Contractele Speciale Si Dreptul European In Materie

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE

1.1. Europenizarea dreptului privat

1.2. Uniformizarea prin directive

1.3. Rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene

1.4. Apropierea legislației civile în statele membre

1.5. Principiile dreptului european al contractelor

1.6. Provocări pentru piața internă

1.7. Contractele dintre întreprinderi și consumatori

1.8. Contractele între întreprinderi

1.9. Alegerea celui mai potrivit instrument de drept european al contractelor

CAPITOLUL AL II-LEA: CONTRACTELE SPECIALE ÎN NOUL COD CIVIL

CAPITOLUL AL III-LEA: CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE BUNURI

CAPITOLUL AL IV-LEA: CONTRACTE DE VÂNZARE INDIRECTĂ ȘI CONTRACTE INTERNAȚIONALĂ DE COOPERARE INDUSTRIALĂ

CAPITOLUL AL V-LEA: CONTRACTUL DE GAJ ȘI CONTRACTUL DE IPOTECĂ

CAPITOLUL AL VI-LEA: SOLUȚIONAREA LITIGIILOR REZULTATE DIN DERULAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

CAPITOLUL AL VII-LEA: PROCEDURI NOTARIALE

7.1. Date statistice

Concluzii și propuneri

Bibliografie

REZUMAT

Principiile dreptului european al contractelor pot fi privite ca fiind produsul unei lungi tradiții, diferențiate prin flexibilitatea sa inerentă și capacitatea de dezvoltare, precum și ca o expresie cu adevărat modernă a unui drept european al contractelor.

Principiile vor să faciliteze comerțul transfrontalier în Europa făcând posibil destinatarilor un set de reguli care să fie detașate de particularitățile oricărui sistem juridic național.

CUVINTE CHEIE

contract

franchising

licență

arbitraj

litigii

notar

INTRODUCERE

Datorită dezvoltării și evoluției societății umane în general asistăm la o continuă multiplicare și diversificare a contractelor care se încheie între diferite persoane fizice sau juridice. Astfel, în prezent se pune tot mai des întrebarea dacă dreptul contractelor (civile b#%l!^+a?și comerciale) reprezintă dreptul special sau dreptul comun în materia contractelor.

Noțiunea de contracte speciale reprezintă o verigă intermediară între teoria generală a obligațiilor, care fixează regulile de formare și de executare a contractelor în manieră generală și abstractă și contractul individual care leagă în mod concret două sau mai multe persoane.

Cele mai multe reguli din Codul civil sunt supletive și părțile pot deroga de la acestea pentru a-și construi propriile lor convenții. Evoluția din prezent este însă alta; astfel, reglementarea unor diferite contracte se impune din cauze economice și sociale și pentru a proteja părțile, asistându-se astăzi la un adevărat recul al libertății contractuale.

S-a afirmat despre evoluția contemporană a dreptului contractelor speciale că pare că este supusă la două legi care guvernează ansamblul dreptului contemporan: specializarea și complicarea progresivă.

Totuși, între teoria generală a obligațiilor (care constituie dreptul comun în materie de contracte) și contractele speciale există o interacțiune și interdependență reciprocă.

Astfel, dreptul contractelor speciale se supune, în lipsa unor reglementări specifice, regulilor generale în ceea ce privește condițiile de validitate ale contractelor (consimțământ, capacitate, obiect și cauză), interpretarea clauzelor contractuale sau executarea convențiilor (principiul forței obligatorii, principiul relativității efectelor).

Pe de altă parte, contractele speciale sunt creatoare ale dreptului comun; acesta din urmă nu este rigid, ci se construiește, zi de zi, de către doctrină și jurisprudență, precum și de unele reglementări speciale pentru anumite contracte care sunt apoi generalizate și de practicile contractuale care devin abstracte. Astfel, sunt generalizate anumite principii (consensualismul), anumite tehnici (stipulația pentru altul, subcontractarea) sau anumite concepte (forța creatoare a aparenței în drept, abuzul de drept, buna-credință, obligația de informare etc.).

Independent de legăturile existente între teoria generală și contractele speciale se observă în dreptul contemporan o tendință de a elabora reguli transversale care se aplică unor categorii de contracte speciale, în special contractelor de furnizare de bunuri și de servicii.

Se creează astfel un fel de drept comun al contractelor de origine legislativă, întrucât se adoptă reglementări comune care vizează protecția consumatorului sau libera concurență, acestea fiind aplicabile tuturor contractelor de furnizare de bunuri sau servicii.

Evoluțiile societății contemporane și faptul că vechiul Cod civil nu mai corespundea realităților prezente au determinat preocuparea legiuitorului român de a adopta un nou Cod civil.

Prin adoptarea noului Cod civil s-a urmărit crearea unui cadru legislativ modern, care să răspundă nevoilor de reformare a instituțiilor și să reflecte realitățile și cerințele societății românești actuale. Acesta trebuia să răspundă, în egală măsură, exigențelor ce decurg din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de integrare europeană și din statutul de stat membru în U.E.

Noul Cod civil român a fost adoptat, împreună cu noul Cod penal, prin procedura asumării răspunderii Guvernului, fiind adoptată în acest sens Legea nr. 287/2009. Ulterior, s-a adoptat Legea nr. 271/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, data intrării în vigoare a acestuia fiind stabilită la 1 octombrie 2011. b#%l!^+a?

În noua reglementare, ca o consecință a abandonării dualismului Cod civil – Cod comercial, s-a impus în mod logic includerea în cadrul său a cât mai multor contracte, inclusiv a celor considerate până acum ca fiind apanajul exclusiv al comercianților. Astfel, au fost avute în vedere contractul de comision, de consignație, de expediție, de transport, de agenție, de intermediere, de cont-curent, de report, de furnizare; de asemenea, contractul de societate constituie dreptul comun atât pentru contractul societate civilă, cât și pentru contractul de societate comercială.

Este de remarcat că, pe un plan mai larg, și la nivelul Uniunii Europene există preocupări pentru unificarea dispozițiilor din diferitele state membre cu privire la contracte în general. Astfel, Comisia Uniunii Europene a adoptat în februarie 2003 Planul de acțiune Pentru un drept european al contractelor mai coerent, care a avut ca scop principal ameliorarea calității acquis-ului comunitar existent în domeniul dreptului contractelor, care să constituie baza pentru un instrument opțional viitor în acest domeniu.

Pentru ameliorarea calității acquis-ului comunitar existent, acest plan a prevăzut două etape. Prima etapă vizează stabilirea unui cadru comun de referință, în care să se stabilească principii comune și o terminologie comună în materia dreptului european al contractelor.

Acest cadru comun a fost proiectat să fie structurat în trei părți. Prima parte urma să includă un anumit număr de principii fundamentale pentru dreptul european al contractelor, aceste principii urmând să servească drept bază pentru alte părți ale cadrului comun de referință, fiind comparabile cu considerentele unei directive.

Celelalte două părți sunt constituite din definiții ale termenilor juridici abstracți ai dreptului european al contractelor (de exemplu, termenii de contract, prejudiciu, daune-interese etc.) și de norme care să reprezinte regulile uniforme (acestea privesc încheierea, validitatea sau interpretarea contractelor, executarea sau neexecutarea lor, încetarea etc.). Aceste definiții și norme sunt însoțite de comentarii comparabile cu structura principiilor Lando, care să clarifice dispozițiile dreptului comunitar sau ale drepturilor naționale din care sunt derivate.

Comisia Uniunii Europene a intenționat să pregătească acest cadru comun de referință prin șase programe cadru de cercetare, sursa acestor programe fiind diferitele drepturi naționale ale țărilor membre U.E. în domeniul contractelor. Astfel, prin compararea diferitelor reglementări naționale se pot elabora denumiri comune și se pot defini cele mai bune soluții pentru probleme similare.

De asemenea, s-a stabilit importanța analizării jurisprudenței în domeniul contractelor și, în special, a deciziilor instanțelor supreme din fiecare stat membru al U.E. O asemenea analiză este importantă pentru țările din sistemul de drept de common law, dar permite în același timp să fie determinate acele soluții naționale care și-au dovedit valoarea în practică și care au condus la rezultate satisfăcătoare. Un rol important îl au și modelele și experiența avocaților și a camerelor de comerț naționale și internaționale, în special în ceea ce privește contractele standardizate. b#%l!^+a?

Bineînțeles, un rol important îl are și dreptul comunitar existent, cadrul comun de referință urmând să amelioreze acest drept și să propună soluții pentru reducerea dificultăților de aplicare a acestui drept de către statele membre ale U.E., acest cadru urmând să servească drept bază pentru un instrument opțional în materie de drept european al contractelor.

A doua etapă este reprezentată de utilizarea propriu-zisă a acestui cadru comun de referință. În acest sens, este utilizat de către Comisia U.E. acest cadru comun de referință, dar în același timp aceasta invită legislatorul comunitar, adică Parlamentul U.E. și Consiliul U.E. pentru a face amendamente la propunerile Comisiei.

Planul de acțiune menționează apoi oportunitatea și importanța unui instrument opțional, care să pună la dispoziția părților contractante un ansamblu independent de reguli care să constituie dreptul aplicabil contractului. Acesta nu ar înlocui dreptul contractelor din fiecare țară membră a U.E., ci ar putea fi aplicat prin voința părților unui contract, dacă el ar corespunde mai bine nevoilor lor economice și juridice decât dreptul determinabil prin regulile dreptului internațional privat.

Acest instrument opțional ar trebui să țină cont de domeniile pertinente pentru piața internă a U.E., Planul de acțiune menționând în acest sens dispozițiile referitoare la formarea și validitatea contractelor, precum și la executarea sau neexecutarea obligațiilor contractuale. Probleme concrete ar ridica exigențele formale de încheiere a contractelor, regimul reprezentării sau aplicarea transfrontalieră a contractelor standardizate.

O chestiune particulară interesantă este de a stabili dacă instrumentul opțional ar trebui să se refere și la anumite contracte specifice sau numai la contracte în general. În acest sens s-a susținut în doctrină că aceste contracte specifice ar trebui să fie reținute în măsura în care ele pot facilita tranzacțiile pe piața internă a U.E.. Astfel, instrumentul opțional s-ar orienta asupra contractelor transfrontaliere de o importanță economică considerabilă; asemenea contracte ar fi contractele de vânzare, contractele de servicii (între acestea figurând și contractele de intermediere), contractul de asigurare sau contractele care privesc formele de distribuție transfrontalieră de produse sau servicii.

În acest fel, acest instrument opțional ar contribui la construirea și consolidarea pieței unice la nivelul Uniunii Europene, putând constitui baza pentru adoptarea în viitorul nu prea îndepărtat a unui Cod european al contractelor.

Făcând pași înainte pe acest drum, Comisia U.E. a elaborat la 1 iulie 2010 Cartea Verde privind opțiunile de politică în perspectiva unui drept european al contractelor pentru consumatori și întreprinderi.

S-a constatat astfel că piața internă a U.E. este construită pe o multitudine de contracte reglementate de legi naționale diferite în materie contractuală, iar diferențele dintre legislațiile naționale în materie contractuală pot genera costuri suplimentare ale tranzacțiilor și incertitudine juridică pentru întreprinderi, conducând la o lipsă de încredere a consumatorilor în piața internă.

Scopul acestei cărți verzi este de a stabili opțiunile cu privire la modul de consolidare a pieței interne, prin realizarea de progrese în domeniul dreptului european al contractelor și să lanseze o consultare publică în legătură cu acestea.

Un instrument de drept europeaasigurare sau contractele care privesc formele de distribuție transfrontalieră de produse sau servicii.

În acest fel, acest instrument opțional ar contribui la construirea și consolidarea pieței unice la nivelul Uniunii Europene, putând constitui baza pentru adoptarea în viitorul nu prea îndepărtat a unui Cod european al contractelor.

Făcând pași înainte pe acest drum, Comisia U.E. a elaborat la 1 iulie 2010 Cartea Verde privind opțiunile de politică în perspectiva unui drept european al contractelor pentru consumatori și întreprinderi.

S-a constatat astfel că piața internă a U.E. este construită pe o multitudine de contracte reglementate de legi naționale diferite în materie contractuală, iar diferențele dintre legislațiile naționale în materie contractuală pot genera costuri suplimentare ale tranzacțiilor și incertitudine juridică pentru întreprinderi, conducând la o lipsă de încredere a consumatorilor în piața internă.

Scopul acestei cărți verzi este de a stabili opțiunile cu privire la modul de consolidare a pieței interne, prin realizarea de progrese în domeniul dreptului european al contractelor și să lanseze o consultare publică în legătură cu acestea.

Un instrument de drept european al contractelor ar putea avea forme diverse, de la un instrument cu caracter neobligatoriu, menit să îmbunătățească coerența și calitatea b#%l!^+a?legislației U.E., la un instrument cu caracter obligatoriu care ar constitui o alternativă la pluralitatea de regimuri existente în materie contractuală, oferind un singur set de norme în materie. Ca observație generală, instrumentul Uniunii est disponibil în toate limbile oficiale. Acest lucru aduce beneficii tuturor părților implicate, legiuitorilor care au nevoie de îndrumare, judecătorilor care aplică regulile și părților care negociază termenii contractului.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE

Problema a fost abordată încă din anul 1900 la Congresul de Drept Comparat ce a avut loc la Paris. Acest congres a fost socotit în mare măsură ca fiind actul de naștere a dreptului comparat modern, inspirat de ideea unui drept comun al umanității civilizate, dreptul comparat fiind în măsură să poată valorifica diferențele accidentale care separă sistemele juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene. Această sarcină cheie a comparatismului juridic a început să se concretizeze abia după sfârșitul Primului Război Mondial, când a fost creat Institutul Internațional pentru unificarea dreptului privat la Roma (U.N.I.D.R.O.I.T.).

Prin anii ’60 s-a creat o a doua organizație consacrată unificării internaționale a dreptului privat – U.N.C.I.T.R.A.L. După unele opinii, influența celor două organisme asupra evoluției dreptului privat a fost mai degrabă modestă, până în prezent cel mai mare succes al acestora fiind pregătirea Convenției privind contractele pentru vânzarea internațională de mărfuri (C.I.S.G.), document care privește un domeniu cheie al dreptului privat, în prezent intrat în vigoare în mai mult de 60 de state, dintre care și state membre ale Uniunii Europene și care a devenit din ce în ce mai important pentru practica juridică.

1.1. Europenizarea dreptului privat

Având în vedere dificultățile considerabile pe care le întâmpină unificarea juridică la nivel global, desigur, inevitabile, precum și marile divergențe dintre sistemele de drept ale diferitelor națiuni și popoare, care nu sunt neapărat datorate unor accidente ale istoriei sau ale hazardului, acestea pot, crede Reinhard Zimmerman, deopotrivă să fie fondate pe diferențe culturale, economice ori politice fundamentale. Acest fapt face însă ca unificarea juridică să aibă un succes mult mai mare decât atunci când aceasta ar avea în vedere sistemele de drept ale națiunilor care se află la un nivel de evoluție culturală și economică aproape similară și care, între altele, împărtășesc aceeași experiență istorică și aceleași concepții politice fundamentale.

Dacă asemenea națiuni se unesc într-o comunitate economică, unificarea regimului juridic, mai cu seamă privind tranzacțiile comerciale, mai devreme sau mai târziu, se va realiza datorită importanței considerabile practice și politice. Urgența promovării unui drept privat european determină o evoluție juridică contemporană remarcabilă. În acest proces, comparatismul juridic poate avea un rol important.

1.2. Uniformizarea prin directive

Cu toate că prim-președintele Comisiei Europene, a atras atenția încă din anul 1964 asupra necesității unei armonizări a dreptului privat în Europa, știința dreptului privat nu a primit cu adevărat provocarea decât prin anii ’90, când a fost lansat un program ambițios în domeniul societăților comerciale, astfel încât primele două directive au vizat miezul dreptului privat tradițional. Se pare însă că numai directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii din 1993 a marcat, indubitabil, pentru juriștii europeni, faptul că dreptul privat european a dobândit o nouă dimensiune.

Un alt pas important în europenizarea dreptului privat prin intermediul directivelor Comunității Europene a fost adoptarea Directivei privind vânzarea și garantarea bunurilor de b#%l!^+a?consum din 1999. De altfel, încă din dreptul roman, contractul de vânzare a fost întotdeauna tipul central de contract pentru transmiterea în viața comercială, iar directiva s-a dorit a fi un model în vederea codificării europene a reglementărilor privind vânzarea. Menționez că în Germania, această directivă a provocat reforma cea mai importantă a BGB (Codul civil) după intrarea în vigoare a acestuia.

În prezent, există peste douăzeci de directive în domeniul dreptului privat tradițional, precum și multe altele în afara acestuia. Această din urmă categorie de reglementări formează un bric-a-brac de măsuri legislative individuale adăugate la peisajul dreptului privat general, care adeseori nu se armonizează cu acest cadru și nu se articulează foarte bine între ele. Astfel, confuzia care anturează încă noțiunea de consumator, noțiune cheie în domeniul dreptului consumatorului, poate constitui un exemplu, cu toate că evoluția sa a fost dominantă în ultimii 25 de ani în Uniunea Europeană.

Tot asemenea, nu putem determina cu claritate care sunt raporturile dintre figura juridică a contractului de consum și regimul juridic general al contractului. De altfel, toate directivele care au contribuit sau vor contribui la constituirea unui drept privat european sunt fundamentate pe dispozițiile art. 95 TCE sau, mai precis, așa cum rezultă din termenii directivelor în chestiune, în special pe art. 95. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, aceasta a pus accentul pe faptul că Uniunea Europeană nu poate lua măsuri pentru apropierea reglementărilor statelor membre decât cu scopul ameliorării funcționării pieței comune interne.

1.3. Rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene

Armonizarea juridică pe cale legislativă în cadrul Uniunii Europene este, desigur, nesatisfăcătoare pentru anumite considerații, dar nici activitatea Curții de Justiție a Comunităților Europene nu ameliorează cu mult această situație. Este totuși adevărat faptul că anumite noțiuni, reguli și principii care sunt determinante pentru dreptul european sunt rezultatul jurisprudenței acesteia. Curtea Europeană de Justiție are o posibilitate restrânsă de a acționa în domeniul dreptului privat, dat fiind că, potrivit art. 220 și următoarel TCE, aceasta nu este o curte supremă pentru litigiile de drept privat în cadrul Uniunii Europene. Curtea are această competență în materia litigiilor privind indemnizațiile pentru prejudiciile cauzate de către Comunitate și în domeniul litigiilor privind răspunderea extracontractuală.

În cazul litigiilor de drept privat, Curtea poate pronunța decizii prejudiciale (preliminare) în scopul garantării unei interpretări uniforme a dreptului comunitar. Spre exemplu, retracția în materia tranzacțiilor la domiciliu se aplică contractelor de cauțiune, cu condiția ca datoria principală să fie de asemenea contractată în altă parte decât în spațiul comerciantului creditor; un cumpărător care a încheiat o tranzacție la domiciliu poate retracta, chiar după trecerea termenului de 6 luni, dacă nu a fost informat despre dreptul său de retracție, iar noțiunea de prejudiciu în directiva privind voiajele cu preț forfetar cuprinde prejudiciile extrapatrimoniale.

Cât privește ameliorarea acquis-urilor actuale pe cale jurisdicțională, Curtea nu poate să o facă, sigurul competent fiind legiuitorul, iar comisia L.A.N.D..O. și grupul de studiu reprezintă inițiative private care nu pot oferi decât, eventual, modele pentru aplicarea cărora este nevoie de o decizie politică.

1.4. Apropierea legislației civile în statele membre

În acest domeniu, este evident că reglementarea la nivel european a contractelor este de o importanță capitală. În acest sens, Comisia Europeană a făcut astfel încât să apară un plan de acțiune pentru un drept european al contractelor. Planul de acțiune s-a concretizat prin elaborarea unui cadru de referință comun, care să fie baza unor reflecții ulterioare și care să ofere instrumente opționale în fundamentarea unui drept european al contractelor. În cadrul acestui demers, principiile dreptului european propuse de L.A.N.D.O. sunt disponibile ca o schemă directoare, ca instrumente opționale elaborate de Grupul de Studii pentru un Cod civil european.

1.5. Principiile dreptului european al contractelor

Elaborarea unor astfel de principii a devenit de rigueur în rândul juriștilor din Europa. Principiile dreptului trust-ului european oferă un exemplu. Tendința a fost stabilită de Principiile dreptului european al contractelor, publicat în trei părți, în anii 1995, 2000 și 2003. Ele constituie în prezent cel mai avansat proiect internațional pe drumul spre armonizarea unei ramuri importante a dreptului privat european.

Principiile dreptului european al contractelor au fost întocmite de o Comisie privind Dreptul european al contractelor, un organism fără niciun statut oficial, care provenea dintr-o inițiativă privată a profesorului Ole Lando din Copenhaga. Pregătirea Principiilor a luat mai mult de 20 de ani, primele fiind încă din anul 1982. Partea I conține 59 de articole, care se referă la modalitățile de executarea contractelor, neexecutarea acestora, remedii pentru neexecutare, precum și un număr de probleme generale. Cele 73 de articole din Partea a II-a b#%l!^+a?se referă la formarea contractelor, valabilitatea acestora, interpretare, conținut și efecte. A treia și ultima Parte a Principiilor cuprinde 69 de articole despre pluralitatea de subiecte, despăgubiri, compensație, prescripție, condiții și capitalizarea dobânzii.

Lunga perioadă în care a fost concepută, precum și faptul că lucrarea a fost împărțită în trei etape, și-au lăsat amprentele asupra esenței Principiilor.

1.6. Provocări pentru piața internă

Finalizarea pieței interne se confruntă cu o serie de bariere, care o împiedică să ofere rezultate corespunzătoare întregului său potențial. Obstacolele lingvistice, cele privind cadrul de reglementare și cele de altă natură împiedică buna funcționare a pieței interne. Divergențele dintre legislațiile naționale în materie contractuală se numără printre aceste bariere.

1.7. Contractele dintre întreprinderi și consumatori

Divergențe există nu doar în domeniile care nu au fost reglementate de legislația U.E. (de exemplu, teoria generală a dreptului contractelor), dar și în domeniile care au fost parțial armonizate la nivelul Uniunii, pe baza armonizării minime (de exemplu, legislația în domeniul protecției consumatorilor). Acest lucru a permis abordări diferite la nivel național în materie de legislație privind protecția consumatorilor.

În cazul contractelor între întreprinderi și consumatori, Uniunea a instaurat norme uniforme în materie de conflict de legi, menite să protejeze consumatorii în cadrul acțiunilor pe care aceștia le introduc împotriva întreprinderilor din alte state membre cu care au încheiat contracte. Mai exact, în conformitate cu art. 6 din Regulamentul Roma I, în cazul în care întreprinderea care este parte contractuală își desfășoară activitatea comercială sau își direcționează această activitate în țara de reședință obișnuită a consumatorului, se aplică legea acestei țări dacă nu s-a ales o altă lege. În cazul în care părțile au ales o altă lege decât cea a statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, prevederile contractuale nu îl pot lipsi pe acesta din urmă de protecția acordată de legea statului său de reședință. Ca rezultat al acestei reguli, consumatorii pot fi siguri că, în caz de litigiu, instanțele se vor asigura că aceștia vor beneficia de cel puțin același nivel de protecție ca cel garantat în țara lor de reședință.

Pentru întreprinderi, această regulă înseamnă că, atunci când vând dincolo de frontiere, contractele pe care le încheie cu consumatorii sunt supuse diferitelor reguli în vigoare în țările în care acești consumatori sunt rezidenți, indiferent dacă s-a ales sau nu legea aplicabilă. Acele întreprinderi care doresc să se angajeze în astfel de tranzacții transfrontaliere se pot confrunta cu unele costuri juridice ridicate atunci când contractele acestora sunt supuse legislației străine în materie de protecție a consumatorilor. În cazuri extreme, unele întreprinderi pot chiar refuza să vândă la nivel transfrontalier și, prin urmare, potențialii consumatori ai acestei întreprinderi pot fi blocați pe piețele lor naționale, fiind lipsiți de posibilitatea de a beneficia de mai multe oferte și de prețurile mai mici oferite de piața internă. Aceste situații sunt deosebit de relevante în tranzacțiile comerciale electronice. Chiar dacă site-ul web al unui vânzător ar putea fi accesat de către consumatorii din toate statele membre, din cauza costurilor și a riscurilor aferente, vânzătorul poate refuza să încheie contracte cu consumatorii din alte state membre. De exemplu, în cazul a 61% din ofertele transfrontaliere de comerț electronic, consumatorii nu sunt în măsură să comande, în principal din cauza refuzului comercianților de a deservi țara consumatorului. Astfel, potențialul comerțului electronic transfrontalier rămâne parțial neexploatat, acest lucru fiind atât în detrimentul întreprinderilor, în special al IMM-urilor, cât și al consumatorilor.

În ceea ce privește dispozițiile pe deplin armonizate, acestea ar trebui aplicate în coroborare cu alte dispoziții naționale de dreptul contractual general. În plus, anii de negocieri intense în Parlamentul European și în Consiliu au subliniat faptul că există limite în ceea ce privește o abordare bazată pe o armonizare completă. În consecință, diferențele între legislațiile statelor membre în materie contractuală rămân o realitate, iar întreprinderile care doresc să vândă peste frontiere trebuie să respecte aceste legislații.

1.8. Contractele între întreprinderi

În cazul contractelor între întreprinderi, părțile au libertatea de a alege legea care va reglementa relația lor contractuală. Părțile pot încorpora în contractele lor și instrumente existente, precum Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri sau principiile U.N.I.D.R.O.I.T. privind contractele comerciale internaționale. Cu toate acestea, întreprinderile nu au opțiunea unei norme comune europene în materie de contracte, care ar putea fi aplicată și interpretată în mod uniform în toate statele membre.

Companiile mari, cu putere de negociere semnificativă, pot impune aplicarea unei b#%l!^+a?anumite legislații naționale contractelor lor. Acest lucru poate fi mai dificil pentru IMM-uri și, prin urmare, poate ridica obstacole în calea unei politici comerciale uniforme pe întreg teritoriul Uniunii, împiedicând astfel întreprinderile să beneficieze de toate oportunitățile oferite de piața internă. În plus, asigurarea respectării diferitelor sisteme de drept al contractelor sau obținerea de informații despre legislația aplicabilă într-un alt stat membru și într-o altă limbă ar putea crește costurile juridice.

Dacă pentru anumite tipuri specializate de contracte care au o puternică dimensiune internațională, cum ar fi contractele de transport maritim, companiile s-au familiarizat deja, probabil, cu legile care reglementează în mod obișnuit acest tip de tranzacție, acest lucru nu este valabil în toate cazurile. În plus, pentru tranzacții comerciale mai generale, întreprinderile ar putea beneficia de un instrument care să stabilească un set unitar de norme de drept european al contractelor, care să fie ușor accesibil în toate limbile oficiale. Acest lucru ar putea oferi un grad sporit de siguranță întreprinderilor implicate în comerțul transfrontalier, acestea putându-se familiariza rapid cu un astfel de sistem, prin utilizarea lui în toate relațiile comerciale cu întreprinderi din alte state membre. În astfel de relații comerciale, instrumentul ar putea, de asemenea, să devină o alternativă la legislațiile naționale ale statelor membre în materie contractuală și un regim modern și neutru de drept al contractelor, bazat pe tradițiile juridice comune din legislațiile naționale, într-un mod clar și ușor de utilizat.

O astfel de opțiune ar putea fi deosebit de atractivă pentru IMM-urile care se aventurează pe noi piețe pentru prima dată.

1.9. Alegerea celui mai potrivit instrument de drept european al contractelor

Un instrument de drept european al contractelor ar trebui să răspundă la problemele privind legislațiile divergente în materie contractuală identificate mai sus, fără a introduce sarcini administrative suplimentare sau complicații pentru consumatori sau întreprinderi. În plus, instrumentul ar trebui să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.

În domeniul pe care îl acoperă, instrumentul ar trebui să fie cuprinzător și de sine stătător, în sensul că trimiterile la legislația națională sau la instrumentele internaționale ar trebui să fie cât mai puține posibil.

Un instrument de drept european al contractelor ar putea avea forme diverse, de la un instrument cu caracter neobligatoriu, menit să îmbunătățească coerența și calitatea legislației U.E., la un instrument cu caracter obligatoriu care ar constitui o alternativă la pluralitatea de regimuri existente în materie contractuală, oferind un singur set de norme în materie.

CAPITOLUL AL II-LEA

CONTRACTELE SPECIALE ÎN NOUL COD CIVIL

Fără îndoială, cel mai frecvent contract utilizat în practică este contractul de vânzare. Formele sale de manifestare sunt numeroase, iar, la rândul său, el este supus unor multitudini de influențe cu caracter economic și social. Contractul de vânzare ocupă o poziție importantă în dreptul civil român, datorită faptului că, prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra bunurilor aflate în circuitul civil. El este cel mai utilizat contract civil pentru că asigură circulația juridică a bunurilor și a altor valori patrimoniale. În mod tradițional, contractul de vânzare a fost considerat contractul-tip, întrucât o parte din preceptele sale se aplică, în principiu, și celorlalte contracte în care există prestații reciproce.

În acest sens, Noul Cod civil prevede expres în art. 1651 că dispozițiile privind b#%l!^+a?obligațiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligații în general nu rezultă altfel.

Consacrând importanța contractului de vânzare, legiuitorul român a reglementat acest contract în Titlul IX, Capitolul I al Noului Cod civil, existând în același timp și unele acte normative speciale cu incidență în acest domeniu.

Potrivit art. 1650 din Noul Cod civil, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Prin această definiție legală se legiferează o realitate unanim recunoscută de doctrină și jurisprudență, respectiv faptul că prin intermediul contractului de vânzare se poate realiza transmiterea și a altor drepturi decât dreptul de proprietate, inclusiv dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Contractul de vânzare prezintă mai multe caractere juridice: este un contract consensual; este un contract cu titlu oneros; este un contract sinalagmatic; este un contract comutativ; este un contract translativ de proprietate.

Caracterul consensual al contractului de vânzare rezultă din prevederile art. 1178 din Noul Cod civil, care prevede în acest sens, la modul general, că acest contract se încheie prin simplul acord de voință al părților, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Deci, în principiu, vânzarea ia naștere prin acordul de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului; ea este perfectă și deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voință al părților.

Nu este necesară pentru validitatea contractului de vânzare îndeplinirea niciunei formalități și nici nu se cere predarea lucrului ori plata prețului în momentul încheierii contractului.

De la acest principiu, există unele excepții când legea prevede cerința încheierii actului într-o anumită formă. Astfel, potrivit art. 1244 din Noul Cod civil, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.

De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 din Noul Cod civil, contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială.

În aceste situații de excepție, contractul de vânzare nu va fi valabil decât dacă va fi încheiat în forma specială prevăzută de lege.

Contractul de vânzare are caracter sinalagmatic, întrucât prin încheierea lui se nasc obligații reciproce și interdependente în sarcina ambelor părți contractante: vânzătorul are obligațiile de transmitere a proprietății bunului, de predare a bunului vândut și de garantare a cumpărătorului (pentru evicțiune și pentru vicii ascunse), iar cumpărătorul de preluare a bunului cumpărat și de plată a prețului convenit, precum și de suportare a cheltuielilor vânzării, în lipsă de stipulație contrară. Reciprocitatea și interdependența obligațiilor conturează premisele unei prezumții de echilibru economic între prestațiile părților contractului de vânzare.

Contractul de vânzare este un contract comutativ, întrucât la momentul încheierii contractului existența drepturilor și obligațiilor părților, rezultate din înțelegerea lor, este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă; ele nu depind de un eveniment viitor și incert, astfel încât nu există, ulterior încheierii contractului, șanse de câștig sau de pierdere pentru una sau ambele părți contractante.

Contractul de vânzare este, în principiu, un contract translativ de proprietate. Astfel, potrivit art. 1674 din Noul Cod civil, cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.

Deci, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului operează de drept. Acest principiu se aplică însă numai dacă sunt împlinite anumite condiții: contractul de vânzare trebuie să fie valabil încheiat; vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut; lucrul vândut trebuie să existe; să fie vorba despre b#%l!^+a?lucruri individual determinate (certe).

În cazul obligațiilor alternative, întrucât vânzarea are ca obiect un lucru din două sau mai multe, trebuie distins după cum este vorba despre lucruri individual determinate sau de gen.

Dacă vânzarea are ca obiect un lucru din mai multe lucruri certe (determinate), proprietatea se transmite numai în momentul alegerii, întrucât cumpărătorul nu a individualizat bunul.

Dacă cele două obiecte sunt lucruri de gen, pentru transmiterea proprietății, pe lângă alegere, este necesar să se procedeze la individualizarea propriu-zisă a lucrului ales.

Întrucât regula prezentă în art. 1674 din Noul Cod civil nu are caracter imperativ, ci supletiv, părțile contractului de vânzare pot stabili ca transmiterea proprietății să se facă ulterior încheierii contractului.

Astfel, părțile pot amâna transferul proprietății până la împlinirea unui termen suspensiv (de exemplu, până la data plății prețului bunului vândut) sau până la realizarea unei condiții suspensive.

Dacă în cazul condiției suspensive, aceasta, prin ea însăși amână transferul proprietății până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv afectează transferul proprietății numai dacă părțile au prevăzut expres acest lucru.

În caz contrar, dacă termenul suspensiv a fost stipulat fără nicio clauză expresă de genul celei de mai sus, el afectează numai executarea obligațiilor din contract și nu transferul proprietății.

CAPITOLUL AL III-LEA

CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE BUNURI

Contractul extern de vânzare-cumpărare (contractul de vânzare internațională) se situează printre cele mai importante înțelegeri juridice utilizate în comerțul internațional. Acesta este un acord de voința bilateral prin care una din părți, denumită vânzător, dintr-o anumită țară, se angajează sa livreze celeilalte părți, denumită cumpărător, dintr-o altă țară, un bun material al său, determinat cantitativ și calitativ, într-un anumit loc și la o anumită dată, în condițiile convenite, contra unui preț.

Contractul de vânzare internaționala este, prin urmare, un contract sinatagmatic. În contractul de vânzare internațională, apare ca particularitate elementul de extraneitate, fapt pentru care contractul nu poate fi supus în exclusivitate prevederilor legislațiilor naționale. Prezența elementelor de extraneitate le oferă părților dreptul de a stabili legea care să le cârmuiască contractul. Prin prezența elementului de extraneitate, raporturile juridice civile de b#%l!^+a?comerț exterior depășesc sfera dreptului civil intern și ies de sub cârmuirea exclusivă a acestui drept, spre a cădea sub influența principiilor de drept internațional privat, potrivit cărora pot să fie cârmuite, într-o măsură mai mare sau mai mică, de dispozițiile unor legi străine.

Contractul de vânzare internațională poate să aibă unul sau mai multe elemente de extraneitate, printre care: partenerul este străin; obiectul contractului poate fi strâin; locul unde se execută contractul este străin.

Sunt subiecte ale vânzării internaționale acele persoane care își au sediul sau reședința lor obișnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare din situațiile următoare: când actele constituind oferta și acceptarea ofertei sunt îndeplinite pe teritoriul unor state diferite; când contractul presupune că lucrul vândut face sau va face obiectul transportului din teritoriul unui stat fu teritoriul altui stat; când predarea lucrului trebuie să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela unde s-au îndeplinit actele constituind oferta și acceptarea ofertei.

Încheierea și derularea unei tranzacții internaționale de vânzare-cumpărare antrenează și o serie de contracte auxiliare, precum: aranjamentul de garantare a creditului extern; contractul de transport al mărfurilor; aranjamentul bancar pentru transferul și plata documentelor; contractul de asigurare a mărfurilor etc.

În majoritatea legislațiilor se prevede că în cazul în care părțile nu fac uz de lex voluntatis, contractului pe care îl semnează i se aplică legea țării pe teritoriul căreia acesta a fost încheiat (lex loci actus). Conform unor legislații, contractul este guvernat de legea din țara vânzătoruluil (lex venditoris).

Este important de remarcat tendința contemporană de a se intensifica activitatea pentru uniformizarea normelor de drept ale comerțului internațional, spre a se elimina, pe cât posibil, conflictele dintre legislațiile naționale.

Dreptul aplicabil contractului de vânzare internațională include întreg ansamblul de reglementări normative dintr-un stat, și nu un singur act normativ sau o singură lege. Astfel, de exemplu, când este invocată legea engleză, nu se are în vedere numai așa numitul sistem Statute Law (alcătuit din acte normative emise de Camera Comunelor și Camera Lorzilor), ci și sistemul Common Law, configurat în decursul unei îndelungate practici, pe cale jurisdicțională. Dreptul unui anumit stat este folosit de părțile dintr-un contract de vânzare internațională nu numai pentru a fi adoptat drept lex contracttis, ci și ca mijloc tehnico-juridic de a preciza conținutul contractului.

Lex contractus guvernează ansamblul operațiunilor juridice privind formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, neavând ca obiect capacitatea părților, constituirea de drepturi reale, forma exterioară a actului juridic. Capacitatea fiecărei părți contractante este stabilită de legea sa națională (lex patriae). Condițiile de formă ale vânzării internaționale ies de sub incidența lui lex contractax, legislațiile naționale reglementând prin dispoziții de drept material cu caracter imperativ întocmirea unui înscris, iar într-un număr mai redus de state se admite acordul de voință, realizat pe cale verbală. Constituirea de drepturi reale cade sub incidența lui lex rei sitae – legea locului unde se găsește marfa.

Uzanțele și normele uniforme internaționale sunt adoptate de către părțile contractante prin înscrierea în contract a unor clauze de trimitere la acestea sau prin formularea unor clauze tip, integrate în contract.

În vederea sistematizării uzanțelor izvorâte din practica comerțului internațional, au fost elaborate de către diferite organisme internaționale: reguli și principii uniforme; contracte model de adeziune; contracte tip; condiții generale de livrare atât în domeniul operațiunilor de vânzare-cumpărare, cât și în domenii adiacente, precum: plăți externe, transporturi și expediții internaționale, asigurări etc.

Uzanțele care au fost sistematizate până în prezent au fost strânse în documente de însemnătate internațională. Important este de reținut că O.N.U. fiind preocupată de uniformizarea reglementărilor în materie de comerț internațional a înființat în 1966 Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional, cu scopul de a coordona activitatea tuturor organizațiilor care participă la opera de standardizare a regulilor, principiilor și uzanțelor folosite în practica comercială internațională. Un rol deosebit îl are în această direcție Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat, cu sediul la Roma.

În virtutea libertății care le este cunoscută (lex voluntatis), părțile sunt în măsură să determine elementele contractului și să-și asume obligații reciproce. Cu cât conținutul contractului este mai temeinic elaborat, cu atât riscul de a recurge, în ipoteza unui diferend, la întregiri, pe temeiul dispozițiilor unei anumite legi, se diminuează în mod corespunzător.

Recunoscându-se avantajele neîndoielnice pe care le prezintă un contract cu un conținut cât mai acoperitor și în scopul facilitării negocierilor, s-a adâncit continuu procesul de tipizare a clauzelor invariabile față de cele variabile, specifice. Acestea din urmă se adaptează și se schimbă potrivit particularităților fiecărei operațiuni comerciale. Clauzele invariabile preced contractul, spre deosebire de cele specifice care se nasc odată cu contractul. b#%l!^+a?

Înainte de încheierea contractului de vânzare internațională, atât exportatorul cât și importatorul vor trebui să efectueze unele operațiuni precontractuale, a căror complexitate depinde de obiectul tranzacției avute în vedere. Se pornește de la premisa că și unul și altul sunt la curent cu prospectarea pieței în cadrul politicii de marketing pe care o promovează.

Exportatorul va trebui să pregătească și să lanseze oferta sau să analizeze și să reacționeze la cererea de ofertă, adoptând una din alternativele: acceptare, respingere, acceptare condiționată și intrare în negocieri. El va trebui să reacționeze și în cazul în care oferta lansată i-a fost acceptată condiționat, fie prin intrarea în negocieri, fie prin retragerea ofertei. Acceptarea fermă a ofertei echivalează cu încheierea contractului.

Importatorul, la rândul lui, va trebui să pregătească cererile de ofertă în lipsă de oferte, să analizeze ofertele primite și să le accepte sau să lanseze contraoferte. În cazuri bine determinate, el poate acționa pe calea dării de comenzi ferme sau condiționate, pe baza relațiilor tradiționale sau informațiilor generale culese din materialul publicitar.

În numeroase cazuri, oferta este însoțită sau chiar substituită de factura pro-formă. Ca și factura comercială, factura pro-formă este emisă de către exportator.

CAPITOLUL AL IV-LEA

CONTRACTE DE VÂNZARE INDIRECTĂ ȘI CONTRACTE INTERNAȚIONALE DE COOPERARE INDUSTRIALĂ

În categoria contractelor de vanzare indirectă sunt incluse: contractul de comision, contractul de consignație, contractul de depozit, contractul de concesiune comercială, contractul de mandat comercial, contractul de franchising și contractul de forfaiting.

Franchisingul este contractul prin care o persoană, numită franchiser, se angajează să-i acorde unei alte persoane, denumite franchisee, dreptul de a vinde bunuri sau de a presta servicii, sub marca sa de fabrică sau de servicii, precum și dreptul de a beneficia de licențele și de know-how-ul necesare pentru realizarea producției sau serviciilor determinate, în schimbul unei plăți, denumite franchisee free.

Elementul principal într-un contract de franchising îl constituie dreptul de a folosi marca de fabrică, comercială sau de serviciu a unei firme de renume mondial. Se înțelege că firma care cedează acest drept nu se poate separa de necesitatea supravegherii producției și serviciilor care se furnizează pe diferite segmente de piață, sub marca sa. De aceea, punerea la dispoziția franchisee-ului a licenței și a cunoștințelor tehnice ale firmei precum și exercitarea controlului tehnic și comercial apar ca necesități obiective.

Sunt considerate contracte de cooperare industrială, contractele prin care se reglementează operatiuni ce depășesc simpla vânzare-cumpărare și care includ crearea între părțile din diferite state a unor interese comune de durată, menite să acorde părților avantaje reciproce. În baza prevederilor O.N.U. și pe baza experienței practice, sunt incluse următoarele tipuri de contracte: contractul de licență, contractul de know-how, contractul de coproducție și specializare, contracte de vânzare-cumpărare de uzine complete sau linii tehnologice, subcontractarea, contractul de consulting-engineering, contractul de leasing, contractul de service, contractul de concesiune teritorială, contractul de prelucrare de lohn și contractul joint venture company.

Contractul internațional de coproducție și specializare este unul din contractele cele mai importante în domeniul promovării comerțului internațional cu mașini și utilaje și alte produse finite. Acest contract constă în înțelegerea intervenită între doi producători din aceeași ramură de producție sau din ramuri complementare, prin care se instituie cooperarea internațională în producție pe bază de specializare, în condiții determinate, referitoare la: tipurile specializării; volumul producției, respectiv seriile de fabricație; condițiile tehnice și de calitate; ritmurile livrărilor reciproce; prețurile pentru decontarea livrărilor; modul de decontare etc. Acest gen de contract poate să fie și multipartit, cunoscând că prin creșterea numărului părților crește valoarea cooperării, dar și gradul de implicații cu efecte negative, generate de riscul de fabricație.

Scopul principal pe care îl urmărește coproducția pe bază de specializare îl constituie lărgirea seriilor de fabricație, cu o consecință firească de creștere a rentabilității. Specializarea atrage după sine creșterea gradului de precizie a fabricației și deschiderea unui câmp larg de perfecționări continue, cu o consecință firească de ridicare a nivelului tehnic și de calitate; în procesul specializării internaționale, mașinile sunt folosite la randamentul lor maxim, iar exigența pentru selectarea și utilizarea mâinii de lucru crește. Materialele de fabricație sunt utilizate în modul cel mai judicios, se simplifică gestiunea economică, se economisesc cheltuielile materiale, se consolidează disciplina în muncă, crește retribuirea personalului b#%l!^+a?tehnic și muncitor.

Contractul de transmisie de cunoștințe tehnice (know-how) este un contract specific de vânzare-cumpărare de licență nebrevetată, cunoscută și sub denumirea internațională de know-how (cum să facem). Acesta constă într-o înțelegere scrisă între beneficiar și un posesor de cunoștințe tehnice, care se obligă să asigure beneficiarului exploatarea tehnică a unei instalații, pe calea remiterii de documente și instrucțiuni, precum și prin acordarea de asistență tehnică, pe o perioadă determinată, contra unui preț.

Spre deosebire de contractul de licență propriu-zis, prin care titularul își vinde invenția, în acest caz, titularul își vinde cunoștințele tehnice.

Elementele contractului de know-how sunt similare cu cele ale contractului de vânzare-cumpărare de licență. La definirea obiectului și la stabilirea prețului se au în vedere câteva criterii de bază: noutatea cunoștințelor și complexitatea lor tehnică; calitatea și nivelul tehnic al produselor obținute prin folosirea know-how-ului; însemnătatea ramurii de activitate; termenul pentru asimilarea cunoștințelor tehnice de către beneficiar.

CAPITOLUL AL V-LEA

CONTRACTUL DE GAJ ȘI CONTRACTUL DE IPOTECĂ

Contractul de gaj se încheie pentru garantarea unei obligații principale și creează obligații pentru creditorul gajist, de a păstra bunul și de a-1 restitui în bună stare, după ce a fost plătit. Acest tip de contract este frecvent utilizat în comerțul internațional, în scopul garantării anumitor plăți la scadență. Gajul se constituie din bunuri și valori mobiliare, de către proprietarul lor. pentru care se cere capacitate deplină de acțiune.

Contractul de gaj se poate încheia în două feluri (în funcție de legislația națională): cu deposedarea bunului mobil, prin trecerea lui de la debitorul proprietar la creditorul gajist; fără deposedare, când bunul mobil rămâne mai departe în posesia debitorului, iar înțelegerea contractuală îmbracă forma de contract consensual.

Contractul de gaj poate fi civil sau comercial, după natura obligației principale.

Forma clasică folosită este aceea a gajului constituit prin deposedarea bunului mobil corporal, respectiv acest bun se remite către creditor sau către un terț ales de părți. Este folosită și transmiterea titlului care reprezintă bunul mobil corporal, în loc de transmiterea bunului ca atare, în garanție.

În comerțul internațional sunt numeroase cazurile de constituire a gajului asupra titlurilor care reprezintă bunul mobil corporal, formă care facilitează creditul, simplifică formalitățile și economisește cheltuielile ocazionate de deplasarea bunului de la debitor la creditor. Sunt de menționat: gajul rezultat din transmiterea warrant-ului, pe calea girului, de către deținătorul recipisei-warrant (certificat de depozit) către creditorul său; gajul asupra cambiei prin gir cu clauza valoarea în garanție sau printr-un act separat; gajul asupra creanțelor și drepturilor incorporate netransmisibile prin gir, constituit printr-o cesiune, cu mențiunea că aceasta se face cu titlu de gaj, notificată debitorului gajului, în scopul de a fi opozabilă față de terți; gajul asupra acțiunilor și obligațiilor nominative ale societăților comerciale, constituit printr-un transfer înscris în registrele societății, cu clauza: pentru cauză de garanție; gajul asupra titlurilor la purtător ce se poate constitui prin simpla înmânare către creditor și întocmirea unui act separat care să certifice această înțelegere.

În practica comerțului internațional sunt cunoscute multe forme de gaj fără deposedare, printre care: gajul asupra mărfurilor aflate în stoc, la debitor; gajul asupra echipamentului industrial; gajul vânzătorului de autovehicule etc.

Contractul de ipotecă se încheie între un creditor și un debitor, în scopul garantării stingerii obligației de plată asumate de acesta din urmă.

Spre deosebire de contractul de gaj, în cazul contractului de ipotecă, garanția reală o constituie un bun imobiliar, proprietate a debitorului. Prin contract se prevede dreptul creditorului de a valorifica bunul imobiliar ipotecat, în cazul în care debitorul nu-și îndeplinește obligația de plată asumată și de a se îndestula cu suma datorată de debitor, majorată cu dobânzile aferente.

În relațiile comerciale interne sau internaționale, contractul de ipotecă și contractul de gaj, în calitate de contracte de garanții reale, îndeplinesc un rol primordial în circulația și amplificarea relațiilor de credit. Situațiile în care se acordă credite pe bază de ipotecă sunt foarte diverse, depinzând în bună măsură și de legislațiile naționale ale părților implicate. Sunt de menționat ipoteci constituite asupra: terenurilor de orice factură economică, uzinelor, instalațiilor, clădirilor, drumurilor, căilor ferate, investițiilor în curs de realizare, navelor maritime și fluviale (deși sunt bunuri mobile, prin excepție intră în categoria celor imobiliare, făcând parte din teritoriul național). Tot prin excepție, unele legislații includ în categoria b#%l!^+a?bunurilor imobiliare și aeronavele, dată fiind valoarea lor ridicată și apartenența națională.

Contractul de ipotecă poate fi încheiat numai pe bază de autentificare la un notariat public și înregistrat la grefa unui tribunal comercial sau la orice instanță de judecată competentă în materie de drept comercial.

Conținutul contractului de ipotecă trebuie să cuprindă obligatoriu: părțile, obiectul ipotecat, valoarea creditului, dobânzile aferente, scadența restituirii creditului, instanța jurisdicțională la care să fie înscrisă ipoteca, dreptul creditorului de a dispune de bunul ipotecat, în limita creanței, în caz de neplată la scadența stabilită.

La încheierea contractului de ipotecă, creditorul va avea grijă ca bunul ipotecat să fie degrevat de orice sarcină anterioară (de exemplu, o ipotecă anterioară) și să nu fie proprietate în indiviziune. În cazul în care se ipotechează importuri pentru investiții în curs de realizare, creditorul (banca care subvenționează pe credit investiția) va face o analiză cu privire la utilitatea investiției, veniturile pe care le va produce, amortizarea etc.

CAPITOLUL AL VI-LEA

SOLUȚIONAREA LITIGIILOR REZULTATE DIN DERULAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Oricât de bine ar fi întocmite contractele comerciale internaționale și oricâte eforturi ar depune părțile, este imposibil ca în derularea acestora să nu apară abateri de la obligațiile reciproce asumate, de diferite nuanțe și determinate de cauze diverse. Multe abateri sunt cauzate de evenimente fortuite sau de cauze de forță majoră. Este evident că în orice contract se prevede scutirea de răspundere a părții în cauză, în perioada unor asemenea evenimente, dar urmările lor dau naștere la multe implicații păgubitoare, la interpretări și subterfugii, care trebuie să fie clarificate. Sunt multe abateri, poate cele mai multe, care survin din cauze determinate de lipsa de prevedere a oricăreia din părțile semnatare, din neglijență sau din incompetență. Oricare ar fi sursa litigiului, acesta trebuie să fie soluționat în condiții de echitate, dreptate și avantaj reciproc, evitându-se prejudicierea celui nevinovat.

În practica comerțului internațional sunt două căi de stingere a litigiilor rezultate din derularea contractelor: stingerea pe calea amiabilă a negocierii; stingerea pe calea arbitrajului internațional.

Stingerea litigiilor pe calea negocierii este calea ideală, dacă avem în vedere că ea oferă posibilitatea păstrării bunelor relații între parteneri, factor decisiv în dezvoltarea volumului de afaceri, bilateral, în perspectivă. Chiar dacă cel ce nu se află în culpă face unele sacrificii exagerate, în scopul stingerii litigiului creat, el câștigă încrederea partenerului său, care va fi dornic să încheie și alte afaceri.

În orice contract comercial extern este recomandabil să se prevadă posibilitatea stingerii litigiilor pe calea negocierilor și numai în caz de nereușită să se recurgă la arbitrajul internațional instituit.

Arbitrajul comercial internațional este mijlocul corespunzător de a reglementa rapid și echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacții comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii și din contractele de cooperare industrială; în consecință, statele semnatare recomandă organismelor, întreprinderilor și firmelor din țările lor să includă, dacă este cazul, clauze de arbitraj în contractele comerciale și în contractele de cooperare industrială sau în convențiile speciale.

Părțile contractante caută de fiecare dată să soluționeze orice litigiu pe cale amiabilă și dacă nu reușesc, ele recurg la o instanță de judecată cunoscută sub denumirea de arbitraj comercial internațional, pe baza unei clauze introduse în contractul comercial respectiv.

În practică se disting arbitajul permanent și arbitrajul ocazional.

Arbitrajul permanent funcționează pe lângă unele organizații de comerț exterior cu funcțiuni multiple, cum sunt camerele de comerț și industrie, sub diferite denumiri: asociații, curți, comisii, tribunale etc.

Arbitrajul permanent poate să fie general, competent să judece orice reclamație care rezultă din litigiul comercial, indiferent de natura contractului comercial extern și arbitraj specializat pe produse, cum sunt, de exemplu: Asociația Londoneză pentru Comerțul cu Cereale; Asociația Distribuitorilor de Produse Alimentare din New York; Tribunalul de Arbitraj al Bursei de Bumbac din Bremen; Camera de Arbitraj pentru Bumbac din Le Havre etc.

Atât arbitrajul general, cât și cel specializat pot să fie: arbitraj de tip regional, competent să judece litigiile dintre organizațiile economice ale unor țări situate în aceeași regiune ca, de exemplu. Comisia Scandinavă de Arbitraj pentru Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca; arbitraj de tip bilateral, competent să judece litigiile dintre organizațiile economice care aparțin de două state, cu sedii în fiecare din cele două state ca, de exemplu, Camera Arbitrală Franco-Germană, constituită pentru produsele solului; arbitraj cu vocație b#%l!^+a?universală, competent să judece litigiile comerciale dintre organizațiile economice aparținând diferitelor state; arbitrajul de drept, care se supune normelor procedurale legale și dreptului material competent; arbitrajul de echitate, care constă în soluționarea pe cale amiabilă a litigiilor dintre organizații aparținând diferitelor state prin intermediul arbitrilor, după libera lor apreciere, dar cu luarea în seamă a uzanțelor și a prescripțiilor dreptului comercial internațional în materie de echitate.

Arbitrajul ocazional este un arbitraj ad-hoc, constituit de părți în vederea soluționării unui anumit litigiu. Este mai puțin uzitat în practica internațională.

CAPITOLUL AL VII-LEA

PROCEDURI NOTARIALE

Activitatea notarială este organizată în vederea realizării unui serviciu public de larg interes cetățenesc. Această activitate trebuie îndeplinită în așa fel încât să fie garantată securitatea operațiunilor juridice încheiate în fața notarilor publici. De aceea, dispoziții referitoare la procedura actelor notariale există atât în lege, cât și în regulament. Modul de îndeplinire a activității notariale prezintă semnificație socială și sub aspectul operațiilor juridice încheiate în fața notarilor publici.

Reglementarea juridică în vigoare consacră unele reguli generale privitoare la îndeplinirea actelor notariale. Cele mai importante proceduri notariale vizează autentificarea actelor și procedura succesorală într-o secțiune distinctă (a IV-a) din capitolul V din Legea nr. 36/1995 sunt reglementate procedurile privitoare la: legalizarea semnăturilor și a sigiliilor, darea de dată certă înscrisurilor; certificarea unor fapte; legalizarea copiilor după înscrisuri; efectuarea și legalizarea traducerilor; primirea în depozit de înscrisuri și documente; eliberarea actelor de protest a cambiilor, cecurilor și a altor titluri de ordin; eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale; reconstituirea actelor originale.

Determinarea naturii juridice a procedurilor notariale și a instituției notarului public, care se întrepătrund, prezintă o importanță deosebită pentru existența și perspectivele profesiei liberale a notarului public, statutul acestuia în prezent și în viitor, caracterul actelor notariale și căile de atac împotriva acestora și răspunderea juridică a notarului public.

În doctrină, se consideră, în unanimitate, că procedurile notariale au un caracter necontencios.

Legea nr. 36/1995 instituie unele reguli particulare privitoare la redactarea actelor notariale. Astfel, înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinței părților. Legea permite și părților să redacteze unele înscrisuri; acestea vor fi verificate cu privire la condițiile lor de formă și de fond de către notar; cu acordul părților, le poate aduce modificări corespunzătoare, conform cu legea.

Notarul public trebuie să acorde o atenție deosebită pentru redactarea clară a înscrisurilor pe care le întocmește spre a evita orice formule străine părților sau care ar fi susceptibile de înțelesuri diferite. El trebuie să prevină litigiile, nu să le genereze prin expresii inadecvate, dubitative sau polisemantice. Notarul public trebuie să procedeze la redactarea actului numai după ce s-a consultat în prealabil cu părțile și a stabilit toate detaliile juridice ce formează substanța actului voit de ele. Redactarea înscrisului trebuie să corespundă interesului legitim urmărit de părți, iar notarul public nu poate exercita un rol activ peste voința expres manifestată de clienții săi. Dar nu trebuie negat nici rolul de consilier al notarului, în sensul că acesta este îndreptățit și chiar obligat să le dea părților informațiilor necesare pentru ca actul întocmit să producă efecte juridice în concordanță cu scopul urmărit de ele și cu ordinea de drept.

De aceea, art. 62-65 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 cuprinde și câteva reguli privitoare la redactarea înscrisurilor. În primul rând, înscrisul se redactează în atâtea exemplare originale câte sunt cerute de părți, plus un exemplar pentru arhiva notarului public și, după caz, unul pentru efectuarea lucrărilor de publicitate. Dacă pentru redactarea actului este necesară o anumită documentație (extrase de carte funciară, adeverințe fiscale, etc.) acestea se anexează la înscris.

În epoca computerelor redactarea înscrisurilor notariale este mult simplificată, ceea ce nu oferă numai acuratețe, claritate, dar și promptitudine în servirea clienților.

Înscrisurile pentru care legea impune forma autentică pot fi redactate numai de notarii publici, de avocatul părților interesate sau consilierul juridic ori reprezentantul legal al b#%l!^+a?persoanei juridice respective. De la această regulă fac excepție persoanele cu pregătire juridică superioară, care pot redacta înscrisurile ce se referă la ele, soți, ascendenți sau descendenții lor.

Notarul public trebuie să manifeste rol activ pentru a desluși raporturile dintre părți. El trebuie să solicite părților documentele justificative și autorizațiile necesare, atunci când este cazul, pentru încheierea actului. Actele autentice generatoare de drepturi supuse publicității, se consumă de notar la instituția care ține o atare evidență, în vederea realizării operațiunilor de publicitate.

Actele notariale se redactează în limba română. Cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română, pot lua cunoștință de cuprinsul actului printr-un interpret.

Notarul public poate îndeplini acte notariale în legătură cu înscrisurile prezentate de părți și într-o altă limbă decât cea română, dar numai dacă cunoaște acea limbă sau după ce a luat cunoștință de cuprinsul actului prezentat prin interpret.

Actele notariale pot fi folosite și în străinătate, dar este necesară supralegalizarea semnăturii și a sigiliului notarului public de către Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe și misiunea diplomatică sau consulară a statului în care actul urmează să fie folosit. Prin convenții internaționale la care țara noastră este parte se poate prevedea scutirea de supralegalizare.

Supralegalizarea este necesară și în cazul folosirii în România a unor acte notariale întocmite de autoritățile altui stat. Actele autorității străine se supralegalizează de către misiunea diplomatică sau consulară a României din străinătate sau de către Ministerul Afacerilor Externe.

Temeiul juridic al acestei soluții se găsește în art. 162 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Potrivit acestui text, actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața instanțelor rămâne numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativ ierarhică și în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor și sigiliului.

Legea nu face distincție între autoritățile legale de la care emană actele oficiale, dar vizează doar ipoteza folosirii unor acte oficiale, inclusiv notariale, în fața instanțelor judecătorești.

În practica notarială se autentifică la cererea părților acte prin care se stipulează anumite prestații în favoarea unor terțe persoane, care nu au participat la încheierea contractelor.

Înșiși notarii publici în baza art. 38 din Legea nr. 36/1995 având răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate în îndeplinirea obligațiilor lor profesionale, se asigură de această răspundere la Casa de Asigurări constituită în acest scop, încheind polițe de asigurare, în baza cărora asigurătorul este ținut la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate din culpa proprie a asiguratului sau a angajaților săi.

Stipulația pentru altul, este creația doctrinei și jurisprudenței, întrucât Codul civil român nu are o reglementare generală în materie, aceasta reprezentând o excepție reală de la efectul relativității actelor juridice.

În Codul civil francez (care a slujit drept model codului nostru), se prevede la art. 1119-1121 că stipulația pentru altul nu este admisă decât prin excepție în două situații și anume: în cazul donației cu sarcini și a stipulației pentru sine, prin care vânzătorul stipulează ca o parte din preț să se verse altei persoane. Aceste dispoziții ale Codului civil francez își au rădăcina în dreptul roman unde nu era admisă stipulația pentru altul – nemo alteri stipulari potest.

În rigoarea sa, dreptul roman aplică adagiul referitor la efectele contractului dintre părți, și care nu poate nici păgubi nici profita unei terțe persoane – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest. S-a admis ulterior extinderea efectelor față de terți la donația sub modo și la înlăturarea lor creditorilor – adjectus solutionis gratia.

Prin terți se înțeleg însă acele persoane străine complet de părți, terți desăvârșiți, penitus extranei, la care efectele contractului nu se pot extinde și care nu se confundă cu succesorii universali, cu titlu universal sau particular ori cu creditorii chirografari ai părților, față de care contractul poate produce efecte. Față de terții desăvârșiți raporturile contractuale dintre părți nu își produc efectele și nici nu le sunt opozabile, decât în măsura în care dreptul este supus publicității.

Chiar și succesorii părților, în cazul în care li se atacă drepturile proprii pot deveni terți, în sensul că nu li se poate opune un act prin care li s-ar ataca rezerva, iar creditorii chirografari pot invoca în temeiul gajului general, pe care îl au asupra patrimoniului debitorului lor, acțiunea oblică sau pauliană pentru a le reclama drepturile și după caz readucerea bunurilor fraudulos înstrăinate de acesta.

În cazurile în care se crează un beneficiu unei terțe persoane prin derogare de la b#%l!^+a?relativitatea efectelor contractului, stipulația este valabilă, în dreptul nostru lipsind orice interdicție; astfel s-ar impieta asupra autonomiei de voință a părților și nu conține nimuc ilicit, atâta timp cât nu i se aduce nici un avantaj, ci din contră, i se creează un avantaj.

Din stipulația pentru altul rezultă că, în cadrul convenției încheiate cu stipulantul, promitentul se obligă la o prestație în beneficiul terțului beneficiar. Această obligație care poate fi variabilă în raport cu convenția încheiată între stipulant și promitent se include, însă, la una din cele trei tipuri de obligații și anume: a da, a face sau a nu face.

În cazul în care stipulația pentru altul inclusă într-un contract special de vânzare-cumpărare, prin care promitentul se angajează să dea, adică să strămute dreptul de proprietate sau să constituie un alt drept real, naște direct în patrimoniul terțului benefiar un drept corespunzător de creanță, devenind creditorul promitentului pentru ca acesta să-și îndeplinească obligația. Acceptarea de către terțul beneficiar este însă necesară pentru că fără să-și exprime voința în acest sens; dreptul nu se consolidează în patrimoniul său și stipulantul poate să revoce această stipulație. Sub acest aspect, este necesat să se prevadă un termen de acceptare care, o dată expirat, permite revocarea și restabilirea situației anterioare, iar dacă nu este indicat un termen de acceptare în convenția dintre stipulant și promitent, acceptarea trebuie oricum manifestată în termenul general de prescriție. Asupra prestației promise moștenitorii stipulantului nu au nici un drept și nici nu pot cere nici reducțiunea și nici raportul dacă s-a făcut sub forma unei liberalități.

7.1. Date statistice

Ministerul Justiției, prin structura de specialitate (Corpul de Control al Ministrului) are atribuții de verificare și control cu privire la personalul din aparatul de lucru propriu al Ministerului Justiției, activitatea profesională a executorilor judecătorești și notarilor publici, precum și cu privire la activitatea instituțiilor aflate în subordinea sau în coordonarea ministerului. Corpul de control al ministrului este o structură de autoritate, care beneficiază de independență operațională, subordonată direct ministrului justiției.

Categoriile de personal ce pot fi supuse controlului, precum și instituțiile ce intră în competența de control a ministerului sunt prevăzute în Anexa nr. 3 a Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, și includ: personalul aferent unităților aflate în subordinea sau în coordonarea ministerului, ce pot fi supuse controlului, respectiv Institutul Național de Expertize Criminalistice (I.N.E.C.); Autoritatea Națională pentru Cetățenie (A.N.C.); Administrația Națională a Penitenciarelor (A.N.P.); Spitalul Prof. dr. Constantin Angelescu, Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu (C.M.D.T.A.), Oficiul Național al Registrului Comerțului (O.N.R.C.) – 18.196 posturi; personalul din cadrul Ministerului Justiției – 300 posturi; notarii publici – 2365 posturi; executorii judecătorești – 894; personalul delegat în Ministerul Justiției – 53 posturi, totalizând un nr. de 21 808 posturi.

În cadrul activității de verificare și control au fost înregistrate 992 de lucrări din care:

533 memorii având ca obiect sesizări cu privire la modul de exercitare a unor profesii liberale și activități conexe – executori judecătorești și notari publici – precum și cu privire la activitatea desfășurată de personalul unor instituții aflate în subordinea sau coordonarea Ministerului Justiției (388 soluționate și 145 în curs de soluționare);

280 lucrări diverse, soluționate potrivit competenței structurii de control;

17 acțiuni de control aprobate de ministrul justiției (în creștere față de 16 realizate în 2011 și 12 realizate în 2010); situația celor 17 acțiuni de control se prezintă astfel: 4 controale profesionale a activității executorilor judecătorești, atât la nivelul Camerelor executorilor judecătorești de pe lângă curțile de apel, cât și a birourilor unor executorilor judecătorești, 1 control a activității profesionale a unui notar public, 6 controale în unitățile sistemului administrației penitenciare cu privire la respectarea regimului legal de detenție, a drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor private de libertate aflate în penitenciare ori cu privire la alte aspecte din activitatea unităților penitenciare subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor și 6 controale cu privire la activitatea unor direcții din cadrul MJ.

Statistic, situația cererilor depuse este următoarea:

Situația cererilor analizate de comisia pentru cetățenie este următoarea:

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Contractele reprezintă elementele care stau la baza relațiilor dintre întreprinderi și consumatori. Piața unică a Uniunii Europene este construită pe dreptul contractelor. Cu toate acestea, pentru întreprinderi – în special pentru întreprinderile mici și mijlocii – schimburile comerciale transfrontaliere sunt perturbate de faptul că acestea trebuie să respecte legislații diferite în materie de contracte, pentru fiecare stat membru al U.E.

Cu ocazia Comunicării din 2001 privind dreptul european al contractelor, Comisia Europeană a lansat un proces amplu de consultări publice cu privire la problemele care decurg din diferențele dintre legislațiile în materie contractuală ale statelor membre și la posibilele măsuri în acest domeniu. Pe baza răspunsurilor primite, Comisia a emis un Plan de acțiune în 2003, prin care propunea ameliorarea calității și coerenței dreptului european al contractelor prin stabilirea unui cadru comun de referință (C.C.R.) care să conțină principii comune, terminologie și modele de norme pentru a fi utilizate de către legiuitorul Uniunii atunci când redactează sau modifică acte normative. S-a propus, de asemenea, să se revizuiască acquis-ul Uniunii în domeniul dreptului consumatorilor, pentru a elimina neconcordanțele și a completa lacunele existente la nivel de reglementare. În urma acestei revizuiri, în octombrie 2008, Comisia a prezentat o propunere de directivă privind drepturile consumatorilor, o măsură destinată să stimuleze piața internă a vânzărilor cu amănuntul. Comisia a finanțat printr-un grant acordat în cadrul celui de al VI-lea Program-cadru pentru cercetare și a urmărit îndeaproape activitatea unei rețele academice internaționale, care a efectuat cercetări juridice premergătoare în vederea adoptării C.C.R. Activitatea de cercetare a fost finalizată la sfârșitul anului 2008 și a condus la publicarea proiectului de Cadru comun de referință (P.C.C.R.).

P.C.C.R. cuprinde principii, definiții și modele de norme de drept civil, inclusiv de drept al contractelor și de răspundere delictuală. Acesta conține prevederi privind atât contractele comerciale, cât și contractele încheiate cu consumatorii. P.C.C.R. a continuat mai multe proiecte întreprinse anterior la nivel european și internațional. O rețea de persoane de norme pentru legiuitorii din întreaga lume și pentru părțile la contracte comerciale care, chiar dacă nu le desemnează ca lege care reglementează anumite aspecte ale contractelor lor, pot face trimitere la acestea, astfel cum se menționează în mod clar la art. 3 coroborat cu considerentul 13 din Regulamentul Roma I. Cu toate acestea, domeniul lor de aplicare este limitat la contractele între întreprinderi, și, în cazul Convenției de la Viena, la vânzarea de bunuri. În plus, nu există niciun mecanism care să asigure interpretarea lor uniformă în statele membre. În cele din urmă, aceste instrumente nu pot restrânge aplicarea normelor naționale obligatorii.

Un instrument de drept european al contractelor ar putea ajuta U.E. să își îndeplinească obiectivele economice și să se redreseze în urma crizei economice. Programul de la Stockholm pentru perioada 2010-2014 prevede că spațiul judiciar european ar trebui să contribuie la sprijinirea activității economice din cadrul pieței interne.

Comunicarea Comisiei intitulată Europa 2020 recunoaște nevoia de a facilita și de a reduce costurile pe care trebuie să le suporte întreprinderile și consumatorii pentru a încheia b#%l!^+a?contracte cu parteneri din celelalte țări ale U.E., în special prin oferirea unor soluții armonizate pentru contractele încheiate cu consumatorii, a unui model U.E. de clauze contractuale și prin realizarea de progrese în vederea instituirii, cu caracter opțional, a unui drept european al contractelor. Agenda digitală pentru Europa, prima inițiativă emblematică adoptată în cadrul strategiei Europa 2020, are ca obiectiv realizarea de beneficii economice și sociale durabile datorită pieței interne digitale, prin eliminarea fragmentării juridice. Acțiunile propuse se referă la un instrument opțional de drept al contractelor menit să combată fragmentarea normelor de drept al contractelor, în special în ceea ce privește mediul electronic.

Uniunea ar putea completa carențele în materie de drept al contractelor prin adoptarea de instrumente eficace pentru eliminarea barierelor de pe piață cu privire la normele divergente de dreptul al contractelor. Un instrument de drept european al contractelor, suficient de ușor de utilizat și sigur din punct de vedere juridic ar putea servi, de asemenea, ca model, în special pentru organizațiile internaționale care utilizează modelul Uniunii pentru integrarea regională. Uniunea ar putea juca astfel un rol important în stabilirea standardelor internaționale uniforme în acest domeniu, ceea ce ar oferi economiei europene un avantaj competitiv la nivel internațional.

În vederea îndeplinirii mandatului său, Comisia a înființat un grup de experți pentru a studia fezabilitatea unui instrument de drept european al contractelor ușor de utilizat, care să poată aduce beneficii consumatorilor și întreprinderilor și care, în același timp, să ofere siguranță juridică.

BIBLIOGRAFIE

Bălănescu, I. Rosetti, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 2, București, 1929;

Cărpenaru, Stanciu D., Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Centrul de Perfecționare, Consultanță și Management în Comerțul Internațional, Reguli și uzanțe în comerțul internațional, Ed. Percomex, București, 1999;

Centrul de Perfecționare, Consultanță și Management în Comerțul Internațional, Tranzacții în comerțul internațional, Ed. Percomex, București, 1999;

Colombi Ciacchi, Aurelia, Studii de drept privat comparat, Ed. Themis Cart, București, 2008;

Deak, Francis, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. 1, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Hesselink, Martin, Studii de drept privat comparat, Ed. Themis Cart, București, 2008;

Lando, O., H. Beale, Principles of European Contract Law, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht, Netherlands, 2000:

Macovei, C., „Perspectivele unui drept european al contractelor”, în R.D.C., nr. 7-8, 2004, pp. 169-190;

Malaurie, Ph., L. Aynes, Cours de droit civil. Contrats speciaux, 10e éd., Ed. Cujas, Paris, 1996;

Mascala C., C. Saint-Alary-Houin, Droit civil: les contrats civil et commerciaux, 4e éd., Ed. LGDJ, Paris, 2003;

Mazilu, Dumitru, Dreptul comerțului internațional. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2006;

Pătulea, Vasile, Corneliu Turuianu, Drept comercial. Practică judiciară adnotată, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2000;

Sitaru, Dragoș Alexandru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2004;

Staudenmeyer, D., „Un instrument optionnel en droit européen des contrats”, în R.T.D., nr. 4, 2003, pp. 633-634;

Stănciulescu, L., Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Stoian, Ion, Emilia Dragne, Mihai Stoian, Comerț internațional – Tehnici și proceduri, Ed. Caraiman, București, 2000;

Turianu, Corneliu, Curs de drept civil. Contracte speciale. Ed. Universitară, București, 2004;

Voicu, Marin, Dreptul comerțului internațional, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002;

Zimmermann, Reinhard, Dreptul comparat și europenizarea dreptului privat, Ed. Themis Cart, București, 2009;

***, Codul Civil;

http://ec.europa.eu.

BIBLIOGRAFIE

Cărpenaru, Stanciu D., Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Centrul de Perfecționare, Consultanță și Management în Comerțul Internațional, Reguli și uzanțe în comerțul internațional, Ed. Percomex, București, 1999;

Centrul de Perfecționare, Consultanță și Management în Comerțul Internațional, Tranzacții în comerțul internațional, Ed. Percomex, București, 1999;

Colombi Ciacchi, Aurelia, Studii de drept privat comparat, Ed. Themis Cart, București, 2008;

Deak, Francis, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. 1, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Hesselink, Martin, Studii de drept privat comparat, Ed. Themis Cart, București, 2008;

Macovei, C., „Perspectivele unui drept european al contractelor”, în R.D.C., nr. 7-8, 2004, pp. 169-190;

Mazilu, Dumitru, Dreptul comerțului internațional. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2006;

Pătulea, Vasile, Corneliu Turuianu, Drept comercial. Practică judiciară adnotată, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2000;

Sitaru, Dragoș Alexandru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2004;

Staudenmeyer, D., „Un instrument optionnel en droit européen des contrats”, în R.T.D., nr. 4, 2003, pp. 633-634;

Stănciulesc, L., Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Stoian, Ion, Emilia Dragne, Mihai Stoian, Comerț internațional – Tehnici și proceduri, Ed. Caraiman, București, 2000;

Turianu, Corneliu, Curs de drept civil. Contracte speciale. Ed. Universitară, București, 2004;

Voicu, Marin, Dreptul comerțului internațional, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002;

Zimmermann, Reinhard, Dreptul comparat și europenizarea dreptului privat, Ed. Themis Cart, București, 2009;

***, Codul Civil;

http://ec.europa.eu.