Contractul de Leasing. Un Mecanism Juridic de Fuzionare a Institutiilor Locatiei Si Creditului

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND LEASINGUL

Aspecte generale privind contractul de leasing

În orice societate, economiile și investițiile au jucat un rol deosebit de important, atât la nivel macroeconomic cât și la nivelul fiecărei persoane sau agent economic. Desigur, există un ansamblu de factori care influențează deciziile fiecărei persoane sau agent economic de a renunța la un câștig sau avantaj prezent (determinat de utilizarea unor fonduri disponibile în prezent) în favoarea unui avantaj viitor (determinat de economisirea sau investirea acestor fonduri, pentru a fi utilizate în viitor), însă procesele de economisire sunt prezente într-o măsură mai mare sau mai mică, pe termene mai lungi sau mai scurte și moduri foarte variate la nivelul fiecărei persoane, fizice sau juridice. Aceste procese de economisire au însă un rol important și la nivelul întregii economii naționale.

Desigur, alegerea căilor celor mai potrivite de economisire și investiție se poate dovedi a fi un proces dificil, având în vedere o serie de factori precum multitudinea instrumentelor disponibile, instabilitatea pe care o traversează anumite piețe, recesiunea economică, etc. În aceste condiții se pune problema alegerii unui instrument de economisire adecvat, care să ofere o păstrare în siguranța cea mai deplină a acestor economii, dar și multiplicarea lor în timp, devenind practic dintr-un instrument de economisire unul de investire. Decizia reprezintă un proces dinamic de interacțiune a tuturor participanților confruntați cu o politică de alegere, un proces de selecție a unui răspuns dintr-un ansamblu de răspunsuri potențiale.

Unul din principalele motive pentru care leasingul este o alternativă financiară atât de populară în lume, este acela care sintetizează de fapt “filosofia” leasingului: nu proprietatea asupra mijloacelor fixe ci utilizarea lor efectivă este aceea care duce la profit.

Leasingul este o soluție care permite depășirea neajunsurilor și obținerea în folosință, cu un minim de capital investit a unor echipamente moderne, performante, care măresc eficiența și atrag mărirea volumului afacerii și al activității, ceea ce înseamnă în final mai mult profit.

Interesul practic al leasingului este de a asigura finanțarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiții fără ca beneficiarul să constituie măsuri asiguratorii; prin aceasta leasingul se distinge de tradiționala creditare a investițiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiției. De aceea leasingul – ca tehnică de finanțare – vizează, în primul rând, întreprinderile care urmăresc lărgirea activității și ridicarea performanțelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.

Am încercat să fac o cercetare asupra leasingului, pentru a înțelege cauzele dezvoltării rapide a acestei tranzacții, de ce se spune că leasingul este o tranzacție de sine stătătoare și care sunt elementele care îl diferențiază de celelalte modalități de investire cunoscute. De asemenea am căutat să văd care sunt noutățile interesante ale acestei noțiuni, căutând o anumită explicație pentru eventuala supremație a acestei variante de investiție față de celelalte alternative posibile, însă trebuie arătat faptul că și leasingul are limitele si riscurile sale.

În continuarea lucrării am analizat particularitățile și avantajele leasingului, de asemenea am făcut comparație între diferitele posibilități de investiție și am prezentat diferitele variante de leasing. Pentru a arăta care este importanța industriei leasingului în România, parcurg condițiile existente pentru dezvoltarea acestuia, efectuând o abordare financiară a leasingului.

Noțiunea de leasing si precizări privind leasingul

1.2.1. Noțiunea de leasing

Leasing-ul este acea formă de închiriere de către societăți financiare a unor mașini, utilaje, mijloace de transport și a altor bunuri din categoria mijloacelor fixe, întreprinderilor care nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Leasing-ul este, deci, o formă de comerț și de finanțare prin locație de către societăți financiare specializate în aceste operațiuni, de instituții financiare sau direct de către producătorii de bunuri mijloace fixe.

În demersul pe care l-am facut consultând o serie de autori și materiale care tratează problematica de leasing, m-am oprit asupra definiției date de către Roberto Rouzi considerând că răspunde cel mai bine tematicii alese.

Astfel, în opinia autorului italian Roberto Rouzi, "leasing-ul este o operațiune de finanțare pe termen mediu și lung ce are la bază un contract de locație de bunuri mobile și imobile. Aceasta se realizează printr-un intermediar financiar, care intervine între firma producătoare a bunului ce constituie obiectul contractului și firma care solicită folosința lui, cumpărând de la prima bunul în cauză și dându-l în locație celei de-a doua, care se obligă să plătească intermediarului, într-un număr determinat de rate, o chirie a cărei valoare să depășească costul bunului respectiv, care la sfârșitul contractului poate trece, cu titlu oneros, din proprietatea finanțatorului-locator în proprietatea utilizatorului-locatar, la inițiativa celui din urmă".

Pe perioada închirierii, obiectele luate în sistem leasing rămân în proprietatea celui ce dă în leasing (locatorul), acesta încasând și ratele convenite prin contract. La sfârșit, există posibilitatea celor trei opțiuni: de a prelungi contractul de leasing, de a-l rezilia sau de a cumpăra bunul la valoarea reziduală (după scăderea amortizării).

Ca tehnică originală de finanțare, ceea ce este de fapt, "leasing"-ul reprezintă, într-o accepțiune largă, o operație de finanțare cu termen, practicata de o societate financiară și ea are drept suport juridic un contract de închiriere de bunuri.

Precizări privind leasingul

Caracteristici ale leasing-ului

Ca principale caracteristici ale operațiunii de leasing se disting:

– Disocierea dreptului de proprietate de cel de posesiune;

– Riscul nu privește riscul de producție, ci el este un risc de proprietate de bunuri și anume: proprietarul s-a asigurat înainte de a cumpăra echipamentele că are cui să le închirieze pe o durată destul de lungă care să-i asigure nu numai acoperirea cheltuielilor înregistrate, cât și o anumită rentabilitate;

– Chiriașii potențiali au dreptul de a alege echipamentele și furnizorii ce și le doresc. Cu toate acestea, societatea de leasing are o puternică influență asupra celorlalți participanți la operațiunea de leasing și asupra bunurilor ce fac obiectul operațiunii;

– Societatea de leasing este direct interesată de activitatea locatarului (utilizatorului) cu privire la întreținerea, reparațiile și service-ul echipamentelor pentru că și ea, la fel ca ceilalți participanți, are interesul unei bune desfășurări a operațiunii din care să reiasă o rentabilitate satisfăcătoare;

– Societățile de leasing exercită o influență importantă asupra pieței mai ales când sunt specializate pe anumite sortimente de bunuri sau pe un anumit segment de piață, ceea ce conduce la organizarea de către înșiși producătorii a unor sectoare proprii de leasing;

– Promovarea echipamentelor în sistem leasing dezvoltă operațiuni auxiliare cum ar fi cele de întreținere, reparații, service, etc.;

– Pe timpul utilizării echipamentelor, utilizatorul plătește chirie (rate de leasing) în care, de regulă, este inclusă și dobânda;

– Durata de închiriere depinde de durata optimă de exploatare a bunurilor, de regulă 3-5 ani, dar se poate ajunge până la 10-15 ani, în funcție de valoarea și de puterea de rambursare a beneficiarului;

– Beneficiarul, la sfârșitul perioadei de închiriere, poate opta:

a) să rezilieze contractul, restituie echipamentul;

b) să reînnoiască perioada de închiriere;

c) să cumpere bunul la un preț care să aibă în vedere amortizarea acestuia, respectiv la valoarea rămasa (reziduală), corelată cu valoarea de utilitate (prețul pieței).

Leasing-ul este o operație diferită de alte tehnici de afaceri. Astfel, leasing-ul se delimitează de închirierea tradițională.

Prima diferență este faptul că o închiriere tradițională se referă la bunuri care își păstrează integral caracteristicile inițiale, iar în calculul chiriei nu intră fenomenul de uzură, pe când leasing-ul are ca obiect bunuri care prezintă o uzură morală și odată cu aceasta înregistrează o scădere a valorii lor.

În al doilea rând, plata unei închirieri tradiționale reprezintă contravaloarea dreptului de folosință, iar chiria unei operațiuni de leasing reprezintă cote-părți din însăși valoarea echipamentului uzitat, reflectând procesul de descreștere a utilității lui.

În al treilea rând, utilizatorul echipamentelor luate în sistem leasing, după o anumită perioadă de timp (de obicei, la încheierea perioadei de închiriere) poate deveni proprietarul bunului închiriat, fară a i se cere acestuia să plătească valoarea inițială a bunului, el trebuind să plătească doar valoarea reziduală a acestuia. Acest lucru nu este valabil în cazul unei închirieri tradiționale.

În același timp, putem remarca și unele asemănări între operațiunea de leasing și operațiunea de vânzare-cumparare.

Asemănarea se circumscrie finalității, obiectul operațiunii constituindu-l un bun care este schimbat ca marfă, obținându-se contravaloarea în bani. În leasing, accentul cade pe cesiunea dreptului de folosință contra cost.

În unele țări, leasing-ul este considerat ca formă de vânzare în rate. Prin conținutul său, leasing-ul este un credit, de formă specială, în care operațiunea de restituire, inclusiv a dobânzilor, se face prin achitarea de rate.

Leasing-ul reprezintă, deci, o formă modernă de comerț exterior, un sistem original de finanțare, sub forma închirierii unor mijloace de producție.

Obiectul operațiunii de leasing

Obiectul operațiunii de leasing și implicit, al contractului de leasing îl formează:

1. Bunuri de investiții mobile care pot fi:

– din sfera producției: utilaje și mașini (mașini electronice de calcul, mașini-unelte, mașini agricole, aparate, instrumente de măsură, mijloace de transport, etc.).

– din sfera bunurilor tehnice de consum de folosință îndelungată.

2. Bunuri din sectorul imobiliar care se adreseaza atât persoanelor juridice in cazul închirierii unor spații de producție, de comercializare, cât și persoanelor fizice sub forma închirierii imobilelor (locuințe).

3. Servicii – dintre acestea, ponderea cea mai mare o reprezintă ramura turismului.

Dintre aceste obiecte ale operațiunii de leasing, cea mai mare importanță o reprezinta mașinile și utilajele pentru echipamentul productiv, plata facându-se sub formă de chirie, în același timp realizându-se anumite beneficii pe care aceasta le aduce utilizatorului pe timpul folosirii ei. Termenul depinde de durata optimă de exploatare a utilajelor.

Leasing-ul se dovedește o formă accesibilă de privatizare a întreprinderilor de stat, fiind adeseori o primă treaptă în acest proces complex, cu numeroase consecințe social-economice.

Tipul organizațiilor de leasing

Se disting următoarele tipuri de organizații de leasing:

a) Societăți generale de leasing – sunt firme independente sau sucursale ale unor societăți financiare, care operează cu o gamă largă de produse, achiziționând echipamente de la diverși producători pe baza specificațiilor beneficiarilor.

b) Societăți de leasing de intermediere – desfășoară o activitate de mijlocire. Proprietatea asupra bunurilor închiriate aparține celor care au furnizat fondurile de investiții (societăți și bănci cu un capital foarte mare) care urmăresc, de fapt, pe această cale, plasamente rentabile.

c) Societăți de leasing integrate – aparțin marilor unități producătoare, fiind înființate de către acestea. Unitățile producătoare își constituie societăți de leasing proprii pentru a beneficia de avantajele financiare ce rezultă din aceste tranzacții. Principalele întreprinderi producătoare care își constituie propriile societăți parate, instrumente de măsură, mijloace de transport, etc.).

– din sfera bunurilor tehnice de consum de folosință îndelungată.

2. Bunuri din sectorul imobiliar care se adreseaza atât persoanelor juridice in cazul închirierii unor spații de producție, de comercializare, cât și persoanelor fizice sub forma închirierii imobilelor (locuințe).

3. Servicii – dintre acestea, ponderea cea mai mare o reprezintă ramura turismului.

Dintre aceste obiecte ale operațiunii de leasing, cea mai mare importanță o reprezinta mașinile și utilajele pentru echipamentul productiv, plata facându-se sub formă de chirie, în același timp realizându-se anumite beneficii pe care aceasta le aduce utilizatorului pe timpul folosirii ei. Termenul depinde de durata optimă de exploatare a utilajelor.

Leasing-ul se dovedește o formă accesibilă de privatizare a întreprinderilor de stat, fiind adeseori o primă treaptă în acest proces complex, cu numeroase consecințe social-economice.

Tipul organizațiilor de leasing

Se disting următoarele tipuri de organizații de leasing:

a) Societăți generale de leasing – sunt firme independente sau sucursale ale unor societăți financiare, care operează cu o gamă largă de produse, achiziționând echipamente de la diverși producători pe baza specificațiilor beneficiarilor.

b) Societăți de leasing de intermediere – desfășoară o activitate de mijlocire. Proprietatea asupra bunurilor închiriate aparține celor care au furnizat fondurile de investiții (societăți și bănci cu un capital foarte mare) care urmăresc, de fapt, pe această cale, plasamente rentabile.

c) Societăți de leasing integrate – aparțin marilor unități producătoare, fiind înființate de către acestea. Unitățile producătoare își constituie societăți de leasing proprii pentru a beneficia de avantajele financiare ce rezultă din aceste tranzacții. Principalele întreprinderi producătoare care își constituie propriile societăți de leasing fac parte din domeniul calculatoarelor electronice și din industria aeronautică, companiile telefonice, etc.

d) Bănci și societăți financiare – sunt angrenate în operațiuni de leasing prin furnizarea de fonduri societăților de leasing, încheierea de aranjamente cu marii producători care înființează societăți integrate de leasing, participarea la împrumuturile făcute de terțe persoane pentru finanțarea unor operațiuni de leasing.

e) Societăți de asigurare – procedează în mod similar băncilor sub rezerva unor restricții ce le sunt impuse de legislațiile diverselor țări cu privire la efectuarea de investiții.

Ca și în cazul factoring-ului, băncile din țările cu economie putemic dezvoltată tind să înființeze societăți care să desfășoare activități de leasing, al căror capital social îl dețin în majoritate, dar care sunt, totuși, independente. Astfel de societăți necesită o finanțare substanțială, care, de obicei, este satisfacută relativ ieftin din resursele proprii ale societății bancare-mamă.

Natura juridică, structura și mecanismul operațiunilor de leasing

1.3.1. Natura juridică

După cum am văzut, leasing-ul este o formă de finanțare cu termen, o operațiune de credit-bail, care se caracterizează prin faptul că obiectul contractului se referă la un echipament care urmează să fie folosit numai în scopuri profesionale. Bunurile sunt cumpărate de către locator numai pentru a fi date în locație. Durata locației trebuie să corespundă duratei economice de utilizare a mașinilor sau echipamentelor respective. Ratele chiriei sunt fixate astfel încât să permită amortizarea valorii bunurilor.

Utilizatorul are latitudinea să opteze pentru achiziționarea bunului la un preț care să corespundă valorii sale reziduale.

Leasing-ul este o operațiune care cuprinde:

un contract de vânzare-cumpărare;

un contract de locațiune;

un contract de mandat;

un contract prealabil privind promisiunea de vânzare pe care o face cumpărătorul, care valorează drept vânzare din momentul în care sunt concretizate toate elementele esențiale ale vânzării.

Leasing-ul mai cuprinde, de asemenea, promisiunea bilaterală de locație din partea finanțatorului și a utilizatorului, preexistența contractului de locațiune, care va avea valoare de contract numai atunci când se vor concretiza toate elementele contractului de locație. În același timp, este inclusă o stipulație pentru altul, în baza căreia utilizatorul poate acționa în garanție pe vânzătorul bunului.

Așadar, contractul de locațiune din cadrul operațiunii de leasing este sinalagmatic perfect, consensual și intuitu personae. Locatorul nu se obligă decât în considerația calităților persoanei sau a garanțiilor pe care le oferă întreprinderea utilizatoare.

Rolul finanțatorului este de a finanța afacerea, neavând vreo influență asupra mersului acesteia, ceea ce îngăduie acestuia să cedeze contractul său, dacă circumstanțele o cer.

În același timp, leasing-ul are trăsăturile caracteristice ale unui contract de adeziune, deoarece la încheierea sa utilizatorul nu are posibilitatea să aducă modificări clauzelor stipulate.

În concluzie, leasing-ul este – prin natura sa juridică și prin trăsăturile enunțate – un contract complex, reprezentând o îmbinare a mai multor tehnici juridice, într-un cadru unitar.

Structura și mecanismul operațiunilor de leasing

Art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 și republicată în 12.01.2000 , identifică noțiunea de operațiune de leasing cu cea de contract de leasing. Operațiunea de leasing are însă două accepțiuni:

STRICO SENSU, operațiunea de leasing se identifică cu contractul de leasing;

LATO SENSU, operațiunea de leasing este ansamblul de măsuri de natură comercială, tehnică și organizatorică ce concură la încheierea și executarea contractului de leasing.

Conform accepțiunii lato sensu a operațiunii de leasing, remarcăm faptul că mecanismul operațiunii are mai multe etape:

Utilizatorul se adresează societății de leasing și indică bunul sau bunurile de care are nevoie și solicită procurarea acestora.

Utilizatorul negociază cu terțul furnizor condițiile contractului dintre furnizor și finanțator. Deci, utilizatorul are un mandat de către finanțator.

Între furnizor și finanțator se încheie un contract de vânzare-cumpărare. Finanțatorul devine proprietarul bunului, numai în vederea închirierii imediate.

După dobândirea proprietății de către finanțator, acesta va da în locație bunul utilizatorului, încheindu-se în acest sens contractul de leasing- se transmite dreptul de folosință și posesia asupra bunului.

La sfârșitul contractului, locatorul ( finanțatorul ) se obligă să respecte opțiunea utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul sau de a restitui bunul.

Vom analiza pe rând cele cinci etape și raporturile juridice ce se nasc în cadrul fiecăreia.

Utilizatorul se adreseaza societății de leasing

Potrivit art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997, modificată prin Legea nr.99/1999 și republicată în 12.01.2000, “ pentru efectuarea unei operațiuni de leasing orice persoană fizică sau juridică va formula unei societăți de leasing o ofertă fermă, însoțită de lista cuprinzând bunurile care vor constitui obiectul contractului de leasing, precum și de acte din care să rezulte situația sa financiară.

Se știe că oferta este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane pentru a încheia un contract. Prin ofertă fermă se înțelege manifestarea de voință a utilizatorului caracterizată prin exigențe specifice dreptului comercial.

Pentru a avea caracterul unei oferte, intenția de a contracta trebuie adusă la cunoștința celeilalte părți, împreună cu principalele elemente ale contractului. În opinia legiuitorului, în acest caz, inițiativa o are utilizatorul, dar fie că este vorba de locator sau utilizator , oferta aparține celui care ia inițiativa de a contracta.

În cazul operațiunii de leasing, legea nu precizează ce fel de contract urmează acceptării ofertei. De aceea, acordul intervenit între societatea de leasing și utilizator înainte de stabilirea furnizorului bunului are valoarea unui antecontract ( evident, doar dacă sunt întrunite și celelalte două condiții ale art. 4.), cu toate efectele ce decurg din acesta. Drepturile și obligațiile ce se nasc în temeiul acestui antecontract sunt prevăzute de art. 5 și 9 ale aceluiași act legislative.

Transmiterea cererii către societatea de leasing nu presupune și încheierea contractului. Societatea de leasing poate accepta sau refuza cererea , în funcție de evaluările ce le face.

În cazul în care acceptă cererea se trece la a doua etapă.

2. Utilizatorul negociază cu terțul furnizor condițiile contractului dintre furnizor și finanțator

Deși teoria mandatului a fost criticată, către această soluție tinde și legiuitorul prin art. 9 lit. “a” si “b” din Ordonanță, conform cărora societatea de leasing are obligația să asigure utilizatorului posibilitatea de a negocia cu un furnizor de bunuri contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul care urmează a fi utilizat, afară de cazul în care societatea de leasing are și calitatea de furnizor.

Așadar utilizatorul va trata cu furnizorul alegerea bunului ale cărui caracteristici și calități tehnice le determină. De asemenea, va discuta funcționarea, randamentul, durata vieții economice, adaptabilitatea la ameliorări și conformitatea materialelor cu specificațiile pe care locatarul virtual le stabilește.

Din conținutul art.5 din Ordonanță reiese că este necesar însă acordul societății de leasing, privind alegerea furnizorului și a asiguratorului bunului. În consecință, finanțatorul nu este angajat față de furnizor decât după ratificarea alegerii facută de utilizator. Înainte de a-și da acordul, creditorul studiază aspectele economico-financiare ale operațiunii din punct de vedere al rentabilității, cât și capacitățile tehnice ale utilizatorului ( așa procedează societățile în practică).

Legiuitorul dă dovadă de incoerență, pentru că în art.9 instituie obligația finanțatorului de a respecta dreptul utilizatorului de a-și alege furnizorul, fără a ține seama de prevederea art. 5: acordul societății de leasing cu privire la această alegere. Dar această evidență neconcordantă va fi discutată pe larg în capitolul “ Efectele contractului de leasing- răspunderea părților”.

3. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare între finanțator și furnizor.

După ce societatea de leasing și-a dat acordul, va avea obligația să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu furnizorul, conform art.9 lit. “b” din Ordonanță. Finanțatorul nu va încheia acest contract ca reprezentant al utilizatorului ,ci în nume propriu, devenind proprietarul bunului. Acest contract va fi încheiat, după cum prevede și legea, în condițiile expres formulate de utilizator și în conexiune cu contractul de leasing ce urmează a fi încheiat sau a fost încheiat.

Contractul conține toate elementele ce definesc o vânzare, în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate , condiții și termen de livrare, precum și garanțiile.

Vânzarea este guvernată de legea locului ( lex loci) , precum și de Convenția Internațională asupra contractelor de vânzare internaționala de mărfuri dacă părțile contractante își au sediul în state diferite.

O particularitate a contractului de vânzare constă în faptul că vânzătorul se obligă față de utilizator în ceea ce privește predarea bunului și garanția împotriva evicțiunii ori împotriva viciilor ascunse.

Modificarea sau rezilierea contractului de vânzare poate interveni între furnizor și societatea de leasing, dacă înainte de această modificare sau reziliere, furnizorul a primit o notificare prin care a luat cunoștință că societatea financiară a stabilit o relație cu virtualul utilizator în legatură cu vânzarea . În aceste condiții, societatea de leasing , își asumă și angajamentele unilaterale și garanțiile ce incumbă vânzătorului în raporturile sale cu locatorul, dar de care beneficiază locatorul, în calitate de beneficiar și care au făcut obiectul modificării sau rezilierii în contractul de vânzare-cumpărare.

Din momentul în care vânzarea-cumpărarea s-a încheiat rolul vânzătorului este , în genere, terminat.

4. Între finanțator și utilizator se încheie contractul de leasing.

Noul contract încheiat între finanțator și utilizator este intuitu personae și are un caracter irevocabil. Acest caracter irevocabil se impune din considerente financiare, economice și fiscale.

Obligațiile ce rezultă din acest contract par exorbitante, dar ele sunt compatibile cu ansamblul și caracterele financiare ale operației.

Raportul de locație ce se naște este, în genere, supus regulilor de drept comun și produce efecte obișnuite cu unele deosebiri rezultând din economia generală a acestei instituții.

În această perioadă beneficiarul are deplina posesie și folosința asupra bunului finanțat de societatea de leasing. De asemenea, beneficiarul de leasing își asumă prin contract totalitatea riscurilor, obligațiilor și a responsabilităților care decurg din folosirea bunului. Totodată, beneficiarul se obligă a se abține de la orice activitate care ar putea diminua valoarea bunurilor finanțate ori cedarea către alții a dreptului de folosință, acceptând și interdicția de a deplasa ori de a aduce transformări bunului fără consimțământul creditorului de leasing.

În același timp, creditorul păstrează dreptul de a efectua oricând inspecții în legatură cu utilizarea bunului.

Publicitatea operațiunilor de leasing se realizează prin Registrul cadastral în cazul imobilelor și pe cale contabilă pentru mobile.

Conform art.20 din Ordonanță, operațiunile de leasing imobiliar sunt supuse publicității în scopul că terțele persoane să cunoască situația reală a bunurilor ce fac obiectul leasingului.

După expirarea “duratei irevocabile” începe ultima etapă.

5. Finanțatorul se obligă să respecte opțiunea utilizatorului

Această etapă este numită și faza opțiunii. La expirarea termenului contractual, utilizatorul își exprimă un drept de opțiune. Totuși, în Convenția UNIDROIT asupra leasingului financiar internațional această opțiune este facultativă. În Ordonanța Guvernului nr. 51/1997,modificată prin Legea nr. 99/1999 și republicată în12.01.2000 este prevazută expres clauza privind dreptul de opțiune al utilizatorului, în art. 6 paragraful 2 lit. “ b” și art.9 lit. “d” .

Beneficiarul are posibilitatea de a opta pentru una din urmatoarele soluții:

Dacă bunurile finanțate nu mai prezintă interes pentru beneficiar poate să le restituie finanțatorului. Bunul va avea astfel o valoare reziduală ( reprezentată de diferența rezultată dintre sumele inițial investite de finanțator și cele restituite de către beneficiar).

Beneficiarul optează a deveni proprietarul bunului, situație în care are obligația de a plăti finanțatorului suma care reprezintă valoarea reziduală.

Beneficiarul poate cere reînoirea contractului, caz în care valoarea plăților pe care le face este mult redusă.

Să analizăm pe rând cele trei posibilități:

Dacă beneficiarul restituie bunul finanțatorului, acesta fie le va putea trata ca pe “ fiare vechi”, dacă sunt depreciate în întrgime, fie le va oferi spre vânzare altor persoane. În această situație, finanțatorul, în calitate de proprietar este îndreptățit a pretinde să-i fie puse la dispoziție aceste bunuri, pentru a le vinde.

Dacă beneficiarul optează pentru a deveni proprietar, prețul de cumpărare este inferior valorii reziduale a bunului pe piață, întrucât el se determină în raport de valoarea reziduală a echipamentului, astfel cum a fost stabilită în momentul încheierii contractului de leasing.

În mod practic, prin promisiunea unilaterală de vânzare ce se încheie între creditor și utilizator, încă de la începutul operației, creditorul se obligă să vândă utilizatorului bunul respectiv, la sfarșitul perioadei irevocabile, dacă utilizatorul își manifestă voința în acest sens.

Promisiunea unilaterală de vânzare nu are ca efect transmiterea către beneficiar a dreptului de proprietate sau a vreunui alt drept real asupra bunului care-i constituie obiectul.

Când leasingul are ca obiect valori imobiliare sunt unele particularități specifice formării contractului.

Anume, dacă beneficiarul unei investiții imobiliare își manifestă în mod expres dorința de a deveni proprietarul bunului, ne aflăm în fața unei modalități care nu diferă de regimul juridic al bunurilor mobile.

Situația se schimbă dacă beneficiarul dorește să construiască noi edificii, când este necesar să dobândească terenul ori când el încheie un contract de antrepriză generală.

Adesea se procedeaza la o asociere între finanțator și beneficiar. Pe măsură ce avansează lucrările de construcții , finanțatorul achită facturile confirmate de beneficiar , iar după finalizarea construcțiilor, raportul juridic dintre finanțator și beneficiar continuă a se desfașura.

Spre deosebire de bunurile mobile , în cazul imobilelor finanțate acestea păstrează totdeauna o anume valoare ori valoarea lor poate chiar să crească semnificativ.

Din acest motiv, sunt rare situațiile în care beneficiarul care a restituit finanțatorului sumele convenite să nu își manifeste dorința de a cumpăra aceste imobile.

Dacă imobilul finanțat a fost construit pe terenul beneficiarului, la încetarea perioadei obligatorii a contractului, proprietatea asupra construcției trece de plin drept , prin accesiune , asupra beneficiarului finanțării .

În ceea ce privește leasingul având ca obiect bunuri imobiliare , opțiunea de cumpărare, reprezintă totdeauna regula. Există contracte de leasing care prevăd, de la momentul stabilirii relațiilor contractuale, că beneficiarul utilizator va dobândi proprietatea imobilului rezultat din această finanțare, uneori chiar de plin drept.

Existența opțiunii de cumpărare și a promisiunii de vânzare constituie o trăsătura specifică a operațiunii de leasing care îl distinge de toate celelalte opțiuni tradiționale .

Dacă beneficiarul optează pentru prelungirea contractului, finanțatorul este obligat în baza promisiunii unilaterale, prevăzută de lege , să încheie un nou contract.

În această triplă opțiune se reflectă caracteristica leasingului de a fi o tehnică de finanțare, ce se realizează prin intermediul unui instrument contractual ce dobandește astfel caracteristici proprii.

Domeniul de aplicare al leasingului în România

Leasingul și societățile de leasing sunt reglementate prin Ordonanța Guvernului nr.51/1997,publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 224/1997, modificată prin Legea nr.90/1998, publicată în Monitorul Oficial nr.170/1998 și Legea nr.99/1999, Titlul al II-lea publicată în Monitorul Oficial nr.236/1999. Ordonanța a fost publicată în Monitorul Oficial nr.9/12.01.2000.

Prin această Ordonanță se reglementează operțiunile de leasing și societățile de leasing într-un act normativ distinct. De asemenea, conține dispoziții de drept material referitoare la conținutul raporturilor juriice născute din operațiunile de leasing, răspunderea părților, modul de instruire și funcționare a societățilorde leasing și publicitatea operațiunilor deleasing, precum și norme procedurale referitoare la contravenții și sancțiuni.

Înainte de această Ordonanță, în România, urmare a consacrării legislative a economiei de piață, a existat o reglementare incipientă, respevtiv Hotărârea de Guvern nr.72/1993 și Ordonanța de Guvern nr.12/1995. Daraceste acte normative nu reglementau contractul de leasing, ci regimul vamal al bunurilor importate în sistem de leasing. Dacă ținem cont de ierarhia actelor normative după forța lor juridică, ar fi trebuit să existe un act normativ primar, adoptat de către Parlament, care să reglementeze operațiunile de leasing și activitatea societăților de leasing și după aceea o lege, hotărâre sau ordonanță prin care să se stabilească regimul vamal și fiscal. În lipsa unor dispoziții exprese, încheierea unui contract de leasing în țara noastră, presupunea îmbinarea contractului de locațiune cu contractul de vânzare, prin aplicarea selectivă a art. 1294-1370 și art.1410-1453 Cod Civil, conform principiului libertății contractuale. Era necesar ca părțile să ia în considerare și prevederile art.23-28 din Legea nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale. Nu putea fi exclusă nici utilizarea uzufructului conform art.517-564 Cod Civil, întrucât părțile puteau evita clauza penală specifică leasingului, cu toate că, în acest mod, dispăreau trăsăturile specifice operațiunii.

Hotărârea de Guvern nr.72/1993 reglementa importul direct de bunuri în sistem de leasing, regimul temporar de import al bunurilor utilizate în sistemul de leasing, categoriile de persoane ce pot încheia astfel de tranzacții,garantarea plății taxelor vamale, precum și condițiile de achiziție a bunurilor în sistem de leasing.

Hotărârea prevedea că sunt considerate în import temporar toate bunurile, fără nici o distincție, utilizate pe toată perioada contractului de leasing.

Actul normativ avea în vedere numai raporturile juridice de drept comercial internațional, deoarece prevedea că încheierea contractului de leasing se face între un comerciant remân și un partenerstrăin.

Datorită faptului că operațiunile de leasing erau puțin utilizate în România, era absolut necesară o consacrare în plan legislativ, în baza unui proiect de lege care să ia în considerare legislația altor tări în materie și Convenția UNIDROIT asupra leasingului financiar internațional, semnată la Ottawa în 28 mai 1988.

În această situație a fost adoptat un asemenea act normativ prin Ordonanța Guvernului nr.51/1997, supusă ulterior anumitor modificări și completări.

Art.1 din Ordonanța Guvernului a fost modificată în mod substanțial, fiind dată o altă definiție operațiunilor de leasing, care corespunde în mare parte cu definițiile date de doctrină. Astfel, operațiunile de leasing sunt acelea „ prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing, locatorul/ finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale”.

Elementele specifice diferențiază astfel leasingul de alte operațiuni juridice asemănătoare, cum ar fi vânzarea cu plata în rate ori inchirierea de bunuri.

În definiția inițială, leasingul era considerat o operațiune între o parte, denumită locator, care se angaja la indicația altei părți, denumită utilizator, să cumpere de la un terț și să confere folosința și posesia unui bun mobil sau imobil, în scopul exploatării sale comerciale sau pentru consumul final.

O îmbunătățire majoră adusă acestei Ordonanțe este explicația semnificației termenilor și expresiilor folosite.

Art. 2 cuprinde definițiile legale; acestea sunt următoarele:

Valoarea de intrare- reprezintă costul de aciziție al bunului de către finanțator

Valoarea totală- reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing, la care se adaugă valoarea reziduală.

Valoarea reziduală- reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate către utilizator.

Rata de leasing inseamnă:

În cazul leasingului financiar, cota –parte din valoarea de intrare a bunului și a dobânzii de leasing, aceasta din urmă fiind rata medie a dobânzii bancare pe piața românească;

În cazul leasingului operațional, cota de amortizare calculată în conbformitate cu actele normative în vigoare și un beneficiu stabilit de către părțile contractante;

Ordonanța Guvernului nr. 51/1997, nu se aplică tuturor operațiunilor de leasing, impunându-se a se distinge două tipuri de operațiuni:

Cele avizate de lege;

Cele neavizate de lege.

În continuare vor fi analizate pe larg cele două tipuri de operațiuni.

1.Operațiunile de leasing vizate de lege

Art. 1 din Ordonanță definește operațiunilede leasing supuse legii, iar alin.2 indică bunurile care constituie obiectul operațiunilor de leasing și anume:

Bunurile imobile;

Bunurile mobile defolosință îndelungată aflate în circuitul civil, cu excepția înregistrărilor pe bandă audio și video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor și a dreptului de autor.

În reglementarea inițială sereținea ca notă specifică leasingului conferirea posesiei unui bun mobil sau imobil, noțiunea de posesie fiind folosită greșit. În sens juridic, posesia semnifică fie un atribut al dreptului de proprietate, fie o stare de fapt. Ori, pe durata leasingului utilizatorul are detenție precară conferită prin convenție, iar nu o posesie.

Au ca obiect bunuri imobile sau mobile de folosință îndelungată, aflate în circuitul civil.

Bunurile sunt proprietatea societății de leasing, în vederea dării lor în folosința utilizatorilor.

Bunurile date spre folosință rămân în proprietatea societății de leasing. Utilizatorul bunurilor este un simplu locator pe toată durata contractului, neavând nici un drept de dispoziție asupra bunului.

La momentul expirării duratei de folosință prevăzută în contractul de leasing, utilizatorul are posibilitatea dea deveni proprietarul bunurilor folosite. De altfel, legea nu privește decât operațiunile în care utilizatorul are posibilitatea de a opta la finele perioadei de folosință.

Drept urmare, legea nu se aplică operațiunilor în care locatorul devine în mod automat proprietarul bunului la sfârșitul perioadei de locațiune.

În situația exercitării opțiunii de dobândire a proprietății, utilizatorul trebuie să plătească un preț rezidual, ținându-se cont de vărsămintele efectuate cu titlu de redevență.

Durata minimă a contractului de leasing este de un an (conform art.7 din Ordonanța Guvernului nr.51/1997).

Caracteristicile menționate trebuie îndeplinite cumulativ, în caz contrar, nefiind întrunite elementele necesare pentru ca operațiunea să cadă sub incidența textului de lege al Ordonanței.

Operațiunile de leasing, așa cum au fost caracterizate de legiuitor, nu pot fi asimilate vreunuia din faptele de comerț prevăyute de art.3 Cod Comercial. Astfel, în vederea realizării leasingului, legiuitorul crează și o excepție de la dispozițiile art.3 pct.1și art.2 Cod Comercial- care nu consideră faptele de comerț decât operațiunile având ca obiect bunuri mobile- permițând ca imobilele să constituie obiect al faptelor de comerț.

În consecință, operațiunile de leasing constituie o nouă categorie de fapte de comerț.

Regimul juridic al operațiunilor reglementate de lege se caracterizează sub două aspecte:

Societățile comerciale care au ca obiect de activitate leasingul sunt supuse regulilor specifice societăților comerciale;

Operațiunile vizate de lege trebuie supuser regimului publicității, stabilit prin același act normativ.

2.Operațiunile de leasing nevizate de lege

După configurația ce le-a fost dată de legiuitor, operațiunile de leasing au un câmp de aplicare bine delimitat. În acest „câmp” nu se găsesc operațiunile care nu întrunesc trăsăturile și condițiile prevăzute de lege, cum ar fi:

bunul nu a fost cumpărat ori preluat de societatea de leasing care îl dă spre folosința utilizatorului.

operațiunile privind bunuri de folosință personală sau familială, făcând excepție bunurile de folosință îndelungată și locuințele care pot constitui obiect al leasingului.

Dispozițiile legii nu se aplică în situația în care societatea de leasing este locatar sau subînchiriază, pentru că dreptul de opțiune nu poate fi exercitat în lipsa unui titlu de proprietate al societății de leasing.

Incorectă din punct de vedere juridic este și asocierea leasingului cu formularea „clauză irevocabilă de cumpărare”, având în vedere că utilizatorul are dreptul de opțiune: fie de a cumpăra, fie de a înceta raporturile de locațiune. Dar în noua reglementare s-a precizat „clauză irevocabilă de vânzare” în sarcina proprietarului.

Chiar dacă nu se încadrează în leasingul propriu-zis, contractele de achiziționare de active își produc efectele în temeiul principiului general „pacta sunt servanda”, prevăzut de art. 969 Cod Civil, cu toate facilitățile acordate de legiuitor.

Părțile pot încheia convenții cuprinzând clauze potrivit voinței lor, dar cu respectarea legii și a ordinii publice. În principiu, operațiunile de leasing nevizate sau asemănătoare leasingului sunt valabile. Această concluzie se întemeiază pe regula din art. 969 Cod Civil, darși pe împrejurarea că în cuprinsul Ordonanței Guvernului nr.51/1997 nu se indică explicit că asemenea convenții ar fi nule.

Sub aspectul regimului juridic, convențiile vor fi interpretate în baza regulilor generale ale dreptului civil.

Dar trebuie observat că leasingul nu este un contract „sui generis”, fiincă este reglementat. Este posibil ca părțile contractante să simuleze sub această operațiune; astfel, se poate ascunde o vânzare pe credit cu rezerva proprietății sau un împrumut cu constituirea unei ipoteci. Fiind o situație defapt, urmează ca instanțele să tabilească adevărata natură a raporturilor contractuale prin calificarea dată ți să aplice sancțiunea nulității atunci când au fost încălcate regulile interpretative.

Operațiunile de leasing neavizate de lege nu pot beneficia deregimul juridic stabilit, sub următoarele aspecte:

Obligațiile trecute în sarcina utilizatorului nu subzistă „ de jure” în cazul unei asemenea operațiuni, decât dacă părțile au prevăzut expres aceasta;

Operațiunile efectuate de asemenea societăți nu sunt supuse publicității prevăzute de Ordonanța Guvernului nr.51/1997.

CAPITOLUL II. CONTRACTUL DE LEASING

2.1. Caractere juridice, clasificare și obiectul contractului de leasing.

Contractul de leasing este un act juridic sinalagmatic perfect (bilateral), numit cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu executare succesivă, translativ de proprietate, intuitu personae, complex, comercial și de adeziune.

Să analizăm succesiv aceste trăsături juridice ale contractului de leasing:

Sinalagmatic perfect. Definiția spune că este sinalagmatic acel contract în care obligațiile și drepturile părților sunt interdependente și reciproce, „fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor față de cealaltă parte, obligația ce revine uneia din părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte pătți; ele nu pot exista fără cealaltă, fiind interdependente”. Contractul de leasing se încheie între societatea de leasing și utilizator. Acesta trebuie să îndeplinească și condițiile speciale prevăzute de lege, referitoare la destinația bunului și plata redevențelor. Ambele părți se obligă reciproc. Contractul dă naștere la obligații corelative și interdependente, fapt ce dă posibilitatea aplicării principiilor generale relative la executarea ori neexecutarea contractelor sinalagmatice.

Numit. Contractele numite sunt cele reglementate prin dispozițiile exprese ale legilor și calificate prin denumiri speciale în acord cu operațiile juridice pe care le generează. Contractul de leasing este confirmat de Ordonanța Guvernului nr.51/1997, devenind astfel un contract tipic.

Cu titlu oneros și conținut patrimonial. Art.945 Cod Civil prevede: „Contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj. Mai complex definit „se numește contract cu titlu oneros acela în care fiecare dintre părți urmărește un folos, o contraprestație, în schimbul aceleia pe care o face ori se obligă sa o facă, în favoarea celeilalte părți”. Ambele părți ale contractului de leasing urmăresc realizarea unui profit propriu, profit evaluabil în bani. Locatorul primește redevențe plătite periodic de către utilizator, din care își păstrează „o marjă de profit”, iar utilizatorul beneficiază de folosința bunului pe perioada derulării contractului.

Comutativ. Art.947 Cod Civil prevede:”contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligația unei părți este echivalentul obligației celeilalte”. Mai mult decât atât, întinderea prestațiilor datorate de părți este certă și valoarea lor este cunoscută din momentul încheierii contractului. În cazul contractului de leasing întinderea drepturilor și a obligațiilor sunt cunoscute de părți din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între furnizor și finanțator. Bunul estze cumpărat de finanțator pe baza specificației utilizatorului. Acesta, închiriind bunul, știe încă de la declanșarea operației de leasing că redevențele locative la care se obligă sunt astfel calculate încât să amortizeze întreaga investiție făcută. Tot de la început, utilizatorul știe că la sfârșitul locațiunii al cărei beneficiar este i se rezervă o opțiune de cumpărare la un preț rezidual plătit societății de leasing.

Consensual. Pentru încheierea contractului de leasing, simpla manifestare de voință a părților este suficientă pentru realizarea acordului în mod valabil. Încheierea contractului în formă autentică sau prin act înscris este o condiție „ad probationem” și „de opozabilitate”(art.21 al Ordonanței Guvernului nr.51/1997).

Cu executare succesivă. Aceasta presupune obligația ambelor părți de a executa prestațiile ce le datorează într-o perioadă de timp. Efectele contractului se produc pe tot parcursul derulării lui. Pentru utilizator caracterul succesiv al prestațiilor rezultă din executarea obligației de plată a ratei de leasing la anumite intervale de timp.

Translativ de proprietate. Acest caracter este evident cel puțin ca efect al vânzprii-cumpărării intervenite între producător și finanțator. Dar mai este translativ de proprietate și ca efect al exprimării opțiunii de cumpărare rezervată utilizatorului la sfârșitul contractului.

Intuitu-personae. Societatea de leasing încheie contractul în considerarea calităților utilizatorului cere este obligat să prezinte o dată cucererea de a contracta și actele referitoare la situația sa financiară, precum și date privitoare la exploatarea ulterioară a bunului.

În consecință, utilizatorul nu poate înstrăina ori cesiona drepturile sale fără acordul locatorului. Totuși, în cazul succesiunii universale sau cu titlu universal drepturile și obligațiile contractuale nu se sting. În cazul bunurilor cu destinație

Comercială sau industrială, succesorul trebuie să respecte condițiile de exploatare a acestora, așa cum au fost ele stabilite la momentul încheierii contractului.

Irevocabil. Contractul de leasing nu poate înceta prin voința unilaterală a unei părți, chiar dacă devine mai oneros pentru o parte decât pentru cealaltă. Contractul se derulează până la data stabilită (minim un an) de părți. Există și situații în care contractul poate înceta înainte de termen, dar aceasta ca o sancțiune la îndemâna finanțatorului, pentru situațiile stabilite prin Ordonanță.

Complex. Contractul de leasing cuprinde mandatul dat de finanțator utilizatorului pentru a sta ăn justiție în legătură cu acțiuni asupra bunului închiriat. De asemenea, cuprinde și o locație și o promisiune unilaterală de vânzare, în cazul în care utilizatorul alege această opțiune.

Comercial. Contractul de leasing este comercial prin faptul că obiectul său juridic constituie un act de comerț. Chiar dacă nu este enumerat în art. 3 Cod Comercial, art. 4 din acest cod precizează că sunt fapte de comerț și „celelalte contracte ți obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă”. De asemenea, finanțatorul este o societate comercială. Aceasta este de ajuns pentru ca actul să fie de comerț, chiar dacă beneficiarul nu ar fi comerciant.

Clasificarea leasingului

În clasificarea leasingului se folosesc mai multe criterii. Unele sunt reținute de lege, iar altele numai de doctrină.

După calitatea utilizatorului, leasingul este:

PUBLIC, dacă cel care beneficiază de finanțare este statul, având ca variantă „leasingul comunal” (utilizatorul este o autoritate publică locală).

PRIVAT, dacă se realizează finanțarea unei persoane fizice ori a unei persoane juridice private (societatea comercială).

După apartenența părților, avem:

LEASING NAȚIONAL- dacă părțile aparțin aceluiaș stat;

LEASING INTERNAȚIONAL- când intervine un elemant de extraneitate.Este vorba de leasingul echipamentului industrial și al bunurilor de mare valoare (avioane, petroliere, camioane, autoturisme de lux etc.).

După numărul persoanelor și modalitatea în care se realizează, avem:

LEASING INDIRECT- se realizează prin societăți specializate, la finalizarea operațiunii participând trei persoane (furnizor, finanțator și utilizator), ce perfectează mai multe contracte (structură tripartită);

LEASING DIRECT-implică încheierea nemijlocită a contractului între un proprietar de bunuri-finanțator și utilizator.

După durata contractului, avem:

LEASING PE TERMEN LUNG- se încheie un singur contract și corespunde formei de „financial leasing”. Durata medie este de circa 8 ani. Particularitatea acestui contract constă în faptul că societatea de leasing rămâne proprietarul bunului, dar în mod obișnuit, după 4 ani beneficiarul poate alege între a-l cumpăra la un preț cu 30-50% mai mic decât costul inițial sau să continue a-l utiliza, cu titlu de închiriere; el poate opta oricând pentru cumpărare la prețuri care scad cu fiecare an datorită deprecierii bunului. Dacă constată că bunul nu dă satisfacție, îl înapoiază, plătind doar chiria pe timpul folosinței;

LEASING PE TERMEN SCURT- are în vedere posibilitatea încheierii unor contracte succesive, fiind asimilat cu „operating leasing”. Contractele pot avea o durată de la o zi la 2-3 ani.

După sursa de finanțare, poate fi:

LEASING LA PRODUCĂTOR- în care apare o cooperare între un producător de echipament și o societate de leasing;

LEASING LEVERAGE- prin care societatea de leasing apelează la creditul bancar pentru a obține finanțarea necesară procurării bunului.

După apartenența fondurilor investite, leasingul este:

Realizat cu fondurile unei societăți de leasing;

Sindicalizat, finanțarea achiziției bunurilor făcându-se prin punerea în comun de fonduri aparținând mai multor societăți de leasing. Astfel se pot finanța investiții mari cu riscuri scăzute. Art. 23 al Ordonanței reglementează acest fel de leasing, permițând ca echipamentul industrial și construcțiile pot fi utilizate de către societășile comerciale, dacă între acestea s-a încheiat un contract în scopul folosinței comune.

După modul de calcul al redevențelor, avem:

LEASING CU AMORTIZARE INTEGRALĂ (full-pay-out-leasing), în care suma redevențelor plătite locatorului, din care s-a scăzut profitul, amortizează valoarea bunului;

LEASING CU AMORTIZARE PARȚIALĂ (non-full-pay-out-leasing), caracterizat printr-o valoare reziduală considerabilă care dă consistență dreptului de opțiune.

După conținutul ratei de leasing, se distinge:

LEASING BRUT SAU FULL- service leasing- în care ratele cuprind prețul net de vânzare, beneficiul și cheltuielile pentru întreținere, reparații și servicii. În ceea ce privește sercice-ul prestat, se asigură buna funcționare a bunurilor, instruirea și specializarea personalului clientului și chiar personal de conducere (contra cost). Firma americană U.S.M. asigură beneficiarii chiar cu documentație tehnică pentru extindere. Acest tip de leasing este și o cale de permanentizare a coloaborării dintre firme.

LEASING NET- în care ratele au la bază doar prețul net de vânzare al obiectului contractului.

Potrivit cu plățile făcute societății de leasing, distingem:

LEASING FINANCIAR- caracterizat prin aceea că în perioada de locație beneficiarul achită minim 75% din prețul bunului, inclusiv costurile auxiliare și beneficiul. De asemenea, finanțatorul se obligă să vândă bunul la sfârșitul contractului la prețul de maxim 50% din valoarea de piață (art. 2 al Ordonanței).

LEASING OPERAȚIONAL- situație în care bunul închiriat pe o perioadă mai scurtă decât cea a vieții sale economice și deci a amortizării, astfel că prețul bunului nu este acoperit integral. Valoarea reziduală a bunului este încă importantă la momentul final al contractului. Însă bunul poate fi transmis, succesiv, mai multor beneficiari.

De menționat că finanțatorul nu are obligația de a vinde bunul la sfârșitul contractului.

Tot aici se impune a fi făcută și o critică legiuitorului român. Se constată o contradicție a elementelor specifice leasingului financiar față de trăsăturile definitorii ale leasingului, menționate în art. 1. Se permite o clauză expresă de transferare a dreptului de proprietate către utilizator, la expirarea contractului, fiind înlăturat dreptul de opțiune a utilizatorului- trăsătură definitorie a leasingului.

De asemenea, s-a prevăzut că „beneficiile aferente dreptului de proprietate să treacă asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing”, dispoziție contrară art. 9 lit.c care interzice transmiterea dreptului de dispoziție, deci și a beneficiilor aferente acestuia.

După natura bunului contractat:

LEASING MOBILIAR- care poate avea ca obiect bunuri cu destinație comercială sau industrială ori bunuri de folosință îndelungată;

LEASING IMOBILIAR- care poate avea ca obiect imobile cu destinație comercială sau industrială ori imobile cu destinație de locuință pentru persoane fizice.

În funcție de tehnicile de realizare, se disting următoarele contracte de leasing:

LEASE-BACK ORI SALE AND LEASE-BACK – este varianta contractului de leasing în care proprietarul vinde propriile bunuri unei societăți de leasing, iar aceasta i le închiriază (fostului proprietar), cu posibilitatea ca la expirarea contractului beneficiarul să redobândească proprietatea bunurilor. Acest tip de leasing este reglementat în art. 22 al Ordonanței Guvernului nr.51/1997 sub forma ”vinderea echipamentului industrial unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing”. Se observă că furnizorul și locatorul- utilizator este una și aceeași persoană. Avantajul este că, beneficiarul își procură fondurile bănești în numerar în vederea procurării de echipamente și tehnologie, fără a pierde însă posesia și folosința bunurilor pe care le utilizează în activitatea curentă și fără a fi nevoit să ceară credite bancare.

Lease-back-ul se utilizează în special pentru imobile sau bunuri mobile de mare valoare (aparatură electronică pentru informatică).

TIME SHARING- ca modalitate a leasingului prin care un bun este închiriat, în același timp la mai mulți utilizatori, care folosesc bunul în perioade distincte (de vârf ale activității lor), fără a avea obligația de plată a chiriei pentru timpul în care nu îl utizează. Astfel, capacitatea de funcționare a bunului este utilizată integral. Se mai numește și leasingul ordinatoarelor;

MASTER-LEASING- formă specială de leasing, practicată în special în cazul închirierii containerelor pe termen lung (term leasing) sau numai pentru o călătorie (trip leasing);

LEASINGUL EXPERIMENTAL- folosit în scopul promovării exporturilor de mașini și utilaje, astfel încât acestea sunt închiriate pe termen scurt, cu condiția de a fi cumpărate de clienți la expirarea acelui termen, dacă au corespuns standardelor pe care părțile le-au avut în considerare la data contractării.

Obiectul contractul de leasing

Contractul de leasing este un document juridic care trebuie sa defineasca raporturile dintre cei trei agenti care participa: furnizorul, finantatorul si beneficiarul.

Operatiunile de leasing pot avea ca obiect:

utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;

utilizarea echipamentului industrial;

utilizarea bunurilor imobile cu destinatie comerciala, achizitionate sau construite de o societate de leasing, societate numita si societate imobiliara pentru comert si industrie;

utilizarea fondului de comert sau a unuia dintre elementele sale necorporale;

utilizarea bunurilor de folosinta îndelungata si a imobilelor cu destinatie de locuinta, pentru persoane fizice cu respectarea prevederilor legale privind protectia consumatorului.

Articolul 1, alineiatul 2 din Ordonanta Guvernului nr.51/1997, republicata arata de asemenea ca obiect al operatiunilor de leasing pot fi atât bunuri imobile precum si bunuri mobile de folosinta îndelungata, aflate în circuitul civil, cu exceptia înregistrarilor pe banda audio si video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor si a drepturilor de autor.

De asemenea, articolul 6 din ordonanta enuntata în rândurile de mai sus, stabileste cerintele minime care trebuie înscrise într-un contract de leasing:

-partile contractului de leasing: locatorul / finantatorul si utilizatorul bunului care constituie obiectul contractului;

-descrierea detaliata si exacta a obiectului contractului;

-valoarea totala a contractului de leasing;

-valoarea ratelor de leasing / a redeventelor si termenele de plata a acestora;

-perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;

-clauza privind obligatia asigurarii bunului.

În cazul contractului de leasing financiar acesta trebuie sa cuprinda pe lânga elementele precizate si valoarea initiala a bunului si clauza privind dreptul de optiune cu privire la cumpararea bunului si condiitiile în care acest drept poate fi exercitat.

Daca partile contractului de leasing doresc inserarea altor clauze, acestea se pot conveni si stabili de comun acord.

Contractul de leasing nu poate fi încheiat pe un termen mai mic de un an de zile.

Contractele de leasing pot constitui titlu executoriu în cazul în care utilizatorul nu preda bunul ce constituie obiectul contractului în doua situatii posibile:

-la sârsitul perioadei de leasing, atunci când utilizatorul nu si-a formulat optiunea cumpararii bunului sau a prelungirii contractului încheiat între el si locator;

-în cazul unei rezilieri a contractului din vina exclusiva a utilizatorului.

Daca utilizatorul bunului îsi îndeplineste toate obligatiile contractuale asumate are posibilitatea sa cumpere bunul si înainte de expirarea termenului de leasing, cu conditia încheierii unui acord în acest sens cu locatorul.

2.2. Părțile contractului de leasing.

Leasingul este o operație complexă, clădită pe interese complementare ale celor care participă la aceasta, de așa natură încât fiecare dintre participanți trage un folos ce depinde și de comportarea celorlalți și de nevoile lor economice.

Contractul de leasing presupune obligatoriu participarea a trei părți la încheierea lui și anume:

Utilizatorul bunului (locatorul) este cel care are interes să aibă folosința bunului pe care la luat în chirie. Locatorul poate fi o persoană fizică sau juridică, de drept privat sau de drept public, națională sau străină. Utilizatorul este „personajul central” al întregii operații. De capacitățile și calitățile lui depinde rentabilitatea afacerii. El declanșează întreaga activitate căreia leasingul îi servește ca instrument juridic, financiar, economic (prin leasing utilizatorul întreprinde o afacere care depășește posibilitățile sale de autofinanțare).

Utilizatorul este cel care tratează afacerea respectivă încă de la început, chiar mai înainte de orice intervenție a instituției finanțatoare; el tratează cu vânzătorul alegerea bunului ale cărui caracteristici le determină. De asemenea, este interesat să obțină la cumpărare un preț cât mai bun, fiindcă el va suporta prețul sub forma ratelor de leasing.

Așadar, utilizatorul acționează direct pentru el însuși și prin el însuși.

Furnizorul bunului poate fi comerciant, fabricant ori producător, oricare dintre aceștia putând fi persoană fizică sau juridică, o societate anonimă, o societatea cu răspundere limitată etc. Interesul său este acel de a-și asigura o producție rapidă și diversificată și de a-și vinde produsul.

Specificul, pentru poziția acestei părți, constă în aceea că pe când în vânzarea obișnuită rolul vânzătorului încetează odată cu efectuarea vânzării, în cazul contractului de leasing acesta supraviețuiește momentului încheierii contractului, el oferind mai departe garanția sa pentru buna funcționare a bunului. Astfel el dă o promisiune de concurs, în baza căreia trebuie să sprijine pe utilizator în desfășurarea activității ce o are în legătură cu acel bun (ce formează obiectul leasingului).

3) Finanțatorul (locatorul) poate fi doar o societate de lesing, de naționalitate română sau străină, ce are capital social minim 500.000.000 lei (50.000 RON), vărsat integral la finanțare. Pe cale de consecință, nu pot fi finanțatori persoanele fizice și nici cele juridice care nu au ca obiect principal de activitate leasingul.

Finanțatorul este de fapt o instituție financiară care intervine în această operațiune din considerente financiare, pentru a-și plasa capitalul în condiții optime de rentabilitate.

2.3. Forme ale contractului de leasing.

Formele de leasing diferă în funcție de modul de contractare și acordurile de leasing. Fiecare formă are caracteristici proprii care determină conținutul contractual.

Finanțarea prin leasing s-a dezvoltat ca o formă importanta de creditare după 1970. Pe măsura extinderii operațiunilor de leasing, suntem martorii unei diversificări a acestora prin conturarea unor forme specifice de organizare, comercializare și finanțare, forme ce permit constituirea unui set de criterii bine definit, în funcție de care se poate efectua o clasificare a operațiunilor de leasing.

Din punct de vedere al rezidenței partenerilor de contract, întâlnim leasing național (numai cu partenerii din țară) și leasing extem (cu parteneri din țări diferite). Fiecare din cele două forme de leasing, la rândul ei se clasifică:

1. Din punct de vedere al poziției furnizorului în contractul de leasing, se disting următoarele forme:

a) Leasing direct – contractul este încheiat între producătorul exportator și utilizatorul bunului, primul având rol de finanțator, neexistând o terță persoană cu rol de intermediar.

b) Leasing indirect – presupune existența societății de leasing care preia și funcția de finanțator al operațiunii (cumpără de la fumizor echipamente și le închiriază beneficiarului). De asemenea, societatea de leasing preia funcția de prestare de servicii și își asumă toate riscurile ce decurg din operațiunea de leasing.

2. Din punct de vedere al raportului rată de leasing -preț de export, se întâlnesc următoarele tipuri de operațiuni de leasing:

a) Leasing financiar – presupune ca în perioada de bază (prima închiriere, care, de regulă, este mai mică decât durata de folosință a bunului) să se realizeze întregul preț de export al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum și un beneficiu.

La rândul lui, leasing-ul financiar poate fi:

– cu plată integrală: ratele sunt astfel calculate încât după încheierea perioadei de baza întreprinzătorul să-și poată acoperii cheltuielile efectuate (de producție și comerciale), cheltuielile suplimentare, să-și încaseze dobânda, plus un anumit beneficiu.

– cu plată parțială – la sfârșitul perioadei de închiriere se determină valoarea reziduală a bunului folosit, iar utilizatorul va plăti diferența dintre prețul de achiziție, valoarea reziduală și dobânda aferentă.

Clauzele cuprinse întotdeauna în contractele de leasing financiar sunt următoarele:

– modul în care bunul trebuie păstrat, acesta trebuind să fie asigurat, firma de leasing având posibilitatea să verifice oricând starea bunului.

– contractul de leasing se încheie pentru perioada de bază care, de regulă, este mai scurtă decât durata de folosință a obiectului închiriat.

– riscurile economico-financiare se transferă asupra clientului, iar societatea de leasing își păstrează în continuare dreptul de a dispune de bun, în cazul în care nu sunt plătite ratele de către utilizator.

Bunurile care fac obiectul leasing-ului financiar sunt, de regulă, nave, avioane, calculatoare, electronice, containere, automobile, etc.

b) Leasing funcțional (operațional) – se caracterizează prin faptul că în perioada de bază se realizează doar o parte din prețul de export al obiectului contractului, ratele sunt mai mari, termenul este mai scurt decât în cazul leasing-ului financiar, iar riscul crește odată cu creșterea uzurii morale a echipamentelor, risc asumat de societatea de leasing.

Accentul cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o legătură directă între prețul achiziționării obiectului (prețul de export) și chirie. Societatea de leasing răspunde de furnizarea pieselor de schimb, de efectuarea reparațiilor, de asigurarea echipamentului și de plata diverselor taxe și impozite.

Este practicat pentru bunuri ce acționează independent și nu într-un ansamblu de producție.

Leasing-ul funcțional este reziliabil la cererea beneficiarului, formulată în avans față de data expirării contractului. Ambele părți au dreptul ca după expirarea perioadei de bază să prelungească perioada de închiriere, lucru ce se realizează, de regulă, în mod tacit.

Leasing-ul funcțional este folosit de societățile de leasing sau de către producătorii care dispun de mărfuri foarte căutate pe piața mondială și la care dețin poziții cheie.

Atât literatura de specialitate, cât și practica face distincție între leasing-ul operațional și cel financiar.

Leasing-ul operațional este, închirierea pe termen scurt, fiind indicat a se folosi pentru o gamă de bunuri unde proprietatea nu este dorită sau nu este un avantaj deținerea ei. Astfel de închirieri sunt, de obicei, scumpe, dar ele pot fi anulate și capitalul circulant disponibil poate fi utilizat în alte direcții. Ele pot elibera alte resurse (de exemplu, munca) întrucât echipamentul, adesea, necesită un contract de întreținere. Astfel, ele oferă o mai mare flexibilitate întreprinderii.

Aceasta este valabilă și pentru leasing-ul financiar. Acesta poate fi privit ca o substituire directă pentru împrumutul pe termen lung deoarece nu este reziliabil, iar utilizatorul (locatarul) este, în mod normal, responsabil pentru întreținere.

Leasing-urile financiare sunt cunoscute ca închirieri integral achitate deoarece vânzătorul se așteaptă să-și recupereze costul echipamentului de la utilizator și mai mult decât atât, să realizeze și un profit. Perioada în care se realizează acest lucru este cunoscută ca perioadă primară a închirierii. După încheierea acestei perioade, utilizatorul poare să închirieze echipamentul la un preț mai scăzut pentru o perioadă nedefinită. Durata acestei perioade va fi, evident, în funcție de viața economică a echipamentului, ca și de negocierea dintre cele două părți. Sursa finanțării este situată între societățile financiare și companiile subsidiare specializate în leasing-ul financiar sau asociate, din cadrul sectorului financiar-bancar.

3. Din punct de vedere al conținutului ratelor de leasing, acesta poate fi:

a) Leasing brut – presupune includerea în chirie, pe lângă prețul de vânzare al mărfii (în totalitate sau parțial) și cheltuielile de întretinere, reparații și service. În cadrul acestei forme de leasing, uneori furnizorii asigură și instruirea și specializarea personalului utilizatorului în vederea bunei utilizări a echipamentului.

b) Leasing net – rata de leasing conține numai prețul de export al echipamentului închiriat.

4. Din punct de vedere al duratei de închiriere, întâlnim:

a) Pe termen lung – circa 8 ani, putându-se ajunge până la 15 ani;

b) Pe termen mediu – sub 8 ani;

c) Pe termen scurt – bazat pe contracte succesive.

5. Din punct de vedere al rezidenței participanților la operațiune, acesta poate fi:

a) national – finanțatorul și utilizatorul sunt rezidenți ai aceluiași stat;

b) internațional – partenerii sunt rezidenți a două state diferite;

6. În categoria formelor speciale de leasing, care se disting mai ales prin unele particularități ale tehnicii de realizare, intră următoarele operațiuni:

a) Lease-back – sunt operațiuni prin care proprietarul, care are nevoie urgentă de fonduri bănești, își vinde întreprinderea (bunurile) unei societăți de leasing, de la care o închiriază apoi printr-un contract obișnuit. După expirarea perioadei primare, în timpul căreia societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul inițial are dreptul să răscumpere întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în Alpha la un nivel destul de scăzut. De regulă, obiectul operațiunilor de lease-back îl constituie bunurile imobiliare, dar uneori și cele mobile.

Aceste operațiuni de lease-back permit o finanțare pe termen lung în condiții mai simple decât prin procedeele tradiționale, cum ar fi emisiunile de valori mobiliare sau împrumuturi ipotecare.

b) Time-sharing – este utilizat pentru bunurile sau serviciile foarte scumpe sau caracterizate printr-o uzură foarte rapidă. Această operațiune presupune sistemul închirierilor de timpi partajați, simultan mai multor beneficiari, pe perioade distincte, în scopul folosirii integrale a capacității lor.

Obiectul acestei operațiuni îl constituie, de regulă, echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport, etc. După unele aprecieri, prin time-sharing un computer de mare capacitate ar putea fi folosit concomitent de peste 300-400 de întreprinderi astfel încât taxa lunară plătită de fiecare beneficiar ajunge să fie de 3-4 ori mai redusă decât cea percepută prin leasing-ul obișnuit.

Sistemul time-sharing a fost lansat abia în 1965 de către firma Alpha Electronic, iar în circa două decenii s-a extins în peste 100.000 de întreprinderi. După unele date statistice, peste 80% din parcul mondial de mari computere sunt exploatate prin acest sistem.

c) Master leasing – este forma specială practicată pentru închirierea containerelor. La această forma de leasing recurg expeditorii de mărfuri și carăușii pentru care închirierea containerelor este mai avantajoasă decât achiziționarea lor, ceea ce ar duce la mari investiții și organizarea unei exploatări eficiente a utilajelor, a întreținerii și reparării lor, a pregătirii unui personal calificat.

Aceasta formă de leasing apare în două variante: term leasing (închirierea pe un termen dat) și trip leasing (închirierea pe timpul călătoriei).

Acest tip de contract a fost pus în practică pentru prima dată de compania C.T.I. din S.U.A. în anii '60.

Celui căruia i se dau în chirie containerele i se acordă dreptul să lase containerele goale, iar aducerea lor în punctele unei noi încărcări se face de către compania proprietară. Cel care ia în arendă containerele trebuie să plătească o anumită taxă care este mai mică decât cheltuielile suportate de cărăuși pentru transportul propriilor containere goale deoarece unele companii de navigație nu dispun de rețele largi, de puncte de colectare a containerelor dispersate pe tot globul, pe când companiile de leasing, da.

d) Leasing experimental (de probă, de garanție) – este utilizat în scopul promovării exporturilor sau a unor produse noi închiriate în vederea testării pe perioade scurte, de câteva luni. După expirarea perioadei de testare, beneficiarul poate opta fie pentru achiziționarea echipamentelor, dacă sunt corespunzătoare cerințelor, fie pentru restituirea acestora, dacă prezintă unele neajunsuri.

e) Operatiuni hire, renting – sunt operațiuni de leasing pe termen scurt sau foarte scurt și cuprind închirierile cu ora (renting) sau cu ziua (hire) în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcție: macarale, escavatoare, etc.

Având în vedere perioada foarte scurtă de închiriere și simplitatea acestei operațiuni, unii specialiști le consideră ca fiind forme de trecere de la închirierea obișnuită la leasing.

f) Leasing acționar – reprezintă o tehnica financiară pusă la punct de Groupement Francais D'Entreprises și definită credit-bail d'actions, care a fost inventată pentru a răspunde exigențelor tot mai mari ale întreprinderilor mici și mijlocii în ceea ce privește atragerea de fonduri.

O societate pe acțiuni de dimensiuni mici sau mijlocii își majorează sau poate chiar să-și constituie capitalul propriu prin emiterea de noi acțiuni care sunt subscrise de un fond de investiții. Acest fond cedează în locație acțiuni societății emitente care varsă, în schimb, periodic, o chirie în baza unui contract de locație. La încheierea contractului, societatea emitentă are posibilitatea de a răscumpăra propriile acțiuni la un preț convenit între părti, ținând cont și de vărsămintele efectuate prin plata chiriilor.

Operațiunea practicată în această manieră este oarecum asemănătoare cu "sale and lease-back"-ul folosit pentru bunurile mobile sau imobile în S.U.A.

Această operațiune se mai poate desfășura și prin cedarea în locație a titlurilor către un alt întreprinzător decât societatea emitentă, care la sfârșitul contractului poate deveni proprietar al acțiunilor.

Leasing-ul mobiliar și imobiliar

În cadrul leasing-ului mobiliar clientul se adresează băncii sau unei întreprinderi specializate exprimându-și dorința de a obține un echipament pe care nu îl poate cumpăra.

Societatea de leasing cumpără materialul și îl închiriază clientului.

Contractul de leasing este stipulat pe termen lung, în raport de importanța bunului și de durata amortizării fiscale.

Chiria este determinată printr-un cuantum anual fix sau descrescător.

Clientul-utilizator este obligat să întrețină bunul și să-l asigure, fiindu-i interzisă subînchirierea.

Convenția părților cuprinde și o promisiune unilaterală de vânzare a bunului în favoarea locatarului, pe care acesta o poate accepta sau nu pe parcursul locațiunii sau la expirarea acesteia când el are opțiunea între: încetarea contractului, continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp sau cumpărarea bunului la un preț prestabilit la încheierea convenției, ținându-se seama și de plățile cu titlu de chirie.

Creditul consimțit prin acest instrument este garantat de dreptul de proprietate asupra bunului.

Leasing-ul imobiliar prezintă unele caracteristici specifice:

– Convenția se încheie pe o durată îndelungată (10-15 ani) și chiria este indexată în raport cu prețul construcțiilor.

– Leasing-ul imobiliar se poate realiza în trei posibilități:

a) După formula leasing-ului mobiliar

b) Prin constituirea unei societăți civile imobiliare-societățile de leasing și utilizatorul se asociază și constituie o societate civilă imobiliară cu personalitate juridică. Societatea cumpără terenul și execută construcția, după care le închiriază utilizatorului, administrarea societății fiind asigurată de celălalt asociat. La expirarea duratei locațiunii, locatarul exercită opțiunea de cumpărare ca și în cazul leasing-ului mobiliar, dobândind astfel părțile sociale care aparținuseră societății de leasing în societatea civilă imobiliară.

c) După formula lease-back – utilizatorul, proprietar al unui teren cu sau fară construcții, îl vinde societății de leasing care îl închiriază imediat vânzătorului, cu promisiunea de vânzare ca și în cazul leasing-ului mobiliar. Utilizatorul își procură, astfel, un credit garantat cu imobilul.

2.3.1. Leasingul alternativă la creditarea bancară

Dezvoltarea operațiunilor de leasing pe plan internațional a fost impulsionată de avantajele pe care acestea le oferă părților implicate în operațiune:

Avantajele beneficiarului (utilizator, locatar) sunt următoarele:

– Leasing-ul asigură finanțarea în proporție de până la 100%. Linia de credit se disponibilizează, nefiind nevoie la început de nici o cotă de participare cu fonduri proprii. Deci, chiria, în comparație cu prețul de cumpărare al produsului, nu necesită capital propriu, acesta putând fi investit mai rentabil în alte sectoare. De asemenea, costurile totale sunt mai reduse în comparație cu alte variante de finanțare;

– Plata unui avans sau în avans a chiriei nu este obligatorie;

– Bunurile achiziționate în sistem leasing nu sunt evidențiate în bilanț ca fonduri fixe decât în momentul transferului proprietății. Chiria poate fi considerată ca o cheltuială a societății;

– Mărimea constantă a chiriei facilitează planificarea mai riguroasă a cheltuielilor;

– Durata perioadei de închiriere poate fi stabilită astfel încât întreprinderea să fie dotată permanent cu mașinile necesare activității ei cele mai moderne și cu cel mai bun randament;

– Costurile și veniturile din investiții se desfășoară în paralel;

– Achiziționarea pe credit a unor utilaje de înaltă tehnicitate;

– Dezvoltarea capacității proprii de producție;

– Costul mic suportat pentru echipamente, prin plata chiriei eșalonată în timp în locul unei plăți globale;

– Accesul la anumite utilaje care, în mod normal, sunt supuse restricțiilor tarifare și netarifare și sunt scutite de plata taxelor vamale;

– Tripla opțiune la încheierea perioadei de închiriere;

– Economia importantă care se realizează în perioada relativ scurtă de utilizare a mașinilor și pentru care nu s-ar justifica cumpărarea;

– Asistența tehnică asigurată de firma de leasing, cât și asistența tehnicii-contabile (în unele cazuri);

– Furnizorii de leasing permit folosirea în continuare, după încheierea perioadei de închiriere a echipamentelor, solicitând chirii mai reduse;

– Prestarea de servicii din partea societății de leasing care facilitează beneficiarului nu numai obținerea unui preț mai avantajos, ci și condiții de plată foarte avantajoase.

Avantajele societății de leasing sunt:

– Obținerea de venituri in urma operațiunii: chiria pentru utilizarea bunului în perioada dării în folosință, dobânda pentru finanțarea pe termen mijlociu/lung, costul serviciilor oferite de societatea de leasing beneficiarului, prima pentru utilizare intensivă, prima de risc, etc.;

– Acoperirea tuturor costurilor prin prețul de export;

– Stimularea unor ramuri prin finanțare;

– Leasing-ul reprezintă pentru societatea de leasing o modalitate de plasament profitabilă a fondurilor de care dispune;

– Reducerea riscurilor investiției prin păstrarea dreptului de proprietate asupra bunurilor date utilizatorului.

Avantajele de care beneficiază furnizorul în cadrul acestei modalități de finanțare sunt următoarele:

– Promovarea și creșterea exporturilor, precum și creșterea debușeelor pentru produsele sale;

– Încasarea, de regulă, imediată și sigură, fără riscuri, a prețului produselor;

– Lărgirea zonei geografice de desfacere și lărgirea cercului de clienți. Leasing-ul are posibilitatea să ofere clienților, pe lângă vânzarea cash și vânzarea pe credit. În cazul vânzărilor pe credit se atrag noi beneficiari care nu pot plăti întregul preț. Câștigarea de noi clienți se realizează, de asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat pentru a-l convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta va achiziționa echipamentul;

– Accesul rapid la surse de finanțare;

– Obținerea unor câștiguri suplimentare prin revânzarea sau reînchirierea mașinilor și utilajelor care au fost returnate după expirarea perioadei de închiriere de bază;

– Transferul unor riscuri de export (leasing indirect) noului proprietar;

– Bilanțul furnizorului nu este afectat de datorii, în ciuda refinanțării, deoarece vânzarea creanțelor nu presupune o cerere de credit, ci reprezintă realizarea unor câștiguri de închiriere, câștiguri care nu au ajuns la scadență;

– Rata profitului este, de regulă, mai ridicată în cazul leasing-ului decât în cazul vânzărilor tradiționale.

Leasing-ul ca forma de evaluare în vederea privatizării prezintă avantaje atât pentru stat, deoarece se conservă temporar proprietatea asupra unităților economice, ele putând fi definitiv privatizate după ce clientul și-a dovedit calitățile manageriale și întreprinderea are șanse reale de progres, cât și pentru clienții respectivi, putând astfel să fie atrași în această operațiune de mare complexitate social-economică manageri capabili care neavând capital nu ar fi putut spera la asemenea afaceri economice.

Aceste operațiuni de leasing prezintă și unele dezavantaje concretizate în anumite limite și riscuri, atât pentru client, cât și pentru furnizor.

Limitele si riscurile pe care leasing-ul le prezintă pentru utilizator sunt:

– Sistemul este valabil numai în condițiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing în toată perioada de închiriere;

– Înaintea încheierii contractului de leasing este necesară examinarea posibilității de a obține un credit în vederea plății cash, ceea ce ar putea fi mai avantajoasă decât operațiunea de leasing;

– Unele operațiuni sunt posibile numai prin societăți specializate în leasing financiar. În acest caz, contractele de leasing sunt relativ costisitoare, iar opțiunea pentru o astfel de operațiune se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii rentabile;

– Neplata impozitului este valabilă numai pentru contractele de leasing de scurtă durată;

– Pentru importator, leasing-ul poate fi, uneori, o formă destul de costisitoare, taxa de leasing fiind mult mai ridicată decât amortizarea;

– Operațiunea devine cu adevarat rentabilă în situații limitate ca număr (în special în cazul leasing-ului financiar). Aceasta înseamnă că leasing-ul are limite în ceea ce privește posibilitățile de a oferi importatorului avantaje economice certe.

Pentru furnizor (exportator) leasing-ul comportă următoarele riscuri si limite:

– Bunurile furnizorului pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare a mașinilor de către beneficiar;

– După prima închiriere este posibil ca utilajul să nu-și mai găsească noi utilizatori.

În cazul în care apare societatea de leasing ca intermediar și cumpără echipamentele, devenind, astfel, proprietara lor, aceasta preia riscurile furnizorului mai sus menționate.

Decizia asupra folosirii leasing-lui trebuie luată abia după studierea posibilității obținerii unui credit bancar.

Creditele pe termen lung și mediu au la bază criteriul duratei. Din punct de vedere al obiectului creditării, ele sunt credite pentru investiții și pentru cunoașterea lor trebuie să pornim de la activul imobilizat al bilanțului agentului economic ce solicită creditul.

Pentru a acorda credite pentru investiții banca are în vedre structura financiară a firmei, deci echilibrele importante ale bilanțului. Cu cât durata creditului este mai mare, cu atât asocierea băncii cu agentul economic va fi mai lungă și mai dificilă.

Creditele pentru investiții presupun studiul autofinanțării, banca anlizând cifra de afaceri a agentului economic, costurile, profiturile, toate în evoluția lor viitoare. Este de asemenea necesară cunoașterea elementelor de autofinanțare și anume: amortizarea, rezervele, provizioanele și profitul net după impozitare.

În mod obișnuit, acordarea creditelor pe termen mediu și lung are în vedere limita de 60% din necesarul total de investiții, diferența de 40% fiind acoperită din fonduri proprii. Ponderea creditelor poate merge însă până la 80 – 90%.

Aprobarea sau respingerea cererii de creditare se face după efectuarea analizei îndeplinirii condițiilor de creditare și bancile țin seama și de bonitatea agentului economic și garanțiile asiguratorii. Documentația de creditare este mai riguros întocmită, întrucât angajează banca și agentul economic pe o perioadă mai lungă și deci pot interveni mai multe perturbări ale procesului micro și macro economic. Documentația de creditare este compusă din:

Cerere de credite;

Ultimul bilanț contabil;

Balanța de verificare pe luna precedentă;

Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs;

Situația împrumuturilor și disponibilităților la alte bănci sau alți creditori și debitori;

Hotărârea A.G.A. de împuternicire a reprezentanților societății pentru contractarea de credite;

Copie după statutul societății și certificatul unic de înregistrare de la Registrul Comerțului;

Studiul de fezabilitate

Fișa de date (completată de bancă), pentru cunoașterea în timp a activității și rezultatelor agentului economic;

Contractul de credite.

Începând cu anul 1991 agenții economici pot contracta și credite externe pentru investiții. Acestea nu s-au acordat inițial direct agenților economici, ci prin intermediul băncilor comerciale române și cu acordul statului român.

Pentru agentul economic creditarea comportă următoarele riscuri și limite:

– nu asigură finanțarea în proporție 100%, agentul economic fiind nevoit să participe cu fonduri proprii;

– bunurile achiziționate în urma unui credit bancar sunt evidențiate în bilanț ca fonduri fixe;

– posibilitatea neobținerii creditului în timp util (procedura de aprobare a dosarului poate fi greoaie);

– neacordarea împrumutului de către bancă determinată de garantarea incertă a rambursării;

Pentru bancă creditarea comportă următoarele riscuri și limite:

– riscul de creditare, denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare, care exprimă probabilitatea neîncasării efective, la scadență a fluxului de venituri anticipat la încheierea contractului de credit;

– riscul de lichiditate sau riscul de finanțare, ce exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiunilor bancare, posibilitatea de a nu le realiza;

– riscul de piață sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o modificare a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar;

– riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare ce exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă.

Selecția surselor de finanțare a investițiilor este complexă, întrucât pe lângă criteriul principal costul procurării capitalurilor acționează o serie de restricții privind accesul la piața capitalurilor, legislația greoaie, decizia instituțiilor abilitate a aproba utilizarea acestor surse de finanțare, situația financiară a întrepriderii.

Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanțare, leasing-ul este de multe ori preferat, ca urmare a simplicității sale și a efectelor în timp ce le provoacă asupra trezoreriei companiei. În Alpha, societatea de leasing beneficiază de garanții și asigurări suficiente pentru a acoperi, față de bancă, riscul de faliment al beneficiarului. Dimpotrivă, banca nu acordă împrumut decât în condițiile garantării certe a rambursării.

Așadar, companiile se pot finanța, teoretic, alegând dintre următoarele instrumente: autofinanțare, împrumut bancar obișnuit, leasing-ul, vânzare de active, vânzare de titluri prin bursă (cele care sunt cotate la bursă) sau împrumuturile obligatare (accesul la acestea îl au un număr redus de companii, respectiv cele care oferă o garanție suficientă pentru un astfel de angajament) pe cele mai convenabile din punct de vedere al costurilor, rapidității, eficienței lor, însă de cele mai multe ori, în practică, ele nu au posibilitatea de a opta, fie din pricina situației societății, fie a birocrației foarte mari, a lipsei de timp pentru parcurgerea tuturor etapelor solicitate de finanțator, etc.

2.4. Încheierea contractului de leasing.

Operațiunile de leasing presupun o succesiune de etape. La acest punct vom avea în vedere mai ales procedura de încheiere a contractului de leasing propriu-zis, deoarece referire la etapele care premerg, însoțesc și succed acestui contract a fost deja făcută.

Contractul de leasing se va supune regulilor generale din dreptul comun care guvernează încheierea contractelor. Astfel, contractul se încheie prin întâlnirea cererii cu oferta, fiind aplicabile dispozițiile art.35-39 Cod comercial, privitoare la formarea contractelor.

Ca în dreptul comun, la încheierea contractelor de leasing se cere, „ad validitatem”, ca părțile să aibă capacitatea de a contracta, să-și manifeste în mod valabil consimțământul, iar la contractul intervenit ăntre ele să aibă un obiect și o cauză. Forma scrisă este cerută de legea română „ad probationem”.

Referitor la capacitate trebuie precizat că părțile trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină. Apoi, consimțământul trebuie să fie liber exprimat și neviciat pentru a fi valabil.

În legătură cu obiectul contractului se impune a menționa că acesta trebuie să fie în comerț, să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. De asemenea, obiectul mai trebuie să fie licit și posibil.

Cauza contractului trebuie să fie licită și morală,deci să nu contrazică bunelor moravuri și ordinii publice.

Mai trebuie menționat că prețul trebuie stabilit în bani, trebuie să fie determinat încă de la încheierea contractului. Mai amintesc că prețul bunului trebuie să fie sincer ( adică real) și serios ( să nu fie infim).

Conturarea contractului de leasing se face pe mai multe căi aflate la îndemâna părților. În doctrină au fost analizate trei situații:

Leasingul mobiliar;

Leasingul imobiliar;

Cesiunea leasingului.

2.4.1. Formarea contractului de leasing mobiliar.

Realizarea unui contract de leasing mobiliar presupune uneori un timp îndelungat. În mod normal, operațiunea începe prin inițiativa utilizatorului. Acesta poate contracta mai întâi furnizorul de bunuri sau o societate de leasing dispusă a finanța și care cumpără bunul de la furnizor. „Procesul” se termină prin realizarea măsurilor de publicitate.

Viitorul utilizator, de regulă, caută printre furnizorii de bunuri pe acela care produce sau comercializează bunurile ce îi sunt necesare. Dar el poate contacta mai întâi o societate de leasing și abia apoi furnizorul.

Utilizatorul solicită furnizorului caracteristicile tehnice, termenul de livrare și prețul. Practic, viitorul utilizator acționează ca și când ar urma să cumpere bunul, deși societatea de leasing îl va achiziționa și va deveni proprietară.

Fiind o operație complexă, de sine stătătoare, cu caracter triunghiular, existența acestei faze distinge contractul de leasing de celelalte forme contractuale clasice pe care se bazează, având scopul de a pregăti exercitarea de către utilizator a unora din prerogativele specifice calității de proprietar, și care, ar reveni, în mod normal, finanțatorului.

Conform art. 5 din Oronanța Guvernului nr.51/1997, modificată și republicată, utilizatorul are dreptul de a alege furnizorul și societatea care va asigura bunul, cu acordul societății de leasing( face excepție cazul în care societatea de leasing are și calitatea de furnizor).

Dacă furnizorul răspunde pozitiv preferințelor viitorului utilizator, răspunsul său echivalează cu un angajament față de utilizator de a livra bunul în condițiile convenite. Angajamentul furnizorului are natura juridică a unei promisiuni unilaterale de vânzare, cu stipulația că rezilierea promisiunii poate fi făcută în beneficiul oricărei persoane desemnate de viitorul utilizator.

Dacă utilizatorul transmite furnizorului o comandă în urma negocierii, aceasta nu semnifică încheierea contractului de vânzare- cumpărare și nici a contractului de leasing, ci eventual, acceptarea ofertei numai dacă societatea de leasing contrasemnează sau acceptă. Astfel, comanda fără finanțare rămâne fără finalitate.

După această fază, art.9 al Ordonanței stabilește că urmează încheierea contractului de vânzare-cumpărare și abia apoi încheierea contractului de leasing. În practică, avem a distinge (în analiza obligației de încheiere a contractului de leasing) după cum părțile au negociat clauzele viitorului contract de leasing anterior încheierii de către finanțator a contractului de vânzare-cumpărare cu furnizorul sau urmează să negocieze aceste clauze după ce finanțatorul a devenit proprietarul bunurilor.

Este însă posibil (și indicat) ca părțile să fi stabilit ca intrarea în vigoare a contractului de leasing (ale cărui clauze au fost deja negociate) să aibă loc odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre finanțator și furnizor.

În scopul încheierii contractului de leasing, utilizatorul se adresează unei societăți de leasing cu o cerere de leasing, care va cuprinde informații asupra bunului și informații asupra capacității sale financiare. Informațiile vor fi însoțite de dovezi.

Bonitatea comerciantului se va stabili pe baza a două elemente:

un curriculum vitae al comerciantului din care să reiasă seriozitatea acestuia în raporturile anterioare, precum și stabilirea situației sale financiare;

un plan de afaceri care să arate perspectivele de exploatare eficientă a bunului achiziționat.

O investiție implică întotdeauna un grad de risc; evaluarea riscului comportă analiza a două aspecte: unul obiectiv și unul subiectiv. Componenta obiectivă a gradului de risc este dată de mediul de realizare a investiției (situația social-economică, evoluția pieței, stabilirea monetară) și de modul de investiție a fondurilor. Componenta subiectivă este dată de încrederea pe care o poate genera utilizatorul.

Valoarea contractului” este consacrată de art.6 alin.1 lit.c. Art. 2 lit.b definește această noțiune ca fiind suma tuturor ratelor de leasing, iar în cazul achiziției bunului se adaugă și valoarea reziduală a bunului

Dar Ordonanța nu face referire la un element des întâlnit în practică printre clauzele contractului de leasing, și anume „avansul”.

„Avansul reprezintă o sumă de bani pe care utilizatorul o plătește la începutul derulării contractului de leasing. Suma se calculează procentual din valoarea bunului achiziționat”.

Deși leasingul este cunoscut ca o modalitate de finanțare integrală a investițiilor, nu este mai puțin adevărat că atunci când este posibilă plata în avans a unei sume procentuale (în favoarea utilizatorului sau a finanțatorului), acest fapt se va realiza înscriindu-se în contract și stabilind efectele principale asupra derulării contractului.

Plata unui avans are consecințe asupra componentelor variabile din valoarea redevențelor:

scade valoarea de amortizat și astfel plățile făcute cu titlu de amortizări vor fi mai mici;

scade valoarea totală a creditului și ca urmare vor scădea și sumele din redevențe;

scade procentul de risc al creditului, fapt care determină scăderea prețului creditului.

Plata unei sume cu titlu de avans poate fi cerută atunci când utilizatorul și planul de afacere nu prezintă o bonitate suficientă pentru o finanțare integrală.

Avansul se poate situa în intervalul 10%- 40% din valoarea bunului, în funcție de interesele părților.

Principala componentă a redevențelor o reprezintă amortizările.

Art.2 lit d din Ordonanță precizează că rata de leasing reprezintă:

în cazul leasingului financiar, cota- parte din valoarea de intrare a bunului și a dobânzii de leasing;

în cazul leasingului operațional, cota de amortizare și un beneficiu stabilit de părțile contractante.

Amortizările se vor calcula în conformitate cu dispozițiile actelor normative în vigoare, și anume Legea nr.15/1994. Astfel se va determina durata economică de viață a bunului achiziționat.

După cum vom fi în prezența unei amortizări lineare, degresive sau accelerate, va diferi de la caz la caz și cuantumul redevențelor și durata optimă de derulare a contractului.

Bunurile exploatate în leasing se amortizează, de regulă, în funcție de tabelele oficiale ale amortizării fiscale, bazate pe regula uzurii. Se poate opta între amortizare lineară, degresivă sau accelerată ( cu aprobarea Ministerului Finanțelor pentru ultima situație).

După acceptarea ofertei în condițiile art.4 și 9 din Ordonanță, angajarea răspunderii părților se va face pe bază de contract, chiar dacă un contract de leasing nu s-a încheiat.

În cazul operațiunilor de leasing în care societatea are și calitatea de furnizor, această fază nu există, părțiletrecând direct la negocierea clauzelor contractului de leasing, inclusiv cele referitoare la durata și valoarea acestuia.

Dacă societatea de leasing vrea să valorifice bunurile proprii, contractul de leasing poate avea ca bază o ofertă publică formulată de către societate. Ea va fi obligată să mențină oferta pe perioada pe care a fost formulată, ori dacă nu are termen, ea trebuie menținută un timp rezonabil. Societatea de leasing va răspunde delictual pentru retragerea intempestivă a ofertei, dacă aceasta a provocat vreun prejudiciu (conform cu art 998 Cod Civil).

De multe ori ofertele formulate de către proprietarul bunurilor se numesc impropriu „oferte de vânzare prin leasing”. În cazul ofertelor de a încheia un contract de leasing, formulate de către un producător care nu are calitatea de societate comercială de leasing, contractul ce urmează a se încheia nu este supus normelor din Ordonanța Guvernului nr.51/1997. În acest caz, obligațiile părților trebuie expres prevăzute în contract. În cazul art 22 din Ordonanța Guvernului nr.51/1997, adică a contractului „sale and lease-back”, operațiunea de leasing începe prin oferta de vânzare- cumpărare a utilizatorului către societatea de leasing. În cazul în care contractul de vânzare cumpărare se încheie înaintea contractului de leasing, părțile trebuie să prevadă încă de la momentul vânzării, obligația societății de leasing de a încheia contractul de leasing cu vânzătorul având ca obiect chiar bunul vândut. Dreptul de opțiune se mai numește și dreptul de răscumpărare a bunului.

După acceptarea cererii, societatea de leasing și utilizatorul vor semna contractul de leasing, precizând în clauzele contractuale obligațiile reciproce pe toată durata contractului și la finalul acestuia.

Capitolul II din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997, intitulat „ Contractul de leasing”, conține norme care stabilesc elementele minime obligatorii, ceea ce obligă părțile să le accepte, cu posibilitatea de a stipula și alte clauze (conform art.6 alin.3), urmare a aplicării principiușui prevăzut de art. 969 Cod Civil.

Elementele minimale obligatorii ale contractului de leasing prevăzute de art.6 sunt următoarele:

părțile în contractul de leasing, respectiv locatorul / finanțatorul și utilizatorul;

descrierea exactă (notele de distinctivitate) a bunului ce formează obiectul contractului;

valoarea totală a contractului de leasing;

valoarea ratelor de leasing și termenul de plată a acestora;

perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;

clauza privind obligația asigurării bunului.

În cazul leasingului financiar vor mai fi precizate:

valoarea inițială a bunului;

clauza privind dreptul de opțiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului și la condițiile în care acesta poate fi exercitat.

Durata minimă a contractului de leasing a fost stabilită, prin art.7, la un an. Probabil s-a urmărit evitarea simulației în acte juridice.

Acest test are o formulă imperativă, cu consecința sancțiunii nulității absolute a clauzei contrare legii. Totuși, părțile pot evita sancțiunea nulității dacă prevăd expres în contract opțiunea utilizatorului pentru cumpărarea bunului înainte de epuizarea contractului. Legiuitorul a specificat în art.1 alin.1 fraza a II-a, că „utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită toate obligațiile asumate prin contract”.

În fine, o clauză obligatorie este cea privind constituirea ca titlu executoriu a contractului de leasing, dacă utilizatorul nu predă bunul în situațiile prevăzute de art.8 și anume:

la sfârșitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat opțiunea cimpărării bunului sau a prelungirii contractului;

în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

În prima situație, simpla ajungere la termen a contractului permite finanțatorului (dacă utilizatorul nu a optat pentru cumpărarea bunului) investirea cu formulă executorie a contractului, în condițiile art. 372 Cod procedură civilă.

În a doua situație este necesară o hotărâre judecătorească- dacă nu s-a prevăzut un pact comisoriu de gradul IV- prin care să se constate și să dispună rezilierea din vina exclusivă a utilizatorului, urmată de investirea cu formulă executorie.

Per a contrario, pentru celelalte situații privind neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, contractul de leasing nu constituie titlu executoriu, impunându-se efectele generale ale contractelor sinalagmatice.

Din momentul în care legea impune clauze obligatorii, se naște întrebarea: este contractul de leasing contract de adeziune?

Reputatul profesor T. R. Popescu considera că „ leasingul reprezintă caracteristicile unui contract de adeziune, utilizatorul fiind aderentul care la semnarea contractului nu are posibilitatea să aducă modificări clauzelor care sunt, în privința lui, foarte severe.

Dar având în vedere că unele clauze se referă la condițiile de valabilitate ale convențiilor (părți, obiect, durată), iar altele configurează contractul de leasing în specificitatea sa (dreptul de opțiune) și care fac parte obligatoriu din contract, nu consider că ar fi transformat contractul de leasing într-un contract de adeziune.

Contractul perfectat între societatea de leasing și utilizator constituie esența și finalitatea operațiunii de leasing, având următoarele trăsături:

asigură beneficiarului o finanțare de 100% cu T.V.A. inclusă;

acordă dreptul de folosință asupra unui bun sau exercițiul posesiei și folosința unui bun;

permite exploatarea unui bun într-un termen fix, determinat de sistemul fiscal și de amortisment; termenul este irevocabil, exceptând situația în care părțile convin posibilitatea rezilierii anticipate a contractului cu obligația de a achiziționa bunul închiriat;

bunul ce face obiectul utilizării trebuie să respecte un regim de publicitate.

Ratele cu titlu de chirie se rambursează progresiv, lunar sau trimestrial, din resursele obținute din exploatarea investiției; aceste rate reduc baza de impozitare;

Utilizatorul nu are dreptul de a subînchiria bunul, cu excepția unei clauze contrare exprese sau cu acordul finanțatorului;

Locatorul garantează locatarului folosința liniștită a bunului;

Locatorul nu are nici o obligație față de utilizator, în ceea ce privește garanția împotriva pierderii bunului, viciilor ascunse sau plata de daune în eventualitatea în care viciile lucrului închiriat ar produce o pagubă locatarului;

Locatorul nu poate cere o reducere de preț corespunzătoe pierderii, pieirii sau distrugerii parțiale a bunului;

Utilizatorul suportă toate cheltuielile legate de folosința bunului ( reparațiile capitale, reparațiile urgente, reparațiile curente.

Contractul conține o clauză penală ce conferă locatorului dreptul de rezilia unilateral contractul cu daune moratorii și daune interese, în situația în care utilizatorul nu achită ratele de leasing;

Utilizatorul are dreptul de a exploata bunul și de a-i culege fructele civile, ca un adevărat uzufructuar;

Ratele de leasing acoperă total (leasing financiar) sau parțial (leasing operațional) prețul de achiziție al bunului, plus o marjă de profit.

Pentru a se realiza contractul de vânzare- cumpărare este suficient ca o societate de leasing să se adreseze furnizorului cu o comandă prin care să-și manifeste intenția de a achiziționa bunul ales (uneori în prealabil) de utilizator.

Înainte de a fi transmisă comanda la furnizor, finanțatorul o supune spre aprobare/ confirmare utilizatorului.

După încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părțile contractante își execută obligațiile asumate: furnizorul va pune la dispoziție bunul, garantând contra evicțiunii și a viciilor ascunse, iar societatea de leasing achită prețul convenit.

Bunul va fi predat direct utilizatorului, iar nu societății de leasing care este proprietara bunului. Art. 9 lit.c din Ordonanța Guvernului nr.51/1997 prevede că societatea de leasing are obligația ca la încheierea contractului de leasing să confere utilizatorului „toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție”. Societatea de leasing transmite utilizatorului și dreptul său de a-i fi predat bunul de către furnizor. Prin urmare, utilizatorul se subrogă leagal (dar și convențional) în drepturile finanțatorului.

Cu ocazia predării bunului furnizorul și utilizatorul vor semna un proces verbal de livrare, pentru a constata starea bunului livrat.

Utilizatorul are obligația legală de a efectua recepția și de a primi bunul la termenul stipulat în contractul de leasing (art 10 lit.a). Caracteristicile tehnice ale bunului trebuie să fie conforme cu cele indicate în contractul de vânzare-cumpărare și în contractul de leasing.

În această fază a operațiunii se poate vorbi de un mandat acordat utilizatorului de finanțator, respectiv de a lua bunul în primire de la furnizor. Mandatul poate fi stipulat în mod expres în contractul de leasing, dar el are și un suport legal.

Publicitatea operațiunilor de leasing mobiliar se realizează pe cale contabilă. Publicitatea pe cale contabilă, conform art. 20, se face atât de societatea de leasing, cât și de utilizator, dacă este o societate comercială ( prin evidențierea distinctă a operațiunilor de leasing, indicându-se și valoarea de intrare, suma totală a ratelor de leasing, calculul și evidențierea amortizării bunului și evaluarea de la data încheierii bilanțului contabil a ratelor rămase de rambursat).

2.4.2.Formarea contractului de leasing imobiliar

Operațiunile de leasing imobiliar se formează în condiții asemănătoare leasingului mobiliar. Dar există și deosebiri specifice bunurilor imobile care sunt supuse unor reglementări speciale în ce privește dobândirea dreptului de proprietate.

Un prim aspect specific privește modul în care societatea de leasing imobiliar dobândește proprietatea imobilului:

Prin achiziționarea imobilului de la un terț, situație în care se parcurg etapele de formare a contractului de leasing mobiliar;

Prin achiziționarea / construirea imobilului de către societatea de leasing. Această societate nu are calitatea de antreprenor fiindcă își realizează pentru sine construcția (prin modalitatea aleasă de ea – în regie proprie sau prin subcontractare).

Leasingul imobiliar ridică două probleme specifice : achiziția terenului și edificarea construcției.

Achiziția terenului presupune folosirea de fonduri prealabile de către societatea de leasing; terenul este achiziționat în numele și pentru viitorul utilizator, însă construcțiile sunt edificate în contul finanțatorului și rămân proprietatea acestuia pe toată durata leasingului. Deci, societatea de leasing are folosința terenului pe toată durata contractului, fără a dobândi proprietatea. Putem spune că este vorba de un drept de superficie.

A doua problemă este legată de timpul îndelungat de realizare a construcției, ceea ce determină părțile să încheie un protocol de definire a modalităților de construcție, de colaborare pe durata construcției.

După terminarea construcției, contractul de leasing va fi semnat (dacă nu a fost încă) și poate începe perioada de locație.

Art.21 al Ordonanței privește publicitatea operațiunilor de leasing imobiliar. Norma instituie obligația de a fi înscrise contractele de leasing care au ca obiect bunuri imobiliare, în Cartea Funciară, partea a III-a din Registrul cadastral de publicitate funciară de la Judecătoria în a cărei rază de activitate este situat imobilul care face obiectul leasingului.

Sunt supuse publicității schimbările survenite cu privire la sediul utilizatorului ori al locatorului sau cu privire la situația juridică reală a bunului, prin rectificări în Cartea Funciară și la Registrul Comerțului (cf. Art.19 alin.2)

Publicitatea operațiunilor de leasing este o condiție ad probationem și de opozabilitate față de terți. Sancțiunea survenită ca urmare a neefectuării formalităților de publicitate este inopozabilitatea contractului față de creditorii societății de leasing.Dacă nu s-au efectuat operațiunile de publicitate mobiliară drepturile reale ale locatorului vor putea fi totuși opozabile judecătorului sindic ( când utilizatorul se află în reorganizare judiciară sau faliment), precum și cumpărătorului unui bun ce face obiectul contractului de leasing.

La sfârșitul derulării contractului, în urma derulării dreptului de opțiune al utilizatorului, dacă acesta devine proprietarul bunului, se vor efectua formele de publicitate referitoare la transferul dreptului de proprietate.

După încheierea contractului de leasing și al vânzării-cumpărării are loc darea în locație a bunului. Locația începe din momentul punerii la dispoziția utilizatorului bunului și durează pe timpul stabilit în contract.

Durata poate fi scurtă pentru leasingul mobiliar (1- 3- 5 ani) sau mai îndelungată pentru leasingul imobiliar (10- 20- 30 ani). Durata minimă a contractului este stabilită prin lege, iar durata maximă va fi stabilită prin acordul de voință al părților. Dacă se depășesc termenele de amortizare apar consecințe privind amortizarea ori taxele vamale. Așadar libertatea juridică este limitată de necesități economice.

Contractul de leasing poate înceta la termenul convenit de părți sau înainte de acel termen, urmare a intervenției unor cauze care țin de voința părților sau numai a unei părți ori a unui eveniment.

2.5. Efectele contractului de leasing.

Dacă în cadrul unei operațiuni de leasing iau parte toate cele trei părți, și anume, furnizorul, finanțatorul și utilizatorul, se impun a fi menționate următoarele precizări:

Deși contractul de vânzare-cumpărare (care are ca obiect bunul ce urmează a fi dat în leasing) se încheie între furnizor și finanțator, utilizatorul are acțiune directă împotriva furnizorului în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, precum și service-ul necesar în perioada de garanție.

De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare, la care utilizatorul nu este parte, își produce direct efectele în patrimoniul său, întrucât, deși bunul în cauză trece în proprietatea societății de leasing, el este livrat direct utilizatorului;

Corespunzător acțiunii directe a utilizatorului împotriva furnizorului, apare răspunderea furnizorului față de utilizator, pentru livrarea, calitatea, asistența tehnică și service-ul bunului dat în leasing, deși cele două părți nu au luat parte împreună la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar pentru furnizor, contractul de leasing încheiat de utilizator cu finanțatorul este rest inter alias acta;

Contractul de asigurare a bunurilor date în leasing se încheie între finanțator și societatea de asigurare, însă își produce efectele asupra utilizatorului întrucât acesta va plăti primele de asigurare, dacă s-a stipulat astfel în contractul de leasing. Ca operațiune tripartită, leasingul creează obligații tuturor părților implicate și anume, furnizorului, finanțatorului și utilizatorului. Obligațiile derivă pe de-o parte, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor și societatea de leasing, dar mai ales din contractul de leasing propriu-zis încheiat între societatea de leasing și utilizator.

În ceea ce privește obligațiile furnizorului, terț în contractul de leasing propriu-zis, acestea vizează, în principal, aspectele privind livrarea și calitatea bunului obiect al contractului de leasing. Astfel, în virtutea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu finanțatorul, furnizorul are obligația să livreze utilizatorului utilajele sau echipamentele contractate, conform specificațiilor date de utilizator și să asigure asistența tehnică a personalului care va exploata aceste bunuri; de asemenea, el va trebui să asigure piesele de schimb necesare reparațiilor și să efectueze reparațiile echipamentului închiriat, în măsura în care defecțiunile nu sunt din culpa utilizatorului.

2.5.1. Drepturile și obligațiile părților contractante

Drepturile finanțatorului sunt următoarele:

a) Să încaseze taxe de leasing;

b) Să inspecteze periodic starea utilajului închiriat și modul de exploatare;

c) Să realizeze contractul înainte de termen, adică utilizatorul nu și-a îndeplinit obligațiile comerciale, aceasta atrăgând după sine restituirea utilajului închiriat, plata în continuare a chiriei, precum și a unor eventuale daune.

Obligațiile locatorului / finanțatorului.

Locatorul/ finanțatorul este obligat față de utilizator prin încheierea contractului de leasing, obligațiile fiind corelative și în strânsă interdependență cu drepturile utilizatorului, prevăzute de lege. Potrivit art. 9 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, locatorul/ finanțatorul are următoarele obligații:

a) Să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul, potrivit necesităților;

b) Să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing;

c) Să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condițiile expres formulate de acesta;

d) Să încheie contract de leasing cu utilizatorul și să transmită acestuia, în temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție;

e) Să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului care constă în posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului sau pentru achiziționarea ori restituirea bunului;

f) Să îi garanteze utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale.

Încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator

Utilizatorul își alege furnizorul potrivit propriilor sale necesități, ca urmare a cerințelor impuse de procesul de producție sau de nevoile familiale ori profesionale. Dreptul utilizatorului de a-și alege furnizorul este însă limitat, întrucât, conform prevederilor art. 5, acest lucru se face cu acordul societății de leasing, deci al finanțatorului. Contractul de vânzare- cumpărare se va încheia în condițiile expres formulate de către utilizator (preț, termen și condiții de livrare, asistența tehnică și service oferite, servicii adiacente, etc.), condiții care, prin ipoteză au fost stabilite înainte de către acesta, în urma negocierilor avute cu furnizorul, în cazul în care utilizatorul nu negociase cu furnizorul bunurilor, sau când furnizorul nu fusese ales de către utilizator la data emisiunii ofertei, acesta adresându-se direct finanțatorului (situație întâlnită relativ frecvent în practică), urmează ca utilizatorul să ia parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre finanțator și furnizor. Specific contractului de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor și finanțator este clauza potrivit căreia cumpărătorul nu plătește prețul bunurilor decât în momentul în care intră în posesia procesului-verbal de predare-primire încheiat între vânzător (furnizor) și utilizator.

În absența livrării bunului ce constituie obiect al contractului de leasing, și, implicit al procesului verbal de predare primire, contractul de leasing este lovit de nulitate absolută, care nu poate fi acoperită de o clauză non-recurs, nici de întocmirea unui proces verbal de predare primire contrar realității. În cazul în care contractul de leasing a fost încheiat anterior contractului de vânzare-cumpărare, finanțatorul acționează ca un mandatar al utilizatorului, în ceea ce privește cumpărarea bunului de la furnizor, ținând cont de caracteristicile și prețul descris în contractul de leasing.

Încheierea contractului de leasing cu utilizatorul

Potrivit legii, finanțatorul are obligația de a încheia cu utilizatorul contract de leasing având ca obiect bunul cumpărat de la furnizor, conform specificațiilor utilizatorului, și de a-i transmite acestuia toate drepturile rezultând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție. În concret, transmisiunea are ca obiect dreptul de folosință asupra bunului, precum și acțiunile pe care finanțatorul, în calitate de cumpărător le are împotriva furnizorului, în calitate de vânzător.

Transmiterea dreptului de folosință este efectul principal al încheierii contractului de leasing. Utilizatorul beneficiază, prin urmare, de dreptul de a poseda bunul și de dreptul de a-i culege fructele, însă nu și de dreptul de dispoziție, astfel că el nu poate dispune de bunul luat în leasing, înstrăinându-1 sau grevându-l cu sarcini fără acordul finanțatorului.

Dreptul care se transmite prin încheierea unui contract de leasing este un drept de creanță, în textul art. 13 al O.G. nr. 51/2008, se arată fără echivoc rămânerea dreptului real de proprietate asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing, în patrimoniul finanțatorului, în cazul în care utilizatorul se află în reorganizare judiciară și/ sau faliment.

Transmiterea dreptului de folosință asupra bunului dat în leasing se poate transforma într-o transmitere a dreptului de proprietate, prin exercitare a dreptului de opțiune al utilizatorului în sensul manifestării dorinței de a cumpăra bunul pe care l-a folosit.

Respectarea dreptului la opțiune al utilizatorului

Dreptul de opțiune al utilizatorului are natură legală, fiind prevăzut în mod expres de lege, în însăși definiția dată operațiunilor de leasing. Corelativ, respectarea dreptului de opțiune este o obligație ce îi incumbă finanțatorului, în caz contrar, acesta datorând daune-interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulație, calculată la data expirării contractului de leasing.

Utilizatorul își poate exprima dreptul de opțiune, indiferent de forma contractului de leasing pe care îl încheie: financiar, operațional (în acest caz, cuantumul valorii reziduale urmând a fi stabilit în funcție și de cuantumul ratelor de leasing achitate până la data manifestării dreptului de opțiune) sau imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Dreptul de opțiune al utilizatorului poate fi exercitat numai la sfârșitul perioadei de leasing, cu excepția optării pentru achiziționarea bunului, care se poate face și pe parcursul derulării contractului. Dacă utilizatorul, din vina societății de leasing sau a furnizorului, nu și-a exercitat dreptul de opțiune prevăzut în contract, privind prelungirea termenului de leasing sau achiziția bunului, iar bunul nu a fost restituit, el va fi obligat să plătească taxele vamale la valoarea reziduală a bunului, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.

Manifestarea dreptului de opțiune poate avea drept consecință transmiterea proprietății, menținerea raporturilor contractuale existente între utilizator și finanțator, ori încetarea acestora. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului și înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul și-a achitat toate obligațiile asumate prin contract .

Dacă la sfârșitul perioadei contractuale, utilizatorul nu a formulat opțiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului și refuză predarea bunului, contractul de leasing constituie titlu executoriu. La sfârșitul expirării termenului contractual, utilizatorul poate opta pentru prelungirea contractului, continuând să efectueze plăti cu titlu de rată de leasing, al cărei cuantum va fi însă mai mic.

Obligația de garanție

Finanțatorul este obligat să îi asigure utilizatorului folosința liniștită a bunului dat în leasing, ceea ce înseamnă că el va răspunde pentru evicțiunea unui terț, însă numai pentru evicțiunea care se bazează pe un drept, întrucât, pentru altă tulburare, utilizatorul se poate apăra singur, prin folosirea acțiunilor posesorii. Potrivit legii, finanțatorul este obligat să asigure utilizatorului folosința liniștită a bunului numai în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale. Legea prevede că finanțatorul asigură numai folosința liniștită nu și cea utilă a lucrului. Aceasta este o excepție de la regula de drept comun în materie de locațiune. Aceasta excepție nu este însă justificată, având în vedere că utilizatorul încheie contractul de leasing cu finanțatorul, iar în cazul în care bunul nu corespunde calitativ, numai față de el ar putea invoca excepția de neexecutare a contractului sau cere rezilierea acestuia, chiar daca și față

de furnizor are o acțiune directă, întrucât această situație este ineficientă, legea neprevăzând în ce fel poate răspunde furnizorul față de utilizator.

Finanțatorul și furnizorul vor răspunde numai pentru viciile ascunse nu și pentru cele aparente, pe care utilizatorul ar fi putut să le cunoască. Necesitatea răspunderii pentru vicii a finanțatorului alături de furnizor este cu atât mai mare cu cât finanțatorul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate terților prin folosința bunului de către utilizator, inclusiv dacă acestea sunt cauzate de viciile ascunse ale bunului.

Drepturile utilizatorului

Drepturile utilizatorului sunt următoarele:

a) Dreptul de folosință asupra bunului închiriat;

b) Autonomie tehnică și de gestiune în utilizarea bunului închiriat;

c) Beneficiază de asistență tehnică din partea societății de leasing sau a furnizorului;

d) Poate înlocui utilajul uzat moral cu altul corespunzător progresului tehnic înregistrat în ramura respectivă, cu majorări ale chiriei;

e) Beneficiază, la sfârșitul contractului, de tripla opțiune;

f) Poate înlocui utilajele avariate, cu condiția de a respecta instrucțiunile de folosire.

Obligațiile utilizatorului

Obligațiile utilizatorului sunt stipulate în art. 10 din lege, după cum urmează:

a) Să efectueze recepția și să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;

b) Să restituie bunul, în conformitate cu prevederile contractului de leasing;

c) Să exploateze bunul conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor și să asigure personalului desemnat să îl exploateze;

d) Să nu greveze de sarcini bunul ce face obiect al contractului de leasing, fără acordul finanțatorului;

e) Să nu aducă modificări bunului, fără acordul finanțatorului;

f) Să efectueze plățile cu rată de leasing, în cuantumul valoric stabilit și la termenele prevăzute în contractul de leasing;

g) Să suporte cheltuielile de întreținere și alte cheltuieli ce decurg din contractul de leasing;

h) Să își asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulații contrare, totalitatea obligațiilor ce decurg din folosirea bunului direct sau prin prepușii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, și continuarea plăților cu titlu de rată de leasing, până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;

i) Să permită finanțatorului verificarea periodică a stării și a modului de exploatare a bunului care face obiect al contractului de leasing;

j) Să îl informeze pe finanțator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate, venită din partea unui terț.

Obligația de a nu greva de sarcini bunurile luate în leasing și plata ratelor de leasing

Potrivit legii, utilizatorul nu poate greva de sarcini bunul ce constituie obiect al contractului de leasing și nu-i poate aduce modificări fără acordul finanțatorului. La restituire, bunul se va preda în starea în care 1-a primit. Dacă are însă acordul finanțatorului pentru a aduce modificări bunului luat în leasing, bunul se va preda în starea în care se află, întrucât ratele de leasing achitate de el acoperă uzura bunului sub forma amortizării.

Cesiunea leasingului poate reprezenta o soluție convenabilă pentru ambele părți și se realizează printr-un contract care trebuie să cuprindă, în principal, clauze privind identificarea părților, acordul finanțatorului, motivația cesiunii, prețul cesiunii, precum și obligațiile ce revin cedentului și cesionarului. Obligațiile cedentului față de finanțator trebuie preluate de cesionar în integralitate, fără a le putea modifica decât cu acordul prealabil al finanțatorului, în caz contrar, cesiunea fiind lovită de nulitate.

Cesionarul (noul utilizator) va prelua bunul ce formează obiectul contractului de leasing în starea în care se află la data intrării în vigoare a actului de cesiune. El nu va putea fi obligat la plata către cedent (vechiul utilizator) a ratelor de leasing care reprezintă beneficiul obținut de acesta ca urmare a folosirii bunului în cauza și nici a dobânzilor plătite de vechiul utilizator către finanțator. El poate conveni însă cu cedentul să-i achite acestuia sumele de bani reprezentând primele de asigurare plătite pentru bunul respectiv. Utilizatorul este obligat să efectueze plățile cu titlu de rată de leasing, în cuantumul și la termenele prevăzute în contractul de leasing. Valoarea ratelor de leasing este stabilită încă de la încheierea contractului, fiind compusă după caz, din cota-parte din valoarea de intrare a bunului plus dobânda (la leasingul financiar), respectiv cota de amortizare a bunului plus beneficiul (în cazul leasingului operațional), la care se adaugă diferite comisioane percepute de societatea de leasing. Termenele de plată sunt prestabilite urmând ca ratele de leasing sa fie achitate eșalonat, în mod egal, la anumite perioade de timp (lunar, trimestrialele.). Ratele de leasing sub aspectul valorii lor și al termenului de plată, sunt menționate, în practică, într-un grafic sau tabel, anexă la contractul de leasing. Neplata ratelor de leasing dă dreptul finanțatorului de a cere rezilierea contractului cu daune-interese, însă el poate să mențină în vigoare contractul de leasing.

În principiu, plata poate fi efectuată de orice persoană, dacă în contractul de leasing s-a stipulat expres că plata poate fi efectuată numai de către utilizator. Plata ratelor de leasing este supusă principiului indivizibilității, astfel că, la termenele stipulate în contractul de leasing, utilizatorul trebuie să plătească întregul cuantum al ratelor, neputându-1 obliga pe finanțator să primească o rată fracționată. Pentru plata ratelor de leasing, utilizatorul poate fi obligat și la aducerea unor garanții la încheierea contractului, care trebuie însă menționate în mod expres în conținutul acestuia. Garanția executării obligațiilor de către utilizator poate fi reală sau personală și poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile.

Apărarea dreptului de proprietate al finanțatorului

Utilizatorul este obligat să îl anunțe pe finanțator despre orice tulburare a dreptului de proprietate provenită din partea unui terț. În caz contrar, utilizatorul răspunde pentru uzurpare, chiar dacă a încercat să apere, în numele finanțatorului, proprietatea asupra bunului dat în leasing, întrucât acesta din urmă poate invoca excepția moli processus, arătând că ar fi avut mijloacele necesare să înlăture pretențiile terțului. Anunțarea uzurpării trebuie să se facă în timp util, astfel încât finanțatorul să aibă posibilitatea de a-și pregăti apărarea.

Utilizatorul este obligat să restituie bunul ce constituie obiect al contractului de leasing, conform clauzelor contractuale, în starea în care se află la momentul restituirii, la sfârșitul perioadei contractuale, dacă nu si-a exprimat intenția de a prelungi contractul de leasing sau cumpărarea bunului, ori dacă în cadrul termenului stipulat intervine rezilierea contractului, în cazul în care utilizatorul refuza restituirea bunului, contractul de leasing constituie titlu executoriu, astfel ca finanțatorul îi poate obliga la restituire.

2.5.2. Riscul contractului de leasing

Regula generala în materie arată că riscul unui contract este suportată de debitorul obligației imposibil de executat, regulă care se aplică corespunzător și în cazul locațiunii.

În accepțiunea O.G. nr. 51/2008, prin art. 10 lit. f se instituie o prezumție relativa de suportare a riscului contractului de leasing de către utilizator. Astfel, utilizatorul va suporta riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat din cauze fortuite, continuând efectuarea plaților cu titlu de rata de leasing, pana la achitarea integrală a valorii contractului, în lipsa unei stipulații contrare. Utilizatorul poate fi exonerat de pieirea fortuită a bunului, numai în situația în care acest lucru s-a stipulat expres în contractul de leasing. Dacă asemenea cauză a fost inserată în contract, riscul va fi suportat de către finanțator, ca debitor al obligației imposibil de executat, putând fi răsturnată astfel, prezumția legală relativă instituită prin prevederile O.G. nr.51/2008. În lipsa unei astfel de clauze, riscul va fi suportat de utilizator, în virtutea legii, întocmai ca si comodatarul, prevăzut de lege a suporta și el pieirea fortuită a bunului in cazul in care acesta a fost prețuit, suportând riscul și în cazul în care putea sa sustragă de la pieire bunul primit în leasing, înlocuindu-1 cu un bun al său. Dreptul care se transmite în baza unui astfel de contract nu este real, ci mai degrabă un drept de creanță, întrucât dreptul real de proprietate asupra bunului este și rămâne în patrimoniul finanțatorului. Însăși legea, arată că drepturile reale ale finanțatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului în situația în care utilizatorul se află în lichidare judiciară și/ sau faliment, ceea ce înseamnă ca bunul este folosit de utilizator în virtutea contractului de leasing, însă dreptul de proprietate cu prerogativele sale, rămâne la finanțator. Riscul contractului de leasing financiar este suportat de creditorul obligației de a da, adică utilizatorul, cu excepția cazului în care finanțatorul a fost pus în întârziere de către utilizator, situație în care riscul îl suportă finanțatorul.

2.6. Cesiunea contractului de leasing.

Având în vedere că utilizatorul nu este proprietarul bunului pe care îl exploateaza în sistem de leasing, el nu poate transmite proprietatea lucrului către terțe persoane.

De asemenea, leasingul se prezintă ca o operațiune cu caracter “intuitu personae”, ceea ce înseamnă că finanțatorul acordă utilizatorului creditul având în vedere calitățile personale ale acestuia și posibilitatea de rambursare a creditului. Față de această situație, utilizatorul trebuie să-și păstreze această calitate pe toată durata de derulare a operațiunii.

Cf. art.10 lit.c din O.G. nr.51 /1997, utilizatorul nu poate greva bunul, deci nu-l poate subînchiria, cu atât mai mult, nu poate transmite prin cesiune drepturile sale. Astfel se dă efect caracterului “intuitu personae” al contractului de leasing; dar aceasta numai în ce-l privește pe utilizator.

În schimb, societatea de leasing își păstrează facultatea de a transmite proprietatea lucrului ce formează obiectul leasingului, deoarece acesta nu comportă clauze de inalienabilitate. În fapt, vânzarea bunului către o altă societate de leasing este un procedeu de mobilizare a creditului.

Cesiunea contractului de către societatea de leasing nu trebuie să-l tulbure pe utilizator în drepturile sale. De altfel, Ordonanța prevede în art.17 obligația cumpăratorului bunului de a menține obligațiile asumate de finanțatorul vânzător față de utilizator. Cu toate acestea, pentru a se asigura utilizatorului o mai deplină securitate în exploatarea drepturilor sale ce decurg din contractul de leasing, finanțatorul vânzător va ramâne în continuare garant al îndeplinirii obligațiilor.

În cazul în care părțile sunt de acord, se poate proceda la transmiterea drepturilor și obligațiilor utitizatorului către o terță persoană, cu aprobarea prealabilă a societății de leasing. În acest caz, terțul se subrogă în locul utilizatorului, după negocieri pentru stabilirea conținutului clauzelor de cesiune.

În doctrina franceză au fost stabilite cazuri de cesiune, în funcție de natura lor, după cum urmează:

cauze tehnice – situația în care bunul nu mai este necesar ca urmare a regrupării unităților de producție;

cauze speculative – cazul unui imobil bine amplasat și care astfel poate asigura un preț ridicat al cesiunii;

cauze financiare – când exploatarea bunului generează pierderi și pericolul starii de faliment pentru utilizator.

Cesiunea leasingului este convenabilă utilizatorului deoarece poate obține un preț compensator. Și pentru cesionar este avantajoasă cesiunea; el va avea un bun deja existent, depășind fazele preliminare de realizare a leasingului. Transferul bunului la cesionar poate avea loc chiar și cu o parte din activul cedentului.

Cesiunea se realizează printr-un contract care va cuprinde următoarele clauze:

identificarea părților;

motivația cesiunii;

acordul cesiunii (in principiu, va exprima stadiul derulării leasingului);

obligațiile cesionarului.

Cesionarul va prelua bunul ce formează obiectul leasingului în starea în care se află la data intrării în vigoare a convenției. De asemenea, va prelua în integralitate obligațiile cedentului față de finanțator, și anume:

plata redevențelor și a celorlalte obligații, fără a le putea modifica decât cu acordul prealabil al finanțatorului. Trebuie menționat că este necesară a fi inclusă și o clauză rezolutorie, respectiv un pact comisoriu de gradul IV – rezilierea de plin drept – pentru cazul nerespectării de către cesionar a obligațiilor asumate;

plata amortizmentelor deja plătite în schimbul transferului dreptului de opțiune. Dar cesionarul nu va putea fi obligat la plata marjelor de profit și a redevențelor care reprezintă chiria și deja au fost plătite de utilizatorul cedent;

daca părțile convin, și primele de asigurare plătite de cedent pot fi incluse în prețul plătit de cesionar.

Criteriile de evaluare a prețului cesiunii leasingului au fost analizate (mai ales pentru imobile) și au fost evidențiate două posibilități (în dreptul francez):

Cazul contractului cedat după o scurtă perioadă în care dreptul de opțiune de cumpărare a bunului nu poate fi exercitat. În această situație, cesionarul va avea în vedere valoarea redevențelor până la expirarea contractului pe care îl va indexa cu 15% în funcție de o inflație anuală de 3%.

Cazul contractului cedat după 12 ani, când dreptul de opțiune se poate exercita.

Finanțatorul își poate păstra dreptul de garanție și asupra cedentului, ceea ce are semnificația unei solidarităâi pasive între cedent și cesionar, chiar dacă este absentă o clauză convențională în acest sens.

S-a statutat că garanția solidarității ramâne valabilă și în situația în care cedentul se află în faliment. Solidaritatea are și funcția unei adevărate garanții a realizării creanței.

Regula solidarității funcționează și în cazul cesiunilor succesive, toti cedenții raspunzând solidar față de finanțator.

Legislația noastră nu face referire la cesiunea leasingului și nici a solidarității cedenților. Problema urmează a fi rezolvată prin convenția părților. Dacă părțile nu stipulează în acest sens, se vor aplica dispozițiile art.42 C.com. care prevede că “în obligațiile comerciale codebitorii sunt ținuți solidar”.

Datorită caracterului intuitu – personae al contractului, finanțatorul are puteri depline de dispoziție asupra realizării operațiunii.

Drepturile finanțatorului trebuie circumscrise art. 1418 alin.1 C.civ. care stabilește dreptul locatorului de a subînchiria dacă nu i-a fost interzis; alin.2 precizează că pentru a nu-și putea exercita locatorul facultatea de a subînchiria trabuie să existe o stipulație expresă în acest sens. Interdicția transmiterii locațiunii, stipulată în contract, transformă locațiunea într-un contract intuitu – personae.

În consecință, în cazuI leasingului este necesară convenția expresă a părților relativă la posibilitatea de a transmite drepturile și obligațiile contractuale.

S-a mai precizat că cesiunea trebuie să respecte condițiile convenite în contractul principal, dar cu posibilitatea de a conveni și în mod diferit cu acordul locatorului. Astfel, se vor aplica art.1429-1430 C.civ. privind regulile comune ale locațiunii.

În fine, cesiunea constituie o vânzare a dreptului de folosință și aceasta impune notificarea sa către locator / finanțator (sub sancțiunea inopozabilității).

Cum Codul civil reglementează doar cesiunea drepturilor, locatorul va ramâne în continuare obligat față de locator, dacă acesta nu-l absolvă în mod expres.

Față de cesionar, cedentul garantează, în baza art.1392 C.civ., numai dreptul de folosință la data încheierii convenției, nu și îndeplinirea obligațiilor de către finanțator. În concluzie, cesionarul poate prin acțiune directă să pretindă finanțatorului executarea sau rezilierea cu daune a contractului, în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligațiilor ce-i revin.

Cât despre dovada cesiunii, aceasta se face și pentru leasing, ca și în cazul contractului de vânzare-cumpărare a creanței, completată cu prevederile art. 46-52 și 54-57 privind probațiunea obligațiilor comerciale.

Opozabilitatea cesiunii față de debitorul cedat-furnizor

Este bine cunoscut faptul că față de terți, cesiunea le este opozabilă doar din momentul îndeplinirii formalităților de publicitate constând fie în notificarea facută debitorului cedat, fie în acceptarea acestei cesiuni prin act autentic față de acesta. Lipsa acestor formalități face inopozabilă operațiunea de cesiune față de terți și deci față de debitorul cedat.

În cazul leasingului, dacă părțile acestei cesiuni nu efectuează formalitățile de publicitate, cesionarul-utilizator nu poate invoca creanța sa față de furnizor. În privința neîndeplinirii formalității de autentificare a acceptării cesiunii, când această acceptare se realizează prin înscris sub semnatură privată, opozabilitatea va fi asigurată doar față de debitorul cedat-furnizor, nu și față de terți.

Dacă aceste formalități nu au fost respectate, utilizatorul, pentru a-și asigura opozabilitatea cesiunii o va înscrie în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (cf. cu

Titlul VI, art.2 lit.a din Legea nr.99 /1999). Prin art. 98 al aceluiați Titlu este instituită chiar o preferință a cesiunii înregistrată în arhivă față de cea notificată sau acceptată de către debitorul cedat-furnizor.

Încetarea contractului de leasing.

Exercitarea dreptului de opțiune al utilizatorului în sensul restituirii bunului luat în leasing la data stipulată în contract, duce la încetarea efectelor contractului de leasing, cu alte cuvinte, contractul de leasing încetează prin ajungerea la termen. Dacă utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului, contractul de leasing încetează, de asemenea, să își mai producă efectele, din momentul transferării dreptului de proprietate de la finanțator la utilizator, prin achitarea valorii reziduale. Manifestarea dreptului de opțiune acordat de lege utilizatorului, în sensul folosirii în continuare a bunului dat în leasing, nu duce la încetarea efectelor contractului de leasing, acesta continuându-și efectele, în condițiile stipulate în contract sau în noile condiții stabilite de părți. În ceea ce privește, încetarea contractului de leasing la termen, utilizatorul are trei posibilități: să achiziționeze bunul, să-l restituie sau să continue contractul de leasing.

a) Achiziția bunului

La expirarea perioadei de locațiune, își poate exercita dreptul de opțiune de a cumpăra bunul folosit, la valoarea reziduală. Ca excepție, dreptul de opțiune de a achiziționa bunul se poate exercita și până la expirarea contractului de leasing, dacă utilizatorul formulează o ofertă fermă și irevocabilă de cumpărare. Deci utilizatorul poate cumpăra bunul folosit la valoarea reziduală, dacă părțile nu au convenit altfel.

În contractele de leasing imobiliar este utilizată și o altă tehnică de achiziție pentru situația în care terenul pe care se află construcția este proprietatea utilizatorului care îi permite societății de leasing să construiască, în această situație, proprietatea asupra construcției este transmisă utilizatorului în conformitate cu o clauză expresă din acest contract.

b) Restituirea bunului

Dacă utilizatorul nu își manifestă intenția de a achiziționa bunul ori de a prelungi contractul de leasing, el este obligat a restitui bunul folosit la momentul expirării contractului ori altă dată convenită de părți.

Lucrul trebuie restituit in starea în care se află, dar fără depășirea gradului de uzura normală cauzata de folosință. Deteriorările care exced uzurii normale sunt imputabile utilizatorului care datorează despăgubiri societății de leasing. Asupra nivelului de uzură și a deteriorărilor aduse bunului urmează a decide instanța de judecată sau arbitrii. Pare firesc a considera că arbitrajul furnizorului este cel mai indicat. Sub acest aspect o clauză de arbitraj poate fi inclusă în contractul de leasing sau poate forma obiectul unei înțelegeri separate.

Restituirea bunului este o soluție neconvenabilă pentru societatea de leasing, având în vedere că aceasta are în obiectul de activitate operațiuni financiare, iar nu folosirea în concret de bunuri materiale. În situația în care bunul utilizat este uzat moral, ori fizic, iar societatea de leasing nu-1 mai poate exploata, societatea de leasing va acționa în baza legii amortizării și va casa acele bunuri.

c) Prelungirea contractului de leasing

Utilizatorul poate să ceara societății de leasing reînnoirea contractului de leasing, sens în care îi va adresa o cerere înainte de expirarea contractului. Contractul de leasing este un contract cu termen, ceea ce face să nu fie posibilă o prorogare a termenului, însă se poate reînnoi contractul de leasing care va conține dispoziții diferite de cele din vechiul contract privitoare la modul de derulare a acestuia. Aceasta este necesar pentru ca bunul se afla într-un anumit stadiu de uzură cauzat de folosința anterioară, iar redevența va trebui să fie determinată în funcție de aceasta. Negocierile între părți vor avea în vedere valoarea reziduală a bunului.

Încetarea contractului de leasing înainte de termen

În practica comercială, în contractele de leasing părțile pot insera clauze de reziliere de plin drept, chiar dacă nu sunt prevăzute de lege. Aceste clauze pot fi în interesul creditorului sau al utilizatorului și evită desfacerea pe cale judiciară a contractului.

Rezilierea

Rezilierea anticipată este o sancțiune pusă de legiuitor la indemâna societății de leasing, dar părțile pot conveni și rezilierea în favoarea utilizatorului.

O.G. nr.51 /1997 stabilește situațiile în care finanțatorul poate solicita rezilierea anticipată a contractului de leasing:

a. în cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în contract – art.14 alin1;

b. în cazul în care utilizatorul se află în stare de reorganizare judiciară sau faliment – art.14 alin.1 (se va ține cont și de alegerea judecătorului-sindic);

c. în cazul în care utilizatorul nu își execută obligația de plată a redevenței – art.15.

Pentru reziliere nu mai este așadar obligatorie introducerea printre clauzele contractului de leasing a unor pacte comisorii. Normele cuprinse în art.14 alin.1 și art.15 au o formulare imperativă și permit societății de leasing “rezilierea unilaterală a contractului de leasing” pentru situații determinate. Ca urmare, în lipsa unui pact comisoriu, contractul de leasing se completează cu prevederile Ordonanței.

Pentru a facilita finanțatorului satisfacerea drepturilor acordate legiuitorul a prevăzut la art.8 din O.G. nr.51 /1997 că în caz de reziliere a contractului din vina utilizatorului contractul de leasing se constituie cu titlu executoriu.

În dreptul francez s-a reglementat o soluție opusă. Astfel, legea din 1966 a stabilit ca obligație în sarcina părților contractante, sub sancțiunea nulității, de a prevedea condițiile de reziliere la cererea finanțatorului. Curtea de Casație a constatat caracterul legal al dreptului societății de leasing de a solicita rezilierea, dar aceasta nu împiedică părțile de a determina modalitățile dreptului de reziliere care trebuie să fie liber consimțite.

De lege ferenda, se impune a fi prevăzută în favoarea societății de leasing o despăgubire ca urmare a rezilierii, egală cu totalitatea redevențelor neachitate.

Principala consecință a rezilierii unilaterale a contractului constă în încetarea raporturilor juridice care leagă finanțatorul de utilizator, acesta fiind obligat la restituirea bunului, iar pentru cazul art.15 și plata tuturor redevențelor.

Pactele comisorii

În practică, toate contractele de leasing conțin pacte comisorii exprese care permit locatorului să obțină rezilierea, fără a fi necesară intervenția justiției. Aceasta pentru cazul de neplată a redevențelor, dar chiar și în situația de executare voluntară a contractului, când continuarea lui poate deveni periculoasă pentru finanțator, cum ar fi reorganizarea judiciară sau falimentul utilizatorului, cesiunea s.a.

Cu privire la clauza de reziliere, dacă acesta reia unul din cazurile reglementate de Ordonanța nr.51 /1997, este un pact comisoriu de gradul I care presupune a fi constatat de instanța de judecată, conform regulilor de drept comun. Societatea de leasing va trebui să se adreseze instanței cu o acțiune privind rezilierea contractului de leasing. Pentru că suntem în prezența unor raporturi juridice comerciale, instanța nu poate dispune un termen de grație în favoarea debitorului, iar punerea sa în intârziere se face de drept la data la care creanța a devenit exigibilă. Aceasta și pentru imobile, deoarece doctrina consideră operațiunile de leasing imobiliar drept operațiuni comerciale.

Dacă este vorba de pactul comisoriu de gradul l, rezoluțiunea va fi pronunțată de instanță. Pentru celelalte pacte comisorii de gradele II, III și IV instanța nu va pronunța, ci doar va constata rezoluțiunea și va obliga pe utilizator la restituirea bunului.

Condițiile rezolutorii și suspensive

În materie de leasing imobiliar, contractul este însoțit adesea de condiția rezolutorie, pentru cazul neobținerii autorizației de construcție, ori de neachiziționare a terenurilor avute în vedere pentru edificarea construcțiilor, ori de nerealizarea construcțiilor convenite.

În alte situații este prevăzută clauza potrivit căreia contractul de leasing nu va produce efecte decât în cazul realizării condiției (care este suspensivă) de achiziționare a imobilelor la care se referă contractul având ca obiect dotarea cu mobile prin leasing.

De aceea, chiar dacă contractul de vânzare sau de leasing nu cuprind condițiile formulate în termeni juridici, ele se ințeleg una prin cealaltă, intrucât, în acest caz, un contract este încheiat în considerarea unui alt contract.

CAPITOLUL III. ALTE OPERAȚIUNI CE AU ACEEAȘI NATURĂ JURIDICĂ CA ȘI OPERAȚIUNILE DE LEASING IN DREPTUL INTERNATIONAL

Avânt economic sau recesiune, război sau pace, relații economice dezvoltate sau incipiente, dorința de a iniția și promova o afacere, căutarea unor oportunități adaptabile condițiilor concrete au fost și se dovedesc a fi momente sau împrejurări în care omul s-a adaptat și prin suplețea demersurilor mentale a găsit soluții, concretizate ulterior în instrumente juridice menite să ducă înainte activitatea de creare a valorilor ce justifică și motivează existența umană.

Studiul oricărui fenomen social, și cu atât mai mult evoluția unei instituții juridice cu aplicabilitate imediată în mediul economic, implică sesizarea momentului și necesității apariției, iar eternele întrebări, de ce și pentru ce, pot căpăta conotații cu trimitere spre cercul vicios.”

S-a apreciat chiar – în literatura juridică străină – că „noțiunea de leasing este la fel de veche precum omenirea”, susținându-se că primele vestigii ale leasingului au fost descoperite în Mesopotamia, Egipt și Grecia.

S-a exprimat însă și ideea că prima formă de materializare a operațiunilor de leasing s-a conturat în dreptul roman, afirmându-se în acest sens că „leasingul își află rădăcinile în forma arhaică a creditului pe care o constituia în dreptul roman „fiducia”: împrumutătorul își rezerva pentru garanția creanței sale proprietatea unui lucru”5.

Nu totdeauna aspectele practice, concretizate în modul ales obținerii unui rezultat economic, au fost conștientizate ca reprezentând un început al reglementării unui segment de activitate, dar analiza în timp și în spațiu oferă imaginea în mișcare ascendentă a fiecărei idei ce a contribuit incipient sau decisiv la procesul de cristalizare a instituțiilor juridice, fără de care rigoarea din sfera economicului ar rămâne un simplu deziderat.

Privit în evoluția sa, leasingul se dovedește a fi un instrument folosit sub diferite forme, din vremuri ce se pierd în milenii, dar esențial este că a fost determinat în apariția sa de cauze obiective.

În continuare vor fi analizate operațiunile ce sunt asimilate în mod incorect activităților de leasing.

3.1. Lease (S.U.A.).

Primele operațiuni care prefigurau leasingul modern aveau loc în S.U.A. spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel în 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaților iar acest contract avea să fie denumit „LEASE”.

Contractul unui „lease” desemna „locațiunea” bunurilor imobile. Finalitatea lui era exploatarea unui imobil de către un neproprietar.

Contractul „lease” este un mijloc de dezmembrare a dreptului de proprietate și de exploatare distinctă a atributelor acestuia.

O altă particularitate a „lease-ului” era termenul foarte lung pe care se încheia.

În 1936 „Safe Stores Inc.” a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul „Safeway Stores”. Având nevoie de capital mobil, acesta l-a vândut imediat unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar în regim „lease”, pe o perioadă îndelungată. Cam în aceeași perioadă o operațiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operațiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanție, imobil care urma să fie exploatat în regim „lease” timp de 99 ani, după care utilizatorul avea opțiunea cumpărării bunului.

„Leasingul financiar” este strâns legat de omul de afaceri californian D. P. Bootle care, alături de câțiva prieteni, a fondat în 1952 „United States Leasing Corporation”, prima societate specializată în operațiuni de leasing a echipamentelor mobiliare, societate care este astăzi una din cele mai puternice în domeniu.

Totul a pornit de la o experiență personală a lui D. P. Bootle de pe vremea când era managerul unei întreprinderi de produse alimentare. Bootle, beneficiind de o comandă foarte profitabilă și nedispunând de utilajele necesare și nici de banii necesari, a hotărât să închirieze în sistem asemănător contractului „lease” utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. Atunci Bootle și-a dat seama că această metodă eficientă de finanțare are foarte multe șanse de reușită în viitor și a pus chiar bazele propriei sale afaceri. Astfel „U.S. Corporation”, cu sediul la San Francisco, având un capital inițial de 20.000 U.S.D., finanța după numai 2 ani operațiuni de leasing pentru diverse echipamente în valoare de 3 mil. U.S.D.

Societățile de leasing s-au înmulțit rapid în S.U.A.. În 1959 acestea operau cu 300 mil. U.S.D., în 1967 cu peste, 5 mld. U.S.D. în 1970, cu cca 7 mld. U.S.D., ritmul mediu anual al operațiunilor de leasing în S.U.A. ridicându-se la 10-15 %.

Această extindere rapidă a leasingului în S.U.A., după cel de-al doilea Război Mondial s-a datorat nevoilor enorme de capital pentru restructurarea industriei bazată pe producerea armamentelor. Această restructurare presupunea mari investiții care în majoritatea cazurilor erau finanțate din credite. Însă acordarea de credite era deosebit de riscantă pentru bănci, investitorii nefiind în posibilitatea să prezinte garanții corespunzătoare cerute de către acestea. În astfel de condiții cea mai corespunzătoare garanție s-a dovedit a fi asupra dreptului de proprietate. Astfel băncile, pentru a minimiza riscul nerambursării creditelor de către debitori, nu acordau credite, ci (ele sau eventual societățile de leasing finanțate de către bănci) cumpărau bunurile de investiții și cedau dreptul de folosință beneficiarilor contra unei chirii plătite la anumite termene bine stabilite. Dreptul de proprietate rămânea la bancă iar dacă chiriașul nu plătea sumele stabilite prin contract, atunci proprietarul  proceda la luarea bunurilor ce-i aparțineau, urmând să găsească un alt beneficiar. Avantajul era pentru ambele părți: băncile (sau marii investitori) reducea astfel riscul plasării banilor în afaceri dubioase iar clienții au înțeles astfel că, pentru ei nu dreptul de proprietate asupra bunurilor conta ci dreptul de folosință. Leasingul a luat o atât de mare amploare în S.U.A. și datorită facilităților fiscale mari date în acest sens.

Principalele susținătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile, fie indirect prin intermediul unor societăți specializate de leasing, fie direct, după ce acestea au primit autorizarea să desfășoare astfel de operațiuni. În 1963 cea mai importantă rețea bancară, National Banks, a primit această autorizație, urmată de Bank Holding Companies, în 1970. Până în 1975, deci în mai puțin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfășoare operațiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane. SUA este liderul mondial în domeniu, atât ca volum al tranzacțiilor     (140. mld în 1994) cât și din punct de vedere al penetrării pieței (30 % din volumul valoric al investițiilor).

Mai trebuie mentionat faptul ca la origine, termenul „lease” era folosit exclusiv în domeniul „imobiliar”. Astăzi, cuvântul privește un larg evantai de tranzacții, în mod special în materie funciară, dar și cu privire la încheierea bunurilor mobiliare.

3.2. Renting (Franța)

În Europa leasingul a pătruns mai târziu, mai întâi în Anglia și apoi răspândindu-se mai ales în țările occidentale Germania, Franța, Olanda, Belgia. Se pun bazele juridice ale leasingului pentru fiecare țară iar terminologia cunoaște unele nuanțări: de exemplu, în Franța apare sub denumirea de „renting”.

Prin „renting” se înțelege exploatarea unui bun închiriat, pentru perioade cu durate diferite, a unor bunuri care se află într-un depozit preexistent de valori standard.

În cazul „renting-ului” după trcerea unei perioade inițiale contractul poate fi reziliat de către utilizator. Specific acestei operațiuni este că amortizările pentru bunul închiriat sunt repartizate și suportate decătre toți utilizatorii.

De asemenea, riscurile bunului rămân în sarcina proprietarului, acesta fiind specializat pentru operațiunile de srvice. De altfel, finanțatorul are obligația întreținerii bunului închiriat.

„Renting”-ul este utilizat mai ales la automobile și calculatoare.

3.3. Hire

Este asemănător cu „renting”-ul. Presupune închirierea pe termen scurt (mai scurt decât în cazul „renting”-ului) a unor mijloace de transport, aparate și utilaje, inclusiv a service-ului aferent.

3.4. Konsumguterleasing (Germania și Suedia).

Acest contract presupune închirierea unor bunuri destinate consumației.În această situație se realizează nu numai un „leasing operațional”, ceea ce înseamnă o închiriere în baza unui contract ce poate fi oricând reziliat, având ca obiect bunuri standarnizate (televizoare, telefoane, automobile, etc.).

Chiar dacă prin contract ar fi prevăzută interdicția de reziliere, tot nu poate fi vorba de o adevărată operațiune de leasing, deoarece principiul de bază al autofinanțării din profitul obținut, poate fi reziliat numai când obiectul contractului este constituit din valori care aduc profit.

3.5. Hersteller (Franța și Germania).

Nu poate fi considerată operațiune de leasing tranzacția cunoscută în Germania sub numele de „Hersteller- Leasing” sau „Produzenten-Leasing”, iar în Franța „ leasing fornisseur” ori „leasing direct. În aceste cazuri rolul fabricantului sau al constructorului este acela de a pune la dispoziție bunul, dar fără a realiza și o activitate de finanțare.

Operațiunile de leasing direct, frecvente în S.U.A. , se realizeauă atunci când o societate comercială bancară își asumă rolul de finanțator. Leasingul direct are loc în S.U.A. în situația în care tranzacția este încheiată prin intermediul unei societăți de leasing, dar și cu fabricantul ori furnizorul, căruia o bancă i-a pus la dispoziție fondurile necesare.

În materie imobiliară suntem în prezența unei operațiuni de leasing direct în cazul tranuacției încheiată de către finanțator direct cu utilizatorul, fără intervenția unei societăți. Dacă în tranzacție intervine și furnizorul suntem în prezența unei operațiuni de leasing indirect.

Concluzionând, în legătură cu cele mai înainte examinate, reținem că deși unele tranzacții enunțate cuprind parte din criteriile contractului de leasing, nu pot fi asimilate cu acesta.

Poate exista o intervenție directă a fabricantului ori furnizorului, dar o asemenea activitate are caracter comercial, iar nu financiar.

Adevăratul furnizor din contractul de leasing are un rol financiar pentru că el închiriază un credit fără a mai avea legătură cu obiectul transmis în leasing.

Așa numitele „operațiuni de leasing” încheiate direct de furnizor sau fabricanți, prin care se transmite tempoprar unui utilizator folosința unor bunuri, păstrând riscurile, trebuie considerate caa fiind o simplă închiriere, cel mult o formă atipică a leasingului, dar nefăcând parte din categoria adevăratelor contracte de leasing.

CAPITOLUL IV. RELAȚIILE LEASINGULUI CU ALTE INSTRUMENTE JURIDICE

4.1. Asemănări și deosebiri între contractul de leasing și contractul de credit.

Leasingul poate fi asemănat cu un credit, chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acestuia, este un contract pe termen mediu și lung, garantat de un drept de proprietate.

Leasingul constituie o formă de creditare, în cadrul căreia sumele necesare achiziționării bunului se obțin din exploatarea acestuia, iar rambursarea lui se face eșalonat sub forma ratelor de leasing și în final, al prețului rezidual.

Caracteristici diferite între leasing și credit:

a) gradul de finanțare:

– la creditul tradițional, beneficiarul contribuie cu 30-50 % din valoarea investiției;

– la leasing , se asigură finanțare integrală a leasingului.

b) garanția:

– la creditul tradițional, investiția este grevată de o serie de sarcini reale (gaj sau ipoteca);

– la leasing, garanția este constituită chiar de dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

c) forma:

– creditul tradițional este acordat sub formă bănească;

– la leasing, creditul este acordat sub formă de echipament.

d) analiza documentației financiare:

– la creditul tradițional, finanțatorul pune accentul mai mult pe analiza situațiilor financiare post faptica și mai puțin pe analiza previzională;

– la leasing, societatea de leasing, ca societate finanțatoare, pune accentul în principal pe analiza rentabilității proiectului ce va fi finanțat prin leasing, deci are o viziune previzională.

e) politica de credit:

– la creditul tradițional, creditarea se face după o analiză foarte complexă realizată de inspectorul de credite;

– la leasing, politica de creditare a societății de leasing este mult mai dinamică, documentația cerută și analizele efectuate fiind mult mai simple.

Leasingul în forma sa clasică se poate asemăna unui credit de investiții chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acesteia. Din punct de vedere al finanțatorului „leasingul este un credit pe termen mediu și lung, garantat de un drept de proprietate”. „Din punct de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziționării bunului se obțin din exploatarea acestuia iar rambursarea lui se face eșalonat sub forma ratelor de leasing și în final al prețului rezidual. Creditul obținut este însă sub formă de echipamente și nu bănească”.

Cele două noțiuni, însă, prezintă caracteristici diferite referitoare la:

a) Gradul de finanțare

la creditul tradițional beneficiarul contribuie cu 30 %-50 % din valoarea investiției;

la leasing se asigură finanțarea integrală a investiției.

b) Garanția

la creditul tradițional, investiția este grevată de o serie de sarcini reale (gaj, ipotecă);

la leasing garanția este constituită de chiar dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

c) Forma

la creditul tradițional creditul este acordat sub formă bănească;

la leasing creditul este sub formă de echipament.

d) Analiza documentației financiare

la creditul tradițional finanțatorul pune accentul mai mult pe analiza situațiilor financiare  într-o viziune postfaptică și mai puțin previzională;

la leasing, societatea de leasing ca societate finanțatoare pune accentul în principal pe analiza rentabilității proiectului ce va fi finanțat prin leasing, deci are o viziune previzională.

e) Politica de creditare

la creditul tradițional creditarea se face după o analiză foarte complexă realizată de inspectorii de credite;

la leasing, politica de creditare a societății de leasing este mult mai dinamică, documentația cerută și analizele efectuate fiind mult mai simple.

4.2. Asemănări și deosebiri între contractul de leasing și contractul de locație.

A) Leasing versus locațiune (închiriere)

Cea mai importantă delimitare trebuie făcută între leasing și o închiriere obișnuită aici făcându-se cele mai mari confuzii.

Deși contractul de leasing poate fi considerat o variantă a contractului de locațiune, datorită scopului principal, acela de a beneficia de folosința unui bun fără a fi proprietar de drept, există însă o multitudine de deosebiri care conduc la concluzia că leasingul este o operațiune distinctă de o locațiune obișnuită. Printre acestea menționăm:

a)  Dreptul de proprietate asupra bunului

în cazul contractului de locație, la sfârșitul perioadei, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriașului decât în baza unui contract separat de vânzare-cumpărare;

în cazul contractului de leasing, la sfârșitul perioadei de locație, bunul poate trece în posesia beneficiarului în baza redevențelor plătite și a unui preț rezidual

b)   Dreptul  de opțiune

în contractul de locațiune, după încetarea locațiunii, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat;

în contractul de leasing, locatarul are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)  Numărul participanților la operațiune

la închiriere apar doi participanți: cel ce închiriază bunul și chiriașul;

la operațiunile de leasing participă de regulă trei părți: furnizorul, societatea de leasing și beneficiarul.

d)   Inițiativa afacerii

la închiriere, întreprinderea ce dă cu chirie achiziționează bunul din proprie inițiativă;

la leasing bunul se cumpără de către societatea de leasing la cererea expresă a beneficiarului, de aceea nu apare riscul de a nu putea închiria bunul (cel puțin prima închiriere).

e)  Proveniența obiectului tranzacției

contractul de închiriere obișnuită permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând dorește și pe durată optimă;

contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare și modalitățile de amortizare.

f)   Structura obiectului tranzacției

societățile care practică operațiuni de închiriere obișnuită lucrează cu utilaje standard (vagoane, aparatură medicală, centrale electrice de putere mică);

societățile de leasing închiriază pe termen mediu, mașini cu un înalt grad de specializare și care se află sub incidența progresului tehnic galopant.

g)  Clauza de reziliere

la închiriere, beneficiarul plătește chirie atâta timp cât are nevoie de bunul respectiv după care îl restituie, deci poate oricând revoca contractul;

la leasing, beneficiarul plătește chirie până la data prevăzută în contract, chiar dacă nu mai are nevoie de bunul respectiv; în timpul închirierii de bază, în toate formele de leasing, contractul de leasing nu poate fi revocat de nici una dintre părți.

h)   Calculul ratelor de plată

în cazul contractului de locațiune, ratele se stabilesc în funcție de condițiile existente pe piață și reprezintă contravaloarea dreptului de folosință, deci nu se ține neapărat seama de o recuperare a valorii bunului prin nivelul lor;

în cazul contractului de leasing ratele se stabilesc în funcție de prețul de achiziție al bunului cuprinzând cote părți din acesta și de unele elemente cum ar fi dobândă, profit, TVA. Ratele de leasing consumă din „substanța” bunului până îl aduce la valoarea reziduală la sfârșitul contractului.

În cazul leasingului financiar se îndepărtează și mai mult de un contract de locațiune obișnuit, astfel că, aici apar în plus încă două diferențe semnificative față de un contract de închiriere obișnuită și anume:

i)  Riscurile și responsabilitățile

riscurile și responsabilitățile privind bunul închiriat în cadrul contractului de locațiune nu se transferă utilizatorului ci aparțin proprietarului; același lucru este valabil și pentru leasingul operațional, acesta fiind un criteriu important de delimitare a celor două tipuri de leasing;

riscurile și responsabilitățile privind bunul cedat în cadrul contractului de leasing financiar se transferă utilizatorului; pe această cale se aduce atingere concepției tradiționale asupra proprietății și se conferă utilizatorului anumite drepturi reale.

j)   Rolul societății de leasing

de obicei societățile de leasing, atunci când desfășoară operațiuni de leasing financiar, realizează o funcție pur finanțatoare eventual asumându-și riscul asigurării bunurilor închiriate

societățile care practică închirierea obișnuită adaugă alte prestații cum ar fi cele de gestionare, întreținere, consultanță și revizie periodică a utilajelor prin personalul tehnic de care dispune; operațiunile de leasing operațional au preluat, în virtutea asemănării cu închirierile obișnuite astfel de caracteristici sub denumirea generalistă de contract de tip „full-service”.

4.3. Leasingul și vânzarea cu plata prețului în rate.

Unii din criticii acestei noi tehnici de finanțare au susținut că leasingul nu este decât o vânzare cu plata în rate. Dar această teorie este nejustificată. și iată și motivele:

În primul rând, în cazul acestei vânzări, calitatea de vânzător o are o unitate de stat, în timp ce în cazul leasingului nici nu vorbim de vânzător, ci de finanțator, care este o societate comercială cu obiect de activitate specific.

În cazul vânzării cu plata prețului în rate proprietar al bunului devine cumpărătorul; în cazul leasingului proprietar devine finanțatorul. Deci nici nu se pune problema unei transmiteri a proprietății bunului la plata integrală a acestuia în cazul vânzării în rate.

Plata pentru vânzarea în rate se face prin rețineri lunare din salarii. În cazul operațiunii de leasing plata se face din veniturile obținute prin exploatarea bunului închiriat.

Bunurile ce pot face obiectul vânzării în rate, sunt determinate în timp ce bunurile ce pot face obiectul leasingului sunt determinabile, indicându-se doar categoria din care fac parte.

Pentru vânzarea în rate există un contract tip; în cazul contractului de leasing, această nu este tip, părțile determinându-i conținutul (excepția unor clauze de care nu pot deroga).

În cazul în care vânzătorul nu recuperează banii de la cumpărător va obține contravaloarea ratelor de la unitatea unde este angajat. Această are o acțiune în regres față de cumpărător.

În cazul leasingului, dacă utilizatorul nu plătește ratele de leasing, va fi deposedat de folosința bunului și obligat la plata ratelor, cât și la plata celor viitoare, ca o sancțiune pentru neplată.

În cazul vânzării în rate nu putem vorbi de un drept de opțiune ca și la leasing.

Din anumite puncte de vedere leasingul se aseamănă cu o operație de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Asemănarea survine însă numai prin prisma finalității, ambele cedând dreptul de folosință asupra bunului.

Deosebirea  poate fi privită prin prisma următoarelor caracteristici:

a)  Dreptul de proprietate

prin operația de vânzare cu plata în rate un anumit bun este schimbat ca marfă obținându-se echivalentul bănesc și deci este transferat astfel dreptul de proprietate precum și toate riscurile către cumpărător;

în cazul leasingului dreptul de proprietate rămâne locatorului (societății de leasing) și se cedează doar dreptul de folosință împreună cu toate riscurile și obligațiile.

b)  Dreptul de opțiune

în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, o dată cu achitarea ultimei rate, bunul întră automat în proprietatea deplină a cumpărătorului;

în contractul de leasing, locatarul la sfârșitul termenului de leasing are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului sau după caz pentru prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)  Natura juridică a plăților

ratele în cazul vânzării cu plata în rate au rolul de plată a prețului bunului;

redevențele nu au aceiași natură juridică a ratelor, respectiv de plată a prețului, ci rolul de plată a contravalorii dreptului de folosință.

d) Durata

durata de vânzare cu plata în rate este de obicei mult mai scurtă, urmărindu-se doar facilitarea achiziției bunului de către beneficiar;

durata pe care se fac plățile de leasing este mai mare, ideea fiind de finanțare a clientului (în România termenul de leasing este de minim 1 an)..

e)  Dobânda

în cazul vânzării cu plata în rate, la calculul ratelor se percepe o dobândă relativ mică pentru ratele neplătite încă care cuprinde implicit un mod de calcul și un conținut mult mai simplu decât în cazul leasingului.

f)  Fiscalitate

în cazul vânzării cu plata în rate, beneficiarul trece pe cheltuieli nu valoarea ratelor ci amortismentul periodic calculat prin deducerea din masa impozabilă a unui procent anume stabilit de actele normative în vigoare;

în cazul leasingului beneficiarul poate include redevența direct pe cheltuieli.

4.4. Leasingul și mandatul comercial.

Este adevărat că în cadrul contractului de leasing părțile se comportă ca și mandatari (mandat pentru negocieri dat utilizatorului; mandat pentru achiziționarea bunului cu anumite calități stabilite de utilizator dat finanțatorului; mandat de a sta în justiție dat utilizatorului s.a.).

Dar existența mandatului în operațiunea de leasing nu îi dă acestuia natura juridică a mandatului.

Există diferențe majore între cele două contracte:

1. Obiectul mandatului comercial este "tratarea de afaceri", în timp ce obiectul contractului de leasing este un bun.

2. În cazul mandatului mandatarul este remunerat de mandant. În cazul leasingului nu este vorba de o remunerare, deoarece acele mandate mai sus amintite trebuie executate ca obligații ale părților contractante.

3. Un alt aspect este acela că mandatarul nu intră în posesia bunului. În cazul leasingului, utilizatorul va intra în posesia bunului.

4. În cazul leasingului, utilizatorul nu încheie contracte ca și mandatarul, el doar negociează vânzarea-cumpărarea dintre finanțator și furnizor (dar aceste părți pot negocia condiții mai avantajoase).

5. În cazul contractului de mandat cheltuielile pentru executarea mandatului trebuie restituite de mandant către mandatar. În cazul operațiunii de leasing fiecare parte (care execută un mandat) acționează în interes propriu.

6. Mandatul poate fi revocat în orice moment, dar leasingul este un contract irevocabil. Una din asemănări între aceste două contracte constă în caracterul intuitu personae.

7. O altă deosebire este aceea că, în cazul mandatului, mandatarul este obligat să pună la dispoziția mandatului mijloace pentru executarea mandatului. În cazul leasingului, legea nu prevede obligația finanțatorului de a asigura utilizatorului mijloacele pentru a negocia vânzarea-cumpărarea sau pentru a-și executa alte drepturi.

După această analiză se vede și mai lămurit că leasingul este o operațiune juridică de sine stătătoare, chiar dacă este complexă, una dintre cele mai complexe….

Leasingul s-a dovedit a fi un mijloc eficient de finanțare a investițiilor, oferind un plus de siguranță părților. Această formă de finanțare oferă creditorului drept garanție însuși dreptul de proprietate, fapt ce dă creditorului un grad de risc scăzut.

Clientul are libertatea de a nu achiziționa efectiv utilajul; chiar dacă are suspiciuni, el poate încheia un contract de leasing pentru câțiva ani, contract pe care îl poate prelungi înainte de a se decide înaintea cumpărării. Astfel, leasingul (o operațiune juridică) se dovedește un mijloc de vitalizare a unei economii decapitalizate.

CONCLUZII

Creșterea ponderii sectorului privat în România, creșterea mediului concurențial în care companiile activează, a determinat o mai atentă și judicioasă organizare a resurselor financiare și direcționarea lor către cât mai multe sectoare de activitate. În acest fel, leasingul a devenit un instrument de finanțare din ce în ce mai folosit, avantajele acestuia, în comparație cu alte modalități de finanțare, l-a promovat ca fiind un factor important al creșterii economice la nivel global.

Leasingul este soluția ce permite depășirea dificultăților generate de un mediu economic necorespunzător, finanțări limitate și scumpe, birocrația sistemului bancar, și permite companiilor obținerea dreptului de folosință, cu eforturi financiare inițiale minime, asupra unor mașini, utilaje, echipamente tehnologice ce le permite creșterea productivității, rentabilizarea activității, ceea ce conduce la creșterea profitului.

Leasingul s-a dezvoltat și va continua să se dezvolte într-un ritm considerabil chiar dacă au fost și ani de regres și stagnare. Afacerile cu finanțări de leasing sunt în permanență dezvoltare și dinamica lor de progres este necontestabilă. Dezvoltarea dinamică a afacerilor de leasing din ultima perioadă a obligat societățile de leasing să se orienteze în direcția unor strategii clare de procurare a capitalului necesar și pentru un management de finanțare profesional. Dobânzile aferente acestor finanțări sunt incluse ca elemente ale costurilor de finanțare și se regăsesc în calculele care determină ratele de leasing, având importanță determinantă în totalul costurilor afacerilor de leasing și, totodată, în configurația factorilor de concurență pe piața leasingului.

Unul din țelurile principale întreprinzătoare în afacerile de leasing este promovarea unei politici de prețuri care să asigure posibilitățile reale de încheiere a unor contracte de leasing corespunzătoare și prin realizarea acestora să se asigure satisfacerea cerințelor utilizatorului de leasing, precum și rentabilitatea afacerilor pentru producătorul/ furnizorul de leasing și locatorul de leasing.

Leasingul, ca instrument de finanțare, poate să fie eficient și modern numai dacă excelează prin operativitate și prin avantaje față de celelalte forme de finanțare a obiectelor pentru investiții și de procurare a bunurilor de folosință de lungă durată. Unele avantaje oferite de afacerile finanțate prin leasing pot fi:

– leasingul nu imobilizează capitalul propriu și menajează lichiditatea societăților;

– mijloacele financiare economisite prin operațiuni de leasing pot fi folosite ca mijloace circulante în economia societăților;

– posibilitatea de disponibilizare a capitalului și de mobilizare a rezervelor latente prin procesul “sale-and-lease-back”;

– bunurile proprii creditabile ale utilizatorului rămân libere, deoarece obiectul leasingului va reprezenta garanția față de locator;

– leasingul reprezintă o bază sigură de calcule economice pentru afacerile utilizatorului prin ratele de leasing stabilite ferm prin contract;

– prin înregistrarea ratelor de leasing asupra costurilor sunt influențate în mod favorabil obligațiile de impozitare;

– nivelul maxim de creditare stabilit de bănci pentru finanțări nu acționează în cazul valorii leasingului.

Leasingul, pe lângă avantaje, prezintă și unele limite, în sensul că acesta comportă anumite riscuri pentru furnizor și pentru utilizator. Pentru societatea de leasing, riscurile pot crește pe măsura creșterii numărului beneficiarilor, a scăderii exigenței privind solvabilitatea, a creșterii duratei pe care pot acționa factorii aleatori, a creșterii ponderii tranzacțiilor transnaționale.

De asemenea contractul de leasing presupune o instruire specială a personalului, iar derularea operațiunii presupune antrenarea unui număr mare de consilieri și analiști financiari. Pentru finanțatori, dacă prețul contractului nu s-a stabilit într-o monedă stabilă, ratele fixe ale locației pot deveni foarte dezavantajoase în timp. Cel mai mare risc pentru finanțatori există în situația în care un bun utilizat temporar nu își mai găsește solicitanți. Din punct de vedere al utilizatorului, dezavantajul ar putea fi faptul că leasingul este mai costisitor decât creditul bancar și neplata unei singure rate atrage după sine pierderea bunului și obligația de plată a tuturor ratelor restante.

Utilizarea acestui instrument modern de finanțare și investiții va fi benefic și în restructurarea industriei noastre încă etatizată, îndeosebi pentru retehnologizarea și modernizarea ei. Această activitate este în plină dezvoltare și din partea tuturor oamenilor de afaceri se așteaptă o diversificare și perfecționare a acestui instrument de investiții și finanțare.

După părerea mea, leasingul va cunoaște în viitor o dezvoltare serioasă în România. Scopurile și avantajele utilizării lui sunt bine cunoscute deja, conducătorii întreprinderilor dispunând de o oarecare experiență în domeniu în ceea ce privește modul și posibilitățile de utilizare a acestuia și ca urmare cu ocazia deciziilor de investiții se ia în considerare și aceasta din urmă alternativă.

În ceea ce privește oferta de pe piața leasingului și acesta s-a dezvoltat și se dezvoltă în continuare. Societățile de leasing, din punct de vedere al cunoștințelor profesionale și al puterii de capital, s-au întărit, clienții reușind să găsească parteneri pentru orice tip de leasing dorit, putând să se aștepte la un conținut și la clauze ale contractelor cât mai cristalizate. Adică, sub leasing se înțelege peste tot același lucru și ca urmare între diferitele oferte, comparațiile se pot efectua mult mai ușor.

Dar ritmul dorit al dezvoltării este stânjenit de lipsa unei legislații clare, modificările frecvente fac aproape imposibile efectuarea de previziuni cu ocazia acestor operații. După părerea mea, perfecționarea reglementărilor se impune și după republicarea Ordonanței Guvernamentale Nr.51/2008, chiar dacă în prezent, în perioada de constituire a acestei piețe reglementarea prea detaliată este imposibilă.

Potențialul de creștere al industriei leasingului este însă foarte mare, chiar dacă este o industrie la începuturile ei. Stabilitatea pe termen lung a acestei activități este susținută de existența unei rezerve mari de clienți potențiali, neexistând pericolul scăderii acestei cereri sub nivelul ofertei.

Dezvoltarea pieții serviciilor de leasing în România poate fi accelerată ca urmare a:

• semnării de către România a acordurilor de evitare a dublei impuneri;

• folosirii mecanismului de primire a creditelor de la țările mai dezvoltate în condiții avantajoase;

• folosirii avantajelor zonelor offshore;

• acordării serviciilor de leasing într-un pachet cu creditul bancar tradițional;

• stimulării prin diferite metode a subiecților unei operațiuni de leasing.

Dezvoltarea cu succes a activității de leasing în România este împiedicată de:

• neajunsul capitalului de stat pentru organizarea întreprinderilor de leasing;

• dubla calculare a TVA-ului (nu numai la import în țară dar se calculează și din suma ratelor de leasing);

• lipsa infrastructurii pieței;

• lipsa cadrelor de înaltă calificare.

Leasingul devine un instrument progresiv în economia României, care e în stare să atragă investiții, să atragă capital în ramurile de bază a economiei țării, să asigure o susținere reală a businessului mic, să asigure un venit stabil și pe mult timp a băncilor comerciale etc, ceea ce este un mare potențial pentru așa o țară ca România. Se poate afirma că leasingul, la noi în țară, treptat își va mări sfera de activitate, accesibilitatea și va juca un rol tot mai important în dezvoltarea economiei țării.

Așa, deci leasingul este o formă de cooperare economică internațională de investire, care în baza posibilităților atribuite poate fi un impuls de reînarmare tehnică, formarea marilor întreprinderi de producere și a restructurării economiei în general, fiind în realitate un înlocuitor mai ieftin și mai efectiv al creditului.

BIBLIOGRAFIE

C.Bârsan ș.a., „Drepturile reale”, București , Ed. All Beck, 1996

C.Stănescu, „ Teoria generală a drepturilor reale”, Centrul de multiplicare al Universității București, 1973,

Cărpenaru Stanciu -„Drept Comercial Român”, Ed. All, 2003

D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operațiuni de leasing, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998

D. Voiculescu, M. Coraș, Leasing, Editura Științifică si Enciclopedică, București 1985

D.Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Operațiunile de leasing”, Editura Lumina Lex, 2000

Deak Fr., Cărpenaru D.- Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, București, 2001

Dr. Eugeniu Safta Romano, „Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura Graphix, Iași, 1993,

Gabriel Tița Nicolescu- Regimul juridic al operațiunilor de leasing, Editura All. Beck, București, 2003

Gabriel Tița-Nicolescu- Regimul juridic al operațiunilor de leasing, Ed: All Beck, București, 2003

Gheorghe Beleiu -„Drept Civil Român”, Ed. Universul Juridic, 2003.

Ialomițeanu Gh., Voinescu L.- Aspecte juridice, fiscale și contabile privind leasingul, Editura Ecran Magazin, București, 2000

L.Pop,”Teoria generală a obligațiilor”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998

M. Andreica, Leasingul – cale de finanțare a I.M.M.-urilor, Editura Crimm, Bucuresti 1997

Mazilu Dumitru- Dreptul comerțului internațional, Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2000

Molico Tatiana , Wunder Eugen –„Leasingul, un instrument modern de investitie si finantare”, editura CECCAR, Bucuresti 2003

Puiu Alexandru – Managementul afacerilor economice- Tehnici de afaceri economice interne și internaționale, Editura Independența Economică, Pitești, 2003

Puiu Alexandru-"Managementul afacerilor intemationale", Editura Didactica si Pedegogica, Bucuresti, 1996

Roxana Munteanu.

S.Cărpenaru, Fr. Deak în „Contracte civile și comerciale”, Editura Lumina Lex,1993

T.R.Popescu ș.a., „Principii și instituții în dreptul comerțului internațional”, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1980

T.R.Popescu, “Dreptul comertului international”(tratat), Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1976

T.R.Popescu, P.Anca, „Teoria generală a obligațiilor”, Editura Științifică, București, 1968

Zinveliu, „Contracte civile”, Editura Dacia, Cluj, 1978,

Doctrina straina:

*** World Bank, , Leasing in Emerging  Markets, Washington D.C., 1996

Moret, El Nilo y la Civilizacion Egipcia, Ed. Cervantes, 1927.

C.O. Livlin, The History of Leasing, 1986

André J. Charlier, Le leasing immobilier et les formes de placement collectif, Centre d'Etudes Bancaires et Financières, 1971

G. Gloty, The Greek City, 1957.

Legislatie si reviste de specialitate:

Cod Civil, Cod procedură civilă

Convenția UNIDROIT.

D.Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Leasingul” R.D.C., 5/1997

Ordonanța de urgență nr. 51/2008 din 21/04/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

Ordonanța Guvernului nr.51/1997

Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu Contractul de leasing, efectele fata de terti, in Revista de Drept Comercial nr. 10/1997.

Ion Cernaianu, Contractul comercial international de leasing, in Revista de Drept Comercial, nr. 3/1993.

Diana Andrasoni, Leasingul: din creatie a practicii comerciale, in operatiune definita de Ordonanta de urgenta a guvernului nr. 50 din 28 august 1997 Definire si terminologie, in Revista de Drept comercial, nr. 11/1997