții Constituționale competența de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. Însă, trebuie preciza că nici legea de organizare și funcționare a Curții, și nici Constituția nu menționează ce se înțelege prin conflict juridic de natură constituțională și prin autorități publice.

Înțelesul noțiunii de „conflict juridic”, în înțelesul art. 146 lit. e) din Constituție, ne conduce la ideea de stare conflictuală între două subiecte de drept prevăzute în Constituție, care au rolul de a exercita, potrivit unor proceduri solemne, acte de putere publică.

În doctrină s-a subliniat că „starea litigioasă între autorități publice prevăzute de Constituție reprezintă nu numai o anormalitate instituțională și funcțională a unor autorități, cărora Constituția le-a conferit prerogative de putere, ci și un blocaj în derularea procesului de exercitare a puterii.” În conformitate cu teoriei separației puterilor, „autoritățile publice ce aparțin celor trei puteri în stat sunt obligate să colaboreze și să acționeze în mod unitar pentru a asigura împreună conducerea statului. Orice conflict juridic între acestea rezultă din modul defectuos al aplicării unor dispoziții legale, sau din refuzul aplicării acestora.”

Trăsătura de natură constituțională a conflictului juridic rezultă din natura normelor juridice nesocotite și din efectele pe planul conducerii statale și al ordinii constituționale, ale nesocotirii sau încălcării acestor norme.

Stabilirea unui conflict ca fiind de natură politică, trebuie să pornească de la o problemă de principiu: între autoritățile publice obligate constituțional să coopereze, nu pot exista conflicte politice pure. Orice stare conflictuală, litigioasă, între două sau mai multe autorități publice, presupune fie un conflict de competență, fie omisiunea de a pune în aplicare o dispoziție legală. La nivel de practică nu există conflicte politice în stare pură.

Astfel, chiar Curtea Constituțională a decis că „soluționarea acestor conflicte revine, între altele, autorităților publice aflate în astfel de conflicte, inclusiv Președintelui României, care trebuie să vegheze la respectarea Constituției, la buna funcționare a autorităților publice și să exercite funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”

La nivel de doctrină s-a suținut că „soluționarea conflictelor politice chiar de către autoritățile publice implicate sau de șeful statului, potrivit funcției sale de mediere, nu poate fi asigurată decât prin instrumente legale, ceea ce este o dovadă că acestea, deși pot fi considerate politice, au o componentă și implicații juridice de netăgăduit.”

Astfel, Curtea a decis că „conflictul juridic de natură constituțională între autorități publice presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate publică sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unora dintre acestea constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor.”

Cât privește noțiunea de autoritate publică la care face trimitere art. 146 lit. e) din Constituție, Curtea a decis că acestea nu pot fi decât cele prevăzute în Titlul III din Constituție. Sunt excluse din această categorie partidele politice, care nu sunt nici măcar instituții politice sau structuri ale Camerelor legislative.

Respectarea procedurii pentru alegerea Președinteluir României

Curtea Constituțională are competența, potrivit art. 146 lit. f din legea fundamentală, de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României confirmând rezultatele sufragiului în condițiile prevăzute de legea specială privind alegerea Președintelui României. Atribuția Curții constă în verificarea legalității procedurii de alegere a Președintelui României, inclusiv de a soluționa contestațiile împotriva diferitelor operațiuni electorale întreprinse de autoritățile competente. În ceea ce privește confirmarea rezultatelor sufragiului, Curtea Constituțională se limitează doar la confirmarea rezultatelor anunțate de Biroul Electoral Central.

Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic

În cadrul competențelor sale, Curtea Constituțională decide asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Contestația privind constituționalitatea unui partid politic poate fi formulată de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Președintele Camerei poate formula contestația numai pe baza unei hotărâri adoptate de Camera respectivă cu votul majorității membrilor săi. Contestația trebuie motivată și va fi însoțită de dovezile pe care se întemeiază.

Pentru soluționarea contestației, președintele Curții Constituționale va desemna un judecător ca raportor, care este obligat să o comunice împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestația, precizându-i data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoțit de dovezile corespunzătoare. Contestația se judecă de plenul Curții Constituționale, cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituționalitate este contestată și a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop și a probelor administrate, iar decizia se pronunță cu votul majorității judecătorilor Curții.

Camera Parlamentului care a depus contestația poate fi reprezentată de persoana desemnată de aceasta, iar Guvernul, de Ministerul Justiției. Partidul politic poate fi reprezentat și prin avocat cu drept de a pleda în fața înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decizia Curții nu este supusă niciunei căi de atac și se publică în Monitorul Oficial Partea I. Partidele politice pot fi declarate neconstituționale în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituție. Decizia de admitere a contestației se comunică Tribunalului municipiului București, pentru radierea partidului politic neconstituțional din evidența partidelor politice legal constituite.

Emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României

Curtea Constituțională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Pentru aceasta, propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, împreună cu dovezile pe care se întemeiază se trimit în copie Curții Constituționale, de președintele care a condus ședința comună a celor două Camere

Primind cererea, Președintele Curții Constituționale, va desemna judecătorul-raportor care va efectua toate investigațiile necesare.

Avizul cu privire la suspendarea din funcție a Președintelui României se emite de plenul Curții Constituționale, cu votul majorității judecătorilor Curții, pe baza dezbaterii, a propunerii de suspendare, a dovezilor și a investigațiilor făcute.

Președintele României va fi încunoștințat asupra datei fixate pentru dezbatere și poate da explicații cu privire la faptele ce i se impută. De asemenea, avizul Curții Constituționale se comunică președinților celor două Camere și Președintelui României.

Competența Curții Constituționale privind revizuirea Constituției

Atribuțiile Curții privind inițiativele de revizuire a Legii fundamentale se întemeiază pe rolul său de garant al supremației acesteia. În exercitarea prerogativelor sale de control, Curtea se va pronunța asupra respectării condițiilor constituționale privind inițiativa
propriu-zisă, dar și asupra conținutului acesteia, în scopul de a releva ipotetice inadvertențe, omisiuni de redactare, necorelări de texte etc.

Se impune a preciza că prin decizia sa, Curtea nu este competentă să propună soluții legislative de modificare a textelor cuprinse în inițiativa de revizuire a Constituției, chiar dacă acestea ar fi benefice. Însă, problema care se ridică este legată de caracterul obligatoriu al deciziei Curții care va cuprinde considerațiunile sale în urma verificării inițiativei de revizuire a Constituției. În carul doctirnei s-a reținut, în mod corect de altfel, faptul că „reținerile Curții privind conținutul propunerii de revizuire ar trebui să facă obiectul unui aviz, mai degrabă decât cel al unei decizii, care potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală este general obligatorie.”

Curtea Constituțională – legiuitor negativ sau pozitiv?

În cuprinsul acestui subcapitol voi prezenta punctul de vedere exprimat în doctrină cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 62 din ianuarie 2007 în ceea ce privește posibilitatea reincriminării insultei și a calomniei.

Obiectul juridic special al acestor infracțiunilor de insulta si calomnie a fost definit de doctrina juridică ca fiind "acele relații sociale a căror normală formare, desfșurare și dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea demnității omului".

Insulta constă conform textului art. 205 din Codul penal în atingerea adusă onoarei ori reputației unei personae prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la badjocură, precum și în atribuirea unei persoane a unui defect, boli sau infirmități care, chiar reale de-ar fi, nu trebuie relevate.

Calomnia constă potrivit art. 206 din Codul penal în afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public.

Necesitatea incriminării distincte a calomniei a fost justificată în doctrina juridică prin prisma faptului că este îndreptată, spre deosebire de insultă, împotriva demnității persoanei privită în primul rând sub aspect obiectiv, adică sub aspectul aprecierii, stimei și respectului de care aceasta se bucură din partea celorlalte persoane. Fapta de calomnie are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la demnitatea persoanei privită în primul rând sub aspect obiectiv, adică sub aspectul aprecierii de care se bucură persoana din partea celorlalte personae. Aceasta necesitate a incriminării distincte rezultă și din aceea că, în cazul calomniei, spre deosebire de insultă, fapta trebuie săvârșită în public, în condiții în care afirmarea sau imputarea, fiind cunoscută de un cerc mai larg de persoane, se încalcă demnitatea celui avut în vedere de făptuitor, în primul rând sub aspectul aprecierii de care acesta se bucură din partea celorlalți.

Evoluția practicii judiciare naționale sub imperiul principiilor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare au condus la recunoașterea și pe cale legislativă a unui caracter diminuat al pericolului social generic al acestor infracțiuni, într-o primă fază prin atenuarea sanțiunilor penale aplicabile, ambele infracțiuni fiind sancționate numai cu amendă penală, prin modificarea adusă Codului penal prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 58/2002 și respectiv art. I pct. 1 din Legea nr. 160/2005.

În spiritul aceleiași evoluții a practicii judiciare și a modalității de percepție a opiniei publice asupra gravității și gradului de pericol social al acestor fapte, concretizată de altfel și într-o puternica presiune mediatică, legiuitorul a optat în final pentru dezincriminarea infracțiunile prevăzute de art. 205 și 206 C.pen., urmând ca litigiile având ca obiect prejudiciile cauzate onoarei și demnității să fie soluționate numai în temeiul dreptului civil.

Art. 205, 206 și 207 din Codul penal au fost abrogate prin art. I pct. 56 din Legea nr.278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi.

În mod previzibil, dispozițiile de abrogare cuprinse în Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 au fost atacate în fața Curții Constituționale pe calea excepției de neconstituționalitate, instanța de contencios constituțional fiind sesizată prin încheierile pronunțate în dosarele nr.3.003/325/2006 al Judecătoriei Timișoara (7 septembrie 2006), nr.2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu (13 septembrie 2006) și nr.1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu – Secția penală (18 septembrie 2006).

Soluția Curții Constituționale în acest caz a surprins încă o dată lumea juridică nu atât prin imprevizibilitatea sa ci mai ales prin consecințele juridice practice ale acestei decizii, decizia Curții Constituționale punând în discuție din punct de vedere al efectelor juridice, o problemă "tehnică, dar deloc minoră", astfel cum a formulat literatura de specialitate.

Prin Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 și 207 din Codul penal sunt neconstituționale.

Curtea a constatat, în lumina importanței, de necontestat, a valorilor sociale ocrotite de dispozițiile textelor abrogate, că abrogarea acestor texte de lege și dezincriminarea, pe această cale, a infracțiunilor de insultă și calomnie contravin prevederilor art.1 alin.(3) din Constituția României, creându-se un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziției constituționale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă.

Curtea a reținut și că abrogarea art.205, 206 și 207 din Codul penal contravine și dispozițiilor art.30 alin.(8) din Constituție, în cazurile în care infracțiunile de insultă și calomnie sunt săvârșite prin presă, având în același timp în vedere și prevederile privind libertatea de exprimare, cuprinse în art.30 din Constituția României, art.10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art.19 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Potrivit prevederilor art.147 alin.(1) din Constituție, pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, textul legal constatat ca fiind neconstituțional este suspendat de drept, iar după expirarea acestui termen își încetează efectele, dacă nu a fost pus de acord cu prevederile Constituției.

Lipsa oricărei intervenții a legiuitorului în sensul deciziei Curții Constituționale a dat naștere în practica judiciară unor soluții contradictorii în aprecierea problemei referitoare la incriminarea sau nu a faptelor de insultă și calomnie ulterior decizei Curții Constituționale.

În evaluarea efectelor juridice ale deciziei Curții Constituționale trebuie deosebite două perioade distincte:

în intervalul de timp scurs între intrarea în vigoare a legii de abrogare și publicarea în Monitorul Oficial a decizei Curții Constituționale, în aplicarea art. 12 din Codul penal, opinia exprimată în mod unitar de practica judiară (excepțiile întâlnite în practica instanțelor de judecată constituind doar cazuri de aplicare greșită a legii și ca atare nerelevante pentru prezentul proces de analiză) este în sensul că faptele de insultă și calomnie nu sunt sancționate, întrucât în virtutea principiului neretroactivității legii penale, legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă.

Ca atare se impune în toate cazurile soluția de achitare în temeiul art. 10 lit. b C.p.p., chiar și în situațiile în care hotărârea penală este pronunțată după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale întrucât această decizie nu poate avea, în nici o situație, caracter de reincriminare retroactivă a acestor infracțiuni (ipoteză în care, în practică, în mod eronat a fost aplicat principiul mitior lex, apreciindu-se în mod greșit că în astfel de ipoteze ar exista un concurs de legi, iar legea penală mai favorabilă ar fi cea prin care s-a dezincriminat infracțiunea de insultă, respectiv Legea nr. 278/2006).

în ceea ce privește faptele săvârșite după publicarea deciziei Curții Constituționale, practica judiciară a manifestat două tendințe esențial contradictorii.

O primă interpretare dată în practica judiciară deciziei Curții, interpretare ce a atribuit Curții și un rol de legiuitor pozitiv (rol ce, posibil, nu a fost urmărit în mod direct de instanta de contencios constituțional) a fost aceea că din momentul publicării deciziei de neconstituționalitate, infracțiunile de insultă și calomnie sunt din nou incriminate.

Această opinie se întemeiază pe interpretarea formală a dispozitivului deciziei Curții Constituționale, prin raportare la conținutul art. 147 al. 1 din Constituție, potrivit cărora dispozițiile legale considerate ca neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen dispozițiile considerate neconstituționale sunt suspendate de drept.

Se arată chiar că, prin constatarea ca neconstituționale a dispozițiilor de abrogare a art. 205, 206 și 207 C.pen. aceste incriminări au reintrat automat în vigoare. Însă, o astfel de viziune păcătuiește prin simplitatea raționamentului și asimilarea brută a rațiunilor ce au stat la fundamentarea decizei, fără a analiza modalitatea în care se pot concretiza în acest caz efectele atribuite de legea fundamentală deciziilor Curții Constituționale.

În plus, această opinie se sprijină și pe argumentul că efectul decizei Curții Constitituționale n-ar putea fi condiționat de comportarea ulterioară a organului legislativ, astfel că decizia își produce efectele indiferent de refuzul ulterior al organului legislativ de a acționa.

S-a mai susținut în practica judiciară că, în măsura în care Parlamentul nu a pus în acord prevederile legislative cu prevederile Constituției conform deciziei Curții Constituționale, dispoziția de abrogare a art. 205, 206 C.pen. și-a încetat efectele juridice și, pe cale de consecință logică, ar urma să conchidem că, dispărând cauza care le oprea aplicabilitatea, dispozițiile art. 205 și 206 C.pen. sunt pe deplin în vigoare și produc efecte juridice. În aceeași opinie, o astfel de interpretare logică ar avea în vedere caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și principiul general de drept că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care produce efecte iar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.

În dezacord cu această opinie, și în consens cu opinia contrară, apreciem că nici în prezent infracțiunile de insultă și calomnie nu sunt în incriminate legislativ.

Fără a nega caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, considerăm că aplicarea acestei decizii nu poate fi disociată de alte texte legale, aplicabile în materia tehnicii legislative.

Argumentele ce sprijină această opinie sunt simple și urmăresc două linii esențiale: în primul rând, incidența dispozițiilor legale de tehnică legislativă în materie penală și în al doilea rînd interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului noțiunii de "calitate a legii incriminatoare" în referire la articolul 7 al Convenției (nici o pedeapsă fără lege).

Prin Legea nr.24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 62 al. 3, se statuează că " Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament."

În interpretarea și aplicarea acestui text de lege, reintrarea în vigoare a legii de incriminare, în absența unui proces legislativ expres (decizia Curții Constituționale neputând suplini un astfel de proces, Curtea însăși negându-și constant o eventuală calitate de legiuitor pozitiv), este inadmisibilă.

În condițiile în care admitem că orice ipoteză în care Curtea Constituțională ar putea să se manifeste ca legiuitor pozitiv rămâne de neacceptat, singurul efect juridic al deciziilor de constatare a neconstituționalitate rămâne, în mod logic, cel de ineficientizare a dispoziției contrare legii fundamentale.

Pe cale de consecință logică, ne aflăm în ipoteza reglementată de art. 62 al. 3 din Legea nr. 24/2000, iar singura soluție acceptabilă din punctul de vedere al normelor de tehnică legislativă este aceea că repunerea în vigoare a actului normativ inițial nu este posibilă în absența adoptării unei noi legi de incriminare (nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial).

În baza aceluiași consident suntem nevoiți să concluzionăm că decizia Curții nu poate avea vreun efect în lipsa unei manifestări active a legiuitorului în sensul celor dispuse în hotărârea Curții.

Dimpotrivă, considerentele deciziei nr. 62/2007 a Curții Constituționale au doar valoarea de fundament juridic pentru o eventuală nouă lege de incriminare a infracțiunilor de insultă și calomnie, Curtea Constituțională neavând atribuții de legiuitor pozitiv.

Nu putem ignora de altfel împrejurarea că omisiunea, fără îndoială culpabilă, a legislativului de a se conforma deciziei de neconstituționalitate este un factor (singurul de altfel) de natură a lipsi, în mod evident, de efecte juridice, o decizie al cărui carcater obligatoriu este consacrat chiar de legea fundamentală.

În mod straniu, chiar omisiunea culpabilă a organului legislativ de a pune în acord prevederile legale cu decizia Curții Constituționale a fost invocată în practica judiciară ca argument în sprijinul opiniei în sensul că insulta și calomnia ar fi în prezent incriminate.

S-a arătat astfel că, accceptând teza conform căreia decizia de constatare a neconstituționalității dispozițiilor de abrogare nu a avut ca efect reincriminarea celor două infracțiuni, ar urma să se admită că deciziile Curții Constituționale pot fi eludate prin simpla nepunere în acord a dispozițiilor neconstituționale cu Constituția și astfel oricine poate crea în orice domeniu un vid legislativ după propria dorință.

Or, un astfel de argument este fundamental eronat, sintagmele "oricine"și "după propria dorință" negăsindu-și justificarea în context. Este de observat că actorii implicați în acest demers juridic nu prezintă caracteristicile unor organe judiciare comune, și nici nu sunt substituibile cu alte autorități, atât Curtea Constituțională cât și Parlamentul având atribuții unice în domeniile reglementate prin Constituție. Demonetizarea rolului esențial al acestor două instituții fundamentale în crearea și controlul normelor de drept nu poate fi acceptată ca argument în susținerea tezei pe care înțelegem să o combatem.

Oricum, retinem ca in perpetuarea acestei situatii de incertitudine juridica si Parlamentului ii revine un rol important deoarece daca nu ar fi ramas in abstentiune si ar fi adoptat o norma de incriminare in sensul celor precizate de Curtea Constitutionala, ordinea de drept ar fi fost pe deplin restabilita.

Este de remarcat de altfel că efectele deciziilor Curții Constituționale nu constau în abrogarea unui text de lege, întrucât instanța de contencios constituțional nu are prin Constituție o astfel de atribuție, competențele Curții limitându-se la a stabili dacă o normă este sau nu contrară legii fundamentale. Singura consecință a deciziilor date în exercitarea controlului constituțional posterior privește efectele actelor normative, și constă în lipsirea lor de aplicabilitate, ineficientizarea lor, fără însă ca aceste acte normative să își înceteze existența.

Prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 acestea nu și-au încetat existența, ci doar au devenit inaplicabile, fără însă ca prin lipsirea lor de eficiență să poată fi readuse la viață normele legale abrogate expres prin dispozițiile supuse controlului de constituționalitate.

Un al doilea argument pe care înțelegem să îl invocăm în sripijinul opiniei noastre decurge din chiar practica judiciară neunitară și contradictorie a organelor judiciare, punând astfel în discuție "calitatea legii de incriminare" în sensul jurisprudenței Curții E.D.O. conturată în jurul art. 7 din Convenție.

Articolul 7 par. 1, dând expresie principiului nullum crimen sine lege, dispune că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul când ea a fost comisă sau s-a produs, nu constituia o infracțiune, potrivit normelor de drept național sau internațional; deasemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută, pentru fapta săvârșită, la momentul când a fost comisă acea infracțiune.

Doctrina subliniază în mod constant că aceste dispoziții ale Convenției consacră într-un mod general principiul legalității delictelor și pedepselor și pe cel potrivit cu care o lege penală nu poate fi aplicată extensiv tot în detrimentul acuzatului, în special prin analogie, o infracțiune trebuind să fie definită clar prin lege, această condiție putând fi socotită ca îndeplinită atunci când individul poate să știe, pornind de la prevederea normei pertinente și, la nevoie, cu ajutorul interpretării ce-i este dată în jurisprudență, ce acte și omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală.

Noțiune de "drept" folosită de art. 7 corespunde celui de "lege" utilizat și de alte dispoziții ale Convenției și presupune ca și acesta din urmă îndeplinirea unor condiții calitative, și anume pe cele de accesibilitate și previzibilitate.

Norma de incriminare trebuie să fie așadar suficient de accesibilă, și formulată de o asemena manieră pentru a permite reglarea conduitei celor interesați.

Previzibilitatea legii depinde în lumina practicii Curții de domeniul în care se aplică și de destinatarii ei, iar previzibilitatea legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la sfaturi lămuritoare pentru a evalua în mod rezonabil, după circumstanțele cauzei, consecințele ce pot rezulta dintr-un act determinat.

Recunoscând tradiția juridică a unor state de a admite jurisprudența ca izvor derivat de drept, dispozițiile art. 7 din Convenție nu pot fi interpretate ca interzicând clarificarea graduală a regulilor aplicabile în materie de responsabilitate penală printr-o interpretare judiciară specifică fiecărei cauze, cu condiția ca rezultatul să fie coerent, raportat la substanța infracțiunii și previzibil, în mod rezonabil.

Deși până la acest moment Curtea E.D.O. nu a avut ocazia să se pronunțe în mod expres asupra încălcării art. 7 din Convenție în cazul ipotezei unei practici judiciare naționale contradictorii referitoare la existența însăși a normei de incriminare a unei fapte penale, în cauza Dragnotoiu și Militaru – Pidhorni împotriva României Curtea a statuat că dacă funcția decizională acordată instanțelor naționale servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și evident previzibilă, cel puțin în lipsa unei interpretări judiciare accesibile și evident previzibile, cerințele art. 7 nu ar putea fi privite drept respectate în privința unui acuzat.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința condiției previzibilității legii este constantă, clară și nu lasă loc interpretărilor divergente.

Curtea a constatat cu titlul de principiu că "lege" este un cuvânt care include, în același timp, atât dreptul scris cât și dreptul nescris. În vederile sale, cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă.

Practica judiciară actuală este deosebit de relevantă în ceea ce privește diversitatea și contrarietatea de opinii asupra incriminării infracțiunilor de insultă și calomnie ca efect al decizei Curții Constituționale.

Astfel, aplicarea unei pedepse penale în lipsa unei doctrine și jurisprudențe unitare, constante și accesibile ridică în mod serios și previzibil problema încălcării art. 7 din Convenție.

De altfel, este evident că, în lipsa unei norme exprese de incriminare, ulterioare decizei Curții Constituționale, se pune problema chiar a existenței legii de incriminare, ca bază legală pentru aplicarea unei pedepse penale, încălcarea art. 7 din Convenție părând din acest punct de vedere chiar mai evidentă.

Astfel, în condițiile în care, până la acest moment, confruntată cu problema aplicării legii penale prin analogie sau în temeiul unei evoluții jurisprudențiale în sistemul de common law, Curtea a statuat în mod clar că pentru a putea constitui baza legală a aplicării unei pedepse penale infracțiunea trebuie să fie definită în mod clar prin lege, în condiții în care individul poate să știe, pornind de la prevederea normei pertinente și la nevoie cu ajutorul interpretării ce îi este dată prin jurisprudență, ce acte și omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală, este evident că o jurisprudență incertă sub chiar aspectul incriminării faptei va fi apreciată ca o încălcare a art. 7 din Convenție.

Incompatibilitatea cu dispozițiile art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a aplicării unei sancțiuni de orice natură în baza art. 205 sau 206 din Codul penal a fost de altfel preluat ca argument de o parte substanțială a practicii judecătorești, în temeiul art. 20 din Constituție.

Literatura juridică adaugă, în mod ferm, alte două argumente în sprijinul aceleiași opinii: principiul aplicării legilor în timp și logica juridică.

Se subliniază astfel că manifestarea de voință a autorității publice care abrogă un act juridic vizează doar acel act și nu toate celelalte acte normative care vor fi fost, în timp, incidente materiei, dar care și-au încetat existența înainte de intrarea în vigoare a actului astfel abrogat. Siguranța juridică și predictibilitatea conduitelor umane ar fi serios afectate dacă ar putea fi imaginate situații în care o succesiune de acte normative abrogatoare ar readuce în vigoare acte juridice din epoci revolute, anacronice și dăunătoare ordinii juridice.

Reincriminarea pe această cale a două infracțiuni este un procedeu contrar și logicii juridice, logică în ale cărei principii nu se regăsește și cel al dublei negații, carcateristic doar științelor matematice. Excepția de la excepție nu are drept efect, conform sistemului de logică specific științei juridice, revenirea la regulă, ci doar crearea unei noi situații juridice.

Apreciem, în finalul acestei disertații, că argumentele aduse în sprijinul tezei inexistenței în prezent a infracțiunilor de insultă și calomnie în legislația penală sunt convingătoare și amplu susținute de practica și doctrina juridică, urmând ca, în spiritul necesității unei practici unitare conform principiul securității juridice, și soluțiile organelor judiciare să conveargă spre o optică unitară.

Apare ca fiind regretabila practica instantei de contencios constitutional de a interverti rolul sau de legiuitor negativ intr-unul pozitiv fara un temei legal expres. Nu prezinta relevanta tehnica de redactare a deciziei si nici manifestarea de vointa exprimata de judecatorii Curtii Constitutionale in considerentele deciziilor in conditiile in care nu exista temei legal in dreptul pozitiv roman pentru a le putea aroga astfel de atributii. Consideram si noi ca orice acte juridice prin care o putere a unui stat de drept intra pe domeniul unei alte puteri sunt lovite de nulitate absoluta si nu pot produce consecinte juridice.

CONCLUZII

Crearea Curții Constituționale se înscrie în perspectiva instituirii și întăririi statului de drept, precum și a adoptării unei modernități constituționale consacrate deja la nivel european, cu un mare accent pus pe respectarea ordinii constituționale și pe protecția drepturilor și libertăților fundamentale.

Crearea în sine a unei asemenea instituții nu ar fi fost însă suficientă. Esențiale sunt procedeele și tehnicile consacrate pentru a pune în practică aceste idei generoase. O simplă continuitate, legată de tradiția modernă a statelor occidentale, ar fi fost lipsită de conținut, dacă nu s-ar fi prevăzut instrumente concrete, aflate la îndemâna judecătorului constituțional pentru a îndeplini scopurile și funcțiile clamate cu atâta entuziasm de promotorii sistemului.

La nivel național constituantul român a reușit, în mare parte, să răspundă acestei necesități prin reglementarea a două forme principale de control al constituționalității legilor: controlul abstract a priori și controlul concret a posteriori.

Chiar dacă îmbinarea celor două forme de control nu este întotdeauna fericit reglementată, faptul că s-a prevăzut un mijloc de acces al persoanelor la jurisdicția Curții Constituționale, pe cale de excepție ridicată în fața instanțelor judecătorești, reprezintă o recunoaștere a rolului Curții de garant al drepturilor fundamentale, dincolo de caracterul esențialmente obiectiv al controlului pe care îl exercită.

Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realităților noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi.

Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țările europene.

Acest model a fost urmat și de Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, state din zona de influență a fostei U.R.S.S.

Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. Este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice.

Totalitatea atribuțiilor Curții Constituționale alcătuiește competența acesteia. Atribuțiile privesc: controlul preventiv, înainte de promulgare, a legii adoptate de Parlament; controlul preventiv al tratatelor sau al altor acorduri internaționale, înainte de ratificare; controlul posterior, după adoptare, a regulamentelor parlamentare; controlul posterior, după promulgare și publicare în Monitorul Oficial, al legii organice sau ordinare, precum și a ordonanțelor guvernamentale, pa calea excepției de neconstituționalitate; soluționarea unor conflicte juridice, de natură constituțională, dintre autorități.

De asemenea, Curtea mai îndeplinește și alte atribuții, în condițiile specifice reglementărilor incidente, și anume: controlul din oficiu al inițiativelor de revizuire a Constituției; controlul respectării procedurii de alegere a Președintelui României și confirmarea rezultatelor sufragiului; constatarea interimatului în exercitarea funcției de Președinte al României și comunicarea celor constatate Parlamentului și Guvernului; emiterea avizului consultativ la propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României; controlul respectării procedurii referendumului și confirmarea rezultatului; controlul legalității și constituționalității inițiativei legislative a cetățenilor; soluționarea contestației având ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Toate autoritățile, organizațiile, instituțiile, societățile sunt obligate să comunice informațiile, actele, documentele la cererea Curții Constituționale în vederea realizării competenței sale.

Totala independență a Curții Constituționale în rândul puterilor de stat și faptul de a declara neconstituțională o lege votată de majoritatea parlamentară sau o ordonanță a Guvernului, care se sprijină pe majoritatea parlamentară, cu alte cuvinte, de a face să triumfe opinia minorității, îi asigură un loc deosebit de important în rândul celor trei puteri ale statului: legislativă, executivă și judecătorească.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Alexianu, G. Drept constituțional, Editura Casa Școalelor, București 1930;

Bărbulescu, I. Ghe. UE de la național la federal, Ed. Tritonic, București, 2005;

Boboș, Ghe. Teoria generală a dreptului Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005;

Carpentier, Jean Istoria Europei, Editura Humanitas, București 1997;

Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale Editura C.H. Beck, București 2007;

Dragoș, D.C. Uniunea Europeană – Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București, 2005;

Draganu, T. Drept constituțional și instituții politice Editura Lumina Lex, 1998;

Drâmba, O. Istoria culturii și civilizației, vol I, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1985;

François Guizot, Istoria civilizației în Europa, de la căderea imperiului roman până la revoluția franceză”, Editura Humanitas 2000;

Ionescu, C. Regimuri politice contemporane, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2006;

Millon-Delsol Chantal Statul subsidia”, Editura Efes, Cluj-Napoca 1997;

Muraru, I. Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București 1997;

Popa, E. Corelarea principiului autonomiei locale cu alte principii de drept, Editura Servo-Sat, Arad;

Preda, M. Drept administrativ, partea generală, Ediția a-IV-a, Editura Lumina Lex, București 2006;

N. Prisca, Drept constitutional, E.D.P. București 1977;

Seișanu, R Principiul naționalităților. Originile, evoluția și elementele constitutive ale naționaliății”, Editura Albatros, București 1996;

Vrabie, G. Organizarea politico-etatică a României Editura Institutul European 2004;

Zărie, I.M. Structura de stat, Ed. Universul juridic, București, 2006;

Articole și Reviste

Georgescu,M. Europa și arhitectura de mâine în Revista de drept public, Seria nouă nr.1/1999;

Héraud, Guy Federalismul în Altera nr. 6/1997;

I. Deleanu, Sancțiunea supremației constituției, în Dreptul nr. 7-8/1991;

Elena Simina Tănăsescu, Insulta și calomnia. Dezincriminare. Demnitate umană. Protecția valorilor constituționale. Abrogare parțială. Vid legislativ. Competența Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale", Curierul Judiciar nr. 4/2007

Coduri si acte normative

Constituția României 2003

Practica Curții Constituționale a României

Decizia Curții Constituționale nr. 459 din 18 iulie 2005, în M.OF. al României nr. 653 din 22 iulie 2005;

Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 14 februarie2008, în M.OF. al României nr. 154 din 28 februarie 2008;

Decizia Curții Constituționale nr. 98 din 7 februarie 2008, în M. Of al României nr. 140 din 22 februarie 2008;

Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003, în M. Of al României nr. 317 din 12 mai 2003;

Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 28 ianuarie 200, în M. Of al României nr. 144 din 17 februarie 2005;

Surse electronice

http://www.cortecostituzionale.it/ActionPagina_205.do;

http://www.tribunalconstitucional.es/en/Pages/Home.aspx;

http://www.tribunalconstitucional.es/en/tribunal/composicionorganizacion/Pages/ComposicionOrganizacion.aspx;

http://www.tribunalconstitucional.pt/tc/home.html;

http://www.bger.ch/fr/index.htm

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Alexianu, G. Drept constituțional, Editura Casa Școalelor, București 1930;

Bărbulescu, I. Ghe. UE de la național la federal, Ed. Tritonic, București, 2005;

Boboș, Ghe. Teoria generală a dreptului Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005;

Carpentier, Jean Istoria Europei, Editura Humanitas, București 1997;

Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale Editura C.H. Beck, București 2007;

Dragoș, D.C. Uniunea Europeană – Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București, 2005;

Draganu, T. Drept constituțional și instituții politice Editura Lumina Lex, 1998;

Drâmba, O. Istoria culturii și civilizației, vol I, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1985;

François Guizot, Istoria civilizației în Europa, de la căderea imperiului roman până la revoluția franceză”, Editura Humanitas 2000;

Ionescu, C. Regimuri politice contemporane, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2006;

Millon-Delsol Chantal Statul subsidia”, Editura Efes, Cluj-Napoca 1997;

Muraru, I. Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București 1997;

Popa, E. Corelarea principiului autonomiei locale cu alte principii de drept, Editura Servo-Sat, Arad;

Preda, M. Drept administrativ, partea generală, Ediția a-IV-a, Editura Lumina Lex, București 2006;

N. Prisca, Drept constitutional, E.D.P. București 1977;

Seișanu, R Principiul naționalităților. Originile, evoluția și elementele constitutive ale naționaliății”, Editura Albatros, București 1996;

Vrabie, G. Organizarea politico-etatică a României Editura Institutul European 2004;

Zărie, I.M. Structura de stat, Ed. Universul juridic, București, 2006;

Articole și Reviste

Georgescu,M. Europa și arhitectura de mâine în Revista de drept public, Seria nouă nr.1/1999;

Héraud, Guy Federalismul în Altera nr. 6/1997;

I. Deleanu, Sancțiunea supremației constituției, în Dreptul nr. 7-8/1991;

Elena Simina Tănăsescu, Insulta și calomnia. Dezincriminare. Demnitate umană. Protecția valorilor constituționale. Abrogare parțială. Vid legislativ. Competența Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale", Curierul Judiciar nr. 4/2007

Coduri si acte normative

Constituția României 2003

Practica Curții Constituționale a României

Decizia Curții Constituționale nr. 459 din 18 iulie 2005, în M.OF. al României nr. 653 din 22 iulie 2005;

Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 14 februarie2008, în M.OF. al României nr. 154 din 28 februarie 2008;

Decizia Curții Constituționale nr. 98 din 7 februarie 2008, în M. Of al României nr. 140 din 22 februarie 2008;

Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003, în M. Of al României nr. 317 din 12 mai 2003;

Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 28 ianuarie 200, în M. Of al României nr. 144 din 17 februarie 2005;

Surse electronice

http://www.cortecostituzionale.it/ActionPagina_205.do;

http://www.tribunalconstitucional.es/en/Pages/Home.aspx;

http://www.tribunalconstitucional.es/en/tribunal/composicionorganizacion/Pages/ComposicionOrganizacion.aspx;

http://www.tribunalconstitucional.pt/tc/home.html;

http://www.bger.ch/fr/index.htm