Contractul DE Vinzare Internationala DE Marfuri
CONTRACTUL DE VÎNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
Cuprins
INTRODUCERE
I. NOȚIUNEA ȘI CARACTERELE CONTRACTULUI DE VÎNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
1.1.Evoluția și noțiunea contractului de vînzare internațională de mărfuri
1.2. Caracteristicile generale și specifice ale contractului de vînzare internațională de mărfuri
1.2.1. Caractere juridice generale
1.2.2. Caractere specifice a contractului de vînzare internațională de mărfuri
1.3. Elementele esențiale ale contractului de vînzare internațională de mărfuri
1.3.1 Obiectul contractului
1.3.2. Subiecții contractului
1.3.3 Prețul contractului
1.3.4. Clauza de forță majoră
1.3.5. Clauza de hardship (de impreviziune
1.3.6. Alegerea legii aplicabile, a jurisdicției asupra tranzacției, soluționarea litigiilor și executarea silită
II. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÎNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
2.1. Efectele ce țin de executarea corespunzătoare a contractului
2.1.1. Obligatiile vanzatorului
2.1.2. Obligatiile cumparatorului
2.2. Efectele contractului ce țin de neexecutarea contractului, riscurile, răspunderea
III. INTERPRETAREA CONTRACTULUI DE VÎNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
3.1. Interpretara contractelor comerciale internaționale în general – noțiuni, importanță
3.2.Scopurile și funcțiile interpretării contractelor comerciale internaționale în general și a contractului de vînzare internațională de mărfuri în special
3.3.Reguli de interpretare a contractului de vînzare internațională de mărfuri
CONCLUZII
ANEXE
INTRODUCERE
Scopul lucrării
Orice cercetare șțiințifică trebuie să aibă un scop, o finalitate care tinde a fi atinsă, realizată în urma cercetării. Scopul trebuie să fie unul concret și măsurabil, flexibil și să reflecte schimbarea, formulat în scris, angajant și împărtășit.
Scopul prezentei lucrări constă în evidențierea specificului contractului de vînzare-internațională de mărfuri, și anume, definirea conceptului de vînzare internațională, determinarea caracteristicilor esențiale, a caracterelor generale și speciale ale acestui acord de voință, cercetarea și determinarea a condițiilor de valabilitate a contractului de vînzare internațională de mărfuri, a rolului și locului acestuiaîn comerțul internațional. Suplimentar în prezenta lucrare am stabilit ca scop și evidențierea drepturilor și obligațiilor părților în contractul de vînzare internațională de mărfuri. Aceste drepturi și obligații, corelative și interdependente, implică raportarea la conceptele și principiile atît ale dreptului civil cît și ale dreptului comercial internațional pentru înțelegerea particularităților sale, cercetarea contractului de vînzare internațională de mărfuri ca fiind un instrument juridic prin care se efectuează operațiuni comerciale internaționale de transmitere a mărfurilor de la producător la consumator.
Contractul de vanzare internationala de marfuri, desi contine elemente definitorii ale vanzarii din dreptul intern este considerat in literatura de specialitate un contract original, ce se naste si se realizeaza in mediul international, cu finalitate si caracteristici proprii. Astfel ca scop complementar mi-am propus cercetarea caracteristicilor specifice numai contractului de vînzare internațională de mărfuri, determinarea finalităților anume a acestui acord de voință. După cum știm, specia este egală cu genul plus diferenșa de specie, astfel anume stabilirii caracterelor de specie a acestui contract va fi dedicată o parte a prezentei lucrări.
Întru stabilirea caracterelor specifice și în general a cercului de efecte a contractului de vînzare internațională, am constatat ca necesar de a aborda și tematica interpretării contractelor comerciale în general și a celui de vînzare internașională de mărfuri în special. În scopul contracarării unor eventuale abuzuri din partea părții de rea credință care comite acțiunile dolosive în cadrul raporturilor contractuale, precum și în scopul stabilirii intenției reale a părții în cadrul raporturilor juridice la care participă, evitarea erorilor în procesul de calificare/interpretare a acordurilor de voință, pentru stabilirea naturii juridice reale a efectelor, este necesar de a identifica și cerceta procedeele, regulile de interpretare a contractelor în general și a contractelor afectate de caracterul internaționalîtății și comercialității în special.
Importanța și actualitatea temei
Orice cercetare trebue să prezinte o valoare, importanță și novație. Importanța și actualitatea prezentei cercetări rezidă în faptul că odată cu dezvoltarea relațiilor de schimb atît sub aspect cantitativ cît și calitativ, dintre subiecții particicupanți la roporturile din cadrul circuitului civil, s-au diversificat mdalitățile de raporturi juridice care privesc transmiterea de valori patrimoniale, mai întîi la nivel național și ulterior, odată cu dezvoltarea relațiilor comerciale cu element de extranietate, a avut loc ridicarea acestor relații nivel interstatal, dintre subiecții de drept din cadrul ordinii juridice a diferitor state. Astfel în urma tranziției de la nivel național la cel internațional, contractele de vînzare internațională de mărfuri capătă o importanță, actualitate și utilitate mai mare în raport cu perioadele istorice anterioare. Astfel, avînd în vedere că vînzarea internațională de mărfuri este una dintre cele mai importante componente ale comerțului mondial, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional a elaborat și adoptat Reguli uniforme, aplicabile contractelor în acest domeniu în scopul facilitării schimburilor comerciale și stimulării tranzacțiilor internaționale. La momentul actual de dezvoltare a comerțului internațional, vînzarea comercială internațională impune o regularizare normativă uniformă care să fie capabilă să asigure raporturilor contractuale certitudine și siguranță, o cercetare și detaliere a ordinii normative în domeniul dreptului comercial internațional. Este indispensabilă crearea și menținerea unui regim juridic adecvat care, prin uniformitate și armonizare, să depășească greutățile și incertitudinile ce împiedică relațiile comerciale de schimb, de vînzare-cumpărare, pentru garantarea și dezvoltarea comerțului internațional și a progresului economic. În acest cadru, adoptarea normelor uniforme aplicabile contractelor de vînzare-cumpărare internaționale de mărfuri, care să țină seama de diferitele sisteme sociale, economice și juridice, contribuie la depășirea obstacolelor juridice ce îngreunau promovarea și dezvoltarea comerțului internațional.Preocupările juriștilor din întreaga lume se îndreaptă spre unificarea legislației în domeniul vînzării internaționale de mărfuri, bineînțeles în limita posibilităților, pentru că numai în acest fel contractele încheiate între parteneri internaționali vor putea fi perfectate, fără a întîmpina dificultățile ce se ivesc în multe cazuri în momentul de față. Dezvoltarea economiei internaționale în contextul globalizării și internaționalizării a contribuit la accentuarea necesității de a studia și de a uniformiza reglementările din domeniul relațiilor economice internaționale. Aceste relații sunt foarte bine conturate și reglementate de contracte, prin care se asigură siguranța acestora.
Importanța acestui tp de contract rezidă și din însăși trăsăturile sale, și anume: are un caracter complex, presupune incidența elementelor de internaționalitate, comercialitate și interculturalitate, implică riscuri specifice. Conceperea unui astfel de contract este esențială. De aceea, părțile într-un contract internațional trebuie să-și definească acordul de voință sub forma unor clauze clare, cuprinzătoare, lipsite de ambiguități. Este preferabil ca aceste clauze să fie scrise, iar reglementările incidente asupra acestor clauze să fie clare și cunoscute de către părțile contractante, astfel ca efectele contractului să nu fie afectate de riscuri, de imprevizibilitate.
Astfel, principalul contract de comerț internațional este contractul de vînzare-cumpărare internațională. Fiind un contract sinalagmatic dă naștere la drepturi și obligații reciproce între vînzător și cumpărător. Odată încheiat contractul de vînzare-cumpărare internațională sunt stabilite două categorii de drepturi și obligații: cele ale vînzătorului și cele ale cumpărătorului. Aceste drepturi și obligații sunt legate printr-un raport de interdependență, fiecare din acestea avîndu-și cauza juridică în cealaltă.
Obiectivele cercetării
Pentru realizarea scopului menționat, au fost elaborate următoarele obiective:
Cercetarea evoluției istorice a contractului de vînzare internațională de mărfuri și acondițiilor de valabilitate a acestuia;
studierea notiunilor legale și a definirilor doctrinaire date contractului de vînzare internațională de mărfuri, care sunt componentele comune și care diferențiază în cadrul definițiilor existente a contractului de vînzare internațională de mărfuri și ca rezultat, determinarea și/sau alierea la cea mai bună soluție
determinarea conceptului teoretic și practic al contractului de vînzare internațională de mărfuri șia condițiilor de valabilitate a acestuia, cercetarea în ansamblu a elementelor , efectelor, a raporturilor în contractual de vînzare internațională de mărfuri, a cercului de subiecți vizați de aceste efecte, pentru a stabili caracterele juridice, atribuind astfel contractul de vînzare internațională de mărfuri la o anumita categorie de acorduri de voință;
Evaluarea valorii necesității condițiilor de valabilitate în contractul devînzare-cumpărare;
stabilirea factorilor economici care au dus la reglementarea contractului de vînzare internațională de mărfuri, care au fost condițiile de tranziție de la starea de fapt la una de drept a raporturilor de vînzare internațională de mărfuri;
studierea practicii și legislației atît prin compararea pe verticală cit și orizontală a problemelor, soluțiilor și reglementărilor existente, într-u găsirea soluției celei ma adecvate, deoarece un adevar absolute se naște acolo unde există un contrariu – de opinii, soluții, reglementări.
analiza soluțiilor, concepțiilor specialiștilor atît din domeniu juridic, economic, comercial pentru a corela starea de fapt cu cea de drept.
Metodele de cercetare
Orice cercetare, investigație, nu poate fi numită ca atare dacă la baza ei nu a stat un ansamblu de procedeede cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective, un cumul de reguli și principii de învățarea și practicare, denumite metode de cercetare, folosite în realizarea cercetării. În procesul efectuării cercetărilor pe marginea tematicii abordate am utilizat urmăroarele metode:
Metoda analitică – am analizat contractul de vînzare internațională de mărfuri prin descompunerea conceptului cercetat în elementele sale componente și cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părți necesare ale unui întreg. Am efectuat cercetarea în parte a caracterelor juridice, a elementelor definitorii, a efectelor contratuale.
Metoda sintetică – după analiza fiecărui element în parte a contractului de vînzare internațională de mărfuri am trecut nemijlocit la unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, ca ulterior să am posibilitatea de aplica procedeile de comparație in legatură cu conceptul cercetat.
Metoda predictivă – am studiat starea actuală a raporturilor din cadrul contractului de antrepriza, situatia existenta anterior, pentru a crea o anumită previzibilitate asupra modificărilor ce pot surveni în realitatea economică și juridică în domeniu;
Metoda profilactică – ca urmare a determinării posibilității survenirii anumitor modificări în material reglementărilor aplicabile contractului de vînzare internațională de mărfuri am analizat posibilile remedii pentru adaptarea la noile modificări;
Metoda comparativă – am utilizat metoda dată în doua moduri –
a)pe orizontala:
– pe plan extern – abordarea conceptului vînzării internașionale în legislația și practica judiciară a diferitor state.
b)pe verticala – în cadrul anumitor perioalor pe marginea tematicii abordate am utilizat urmăroarele metode:
Metoda analitică – am analizat contractul de vînzare internațională de mărfuri prin descompunerea conceptului cercetat în elementele sale componente și cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părți necesare ale unui întreg. Am efectuat cercetarea în parte a caracterelor juridice, a elementelor definitorii, a efectelor contratuale.
Metoda sintetică – după analiza fiecărui element în parte a contractului de vînzare internațională de mărfuri am trecut nemijlocit la unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, ca ulterior să am posibilitatea de aplica procedeile de comparație in legatură cu conceptul cercetat.
Metoda predictivă – am studiat starea actuală a raporturilor din cadrul contractului de antrepriza, situatia existenta anterior, pentru a crea o anumită previzibilitate asupra modificărilor ce pot surveni în realitatea economică și juridică în domeniu;
Metoda profilactică – ca urmare a determinării posibilității survenirii anumitor modificări în material reglementărilor aplicabile contractului de vînzare internațională de mărfuri am analizat posibilile remedii pentru adaptarea la noile modificări;
Metoda comparativă – am utilizat metoda dată în doua moduri –
a)pe orizontala:
– pe plan extern – abordarea conceptului vînzării internașionale în legislația și practica judiciară a diferitor state.
b)pe verticala – în cadrul anumitor perioade istorice.
Metoda logică – am studiat din punct de vedere a logicii esența contractului de vînzare internațională de mărfuri, am utilizat așa raționamentele, concepte ale logicii ca inducția – prin trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale si deducția – studierea de la general la particular.
Metoda sistemică – am abordat tematica data ca un concept de sine stătător și în același timp, în raport cu toate elementele sistemului din care face parte conceptul cercetat. Am analizat contractul de vînzare internațională de mărfuri atît ca unul de sine statator cît și în corelație cu sistemul contractelor din care face parte.
Sumarul Compartimentelor tezei.
Prezenta lucrare am structurat-o în 3 capitole conform unei succesiuni logice de cercetare a contractului de vînzare internațională de mărfuri, care constituie obiectul cunoașterii în cadrul prezentei cercetări.
În cadrul cap. I, am pornit de la cercetarea procesului evoluțional al acestui contract, de la stare de fapt la una de drept, precum și evoluția de la nivel național la nivel internațional. În procesul cercetării evoluției istorice a acestui contract, am stabilit o serie importantă de factori (premisele economice și juridice) și elemente prin intermediul cărora am determinat noțiunea contractului de vînzare internațională de mărfuri, caracteristicile generale (sinalagmatic, oneros) și specifice (comercialitatea și internaționalitatea) ale contractului de vînzare internațională de mărfuri. La fel, am determinat elementele esențiale ale contractului de vînzare internațională de mărfuri ca, obiectul contractului, subiecții contractului, prețul contractului, clauzele de ajustare a contractului la noile modificări, clauzele cu privire la legislația aplicabilă și la instanțele competente de a tranșa pasibilele litigii dintre părți.
Încheierea contractului este necesară de a produce efecte juridice adică de a da naște, modifica sau stinge raporturi juridice obligaționale. Efectele contractelor reprezintă acele consecințe juridice pe care le va produce contractul față de părți sau față de alte persoane în condițiile legii. În cadrul Cap. II. mi-am orientat cercetările prin prisma efectelor contractului de vînzare internațională de mărfuri și anume a efectelor ce țin de executarea corespunzătoare a contractului prin prisma drepturilor și obligațiilor părților, ce poartă caracter corelativ și interdependent, și prin prisma efectelor ce țin de neexecutarea contractului, a consecințelor susceptibile de survenire în cadrul expunerii raporturilor contractuale la unele riscuri comerciale. La capitolul efectelor ce țin de neexecutarea contractului am abordat tematica efectelor neexecutării și consecințele sub forma răspunderii, identificînd mijloacele de care dispune partea de bună credință care a suferit un prejudiciu de pe urma acțiunilor culpabile a cocontractantului.
Determinarea efectelor contractului presupune stabilirea drepturilor și obligațiilor care s-au născut, modificat sau stins prin acel contract. Pentru aceasta este necesar să se dovedească contractul și să se interpreteze clauzele acestuia. A interpreta înseamna a determina întelesul exact al clauzelor unui contract, prin cercetarea manifestarii de vointa a partilor în strînsa corelație cu voința lor internă. Astfel în cadrul Cap.III. al Prezentei lucrări am abordat tematica procesului de interpretare a contractelor în general și a contractului de vînzare internațională în special. Am identificat scopurile și funcțiile interpretării contractelor comerciale internaționale în general și a contractului de vînzare internațională de mărfuri în special, regulile de interpretare a contractului de vînzare internațională de mărfuri.
Prezenta lucrare am finalizat-o cu o serie de concluzii generale asupra tematii abordate.
I. NOȚIUNEA ȘI CARACTERELE CONTRACTULUI DE VÎNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
1.1.Evoluția și noțiunea contractului de vînzare internațională demărfuri.
Contractul de vînzare-cumpărare pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte care sunt cunoscute civilizației umane. Reglementarea raporturilor contractului de vînzare-cumpărare sunt atestate pe o periodă de dezvoltare de aproximativ patru mii de ani.
Initial, odată cu apariția proprietații private, apare avînd o amploare deosebită, contractul care era menit să asigure circulația bunurilor prin schimb dintr-o gospodarie în alta. Neexistînd moneda ca unitate de schimb necesitațile societății romane timpurii urmau a fi satisfacute prin itermediul contractului de schimb care urma a constitui trecerea de la gospodăria naturală la gospodăria bazată pe relațiile de schimb. Astfel, primele schimburi de valori materiale sau realizat sub forma lor cea mai simplă, cunoscută, de regulă, sub denumirea de troc (înțelegîndu-se, sub această denumire, schimbul în natură). Pasul următor a fost făcut odată cu inventarea, de către fenicieni, a unui etalon intermediar de măsurare a valorilor, moneda (banul), sub diversele ei forme. Din momentul în care marfa a început să fie evaluată prin intermediul banilor, s-a făcut un salt spectaculos, revoluționar, prin trecerea de la schimbul în natură la activități specifice de vînzare-cumpărare. Așadar, avîndu-și originile în schimbul primitiv de mărfuri, vînzarea-cumpărarea și-a conturat un profil propriu, odată cu apariția etalonului general de schimb, banii, încă din societatea antică. Schimbul marfă-bani a cîștigat în importanță pe măsura intensificării operațiunilor comerciale, care au cunoscut o adevărată înflorire în perioada de glorie a Imperiului Roman. Puterea economică, politică și militară a Romei antice a dat naștere unei intense circulații de mărfuri, atît în interiorul Imperiului, cît și între acesta și statele vecine, în special cele mediteraneene. Schimbului economic marfă-bani, i-a urmat construcția juridică a contractului de vînzare-cumpărare, care a evoluat prin prevederile conținute în dreptul roman. Dreptul roman clasic includea vînzarea-cumpărarea contractelor care aveau un caracter consensual. In baza contractului de vînzare-cumpărare o parte, numită vînzător se obligă să transmită altei parți, numită cumpărător un bun, ar cumpărătorul se obligă sa plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preț. Gaius considera că contractul de vinzare-cumpărare se formează prin acordul de vointă a părților asupra obiectului contractului și prețul acestuia, clauzele care se refereau la bun și la preț fiind considerate condiții esențiale a prețului. Se practica contractul de vînzare-cumpărare sub condiție suspensivă obiectul contractului find bunuri viitoare ca de exemplu recoltă viitoare. Formei primitive a contractului de vînzare reală, mancipatio, i-a urmat, odată cu apariția pe scena istoriei a capitalului comercial, vînzarea pe credit, fază facilitată, pe de o parte, de dezvoltarea continuă a circulației mărfurilor, iar pe de altă parte, de dezvoltarea continuă a circulației mărfurilor, iar pe de altă parte, de întărirea încrederii reciproce dintre comercianți, ca urmare a unor raporturi comerciale repetate și stabile. Este perioada în care s-au pus bazele contractelor consensuale, acordul de voință între părți fiind suficient pentru a da naștere raportului juridic de vînzare-cumpărare. Pe măsura separării producției de consum, a accentuării diviziunii muncii pe plan național și, apoi, internațional, comerțul sub forma vînzării-cumpărării, s-a dezvoltat continuu, direct proporțional cu intensificarea activităților productive specializate.
Astfel, pornind de la raționamentul economic, vînzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată din care de alt fel își are rădăcinile, intradevăr vînzarea cumpărarea în sens economic, în faza initială, a preluat forma contractului de schimb, care dintre doua lucruri, unu din ele avînd valoarea echivalentului general. Ulterior după aceia a apărut moneda vînzarea-cumpărarea capătă sensul unui schimb dintre un lucru contra unei valori numite preț.
Evoluția multi seculară a contractului de vînzare-cumpărare reprezintă și in prezent una din instituțiile tradiționale principale ale dreptului civil. In prezent evoluția vieții economice e condiționată de rolul și importanța contractului de vînzare-cumpărare care asigură atit curcuitul civil cît și cel comercial. Existența și utilitatea este determinată de acțiunea legilor economice ale societații, de impactul vieții economice care se conturează în deosebi la circulația bunurilor de la producător la consumator. Principalul instrument care asigură circulația bunurilor rămîne a fi contrctul de vînzare-cumpărare.
Rolul deosebit al instituției vînzării-cumpărării se conturează în largul domeniu în care se aplică contractul de vînzare-cumpărare. Prin intermediul acestui contract se asigură satisfacerea necesitaților materiale și spirituale ale cetațenilor. Remarcabil e că necesitatea și importanța contractului nu se reduce doar la procurarea bunurilor pentru necesitațile cotidiene cum ar fi: produse alimentare îmbracăminte, mărfuri destinate uzului personal, garaje, apatramente, case de locuit. Dar și in posibilitatea de a realiza bunurile suplimentare sau a bunurilor care cu trecerea timpului au devenit inutile pentru proprietar.
Contractul de vînzare-cumpărare este pe larg utilizat de toate tipurile de busines. Orcare organizație își asigură desfasurarea activitații prin intermediul contractului,indiferent de forma sa organizatorico-juridică constituind principalul instrument de realizare a activității, un instrument care înlesnește desfășurarea activității la un inalt nivel asigurînd achiziționarea materiei prime și a tehnicii materiale necesare întreprinderii. Dacă baza tehnico-materială și materia primă poate fi dobindită pe lînga cumpărare și prin donație atunci procesul de desfacere a producției fabricate nu este de conceput fără existența contractului de vînzare-cumpărare. Prin intermediul contractului de vînzare-cumpărare se asigură atît comerțul en gros cît și comerțul cu amanuntul, fiind asigurați producatorii cu materie primă și consumatorii cu produse finale necesare consumului individual. Pogresul tehnico științific, diversificarea vieții economice a societații, procesul de globalizare, nu numai că conturează noi forme juridico civile ale contractului, dar concomitent influentează unele instituții traditionale cum este vînzarea-cumpărarea.
Adîncirea contemporană a diviziunii mondiale a muncii a avut, printre altele consecințele sale, și intensificarea considerabilă a comerțului internațional, ceea ce a determinat, implicit, sporirea fără precedent a schimburilor de valori materiale și spirituale pe calea vînzării-cumpărării și a cooperării economice și tehnico-științifice între parteneri din țări diferite. Este de necontestat că, în ultimele decenii, formele pe care le-au îmbrăcat schimburile internaționale de valori materiale și spirituale s-au diversificat considerabil, pe lîngă formele clasice, tradiționale, apărînd forme noi, dintre care menționăm cooperarea economică și tehnico-științifică, cesiunea și licențierea de brevete de invenții sau de know-how, consulting-ul, engineering-ul etc., care au cîștigat un loc din ce în ce mai important în cadrul comerțului internațional. Este însă evident că, toate formele de comerț, fie tradiționale, fie mai nou apărute, între parteneri din state diferite, au la bază principiile fundamentale ale contractului de vînzare-cumpărare, a căror temeinică cunoaștere facilitează substanțial înțelegerea tuturor celorlalte tipuri de contracte din sfera economică. Astfel pute menționa că actual, vînzarea-cumpărarea a căpătat statut de tranzacție comercială internațională.
Privită ca o categorie economică, noțiunea de tranzacție comercială internațională este, fără îndoială, extrem de cuprinzătoare, ea înglobînd totalitatea activităților referitoare la negociere, contractare, livrare-transport, asigurare, decontarea prețului etc. necesare transferării, de fapt și de drept, a proprietății bunurilor materiale de la vînzător la cumpărător, persoane aflate, de regulă, în țări diferite. Așadar, tranzacția comercială internațională presupune o sumă de activități economice, care sunt fundamentale de tot atîtea raporturi juridice, printre care axul central în constituie contractul de vînzare-cumpărare.
În literatura de specialitate, sub titlul de tranzacție comercială internațională, sau vînzare internațională, sunt tratate o gamă mai largă sau mai restrînsă de activități economice și raporturi juridice, care iau naștere între părțile direct participante, vînzătorcumpărător,la acestea putînd să se alăture și terții care concură adiacent la încheierea,
Contractele sunt instrumente juridice de mare utilitate în organizarea activităților economico-sociale și a vieții în general. În sensul său cel mai larg, un contract reprezintă un acord care definește o relație între 2 sau mai multe părți. În domeniul comercial, contractul presupune 2 parteneri între care se stabilește un acord, în scopul derulării unei afaceri (o vînzare-cumpărare, o închiriere, un gaj, prestarea unui serviciu, transmiterea unui drept etc.)
În practica comerțului internațional întîlnim o mare varietate de contracte. Aceasta se explică prin numărul mare și varietatea operațiunilor și tehnicilor prin care bunurile și serviciile sunt transferate de la vînzători la cumpărători. Practic, aproape fiecărui tip de operațiune îi corespunde un tip de contract internațional. Principalele tipuri de contracte sunt:
– contracte internaționale de vînzare;
– contracte internaționale de cooperare;
– contracte de executare de lucrări în străinătate (de vînzare internațională de mărfuri);
– contracte de depozit;
– contracte de comision sau consignație;
– contracte de mandat sau reprezentare comercială;
– contracte de expediții, asigurări și transporturi internaționale;
– contracte de transfer internațional de tehnologie (contracte de licență, de know-how, de consulting-engineering etc.);
– contracte de turism internațional;
– contracte internaționale de finanțare (contracte de forfaiting, factoring, leasing etc.);
– contracte specifice operațiunilor combinate (reexport, prelucrări în lohn, switch, franșiza etc.)
Contractul de vanzare-cumparare internationala constituie principalul instrument juridic prin care se desfasoara comertul international. Acesta este o varietate a contractului de comert international, acesta din urma reprezentind una din cele mai importante institutii juridice ale dreptului comercial international. Contractul de vînzare internețională reprezintă acordul de voință prin care una din părți, cu sediul într-o anumita tara se obligă să transfere celeilalte părți, cu sediul în alta țară, proprietatea asupra unui bun al sau, determinat cantitativ si calitativ, în condiții convenite, contra unui pret.Contractul de vanzare internațional este una dintre cele mai importante ințelegeri juridice utilizate in comertul exterior. Toate celelalte forme de contracte utilizate în comerțul internațional pot fi definite prin raportare la acest contract de bază.
Contractul de vînzare internațională de mărfuri reprezintă contractul cel mai des utilizat în afacerile cu element de extranietate. Marea majoritate a activităților de întreprinzător dintre subiecții de drept ce aparțin ordinii juridice a diferitor state, se află în strînsă legătură cu contractul de vînzare-cumpărare. Astfel:
realizarea circulației mărfurilor se efectuează pe calea unei vînzări-cumpărări comerciale;
întreprinderile de transport fac posibilă tocmai această circulație, după ce în prealabil a fost încheiat un contract de vînzare-cumpărare;
întreprinderile de asigurare garantează o realizare a echivalentului mărfurilor vîndute, dacă au fost distruse în caz de forță majoră;
întreprinderile de bancă finanțează prin intermediul de credit schimbul, punînd la dispoziție fondurile necesare cumpărătorului sau vînzătorului.
Contractul de vînzare-cumpărare ca gen al contractului de vînzare internațională de mărfuri are o largă răspîndire și prezintă interes aproape în toate domeniile. Cum activitatea comercială se realizează nu numai direct, ci și prin intermediari, contractul de vînzare-cumpărare comercială reprezintă actul juridic cel mai frecvent întîlnit, ca obiect al contractelor de intermediere: contractul de mandat, contractul de comision și contractul de consignație.
Pe lîngă forma clasica el cunoaste si forme noi, moderne. De aceea acest tip de contract poate fi considerat "universal" deoarece schimburile comerciale internationale au cunoscut o dezvoltare fara precedent, prin intermendiul vanzarii asigurandu-se circulatia marfurilor de la producator la consumator in cadrul relatiilor comerciale internationale. Contractul de vanzare-cumparare in comertul international este actul juridic prin care partile vanzator si cumparator, avand sediile in state diferite, au posibilitatea de a stabili drepturi și obligații contractuale corelative și interdependente pentru realizarea intereselor economice, prin transferarea de valori (mărfuri) în schimbul unui avantaj patrimonial pecuniar, numit preț, asupra căruia părțile au convenit.
În doctrina și practica juridică comercială, există o serie de denumiri specifice date contractului de vînzare internațională de mărfuri: contract de vanzare-cumparare, contract de vanzare, contract de cumparare, contract de import, contract de export, contract de export-import,etc. Convenția de la Viena din 1980 care fara a defini vanzarea internationala, în articolul 1 precizează că: Prezenta convenție se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite:
a) când aceste state sunt state contractante; sau
b) când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
Contractului de vînzare internațională de mărfuri se diferențiază de contractul de vanzare intern prin aceea ca pe lîngă elementul comercial ce caracterizează contractele comerciale, apare caracterul internațional dat de elementul de extraneitate (cetățenia părților, sediul, locul încheierii contractului, locul executării). Din aceasta cauza contractul de vanzare internațională este susceptibil de a fi guvernat de doua sau mai multe sisteme de drept, ridicîndu-se astfel probleme legii aplicabile.
Practica arbitrala internationala a stabilit ca un contract tipic de vanzare international se carcterizeaza prin 5 elemente :
a) existenta unui contract de vanzare – cumparare care descrie marfurile, modalitatile de livrare si locul unde sunt disponibile marfurile respective.
b) acest contract de vanzare – cumparare trebuie completat de un contract de transport incheiat fie de catre cumparator fie de catre vanzator in functie de obligatiile stabilite in contractul de vanzare – cumparare
c) deoarece transportul marfurilor pe apa, cai ferate, cai rutiere, calea aerului implica riscuri referitoare la pierderea sau degradarea marfurilor respective, vanzarea internationala in forma tipica presupune si incheierea contractului de asigurare. Carei parti ii revine obligatia de a incheia contractul de asigurare depinde de intelegerea partilor, dar si de tipul de contract pe care partile le-au incheiat.
d) exista anumite conditii impuse de autoritatile de export si import care trebuie indeplinite de vanzator si cumparator.
e) contractul trebuie sa prevada modalitati si termenul de plata.
fig. 1.1.
Opinia general acceptată în doctrina cu privire la conținutul noțiunii de vânzare a fost aceea că prin vânzare se înțelege contractul prin care o parte numită vânzător se obligă să livreze un bun, iar cealalata parte numită cumpărător, să plătească prețul. Convenția de la Viena stabilește în art.30 și 53 care sunt obligațiile vânzătorului și respectiv ale cumpărătorului. Astfel, textele convențiilor internaționale multilaterale întăresc convingerea că definiția data este corectă și cuprinde aspectele esențiale. Pe bază acestor texte, ajugem la aceeași concluzie, că vânzarea este un contract încheiat între două părți, prin care una din ele numită vânzător cu sediul într-o anumită țara se obligă să predea celeilalte părți numită cumpărător cu sediul în altă țara o marfă în cantitatea și calitatea convenită și să-i transmită proprietatea asupra ei, în schimbul unui preț convenit.Contractul de vanzare internationala de marfuri, desi contine elemente definitorii ale vanzarii din dreptul intern este considerat in literatura de specialitate un contract original, ce se naste si se realizeaza in mediul international, cu finalitate si caracteristici proprii.
1.2.Caracteristicile generale și specifice ale contractului de vînzare internațională de mărfuri.
Referindu-ne la contractul de vînzare internațională de mărfuri, constatăm că pot fi reținute, ca principale elemente definitorii, următoarele:
• Prin acesta se stabilește un raport juridic, prin acordul de voință a două persoane, vînzător și cumpărător, ceea ce oferă acestui tip de contract un caracter consensual.
• În baza raportului juridic încheiat (în formăm scrisă), vînzătorul se obligă să livreze obiectul contractului, marfa, în cantitatea și calitatea stabilită, și să-i transfere cumpărătorului dreptul de proprietate, cu toate prerogativele sale. Acest fapt, imprimă contractului caracterul său esențial, acela de a fi translativ de proprietate.
• Vînzătorul se obligă să plătească prețul stabilit, element care îi conferă contractului de vînzare-cumpărare caracterul de contract oneros.
• Contractul de vînzare-cumpărare dă naștere la prestațiuni reciproce între părți, obligațiunile astfel create servindu-și una alteia drept cauză, ceea ce definește o a patra caracteristică a acestui act juridic, și anume de a fi un contract sinalagmatic.
• Pentru ca un contract de vînzare-cumpărare să poată fi definit ca fiind suportul juridic al unei tranzacții comerciale internaționale, este necesar ca, pe lîngă elementele constitutive prezentate, acesta să conțină și elementul extraneitate.
Este de necontestat faptul că, existența elementului de extraneitate transformă noțiunea de vînzare internă într-una de vînzare internațională, cu importante consecințe practice: raportul juridic încheiat iese total sau parțial de sub jurisdicția internă a unui anumit stat, jurisdicție care se completează cu normele de drept civil și comercial ale unui alt stat.
Contractul de vînzare internațională de mărfuri, impune o serie de caractere juridice atît generale cît și specifice, și anume:
Caractere juridice generale:
a) Caracterul sinalagmatic presupune că contractul generează obligații în sarcina ambelor părți, obligații ce sunt corelative și interdependente: vînzătorul are obligația să transmită proprietatea bunului și dreptul să primească prețul, iar cumpărătorul are obligația să plătească prețul și dreptul de a primi bunul.cora-portate. Fiecare parte are, în același timp, față de cealaltă parte, dubla calitate de debitor și creditor. Obligația ce revine uneia din părți își are cauza juridică în obligația corelativă a celeilalte părți. De aceea, în contractele sinalagmatice în general cît și în cazul vînzării internaționale de mărfuri în special, obligațiile celor două părți, nu pot fi concepute una fară cealaltă.Astfel,în contractul internat de vânzare-cumpărare vânzătorul este debitorul obligației de a preda bunu în proprietatea cumpărătorului și, totodată, creditorul obligației de plată a prețului, iar cumpărătorul este debitorul obligației de plată aprețului și creditorul obligației de livrare. Caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor în contratele sinalagmatice determină anumite efecte specifice:
– excepția de neexecutare, care constă în aceea că partea contractului sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligații în măsuraîn care cealaltă parte nu-și execută obligația corelativă dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligație nu rezultă din lege sau
din natura obligației;
– riscul contractual în cazul imposibilității fortuite de executare a contractului de către una din părți. În acest sens, dacă o prestație din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părți, cea care trebuie să execute prestația devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligației corelative. Prin urmare,riscul contractual îl suportă partea contractului care este debitorul obligațiilor imposibil de executat;
– rezoluțiunea contractului pentru neexecutare. Dacă una din părțile contractului sinalagmatic nu execută obligațiile sale contractuale, cealaltă parte este îndreptățită să rezoluționeze contractul.
Majoritatea absolută a contractelor comerciale internaționale sunt sinalagmatice, întrucât de esența operațiunilor de comerț internațional este caracterul lucrativ al acestora – fiecare din părți urmărește obținerea contraechivalentului prestației sale.
b) Contractul este cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că ambele părți urmăresc obținerea unor foloase patrimoniale.Caracterul oneros al contractului de vînzare internațională de mărfuri rezidă chiar din prevederileConvenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, Viena, 1980. Conform art. 30, vânzătorul se obligă, în condițiile prevăzute de contract și de prezenta convenție, să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora și, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă.Conform art. 53, cumpărătorul se obligă, în condițiile prevăzute de contract și de prezenta convenție, să plătească prețul și să preia mărfurile predate. Astfel una din părți își procură un avantaj patrimonial sub forma prețului primit, iar cealaltă parte sub forma mărfii obținute în schimbul prețului plătit. Caracterul oneros al contractului este strîns legat și de caracterul cumutativ al contractului de vînzare internațională de mărfuri, care presupune că, existența și întinderea prestațiilor părților este certă și poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt; comutative.
c) Dacă să abordăm contractul de vînzare internațională de mărfuri în funcție de modul de formare a contractelor decomerț internațional, este necesar să determinăm cărui tip aparține, contractelorconsensuale sau solemne.
Contracte consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinței lor. Dacă manifestarea de voință este însoțită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. Nerespeetarea formei scrise a contractului, de regulă, nu atrage nulitatealui, ci lipsește părțile de posibilitatea de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea acestui contract. Părțile sunt în drept să facă dovada contractului în cauză cu toate celelalte mijloace de probă legale. Totodată, este cert că, în măsura în care existența contractului nu poate fi dovedită, el este lipsit de orice eficiență juridică;
Contracte solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe iicordul de voință, mai este necesară îndeplinirea unor formalități, impuse de lege sau convenite de părți, pentru însăși validitatea contractului în majoritatea sistemelor de drept legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabilește o anumită formă sau dacă părțile au convenit la o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiției de formă. În aceste cazuri, forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în a cărei lipsă el nu poate fi valabil încheiat.
O trăsătură caracteristică a contractelor comerciale internaționale constă în aceea ca, în majoritate, acestea sunt consensuale. De obicei, contractele interesate se încheie în formă scrisă, dar aceasta nu înseamnă că reprezintă o condiție de validitate a lor. Forma scrisă a acestor contracte are un caracter probator. Redactarea de către părți a unui înscris al contractului este necesară pentru a da acestora deplina existența, condițiile de executare a obligațiilor contractualeșl consecințele neexecutării lor. Caracterul consensual al contractelor comerciale internaționale și-a găsit reflectare în Principiile UNIDROIT, art.3.2 contractul este încheiat, modificat sau încetat prin simplul voință al părților, fără alte cerințe suplimentare. Convenția de la Viena 1980 cu privire la vînzarea internațională de mărfuri consacră principiul consensualismului contractelor comerciale internaționale, conform art. 11 al convenției, contractul de vinzare nu trebuie sa fie incheiat, nici constatat in scris si nu este supus nici unei ale conditii de forma. El poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin martori. Totodat, art.96 prevede că orice stat contractant, a cărui legislație cu contractele de vânzare să fie încheiate sau constatate în scris, moment să declare că orice dispoziție a Convenției, care autorizează altă formă decât forma scrisă pentru încheierea, modificarea sau rezilierea amiabilă a unui contract, nu se aplică din moment ce una di părți își are sediul în acest stat.
d) În funcție de modul de executare, putem atribui contractul de vînzare internțională de mărfuri la una dintre categoriile, fie cu executare instantanee fie cu executare succesivă. Contracte cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au ca obiect una sau mai multe prestații care se execută dintr-o dată, instantaneu. De exemplu, într-un contract de vânzare internațională de mărfuri, vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, își execută obligația de plată a prețului imediat, dintr-o dată.Contracte cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se desfășoară în timp, fie ca o prestație continuă (așa este contractul de leasing), fie ca o succesiune de prestații (așa este contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, contractele de furnizare de electricitate, de gaze naturale).
Importanța practică a atribuirii contractului de vînzare internațională de mărfuri unei dintre categoriile menționate (cu executare instantaee sau succesivă) constă în faptul că în contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a condiției de către una din părți, sancțiunea va fi rezoluțiunea, desființarea cu efect retroactiv. Rezilierea în cadrul contractelor cu executare succesivă, desființează contractul numai pentru viitor.
e) Dacă să pornim de la raționamentul reglementării exprese și numite a contractului de vînzare internațională de mărfuri, îl putem diferenția și atribui la una din categoriile ca numit sau nenumit. Contractele numite sunt acele contracte care corespund unei operațiuni juridice determinate, poartă fiecare câte un nume specific și sunt reglementate expres de legea statului respectiv sau de normele pertinente ale reglementarilor internaționale în materie.Contracte nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire legală expresă și nu sunt expres reglementate de lege, întrucât nu se încadrează într-o categorie determinată (Contracte complexe sunt acele contracte care îmbină elemente ale unor acte diferite, numite sau nenumite). Existența contractelor nenumite și complexe rezidă în principiul libertății contractuale care presupune posibilitatea pentru părțile contractante de a găsi forme juridice netradiționale pentru operațiunile de comerț pe care le săvârșesc. Practica generează în permanență noi forme juridice menite să perfecteze marea varietate a operațiunilor realizate de participanții la circuitul comercial internațional. Astfel, pe lângă contractele tradiționale, preluate încă din dreptul roman: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, locațiunea, împrumutul etc., în legislațiile naționale și în instrumentele de drept uniform moderne au apărut noi contracte: asigurarea, leasingul, franchisingul, factoringul etc. De asemenea, participanții la raporturile civile pot conveni să aplice diferite reglementări ale contractelor numite, „inventând" noi construcții juridice. De exemplu, o parte poate înstrăina un bun, dar nu în schimbul unui preț, cum ar fi cazul contractului de vânzare-cumpărare, ci în schimbul prestării de către cealaltă parte a unor servicii. Într-o atare ipoteză, drepturile și obligațiile părții care livrează bunul ar fi reglementate de prevederile referitor la contractul de vânzare-cumpărare, iar drepturile și obligațiile celeilalte părți – de prevederile în materia contractului respectiv de prestări de servicii. Cotractul de vînzare internațională este unul numit, reglementat expres prin Convenția de la Viena din 1980 cu privire la contractele de vînzare internațională de mărfuri.
f) În funcție de corelația cu alte contracte ale contractului de vînzare internațională de mărfuri, acesta poate fi atribuit la categoria contractelor principale și nu accesorii. Contractul de vanzare internațională de mărfuri este un contract principal, este una dintre cele mai importante ințelegeri juridice utilizate in comertul exterior. Toate celelalte forme de contracte utilizate în comerțul internațional pot fi definite prin raportare la acest contract de bază.
Contractul de vînzare internațională de mărfuri reprezintă contractul cel mai des utilizat în afacerile cu element de extranietate. Marea majoritate a activităților de întreprinzător dintre subiecții de drept ce aparțin ordinii juridice a diferitor state, se află în strînsă legătură cu contractul de vînzare-cumpărare. Astfel:
• realizarea circulației mărfurilor se efectuează pe calea unei vînzări-cumpărări comerciale;
• întreprinderile de transport fac posibilă tocmai această circulație, după ce în prealabil a fost încheiat un contract de vînzare-cumpărare;
• întreprinderile de asigurare garantează o realizare a echivalentului mărfurilor vîndute, dacă au fost distruse în caz de forță majoră;
• întreprinderile de bancă finanțează prin intermediul de credit schimbul, punînd la dispoziție fondurile necesare cumpărătorului sau vînzătorului.
g) După modul în care se exprimă voința părților putem atribui contractul de vînzare internațională de mărfuri la categoria de contracte negociate.Contractul de vînzare cumpărare de mărfuri, de regulă, este unul negociabil. Contracte negociate sunt acele contractele ale căror clauze sunt rezultatul negocierilor între părți, fără intervenția vreunei voințe din exterior. Aceste contracte sunt tradiționale pentru dreptul comerțului internațional, încheierea lor presupune, de obicei, existența unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuții privind obiectul viitoarei prestații, natura și întinderea obligațiilor și alte condiții ale operațiunii juridice preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părțile contractante a unor decizii comune asupra tuturor aspectelor esențiale ale operațiunii lor, care se materializează în clauzele contractului. Totuși, în perioada actuală de evoluție a relațiilor comerciale internaționale capătă o fregvență mare contractele de adeziune, în toate sferele activității economice: în domeniul producției, comerțului, prestării serviciilor. Contracte de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilitede către una din părți, cealaltă neavând putința să le negocieze și să influențeze asupra conținutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are douăposibilități: ea poate să-1 accepte, adică să adere la el, sau să renunțe la încheiereacontractului.
În procesul negocierilor contractului de vînzare internatională de mărfuri, este foarte important controlul asupra redactării contractului. Că atare un obiectiv al negocierilor va fi acela de a se obține dreptul de a formulă primul proiect de contract. În funcție de natură tranzacțiilor și de interesele lor, părțile pot opta pentru un contract lung sau pentru un contract scurt. În redactarea proiectelor de contract părțile pot să utilizeze anumite modele , contracte cadru, condiții generale sau contracte tip.
Contractul cadru este un acord de principiu asupra majorității clauzelor contractuale cu excepția unora esențiale, în speță prețul. Lipsit de un astfel de element contractul nu este valabil încheiat și nu produce efecte între părți decât din momentul în care prețul a fost precizat.
Contractul tip este un model de contract standardizat care poate fi completat sau modificat și la care părțile fac referință. Spre deosebire de condițiile generale el este mai frecvent adoptat de comun acord că un instrument contractual principal sau chiar unic de către părți. Utilizarea acestora oferă comercianților o serie de avantaje, printre care menționam : simplificarea procesului de negociere și reducerea duratei acestuia, evitarea riscului formulării unor clauze neclare , evitarea riscului omisiunii unor clauze importante și evitarea neînțelegerilor cu privire la inerpretarea unor clauze.
h) În funcție de efectele produse, contractele pot fi constitutive, translative sau declarative de drepturi.
Contracte constitutive sunt acele contracte prin care se constituie drepturi subiective până atunci inexistente în patrimoniul titularului lor. În comerțul internațional prin contracte se constituie, de regulă, drepturi de creanță. Majoritatea contractelor comerciale internaționale fac parte din această categorie. Contracte translative sunt în special contractele prin care se operează transferul fie al dreptului de proprietate (cum este cazul vânzării internaționale de mărfuri), fie al unui drept de folosință (de exemplu, contractul de licență, de brevet de invenție, de leasing, de franchising contractele declarative de drepturi. Contractul de vînzare internațională este unul translativ de drepturi, deoarece are loc transmiterea, transferul unui drept deja existent, a dreptului de proprietate asupra mărfii, în schimbul prețului. Contractul de vînzare internațioală de mărfuri este un contract translativ de proprietate, icluzînd și transmiterea atributelor de posesie și folosință și transmiterea însăși a aposesiei aspra mărfii, a posesiei ca stare de fapt. Astfel, odată fiind realizat acordul de voință a părților contractante, paralel cu predarea bunurilor, are loc și transferul dreptului de proprietate de la vînzător la cumpărător. Dacă să menționăm orevederi legale din dreptul intern al RM, conform art. 321 al Codului civil al Republicii Moldova, dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În cazurile bunurilor imobile, dreptul de proprietate trece la cumpărător din momentul înscrierii acesteia în registrul bunurilor imobile. Riscul peirii fortuite sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în care vînzătorul și-a executat obligațiile contractuale privind punerea bunului la dispoziția cumpărătorului. Caracteristic contractului de vînzare-cumpărare comercială este transportarea bunului de la vînzător la cumpărător. În această situație, legea permite părților să stabilească prin acordul lor de voință locul predării bunului către cărăuș și, respectiv, momentul transferului riscului către cumpărător. În acest caz, riscul trece la cumpărător, după remiterea bunului cărăușului, în locul stabilit de contract. Dacă părțile contractante nu decid asupra locului predării bunului, riscul va fi transferat cumpărătorului în momentul transmiterii bunului primului cărăuș pentru transportare. În cazul vînzării bunului pe parcurs (în special, prin transmiterea conosamentului sau unui alt act de dispoziție asupra bunului), riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului, dacă acesta nu prevede altceva. Dacă contractul va fi încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute vînzătorului sau a căror existență nu putea să n-o cunoască la încheierea contractului, rămîn ale vînzătorului. În situația vînzării bunurilor determinate generic, riscul trece la cumpărător numai după individualizarea bunurilor. Individualizarea se face prin predarea bunului vîndut cumpărătorului, dar nu se confundă cu aceasta, deoarece individualizarea presupune și alte metode care asigură identificarea bunului, cum este etichitarea coletelor, numărarea, cîntărirea etc.
Caractere specifice a contractului de vînzare internațională de mărfuri.
Ceea ce îi conferă vînzării comerciale un caracter particular sunt elementele de ordin economic, care se răsfrîng într-un set de dispoziții speciale, întrucît vînzarea-cumpărarea comercială constituie o verigă a producției și schimbului de mărfuri fabricate, în drumul lor de la producător la consumator și chiar în cadrul producției însăși (procesul de aprovizionare). Vînzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vînzării-cumpărării civile. Într-adevăr, în ambele cazuri este vorba de un contract, prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru în schimbul unei preț. Ceea ce deosebește vînzarea-cumpărarea comercială de cea civilă este funcția economică a contractului, și anume interpunerea în schimb a bunului. Această funcție conferă vînzării-cumpărării un caracter comercial.Într-adevăr, cumpărătorul comercial cumpără mărfurile pentru a le revinde consumatorilor sau altor intermediari în procesul de schimb, sau industriașilor pentru a le supune unor transformări în noi produse.
În definirea noțiunii de contract comercial internațional în genral și a celui de vînzare internațională de mărfuri în special, sunt esențiale două criterii de bază: comercialitatea și internaționalitatea actului.
a) Pentru definirea comercialității actului juridic sistemele de drept național abordează două concepte mari: conceptul de act de comerț potrivit sistemului obiectiv si conceptul de act de comerț potrivit sistemului subiectiv. Potrivit sistemului obiectiv, adoptat de dreptul francez, belgian, spaniol, al statelor Americii Latine etc, în calitate de acte de comerț sunt calificate actele care prezintă caracter comercial prin însăși natura lor. Actele de comerț sunt caracterizate prin elemente intrinseci, indiferent de faptul dacă personele care îl săvârșește este sau nu comerciant. Aceste elemente sunt: obiectul (de exemplu, operațiunile bancare și ca exemplu, tragerea unei cambii).
Potrivit sistemului subiectiv, adoptat de legislația germană și de alte sisteme legislative de influență germană, conceptul de act de comerț se determină în funcție de un criteriu subsidiar; în accepția acestui sistem, este act de comerț orice act juridic săvârșit de o persoană care are calitatea de comerciant. In sistemul subiectiv este instituită o prezumție în sensul că toate actele comerciantului sunt de natură comercială – prezumție relativă ce poate fi răsturnată prin dovedirea caracterului civil sau necomercial al actului. In alte sisteme de drept național a fost adoptată o accepțiune mixtă, îmbinând atât elemente obiective, cât și subiective. De remarcat că atribuția de a defini caracterul comercial al unui act juridic întotdeauna îi revine legii forului. Astfel, în materie de arbitraj, Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10 iunie 1958, prevede explicit în acest sens că orice stat contractant va putea să declare că va aplica convenția numai la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa națională.Care și ar fi conceptul adoptat de diferitele legislații naționale, există un criteriu general al comercialității, care distinge global actele comerciale de cele civile. Acest criteriu, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „teoria speculației", se întemeiază pe scopul (cauza) actelor de comerț și constă în ideea că acestea din urmă vizează realizarea de profit, într-adevăr, scopul comercianților este realizarea de profituri din actele pe care le încheie, întreaga lor activitate fiind bazată pe ideea de câștig.
b) Internaționalitatea. Spre deosebire de contractele interne, contractele internaționale presupun existența unuia sau mai multor elemente de extraneitate:
partenerii pot fi străini unul în raport cu celălalt (își au reședința statutară în țări diferite);
obiectul contractului poate fi străin în raport cu unul dintre parteneri (în cazul unei vânzări, să spunem, între doi parteneri români, obiectul contractului poate fi un bun străin, de exemplu, o navă aflată sub pavilion liberian);
locul unde se execută contractul poate fi străin (în exemplul de mai sus, presupunând că nava ce face obiectul contractului este sub pavilion românesc, este posibil ca ea să se afle undeva într-un port străin).
Astfel, cît privește cel de-al doilea criteriu de și anume internaționalitațea, trebuie avute în vedere două aspecte: unul -juridic, iar celălalt – economic.
Reglementarea, noțiunea juridică a contractului comercial de vînzare internațională de mărfuri comportă elementul de extraneitate, că există puncte de legătură cu cel puțin două state. Un contract „intern" nu comportă nici un element de extraneitate. Elementele susceptibile de a conferi caracterul de extraneitate sunt: domiciliul sau reședința persoanei fizice, sediul persoanei juridice, locul încheierii contractului ,cel al executării obligației, locul aflării bunului, moneda contractului. Astfel, Convenția de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri definește elementul de extranietate prin sediul, domiciliul sau reședința cumpărătorului și vânzătorului (art.l). Potrivit reglementărilor, un contract are un caracter internațional din momentul în care el conține cel puțin un element internațional, însă, după cum s-a menționat în literatura de specialitate, această concepție este nesigură, deoarece, deseori, un singur criteriu nu este considerat suficient pentru a da contractului caracter internațional, ci se mai cere un al doilea criteriu (sau chiar mai multe), astfel încât numai prin aplicarea cumulativă a tuturor acestora să se poată conferi contractului respectiv caracter internațional. Totuși există contracte, raporturi juridice care prin elementele lor (subiect-obiect) sau prin anumite circumstanțe legate de locul încheierii contractului, locul executării contractului și altele conțin un element străin(de extraneitate), element suficient de caracterizant ptr a determină caracterul internațional al acestora.
Cele mai multe reglementări internaționale utilizează 2 criterii principale pentru determinarea internaționalității unui raport juridic:
– criteriul subiectiv: părțile care sunt persoane fizice sau juridice au în momentul încheierii contractului domiciliul sau sediul situate în state diferite.
– criteriul obiectiv: va fi internațional contractul în care se stabilește că marfă, lucrarea sau serviciul ce face obiectul acestuia să se afle în tranzit internațional, să traverseze cel puțin o frontieră de stat în cursul executării contactului .
Noțiunea economică a contractului de vînzare internațională de mărfuri se referă la impactul economic al operațiunii, cum sunt: mișcarea de valori peste frontiere, influența operațiunii respective asupra relațiilor economice cu străinătatea etc. Potrivit acestei noțiuni, în centrul atenției se află substanța economică a contractului.
Criteriul economic este luat la baza definirii operațiilor comerciale internaționale și în legislația Republicii Moldova. Astfel, potrivit art.2 al Legii reglementării de stat a activității comerciale externe, activitatea comerciala" externă este un mijloc esențial de realizare a circuitului mondial de valori materiale și intelectuale, care se concretizeaza in ansamblul operațiunilor șj activităților având ca obiect schimbul de mărfuri, lucrări și servicii la scara internatională. Activitatea in cauza implica operațiuni de export/import care reprezinta opera-țiunile comerciale prin care din Republica Moldova se scot, respectiv, prin care în Republica Moldova se introduc marfuri (produse), lucrari, servicii, precum și rezultate ale activitatii intelectuale (obiecte ale proprietatii intelectuale). Faptul exportului/importului se fixeaza in momentul trecerii marfurilor (produselor), lucrarilor, serviciilor, precum și a rezultatelor activității intelectuale (obiectelor proprietatii intelectuale), peste frontiera vamala a Republicii Moldova.
Distincția dintre un contract intern și unul internațional rezidă, în special, în existenfa principiului autonomiei voinței părților în alegerea legii aplică-bile contractului – lex voluntatis. În acest sens, în materia conflictelor de legi este utilizată noțiunea juridică. Noțiunea economică implică aplicarea unor reguli specifice referitoare la fondul contractului comercial internațional, de exemplu: alegerea monedei contractului (clauza de consolidare valutară, clauza de opțiune a monedei liberatorii etc.) în vederea contracarării riscurilor fluctuațiilor monetare pe piață internațională, precum și referitoare la modul de soluționare a litigiilor ce se nasc din acest contract (clauza arbitrala).
Cu titlu de concluzie aș dori să menționez că, este important că ambele elemente constitutive ale contractului comercial internațional – comercialitatea și internaționalitatea -trebuie să existe cumulativ, deoarece absența unuia din ele face că acest contract să se situeze în sferă contractelor civile sau comerciale, care cad sub incidență exclusivă a dreptului național. Spre exemplu, operațiunea de introducere sau scoatere legală din țara de către persoane fizice a unor bunuri de uz personal, deși conține elemente de extraneitate, nu poate fi raportată la contractele comerciale internaționale din cauza absenței caracterului comercial.
1.3.Elementele esențiale ale contractului de vînzare internațională demărfuri.
Elementele unui acord de voințe includ atît elemente esențiale, indispensabile cît și neesențiale, secundare, cu caracter supletiv pentru elementele de bază. Astfel, reieșind din faptul că prin contract înțelegem acordul de voințe realizat între două sau mai multe persoane cu intenția de a da naștere la efecte juridice conchidem că atunci când vrem să analizăm problema încheierii contractului, în realitate, ne referim la mecanismul formării acordului de voințe. Astfel, este nesesar ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, putînd lăsa unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane. Spre exemplu, într-un contract de vânzare, elementele esențiale sunt stabilirea prețului și a bunului vândut. Față de aceste elemente, toate celelalte sunt secundare – locul predării, cheltuielile contractuale etc. Și în plus, de cele mai multe ori, elementele secundare decurg din cele esențiale.
Acordul de voințe se realizează prin întâlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale. Această întâlnire are loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract și prin acceptarea pură și simplă, fără nicio rezervă, a acelei propuneri de către cel căruia i-a fost făcută. Propunerea de a încheia un contract se numește ofertă. Consimțământul exprimat, fără rezervă, de către destinatarul ofertei de a încheia contractul respectiv, poartă denumirea de acceptare. Se poate deci spune că acordul de voințe este alcătuit din ofertă și acceptare. Este motivul pentru care abordarea problemei încheierii contractului face necesară, în primul rând, analiza ofertei și acceptării. Analiza acestora are loc, din perspectiva acordului de voințe sau a așanumitului consensul, ceea ce presupune că nu ete corect ca să se stabilească în mod accidental de condițiile de fond ale acestui acord de voințe (consimțământ, capacitate, obiect, cauză) ci este necesar de a se urmări în principal, mecanismul realizării acordului de voințe.care se reflectă tot în clauzele sale.
Clauza contractuală a fost definită ca fiind o stipulație sau prevedere relativ independentă care face parte din cuprinsul unui contract ca urmare a acordului de voință al părților sau în temeiul unei dispoziții legale supletive de la care părțile n-au derogat. Unele clauze contractuale pot avea caracterul unui adevărat contract accesoriu (clauza penală, clauza compromisorie etc.), altele doar concretizează elemente ale contractului în care sunt stipulate (clauze referitoare la preț, la data și locul plății etc.). Pentru a fi valabile, clauzele trebuie să fie conforme cu dispozițiile legale imperative și să nu contravină ordinii publice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială. Clauzele care nu îndeplinesc aceste condiții, sunt lovite de nulitate, iar dacă au fost determinante la încheierea contractului, atrag nulitatea întregului contract.
Autori precum O. Căpățână, Br. Ștefănescu, M. Costin, S. Deleanu, etc. Au împărțit clauzele ce formează conținutul unui contract de comerț internațional în clauze necesare și clauze opționale. Sunt clauze necesare stipulațiile care nu trebuie să lipsească din conținutul nici unui contract de comerț internațional, fie pentru că privesc elemente esențiale ale contractului, de care depinde însăși valabilitatea sa juridică (de exemplu, clauzele referitoare la părți sau cele referitoare la obiectul contractului), fie pentru că prezintă importanță pentru determinarea cu certitudine a drepturilor si obligațiilor părților, prevenind eventuale litigii (de exemplu, clauzele asiguratorii, cele prin care se stabilește legea aplicabilă raportului dintre părți și jurisdicția competentă).
Astfel, clauzele și condițiile contractuale sunt o expresie detaliată a acordului de voință realizat între părți cu privire la aspecte asupra cărora s-a convenit. Astfel întîlnim:
Clauze esentiale (parti, obiect, pret)
Alte clauze (denumirea părților și calitatea lor; sediul părților (sediul social statutar); datele privind înmatricularea în registrul comerțului; forma juridică și naționalitatea; persoanele fizice împuternicite să reprezinte părțile, funcția lor precum și actele juridice în temeiul cărora ele sunt abilitate să semneze contractul; acordul , tratatul convenția sau orice altă înțelegere (la nivel interguvernamental) încheiată anterior care creează premisele încheierii tranzacției respective) .
1.3.1 Obiectul contractului
Inițial am considerat necesar de a elucida anumite condiții ce țin în mod general de obiectul contractelor comerciale internaționale, ca ulterior să trec într-o succesiune logică la cercetarea la special a obiectului contractului de vînzare internațională de mărfuri.
Ca condiții generale pentru obiectul contractului de vînzare internațională de mărfuri sunt:
a) sa fie determinat sau determinabil, ultima alternativa fiind mai mult uzitata in contractele internationale,
b) sa fie posibil sub aspect material, fizic, juridic,
c) sa fie licit in raport cu ordinea nationala a tuturor statelor cu care are interferenta contractul.
a) Regula unanim acceptată în toate sistemele de drept național și în internaționale dedrept uniform este că obiectul contractului trebuie să fie ,determinat saudeterminabil. Determinarea obiectului contractului, indică dacă acesta ține de un bunsau un drept, implică o identificare precisă. Nu este necesar ca precizarea să fie totală, este suficient ca obiectul săfie determinabil la momentul executării conform indicațiilor din contract înasemenea cazuri se cerc ca elementele pe baza cărora se va face determinareaulterioară a obiectului să fie stabilite de părți încă în momentul încheieriicontractului, astfel încât precizarea obiectului să nu necesite un nou acord.Înobligația de a da obiectul prestației îl poate constitui un bun determinat individualsau un bun determinat generic. Dacă obiectul unei prestații de a da este un bundeterminat individual (un obiect de artă, un imobil etc), contractul trebuie săconține suficiente elemente pentru individualizarea bunului. O desemnareinsuficient de precisă ar putea da naștere unei erori în obiect. Bunurile determinate
generic care formează obiectul prestației trebuie să fie determinate cel puțin înspecia lor: grâu, petrol, automobile de un anumit model etc. Asemenea bunuritrebuie să fie determinate și sub aspectul cantității lor. Prin urmare, identificarea obiectului contractului poate fi, în cea mai elementarăformă, exprimată prin formula „ce și cât".
Într-un șir de sisteme naționale de drept (de ex., în dreptul german șiîn sistemele de influență germană) una dintre condițiile valabilității contractului estecă obiectul contractului trebuie să existe. în aceste sisteme, în principiu, raportulobligațional se poate naște doar atunci când el ține de un bun ce există lamomentul încheierii contractului. Dacă părțile au contractat, ignorând că bunul numai există, lipsește un element esențial al contractului, ceea ce atrage nulitateaabsolută a acestuia. Dacă pierderea bunului se produce după încheiereacontractului, obligația va fi valabil formată, dar va rămâne de determinat, învederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, dacă aceasta este fortuită sau estedatorată unor acțiuni-culpabile. Pierderea fortuită a bunului (independentă devoința și culpa părților) ridică problema riscului contractual, iar dacă pierderea estedin culpa uneia din părți, se pune problema răspunderii contractuale. În acestcontext se înscrie șl problema valabilității contractelor care au ca obiect bunuriviitoare: un lucru care urmează a fi fabricat, un imobil ce urmează a fi construit,recolta anului viitor etc. În majoritatea sistemelor juridice asemenea contracte sunt valabile.În sistemele juridice vizate, contractul asupra unui bun viitor vadeveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepția culpei uneiadin părți care va pune problema responsabilității. Dacă o prestație sinalagmatică devine imposibilă din motive independente de părți, partea care trebuie săexecute prestația devenită imposibilă pierde dreptul de ai cere executareaobligației corelative. Astfel, în cazul vânzării unui bun ce urmează a fi fabricat,cumpărătorul va fi obligat să achite prețul numai dacă bunul va fi efectiv livrat.Dacă bunul vândut nu a fost fabricat din motive ce nu sunt imputabile nicivânzătorului, nici cumpărătorului, ambele părți nu vor mai avea obligații.
b) Astfel într-o succesiune logică putem stabili că din sistemele juridice enunțate mai sus reiese din problemacă obiectul contractului trebuie să fie posibil. Unele legislații prevăd expres că estenul contractul al cărui obiect reprezintă o prestație imposibilii (art.670 Cod Civil RM).
Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestația să fie cuneputință nu numai pentru debitor, ci și pentru orice altă persoană cu aceiași diligență și capacități ca debitorul. Imposibilitatearelativă (subiectivă), datorită incapacității personale a debitorului de a executaprestația, nu afectează valabilitatea contractului, iar debitorul răspunde în fațacreditorului pentru neexecutare. Imposibilitatea prestației poate fi materială sau juridică. Ea este materialădacă se datorează unei stări de fapt, ca, de exemplu, inexistența bunului individualdeterminat care face obiectul prestației. Dacă obiectul prestației este un bundeterminat generic (ceea ce este regula în contractele comerciale internaționale),debitorul răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de același gen,pentru neexecutarea obligației, chiar dacă neexecutarea nu se datorează vinovățieisale. Imposibilitatea este juridică când prestația nu poate fi executat din motive dedrept.
c) Obiectul contractului trebuit sâ fie licit. Aceasta condiție cere ca acțiunea sau inacțiuneu ce constituie obiectul contractului să fie în concordanță cu legea. Astfel, sunt nule contractele care au ca obiect săvârșireaunor operațiuni pentru care fie este instituită o interdicție legală (este cazul, deexemplu, imposibilității executării unui contract de import-export din cauzainstituirii unui embargo asupra exporturilor sau asupra importurilor) sau care pot fiefectuate numai de anumiți subiecți.Totodată, atunci când obiect al contractului este abținerea de la săvârșireaunor acțiuni, aceasta trebuie să fie de asemenea licită. Caracterul licit al obiectului contractului comercial internațional se referă atât laordinea juridică internațională, cât și la ordinea juridică națională existentă în țărilepartenerilor contractuali. Astfel, comerțul cu ființe umane contravine atât ordiniijuridice internaționale, cât și ordinii juridice naționale din toate statele comunitățiide națiuni.
În legislația Republicii Moldova regula generală privind nulitatea contractului ce are ca obiect oprestație imposibilă este atenuată prin prevederea, potrivit căreia imposibilitateaprestației nu atrage nulitatea contractului dacă este provizorie. Dacă imposibilitateapoate fi ridicată și contractul este încheiat pentru cazul când prestația devineposibilă, contractul este valabil (art.672(l) C.civ.). Este, de pildă, cazul în carepartea care se obligă să transmită un bun nu poate să dispună de el, întrucât, lamomentul încheierii contractului, nu are titlul de proprietate sau dreptul dedispoziție asupra bunului, însă, partea contractantă vizată poate obține titlul deproprietate sau dreptul de dispoziție asupra bunului în cauză într-un momentulterior încheierii contractului. Atunci, contractul va fi perfect valabil. Dacă acestlucru nu se întâmplă, se vor aplica regulile în materie de neexecutare a obligațiilor.
Principiile UNIDROIT, în conformitate cu tendințele cele mai moderne, stabilesc înart.3.3(l) că „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executareaobligației asumate era imposibilă nu afecteazn validitatea contractului" . în acelașispirit alin.2 al aceluiași articol: .„Simplul fapt că la momentul încheieriicontractului o parte nu era în drept să dispună de bunurile la care contractul sereferă nu afectează validitatea contractului". în conceptul Principiilor UNIDROIT,un contract este valabil chiar dacă bunurile care constituie obiectul lui au dispărutla momentul încheierii acestuia. În consecință, imposibilitatea inițialăeste asimilată imposibilității survenite ulterior. Drepturile și obligațiile părților încazul incapacității unei părți (sau, eventual, a ambelor) de a-și executa obligațiilesunt determinate conform regulilor în materia neexecutării.
Obiectul material al contractului de vînzare internațională de mărfuri este reprezentat de marfa asupra careia se poarta negocierile și care va trece în proprietatea cumpărătorului dupa ce acesta va achita pretul convenit vanzatorului, în conformitate cu prevederile contractuale. Din acest punct de vedere, obiectul contractului poate fi definit prin următoarele elemente privitoare la marfă ce urmează a fi livrată: denumirea, cantitatea, calitatea, ambalarea și marcarea.
a) Denumirea mărfii trebuie astfel stabilită încât să înlăture orice posibilitate de confuzie sau înțelegere greșită. În cazul mărfurilor fungibile (de masă), este suficientă înscrierea denumirii complete și a tipului de marfă, conform uzanțelor comerciale internaționale. (De exemplu: cuvântul “light” desemnează un tip de țiței, simbolul SMR 20 un tip de cauciuc, zahărul poate fi de calitatea 11, 14, ș.a.m.d.)
Pentru mărfuri nefungibile, și servicii este necesară enumerarea elementelor care contribuie la individualizarea produsului sau a prestării. descrierea exactă, tehnologiade fabricație, parametrii tehnici, referirea la catalog, prospect, tip, normă tehnică, mostră, eșantion, marcă de fabrică etc.
b) Cantitatea mărfii se determină prin folosirea unităților de măsură iar în cazul bunurilor nefungibile, prin precizarea numărului de bucăți (număr de seturi, duzini, groși). Cantitatea se determină de regulă, la locul unde se face expedierea mărfii (stația de cale ferată, portul sau aeroportul de expediere). Părțile pot să cadă de acord ca determinarea cantității să se facă la locul de destinație. Uneori, se realizează o dublă determinare: atât la locul de expediere cât și la cel de destinație (mai ales în situațiile în care pe parcursul transportului, nu există certitudinea conservării calitative a mărfii).
Pentru a determina corect cantitatea, în contract este necesar să se prevadă:
Unitatea de măsură este în funcție de natura mărfii. Pentru bunuri nefungibile se utilizează bucăți sau multiplii (de ex. duzini, seturi, groși în cazul nasturilor etc.). Pentru bunuri fungibile se utilizează unități de suprafață, lungime, greutate, capacitate etc. Trebuie ținut cont de diferențele care există între sistemele de măsuri și greutăți.
Modul de stabilire a cantității, dacă se face prin numărare, cântărire, măsurare etc.; se va preciza dacă operațiunea se efectuează integral sau parțial (și cota la care trebuie să se limiteze verificarea).
Documentele care atestă cantitatea mărfii expediate; de regulă, conform uzanțelor internaționale, acestea sunt însăși documentele de transport (scrisoarea de trăsură sau conosamentul, în funcție de modalitatea de transport).
Toleranța admisă. În cazurile în care cantitatea nu se poate determina exact, de la început (îndeosebi la mărfurile fungibile), aceasta se înscrie în contract cu o anumită aproximație, indicându-se toleranța admisă, în unitatea de măsură specifică sau în procente. Admiterea de toleranțe cantitative îi dă posibilitatea expeditorului să utilizeze integral capacitatea mijlocului de transport, să evite frachtul mort, să depisteze ușor mijloacele de transport necesare și potrivite etc. Dacă în contract nu se precizează toleranța, ea trebuie înțeleasă ca fiind de maximum ±10%.
Starea fizică a mărfii. La unele categorii de mărfuri, cantitatea este în funcție de starea ei fizică în momentul cântăririi. La mărfuri cum sunt cerealele, bumbacul, fibrele, lâna, minereurile ș.a., trebuie precizat procentul de umiditate.
Concentrația în substanță utilă. Pentru îngrășăminte chimice, minereuri și altele mărfuri de acest tip, trebuie indicată concentrația în substanță utilă. Acest amănunt este foarte important deoarece de el depinde însuși prețul mărfii.
c) Calitatea mărfii este unul din elementele esențiale care determină competitivitatea exporturilor. În principiu, calitatea oricărei mărfi se determină prin descrierea parametrilor de calitate împreună cu descrierea parametrilor tehnici. Totuși, pentru unele produse este dificil de departajat calitatea de nivelul tehnic. În practică, se vorbește despre “nivelul tehnico-calitativ”. Calitatea se determină prin mai multe metode:
determinarea calitatii de marfa pe baza de descriere constituie metoda cea mai frecvent utilizata în comertul international si este aplicabila atât la materii prime, la semifabricate, cât si la masini si instalatii complexe, diverse produse si servicii. Descrierea se face prin indicarea în mod detaliat a mai multor caracteristici tehnice ale marfii sau ale rezultatului prestatiei de servicii;
determinarea calitatii pe baza de mostre. Vânzatorul pune la dispozitia cumparatorului o mostra, în baza careia acesta îsi da sau nu consimtamântul. Mostra poate fi o parte reprezentativa a marfii, de dimensiuni mici, fara întrebuintari uzuale sau poate fi un exemplar complet al marfii care formeaza obiectul contractului. Marfa livrata trebuie sa fie aidoma mostrei, concordanta care în caz de contestatie poate fi determinata prin expertiza. Mostrele au si functia de a informa clientul potential asupra calitatii marfii, iar la livrarea acesteia joaca rolul de probe pentru verificarea îndeplinirii obligatiei contractuale cu privire la calitate;
determinarea calitatii marfii pe baza de tipuri si denumiri uzuale este frecvent utilizata pentru marfurile de masa, care formeaza obiectul tranzactiilor de bursa. Spre deosebire de mostra, atât tipul cât si denumirea nu reprezinta o marfa reala existenta la vânzator, ci o calitate virtuala (abstracta), iar marfa care urmeaza sa fie livrata de vânzator, trebuie sa corespunda sau sa se apropie cât mai mult de aceasta calitate. Atât tipul cât si denumirea uzuala, daca sunt reglementate pe plan international, devin elemente sigure care faciliteaza dezvoltarea schimburilor internationale;
determinarea calitatii prin indicarea marcii de fabrica, a celei de comert sau de serviciu. Marca de fabrica sau de comert permite individualizarea, identificarea calitativa a unui produs dintr-o gama de produse similare care pot satisface aceeasi trebuinta, iar marca de serviciu atesta calitatile si competenta firmelor specializate în acest scop. Convingerea unui numar cât mai mare de consumatori în legatura cu calitatile si utilitatea unui produs de marca, conduce la omogenizarea cererii. Prin omogenizarea cererii, marcile de fabrica depasesc granițele, iar producatorul în cauza, de cele mai multe ori reuseste în competitia internationala;
determinarea calitatii pe baza vizionarii marfii. Cumparatorul examineaza marfa si îsi da consimtamântul în vederea încheierii contractului. În comertul international, aceasta metoda se practica în doua variante:
vânzarea – cumpararea cu clauza vazut si placut, ceea ce însemna ca importatorul a vazut marfa înaintea încheierii contractului, declarându-se de acord cu calitatea ei, fara sa fie nevoie de o descriere tehnica;
vânzarea – cumpararea cu clauza dupa încercare ceea ce înseamna ca valabilitatea contractului este conditionata de acceptarea calitatii marfii de catre cumparator. În cazul când marfa nu corespunde contractul se considera reziliat.
determinarea calitatii prin utilizarea unor formule consacrate:
Astfel, potrivit formulei tel quel sau tale quale, cumparatorul accepta marfa asa cum este, întrucât fie ca o cunoaste anterior încheierii contractului, fie ca cumpara marfa la vedere în cazul marfurilor avariate. Din punct de vedere juridic, aceasta nu se deosebeste de clauza vazut si placut.
Clauza Rye Terms (RT) împrumutata din comertul cu secara si care în traducere înseamna clauza comertului cu secara. În baza acestei clauze, cumparatorul poate pretinde vânzatorului o bonificatie, daca starea calitativa la sosirea marfii nu corespunde cu calitatea prevazuta în contract.
Clauza Sound Delivered prin care se întelege marfa sanatoasa la livrare si este analoga cu clauza Rye Terms, cu deosebirea ca cumparatorul are dreptul sa refuze marfa avariata, avizând vânzatorul în termenul convenit în contract
Tot legat de calitatea mărfii, părțile vor preciza în contract și procedeele tehnice de determinare a calității: metodologia de calcul a datelor convenite; toleranțele admise; aparatura ce se va utiliza; analizele de laborator pentru mărfurile care se pretează; metodele de colectare a probelor-martor; criteriile de admitere-respingere a loturilor; cotele normative și modul de încadrare a rezultatelor în aceste cote; modul de apreciere a defectelor.
d ) Ambalarea și marcarea
Ambalarea mărfii constituie o componentă importantă a strategiei comerciale, în special în tranzacțiile cu bunuri de consum. În contract, trebuie precizat felul ambalajului care este în funcție de natura mărfii. În general, ambalajul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: (1) să fie ușor, pentru a facilita manipularea și a nu încărca excesiv costul transportului; (2) să fie rezistent, pentru a proteja integritatea mărfii; (3) să fie estetic, spre a fi un factor de promovare a vânzării. Dacă în contract nu se specifică felul ambalajului, vânzătorul este obligat să predea marfa „în ambalajul uzual de export”.
În contract se înscriu precizări cu privire la faptul dacă: a) ambalajul trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în proprietatea vânzătorului și se împrumută doar importatorului; prețul la care trece în proprietatea cumpărătorului. b) ambalajul se returnează ; în acest caz, trebuie precizat cine suportă cheltuielile de returnare și termenul de restituire.
În funcție de includerea sau neincluderea valorii ambalajului în prețul mărfii, în practică există următoarele clauze privind ambalajul:
netto: vânzătorul nu pretinde nimic pentru ambalaj, costul acestuia (foarte mic) fiind inclus în prețul mărfii (de ex. cutiile metalice sau borcanele de nesscafe);
netto plus ambalaj: costul ambalajului (ridicat) se calculează separat de al mărfii; ambalajul se facturează separat;
netto/netto: în prețul mărfii nu se include nici prețul ambalajului intern (de prezentare) nici al celui extern (pentru transport);
brutto/netto: prețul ambalajului este cuprins în prețul mărfii; uneori se calculează la prețul unitar al mărfii (de ex. lădițele de citrice).
Marcarea este o operație care îndeplinește cel puțin două funcții: (1) operativitate în mânuirea mărfii pe timpul transportului. (2) publicitate comercială în cazul revânzării mărfii de către importator. Contractul extern cuprinde o descriere amănunțită a marcajelor (conținut, limba utilizată, modul de aplicare etc.). Uneori, se prevede obligația cumpărătorului de a furniza șabloane de marcare, uneori chiar etichete, vignete și/sau ambajale individuale special imprimate. Marcarea se face în limba țării vânzătorului iar traducerea într-o limbă de circulație internațională sau numai în aceasta din urmă. Marcajul trebuie să fie clar, sugestiv, și să poarte marca de fabrică sau de comerț a firmei vânzătoare.Marcajul se face ținând cont de ruta și mijlocul de transport precum și de dispozițiile convențiilor internaționale privind transportul de mărfuri (COTIF, CMR).
În scopul facilitării manipulării și identificării mărfurilor, se pot aplica diferite marcaje cum ar fi:
special – mai ales la mărfurile la care se cere o manipulare mai atentă (aparate de precizie, materiale explozive etc.);
originar – marfa rămâne în ambalajul producătorului;
neutru – când ambalajul nu poartă nici un semn distinctiv care să ateste țara de origine a mărfii; cumpărătorii solicită de regulă un marcaj neutru atunci când: a) sunt supuși unor măsuri discriminatorii (embargo, taxe vamale ridicate etc.); b) doresc să reexporte marfa.
1.3.2. Subiecții contractului
Prin subiecte ale unui contract înțelegem persoanele fizice sau juridice care prin acordul lor de voință au dat nastere la un raport juridic contractual între ele, asumându-si astfel anumite drepturi si obligatii reciproce determinate prin contract.
Subiecții din domeniul comertului internațional se caracterizeaza printr-o mare diversitate și prin faptul ca aparțin ordinii juridice naționale din state diferite. În consecinta capacitatea lor juridica este diferita, în functie de legea aplicabila statutului lor juridic.
Astfel printre principalele condiții ce țin de posibilitate participării unei persoane fizice sau a unei entități sub forma unei persoane juridice sunt capacitatea persoanei manifestată prin aptitudinea persoanei de a intra în relații contractuale și consimțămîntul, legalitatea manifestării acordului de a fi legat prin contract.
Capacitatea persoanelor fizice comercianți, participanți la actele de comerț internașional este reglementată de lex personalis, adică de legea națională a persoanei fizice. Din această regulă rezultă următoarele consecințe:
dacă o persoană fizică este capabilă conform legii sale personale, ea va fi considerată capabilă în orice țară se va duce.
dacă o persoană fizică este incapabilă conform legii sale personale, ea va fi considerată astfel în orice alt stat.
Capacitatea persoanelor juridice este determinată de lex societatis, care diferă în unele state (locul înregistrării (Republica Moldova), locul sediului, locul desfățurării activității economice, etc.) Capacitatea organizațiilor interguvernamentale este determinată de actul de constituire.
Statul, dispunînd de un statut juridic special, are capacitate ce cade sub incidența atît a normelor de drept național cît și a normelor de drept internațional.
Consimtamintul (acordul părților) în contractele comerciale internaționale. Consimțământul este manifestarea, exteriorizată, de voință a persoanei de a încheia un contract.
Una dintre trăsăturile definitorii ale consimțământului esteexteriorizarea voinței persoanei de a încheia un contract. Contractele pot fi exteriorizate în diferite modalități: în scris, verbal sau prin acțiuni concludente. Manifestarea de voință poate fi expresă (directă), atunci când are loc prin mijloacecare pot să o aducă nemijlocit la cunoștința terților, sau tacită (indirectă, implicită), când se exteriorizează prin fapte care nu comunică direct voința, dar permit deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris oferta vânzătorului sau care ridică mâna în cazul vânzării la licitație își exprimă voința expres. În acest context este de reținut că tăcerea în sine, ca și inacțiunea, nu produce efecte juridice. Prin natura sa, tăcerea nu permite stabilirea voinței persoanei de a încheia un contract. Tăcerea se consideră ca exprimare a voinței de a încheia un contract civil numai în cazurile expres prevăzute de lege sau de acordul părților. Astfel, tăcerea valorează ca acceptare a unei oferte atuncicând legea, practica stabilită între părți sau uzanțele îi conferă această valență.De asemenea, unele contracte (în special cele încheiate pe o durată nedeterminată), în cazurile prevăzute de prevederile legale pertinente, pot fi prelungite prin tacita reconducțiune.
Consimțământul trebuie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice. Această condiție reiese din însăși esența contractului care este o manifestare de voință, îndreptată spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor.
Esența consimțământului trebuie să fie certă. Contactul se consideră neîncheiat încazul în care esența consimțământului nu poate fi determinată cu certitudine nici din exprimarea exteriorizată și nici din alte circumstanțe ale încheierii sale. Deoarece eficacitatea contractului depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoștință de manifestarea de voință exteriorizată, contractul nu poate fi încheiat dacă cel căruia îi este adresată manifestarea de voință nu o percepe și nu pătrunde în esența ei, în același rând nici alte circumstanțe nu permit deducerea certă și univocă a acesteia.
Consimțământul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui contract, consimțământul trebuie să fie liber și dat în cunoștință de cauză. Aceste condiții nu sunt întrunite atunci când consimțământul este alterat de vicii: eroare, dol, violență sau leziune.
1.3.3 Prețul contractului
Pretul este elementul esential al contactului si reprezinta obiectul obligatiei cumparatorului – importatorului, fiind concretizat intr-o suma de bani determinata sau determinabila. Pretul se inscrie in contract fie pe unitatea de produs, fie ca o suma globala pentru intreaga cantitate de marfa care face obiectul contractului. Prin negociere sau pe baza uzantelor trebuie neaparat precizate unele aspecte legate de pretul marfii, cum ar fi : cantitatea pentru care se calculeaza pretul, valuta in care se va face plata si reducerile de pret pe care le acorda vanzatorul cumparatorului. In practica comerciala se obisnuieste ca pretul platit sa fie acela pe care il are marfa in momentul in care trebuie executat contractul.
Prețurile internaționale sunt de regulă diferite de cele ce se formează pe piețele naționale. În prezent, deși globalizarea producției și a piețelor face ca aceste diferențe să se reducă foarte mult, ele continuă totuși să se mențină, îndeosebi în unele sectoare. Diferențele dintre prețurile interne și cele internaționale se explică prin: (1) o serie de legi economice (de ex. legea cererii și ofertei, legea concurenței, legea avantajului comparativ ș.a.) acționează diferit la nivelul pieței internaționale în raport cu piețele naționale. Aceasta face ca valoarea internațională a bunurilor să nu corespundă cu cea care se formează în cadrul economiilor naționale. Prețul mondial al unui bun reprezintă așadar, măsura sau expresia bănească a valorii internaționale a bunurilor. El nu se formează în funcție de condițiile de producție dintr-o anumită țară ci are la bază valoarea medie internațională, reflectând nivelul cheltuielilor medii de producție pe plan internațional. Acestea la rândul lor, sunt supuse unor modificări cvasi-continue, în funcție de progresele tehnologiei, ale cunoașterii etc. (2) Asupra prețurilor internaționale se exercită o serie de influențe specifice rezultând din conjunctura piețelor (evoluția raportului cerere – ofertă), politicile statelor și grupărilor de state precum și din alte evenimente imprevizibile.
Rolul determinant în formarea prețurilor pe piețele internaționale îl constituie raportul dintre cerere și ofertă, cu precizarea că este vorba de cererea mondială și de oferta mondială.
Prețul se înscrie în contractul de vînzare internațională de mărfuri fie pe unitate de produs, fie ca o sumă globală pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului. Din punct de vedere al tehnicii de decontare, prețul poate fi:
Determinat dacă se stabilește de către parteneri la încheierea contractului. Se folosește în contractele care au ca obiect derularea unor cantități mari de mărfuri, livrabile la termene relativ scurte. Se consideră că, datorită termenelor scurte de livrare, este posibil ca eventualele schimbări care apar pe piața externă să fie anticipate la încheierea contractului.Prețul este determinat, când în contract s-a precizat la concret suma de bani datorată pentru bunul vândut.
Determinabil. Prețul este determinabil, în cazul în care în contract s-a prevăzut anumite elemente, cu ajutorul cărora se va stabili în viitor cuantumul prețului. Prețul determinabil se stabilește la o dată ulterioară încheierii contractului, pe baza unor criterii și precizări înscrise în contract. Se practică în general:
– În cazul unor contracte de lungă durată, în care livrarea produselor este eșalonată pe o perioadă lungă de timp de la încheierea contractului. (De ex., construirea unor obiective industriale cu plata în produse, livrarea unor mărfuri pe bază de contract cadru anual etc.)
– În cazul unor produse la care se înregistrează fluctuații mari de prețuri pe piețele externe, determinate de o multitudine de factori care nu pot fi practic cunoscuți în momentul încheierii contractului.
În contract, în clauza de preț trebuie să se precizeze:
(a) Cantitatea pentru care trebuie să se achite contravaloarea mărfurilor (cantitatea stabilită în stația de încărcare, cantitatea sosită în bună stare etc.).
(b) Moneda în care urmează să se facă plata.
(c) Eventualele reduceri de preț care se acordă. Reducerea de preț reprezintă o diminuare a prețului plătit de importator în raport cu prețul contractual, în două tipuri de situații:
în raport cu condițiile specifice de producție, comercializare și transport ale mărfurilor, reducerea este cerută de către importator și acceptată de exportator. Dacă marfa nu corespunde termenilor contractuali, importatorul poate pretinde o reducere a prețului, în următoarele situații:
bonificație – pentru abateri calitative sau cantitative de la prevederile contractuale;
don – pentru alterarea naturală a mărfii;
surdon – pentru avariere accidentală;
coulage – în caz de scurgere a lichidelor;
calo sau decalo pentru pierderi prin exploatare sau uscare;
fusti – în caz de prăfuire, existența corpurilor străine, murdărirea mărfurilor;
besemson – pentru lipirea mărfurilor de vasul în care se transportă;
refacție – pentru cantități neutilizabile.
în scopul stimulării tranzacțiilor comerciale internaționale, ea este acordată de exportator (din proprie inițiativă) importatorului. Exportatorii pot oferi reduceri de preț astfel:
– remiza (trade discount) pentru comenzi mari sau pentru acceptarea înainte de termen a mărfurilor sezoniere;
– scontul de reglementare (cassa sconto) pentru efectuarea plății înainte de scadență sau pentru plata cash.
În ceea ce privește momentul plătii prețului, acesta este, de cele mai multe ori prevăzut în contract. În lipsă unei asemenea determinări, prețul se plătește în momentul în care, conform contractului sau convenției, mărfurile sau documentele sunt puse la dispoziția cumpărătorului.
Vânzătorul poate face din plată o condiție a remiterii mărfurilor sau a documentelor, plată fiind astfel realizată anterior executării obligației de predare a vânzătorului. Cu toate acestea, cumpărătorul nu este obligat la plată prețului înainte a fi avut posibilitatea verificării mărfurilor pe care urmează să le achite.
1.3.4. Clauza de forță majoră.
Conform opiniei Profesorului T. R. Popescu în practica internațională există trei tipuri de definiții pentru cazurile de forță majoră. Astfel, este vorba, mai întâi, de o definiție sintetică, potrivit căreia prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările imprevizibile și insurmontabile care au împiedicat partea să execute contractul. Potrivit articolului 79 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri de la Viena, “o parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligații a sa dacă dovedește că această neexecutare este determinată de o piedică independentă de voința sa și că nu se putea aștepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depășească sau să prevină ori să-i depășească consecințele.”
Într-o altă definiție, prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările care au intervenit după încheierea contractului ca urmare a unor evenimente extraordinare, neprevăzute și inevitabile, pentru una din părți". Această definiție, caracteristică sistemului anglo-saxon, se regăsește și în cuprinsul unor condiții generale elaborate sub egida Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite ca, de exemplu, în Condițiile generale privind furnizarea și montajul materialelor de exipament la import și la export. Împrejurarile care pot constitui forță majoră diferă în funcție de obiectul contractului. În general, enumerarea cuprinde diverse situații, precum: calamitățile naturale, actele puterii publice, conflictele armate sau alte conflicte grave, conflicte de muncă grave, dificultățile de transport, aprovizionare, restricția utilizării energiei, etc. Dintre împrejurările care nu sunt asimilate forței majore, amintim: lipsa capacității întreprinderilor producătoare, lipsa spațiilor de depozitare ale beneficiarului, livrarea cu întarziere de către subfurnizor a unor subansamble, incapacitatea temporară de muncă a unor muncitori. În fine, o definiție mixtă, care cuprinde atât o formulare sintetică cât și o enumerare exempli gratia a principalelor cazuri de forță majoră. Definiția care acoperă cel mai bine varietatea de situații care pot fi considerate ca având caracteristicile forței majore, este aceasta din urmă, ea fiind și cea mai des întâlnită în practică. În cuprinsul fiecăreia din cele trei definiții se regăsesc următoarele elemente: caracterul imprevizibil, insurmontabil și exterior celui ce îl invocă, faptele intervenite ulterior încheierii contractului și care au împiedicat executarea acestuia, debitorul aflânduse în imposibilitate absolută de a executa contractul fără nici o vină. Pentru a interveni exonerarea de răspundere a debitorului, se mai cer îndeplinite următoarele două condiții: anunțarea de către debitor a cazului de forță majoră și dovada acesteia din urmă. Scopul anunțării celeilalte părți despre situația de forță majoră este ca aceasta să poată lua toate măsurile pentru limitarea prejudiciului cauzat ca urmarea a neexecutării contractului. De multe ori clauza de forță majoră prevede obligația părților de a coopera pentru înlăturarea efectelor negative apărute, în sensul de a limita pagubele și de a salva contractul fie prin renegocierea acestuia, fie prin readaptarea sa la noile împrejurări cu ajutorul unui arbitru. În comerțul internațional, în principiu, survenirea unei împrejurări de forță majoră nu conduce la rezilierea contractului, ci la suspendarea lui. Notificarea se face, de regulă, prin comunicare scrisă, dar este posibilă și comunicarea telefonică, confirmată ulterior în scris. Dacă părțile au stabilit, în prealabil, un termen pentru notificare, este recomandabil ca el să fie calculat de la momentul la care partea ce invocă ivirea evenimentului de forță majoră a aflat sau trebuia să aibă cunoștiință despre apariția sa. Sancțiunea nerespectării prevederii contractuale privind anunțarea forței majore în termenul stabilit în contract este obligarea debitorului de a plăti despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care acesta l-ar fi putut evita prin primirea avizului, excepție făcând cazul în care însăși anunțarea a fost împiedicată de un caz de forță majoră. Această sancțiune se aplică și dacă părțile nu au prevăzut-o în contract. Mai mult, părțile pot să prevadă în contrcat sancțiunea decăderii debitorului din dreptul de a invoca forța majoră dacă acesta nu a avertizat cealaltă parte despre survenirea cazului de forță majoră. Clauza de forță majoră trebuie sau poate să prevadă și mijloacele prin care partea ce o invocă să o poată și dovedi. Această dovadă poate fi certificată de către un organ autorizat al statului respectiv. În ceea ce privește interpretarea faptelor, aceasta revine părților și arbitrilor. Evenimentele de forță majoră care sunt notorii, cum ar fi existența stării de război într-o anumită zonă, pot fi luate în considerare de instanța arbitrală dacă sunt cunoscute de către arbitri, iar părțile nu le contestă.
1.3.5. Clauza de hardship (de impreviziune).
Această clauză este întâlnită sau cunoscută în doctrina românească sub dauă forme și anume “hardship” sau “substantial hardship”, formă provenită din limba engleză, respectiv “clauză de impreviziune” (clause d’imprevision), formă ce provine din limba franceză. Se numește hardship stipulația contractuală care permite modificarea conținutului unui contract atunci când, pe parcursul executării sale, se ivesc unele evenimente care afectează echilibrul contractual, schimbând substanțial elementele și datele pe care părțile le-au avut în vedere în momentul contractării, creând pentru una dintre părți consecințe atât de oneroase în executarea propriei obligații, încât ar fi inechitabil să le suporte singură. Esențial este faptul că aceste evenimente se produc sau apar fără culpa vreunuia dintre contractanți și pe care, oricât ar fi fost de rezonabili și prudenți, nu le-ar fi putut prevedea în momentul încheierii contractului. Clauza de hardship este o creație a practicii anglo-saxone, folosirea ei de către părți integrându-se în tendința dominantă de asigurare a stabilității contractelor de comerț exterior, prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieței. Din perspectiva noilor tehnici juridice, conținutul contractului nu este niciodată definitiv, el putând să fie repus în cauză potrivit procedurii complexe de renegociere a eventualelor litigii, imaginată de către părți. Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor internaționale de vânzare de mărfuri prevede că: “O parte nu este responsabilă de neexecutarea vreuneia din obligațiile sale dacă dovedește că această neexecutare se datorează unui impediment independent de voința sa și că, în mod normal nu era de așteptat să-l ia în considerație la momentul încheierii contractului, să-l prevină, să-l surmonteze ori să-i prevină sau să-i surmonteze consecințele. Dacă neexecutarea de către o parte se datorează neexecutării de către un terț pe care ea l-a însărcinat să execute, în întregime sau parțial contractul, această parte nu este exonerată de răspundere decât în cazul: când ea este exonerată în virtutea dispozițiilor paragrafului precedent; când terțul ar fi el însuși exonerat dacă dispozițiile acestui paragraf i-ar fi aplicabile. Exonerarea prevazută prin prezentul articol produce efect pe timpul duratei impedimentului. Partea care n-a executat trebuie să avertizeze pe cealaltă parte despre impediment și efectele lui asupra capacității sale de a executa. Dacă avertismentul nu ajunge la destinație într-un termen rezonabil, plecând de la momentul când partea care na executat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască impedimentul, aceasta este obligată la despăgubiri pentru pagubele provocate de această lipsă de recepționare. Dispozițiile prezentului articol nu interzic unei părți să exercite drepturile sale, altele decât acelea de a obține despăgubiri, în virtutea prezentei Convenții.” O trăsătură definitorie a tuturor riscurilor, implicit și a clauzei de hardship, este aceea că evenimentul de hardship trebuie să fie exterior voinței părților și imprevizibil în momentul încheierii contractului. Cauzele care provoacă hardship pot fi împrejurari de orice natură, riscuri valutare sau nevalutare, dar părțile pot limita aplicarea clauzei la o anumită categorie de riscuri sau la riscuri care vizează un anumit domeniu de activitate. Partea afectată de cauza de hardship trebuie să aducă la cunoștință celeilate părți acest lucru, prin notificare, într-un anumit termen, precizând evenimentul de hardship, consecințele sale, dovezile susținerilor invocate și modalitatea în care consideră că poate fi adaptat contractul. Cealaltă parte poate recunoaște sau contesta situația de hardship, în acest din urmă caz partea interestă putându-se adresa unui expert sau unui arbitru în vederea stabilirii dacă împrejurările întrunesc sau nu condițiile de hardship. Dacă se stabilește inexistența situației de hardship, contractul continuă să-și producă efectele. În situația inversă, părtile poartă negocieri în vederea adaptării contractului, mai exact, în vederea restabilirii echilibrului contractual existent în momentul încheierii. Dacă s-a stabilit existența clauzei de hardship și o parte refuză să negocieze modalitatea de adaptare a contractului sau o face cu rea-credință, cealaltă parte are dreptul să solicite daune interese compensatorii în temeiul contractului.19 Dacă negocierile în vederea adaptării contractului eșuează, clauza de hardship poate cuprinde soluția rezilierii de plin drept a contractului. În măsura în care comerțul internațional depășește sfera intereselor pur private spre a exprima interesul statelor, la randul lor, contractele prin care se realizează cooperarea economică internațională depășesc sfera dreptului civil spre a împrumuta caractere și funcții din domeniul dreptului public. În practica internațională se desemnează tot mai mult tendința ca în locul principiului forței obligatorii a contractului, cu putere de lege între părți, să se consacre principiul adaptării contractelor la noile împrejurări. Așadar, clauzele care au impus în comerțul internațional noi tipuri de contracte, au impus, în același timp, noi tipuri de clauze contractuale privind viitorul contractului.
1.3.6. Alegerea legii aplicabile, a jurisdicției asupra tranzacției, soluționarea litigiilor și executarea silită.
În general, asemenea probleme apar atunci când părțile ajung la neînțelegeri. Dacă au fost anticipate, ele vor crea mai puține probleme partenerilor. A stabili legea aplicabilă înseamnă a preciza în avans care sunt drepturile și responsabilitățile părților în contract.
Legea aleasă să cârmuiască contractul și jurisdicția asupra lui nu trebuie neapărat să coincidă. De pildă, un contract poate fi cârmuit de legea română iar forul competent pentru soluționarea litigiilor să fie Tribunalul comercial din Frankfurt. Condiția este ca forul ales să accepte legea desemnată de părți. De asemenea, simplul fapt că o instanță are drept de jurisdicție nu înseamnă că aceasta va accepta să audieze și să soluționeze un caz adus înaintea sa. În multe țări, instanțele au dreptul de a refuza să soluționeze anumite dispute internaționale, recomandând alte foruri, considerate a fi mai în măsură să judece cazurile respective.
Odată cu desemnarea legii aplicabile și a jurisdicției asupra tranzacției, părțile trebuie să aibă în vedere și modalitățile de soluționare a litigiilor. O modalitate facilă de a limita responsabilitățile și costurile în caz de litigiu constă în alegerea anticipată a mijloacelor de soluționare a acestuia. Cea mai ieftină soluție este de obicei negocierea. Dacă decizia trebuie luată de o terță parte, cea mai bună soluție este arbitrajul, cu condiția ca acesta să fie ușor realizabil. Clauza de arbitraj este frecvent întâlnită în contractele internaționale deoarece conferă părților un control mai mare asupra procedurii decât în cazul acțiunilor în instanță.
În caz de litigiu, părțile (sau una dintre ele) trebuie să obțină executarea sentinței. Dacă acest lucru nu este posibil, sentința este inutilă iar judecarea cauzei de asemenea. Executarea silită este un proces juridic, asemănător cu aplicarea sechestrului pe proprietate sau ordinul de a efectua o anumită prestație, și din acest motiv, ea este dusă la îndeplinire de către funcționari ai statului (executori judecătorești, polițiști etc.). Aceștia au, în virtutea legii, autoritatea de a duce la îndeplinire un ordin judecătoresc. În consecință, valabilitatea judecății sau a sentinței obținute trebuie recunoscută de către autoritățile locului în care se va realiza executarea. Dacă există o hotărâre judecătorească emisă de un anumit for, iar executarea urmează să fie efectuată de un altul, este posibil să apară dificultăți deoarece recunoașterea unei sentințe sau judecăți emise în altă țară este o chestiune de apreciere.
II. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÎNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
2.1. Efectele ce țin de executarea corespunzătoare a contractului.
Tematica efectelor contractului de vînzare internațională de mărfuri, reieșind din caracterul său sinalagmatic, am abordat-o prin prisma principalelor obligații ale părților la acest tip de contract.
Efectele contractului de vanzare internationala de marfuri sunt reglementate in partea a III-a Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, Viena, 1980, intitulata ”Vanzarea marfurilor”. Efectele se produc in egala masura asupra vanzatorului, cat si asupra cumparatorului.
2.1.1.Obligatiile vanzatorului:
Obligatiile vanzatorului sunt enumerate in art. 30 al Conventiei. Astfel, vanzatorul se obliga:
– sa predea marfurile (art.31-33);
– sa remita documentele referitoare la marfa (art.34);
– sa raspunda pentru conformitatea marfii;
– sa garanteze pentru evictiune, adica marfurile sa fie libere de orice drept sau pretentie a unui tert.
– sa respecte termenele contractuale.
1) Obligatia de predare a marfurilor. Conform art. 31 din Convenție, dacă vânzătorul nu este ținut să predea mărfurile într-un loc special, obligația sa de predare constă:
a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;
b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs și când, în momentul încheierii contractului, părțile știau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în acel loc;
c) în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.
2) Obligații speciale ale vânzătorului, adiacente predării.
Obligația de predare a mărfii este însoțită de anumite obligații adiacente ale vânzătorului, și anume:
a) în cazul în care, în conformitate cu contractul sau convenția, vânzătorul remite mărfuri unui transportator, iar mărfurile nu sunt clar identificate, vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediție care să specifice mărfurile.
b) Dacă vânzătorul este ținut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractele necesare pentru că transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor și în condițiile obișnuite pentru un astfel de transport.
c) Dacă vânzătorul nu este ținut să subscrie el însuși o asigurare pe timpul transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informațiile de care dispune și care îi sunt necesare încheierii unei asigurări.
Momentul predării mărfurilor
Conform art. 33 din Convenția de la Viena, vânzătorul trebuie să predea mărfurile:
a) La o data fixă, dacă prin contract sau printr-o altă referire a fost stabilită o atare data.
b) Dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinată prin referire la contract, în orice moment în cursul acelei perioade, în afară de cazul în care, di împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu revine cumpărătorului. În acest caz, dreptul de a stabili data exactă a predării, în cadrul perioadei de timp respective, aparține de regulă vânzătorului, deoarece contractul, în caz de îndoială, se aplică în favoarea celui care se obligă (în dubio pro debitori).
c) În toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului, cu condiția că cumpărătorul să fi făcut specificația necesară privind formă, măsură sau alte caracteristici ale mărfii.
3) Obligația de remitere a documentelor referitoare la marfă.
În cazul în care vânzătorul este ținut să remită documentele care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligație la momentul, în locul și în formă prevăzute în contract.
În caz de remitere anticipată, vânzătorul păstrează, până la momentul precizat pentru remitere, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor, cu condiția că, prin exercitarea acestui drept, să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nejustificate.
Într-un astfel de caz, cumpărătorul poate cere daune-interese, conform dispozițiilor convenției.
4) Obligația de conformitate a mărfurilor.
Obligația de conformitate are că obiect cantitatea, calitatea și tipul mărfii, precum și ambalajul sau condiționarea acesteia. Obligația de conformitate a mărfurilor se socotește îndeplinită de către vânzător, făcându-se distincție dacă sunt sau nu prevăzute în contract. În cazul în care cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiționarea mărfii sunt prevăzute în contract, atunci aceste elemente trebuie să corespundă stipulațiilor contractuale.
În lipsă unor astfel de precizări, mărfurile sunt conforme cu contractul dacă:
a) sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc, în mod obișnuit, mărfuri de același tip.
b) sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expre sau tacit, la cunoștință vânzătorului, de către cumpărător, la momentul încheierii contractului.
c) Posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului că model sau eșantion.
d) Sunt asamblate sau condiționate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau într-o manieră adecvată pentru a le proteja și a le conservă.
5) Obligatia de garanție pentru evicțiune.
Această obligație este reglementată în art.41, în sensul că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiții. Evictiunea bazată pe invocarea de către terț a unui drept sau pretenție întemeiată pe proprietatea intelectuală cunoaște o reglementate specială, în art. 42. Conform textului, vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, întemeiată pe proprietatea intelectuală sau industrială, pe care le cunoștea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului., cu condiția că acest drept sau altă pretenție să fie întemeiate pe proprietate industrială sau proprietate intelectuală.
Cumpărătorul pierde dreptul de a invocă garanția pentru evicțiune, atât în cazul general, cât și în cel special al evicțiunii întemeiate pe proprietatea intelectuală a terțului dacă nu denunță vânzătorului dreptul sau pretenția terțului, precizând natură acestui drept într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască. Vânzătorul, la rândul sau, nu poate să se prevaleze de decăderea cumpărătorului din dreptul de a invocă garanția pentru evicțiune a decădere intervenita că urmare a depășirii termenului rezonabil în care denunțarea trebuia făcută, dacă vânzătorul cunoștea dreptul sau pretenția terțului și natură acesteia.
Termenul de livrare stipulat în contract precizează data la care vânzătorul trebuie să predea și cumpărătorul să preia marfă care face obiectul tranzacției comerciale. Predarea mărfurilor poate fi făcută de vânzător fie direct cumpărătorului, fie prin intermediul cărăușului în funcție de condiția de livrare convenită prin contract.
6) Obligația de a respectă termenii contractuali (termenul de livrare).
La convenirea termenului de livrare trebuie să se țină seamă atât de necesitatea cumpărătorului de a avea marfă, cât și de posibilitățile vânzătorului, deoarece, în general, produsele contractate urmează a fi executate sau procurate după încheierea contractului. Fixarea termenului de livrare este un atribut al vânzătorului care trebuie să aibă toate etapele intermediare de realizare și predare a produsului în termenul convenit pentru a evită consecințele ce decurg din nerespectarea acestei clauze contractuale (penalizări, daune, interese, procese, pierderea încrederii clienților).
În funcție de natură și complexitatea produselor, părțile pot preciză în contract termenul de livrare în mai multe feluri, dintre care menționam:
termene de livrare cerute (la o data calendaristică fixă);
termene de livrare orientative (pe luni, trimestre, sezoane);
termene de livrare determinabile (în funcție de îndeplinirea anumitor condiții din contract).
2.1.2) Obligatiile cumparatorului.
Conform art.53, cumpărătorul se obligă, în condițiile prevăzute de contract și convenție, să lățească prețul, să preia mărfurile predate, să specifice formă sau alte caracteristici ale mărfii și să conserve mărfurile. Obligatia de plata a pretului.
Conform art 54 al convenției de la Viena 1980, pentru cumpărător, plată prețului reprezintă obligația de a luă măsurile și de a îndeplini formalitățile destinate să permită plată prețului, care sunt prevăzute de contract, de lege sau de alte reglementări. Prețul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat prin contract, expres sau implicit, ori printr-o dispoziție din care să rezulte prețul.
Dacă totuși vânzarea este încheiată valabil, fără că prețul să fi fost determinat sau determinabil, atunci convenția instituie o prezumție privind modul de determinare a prețului, care constituie determinarea legală a prețului. Valabilitatea unui contract cu preț nedeterminat sau nedeterminabil rămâne supusă sistemului de drept care constituie lex causae în speță. În vânzarea de mărfuri supusă dreptului român nu se cere condiția că prețul să fie determinat sau determinabil, fiind admisă determinarea legală a prețului.
Plată prețului se poate face într-unul din următoarele locuri:
a) într-un anumit loc precizat prin contract;
b) la sediul vânzătorului, când nu este precizat un alt loc prin contract;
c) la locul remiterii mărfurilor sau documentelor, dacă plată trebuie făcută contra acestei remiteri.
În ceea ce privește momentul plătii prețului, acesta este, de cele mai multe ori prevăzut în contract. În lipsă unei asemenea determinări, prețul se plătește în momentul în care, conform contractului sau convenției, mărfurile sau documentele sunt puse la dispoziția cumpărătorului.
Vânzătorul poate face din plată o condiție a remiterii mărfurilor sau a documentelor, plată fiind astfel realizată anterior executării obligației de predare a vânzătorului. Cu toate acestea, cumpărătorul nu este obligat la plată prețului înainte a fi avut posibilitatea verificării mărfurilor pe care urmează să le achite. Obligatiile cumparatorului legate de conformitatea marfurilor.
Conform, art. 38 al convenției, Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât se poate mai scurt, ținând seama de împrejurări. În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, examenul poate fi amânat până la sosirea lor la destinație. Dacă mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător fără ca să fi avut în mod rezonabil posibilitatea să le examineze și dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască posibilitatea acestei redirijări, sau reexpedieri, examinarea poate fi amânată până la sosirea mărfurilor la noua lor destinație. Conform art. 39, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu o denunță vânzătorului, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate. În toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o denunță cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanții contractuale.
Obligația de preluare a mărfii predate.
Pe lângă obligația de a plăti prețul, cumpărătorul are și obligația de a lua în primire bunul vândut. Această obligație este corelată cu obligația vânzătorului de a preda bunul. Anume prin neexecutarea acestor două obligații, de a preda și de a lua în primire bunul, se asigură realizarea uneia dintre finalitățile contractului, și anume acea de punere a bunului în stăpânirea de drept și de fapt a cumpărătorului.
Aceasta obligatie a cumparatorului include:
a) Indeplinirea oricarui act necesar care, in mod rezonabil, cade in sarcina sa, pentru a permite vanzatorului sa efectueze predarea.
b) Preluarea propriu-zisa a marfurilor achizitionate prin contract.
2)Obligația cumpărătorului de a preciza caracteristicile marfurilor.
Cumpărătorul poate fi obligat prin contract să specifice formă, măsură sau alte caracteristici ale mărfurilor. În cazul în care cumpărătorul nu face această specificare la data convenită, vânzătorul poate face singur acesta specificare, potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. Dacă vânzătorul efectuează singur specificarea, acesta trebuie să o comunice cumpărătorului, lăsându-i termen rezonabil pentru o specificare diferită. Dacă cumpărătorul nu face o altă specificație în termenul acordat, specificația făcută de vânzător rămâne definitivă.
3) Conservarea mărfurilor.
Obligația de conservare a mărfurilor este comună atât cumpărătorului cât și vânzătorului. Astfel, când cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plătește prețul, vânzătorul, dacă are mărfurile în posesia sau sub controlul sau, trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a le asigură conservarea. El este îndreptățit să le țină până va recupera de la cumpărător valoarea cheltuielilor făcute cu întreținerea. În cazul în care cumpărătorul a primit mărfurile, dar intenționează să le refuze în temeiul contractului sau al convenției, el trebuie să ia, ținând seamă de împrejurări, măsuri rezonabile pentru a le conservă. Cumpărătorul este îndreptățit să țină mărfurile până primește de la vânzător contravaloarea cheltuielilor făcute pentru întreținere.
Conform art. 87 și 88 al Convenției, partea care este ținută să asigure conservarea mărfurilor, are două posibilități:
a) să depoziteze mărfurile în magaziile unui terț, pe cheltuiala celeilalte părți, cu condiția că acele cheltuieli ce rezultă să fie rezonabile;
b) să procedeze la vânzarea mărfurilor. Partea care este ținută să asigure conservarea mărfurilor poate să le vândă dacă cealaltă parte întârzie în mod nerezonabil să primească mărfurile în posesie, ori să le preia ori să le plătească prețul sau cheltuielile generate de conservarea lor. Intenția să de a vinde trebuie făcută cunoscută celeilalte părți printr-o notificare. Dacă mărfurile sunt supuse unei degradări rapide, iar conservarea lor presupune cheltuieli nejustificate, partea care le conservă devine obligată să se preocupe de vânzarea lor.
Partea care vinde mărfurile are dreptul să retina din rezultatul vânzării o parte egală cu cheltuielile rezonabile de conservare și de vânzare pe care le-a făcut. Surplusul este datorat celeilalte părți (art.88, alin.3).
2.2. Efectele contractului ce țin de neexecutarea contractului, riscurile, răspunderea.
Obligatiile partilor trebuie executate în stricta conformitate cu cauzele contractului. Nerespectarea obligatiilor contractuale produce consecintele reglementate de lege, tratat, prevăzute de acordul părților.
În cazul când una dintre părți nu îsi executa obligatiile asumate, cealaltă parte este îndreptatită sa uzeze de exceptia de neexecutare sa ceara rezoluțiunea contractului ori să ceară executarea obligatiei în cauza.
Contractul de vanzare internationala de marfuri, ca orice contract sinalagmatic, produce trei efecte specifice, si anume: exceptia de neexecutare, rezolutiunea si riscurile contractului.
a) Excepția de neexecutare a contractului reprezintă posibilitatea uneia din părți de a amâna executarea obligațiilor ce-i revin când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu își va execută și ea obligațiile sale datorită unei grave insuficiente în executarea obligației, a insolvabilității sau a modului în care se pregătește să-și execute obligația.
Astfel, în contractele sinalagmatice oricare dintre părți este îndreptatita să își exercite obligația proprie cît timp cealaltă parte nu îsi exercită obligația colectivă – excepție non adimpleti contractus. Dacă să abordăm la nivel general realizarea excepției de neexecutare în materia vînzării-cumpărării, mentionăm că excepția de neexecutare constituie un mijloc de apărare, care poate fi folosit, atît de vînzator, cît și de cumpărător.
Invocarea excepției de neexecutare de către cumpărător.
Potrivit contractului, cumpărătorul are că principală obligație plată prețului. Cumpărătorul nu este obligat să plătească prețul dacă vînzatorul nu predă lucrul vîndut și în contract nu s-a prevăzut un termen de predare. În consecință, dacă, fără să își fie executată obligația de predare a lucrului, vînzatorul cere plată prețului, vînzatorul poate refuză plată prețului, evocînd excepția de neexecutare.
Invocarea excepției de neexecutare de către vînzator. Respingerea mărfii.
Respingerea mărfii înseamna refuzul cumpărătorului de a consideră marfă livrată, nefiind în conformitate cu prevederile contractului. Respingerea de către cumpărător este o măsură cu efecte complexe și se recurge la această ori de câte ori cumpărătorul este convins că au avut loc încălcări serioase ale contractului de către vînzator. Cazurile de respingere trebuie să fie precizate în înscrisul contractual.
În general,acestea se referă la tipurile cantitative de proporții care nu pot fi ușor substituite, deteriorări calitative sau o calitate neconformă, întîrzieri importante în livrări importante. Cumpărătorul trebuie să verifice din timp în ce măsură decizia să de respingere este legală și practică, cunoscînd că este posibil de grave consecințe materiale cînd vînzatorul dovedește că marfă nu trebuie respinsă.
Respingerea mărfii poate să fie totală sau să afecteze numai o parte a să. Este util că în contract să se precizase că, țn cazul în care contractul prevede livrări eșalonate de marfă, acesta să fie considerate contracte separate și defecțiunile ivite la un lot de marfă să nu afecteze continuitatea livrării celorlalte loturi, în afară cazurilor de intercondiționări tehnice sau economice.
Contractul trebuie să prevadă și remediile posibile în caz de respingere. Se are în vedere faptul că respingerea nu echivalează cu rezilierea sau cu rezoluțiunea contractului. De aceea, este necesar că imediat după respingerea mărfii, cumpărătorul să informeze pe vînzator asupra soluțiilor și remediilor pe care le solicita. Cumpărătorului îi revine, așadar, obligația de a notifica fără întîrziere vînzatorului despre respingerea mărfii și de a cere instrucțiuni. Cu toate că notificarea orală poate fi considerată suficientă, este util că ea să fie confirmată în scris.
Riscurile decurgînd din respingerea mărfii revin vînzatorului, și de aceea claritatea notificării orale și a confirmării scrise sunt deosebit de importante. Daca vânzatorul nu poate sa faca aranjamentele necesare pentru custodirie marfi imediat dupa respingere, cumparatorul este obligat sa se îngrijeasca de marfa, în contul vânzatorului si sa o returneze acestuia imediat ce a primit instructiunile în acest sens.
În materia vînzării internaționale de mărfuri partea care amana executarea obligatiilor sale în baza excepției de neexecutare trebuie sa adreseze imediat o notificare celeilalte parti, indiferent daca amanarea se face inainte sau dupa expedierea marfii. Ea va trebui sa procedeze la executare daca cealalta parte da garantii suficiente de buna executie a obligatiei sale (art.71, alin3).
b) Rezoluțiunea contractului, această are un regim specific, și anume:
a) rezoluțiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată sau poate rezultă din acordul părților;
b) declarația de rezoluțiune are efect numai dacă este făcută prin notificare către cealaltă parte;
c) judecătorul sau arbitrul nu poate acordă nici uneia din părți un termen de grație atunci când această se prevalează de oricare din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului de către cealaltă parte, deci nici atunci când se declară sau se convine rezoluțiunea contractului.
d) În ceea ce privește punerea în întârziere a debitorului, convenția prevede explicit că această operează de drept numai în cazul neexecutarii de către cumpărător a obligației de plată a prețului la scadență, în celelalte cazuri aplicându-se soluțiile prevăzute de legea contractului.
Încălcarea anticipată a contractului de către una din părți da celeilalte părți dreptul de a declară contractul rezolvat, făcând notificare despre acest lucru către partea care a săvârșit abaterea. În cazul contractelor cu predare succesivă, rezilierea operează doar în privință obligațiilor viitoare care au rămas neexecutate.
Rezoluțiunea contractului produce, conform convenției, două efecte, și anume:
1. Un efect general, conform căruia rezoluțiunea contractului eliberează cele două părți de obligațiile lor, cu trei excepții:
a. partea care ar datora eventuale daune-interese rămâne în continuare obligată pentru aceste daune;
b. sancțiunea nu are efect asupra stipulațiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor;
c. sancțiunea nu are efect asupra drepturilor și obligațiilor părților prevăzute de convenție sau de contract pentru cazul de rezoluțiune.
2. Un efect special, în ipoteză în care contractul a fost executat. Partea care a executat contractul, total sau parțial, poate cere celeilalte părți restituirea a ceea ce i-a furnizat sau plătit în vederea executării contractului. Restituirea prestațiilor poate avea trei consecințe prevăzute în convenție:
a) Cumpărătorul care este în imposibilitatea de a restitui mărfurile într-o stare identică celei în care le-a primit nu mai are dreptul să declare contractul rezolvat (art.64) sau de a cere vânzătorului predarea mărfurilor de înlocuire (art.46, alin.2);
b) Vânzătorul care este obligat să restituie prețul trebuie să plătească și dobânzi la sumă datorată, calculate din ziua plătii acestuia (art.84, alin.1).
c) Cumpărătorul datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit pe care l-a obținut din mărfuri, în cazul în care trebuie să restituie mărfurile.
c) Riscurile comerciale. Executarea contractelor sinalagmatice poate fi afectată de anumite
evenimente care fac imposibilă sau prea oneroasă prestația uneia dintre părțile contractante. Denumite de doctrina riscuri contractuale, asemenea evenimente se întâlnesc atât în dreptul comun, cât și în contractele comerciale internaționale, mai ales în contractele încheiate pe termen lung. Riscul contractual a fost definit că fiind un eveniment care poate să se producă după încheierea contractului, independent de culpă vreuneia dintre părți și care, dacă se realizează, poate provocă pierderi pentru cel puțin una dintre părți, afectand echilibrul stabilit la data incheierii contractului.
Riscul contractului este legat de momentul predării mărfurilor. Se va avea în vedere pentru
momentul transferului riscurilor de locul și momentul predării. În cazul în care contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, art. 67 din convenție face următoarea distincție:
a)dacă prin contract este prevăzut un loc anume unde să se facă transferul mărfurilor de la vânzător la cumpărător, riscurile sunt și ele transferate în acel loc.
b)dacă vânzătorul nu este ținut prin contract să remită mărfurile într-un loc, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul și locul remiterii lor care primul transportator însărcinat cu transportul mărfii contractate.
În ambele cazuri riscurile sunt transmise cumpărătorului numai dacă bunurile au fost clar identificate prin aplicarea pe ele a unor semne distinctive, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.
În cazurile care nu implică transportul mărfurilor, modalitatea de transfer a riscurilor operează conform art. 69 din convenție:
a)dacă cumpărătorul urmează să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, conform prevederilor contractuale, transferul riscurilor se face în locul și momentul când predarea este făcută, iar cumpărătorul știe că mărfurile sunt puse la dispoziția să în acel loc.
b)în orice altă situație, momentul transferului riscurilor rămâne momentul în care cumpărătorul preia mărfurile la termenul contractual. Dacă cumpărătorul depășește acest termen contractual de predare, se consideră că riscurile se transfera o data cu punerea mărfurilor la dispoziția să, iar el săvârșește o contravenție la contract prin nepreluarea lor.
Atunci când vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, acestea sunt considerate a fi puse la dispoziția cumpărătorului numai atunci când s-a făcut identificarea mărfurilor în mod clar, conform contractului. Este de remarcat faptul că în materie comercială internațională, convenția nu leagă transferul riscurilor de transmiterea proprietăți asupra mărfii, aspect pe care nici nu îl reglementeaza.
Transferul riscurilor catre cumparator are drept consecinta faptul ca pierderea sau deteriorarea marfurilor, survenita dupa momentul transferului, nu-l elibereaza pe cumparator de obligatia de plata a pretului, afara de cazul in care deteriorarea sau pierderea marfurilor se datoreaza unui fapt culpabil al vanzatorului.
Daunele – interese.
Acordarea și primirea de daune-interese sunt reglementate în convenție în art. 74-78, care cuprind dispoziții aplicabile atât cumpărătorului cât și vânzătorului. Conf. art.74, daunele-interese pentru o contravenție săvârșită de una din părți sunt egale, de regulă, cu pierderea suferită și câștigul nerealizat de cealaltă parte din cauza contravenției.
Daunele-interese nu pot fi superioare pierderii suferite și câștigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului.
În art.75 și 76 sunt reglementate două modalități specifice de calcul a daunelor-interese în cazul în care contractul este rezolvat.
a) Când contractul este rezolvat, iar cumpărătorul, în termen rezonabil, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obține diferență dintre prețul din contract și prețul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii. Alături de această diferență, partea îndreptățită poate obține orice alte daune-interese, după regulă generală.
b) Când contactul este rezolvat, dacă partea nu a procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o vânzare compensatorie, iar mărfurile au preț curent, se pot cere daune-interese echivalente cu diferență dintre prețul stabilit prin contract și prețul curent din momentul rezolvări, împreună cu orice alte daune-interese.
Specific contractelor comerciale internaționale este principiul colaborării părților, conform căruia, partea care invocă o contravenție este obligată să ia măsuri rezonabile pentru a limită pierderea, inclusiv câștigul nerealizat, rezultat al contravenției. Dacă se neglijează acest principiu, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată.
În cazul neexecutarii obligațiilor având că obiect sume de bani, se aplică prevederile art. 78 care îndreptățește partea afectată de contravenție să pretindă daune-interese sub formă dobânzilor, dar și daune-interese în conformitate cu regulă generală.
b) Exonerarea de răspundere.
Conform dispozițiilor ce se regăsesc în Secțiunea a IV-a din Capitolul V al convenției, precum și alte referiri care se fac în acest act, există trei cauze care exonerează de răspundere atât vânzătorul cât și cumpărătorul pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, și anume: forță majoră, culpă cocontractantului și culpă terțului.
Forță majoră exonerează de răspundere, deși în convenție nu se întâlnește explicit acest termen. Convenția prevede exonerarea de răspundere dacă partea care nu-și execută obligațiile dovedește că această neexecutare a fost determină de o piedică care îndeplinește următoarele caracteristici cumulativ:
a) este independența de voința părților;
b) este fortuita;
c) este imprevizibilă și insurmontabilă.
Efectul exonerator de răspundere al cazului de forță majoră se întinde numai pe perioadă duratei împiedicării. Partea care nu și-a executat obligația trebuie să avertizeze cealaltă parte despre imposibilitatea să. Dacă avertismentul nu sosește într-un termen rezonabil, partea care nu și-a executat obligația trebuie să plătească celeilalte părți daune-interese.
Culpă cocontractantului că motiv de exonerare de răspundere, este reglementată în art.80. Conform textului o parte nu se poate prevala de o neexecutare a contractului de către cealaltă parte, în măsură în care această neexecutare este determinate de un act sau de o omisiune din partea să.
Culpă terțului nu este reglementată expres de convenție însă unii dintre autorii consideră, din interpretarea prevederilor convenției, că un asemenea temei este valabil numai dacă în persoană terțului se întrunesc caracteristicile forței majore.
Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract.
Conform secțiunii III a Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internatională de mărfuri, Viena, 1980, mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract de către vânzător sunt:
1. posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligației de către vânzător,
2. posibilitatea cumpărătorului de a declară rezoluțiunea contractului,
3. posibilitatea de a solicita plată daunelor-interese și alte posibilități speciale.
1) Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligației de către vânzător.
În cazul în care vânzătorul nu a executat oricare din obligațiile care-i revin din contractul de vânzare sau din convenție, cumpărătorul este îndreptățit, conf. art. 45 să-și exercite drepturile prevăzute în art. 46-52 sau să ceară daunele-interese prevăzute la art.74-77.
Judecătorul sau arbitrul nu poate acordă vânzătorului nici un termen de grație atunci când cumpărătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de încălecare a contractului de către vânzător. Cumpărătorul are posibilitatea de a acordă vânzătorului un alt termen suplimentar”, pe o durată rezonabilă, pentru executarea obligațiilor sale. În cazul în care a procedat astfel, cumpărătorul nu poate să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului de către vânzător, înainte de expirarea acestui termen.
Exercitarea drepturilor prevăzute la art. 46-52 implică două posibilități pe care convenția le pune la dispoziția cumpărătorului, și anume: să ceară executarea obligației de către vânzător sau să declare rezolutiuna contractului.
Cu privire la posibilitatea cumpărătorului de a cere vânzătorului executarea obligațiilor sale, convenția prevede că cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligațiile sale, cu excepția cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu acesta cerere. Acesta este mijlocul căruia convenția îi acordă preponderentă, ceea ce este în concordanță cu principiul salvării contractului, care constituie una din ideile fundamentale ce guvernează interpretarea contractului.
În cazul în care vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să-și execute obligațiile în termenul pe care l-a indicat în cerere. Tăcerea cumpărătorului valorează acceptare.
În cazul în care vânzătorul notifica cumpărătorului intenția de a-și execută obligațiile într-un termen determinat, este prezumat că a cerut cumpărătorului să-i comunice hotărârea să într-un termen rezonabil, iar dacă acest termen este depășit, vânzătorul poate să-și execute obligația în termenul indicat. În toate cazurile, o cerere sau o notificare făcută de vânzător nu produce efecte decât dacă a fost primită de cumpărător.
În ceea ce privește modalitatea de executare a contractului, convenția lasă părților și instanței o largă posibilitate de apreciere dacă executarea să se facă în natură sau prin echivalent. Tribunalul este ținut să dispună executarea în natură doar dacă o face în temeiul propriului sau drept, pentru contracte de vânzare asemănătoare, necarmuite de convenție. În toate celelalte cazuri, instanță poate dispune executarea prin echivalent.
În cazul încălcării de către vânzător a obligației de conformitate a mărfii, convenția reglementează trei mijloace specifice de executare pe care compărătorul le poate solicita vânzătorului:
a) Cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsă de conformitate constituie o contravenție esențială la contract și dacă această predare este cerută în momentul denunțării, de către cumpărător, a lipsei de conformitate (art.46, alin.2). O contravenție la contract este esențială atunci când ea cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează în mod substanțial de ceea ce acesta este în drept să se aștepte de la contract, în cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat.
b) Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsă de conformitate, în afară de cazul în care o astfel de soluție ar fi nerezonabilă, ținând seamă de întreg ansamblul conjunctural (art.46, alin.3).
c) Cumpărătorul poate reduce prețul proporțional cu diferență între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment. Acest mijloc al cumpărătorului, care echivalează cu aplicarea unei bonificații, este aplicabil indiferent dacă prețul contractului a fost plătit sau nu. Dacă vânzătorul repară deficiențele, cumpărătorul nu mai poate cere reducerea prețului.
Conform convenției, vânzătorul poate, chiar și după data predării, să repare pe cheltuiala să, orice lipsă a obligațiilor sale, cu condiția că acesta să nu atragă o întârziere nerezonabilă a executării sau să cauzeze cumpărătorului alte inconveniente. Într-o atare situați, cumpărătorul poate pretinde daune-interese.
1) Posibilitatea cumpărătorului de a declară rezoluțiunea contractului.
Rezoluțiunea este desfi întărea cu efect retroactiva unui contract comercial internațional cu executare imediată, la inițiativă uneia dintre părti, că urmare a neexecutării obligației celeilalte părți din cauze imputabile acesteia. Rezoluțiunea poate fi legală, efectuată în temeiurile stabilite de lege și convențională, efectuată prin acordul părților. Clauza contractuală prin care părțile prevăd dreptul de a rezolvi contractul în cazul survenirii anumitor împrejurări sau evenimente este numită clauză rezolutorie sau pact comisoriu.
Conform Principiilor UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale, Ediția a treia – 2010, o parte poate considera contractul încetat atunci când neexecutarea unei obligații de către cealaltă parte este fundamentală. Pentru a determina caracterul esențial al unei neexecutări, trebuie avute în vedere următoarele circumstanțe:
a) neexecutarea lipsește creditorul de ceea ce acesta ar fi fost îndreptățit să obțină în baza contractului, cu excepția cazului în care debitorul nu prevă- zuse sau nu ar fi putut să prevadă, în mod rezonabil, un astfel de rezultat;
b) stricta respectare a obligației care nu a fost executată ține de esența contractului;
c) neexecutarea este intenționată sau din neglijență;
d) neexecutarea dă creditorului motive să creadă că nu poate miza pe executarea contractului în viitor;
e) debitorul va suferi, în caz de rezoluțiune, pierderi disproporționate ca rezultat al pregătirii sau executării contractului.
Spre deosebire de executarea obligațiilor de către vânzător, rezoluțiunea contractului nu poate fi declarată de către cumpărător decât dacă se întrunește una din următoarele condiții alternative:
a) în cazul constituirii unei contravenții esențială la contract, prin neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligațiile sale ce rezultă din contract.
b) în cazul nepredarii mărfurilor de către vânzător, nici în termenul suplimentar ce i-a fost acordat de către cumpărător sau declară că nu le va predă în termenul acordat.
În cazul în care vânzătorul s-a executat obligația de predare a mărfurilor, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a rezolvi contractul, cu două excepții:
1. Când vânzătorul a efectuat o predare tardivă, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvat într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a știut că predarea a fost efectuată.
2. Când vânzătorul a săvârșit o altă încălcare a obligațiilor sale contractuale, iar cumpărătorul a declarat rezoluțiunea într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a cunoscut această încălcare, ori după expirarea oricărui termen suplimentar acordat.
Regimul juridic al rezoluțiunii pentru neexecutarea obligațiilor de către vânzător are următoarele caracteristici:
a) Rezoluțiunea este extrajudiciara, deoarece se declară de către cumpărător (art.49)
b) Declarația de rezolvare a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare de către cealaltă parte (art.26).
c) Instanță nu poate acordă vânzătorului un termen de grație (art.45, alin.3).
1) Situații speciale de responsabilitate a vânzătorului.
În art. 51 și 52 convenția reglementează trei situații speciale de responsabilitate a vânzătorului:
1.În cazul în care vânzătorul nu predă mărfurile în totalitate, făcând deci o predare parțială. Cumpărătorul poate cere executarea obligației doar pentru partea lipsă sau neconformă, dar nu poate cere rezoluțiunea contractului.
2.În cazul în care vânzătorul face o predare anticipată, cumpărătorul este liber să accepte mărfurile sau să le refuze.
3.În cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate refuză sau poate acceptă cantitatea suplimentară, iar în cazul acceptării este ținut să o plătească la prețul stabilit prin contract.
Astfel,prin efectele unui contract se înteleg obligațiile pe care acesta le creează în sarcina părților contractante.Contractul de vânzare internațională de mărfuri, prin încheierea să, produce anumite efecte, urmărite de părțile contractului. În esența, efectele contractului reprezintă tocmai conținutul acestuia, respectiv drepturile subiective și obligațiile civile născute din convenția părților. Primordial este ca aceste efecte să fie într-o oarecarea măsură previzibile ca părțile să fie sigure în procurarea beneficiului colaterel. Părțile trebuie să stabilească inițial voința proprie în raport cu pasibilele riscuri contractuale la care poate fi supus acordul lor de voință, raportînd acest contract în mod inevitabil la caracterul lui comercial și internațional
III. INTERPRETAREA CONTRACTULUI DE VÎNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
3.1. Interpretara contractelor comerciale internaționale în general – noțiuni, importanță.
• Prin interpretarea contractelor intelegem operatia de determinare si clarificare a continutului contractului, a clauzelor sale, in scopul stabilirii drepturilor si obligatiilor nascute din acesta, privitor la care este posibil sa existe un litigiu intre partile contractante.
• Operațiunea prin care se determină sensul exact al clauzelor contractuale, prin cercetarea voinței manifestate a părților în strînsă corelație cu voința lor internă, se numește interpretarea contractului. Prin această interpretare se permite o determinare corectă a forței obligatorii a contractului.
• Operațiunea concretizată într-o activitate intelectuală specifică, prin care organul de jurisdicție (arbitraj sau instanță judecătorească de drept comun), cu prilejul soluționării unui litigiu izvorît dintr-un contract încearcă să determine conținutul concret al contractului, existența, sensul și întinderea exactă a obligațiilor cărora le-a dat naștere.
• Operația logică prin intermediul căreia se determină conținutul contractului. Deci prin interpretarea contractului nu trebuie de înțeles nu numai determinarea conținutului clauzelor incluse de către părți în contract ci și determinarea efectelor pe care le-a produs contractul. Interpretarea contractului constă în determinarea voinței părților și numai în lipsa acesteia se poate recurge la normele supletive sau la uzanțe. Pentru determinarea faptului dacă părțile au avut o intenție comună și dacă da, atunci care a fost intenția, trebuie să se țină cont de toate circumstanțele relevante ale cazului. Dacă se va stabile că una dintre părți a avut intenția ca contractul să aibă un anumit conținut și, la momentul încheierii contractului cealaltă parte nu putea să nu știe despre intenția primei părți, contractul trebuie să fie interpretat în sensul pe care l-a avut în vedere prima parte. În cazul în care intenția comună nu va putea fi determinată termenilor contactului trebuie să le se atribuie sensul pe care o persoană rezonabilă similară părților contractului (spre exemplu cu aceleași cunoștințe lingvistice, abilități tehnice sau experiență) l-ar atribui termenilor în circumstanțe similare.
Interpretarea, ca instituție juridică, cuprinzînd ansamblul de reguli pentru determinarea înțelesului exact și complet al conținutului (clauzelor) contractului, prezintă o deosebită importanță și în cadrul contractelor comerciale internaționale, deoarece constituie o operațiune indispensabilă în procesul executării acestor contracte, atît de către părțile contractante, cît și în cazul ivirii unui litigiu între ele, pentru pronunțarea unei hotărîri judecătorești sau arbitrale în
cauză. Interpretarea contractului se analizează ca fiind o operațiune logico-juridică contingentă cu executarea contractului. Situațiile comflictuale între părți apar în timpul și în legătură cu executarea contractului, avîndu-și geneza, de cele mai multe ori, în interpretarea diferită dată de părți anumitor stipulații contractuale. Prezintă o deosebită importanță atît interpretarea contractului în general, cît și interpretarea fiecărei clauze din contract.
Fig. 3.1. Interpretarea contractelor.
Necesitatea interpretării contractului apare de regulă atunci:
• cînd clauzele contractului sunt incomplete, neclare sau contradictorii,
• cînd termenii juridici sunt utilizați greșit sau impropriu,
• cînd voința declarată nu corespunde voinței reale a părților,
• neconcordanța dintre cauza și efectele unui acordului părților.
Interpretarea contractelor comerciale internaționale prezintă o dificultate sporită față de contractele interne datorită, mai ales, existenței elementelor de extraneitate, ce atrag incidența în cauză a două sau mai multe sisteme de drept care, în numeroase cazuri, conțin reguli diferite de interpretare a contractului; faptului că deseori contractele sunt redactate într-o limbă străină, care ridică probleme specifice de redactare a termenilor utilizați etc.
În dreptul comerțului internațional, ca și în dreptul comercial intern și în dreptul comun, interpretarea constituie o noțiune complexă, care se poate referi atît la contractul în ansamblu (situație în care se suprapune, de regulă, noțiunii de calificare a contractului), cît și la anumite clauze ale acestuia. În această ordine de idei, unii autori menționează4, că interpretarea contractului este strîns legată de operația de calificare juridică a contractului. Operația de calificare constă în plasarea contractului în categoria corespunzătoare conținutului său.
O calificare a contractului în raport cu categoriile juridice existente implică ea însăși o operație de interpretare pentru a se identifica elementele definitorii în baza cărora să se poată determina categoria din care face parte contractul respectiv. Interpretarea contractului este, deci, o operație prealabilă ce permite calificarea lui. De multe ori însă, calificarea contractului nu este suficientă, întrucît neclaritatea, echivocul și obscuritatea clauzelor lui pot persista. De aceea, susține autorul citat, interpretarea trebuie să se desfășoare în continuare. În afară de aceasta, trebuie să avem în vedere, că încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie, atrage după sine efectele juridice proprii acestei categorii, care pot constitui și ele obiect de interpretare. În așa fel, interpretarea se înfățișează ca un proces continuu care se întrepătrunde cu procesul de calificare, ambele avînd aceeași finalitate – stabilirea naturii juridice a contractului, precizarea conținutului concret al acestuia, a sensului și întinderii lui, a obligațiilor pe care le generează.
Astfel importanța interpretării rezidă în faptul că prin interpretarea contractului are loc determinarea și clarificarea conținutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, a efectelor privitor la executarea contractului și consecințele în caz de neexecutare, privitor la întinderea riscurilor și răspunderii contractuale. Interpretarea cunoaște și două etape care țin de raționalul elementar al oricărei asemenea operațiuni, și anume:
a) Constatarea existenței contractului, care presupune stabilirea conținutului contractului, operațiune mai mult sau mai puțin complicată, în funcție de gradul de precizie și claritate în care părțile și-au exprimat voința. Dacă voința părților este clar exprimată, problema interpretării nu se pune. Interpretarea este absolut necesară atunci cînd există discrepanță între voința reală și voința declarată a părților, cînd clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori cînd contractul este incomplet. In asemenea ipoteze, este necesar ca judecătorul, înainte de a trece la operațiunea de interpretare, să constate existența acelui contract. Dovada existenței contractului revine părților contractante. In lipsa contractului, operațiunea interpretării este lipsită de obiect. In acest sens, mai ales în ipoteza unui acord progresiv de voințe, judecătorul este chemat să determine existența unui „acord suficient de voințe” sau a unui acord asupra elementelor „esențiale” ale contractului, pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a conținutului obligațional primar, determinînd în funcție de schimbul ofertă-acceptare care sunt clauzele cuprinse în contract prin raportare la acest mecanism.
b) Calificarea contractului reprezintă următoarea chestiune care trebuie rezolvată în procesul inteipretării este calificarea contractului. Aceasta are o deosebită importanță, deoarece calificarea contractului, încadrarea lui într-o anumită categorie, determină un anumit regim juridic, prin care se deosebește de alt contract, din altă categorie. Importanța acestei calificări este evidențiată de aplicabilitatea sau nu a regulilor specifice sau a celor generale, în funcție de diferitele tipuri de contracte. Avem în vedere, cu prioritate, regulile aplicabile stabilirii regimului juridic al contractului.
3.2.Scopurile și funcțiile interpretării contractelor comerciale internaționale în general și a contractului de vînzare internațională de mărfuri în special
1. Interpretarea contractelor de comerț internațional se face în scopul determinării sensului exact și complet al conținutului contractului.Astfel în cadrul contractului de vînzare internațională de mărfuri este necesară determinarea exacta a cuprinsului și sensului clauzelor contractuale, determinarea celor esențiale (referitoere la obiect, subiecți) determinarea clauzelor supletive și interpretarea per ansamblu pentru a determina specia precisă de contract care determină raporturile juridice dintre părți (vînzare cumpărare, schimb, vînzare a bunurilor viitoare, locațiune cu drept de răscumpărare ulterioară, prestări servicii).
2. Interpretarea urmărește scopul de eliminare a ambiguităților, care pot apărea în înțelegerea unor clauze ale contractului, ambiguități care, așa cum rezultă din practică, pot da naștere la îndoieli și incertitudini, incompatibile cu exigențele comerțului internațional.
3. Interpretarea contractului îndeplinește funcții importante în procesul complex al executării acestuia, mai ales pentru calificarea sensului diferitelor clauze convenite de părți la încheierea contractului.
4. Interpretarea contractului intervine, de cele mai multe ori, înaintea fazei contencioase a litigiului, concretizarea înțelesului clauzelor făcîndu-se pe cale amiabilă. În această fază interpretarea își îndeplinește, în mare parte, funcțiile ce-i revin, și anume:
a) clarificarea sensului, anumitor clauze din contract, asupra cărora au apărut controverse;
b) deblocarea procesului de executare a obligațiilor stipulate în unele clauze din contract.
5. Interpretarea joacă un rol important și în soluționarea litigiilor ajunse în faza contencioasă, deciziile pronunțate fiind, în numeroase cazuri, bazate pe interpretarea dată de arbitri sau judecători clauzelor contractului.
În doctrina juridică sunt evidențiate următoarele caracteristici ale regulilor de interpretare a contractelor:
a) nu sunt imperative, fiind sfaturi și îndrumări pentru a suplini insuficiențele contractului;
b) sunt subsidiare în sensul, că dacă termenii contractului sunt clari, preciși, aceștia nu pot fi nesocotiți sub pretextul interpretării lor;
c) au caracter subiectiv, în sensul că scopul acestor reguli este de a descoperi voința reală a părților contractante.
3.3.Reguli de interpretare a contractului de vînzare internațională de mărfuri.
Pentru a se desluși înțelesul corect al unor astfel de clauze contractuale, care nu relevă un înțeles clar, tranșant, este necesară interpretarea acestora. Însă, trebuie avut în vedere faptul că interpretarea clauzelor neclare dintr-un contract nu se face după bunul plac al fiecăruia, ci este supusă unui set de reguli precise.
Interpretarea contractelor comerciale internaționale în general și a celui de vînzare internațională în special, se face după următoarele reguli de drept comun, cu aplicații specifice pentru contractele comerciale internaționale:
Interpretarea contractului după intenția comună, reală a părților. Contractul se interpretează în conformitate cu intenția comună a părților la momentul încheierii lui, iar nu după sensul literal al termenilor. Convenția de la Viena din 1980, consacră această regulă de interpretare în art. 8, alin. (1) În scopurile prezentei convenții, indicațiile și celelalte manifestări ale unei părți trebuie interpretate după intenția acesteia, când cealaltă parte cunoștea sau nu poate să ignore această intenție. Alin. (2) Dacă paragraful precedent nu este aplicabil, indicațiile și celelalte manifestări ale unei părți trebuie interpretate potrivit cu semnificația pe care le-ar fi acordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire ca cealaltă parte, aflată în aceeași situație. Alin. (3) Pentru determinarea intenției unei părți sau a ceea ce ar fi înțeles o persoană rezonabilă, trebuie să se țină seama de circumstanțele pertinente, îndeosebi de negocierile care au putut avea loc între părți, de obișnuințele care s-au stabilit între ele, de uzanțe și de întreg comportamentul ulterior al părților.La nivelul lagislatiei interne această regulă este prevăzută de codul civil al Republicii Moldova, (art. 725, alin. 1 Cod Civil) care prevede că, Contractul se interpretează după intenția comună a părților, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizați. Deci termenilor folosiți în contract poate să le fie dat un sens diferit atît de sensul literal cît și de sensul pe care o persoană rezonabilă l-ar fi atribuit termenilor în măsura în care aceasta a fost voința comună a ambelor părți a contractului la momentul încheierii acestuia. Importanța practică a acestui principiu nu trebuie supraestimată deoarece părțile foarte rar vor folosi termenii într-un sens diferit de sensul pe care îl au de obicei. Plus la aceasta trebuie de avut în vedere că partea care pretinde că părțile au atribuit un sens diferit termenilor, în caz de litigiu va avea mari dificultăți de a demonstra că cealaltă parte a avut intenția pretinsă la momentul încheierii contractului.
Principiile UNIDROIT asupra contractelor comerciale internaționale, dar și Convenția de la Viena asupra contractelor de vînzare internațională de mărfuri din 11.04.1980 consacră această regulă de interpretare, stipulînd, că în scopurile convenției, indicațiile și celelalte manifestări ale unei părți trebuie interpretate după intenția acesteia, cînd cealaltă parte cunoștea sau nu putea să ignore această intenție. Art. 8 alin. 1 Conv. de la Viena (1980). Art. 4.1, art. 4.2 din Principiile UNIDROIT.Dacă părțile au folosit termeni nepotriviți fie pentru a califica însuși contractul, fie pentru a determina unele clauze ale acestuia, instanța de judecată poate înlătura titlul dat contractului de către părți, atribuindu-i calificarea și efectele pe care le indică voința reală a părților, stabilită prin interpretare. Stabilirea voinței reale a părților se face luîndu-se în considerare toți factorii care influențează interpretarea contractului: natura și scopul lui, circumstanțele în care a fost încheiat, negocierile preliminare, interpretarea care este dată acestuia de către părți sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la și după încheierea contractului, practicile stabilite între părți, înțelesul acordat în mod obișnuit clauzelor și expresiilor în ramura comercială vizată, precum și uzanțele.
În cazul contractelor în care este present elemental de extranietate determinarea intenției reale a părților se efectuiază după următoarele criterii:
Dacă intenția comună a părților nu poate fi stabilită, manifestarea de voință a acestora trebuie interpretată utiliz-nd un criteriu obiectiv: cel al persoanei rezonabile; actul devoință al uneia dintre părți va fi interpretat în conformitate cu semnificația pe care i-ar fi acordat-o o persoană rezonabilă, din lumea afacerilor comerciale internaționale, avîmd aceeași pregătire și aflată în aceeași situație
În cazul în care intenția comună a părților nu se poate deduce suficient din termenii contractului, această intenție și ceea ce ar fi înțeles o persoană rezonabilă, se va deduce și din utilizarea criteriilor extrinseci contractului :
– obiective: conjunctura comună a pieței; categoria profesională în care se încadrează părțile;
– subiective: comportamentul părților în timpul negocierii ; comportamentul părților, ulterior încheierii contractului.
De aceea părțile introduc un preambul la încheierea contractului în care precizează
împrejurările în care s-a încheiat contractul (apare în dr. SUA – c.com.).
Discrepanțele dintre voința reală și cea declarată nu trebuie să se confunde cu simulația contractului, cînd părțile în mod intenționat, urmăresc să mascheze existența unui act juridic real, dar ascuns, printr-un act juridic aparent, simulat. Simulația presupune întotdeauna existența a două contracte diferite, deci a două manifestări de voință, pe cînd în situația analizată se interpretează un contract unic.
2) Interpretarea dominată de buna credință, loialitatea comerciantului și de reprimarea abuzului de drep. Bona fides – o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii. Noțiunea de „bună-credință" nu este definită în legislație iar în literatura juridică, ea este privită ca un grup de elemente, și anume intenția dreaptă, diligența, liceitatea și abținerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptuluI.
Principiul bunei-credințe și al loialității comerciale. Contractele se interpretează potrivit principiilor de bună-credință și de loialitate, care trebuie să existe în contractele comerciale internaționale. Convenția de la Viena art.7 prevede că pentru interpretarea ei se va ține seama de cerința de a se asigura respectul bunei-credințe în comerțul internațional.
Principiul bunei-credințe se găsește în numeroase sisteme de drept, inclusiv în Republica Moldova, fiind recunoscut și aplicat în relațiile comerciale internaționale. Astfel Codul Civil RM, în art. 725 alin. 1, prevede că – Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credințe.
Principiile UNIDROIT,. acordă o importanță deosebită principiului bunei credințe și celui al loialității comerciale, stipulînd în art.1.7că fiecare parte trebuie să acționeze conform principiului bunei credințe și loialității comerciale în comerțul internațional, precizînd că părțile nu pot exclude sau limita această obligație. Conform acestui principiu se statuează că buna credință se prezumă, reaua credință putînd fidovedită prin orice mijloc de probă.
Corolarul firesc al aplicării principiului bunei credințe este cel al reprimării abuzului de drept în contractele comerciale internaționale. Principiul UNIDROIT definește abuzul de drept ca o comportare rău voitoare a uneia dintre părți care exercită un drept doar pentru a prejudicia pe cealaltă parte sau în alt scop decît cel pentru care dreptul i-a fost acordat sau atunci cînd acesta exercită dreptul disproporționat față de rezultatul avut în vedere inițial.
Se consideră ca fiind abuz de drept și comportamentul inconsecvent al uneia dintre părți.Principiul bunei credințe se aplică în comerțul internațional coroborat cu regula cooperării părților.
În abordarea principiului loialității unii autori menționează, că nu se are în vedere loialitatea care „există” în relațiile comerciale internaționale, dar aceea „care trebuie să existe”, deoarece unii comercianți, persoane fizice și societăți comerciale, nu acordă încă importanța cuvenită acestui principiu și nu pun accentul cuvenit pe exigențele sale în procesul interpretării și executării contractului. În cu prinsul Convenției de la Viena – Principiul bunei credințe se coroborează cu cel al loialității comerciantului. Loialitateacomerciantului se apreciază în mod obiectiv, în funcție de comportamentul unuicomerciant rezonabil aflat în aceeași situație.
Principiul loialității e consacrat legislativ în C. com. al SUA care precizează că „Bunacredință și loialitatea în cazul unui comerciant, înseamnă onestitate în atitudine și respectarea unor norme comerciale rezonabile de loialitate profesională”.
Principiul UNIDROIT consacră imperativ buna credință și loialitatea. Se precizează că buna credință și loialitatea nu se vor interpreta în conformitate cu noțiunile cunoscute în diverse sisteme de drept, ci în funcție de noțiuni acceptate în mod general de majoritatea sistemelor de drept.
Interpretarea contractului pe bază de obicei, echitate și lege.
Conform Convenției de la Viena din 1980, art. 9 Părțile sunt legate prin uzanțele la care ele au consimțit și de obișnuințele care s-au stabilit între ele. În afară de convenția contrară a părților, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract și pentru formarea sa, la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi trebuit să o cunoască și care, în comerțul internațional, este larg cunoscută și în mod regulat respectată de către părțile la contracte de același tip în ramura comercială avută în vedere. Conform art. 727 Cod Civil RM, contractul încheiat legal obligă părțile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar și la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanțele sau cu principiile echității. Astfel la încheierea contractului pentru părți esteaproape imposibil de a prevedea soluții pentru orice problemă ce ține de contractul pe care î-l încheie. De aceia prin acest articol a fost prevăzut în mod expres că contractul mai produce și alte efecte decît cele pe care părțile le-au formulat în mod expres. În primul rînd aici este vorba de așa numitele clauze obișnuite ale contactului care se subînțeleg într-un contact fără a fi menționate în mod expres. Dar pe lîngă clauzele obișnuite contractul va produce și alte efecte care rezultă, în dependență de natura contractului, din lege, uzanțe sau din principiul ehcității.
Această normă este însă o normă dispozitivă și părțile pot deroga de la ea. Adică părțile pot insera în contract o clauză prin care să prevadă că unele sau toate efectele care rezultă din lege, uzanțe sau din principiul echității nu vor surveni pentru contractul dintre ele. Nu trebuie de confundat excluderea efectelor care rezultă din lege, uzanțe sau din principiul echității cu includerea clauzei de integralitate (vezi comentariul la Art. 702). În ultimul caz nu vor putea fi considerate clauze ale contractului orice înțelegeri anterioare dintre părți dar contractul va produce totuși și alte efecte care rezultă, în dependență de natura contractului, din lege, uzanțe sau principiul echității
Principiile UNIDROOIT prevăd aceeași regulă de interpretare a contractului, însă
stipulează că această regulă se va utiliza coroborat cu principiul interpretării conform cu
intenția comună a părților.În comerțul internațional, obiceiul îmbracă forma uzanțelor comerțului internațional, fie ele standardizate sau nu. O consacrare a soluțiilor privind interpretarea contractelor comerciale o gasim și în regulile INCOTRMS.
Interpretarea utilă. Clauzele contractelor îndoielnice se interpretează în sensul în care produc efecte juridice și nu în sensul în care nu produc asemenea efecte.
Clauzele contractuale îndoielnice se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce. Regula dată de interpretare este consacrată în majoritatea legislațiilor. De exemplu art. 729, al. (1) din codul civil al Republicii Moldova stabilește, că clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect, iar termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului.Înserînd anumite clauze în contract părțile urmăresc ca acestea să producă efecte juridice. De aceia în cazul în care clauzelor contractului li se poate atribui atît un sens care ar produce efecte juridice cît și un sens în care clauzele nu ar produce efecte juridice instanța este ținută să atribuie clauzelor sensul în care acestea ar produce efecte juridice. Cu condiția însă că acest efect este în concordanță cu întregul contact și cu natura acestuia
Art. 4.5 din principiile UNIDROIT consacră aceeași regulă dar stabilește că principiul se va aplica într-un mod flexibil.
În comerțul internațional s-au creat o serie de instituții în scopul menținerii pe cît posibil a raportului contractual.
Au fost concepute:
– clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare
– clauza de hard ship
– clauzele de revizuire a prețului, etc.
Conv. de la Viena : rezoluțiunea, ca ultimă soluție.
Interpretarea potrivit naturii contractului.
Interpretarea potrivit naturii contractului. Stipulațiile sau expresiile susceptibile de două înțelesuri se interpretează în conformitate cu înțelesul ce se potrivește cel mai mult cu natura contractului.. Codul civil al Republicii Moldova prevede, că la interpretarea contractului se va ține cont de natura lui. Termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului. Principiul UNIDROIT consacră această regulă însă stabilesc utilizarea acesteia în corelație cu regula interpretării conform intenției comune a părților. Astfel în cadrul interpretării contrectului de vînzare internețională de mărfuri se va porni de la natura lui, anume de la starea de fapt existent, specific acestui contract și anume de la faptul că se transmite o marfă, proprietatea asupra ei, în schimbul unui preț. Astfel obiectul nu este o prestare de servicii, a executare de lucrări, ci transmiterea unui bun contra echivalentului prcuniar al acestuia.
Interpretarea coordonată, sistemică a clauzelor contractului
Interpretarea coordonată a clauzelor contractuluipresupune că clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.Clauzele oricărui contract alcătuiesc un întreg. De aceea, clauzele și expresiile utilizate de părți nu trebuie să fie privite izolat, ci făcând parte integrantă din contextul general. Toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din contractul întreg. Numai așa este posibilă determinarea voinței reale a părților. Această regulă consacră principiul interpretării coordonate a clauzelor contractului și este aplicabilă și contractelor comerciale internaționale. Principiul se aplică și atunci cînd părțile au prevăzut expres în contract că unele clauze sunt esențiale, în acest caz clauzele esențiale vor servi ca bază de interpretare pentru întregul act.S-a menționat, că clauzele oricărui contract alcătuiesc un întreg. De aceea, clauzele și expresiile utilizate de părți nu trebuie să fie privite izolat, ci făcînd parte integrantă din contextul general. Toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dîndu-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din contractul întreg. Numai așa este posibilă determinarea voinței reale a părților.De regulă între clauzele contractuale nu există o ierarhie. Deci fiecare clauză a contractului va avea aceeași valoare pentru interpretarea celorlalte clauze ale contractului indiferent de ordinea în care sînt expuse. De la această regulă există însă și cîteva excepția. Astfel prevederile cu privire la declarațiile de intenție din preambulul unui document poate să fie sau nu relevante pentru interpretarea clauzelor prin care se stabilesc drepturile și obligațiile părțile. În al doilea rînd, clauzele prin care se stabilesc reguli speciale vor prevala față de clauzele prin care se stabilesc reguli generale. În al treilea rînd, clauzele negociate vor avea prioritate față de clauzele asupra cărora nu s-a negociat. În sfîrșit, părțile pot stabile în mod expres o ierarhie între diferite părți sau clauze ale contractului. Aceasta se întîmplă des în cazul în care clauzele contractului sînt expuse în diferite documente cu privire la aspectele legale, economice sau tehnice ale contractului.
Această regulă se aplică și atunci cînd părțile au prevăzut explicit în contract, faptul că anumite clauze sunt esențiale. Clauzele esențiale urmează a fi utilizate ca bază de interpretare pentru întregul contract.
Principiile UNIDROIT : termenele și expresiile din contract vor fi interpretați în
conformitate cu întregul contract iar termenii și expresiile utilizate de părți în contracte accesorii contractului principal, vor fi interpretați prin raportare la acesta.
„In dubio pro reo”- interpretarea contractului în folosul părții defavorizate.
In dubio pro reo (debitori) și excepția în materia vînzării. Această regulă este aplicată, ținînd seama de poziția celui care se obligă.Principiul cînd este îndoială, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă este aplicat și contractelor comerciale internaționale. Totodată este frecvent aplicată excepția de la acest principiu, care funcționează în materia vînzării, inclusiv a celei comerciale internaționale, conform căreia “orice clauză obscură sau insidioasă se interpretează în contra vînzătorului”. Astfel, neclaritățile din condițiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părții care le-a formulat. În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligația și în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.În cazul clauzelor contractuale standard stabilirea intenției comune a părților nu este totdeauna o soluție adecvată. Clauzele contractuale standard sînt destinate pentru a fi folosite în raporturile cu mai multe persoane. În acest context dacă am determina în fiecare caz apare conținutul acestor clauze ar putea rezulta un conținut diferit. Este greu de imaginat că la elaborarea clauzelor contractuale standard s-a intenționat atribuirea unui conținut diferit în fiecare caz aparte. Ori elaborarea acestor clauze are scopul contrar. Plus la aceasta aceste clauze pot fi elaborate de alte persoane decînt partea contractului care le utilizează. În acest caz este greu de vorbit despre stabilirea intenției părții care le utilizează. Reieșind din acestea puteam afirma că conținutului clauzelor contractuale standard trebuie determinate în conformitate cu așteptările rezonabile ale majorității celor care folosesc sau cărora le sînt destinate clauzele contractuale standard și nu în conformitate cu sensul pe care-l atribuie efectiv părțile contractului într-un caz concret.
O parte a contractului trebuie să poarte răspundere pentru clauzele pe care le include în contract. Fie în cazul în care le-a elaborat fie în alte cazuri (spre exemplu în cazul folosirii clauzelor contractuale standard). Această parte trebuie să suporte riscul posibilelor neclarități a clauzelor formulate. Acesta este scopul alineatului (2) care prevede interpretarea contractului în defavoarea celui care a formulat clauzele. Măsura în care se va aplica această regulă va depinde de circumstanțele cazului. Pentru aceasta urmează să stabilim în ce măsură cealaltă parte a putut negocia clauzele formulate de prima parte.
Cu cît mai puțin au fost negociate clauzele între părți cu atît este mai justificată interpretarea clauzei în contra părții care a formulat-o.
Fig.3.2. interpretarea clauzelor standart.
În cazul contractului de adeziune toate clauzele contractuale trebuie interpretate în favoarea părții care aderă la contract. Această regulă se referă însă numai la clauzele care nu au fost formulate de către aderent.În cazul în care o parte a contractului este o persoană fizică care procură bunuri pentru necesitățile personale, casnice sau familiale clauzele contractuale vor fi interpretate în favoarea acestei persoane, indiferent de faptul cine a formulat clauzele contractuale.
Interpretarea și adăugarea clauzelor omisive
Interpretarea și adăugarea clauzelor omise. Principiile UNIDROIT adoptă o regulă specială de interpretare a clauzelor omise într-un contract, care trebuie aplicată, totuși cu prudență. Dacă părțile contractante nu au convenit asupra unei prevederi importante pentru determinarea drepturilor și obligațiilor lor, lipsa poate fi suplinită printr-o clauză asemănătoare. Pentru a se determina ceea ce reprezintă o clauză asemănătoare trebuie avute în vedere, printre alți factori, următoarele:
a) intenția părților;
b) natura și scopul contractului;
c) buna credință;
d) ceea ce este rezonabil.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova, contractul produce nu numai efecte stipulate de către părți, dar și efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanțe sau din principiul echității.
Dacă părțile nu au prevăzut anumite clauze pe care trebuie să le includă un contract de acest gen, se prezumă, că ele au înțeles să se supună aplicării normelor supletive ale legii care reglementează materia în cauză. Referitor la normele legale în cauză s-a estimat, că ele sunt expresia voinței probabile a părților, care vin să „suplinească” voința lor reală în cazul tăcerii lor. Astfel, dacă părțile au căzut de acord cu privire la bunul ce urmează a fi vîndut, precum și la prețul lui, contractul internațional de vînzare-cumpărare este încheiat și se consideră, că el cuprinde toate normele supletive cu privire la acest contract, prevăzute de legea aplicabilă. Conform principiilor UNIDROIT , atunci cînd părțile nu au convenit asupra unorprevederi importante pentru determinarea drepturilor și obligațiilor lor, lipsa poate fi suplinită printr-o clauză asemănătoare.
Interpretarea contractelor pe baza uzanțelor comerciale internaționale și a obișnuințelor care s-au stabilit între părți (art. 9 Conv. Viena, art. 4.3 lit. b) Principiile UNIDROIT).
Interpretarea contractului pe baza uzanțelor comerciale internaționale și a obișnuințelor care s-au stabilit între părți. Acest principiu este consacrat expres de Convenția de la Viena, care prevede: părțile sunt legate prin uzanțele la care ele au consimțit și de obișnuințele care s-au stabilit între ele. În ceea ce privește uzanțele, în afară de convenție contrară, părțile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract și pentru formarea sa, la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi trebuit să o cunoască și care, în comerțul internațional este larg cunoscută și în mod regulat respectată de către părțile la contracte de același tip în ramura comercială avută în vedere.
Principiul interpretării contractelor comerciale internaționale pe baza uzanțelor și obișnuințelor cunoaște numeroase aspecte de aplicare, dintre care ne vom referi la următoarele:
a) Dacă apare un conflict între o uzanță comercială și o clauză contractuală stipulată expres de către părțile contractante, prevalează clauza contractuală, deoarece clauza contractuală elaborată de părți le exprimă cu mai multă exactitate voința privind derularea contractului și executarea obligațiilor stipulate în cuprinsul acestuia.
b) Atunci cînd părțile recurg la clauze-tip, la expresii și formule obișnuite în comerțul internațional, acestea vor fi interpretate în sensul consacrat în practica relațiilor contractuale în domeniul respectiv. De exemplu, în INCOTERMS se folosesc asemenea termeni, precum L/C, care înseamnă letter of credit – acreditiv. În interpretare este firesc să se rețină acest sens și să se tragă concluziile pe care le impune cazul în speță. Astfel în cazul în care termenii folosiți de părți au corespondent în uzanțe codificate pe plan internațional ca, de exemplu, INCOTERMS, ei vor fi interpretați în conformitate cu aceste uzanțe. Dacă există uzanțe codificate pe plan internațional, ele prevalează, în principiu, ca reguli de interpretare asupra uzanțelor locale.
d) În caz de neconcordanță între exemplarul de contract aflat în mîna vînzătorului și cel aflat în mîna cumpărărtorului se interpretează în defavoarea vînzătorului întrucît, conform practicii comerțului internațional, acestuia îi revine obligația de a redacta contractul.
e) Dacă în contract suma de plată este scrisă în cifre și litere, în caz de neconcordanță prevalează suma menționată în litere. Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în cifre, fie în litere, în caz de neconcordanță se va ține seama de suma cea mai mică (in dubio pro debitori).
Reguli specifice de interpretare pentru contractele încheiate pe bază de clauze prestabilite. Contractele comerciale internaționale, care se încheie pe bază de clauze prestabilite (condiții generale, contracte-tip etc.), vor fi interpretate după următoarele reguli. Deși la momentul actual al evoluției contrsctului dr vînzare internațională, majoritatea contractelor de acest tip sunt negociate, în perioada actuală de evoluție a relațiilor comerciale internaționale capătă o fregvență mare contractele de adeziune, în toate sferele activității economice. Specifc contractelor de adeziune este faptul că:
a) Clauzele prestabilite sunt considerate ca fiind încorporate în contract numai dacăcealaltă parte contractuală le-a acceptat în mod explicit sau în lipsa acceptării, dacăaplicarea unor asemenea clauze reprezintă obișnuință între părți sau sunt utilizate în modcurent în ramura de comerț internațional la care se referă contractul.
b) Acele condiții generale, la care cealaltă parte nu se putea aștepta în mod rezonabil, pot fi incorporate în contract doar în cazul în care partea respectivă le-a acceptat în mod expres. Astfel cînd o clauză sau o serie de clauze standard prin conținutul său, prezintă un caracter neuzual si cealaltă parte nu se putea aștepta în mod rezonabil la aceasta, clauza respectivă va fi considerată incorporată în contract și va obliga cealaltă parte dacă a fost acceptată expres. Sunt considerate clauze neuzuale : clauzele limitative de răspundere, clauzele care prevăd obligații foarte împovărătoare pentru cealaltă parte – caracter de clauză
c) Orice clauză, convenită de către părți în mod expres, prevalează asupra oricărei clauze din condițiile generale. Astfel în caz de neconcordanță între o clauză stabilită în mod expres de către părți (scrisă de mînă, dactilografiată și semnată) și o clauză prestabilită, sau generală prevalează cea dintîi.
d) În caz de ambiguitate, clauzele prestabilite propuse de una din părți sunt interpretate în defavoarea acesteia. Principiile UNIDROIT prevăd în art. 4.6., că în caz de ambiguitate, clauzele unui contract se interpretează, de preferință, împotriva părții care le-a propus.
e) În situația în care părțile propun propriile lor condiții generale iar între acestea existăneconcordanță și părțile nu ajung la o înțelegere cu privire la aceasta, conformPrincipiilor UNIDROIT, se consideră că acel contract s-a încheiat pe baza clauzelor stabilite, a clauzelor standard comune ambelor părți, cu excepția cazului în care una dintre părți informează fie anterior, fie ulterior și fără întîrziere cealaltă parte, că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract. Această regulă se numește knok-out. Conv. Viena : se va ține seama de clauzele prestabilite propuse de către cumpărător , cu excepția situației în care, din împrejurări rezultă altfel. Modofocările nu trebuie să fie substanțiale.
Interpretarea conform principiului cooperării între părțile contractante
Principiul colaborării între părți. Pornindu-se de la premisa, că părțile contractante sunt interesate în finalizarea cu succes a contractului, ele sunt obligate să colaboreze în toate fazele, de la pregătirea și încheierea contractului, pînă la executarea tuturor obligațiilor asumate de comun acord. Acest principiu e aplicat în practica arbitrajului comerțului internațional atît pemtru faza încheierii contractului, pentru faza executării acestuia și pentru răspunderea contractuală. Cu privire la momentul încheierii contractului s-a statuat că părțile contractului au obligația de a contribui la stabilirea unui conținut clar al clauzelor contractului, chiar dacă se utilizează un formular tipărit al uneia dintre ele. Părțile au obligația ca, acționînd cu bunăcredință, să coopereze în vederea executării la timp și în mod efectiv a obligațiilor contractuale.
În ceea ce privește răspunderea contractuală, s-a stabilit că partea care invocă o încălcare a contractului de cealaltă parte, trebuie să ia măsurile rezonabile pentru a diminua pierderea și cîștigul nerealizat ca urmare a neexecutării contractului sub sancțiunea că cealaltă parte contractantă poate cere o reducere a daunelor – interese în conformitate cu mărimea pierderii care ar fi putut fi evitată. Această idee este stipulată în art. 77 al Convenției de la Viena, care prevede, că partea care invocă contravenția la contract, trebuie să ia măsurile rezonabile, ținînd seama de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv cîștigul nerealizat, rezultat al contravenției. Dacă ea neglijează să o facă, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese, egală cu mărimea pierderii care putea fi evitată.
Reguli de interpretare generate de limba în care este redactat contractual (discrepanțe lingvistice).
Unii autori atrag atenția asupra faptului8, că interpretarea contractelor comerciale internaționale prezintă o dificultate sporită față de contractele interne și datorită faptului, că, în numeroase cazuri aceste contracte sunt redactate într-o limbă străină, apoi sunt traduse în altă limbă, ceea ce ridică probleme specifice de interpretare a termenilor utilizați. Termenii și expresiile din contract trebuie interpretate, după sensul care le este acordat în limba de redactare a contractului, chiar dacă acesta este diferit de cel dat de legea aplicabilă contractului (lex causae). Această regulă este aplicabilă, mai ales, în cazul utilizării în contract a unor termeni tehnici specifici, precum anumite unități monetare (de exemplu the pound) sau de măsură (de exemplu the gallon), precum și a unor expresii propriu-zise. De exemplu, noțiunea de clauză penală este redată în terminologia engleză prin termenul de „liquidated dammages”, iar nu prin cea de „penalty”, care are în special o conotație penală.
Dacă un contract comercial internațional este redactat în mai multe limbi, egale ca valoare juridică, pentru care părțile nu au stabilit o ierarhie în aplicare, iar între variantele respective există neconcordanță, în doctrină și în practica internațională s-au conturat cîteva soluții.
Principiile UNIDROIT prevăd în art.4.7., că atunci cînd un contract este redactat în două sau mai multe limbi, care au forță egală, deoarece părțile nu au indicat expres care versiune prevalează, se va prefera, în caz de discrepanță între versiuni, interpretarea conformă versiunii în care a fost redactat inițial contractul.
Într-o altă soluție, instanța de judecată sau de arbitraj va considera ca aplicabilă varianta care, din împrejurări, rezultă că primează conform voinței reale a părților sau, în cazul indisponibilității determinării acestei voințe, cea care este redactată în limba debitorului.
Interpretarea clauzelor contractelor internaționale după reguli specifice
Interpretarea după caracterul internațional al contractului (Conv. Viena, New York, Reg. Hamburg). Contractul comercial internațional și convenția internațională se vor interpreta în funcție de caracterul internațional și de necesitatea de a se promova soluții unitare de interpretare. Pentru acele aspecte contractuale care nu sunt reglementate expres de contract, la interpretarea lor se vor utiliza pricipii generale din care respectivele contracte se inspiră sau, în lipsa acestor principii, legea aplicabilă conform normelor internaționale de drept privat.
Astfel, interpretarea presupune operatia de determinare si clarificare a continutului contractului, a clauzelor sale, in scopul stabilirii drepturilor si obligatiilor nascute din acesta, privitor la care este posibil sa existe un litigiu intre partile contractante. Interpretarea contractului este necesară atunci când clauzele contractului sunt incomplete, neclare ori contradictorii, fie atunci când voința declarată, deși clar și nesigur exprimată în clauzele contractului, nu corespunde voinței reale a părților.
CONCLUZII
Cu titlu de concluzii aș dori să evidențiez anumite particularitărțiesențialeale normelor uniforme care reglementează vânzarea comercialăinternațională de mărfuri și, îndeosebi, a Convenției de la Viena, 1980:
Convenția de la Viena se aplică contractelor încheiate între părțilecare domiciliază în statele semnatare ale Convenției;
Convenția de la Viena reglemetează normele aplicabile contractelorde vânzare comercială internațională de mărfuri dacă părțilecontractante își au sediul în state diferite;
Convenția de la Viena nu se aplică vânzărilor imobiliare și oanumită categorie de vânzare internațională excede reglementăriiacesteia;
Trăsătura caracteristică esențială a Convenție de la Viena estesupremația libertății de voință a părților contractante;
Convenția de la Viena reglementează drepturile și obligațiilecontractanților, respectiv a vânzătorului și cumpărătorului precum șisancțiunile aplicabile cazurilor de neexecutare a dispozițiilorcontractuale, în mod echilibrat și simetric;
Convenția de la Viena se aplică exclusiv formării contractului șidrepturilor și obligațiilor ce se nasc prin contract între un vânzător șiun cumpărător;
Principala prestație a vânzătorului într-un contract de vânzarecomercială internaŃională de mărfuri este livrarea mărfurilor șitransmiterea proprietății;
Nici regulile INCOTERMS și nici Convenția de la Viena nureglementează chestiunea transferului proprietăŃii asupra mărfurilor.
Doctrina în materie este unanimă în a constatat că există marideosebiri între diferite sisteme de drept național cu privire latransferul de proprietate.
Convenția de la Viena stabilește obligația de transmitere aproprietății asupra mărfurilor (art. 30) libere de orice drepturi saupretenții din partea unor terți (art. 41) fără să determine momentul șicondițiile transmiterii proprietății (art. 63) și al posesiei în sensultehnico-juridic (art. 64);
Prin art. 4 lit. a și b se exclude aplicarea Convenției asupraproblemei asupra problemei privind validitatea contractului devânzare comercială internațională, asupra uzanțelor și a efetelor pecare contractul poate să le aibă asupra proprietăŃii mărfurilorvândute;
Normele internaționale uniforme nu au reușit până în prezent săreglementeze chestiunea drepturilor câștigate de partea de bună-credință. Dreptul intern neuniform este cel în măsură să se pronunțeasupra eventualelor drepturi ale unor terți asupra mărfurilor;
Unul din principiile de bază ale Convenției de la Viena este cel caregarantează autonomia părților cu privire la normele de drept materiale și conflictuale (art. 6). Ele pot exclude aplicareaConvenției, stabilind excepții șii modificând efectele chiar și încontractele care îndeplinesc condiŃiile prevăzute în art. 1;
Convenția de la Viena nu tratează teoria impreviziunii sua aprejudiciilor enorme care se aplică pentru apariția unor evenimenteimprevizibile cu urmări extrem de oneroase;
Referindu-se la forma contractelor Convenția, pornind de larecunoașterea teoriei consensualismului, prevede în art. 11 că nu estenecesar să se încheie în scris și nu sunt supuse nici unei condiții deformă;
Uniformizarea normelor care reglementează contractul de vânzarecomercială internațională se va reflecta tot mai pregnant în legislația șisistemele de drept național eliminând deosebirile existente între cele douăconcepte și contribuind astfel, la fluidizarea și intensificarea raporturilorcomerciale internaționale.
ANEXE
CONTRACT MODEL DE VANZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI
I. PARTILE CONTRACTULUI
SC. Vicol. SRL cu sediul în România, or. Constanța, srt. Codrului 23/1, telefon 0 23 22 33 44 fax 2548541515 inregistrata în Registrul Comerțului României sub nr. 013/ XII, avand cont de virament nr. 0223315, deschis la Banca Națională a Romîniei si codul fiscal nr. 013282738 reprezentata legal prin cet. X, avînd functia de administrator, cetățean al Romăniei, posesor al actului de identitate, pasaport nr. 024672938 în calitate de Vînzător
și
SC. EcoTerm.SRL cu sediul înRepublica Moldova, or. Chișinău, Str. Kiev 22/3, telefon 022 23 34 15 fax 0 22 34 55 66 inregistrata la Camera înregistrării de Stat dinRepublica Moldova sub nr. 012/XXI avand cont de virament nr. 0334475 deschis la Banca de Economii si codul fiscal nr.22100927, reprezentata legal prin cet Y, avand functia de ADMINISTRATOR cetatean AL Republicii Moldova, posesor al actului de identitate, pasaport nr. 024665478, in calitate de Cumpărător,
Incheie prezentul contract cu rpivirela următoarele clauze:
II. OBIECTUL CONTRACTULUI
2.1. Cantitatea
Vînzătorul vinde, iar importatorul cumpara în conditiile FNC Constanța INCOTERMS 2010, cantitatea de 90 tone de cărbune. Părțile admit o marjă de deviere de +\- 2%.
Cantitatea de marfă livrată va putea fi modificată de comun acord cu cel puțin 15 zile înainte de data livrării, cu preaviz de 2 zile.
Marfa va fi livrată integral sau în mai multe livrări succesive în dependență de capacitatea mijlocului de transport utilizat la transportarea mărfii, cantitatea la fiecare livrare fiind de minim 25% din cantitatea totală, pînă la data stabilită în contract pnct.
2.2. Prețul
Pretul în Euro/USD/RONI/MDL.
Euro – constituie moneda de plată
USD/RON-ul/MDL – constituoe moneda de cont, care este una liberatorie, cumpărătorul fiind liber de a achita prețul stabilit în prezentul contract în una din valutele stabilite în caz de survenire a unor riscuri valutare susceptibile de a face plata conform monedei de plată – Euro – să prejudicieze cumpărătorul.
Pretul este de 100 Euro/tona, 115 USD/tona, 1 800 MDL/tonă, 450 RONI/tonă.
2.3. Durata contractului
Prezentul contract este cu executare instantanee. Contractul se consideră executat corespunzătorodată cu livrarea integrală a mărfii și plata integrală aprețului.
Vînzătorul se obligă să pună la dispoziția cumpărătorului integral cantitatea de marfă specificată în pnct. 2.1. a prezentului contract cu 15 zile înainte de începutul sezonului rece a anului (1 noiembrie 2014)
După executarea contractului, livratea integrală a mărfii și plata prețului, părțile de comun acord pot prelungi contractul pe o perioadă de pînă la 5 ani.
2.4.Calitatea mărfii
Calitatea marfii este cea înscrisă îndocumentațiatehnică, de producere, care corespunde standartelor de calitate superioară a cărbunelui conform normelor Laboratorului Calitate Cărbune.
Certificatul de calitate va cuprinde mențiuni referitor la țara de origine a marfii (România).
În caz de transportae succesivă specificată la punctul 2.1. a prezentului contract, documentația specificată la pnct.2.4. a prezentului contract va însoți fiecare lot de marfă.
Toate certificatele/documentele se vor completa în limba românășiîntr-o limbă de circulație internaționala ( engleza/franceza/rusa ).
2.5. Marcarea mărfii
2.5.1. Marfa vor purta marcajul vînzătorului care va cuprinde:
a) denumirra mărfii;
b) țara de origine;
b) data, locul fabricatiei – zona Vestică a Văii Jiului;
c) greutatea netă;
d) denumirea vînzătorului.
2.6.Predrea și preluarea mărfii
Preluarea/predarea cantitativă și calitativă a mărfii se va face de reprezentanții vînzătorului-cumpărătorului în conformitate cu condițiile FNC Constanța INCOTRMS 2010.
Dacă la data convenită de părți pentru livrare, reprezentanții cumpărătorului nu se prezintă pentru a prelua marfa, vor interveni consecințele stipulate la pnct. III a prezentului contract.
Cumpărătorul are dreptul de a efectua un control cantitativ și calitativ al mărfii la momentul predării, în prezența reprezentantului vînzătorului cu concursul unui expert ales de părți, se va verifica corespunderea calității mărfii cu documentația de calitate anexată. Concluzia referitor la corespunderea calității mării va fi dată de expert și va fi obligatorie pentru părți. Controlul cantitativ se va efectua de de către reprezentanții părților prin operațiuni de cîntărire.
Vînzătorul se oblică să pună la dispozitia reprezentanților cumpărătorului utilajul tehnic de care dispune pentru verificărea calității și cantității mărfii. În caz dacă operațiunile de vetificare vot necesota aparataj special, de care vînzătorul nu dispune, el va fi atras pe contul părților.
Rezultatele veriicării vor fi obligatoriu atestate prin proces-verbal încheiat și semnat de vînzător șicumpărător sau de reprezentanții acestora. Prosesul verbal de atestare a calități va fi obligatoriu semnat de expert care a verificat calitatea mărfii.
Procesului verbal, va fi obligatoriu pentru părți.
Dacă în urma vetificării aspectului cantitativ/calitativ al marfii, se constată că marfa, integral sau parțial nu corespunde clauzelor contractuale, cumpărătorul dispune de urmatoarele drepturi:
a) să refuze primirea mărfii și să ceară pe cheltuiala vînzătorului înlocuirea mărfii cu una de calitate ce sâ corespundă documentației tehnice de calitate.
În caz de refuz din partea vînzătorului de a înlocui arfa cu una corespunzătoare caliăți convenite în prezentul contract cumpărătorul are următoarele drepturi:
a) sa solicite reducerea prețului mărfii corelativ calității. Corespunderea mărfii cu un anumit preț redus se va face de omun acord, în conformitate cu prețurile existente pe piața internă a României, cu participarea unui specialst. Rezultatele vor fi consemnate într-un proces vrtbal semnat de părți sau reprezentanții părților și de specialist. Calitatea mărfii și prețul nou stabilit în proceul verbal vor înlocui prețul din contract.
a) să rezoluționeze contractul.
Vînzătorul este obligat să suporte cheltuielile legate de marfa necorespunzatoare cantitativ și/sau calitativ.
2.7. Modalitatea de plată a prețului
Plata prețului se va efectua prin virament la contul cumpărătorului în termen de 24 de ore de la predarea mărfii către reprezentanții cumpărătorului spre transportare.
Plata se va efectua conform cursului de schimb valutar sabilit de Bănca Națională a Republicii Moldova la momentul plății.
Cumpărătprul, în caz de devalorizare a monedei de plată specificată la pnct.2.2. a prezentului contract va putea valorifica dreptul la moneda de cont, una din cele propuse, însă nu mai tîrziu de termenul de 24 de ore de la predarea mărfii cu preavizarea vînzătorului (preaviz de 3 ore pînă la efectuarea plății), ca plata să fie efectuată în termen).
În caz dacă cumpărătorul nu achită prețul în termenul stabilit de contract, vînzătorul, după preavizare și acordarea unui termen de 5 zile pentru plata prețiului, este în drept de a rezoluționa dontracrtul, plata clauzei penale stipulate în pnct.III a prezentului contract și reparearea prejudiciului neacoperit de clauza penală.
III. RASPUNDEREA CONTRACTUALA
Pentru nerespectarea totala sau parțială, ori pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată va fi obligată la una din următoarele forme de despăgubire:
Executarea în natură dacă cealaltă parte manifestă interes pentru o executare defectuoasă, parțială sau tardivă;
Executarea prin echivalent a prestațiilor datorate;
Repararea prejudiciului în masura daunelor efectiv suportate și a venitului ratat, dacă acesta poate fi efectiv stabilit și neobținerea lui este în legătură cauzală cu acțiunile culpabile a părții vinovate.
Plata unei clauze penale punitive în mărime de 10 000 Euro.
IV. FORTA MAJORA.
În caz de forță majoră, contractul se suspendă și urmează să continue în noile condiții, care vor fi negociate în sau după perioada de suspendare”. Pentru ca partea care va invoca forța majoră(în continuare debitor) să fie liberată de executarea obligației devenită imposibilă ca urmare a survenirii situației de forță majoră, împrejurările ce constituie forță majoră trebuie să se caracterizează prin următoarele particularități comune:
– prezintă caracter imprevizibil și insurmontabil;
– prezintă caracter exterior celui care o invocă;
– intervine ulterior încheierii contractului;
– împiedică ori face imposibilă executarea contractului;
– se produce fără culpă din partea debitorului;
În cazul în care împiedicarea este totală, debitorul se exonerează integral de la plata unor daune sau penalități.
În caul cînd împiedicarea este parțială, exonerarea de răspundere a debitorului este direct proporțională cu efectele specifice ale împiedicării.
Partea care invoca forta majora are obligatia sa o aduca la cunostinta celeilalte părți, înscris, în termen de 2 zile de la apariție, iar dovada forței majore și a efectelor susceptibile de a le produce asupra executării contracrului se vor comunica în termen de 2 zile din momentul notificării creditorului obligației imposibile de executat asupra cauzei de forță majoră. Data de referință va fi data aplicării pe plic aștampilei postei de expediere.
În actul de constatare a forței majore se va menționa atît data începerii cîtși data terminării perioadei de forta majora, dacă data terminus poate fi stabilită, confirmată pe baza actelor doveditoare.
Partea care invocă forța majoră are obligatia să aducă la cunostința celeilalte părțiîncetarea cauzei dateîn termen de 2 zile de la încetare.
Dacă situația de forțămaajorăși consecintele ei asupra executării obligațieinu poate fi determinătă la moment și nici în următoarele 30 de zile, sau se determină o durată mai mare de 2 luni de zile, fiecare parte poate renunța la executarea contractului. In acest caz, nici una din parti nu poate pretinde la despagubiri stipulate în pnct. III a prezentului contract, de la cealalta parte. Contractul va înceta de drept cu repunerea părților în situația anterioară.
V. SOLUȚIONAREA LITIGIILOR ȘI LEGISLAȚIA APLICABILĂ
Litigiile aparute între părți în timpul derulării contractului se vor rezolva pe cale amiabila.
Daca partenerii nu vor ajunge la o ínțelegere amiabilă, atunci litigiile vor fi înaintate spre rezolvarea Curtii de Arbitraj din România, sediul or. București str. Mihai Vitezu 22/3.
Curtea de Arbitraj va soluționa litigiile in conformitate cu regulamentul si cu regulile sale de procedura, pe baza prevederilor contractuale si prevederilor legislației României, în conformitate cu Convențiile internaționale din domeniul dreptului comercial internațional la care Republica Moldova și România sunt ambele parte, în conformitate cu Regulule INCOTERMS.
Deciziile Curtii de Arbitraj vor fi definitive si obligatorii pentru ambii parteneri de contract.
VI. DISPOZITII FINALE
Contractul intra in vigoare la data luarii de cunoștință a vînzătorului asupra conținutului acceptării ofertei de către cumpărător.
Completarile și/sau modificările aduse la prezentul contract nu sunt valabile și opozabile, decît daca rezulta expres din voința comună a părților, semnate de ambele parți contractante.
Prezentul contract va fi considerat încheiat în România, la sediul Vînzătorului în limba română și alta la alegere (engleză/franceză/rusă), în dependență de limba în care a fost întocmită documentația de tehnicâ de calitate a mărfii,în două exemplare, cíteun exemplar pentru fiecar.
Bibliografie
Acte normative naționale și internaționale:
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
REGULAMENTUL (CE) NR. 593/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).
UNIDROIT, Principiile contractelor comerciale internaționale, versiunea 2010.
Cod civil RM, Nr. 1107, din 06.06.2002, http://lex.justice.md/md/325085/, actualizat.
Manuale:
Aurel Băieșu. Contractele comerciale internaționale. Suport de curs. Chișinău: CEP USM, 2007.
Băieșu A, Chibac G, Drept civil, Contracte speciale, ed.Cartier,Chișinau 2005, pag 32.
Cațaveică Eugeniu, Dreptul Comerțului Internațional, Suport de curs, Chișinău 2014.
Dragos Alexandru Sitaru, „Dreptul comertului international” vol II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995.
Tudor R. Popescu, Dreptul Comerțului Internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București 1983.
M. N. Costin, Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol.III, Lumina Lex, București, 1996.
Ion P. Filipescu. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura ACTAMI, 1994.
Dragoș-Alexandru Sitaru. Dreptul comerțului internațional, București:Editura Universul Juridic, 2008.
Gribincea Lilia, REZOLUȚIUNEA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE, Chișinău 2011.
Gribinccea Lilia. Dreptul comerțului internațional. Chișinău: Editura Reclama, 1999.
Ștefan Scurtu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, Craiova 2003
D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981.
T.R. Popescu. Dreptul comerțului internațional. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1983.
Dumitru Mazilu. Dreptul comerțului internațional. București: Partea Specială, Lumina Lex, 2000.
NOTE DE CURS, CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE, Maia Băeșu, CHIȘINĂU – 2013.
CONTRACTE INTERNATIONALE, Consideratii introductive referitoare la contractele comerciale. Clauza de hardship. Interpretarea coordonata a clauzelor contractuale. BUCURESTI 2009.
Site-uri
Blog Juridic Ilie & Cristina Nicu, https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/contractul-de-vinzare-cumparare-a-bunurilor-pentru-consum/vizitat la 01.12.2014
Specificul tranzacțiilor comerciale internaționale, http://academiacomerciala.ro/cursuri/Contabilitate%20si%20Informatica%20de%20Gestiune//An%20II/Managementul%20afacerilor//man%201.pdfvizita la 01.12.2014.
http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept-comercial/contractul-de-vanzare-cumparare-internationala-109792.htmlvizitat la 01.12.2014
http://legeaz.net/dictionar-juridic/efectele-speciale-ale-contractelor-sinalagmatice, vizitat la 03.12.2014.
Bozesan Iuliana, Contractul Internațional de vînzare-cumpărare, http://take-shape-share.fenc.org.uk/ ftproot/886/a6859938-b493-4539-ba7f-f62e6317fd45/contractul %20de%20vanzare%20international.doc, vizitat la 10.01.2015.
Contractul de vînzare-cumpărare internațională de mărfuri, http://www.scritub.com/management/marketing/CONTRACTUL-DE-VANZARE-CUMPARAR141125125.php, vizitat la 10.01.2015.
http://conspecte.com/Dreptul-afacerilor/contractele-comerciale.html, vizitat la 11.01.2015
http://www.stiucum.com/drept/drept-comercial/Vanzarea-comerciala-internatio82641.php, vizitat la 12.01.2014
https://dreptulcomertuluiinternational.wordpress.com/2012/01/11/conventia-natiunilor-unite-asupra-contractelor-de-vanzare-internationala-de-marfuri-viena-1980/, vizitat la 22.02.2015.
http://www.qreferat.com/referate/transporturi/CONTRACTUL-DE-VANZARE-CUMPARAR942.php, vizitat la 22.02.2012.
http://www.scritub.com/economie/Consecintele-nerespectarii-obl95474.php, vizitat la 21.01.2015.
http://www.qreferat.com/referate/economie/CONTRACTUL-COMERCIAL-INTERNATI519.php, pag.277
Dreptul.Comerțului.Internațional.blog, https://dreptulcomertuluiinternational.wordpress.com /2012/01/11/ conventia-natiunilor-unite-asupra-contractelor-de-vanzare-internationala-de-marfuri-viena-1980/vizitat la 23.12.2014.
Bibliografie
Acte normative naționale și internaționale:
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
REGULAMENTUL (CE) NR. 593/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).
UNIDROIT, Principiile contractelor comerciale internaționale, versiunea 2010.
Cod civil RM, Nr. 1107, din 06.06.2002, http://lex.justice.md/md/325085/, actualizat.
Manuale:
Aurel Băieșu. Contractele comerciale internaționale. Suport de curs. Chișinău: CEP USM, 2007.
Băieșu A, Chibac G, Drept civil, Contracte speciale, ed.Cartier,Chișinau 2005, pag 32.
Cațaveică Eugeniu, Dreptul Comerțului Internațional, Suport de curs, Chișinău 2014.
Dragos Alexandru Sitaru, „Dreptul comertului international” vol II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995.
Tudor R. Popescu, Dreptul Comerțului Internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București 1983.
M. N. Costin, Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol.III, Lumina Lex, București, 1996.
Ion P. Filipescu. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura ACTAMI, 1994.
Dragoș-Alexandru Sitaru. Dreptul comerțului internațional, București:Editura Universul Juridic, 2008.
Gribincea Lilia, REZOLUȚIUNEA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE, Chișinău 2011.
Gribinccea Lilia. Dreptul comerțului internațional. Chișinău: Editura Reclama, 1999.
Ștefan Scurtu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, Craiova 2003
D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981.
T.R. Popescu. Dreptul comerțului internațional. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1983.
Dumitru Mazilu. Dreptul comerțului internațional. București: Partea Specială, Lumina Lex, 2000.
NOTE DE CURS, CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE, Maia Băeșu, CHIȘINĂU – 2013.
CONTRACTE INTERNATIONALE, Consideratii introductive referitoare la contractele comerciale. Clauza de hardship. Interpretarea coordonata a clauzelor contractuale. BUCURESTI 2009.
Site-uri
Blog Juridic Ilie & Cristina Nicu, https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/contractul-de-vinzare-cumparare-a-bunurilor-pentru-consum/vizitat la 01.12.2014
Specificul tranzacțiilor comerciale internaționale, http://academiacomerciala.ro/cursuri/Contabilitate%20si%20Informatica%20de%20Gestiune//An%20II/Managementul%20afacerilor//man%201.pdfvizita la 01.12.2014.
http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept-comercial/contractul-de-vanzare-cumparare-internationala-109792.htmlvizitat la 01.12.2014
http://legeaz.net/dictionar-juridic/efectele-speciale-ale-contractelor-sinalagmatice, vizitat la 03.12.2014.
Bozesan Iuliana, Contractul Internațional de vînzare-cumpărare, http://take-shape-share.fenc.org.uk/ ftproot/886/a6859938-b493-4539-ba7f-f62e6317fd45/contractul %20de%20vanzare%20international.doc, vizitat la 10.01.2015.
Contractul de vînzare-cumpărare internațională de mărfuri, http://www.scritub.com/management/marketing/CONTRACTUL-DE-VANZARE-CUMPARAR141125125.php, vizitat la 10.01.2015.
http://conspecte.com/Dreptul-afacerilor/contractele-comerciale.html, vizitat la 11.01.2015
http://www.stiucum.com/drept/drept-comercial/Vanzarea-comerciala-internatio82641.php, vizitat la 12.01.2014
https://dreptulcomertuluiinternational.wordpress.com/2012/01/11/conventia-natiunilor-unite-asupra-contractelor-de-vanzare-internationala-de-marfuri-viena-1980/, vizitat la 22.02.2015.
http://www.qreferat.com/referate/transporturi/CONTRACTUL-DE-VANZARE-CUMPARAR942.php, vizitat la 22.02.2012.
http://www.scritub.com/economie/Consecintele-nerespectarii-obl95474.php, vizitat la 21.01.2015.
http://www.qreferat.com/referate/economie/CONTRACTUL-COMERCIAL-INTERNATI519.php, pag.277
Dreptul.Comerțului.Internațional.blog, https://dreptulcomertuluiinternational.wordpress.com /2012/01/11/ conventia-natiunilor-unite-asupra-contractelor-de-vanzare-internationala-de-marfuri-viena-1980/vizitat la 23.12.2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul DE Vinzare Internationala DE Marfuri (ID: 127125)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.