Contractele DE Intermediere In Dreptul Comertului International

CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I – CARACTERISTICA GENERALĂ A CONTRACTELOR DE INTERMEDIERE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

1.1 Noțiunea de intermediere în comerțul internațional

1.2 Clasificarea contractelor de intermediere în comerțul internațional

CAPITOLUL II – CATEGORIILE CONTRACTELOR DE INTERMEDIERE

2.1 Contractul de mandat comercial în comerțul internațional

2.2 Contractul de comision în comerțul internațional

2.3 Contractul de consignație în comerțul internațional

2.4 Contractul de agenție în comerțul internațional

2.5 Contractul de intermediere ocazională în comerțul internațional

CAPITOLUL III – CONTRACTE CU FUNCȚII APROPIATE DE INTERMEDIERE

3.1 Contractul de franchising în comerțul internațional

3.2 Contractul de distribuție excusivă în comerțul internațional

Concluzii și recomandări

Bibliografie

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Manifestarea țării noastre ca subiect al dreptului internațional, integrarea în circuitul mondial de valori materiale și spirituale decide necesitatea studierii fenomenelor ce se petrec în economia mondială contemporană, inclusiv celor ce țin de cadrul juridic al relațiilor economice internaționale. Dezvoltarea relațiilor comerciale a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, Organizația Mondială a Comerțului oferă țăriii noastre noi posibilități de a diversifica gama de activități economice internaționale, ocupîndu-și locul său în diviziunea internațională a muncii.

În ultimii ani marea majoritate a agenților economiei din țara noastră au devenit participanți la raporturile de comerț internațional, deoarece orice operație economică înfăptuită ce iese din limitele teritoriului ei cade sub incidența domeniului numit comerț internațional.

Cunoașterea principalelor reglementări, în acest domeniu, consacrate de convențiile internaționale, legislația Republicii Moldova, precum și legislațiile țărilor străine, cu care țara noastră întreține relații de cooperare economică și tehnico-științifică constituie o condiție esențială a bunei desfășurări a relațiilor în cauză. Totodată, asimilarea experienții internaționale, realizărilor tehnicii legislative a țărilor cu o economie de piață avansată contribuie la crearea și ajustarea cadrului legislativ național la standardele europene și mondiale, la eliminarea carențelor, lacunelor și incoerențelor care persistă în dispozițiile normative ce reglementează domeniul comerțului.

Viteza cu care s-a dezvoltat relațiile comerciale și în paralel cu acesta dreptul comerțului internațional a condus la diversificarea tipurilor de contracte de intermediere în comerțul internațional, urmînd ca acestea să fie reglementate de lege, dezbătute în doctrină și precizate conform proacticii instanțelor de judecată.

Scopul. prezentei lucrări constă în efectuarea unei investigații asupra contractelor de intermediere din dreptul comerțului internațional, prin prisma interpretării cadrului de reglementare și valorificînd cele mai noi exprimări ale literaturii de specialitate, care utilizate în mod corespunzător, urmează să conducă la încheierea contractelor în condiții de eficiență maximă.

Sudierea scopului enunțat face posibilă stabilirea obiectivelor prezentului studiu, care constau în următoarele:

Analiza opiniilor exprimate în literatura de specialitate privind noțiunea de intermediere și clasificarea contractelor de intermediere în comerțul internațional;

Determinarea și analiza contractului de mandat;

Argumentarea importanței contractului de comision și consignație în comerțul internațional;

Analiza opiniilor exprimate în literatura de specialitate privitor la contractul de franchising și distribuție exclusivă în comerțul internațional;

Argumentarea importanței contractului de agenție și intermediere ocazională în comerțul internațional.

Gradul de investigație

Suportul metodologic și teoretico-științific. În procesul de realizare a prezentei lucrări, au fost supuse examinării principalele puncte de vedere ale savanților și specialiștilor în domeniul comerțului internațional din Republica Moldova, România, S.U.A., Anglia, ș.a.

Caracterul complex al studiului a determinat diversitatea mare a metodelor, procedeelor și tehnicilor uzate: metode generale (istorică, logică, sistematică, analiza, sinteza, inducția, deducția, generalizarea, modelarea, anologia), metode sociologice (metoda analizei sistemice, metoda comparativă), metode juridice (metoda formal-juridică, metoda juridică comparată), metode statistice (metoda grupărilor statistice, metoda corelației).

Baza normativă care a servit la elaborarea acestei lucrări cuprinde următoarele acte normative: Codul Civil, legile speciale, normele legislației străine, precum și practica judiciară în materia formării contractelor de intermediere în comerțul internațional.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării rezidă în cercetarea amplă a contractelor de intermediere din dreptul comerțului internațional, ceea ce oferă noi posibilități de exercitare adecvată a drepturilor subiective și de executare corespunzătoare a obligațiilor corelative, ce rezultă din contractele comerciale internaționale.

Sumarul compartimentelor tezei. Elementele adunate în lucrare sunt de o actualitate incontestabilă. Lucrarea de față este împărțită în trei capitole: Capitolul I – Caracterisitica generală a contractelor de intermediere în comerțul internațional, Capitolul II – Categoriile contractelor de intermediere, Capitolul III – Contracte cu funcții apropiate de intermediere.

Capitolul I este consacrat, pe de o parte, definirii noțiunii de intermediere în comerțul internațional și explicării rațiunii din spatele acesteia, precum și modul în care instituția intermedierii a luat naștere în comerțul internațional. Pe de o altă parte capitolul I cuprinde o clasificare a contractelor de intermediere în comerțul internațional, în funcție de criteriul puterilor conferite intermediarului, după cum urmează: contractele de intermediere în care intermediarul acționează în relația cu terții în calitate de mandatar cu reprezentare, contractele de intermediere în care intermediarul acționează în relația cu terții în calitate de mandatar fără reprezentare.

În capitolul II al lucrării sunt definite categoriile contractelor de intermediere: Contractul de mandat- unde au fost definite problemele esențiale ale contractului: forma și întinderea mandatului, obligațiile mandatarului și mandantului, încetarea mandatului. Mecanismul juridic pe care contractul de mandat îl presupune, conduce la ușurarea activității comercianților, în vederea încheierii de contracte cu un număr crescut de parteneri contractuali, din arii geografice extinse.

Un alt paragraf din capitolul dat este consacrat contractului de comision, unde au fost examinate trăsăturile caracteristice și efectele contractului. Contractul de comision reprezintă exponentul instituției mandatului și constituie un act juridic, în baza căreia comisionarul se obligă să încheie acte juridice cu caracter profesional în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unui comision.

În paragraful trei al lucrării, este inclus contractul de consignație, fiind acel act juridic cu largă aplicare în dreptul comerțului internațional, prin intermediul acestuia tindîndu-se la accelerarea desfacerii mărfurilor, deoarece consignatarii au o rețea proprie de desfacere a mărfilor, la fel acest contract favorizează diminuării cheltuielilor consignantului.

Un alt patrulea tip de contract din acest capitol este contractul de agenție, acel act juridic încheiat între comercianți independenți, avîndu-și sediul în state diferite, în temeiul căreia una agentul se obligă să promoveze afacerile principalului, într-un teritoriu determinat, în schimbul unui comision și fără ca între părțile contractante să existe raporturi de subordonare.

În ultimul paragraf este definit și contractul de intermediere ocazională, unde este examinat regimul juridic al acestui contract, care se întemeiază pe o serie de principii. Contractul dat este definit după modelul elaborat de CCI.

Capitolul III din lucrare este consacrat contractului de franchising și contractului de distribuție exclusivă. În primul paragraf al acestui capitol este definit contractul de franchising, în cadrul contractului au fost analizate elementele constitutive ale contractului, drepturile și obligațiile părților care se află într-o relație de interdependență, modificarea contractului, la fel și alte clauze.

Paragraful II este consacrat contractului de distribuție exclusivă, ce benificiază de o largă aplicabilitate practică, devenind un instrument de dezvoltare economică și profesională în comerțul internațional. În acest paragraf au fost studiate raporturile ce se nasc între părți, ce au ca scop promovarea și vînzarea mărfurilor către terțe persoane, în schimbul unei remunerații.

CAPITOLUL I

CARACTERISTICA GENERALĂ A CONTRACTELOR DE INTERMEDIERE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Noțiuni de intermediere în comerțul internațional

Intermedierea în dreptul comerțului internațional este o operațiune complexă, care include în conținutul său o varietate de raporturi juridice ce se încheie între parteneri contractuali, avînd denumiri și calități diferite, desfășurate în plan intern sau internațional.

Independent de figura juridică proprie a fiecărui contract de intermediere, o trăsătură comună tuturor formelor contractelor de intermediere poate fi desprinsă. Această caracterisitică determinată, comună tuturor formelor contractelor de intermediere, constă în obiectul intermedierii și anume în aceea că intermediarul, prin activitatea depusă în baza contractului specific de intermediere în activitatea comercială, mijlocește încheierea unor afaceri cu caracter profesional între anumiți parteri ori în interesul unei alte persoane (client), în schimbul unei remunerații. Această particularitate conferă un caracter oneros contractelor avînd la bază raporturi juridice de intermediere în activitatea comercială.

Originea intermedierii în dreptul comerțului internațional se redescoperește în Evul Mediu, atunci cînd a fost utilizată pentru desfășurarea comerțului practic de la distanță.

În secolele X-XII au apărut în Italia și în nordul Europei, forme asemănătoare contractului de comision de astăzi. Complexitatea sporită a operațiunilor încheiate și obstacolele geografice extinse în care luau naștere aceste relații comerciale, pe lîngă barierele de limbaj, cultură și diferențele de legislație, au condus la descoperirea modalității avantajoase comercianților pentru a pătrunde și a extinde piața din alte state.

Pătrunderea unui profesionist pe o piață străină pentru desfacerea mărfurilor sale s-a impus a fi făcută, odată cu dezvoltarea comerțului internațional, prin intermediul persoanelor cunoscute pe piața locală, care se bucurau de încredere și prestigiu, asigurînd astfel popularizarea și garantarea personală a produselor.

Noțiunea de intermediere a cunoscut o evoluție istorică, de la conceputul clasic, pînă la conceptul modern din zilele noastre.

Potrivit accepțiunii tradiționale, civiliste, noțiunea de intermediere are la bază ideea de reprezentare prin care o persoană denumită reprezentant, încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, efectele actului juridic ce a fost încheiat se produc în mod direct și nemijlocit asupra persoanei reprezentatului.

Potrivit concepției sistemului de drept romanist, există o deosebire între desfășurarea de activități în numele și pe seama mandantului, sub forma unui mandat cu reprezentare, sau în nume propriu de către mandatar, dar pe seama mandantului, sub forma unui contract de mandat fără reprezentare (contractul de comision, contractul de consignație).

Din acest punct de vedere există o deosebire între viziunea sistemului de drept romunoscut o evoluție istorică, de la conceputul clasic, pînă la conceptul modern din zilele noastre.

Potrivit accepțiunii tradiționale, civiliste, noțiunea de intermediere are la bază ideea de reprezentare prin care o persoană denumită reprezentant, încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, efectele actului juridic ce a fost încheiat se produc în mod direct și nemijlocit asupra persoanei reprezentatului.

Potrivit concepției sistemului de drept romanist, există o deosebire între desfășurarea de activități în numele și pe seama mandantului, sub forma unui mandat cu reprezentare, sau în nume propriu de către mandatar, dar pe seama mandantului, sub forma unui contract de mandat fără reprezentare (contractul de comision, contractul de consignație).

Din acest punct de vedere există o deosebire între viziunea sistemului de drept romanist și a celui anglo-saxon. În concepția sistemului de drept anglo-saxon, deosebirea dintre mandatul cu reprezentare și cel fără reprezentare nu există, ambele tipuri de reprezentare menționate mai sus îmbracă forma instituției „agency”. Agency se caracterizează în sistemul de drept anglo-saxon prin posibilitățile multiple de adaptare la cerințele obiectului intermedierii.

În accepțiunea modernă a noțiunii de intermediere, aceasta nu se reduce doar la contractele de mandat și comision, ci s-a dezvoltat atît, încît în prezent cuprinde o serie de alte forme contractuale (contractul de franchising, contractul de distribuție exclusivă, contractul de agenție, contractul de expediție) în care instituția reprezentării, fie și indirectă nu se mai regăsește. În cazul acestor categorii de contracte, intermediarul intră în raporturi contractuale cu terții în numele și pe seama sa, iar nu în calitate de mandatar sau de comisionar.

În concluzie intermedierea poate fi definită ca fiind activitatea pe care o persoană (intermediarul) o prestează pe seama altei persoane (principalul), fie în numele principalului, fie în nume propriu, sau în numele și pe seama ei însăși, dar în realizarea unui interes comun cu principalul, activitate în care intermediarul este prepusul părților sau este independent față de acestea, după caz și care constă numai în negocierea și încheierea de acte juridice cu terți.

Prin urmare, intermedierea reprezintă activitatea desfășurată de către o altă persoană decît principalul, pe seama acestuia din urmă, fie în nume propriu, fie în numele titularului interesului respectiv, ori în nume și pe seama ei însăși, dar în cadrul unei relații de conlucrare profesională cu principalul.

Specific pentru contractele de intermediere este faptul că intermediarul acționează în sensul perfectării de operațiuni civile sau comerciale ale căror efecte se răsfrîng exclusiv ori parțial asupra persoanei principalului.

Clasificarea contractelor de intermediere în comerțul internațional

După un criteriu specific dreptului romanist distingem patru tipuri de contracte de intermediere în comerțul internațional.

1. Contracte de intermediere în care intermediarul încheie acte juridice cu terții în calitate de mandatar cu reprezentare.

2. Contracte de intermediere în care intermediarul acționează în relația cu terții în calitate de mandatar fără reprezentare.

3. Contracte de intermediere în care intermediarul este împuternicit doar pentru negocierea de afaceri cu terții sau pentru negocierea și încheierea de afaceri cu terții.

4. Contracte în care o persoană acționează în relația cu terții în numele și pe seama ei, dar în realizarea unui interes juridic și economic comun cu principalul.

1. Contracte de intermediere în care intermediarul încheie acte juridice cu terții în calitate de mandatar cu reprezentare, presupune că intermediarul acționează la momentul încheierilor actelor juridice cu terți, în numele și pe seama persoanei de la care a primit împuternicirea. Astfel, intermediarul dezvăluie terților calitatea de reprezentant, terții fiind informați despre faptul că efectele decurg din actul juridic încheiat se vor produce, nu în persoana celui cu care au încheiat actul, dar în patrimoniu titularului interesului economic, emitent al împuternicirii.

Din categoria dată de contracte, face parte contractul de mandat. Codul Civil al RM consacră mandatului art.1030-1052.

Deci, contractul de mandat este acel tip de contract prin care o parte (mandant) împuternicește cealaltă parte (mandatar) de a o reprezenta la încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obligă să acționeze în numele și pe contul mandantului. 

2. Contracte de intermediere în care intermediarul acționează în relația cu terții în calitate de mandat fără reprezentare, acest tip de contract se caracterizează prin faptul că mandatarul (intermediarul) încheie acte juridice cu terții în nume propriu, însă pe seama persoanei reprezentate (principalului). Din categoria dată face parte contractul de comision și contractul de consignație.

Contractual de comision, este acel tip de contract care constituie acordul de voință, prin care una dintre părți numită comisionar, se obligă în baza împuternicirii primite de la cealaltă parte, numită comitent, să încheie anumite acte juridice, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, numită comision.

Contractul de consignație, poate fi caracterizat ca acel acord de voință, prin care o parte, numită consignant, încredințează celeilalte părți, numită consignatar, anumite bunuri mobile cu scopul de a le vinde în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preț ce a fost stabilit de către părți, în schimbul remunerației.

3. Contracte de intermediere în care intermediarul este împuternicit doar pentru negocierea de afaceri cu terții sau pentru negocierea și încheierea de afaceri cu terții. Din această categorie fac parte contractul de agenție și contractul de intermediere ocazională.

Contractul de agenție, este acordul de voință încheiat între doi profesioniști independenți, prin care unul din ei (agentul), se obligă să înăinteze afacerile celuilalt (principalul sau comitentul) într-un anumit teritoriu, prin negocierea de afaceri și/sau încheierea de contracte de către agent, în toate cazurile pe seama comitentului, în schimbul unui comision, fără ca între agent și comitent să existe raporturi de subordonare.

Contractul de intermediere ocazională reprezintă actul juridic în baza cărui una dintre părți, denumită (agent) se obligă de a obține informații pentru cealaltă parte, numită client (cocontractant), despre potențialii clienți sau despre o afacere determinată, acordă asistență acestuia pentru negocierea unui contract, în schimbul unei remunerații pentru serviciile furnizate.

4. Contracte în care o persoană acționează în relația cu terții în numele și pe seama ei, dar în realizarea unui interes juridic și economic comun cu principalul. Sunt contractele în care o parte intră în raporturi contractuale cu terții în numele și pe seama sa, dar nu în calitate de mandatar cu reprezentare sau fără reprezentare (comisionar). Cu toate acestea activitatea depusă este în interesul cocontractantului, cărui îi garantază o realizare mai sigură a mărfurilor. Ca urmare între partenerii contractuali se stabilesc relații de colaborare profesională. Din această categorie fac parte contractul de franchising și contractul de distribuție exclusivă.

Contractul de franciză, cunoscut în dreptul comerțului internațional sub denumirea anglo-saxonă de franchising, reprezintă contractul prin care o persoană numită franchisor, permite exploatarea unei mărci sau a unui brănd de producție sau de prestare de serviciu, de către o altă persoană independentă, producător sau prestator, numit franchisee (beneficiar), alături de know-how-ul, folosința mărcii sale, pe care beneficiarul trebuie să le exploateze, în schimbul unei remunerații.

Contractul de distribuție exclusivă, este acel contract din dreptul comercial, încheiat pe termen lung, în baza căruia o parte (furnizorul) este obligat să livreze celeilalte părți (distribuitorului), anumite cantități de marfă, în funcție de cererile primite, pe care distribuitorul să le revîndă propriilor clienți, folosindu-se de marca furnizorului, în schimbul unei remunerații, pe piața ce a fost stabilită în cont

CAPITOLUL II

CATEGORIILE CONTRACTELOR DE INTERMEDIERE

Contractul de mandat comercial în comerțul internațional

Contractul de mandat este acel tip de contract în baza căruia o parte, numită mandatar, se obligă să încheie în numele și pe seama celeilalte părți, de la care a primit împuternicirea, numită mandant, unul sau mai multe acte juridice, în schimbul unei sume de bani.

Contractul de mandat, constituie forma tipică a contractelor de intermediere cu reprezentare. Reprezentarea fiind directă sau perfectă, în baza căruia mandatarul acționează în relațiile cu terții ca un simplu exponent al mandantului, emitent al împuternicirii care conferă putere de reprezentare.

Încheierea și executarea contractului de mandat produce efecte speciale, care duc la crearea raporturilor directe între mandant și terțul cocontractant. În scopul producerii acestor efecte, este necesar ca mandatarul să acționeze în limitele și pe baza împuternicirii primite. În condițiile în care mandantul încheie contractul de mandat prin care atribuie mandatarului dreptul de a-l reprezenta în relațiile cu terții, rezultă că acesta își exprimă voința de a se angaja juridic în relația cu terțul.

Contractul de mandat este un contract consensual, așa cum se încheie prin simpla manifestare de voință, fără îndeplinirea vreunei alte formalități. Consimțămîntul exprimat de părțile la contractual de mandat, în sensul de acord de voință al părților, trebuie să îndeplinească toate condițiile generale ale voinței juridice, cu alte cuvinte să existe, să provină de la o persoană cu discernămînt, cu intenția de a produce efecte juridice și să fie liberă, dar nu afectată de vicii de consimțămînt.

Contractul de mandat este un contract bilateral ori sinalagmatic, deoarece dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți, obligații care devin reciproce și interdependente. Contractul de mandat încheiat între personae care acționează cu titlu profesional este un contract cu titlu oneros, mandatarul avînd dreptul de a pretinde și de a obține din partea mandantului remunerația corespunzătoare pentru serviciile prestate în temeiul contractului. La fel contractual de mandate este un contract cu executare dintr-o dată (uno ictu), cee ace presupune că actul juridic se execute instantaneu, printr-o singură prestație din partea părților.

Condițiile de formă ale contractului de mandat.

Contractual de mandat poate fi perfectat în mod expres sau în mod tacit.

Mandatul expres, de regulă mandatul cu reprezentare este constatat pritr-un înscris care poartă denumirea de procură sau împuternicire. Scopul emiterii unui astfel de înscris este în precizarea actelor pe care mandatarul este împuternicit să le încheie, la fel acordă terților posibilitatea de a verifica existența împuterniciirii de reprezentare acordată mandatarului.

Mandatul tăcit, față de încheierea contractului în mod expres, contractul de mandata poate fi încheiat și în mod tăcit. Astfel, acceptarea mandatului poate să rezulte și din executarea sa de către mandatar. Condiția care trebuie îndeplinită este aceea ca voința părților să rezulte în mod neîndoielnic în sensul încheierii contractului.

În ceea ce privește condițiile de fond ale contractului de mandate distingem:

Capacitatea părților. În ceea ce privește capacitatea mandantului, acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele juridice pentru care emite împuternicirea. Astfel, capacitatea mandantului se va aprecia în funcție de natura actelor pe care mandatarul le încheie în interesul său și ale căror efecte se vor produce în mod direct în patrimoniul mandantului. Reeșind din faptul că actele juridice pe care mandatarul le încheie în temeiul contractului prezintă caracter profesional pentru mandat, rezultă că mandantul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

În ceea ce privește persoana mandatarului, acesta trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, așa cum încheie acte juridice în calitate de reprezentant, pentru a căror validitate trebuie să exprime un consimțămînt valabil.

Consimțămîntul. Consimțămîntul exprimat de părțile contractului de mandate, trebuie să îndeplinească toate condițiile generale ale voinței juridice, cu alte cuvinte să existe, să provină de la persoană cu discernămînt, exprimată cu intenția de a produce efecte juridice și să fie liberă, iar nu afectată de vici.

Obiectul și întinderea mandatului. La fel ca în cazul oricărui tip de contract, obiectul contractului de mandat trebuie să fie determinat, posibil și licit. Mandatul încredințat mandatarului, poate avea fie caracter general, fie caracter special. Mandatul general are posibilitatea de reprezentare cu privire la toate afacerile mandantului, caz în care mandatarul beneficiază de o independență mărită în raport cu mandantul. Pe cînd mandatul special este încredințat în vederea încheierii unui act juridic expres prevăzut de către mandant prin procura acordată, sau prin acțiuni determinate, fără a putea să se extindă asupra altor afaceri cu caracter profesional ale mandantului. În ceea ce privește împuternicirea acordată mandatarului, indiferent dacă ne aflăm în prezența unui mandat special sau general, acesta nu are dreptul de a depăși limitele. Cu toate acestea, împuternicirile acordate mandatarului se vor întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă acestea nu sunt precizate în mod expres.

Referitor la durata mandatului adică a întinderii în timp a contractului de mandat, contractul de mandat încetează în trei ani de la încheierea lui, dacă părțile nu au prevăzut un termen.

Efectele contractului de mandat.

Contractul de mandat are rolul de a da naștere la drepturi și obligații reciproce în sarcina părților. Astfel, efectele contractului de mandat urmează a fi analizate din vederea obligațiilor mandatarului și ale mandantului, precum și din vederea efectelor pe care contractul le produce în raporturile cu terții.

Obligațiile mandatarului. În sarcina mandatarului se pot reține o serie de obligații care rezultă din contract.

Una dintre obligațiile mandatarului este obligația de executare a mandatului. În baza contractului de mandat, mandatarul are obligația de a acționa în numele și în interesul mandantului, în vederea încheierii de acte cu terții. Astfel, cea mai importantă dintre obligațiile mandatarului este de a executa personal mandatul întocmai, cu excepția cazului cînd prin contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană. În cursul executării contractului de mandat, mandatarul are obligația de a-l înștiința pe mandat cu privire la orice împrejurări apărute ulterior încheierii contractului, cu privire la revocarea sau modificarea clauzelor contractuale.

O altă obligație a mandatarului este obligația de a îndeplini îndatoriile cu bună credință și cu diligența unui bun proprietar. În acest sens mandatarul trebuie să respecte întru totul clauzele contractuale convenite de către părți și instrucțiunile primite din partea mandantului. Neîndeplinirea instrucțiunilor emise de mandant, atrage după sine obligarea mandatarului la plata daunelor-interese corespunzătoare prejudiciilor cauzate mandantului prin culpa în executare.

În baza contractului de mandat, mandatarul are la fel obligația de a da socoteala mandantului cu privire la modalitatea de executare și la stadiul operațiunilor, în unele cazuri mandatarul prezintă mandantului dări de seamă periodice, în cazul în care acest fapt este prevăzut în contract. Tot în sarcina mandatarului este obligația de a înștiința mandantul despre faptul executării însărcinărilor primite în temeiul contractului.

O altă obligație a mandatarului este, obligația de a plăti dobînzi la sumele cuvenite mandantului, deoarece acționează pe seama altei persoane, ca un simplu intermediar, mandatarul este obligat să plătească mandantului dobînzi pentru sumele de bani cuvenite acestuia, pe care le-a primit în legătură cu executarea contractului de mandat. Dobînzile încep să curgă din ziua cînd mandatarul era obligat să le trimită mandantului.

Obligațiile mandantului.

La fel o serie de obligații se rețin și în sarcina mandantului, și anume una dintre obligațiile mandantului este obligația de a pune la dispoziția mandatarului mijloacele necesare în vederea executării mandatului. Această obligație a mandatului dă formă principiului colaborării părților, în vederea realizării în condiții optime a scopului urmărit prin încheierea contractului, și anume tratarea de afaceri cu caracter personal pentru mandat, de către mandatar, pe seama mandantuului.

O altă obligație a mandantului este de a plăti mandatarului remunerația datorată pentru executarea mandatului, cuvenită prin contract, ce corespunde volumului și valorii actelor juridice încheiate. De asemenea mandatarul este obligat să restituie toate cheltuielele pe care executarea mandatului le presupune, dar care mandatarul nu are interes să le suporte și anume sumele de bani avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului, precum și despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suportate cu ocazia îndeplinirii mandatului.

Pe lîngă drepturile și obligațiile părților conținutul unui contract de mandat trebuie să mai conțină și numele și adresa părților, definirea obiectului de activitate, definirea procedurii și modului de conlucrare între cele două părți, sistemului de comunicații și de informare, delimitarea teritoriului în care mandatarul poate să-și desfășoare activitatea, durata de valabilitate a mandatului și situațiile în care să fie retras.

Încetarea contractului de mandat.

Contractul de mandat încetează fie prin intermediul uneia dintre cauzele generale de stingere a obligațiilor, fie prin intervenirea unuia dintre cauzele particulare, deci încetarea contractului de mandat poate fi clasificată în două categorii: cazuri generale și cazuri particulare.

Din categoria cazurilor generale de stingere a obligațiunilor contractuale face parte încetarea contractului în urma executării mandatului de către mandatar, expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, realizarea condiției rezolutorii care afectează contractul.

Din categoria cazurilor particulare de încetarea contractului de mandat fac parte:

revocarea mandatului de către mandant;

renunțarea mandatarului la contract;

moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului sau a mandatarului.

Stingerea contractului de mandat intervine în oricare dintre cele trei situații menționate anterior, ca efect al caracterului intuitu persoane al contractului. Caracterul intuitu persoane este cu atît mai mult justificat, în cazul cînd raporturile juridice se nasc între profesioniști, scopul final fiind obținerea profitului.

A. Revocarea mandatului de către mandant, contractul încetează în cazul în care mandantul revocă însărcinarea acordată mandatarului, revocarea fiind un act juridic unilateral. Din punct de vedere al modului în care denunțarea unilaterală este exprimată, revocarea poate fi expresă sau tăcită, iar din punct de vedre al întinderii, ea poate fi totală sau parțială. Revocarea mandatului, notificată numai mandatarului, nu poate fi opusă terților, care nu au cunoștință despre revocarea mandatului, contractează cu bună-credință cu mandatarul. În astfel de situaație mandantul are dreptul de a se adresa în instanță cu o acțiune împotriva mandatarului.

B. Renunțarea mandatarului la contract, renunțarea se poate face oricînd, dar mandatarul este obligat să-l notifice pe mandant despre renunțarea sa. Renunțarea mandatarului la contract nu poate fi negată nici chiar în cazul, în care părțile au inclus o clauză contractuală contrară.

C. Moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului sau al mandatarului, contractul de mandat încetează odată cu moartea oricăreia dintre părțile la contract. În egală măsură, efect de încetare a contractului este declararea judecătorească a morții mandantului sau a mandatarului.

Falimentul devine aplicabil ori de cîte ori părțile la contract fac parte din categoriile de debitori aflați în stare de insolvabilitate. Incapacitate mandantului de a încheia el însuși actele juridice împuternicit de mandatar să le încheie, atrage la fel încetarea mandatului, deoarece împuternicirea nu a putut fi acordată în mod valabil.

Ca urmare a intervenirii uneia dintre cauzele de încetare a contractului de mandat, mandatarul nu va mai putea acționa în calitate de reprezentant al mandantului, în același timp mandatarul este obligat de a preda mandantului sau moștenitorului acestuia toate actele și bunurile primite în timpul executării mandatului, la fel și să dea socoteală privind actele juridice încheiate pe seama și în numele mandantului.

Ca efect al încetării contractului de mandat, mandatarul are dreptul de a primi remunerația corespunzătoare actelor juridice închiate în temeiul mandatului în numele și în interesul mandantului, în sumă proporțională cu numărul și valoarea actelor încheiate și cu cheltuielele suportate.

Contractul de comision în comerțul internațional

Acordul de voință prin care una dintre părți, numită comisionar, se obligă pe baza împuternicirii emise de cealaltă parte, numită comitent, să încheie anumite acte juridice cu caracter profesional în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, numită comision.

Contractul de comision a apărut și a dobîndit frecventă aplicare practică, fiind considerat o figură juridică favorabilă profesioniștilor. În actualul context economic internațional, față de dezvoltarea comerțului internațional și de nevoia profesioniștilor de a-și extinde afacerile, în interiorul dar mai ales în afara teritoriului național, prin intrarea și consolidarea poziției lor pe noi piețe, dar fără a fi prezenți în nume propriu pe acele piețe, aceștia apelează tot mai frecvent la mecanismul juridic al comisionului.

Intermedierea prin contractul de comision constituie o soluție la care se recurge frecvent în activitatea comercială, mai ales datorită avantajelor pe care le prezintă. Astfel, contractul de comision are ca obiect operațiuni specifice activității comerciale care se desfășoară pe arii geografice extinse și are la bază un mecanism juridic favorabil ambelor părți.

Caracterele juridice ale contractului de comision.

Contractul de comision prezintă o serie de caractere juridice și anume:

A. Contractul de comision este un contract consensual, în sensul că acesta ia naștere prin simpla manifestare de voință a părților, fără a fi necesară încheierea contractului înr-o anumită formă prevăzută de lege.

În ceea ce privește forma contractului de comision, acesta poate fi încheiat în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, contractul de comision este un contract consensual, din punctul dee vedere al modului de formare valabilă, valabilitatea încheierii contractului nedepinzînd de respectarea vreunei condiții de formă.

B. Contractul de comision este un contract bilateral (sinalagmatic). În cadrul contractului de comision vor exista obligații atît în sarcina comisionarului, care se obligă să îndeplinească actele juridice în vederea cărora a fost încheiat contractul, prin încheierea acestora cu terții în nume propriu însă pe seama altei persoane, cît și pe sarcina comitentului, care își asumă plata unei remunerații numite comision pentru operațiunile executate.

C. Contractul de comision este un contract cu titlu oneros, în sensul că fiecare dintre părțile la contract urmărește obținerea unui avantaj patrimonial. Acest contract avînd ca obiect achiziționarea sau vînzarea de bunuri ori prestarea de servicii de către comisionar în nume propriu și pe seama comitentului, în schimbul remunerației numite comision.

D. Contractul de comision este un contract intuitu personae, care ia naștere în considerarea calităților personale ale cocontractantului. Fiecare dintre părți își asumă obligația în cadrul contractului de comision, datorită încrederii pe care o are în cealaltă parte, comitentul urmărind, pe de o parte, executarea anumitor operațiuni sau prestarea unor servicii în mod personal de către comisionar datorită experienței, abilităților și renumelui profesional al acestuia.

Condiții de validitate ale contractului de comision.

Una dintre condițiile de încheiere a contractului este condiția de formă a contractului de comision. Contractul de comision poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală. Astfel, dacă legea nu prevede altfel, forma scrisă a contractului de comision este necesară numai pentru dovada contractului. Atît timp cît valabilitatea contractului nu este condiționată de respectarea formei scrise, comisionul poate lua naștere atît în scris cît și verbal, pentru a dovedi emiterea împuternicirii de către comitent și a întinderii împuternicirii conferite comisionarului, se va face pe bază de înscris.

Contractul de comision poate fi expres ori tăcit. Din punctul de vedere al modalității în care se exprimă voița părților la încheierea contractului, contractul de comision poate fi expres ori tăcit. O consecință a faptului că încheierea contractului de comision poate avea loc atît în mod expres, cît și tăcit, prin executarea obiectului contractului de către comisionar, este aceea că, dacă comisionarul nu dorește acceptarea împuternicirii emise de comitent, acesta trebuie să îl înștiințeze pe comitent, în cel mai scurt timp posibil, cu privire la refuzul de a primi însărcinarea acestuia, precum și să asigure, pe seama comitentului, păstrarea bunuruilor care i-au fost expediate în scopul executării contractului, pînă la momentul la care acesta va putea lua el însuși măsurile necesare.

Condițiile de fond ale contractului de comision. Pentru încheierea contractului de comision trebuie îndeplinite condițiile referitoare la capacitatea părților contractante de a dobîndi drepturi și de a-și asuma obligații prin actele juridice.

În ceea ce privește persoana comitentului, acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele juridice pentru perfectarea cărora îl împuternicește pe comisionar.

Comisionarul, la fel trebuie să aibă capacitatea de a încheia actele juridice care fac obiectul împuternicirii, fiind necesar să aibă capacitate deplină de exrcițiu. În calitate de comisionar poate fi desemnată fie o persoană fizică, fie o persoană juridică.

În temeiul contractului de comision, principala obligație care revine comisionarului este aceea de a încheia actele juridice stabilite prin împuternicirea acordată, cu privire la care comitentul prezintă un anumit interes, cu persoane terțe, în nume propriu, dar pe seama comitentului. Față de această obligație a comisionarului de a reprezenta interesele comitentului, se pune problema dacă acesta poate contracta actele juridice prevăzute prin împuternicire cu sine însuși, iar nu cu terțe persoane. Această problemă se ivește în cazul cînd comisionarul obligat să vîndă anumie bunuri, care aparțin comitentului, le cumpără el însuși, își asum calitatea de vînzător, încheind cu sine însuși contractul de vînzare-cumpărare, de aici rezultă că comisionarul devine el însuși parte la contract. În concluzie, afaceri comerciale de către comisionar cu sine însuși, este în principiu, valabilă, cu excepția cazului cînd contractele astfel încheiate se dovedesc a prejudicia interesele comitentului, sau în cazul cînd părțile au prevăzut, în mod expres în contract, interzicerea contractării de către comisionar cu sine însuși.

Efectele contractului de comision.

Contractul de comision produce efecte specifice, materializate în drepturi și obligații. Între comitent și comisionar există aceleași drepturi și obligații ca și între mandant și mandatar. Ca urmare a încheierii contractului, pot fi reținute o serie de obligații ale comisionarului.

Obligațiile comisionarului. Una dintre obligațiile comisionarului este obligația de executare a mandatului încredințat acestuia de către comitent. În temeiul contractului de comision, comisionarul are obligația principală de a executa împuternicirea primită din partea cocontractantului său, în limitele și potrivit conținutului acestuia. În executarea obiectului contractului de comision, comisionarul are obligația de a executa, de asemenea, toate faptele materiale și actele juridice accesorii operațiunilor cu caracter profesional pe care și le-a asumat, pe care acestea le necesită și fără de care nu s-ar putea executa împuternicirea în mod corespunzător. Comisionarul are obligația de a respecta conținutul și limitele instrucțiunilor comitentului. Astfel, prevederile privitor la termenele pentru încheierea actelor juridice cu terții, prețul bunurilor care urmează a fi achiziționate sau vîndute pe seama comitentului, trebuie să fie respectate. În măsura în care comisionarul a depășit limitele împuternicirii conferite, comitentul are dreptul de a refuza operațiunile îndeplinite de comisionar. Depășirea limitelor producînd o serie de consecințe juridice pentru ambii.

O altă obligație a comisionarului este obligația de a da socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului încredințat. Astfel, drept consecință a primei obligații, constînd în executarea actelor juridice care formează obiectul contractului, comisionarul are obligația de a comunica comitentului stadiul desfășurării operațiunilor cu caracter profesional cu terții, precum și orice modificare a împrejurărilor, care ar putea determina comitentul la modificarea sau revocarea mandatului încredințat. Astfel, comisionarul va trebui să aducă la cunoștința comitentului orice problemă privitoare la încheierea actelor juridice cu terții, la imposibilitatea sau îngreunarea încheierii acestora ca urmare a intervenirii oricărui eveniment nou pe parcursul executării contractului, precum și la stadiul operațiunilor interprinse de comisionar, la fel și predarea către comitent a documentelor justificate ale operațiunilor efectuate (chitanțe, facturi, borderouri), precum și a tot ceea ce a fost remis din partea terților în baza contractului încheiat (bunuri achiziționate).

În temeiul contractului de comision, comisionarul are la fel obligația de a îndeplini îndatoriile cu bună credință și cu diligența unui bun proprietar. Reeșind din faptul că comisionarul acționeaxă în temeiul contractului de comision, în calitate de profesionist, motiv pentru care trebuie să prezite o diligență sporită în executarea însărcinărilor primite.

La fel una dintre obligațiile comisionarului este obligația de a ține registre comerciale, în conținutul cărora să evidențieze în mod separat fiecare operațiune efectuată. Obligația de a ține registre comerciale, prin care să înregistreze identitatea tuturor comitenților în interesul cărora acționează ca și comisar, precum și a tuturor operațiunilor comerciale pe care le execută în nume propriu și pe seama acestora, decurge din calitatea sa de profesionist.

Obligațiile comitentului.

Obligația de a plăti comisionarului remunerația corespunzătoare executării mandatului. În baza contractului de comision, obligația comitentului este de a remunera intermediarul în nume propriu, fie potrivit sumei convenite prin contract, fie prin raportare la valoarea efectivă a munci prestate. În ipoteza în care remunerația comisionarului nu este determinată prin contract, aceasta nu face ca această obligație să nu își mai producă efectele. Indiferent de stabilirea expresă, tăcită, sau chiar în absența totală a vreunei prevederi referitoare la valoarea comisionului în contractul încheiat, obligația comitentului există și poate fi cuantificată. În acest sens, dacă valoarea comisionului datorat comisionarului nu este expres prevăzut în contract, atunci el urmează a fi stabilit de către instanță. Așadar, nu se poate concepe ca plata comisionului să depindă de altceva decît de îndeplinirea obligațiilor asumate de comisionar. Neplata remunerației poate avea loc doar în cazul neexeccutării obligațiilor comisionarului. Dacă această neexecutare a avut loc din vina comitentului, acesta va plăti daune- interese.

Comisionul constă dintr-un anumit procent din valoarea operațiunilor încheiate pe seama comitentului, însă poate fi exprimat și printr-o sumă fixă, stabilit încă din momentul încheierii contractului de comision.

O altă obligație este obligația de a restitui comisionarului toate cheltuielele făcute în scopul executării însărcinărilor primite. Pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, comisionarul poate fi în situația de a efectua cheltuieli suplimentare necesare, spre exemplu negocieri și purtări de tratative pentru încheierea actelor juridice, sau cheltuieli de preluare și de transportare al mărfii. În acest scop, comisionarul are dreptul de a pretinde și de a obține din partea comitentului rambursarea tuturor cheltuielilor avansate în exercitarea împuternicirii primite.

Încetarea contractului de comision.

Încetarea contractului de comision are loc în urma intervenirii uneia dintre cauzele generale de stingere a obligațiilor, fie prin intervenirea uneia dintre cazurile particulare de încetare a contractului.

Cazurile generale de încetare a contractului de comision. Contractul de comision încetează prin executarea obligațiilor primite de către comisionar, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul și în care comisionarul trebuia să își execute obligațiile.

Cazurile particulare de încetare a contractului de comision. Contractul de comision încetează ca urmare a revocării sale de către comitent, prin efectul renunțării comisionarului la contract, ca efect al morții, incapacității sau falimentului oricăreia dintre părți.

Revocarea comisionului de către comitent, care poate fi expresă sau tăcită, revocarea expresă nu este supusă vreunei condiții speciale de formă, dar trebuie să fie adusă la cunoștință comisionarului, dar manifestarea de voință trebuie să fie neîndoielnică. Revocarea tăcită poate fi dedusă din orice împrejurări care manifestă intenția comitentului. Ambele produc efecte doar pentru viitor, atît în ceea ce îl privește pe comisionar, cît și față de terți.

Renunțarea comisionarului la contract, poate avea loc oricînd, cu condiția notificării comitentului despre renunțarea sa.

Moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului sau al comisionarului, moartea oricăreia dintre părți constituie o cauză de încetare a contractului de comision. În cazul morții comisionarului, moștenitorii sunt obligați de a-l înștiința pe comitent, iar pînă atunci să continue executarea contractului, efectuînd actele necesare apărării intereselor acestuia. În cazul decesului comitentului, comisionarul este obligat de a termina afacerile începute.

Încetarea contractului de comision se produce și în caz de punere sub interdiție, insolvabilitate sau faliment al comisionarului sau comitentului datorită incapacităților intervenite, de unde reese că atît comisionarul, cît și comitentul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, pentru încheierea actelor juridice, care fac obiectul împuternicirii

Încetarea contractului de comision are efect stingerea obligațiilor comisionarului de a îndeplini obligațiile primite, cu păstrarea obligației comitentului de a achita toate cheltuielele făcute de comisionar pentru executarea împuterncirii, efectuate pînă la data încetării contractului.

Comisionarul are la fel obligația de a preda comitentului sau moștenitorilor acestuia toate actele și bunurile primite în cursul executării însărcinărilor comitentului.

Contractul de consignație în comerțul internațional

Contractual de consignație reprezintă un act juridic de sine-stătător, o formă aparte de contract de intermediere, cu particularități și efecte proprii, prin încheierea căruia se nasc drepturi și obligații specifice. Contractul de consignație este acel act juridic prin intermediul căruia una dintre părți, numită consignant, încredințează celeilalte părți, numite consignatar, anumite bunuri mobile, pentru a fi vîndute către terțe persoane, în numele propriu al consignatarului, însă pe seama consignantului, contra unui preț prestabilit, consignatarul fiind obligat de a remite sumele astfel obținute consignantului sau de a-i transmite bunul nevîndut.

Caracterele juridice ale contractului de consignație.

Contractul de consignație prezintă o serie de caractere juridice și anume:

1. Contractul de consignație este un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință a părților, manifestarea de voiță nu trebuie să îmbrace o anumită formă prevăzută de lege.

2. Contractul de consignație este, în principiu, un contract cu titlu oneros, fiecare dntre părțile contractului urmărind obținerea unui avantaj patrimonial ca urmare a încheierii acestui act juridic. Astfel, pe de o parte, consignantul urmărește vînzarea bunurilor sale mobile, iar pe de altă parte, consignatarul urmărește obținerea remunerației convenite în schimbul activității prestate.

3. Contractul de consignație este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece dă naștere la drepturi și obligații reciproce în sarcina ambelor părți. În cadrul contractului de consignație consignatorul are obligația de a preda consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vîndute, în schimb consignatarul are obligația de a primi, conserva și asigura bunurile predate în scopul vînzării. Prin urmare ambele părți au dubla calitate de creditor precum și de debitor.

4. Contractul de consignație este un contract intuitu personae, care se încheie în considerarea calităților personale ale fiecăreia dintre părțile contractante. Obligațiile asumate de către consignant și consignatar reprezintă încrederea reciprocă pe care acestea o au în calitățile și buna-credință în executare a celeilalte părți.

Condiții de validitate ale contractului de consignație.

Una dintre condițiile de încheiere a contractului este condiția de formă a contractului. Contractul de consignație poate îmbrăca formă scrisă sau formă verbală. Dovada contractului de consignație, însă poate fi făcută, numai pe bază de înscris, prin care se atestă acordul de voință al părților și principalele drepuri și obligații ce rezultă în sarcina acestora.

Condițiile de fond ale contractului de consignație.

O condiție pentru încheierea contractului de consignație o constituie îndeplinirea condițiilor de capacitate a părților la încheierea contractului. Atît consignantul, cît și consignatarul trebuie să îndeplinească cerințele de capacitate pentru dobîndirea de drepturi și asumarea obligațiilor care decurg din contrctul de consignație.

În primul rînd, în ceea ce privește pe consignant acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși acte juridice, pentru ce și a fost împuternicit de consignatar. În al doilea rînd, în ceea ce îl privește pe consignatar, acesta la fel trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, deoarece încheie acte de vînzare-cumpărare cu terții în nume propriu.

Condițiile de capacitate a părților sunt obligatorii pentru existența valabilă a contractului de consignație, cu atît mai mult cu cît incapacitatea oricăreia dintre părți este prevăzută ca o cauză de încetare a contractului.

O altă condiție de validitate a contractului este consimțămîntul, la baza încheierii contractului de consignație se află acordul de voință al părților în sensul dobîndirii de drepturi și asumării de obligații ce reese din contractul de consignație.

Cu privire la obiectul contractului de consignație, acesta are ca obiect bunuri care aparțin consignantului și pe care le predă consignatarului, pentru a fi vîndute în nume propriu și pe seama emitentului împuternicirii.

Efectele contractului de consignație.

Contractul de consignație produce efecte specifice, care pot fi calasificate în două categorii. În primul rînd contractul de consignație produce efecte juridice în raportul dintre părțile contractante, consignant și consignatar, aceste fiind drepturile și obligațiile reciproce dintre părți. În al doilea rînd contractul de consignație produce efecte juridice care reprezintă consecința executării obligațiilor contractuale.

Încheierea contractului de consignație produce efecte în raporturile dintre părți, efecte ce constau în drepturi și obligații dintre consignant și consignatar.

Obligațiile consignantului.

Una dintre obligațiile consignantului este de a preda consignatarului bunurile mobile pe care urmează a fi vîndute. Un aspect important al aceste obligații este titlul cu care bunurile mobile ce aparțin consignantului sunt transmise consignatarului. Acestuia din urmă i se pun bunurile în cauză la dispoziție, însă nu îi este acordat dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Drept consecință a faptului că, ulterior predării bunurilor mobile consignatarului, consignantul rămîne proprietar al acestora pînă la transmiterea terților în proprietate, consignantul beneficiază de toate drepturile asupra bunurilor astfel încredințate, inclusiv de dreptul de a dispune oricînd de acestea, dacă nu este prevăzut altfel în contract. Necătîtnd la obligația consignantului de a preda bunurile, el beneficiază de dreptul de a inspecta și controla starea bunurilor transmise consignatarului, în orice moment pe întreaga durată a contractului.

O altă obligație a consignantului este obligația de a plăti consignatarului remunerația cuvenită. În temeiul contractului de consignație, consignatarul are dreptul de a fi remunerat pentru activitățile prestate pe seama consignantului. Obligația de a plăti remunerația consignatarului rezultă și din faptul că ambele părți au calitatea de profesioniști, activitatea prestată urmărind obținerea de profit.

Determinarea sumei pe care consignantul este obligat achite consignatarului se face prin intermediul clauzei contractuale. În cazul cînd părțile nu au făcut mențiune la contract cu privire la retribuția sau beneficiul acordat consignatarului, acesta va avea dreptul numai la supraprețurile pe care le va obține din vînzări, adică consignatarul va putea pretinde doar la diferența dintre prețurile efectiv realizate avînd ca obiect bunurile mobile ale consignanatului cu terții și prețurile de vînzare prezăzute în contractul de consignație sau notele, facturile și dispozițiile consignanatului. În măsura în care remunerația consignatarului nu a fost determinată nici prin contract, nici prin notele consignanatului, consignatarul se poate adresa în instanță pentru stabilirea retribuției sale.

O altă obligație este obligația de a restitui consignatarului toate cheltuielele efectuate de acesta în scopul îndeplinirii însărcinărilor primite. Executarea contractului de consignație poate necesita intervenții costisitoare pentru consignatar, pentru identificarea terților persoane, care sunt potențiali cumpărători, negocierii și consolidării prevederilor contractelor de vînzare-cumpărare în cauză și în final, a încheierii acestor acte juridice în nume propriu și pe seama consignantului. Prin urmare consignatarul poate avansa sume semnificative pentru executarea obligațiilor, sumă care este în drept să fie restituită.

Obligațiile consignatarului.

Obligația de a primi, păstra și asigura bunurile încredințate spre vînzare, este una dintre obligații. Obligația de primire a bunurilor ce vor face obiectul viitoarelor contracte de vînzare-cumpărare, este o obligație reciprocă și corelativă celei prevăzute în sarcina consignantului de a preda bunurile în cauză consignatarului. Consignanatul dispune de bunurile încredințate consignatarului, pe toată durata contrctului. În măsura în care consignatarul nu își îndeplinește obligația de asigurare a bunurilor, consignanatul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, pentru a acoperi riscul deterirării bunurilor. La fel țin să menționez că față de faptul că proprietatea asupra bunurilor în cauză nu este transferată în patrimoniul consignantului, în cazul declarării falimentului consignatarului bunurile sunt excluse de la masa creditorială și vor fi reluate imediat de consignant.

O altă obligație este de a executa însărcinările acordate de consignant. Executarea contractului de consignație constituie principala obligație a consignatarului și se delimită indicațiilor oferite de emitentul împuternicirii. Cu toate acestea, în absența anumitor prevederi exprese cuprinse în contract, referitore la condițiile de vînzare a bunurilor predate și în lipsă de dispoziții scrise din partea consignantului, consignatarul nu poate vinde bunurile ce i-au fost încredințate, decît contra numerar și la prețurile curentei ale pieții.

Consignatarul are la fel în baza contractului de consignație obligația de a da socoteală consignantului cu privire la îndeplinirea împuternicirii acordate. Astfel, drept consecință a obligației de executare a actelor juridice care formează obiectul contractului, consignatarul are obligația de a comunica consignantului stadiul în care executarea contractului se află, sau de a-i recunoaște acestuia posibilitatea de a proceda la intervenirea și controlarea stării bunurilor date în consignație.

În temeiul contractului de consignație, atît consignantul, cît și consignatarul își asumă o serie de obligații reciproce, care formează conținutul contractului, după cum am examinat anterior. Nerespecatrea acestora atrage după sine răspunderea părților în culpă. Răspunderea fiind după caz civilă sau penală.

Încetarea contractului de consignație.

Contractul de consignație încetează fie ca urmare a intervenirii uneia dintre cazurile generale de stingere a obligațiilor, fie ca urmare a apariției unui caz particular.

Cazurile generale de încetare a contractului de consignație. Încetarea contractului de consignație se poate datora oricărei dintre cauzele generale de stingere a obligațiilor contractuale. Contractul de consignație încetează prin executarea de către consignatar a obligațiilor acordate de consignant, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul și în care consignatarul avea obligația de a-și executa obligațiile asumate, ca urmare a pierderii bunurilor mobile încredințate consignatarului pentru a fi vîndute și care formează obiectul contractului.

Cazurile particulare de încetare a contractului de consignație. În ce privește cazurile particulare de încetare a contractului de consignație, acesta încetează ca urmare a revocării sale de către consignant, renunțarea consignatarului, ca efect al morții, dizolvării, falimentului sau radierii consignantului sau consignatarului.

Contractul de consignație încetează și ca efect al falimentului sau al punerii sub interdicții oricăreia dintre părți, de unde reese că atît consignatarul, cît și consignantul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, pentru încheierea actelor juridice, care fac obiectul împuternicirii.

Încetarea contractului de consignație are efect stingerea obligațiilor părților. Pe de o parte consignatarul nu trebuie să mai închei cu terții contracte de vînxare-cumpărare cu privire la bunurile consignantului, restituiind bunurile mobile încredințate. Pe de altă parte, consignantul, are obligația de a plăti consignatarului remunerația corespunzătoare părții din contract care a fost executată pînă la momentul încetării acestuia.

Contractul de agenție în comerțul internațional

Contractul internațional de agenție este acel contract încheiat între comercianți independenți, avîndu-și sediul în state diferite, în baza căruia una dintre părți (agentul) se obligă să avanseze afacerile celeilalte părți (principalul), într-un teritoriu stabilit, prin obținerea de oferte, negocierea de contracte pentru principal, atunci cînd este împuternicit în mod expres, prin încheierea de contracte pe seama principalului, în schimbul unui comision și fără ca între părțile contractante să existe raporturi de subordonare.

Contractul de agenție este o creație a sistemului de drept anglo-saxon, care nu a consacrat în mod diferit întreaga legătură între contracte de intermediere care se găsesc în dreptul romanist, dar a reunit în noțiunea cuprinzătoare de contract de agenție toate formele de intermediere, bazate atît pe reprezentarea directă, cît și pe cea indirectă. Astfel, cu toate că pentru constituirea contractelor de intermediere au fost utilizate o varietate de noțiuni contractul de agenție reține toate ipotezele în care activitatea agentului vizează încheierea actelor juridice în nume propriu și pe seama principalului, sau în nume și pe seama acestuia, și acele ipoteze în care agentul este împuternicit să negocieze viitoarele contracte cu terții interesați, neavînd dreptul de al lega pe principal în raporturi cu terții.

Pentru examinarea regimului juridic al contractului de agenție voi analiza contractul internațional de agenție în baza modelului de contract elaborat de Camera de Comerț Internațională din Paris și prin prisma Principiilor UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale.

Reglementările UNIDROIT referitoare la desfășurarea de activități de către agent, guvernează strict relațiile născute între principal sau agent, pe de o parte și terți pe de altă parte.

Încheierea contractului de agenție.

Încheierea contractului de agenție presupune îndeplinirea condițiilor necesare pentru nașterea valabilă a contractului, mai exact acele condiții de fond și de formă supuse legii aplicabile potrivit dispozițiilor de drept internațional. În cazul contractului de agenție încheierea contractului implică acceptarea de către agent a împuternicirii acordate de către principal, pe calea unei comenzi lansate în sensul avansării și ușurării încheierii de contracte de vînzare-cumpărare a mărfurilor sale cu terțe persoane. Negocierea și încheierea unui contract de agenție pot fi supuse unei clauze de confidențialitate care se impune cu titlu imperativ părților.

Obiectul contractului. Obiectul contractului îl constituie pe de o parte furnizarea de către agent a ofertelor venite din partea terților pentru mărfurile principalului și negocierea încheierii contractelor, iar pe de altă parte remunerația (comisionul) plătită de către principal agentului în schimbul activității prestate de către acesta.

Părțile contractului. După cum am menționat anterior părțile contractului de agenție sunt agentul și principalul. Spre deosebire de modalitatea în care contractele de intermediere sunt reglementate în dreptul romanist, care operează cu noțiuni diferite-mandant și mandatar, comitent și comisionar, consignant și consignatar- în funcție de maniera în care părțile exercită activitatea de intermeiere- cu sau fără puterea de reprezentare, în interesul persoanei reprezentate sau în interesul comun al intermediarului și al principalului, cu caracter ocazional sau cu caracter permanent- în dreptul anglo-saxon, contractele de intermediere comportă o terminologie unică, fiind reunite în cadrul contractului de agenție toate tipurile de intermediere existente. Astfel părțile la contractul de agenție sunt principalul și agentul, sfera de cuprindere a drepturilor și obligațiilor acestora diferind în funcție de acordul de voință al părților consemnat de la caz la caz în contract. Între părțile contractului de agenție nu există raporturi juridice de subordare.

În S.U.A. există și subagentul, care este persoană autorizată de către agent pentru a-l ajuta să-și îndeplinească obligațiunile, față de principal. Pentru angajarea subagentului, agentul trebuie să aibă permisiunea principalului., subagentul fiind subiectul controlat atît de agent, cît și de principal.

Durata contractului. În ceea ce privește durata contractului de agenție, la momentul încheierii contractului, se poate stabili prin acordul părților o durată determinată sau nedeterminată a acestuia.

Nulitatea, modificarea și cesiunea contractului de agenție. Prin încheierea contractului de agenție, acesta înlocuiește oricăre altă înțelegere precedenteă a părților, cu privire la mărfurile principalului și activitățile agentului de intermediere între principal și terțe persoane. Orice modificare trebuie consemnată în scris. Nulitatea unei clauze a contractului nu atrage după sine nulitatea întregului contract, cu excepția cînd această clauză este considerată principală pentru una sau ambele părți.

Efectele contractului de agenție.

Prin încheierea contractului de agenție, iau naștere raporturi juridice între agent și principal, în baza cărora fiecărui dintre părți îi revin drepturi și obligații reciproce și interdependente. Astfel efectele contractului de agenție constau în obligațiile asumate de ambele părți în baza contractului. În executarea acestor obligații părțile trebuie să acționeze cu bună-credință și cu diligență.

Obligațiile agentului. Obligația principală care poate fi observată în sarcina agentului în baza contractului internațional de agenție, este aceea de a interprinde toate demersurile necesare în scopul de a promova vînzarea produselor principalului, în teritoriul convenit de către părți în primirea de oferte din partea terților, precum și în negocierea de viitoare contracte cu aceștia.

Agentul este obligat să îndeplinească împuternicirea dată de principal și să vegheze asupra intereselor acestuia ca un bun comerciant. Activitatea agentului trebuie să se desfășoare în conformitate cu instrucțiunile principalului, fără abateri nejustificate de la indicațiile acestuia.

Prin încheierea contractului de agenție, agentul nu are dreptul să solicite oferte din afara teritoriului prevăzut în contract și nici să încaseze plăți în numele principalului, dacă nu a fost prevăzut în mod expres contrariul. La fel agentul nu are drepul de a face acte de concurență principalului.

Pe parcursul executării contractului internațional de agenție, agentul are obligația de a-l informa pe principal cu privire la toate activitățile interprinse în temeiul contractului, prin care avansează vînzarea mărfurilor acestuia. De asemenea agentul trebuie să îl informeze pe principal asupra observațiilor și reclamațiilor primite de la terți cu privire la mărfurile ce sunt obiectul contractului. La fel una dintre obligațiile agentului este de a utiliza numele comercial, mărcile și simbolurilor specifice activității desfășurate de principal, se va face în scopul identificării și promovării mărfurilor ce formează obiectul contractului. Acest drept încetează o dată cu încetarea contractului de agenție.

Agentul are obligația de a verifica solvabilitatea terților ale căror oferte le transmite principalul și să îl înștiințeze pe acesta în legătură cu dificultățile financiare ale ofertanților. La fel are obligația de a acorda asistență rezonabilă principalului pentru recuperarea sumelor datorate de terț în cazul contractelor încheiate prin intermedierea sa.

Obligațiile principalului. Spre deosebire de agent principalul are îndatorirea de a informa agentul ori de cîte ori decide să comercializeze și alte produse decît cele ce formează obiectul contractului de agenție și pe care agentul le promovează ori le vinde în teritoriul stabilit, cu privire la această intenție, în scopul de a purta negocieri pentru a decide dacă bunurile în cauză vor face sau nu parte din obiectul material al contractului de agenție.

O altă obligație a principalului este de a plăti agentului comisionul corespunzător activității prestate. Comisionul este menit să acopere orice cheltuieli făcute de către agent în perioada executării obligațiilor contractuale asumate. Cuantumul remunerației cuvenite agentului, este prevăzută pe cale convențională, în contractul de agenție încheiat de către părți. Dacă părțile nu au stabilit în mod diferit prin contractul de agenție, comisionul este menit să acopere orice cheltuieli făcute de către agent în cursul contractului.

Dreptul de substituire a agentului. Prin dreptul de substituire se înțelege situația în care agentul numește o altă persoană în vederea aducerii la îndeplinire a obligațiilor sau a unei părți determinate din obligațiile rezultate din împuternicirea emisă de către principal, în acest sens numirea unui substituit poate viza numai efectuarea unor anumitor activități, spre exemplu de desfășurare a campaniei de publicitate.

Încetarea contractului.

Contractul de agenție încetează ca efect al apariției oricărei dintre următoarele cauze speciale prevăzute de modelul de contract internațional de agenție elaborat de CCI. Încetarea contractului are loc la expirarea termenului contractual convenit de părți, această cauză este aplicabilă numai contractului încheiat pe o perioadă determinată. La fel o cauză de încetare a contractului este cea de denunțare unilaterală a contractului, este o cauză de încetare a contractului pe o perioadă nedeterminată. În acest caz încetarea este condiționată de o notificare scrisă, expediată care asigură dovada și data primirii. Și ultima cauză de încetarea contractului este rezelierea, fie de către agent sau de către principal.

Cu toate că încetarea contractului de agenție s-a produs ca urmare a intervenirii oricăreia dintre cauzele menționate anterior, agentul rămîne împuternicit de principal, să îndeplinească acele acte, a căror neexecutare este de natură a produce pagube principalului și intereselor sale. Mă refer aici la obligația principalului de a plăti agentlui comision pentru contractele încheiate ulterior încetării contractului, obligația principalului de a plăti agentului o indemnizație la încetarea contractului, la fel și obligația de a restitui principalului toate documentele și materialele aflate în posesia sa, pe care le-a primit în vederea executării în condiții corespunzătoare a contractului.

În ceea ce privește legea aplicabilă contractului de agenție (lex contractus), pentru determinarea acesteia se va ține seama în primul rînd, de legea aleasă prin convenția părților (lex voluntatis). În cazul cînd părțile nu determină legea aplicabilă contractului printr-o clauză contractuală sau pe calea înțelegerii ulterioare, îi sunt aplicabile dispozițiile imperative din sistemul de drept al statului unde agentul își are sediul.

Privitor la soluționarea litigiilor, în cazul cînd apar divergențe asupra încheierii, interpretării ori încetării contractului, părțile au dreptul de a alege între soluționarea litigiilor în fața instanțiilor de drept comun sau pe calea arbitrajului comercial.

2.5 Contractul de intermediere ocazională în comerțul internațional

În categoria amplă a contractelor de intermediere, o instituție juridică aparte o reprezintă contractul de intermediere ocazională.

Contractul de intermediere ocazională este contractul prin care una dintre părți denumită intermediar se obligă față de cealaltă parte denumită cocontractant să furnizeze acesteia date și informații privitoare la terțe persoane, sau la afaceri ce prezintă interes pentru cocontractant și să acorde asisitență în cursul negocierii și perfectării de contracte între client și terți.

Pentru nașterea valabilă a contractului de intermediere ocazională, este necesar a fi îndeplinite toate condițiile de fond și de formă existente pentru încheierea acestuia și nașterea de drepturi și obligații în sarcina părților. Contractul de intermediere ocazională este un contract consensual, încheierea acestuia fiind manifestarea de voință a părților. În ceea ce privește condițiile de formă a contractului, contractul de intermediere este un contract consensual, încheierea sa fiind asigurată prin simpla manifestare de voiță a părților.

Obiectul contractului. Obiectul contractului de intermmediere ocazională denotă și efectele specifice ale acestuia, care rezultă din nașterea de raporturi juridice dintre intermediar și cocontractant. În primul rînd încheierea valabilă a contractului naște o serie de obligații comune ale părților care sunt atît în sarcina intermediarului cît și în a clientului său. În al doilea rînd contractul naște obligații individuale specifice fiecăreia dintre părțile contractante.

Părțile contractului. Părțile contractului sunt intermediarul și cocontractantul. În primul rînd parte la contract este intermediarul, care se obligă să furnizeze informații privitoare la terțe persoane, potențiali clienți, sau la afaceri determinate, sau să pună în legătură pe cocontractant cu terții în cauză, în vederea negocierii și încheierii de acte juridice. În al doilea rînd, parte la contract este cocontractantul, care se obligă să plătească acestuia remunerația cuvenită pentru activitatea prestată.

Natura juridică a contractului. Ca natură juridică, contractul de intermediere ocazională reprezintă un contract de intermediere, avînd un caracter ocazional, nefiind încheiat pentru dezvoltarea unor relații pe termen lung între intermediar și cocontractant.

Orice probleme referitoare la contractul de intermediere ocazională, aspectele privind încheierea contractului, executarea și încetarea lui sunt soluționate prin aplicarea regulilor și principiilor de drept recunoscute în mod general în comerțul internațional, în materia contractelor încheiate cu intermediari ocazionali. De asemenea principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale sunt deopotrivă aplicabile.

Efectele contractului de intermediere ocazională. Încheierea contractului de intermediere ocazională are drept consecință producerea de efecte pe plan dublu, așa cum obligațiile se regăsesc atît în sarcina intermediarului, cît și a clientului său, așadar din obligațiile comune ambelor părți este obligația de a-și executa cu bună credință îndatoririle contractuale asumate. Contractul a fost încheiat pentru a produce efecte și pentru a face să se execute prestațiile reciproce asumate, ceea ce impune ca fiecare dintre părțile cocontractante să aducă la îndeplinire obligațiile sale conform clauzelor convenite și în termenele stabilite.

Un al doilea efect comun în temeiul contractului, este obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor, părțile pot intra în posesia anumitor informații cu caracter confidențial, decisive pentru desfășurarea activității celeilalte părți, pe care sunt obligate să le păstreze și să nu le divulge.

La fel contractul de intermediere ocazională naște obligații individuale specifice fiecăreia dintre părțile contractante.

Obligațiile intermediarului.

Principala obligație a intermediarului este aceea de a furniza informații clientului său cu privire la identitatea unor terțe persoane ori cu privire la anumite afaceri care prezintă interes pentru tipul de comerț desfășurat de cocontractant. În plus intermediarul poate să se oblige să acorde asisitență cocontractantului său, în cursul negocierii sau în vederea încheierii în condiții avantajoase de contracte cu terții. În plus intermediarul este obligat să comunice terțului toate informațiile cu privire la avantajele și opurtunitatea încheierii contractului intermediar, cu condiția să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului.

La fel contractul de intermediere ocazională naște, în sarcina intermediarului o obligație de neconcurență. Dacă însă contractul este rezeliat de intermediar pentru neexecutarea obligațiilor asumate de către cocontractant, dreptul de a beneficia de exclusivitate acordat intermediarului, precum și dreptul de a fi remunerat, se mențin și își produc efectele pînă la momentul la care contractul ar fi încetat în condiții normale.

Obligațiile clientului.

Obligația de plată a remunerației cuvenite intermediarului pentru activitatea prestată. Toate activitățile pe care intermediarul le desfășoară, și mai ales natura comercială a contractului de intermediere ocazională, îi permit acestuia să primească o remunerație din partea cocontractantului său, corespunzătoare tranzacției realizate. În ceea ce privește modul de stabilire a remunerației pe care intermediarul are dreptul să o primească, aceasta poate fi stabilită fie sub forma unei sume fixe, fie sub forma unui comision. Stabilirea remunerației sub forma unui comision se face atunci cînd obligațiile intermediarului în temeiul contractului vizează, în plus și acordarea de asistență la negocierea și încheierea de acte juridice de către client cu terții. Astfel, determinarea remunerației se face prin stabilirea unui procent din valoarea afacerii încheiate. În cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulți intermediari, fiecare are dreptul la o cotă egală din remunerația stabilită global, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel.

O altă obligație a cocontractantului este de a restitui cheltuielele efectuate de intermediar, pentru îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de intermediere, astfel pentru îndeplinirea obligațiunilor asumate, intermediarul efectuează cheltuieli, care trebuie a fie acoperite prin cuantumul remunerației convenite. În funcție de operațiunile pe care intermediarul le desfășoară în scopul executării contractului, de complexitatea și dificultatea acestora, intermediarul poate fi supus unor costuri mai mari decît cele estimate la momentul stabilirii remunerației sale. În aceste cazuri cocontractantul este obligat de a restitui intermediarului cheltuielele efectuate pe parcursul executării contractului, care nu sunt în întregime acoperite prin remunerația la care intermediarul are dreptul. În acest sens intermediarul este justificat la restituirea cheltuielilor efectuate pentru intermediere, dacă se stipulează expres în contract.

Contractul de intermediere ocazională poate fi încheiat cu stipularea unei clauze de exclusivitate în favoarea intermediarului. Clauza de exclusivitate indică, pe de o parte, dreptul acordat intermediarului de a fi singura persoană să acționeze în interesul cocontractantului pentru punerea acestuia în legătură cu terțe persoane, pe de altă parte, exclusivitatea indică obligația pe care cocontractantul și-o asumă față de intermediar, în sensul de a nu încheia nici un act juridic cu alte persoane în afara intermediarului, pentru aceleași tip de operațiuni.

Încetarea contractului de intermediere ocazională.

Contractul de intermediere ocazională încetează pentru următoarele cauze: expirarea termenului pentru care contractul a fost încheiat, rezelierea contractului de către oricare dintre părți.

Expirarea contractului. În cazurile în care contractul de intermediere ocazională a fost încheiat pe o perioadă determinată, intermediarul trebuie să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract în termenul convenit. Astfel contractul se stinge prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, după cum părțile au determinat întinderea în timp a contractului, sau au prevăzut posibilitatea de reînoire automată:

În cazul în care părțile nu au stabilit un termen contractual- potrivit dispozițiilor art. 11 din contractul model elaborat de CCI, se arată că în lipsa unei stipulații contrare a părților, realizată în formă scrisă, contractul este considerat a fi încheiat pe o durată fixă de un an.

În cazul în care părțile au convenit asupra unui termen contractual, în formă scrisă, fără însă a admite reînoirea automată a contractului la împlinirea termenului, se va aplica voința părților. Aceasta presupune încetarea contractului la momentul împlinirii termenului convențional.

Dacă părțile au prevăzut reînoirea automată, fără a preciza însă noua durată, contractul se consideră prelungit pe o perioadă de șase luni. Oricare însă dintre părți poate notifica cealaltă parte despre refuzul de a mai prelungi contractul. O astfel de notificare trebuie comunicată cu cel puțin două luni înainte de expirarea contractului.

Rezelierea contractului. O altă cauză de încetare imediată a contractului, în cazul survenirii uneia dintre următoarele împrejurări: încălcarea esențială de către una dintre părți a obligațiunilor sale contractuale și intervenția unor circumstanțe excepționale justificînd încetarea contractului.

CAPITOLUL III

CONTRACTE CU FUNCȚII APROPIATE DE INTERMEDIERE

Contractul de franchising în comerțul internațional

Franchisingul este o „tehnică de comercializare sau de distribuție a produselor și serviciilor prin care o firmă (franchisorul) cedează unor personae fizice sau juridice cesionar (franchiseeului), dreptul sau privilegiul să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp și într-un loc determinat”.

Franchisingul a fost definit de către doctrină, ca fiind o tehnică contractuală prin care profesionistul intermediar, prestator de servicii sau fabricant, încheie o convenție (un contract), cu proprietarii de semne distinctive, de know-how tehnic și comercial, sau a unui ansamblu de produse și/sau servicii, și/sau tehnologii ce pot fi exploatate respectiv dezvoltate, cu scopul de a obține de la ei aceste bunuri, asistență tehnică sau în activitatea comercială în vederea obținerii de profit.

În doctrina internațională franchisingul a primit diferite definiții, dintre care cea mai simplificată este în dreptul american. Astfel ea este o licență prin care cel ce are în proprietate o marcă comercială sau un nume transmite acest drept unui alt profesionist pentru ca acesta din urmă să vîndă sau să presteze sub marca primului.

În concluzie, aș defini franchisingul ca fiind operațiunea economico-juridică prin care un profesionist, francizorul, persoană fizică sau juridică, ce deține în proprietate o serie de bunuri corporale sau incorporale asigură posibilitatea unui alt preofesionist sau mai multora, francizații (beneficiarii), să fabrice sau să comercializeze sub marca primului, folosind know-how-ul și benificiind de asistența tehnică și în activitatea comercială, operațiune ce are la bază un contract încheiat în acest scop unde părțile au o serie de drepturi și obligații specifice, aflîndu-se într-o interdependență.

Instrumentul juridic prin care se exprimă și realizează franchising-ul este contractul de franchising sau franciză.

În dreptul internațional în lipsa unei reglementări uniforme în ceea ce privește contractul de franciză a condus la necesitatea codificării unui model de contract internațional de franchising. Acest lucru a fost realizat de Camera de Comerț Internațională din Paris, care a adoptat The ICC Model Internattional Franchising Contract. Motivul codificării unui model de contract la nivel internațional a fost faptul că pînă atunci părțile aveau ca model reglementările naționale cînd încheiau un astfel de contract, difirite țări aveau diferite legislații, iar alegerea uneia dintre acestea devenea o problemă pentru tribunalele arbitrale.

Elementele constitutive ale contractului de franciză.

Părțile contractante. Părțile contractului internațional de franchising sunt franchisorul și franchiseeul.

Franchisorul este o persoană fizică sau juridică de drept privat, avînd capacitate deplină de exercițiu, independentă din punct de vedere financiar, care acordă în temeiul unui contract dreptul de a explora sau dezvolta o afacere proprie, un produs sau un serviciu, precum și know-how-ul, asistența și tehnicile necesare afacerii, în cadrul unor prestații succesive, în schimbul căreia este îndreptățit la o redevență.

Franchiseeul este un profesionist, persoană fizică sau juridică, ales de către franchisor. El trebuie să-și manifeste voința de a adera la principiul unității rețelei și poate să facă public faptul, așa cum este o persoană independentă din punct de vedere financiar față de franizor sau în raport cu terțe persoane.

Obiectul contractului. Formele și modalitățile de franciză.

Aspectele generale privind obiectul contractului. Obiectul contractului de franchising (contract sinalagmatic) constă pe de o parte în acordarea de către franchisor a dreptului de a folosi o marca, împreună cu transmiterea know-how-ului și acordarea asistenței pe parcursul derulăriii contractului, iar pe de altă parte în revedența plătită la încheierea contractului și, în mod periodic, pe parcursul desfășurării acestuia de către franchisee.

Referitor la plata prețului, părțile trebuie să stabilească în cuprinsul contractului prerogativele fiecărui. Prețul poate însemna mai multe prestări ce poartă denumiri diferite, precum taxa de intrare în rețea ce trebuie plătită încă de la început conform voinței părților.

Formele contractului. Principalele forme ale contractului de franchising sunt: de distribuție, de producție și de servicii. Criteriul de clasificare este cel al domeniului de activitate în care operează franchisingul.

Franciza de distribuție comportă două forme: franciza de producție și franciza de distribuție.

Prima formă există atunci cînd francizorul este producătorul sau importatorul bunurilor, iar benificiarii francizei sunt distribuitorii acestuia. Francizații se bucură de reputația și know-how-ul francizorului, de la care primesc toată asistența și aprovizionarea, ei comportîndu-se practic ca niște dealeri locali. Aplicațiile acestei forme de franciză sunt ca de exemplu în industria de parfumuri Y. Rocher, G. Versace.

Cea de-a două formă este cea în care francizorul nu mai este un producător, ci un distribuitor la rîndul lui. Benificiarii distribuie la rîndul lor, o serie de produse pe care francizorul fie le selectază de pe piață alegînd cu atenție producătorii, cumpărînd bunurile și gestionînd astfel o centrală de distribuție către rețeaua lui de franciză, fie el singur le comandă anumitor producători urmînd să le centralizeze ei sau să permită fiecărui benificiar să ceară cantitatea dorită.

Franciza de servicii. Acestui tip de franciză îi este caracterisitc faptul că beneficiarul oferă pe o anumită piață un serviciu al francizorului folosind marca acestuia, numele comercial și/sau emblema, ca și cum serviciile ar fi prestate de însuși francizorul. Esențial la acest tip de franciză este că know-how-ul trebuie comunicat cît mai precis, el fiind un aspect verificat pe piață de către francizor, transformat într-o reputație și o serie de tehnici de servire (hoteluri, restaurante) unice, ce trebuie respectate întocmai de către benificiari pentru a asigura succesul. Un exemplu cunoscut este marca McDonalds.

Franciza de producție sau industrială. Specific acestui tip de franciză este faptul că beneficiarul fabrică el însuși o serie de bunuri conform know-how-ului, indicațiilor și pregătirilor prealabile oferite de către francizor și tot el le comercializează pe o anumită piață sub marca francizorului. Această operațiune presupune un transfer de know-how, de licențe, de brevet și de marcă, de inginerie și de asisitență inițială și permanentă, uneori livrări de materie primă. Cel mai reprezentativ exemplu este marca Coca Cola.

Conținutul contractului de franciză.

Relațiile precontractuale. Perioada precontractuală are o mare importanță juridică în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților. Această perioadă este perioada în care se produce schimbul de informații și unde părțile fac o alegere în deplină cunoștință de cauză.

Obligația de informare. Obligația de informare trebuie să meargă în două sensuri și anume de la francizor către benificiar cît și într-o măsură mai mică de la beneficiar la francizor. Principala obligație îi revine francizorului, ea constă în furnizarea de date concrete privind condițiile financiare, la clauzele de exclusivitate, la termenul contractului, rezeliere ș.a.

Clauzele generale ale contractului de franciză.

Obligațiile franchisorului.

Principalele obligații ale franchisorului sunt în primul rînd asigurarea franchisee-ului în folosirea numelui său comercial, a mărcii sale, emblema și titlurile de publicații pe toată durata executării contractului. Obligația franchisorului nu se limitează la licențierea mărcii, dar se referă de asemenea la menținerea valorii bunurilor incorporabile puse la dispoziția franchiseelui, avînd ca final garantarea avantajului investiției făcute de către franchisee, acest final avînd cel puțin următoarele obligații:

-obligația de a înregistra în teritoriul stabilit în contract și de a menține pe durata contractului din contul său înregistrarea drepturilor de proprietate intelectuală licențiate franchiseelui.

-obligația de a urmări calitatea mărfurilor produse și/sau comercializate sau a serviciilor prestate de franchisee sub marca sau sub numele franchisorului.

– obligația de a acorda franchiseeului exclusivitate în teritoriul stabilit în contract. Franchisorul se obligă așadar să nu desfășoare în acest teritoriu activități de natura celor prevăzute în contractul de franchising și să nu acorde unui terț dreptul de a produce și/sau comercializa mărfuri sau de a presta servicii folosindu-se de numele și de marca sa în zona geografică în care franchiseeul își desfășoară activitatea.

– obligația de a efectua cercetări privind ameliorarea și modernizarea produselor și serviciilor purtînd marca sa și pe care franchiseeul le oferă consumatorilor.

O altă obligație a franchisorului este obligația de transmitere a know-how-ului. Acesta reprezintă un asamblu secret, important și identificat de informații practice nebrevetate, rezultat al experienții furnizorului și testate de acesta. Know-how-ul este transmis franchiseeului după plata taxei de intrare în rețeaua de franchising, pentru a fi folosit pentru executarea contractului, rămînînd proprietatea franchisorului.

O altă obligație este obligația de asistență tehnică și/sau comercială. În primul rînd este obligația de a-i acorda asistență tehnică continuă și de a-i furniza beneficiarului mijloacele de comercializare a produsului sau a serviciului în domenii precum organizarea, publicitatea, contabilitatea, financiar, de control și de gestiune, precum și asistență juridică. În al doilea rînd, în contractele unde este cazul, apare o categorie de clauze speciale care se referă la regimul aprovizionări și furnizărilor cu diferite produse pe care frachisorul trebuie să le pună la dispoziție, iar beneficiarul trebie să le pretindă pentru aprovizionare, putînd beneficia parțial sau total de garanții de neconcurență sau de o exclusivitate la cumpărare.

Și nu în ultimul rînd obligația de a furniza franchiseeului mărfurile în contractul de franciză. Această obligație există numai în măsura în care contractul dobîndește o natură mixtă, prin adăugarea la clauzele specifice contractului de franchising a unor clauze proprii de distribuție. În cazul în care distribuirea mărfurilor franchisorului se află printre clauzele cntractuale, contractul capătă un caracter mixt.

Obligațiile franchiseelui.

În obligațiile celor două părți există o anumită corelație ce decurge din colaborarea specifică contractului de franciză.

Una dintre cele mai importante obligații ale franchiseeului este de a folosi numele comercial și marca franchisorului potrivit scopurilor contractului. Franchiseeul este obligat să folosească numele comercial și marca franchisorului numai în condițiile stabilite în contract și exclusiv pentru mărfurile și/sau serviciile prevăzute în contract, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ale franchisorului. La fel, acesta nu poate să înregistreze pe numele său sau a unui terț nume comerciale, mărci sau alte drepturi de proprietate intelectuală ale franchisorului.

O altă obligație este de a plăti revedențe către franchisor. Ca orice contract comercial, contractul de franchising are un caracter oneros, concretizat în plata unei revedențe de către franchisee, atît la încheierea contractului, cît și pe parcursul acestuia. Taxa inițială (initial fee) trebuie plătită de franchisee la semnarea contractului și este rambursabilă. Revedențele periodice (royalties) se calculează sub forma unor procente din valoarea brută trimestrială a profiturilor franchiseeului.

Obligația de a-și desfășura activitatea în condițiile stabilite de franchisor și potrivit instrucțiunilor furnizate de acesta. Această obligație cuprinde următoarele obligații ale franchiseeului:

– să desfășoare activitatea potrivit know-how-ului transmis de franchisor, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ale acestuia.

– să mențină în stare recomandabilă, din contul său, spațiul de desfășurare a activității, echipamentele și instalațiile și să nu aducă modificări acestor fără acordul scris al franchisorului.

– să aibă un personal adecvat din punct de vedere al numărului, ținutei și comportamentului față de clienți.

– să furnizeze informațiile solicitate de franchisor și să permită verificarea de către acesta, la intervalele de timp prevăzute în contract

– să participe la campaniile publicitare locale privind activitatea prevăzută în contract și la activitatea promoțională ale franchisorului.

Obligația de confidențialitate, Codul Deontologic European al francizei, stabilește că este necesar ca francizatul să nu dezvăluie savoir-faire-ul terților nici pe perioada contractuală nici postcontractuală, permițîndu-i francizorului să impună o clauză de confidențialitate în acest sens al cărui obiect și durată trebuie expres specificate.

Obligația de neconcurență. Înseamnă că franchiseeul nu va putea desfășura o altă afacere în paralel avînd același obiect, direct sau indirect, nici personal, nici în calitate de angajat/salariat nici prin persoane interpuse și nici în numele și pe seama altuia, deoarece se prezumă că la un anumit el va folosi informațiile dobîndite în cadrul rețelei de franciză.

Obligația de a încheia un contract de asigurare privind activitatea desfășurată. Franchiseeul poartă obligația de a încheia un contract de asigurare cu o companie de asigurări agreată de franchisor și să comunice franchisorului o copie a acestuia. Asigurarea poartă răspunderea asupra riscurilor convenite cu franchisorul precum: avarierea sau distrugerea spațiului de desfășurare a activității franchiseeului, a echipamentelor și instalațiilor.

Obligația de distribuție a mărfurilor furnizate de franchisor. Această obligație este corelativă celei de furnizare de mărfuri de către franchisor și revine franchiseeului numai în cazul în care părțile au optat pentru un contract mixt. În principiu, franchiseeului nu se poate aproviziona cu mărfurile ce formează obiectul contractului de franciză decît de la franchisor sau de la alți furnizori desemnați de acesta și nu poate aduce vreo modificare. Aprovizionarea se face pe baza unei estimări comunicate de franchisee, franchisorului nefiind obligat să furnizeze mărfuri care depășesc cu mai mult de un anumit procent.

Alte clauze ale contractului de franciză.

Durata contractului și reînoirea. Contractul va începe a produce efecte din data stabilită de părți în cadrul acestuia și va continua să le producă pe o perioadă limitată. Părțile vor trebui de comun acord să stabilească durata contractului, dar mai des aceasta este propus de către franchisor, el cunoscînd cel mai bine rata de succes a afacerii lui. Contractul va fi considerat reînnoit în aceleași condiții ca și pînă atunci pentru un termen legal sau format dintr-o altă peroadă de timp, pînă la momentul cînd una dintre părți dă preavizul celeilalte părți că nu dorește să mai reînnoiască contractul după ce termenul acestuia va expira.

Modificarea contractului. Impreviziunea contractului (clauza de hardship). Forța majoră. În ceea ce privește modificarea contractului, aceasta rămîne la latitudinea părților. În ceea ce privește situația de impreviziune, condițiile esențiale ale aplicării acestei cauze sunt existența unei cauze exterioare ce a provocat un dezichilibru independent de părțile contractante, precum și ca acest dezichilibru să fie substanțial. Situația de hardship, în contractele de franciză nu se confundă cu cauza de forță majoră, aceasta fiind acea împrejurare care îndeplinește anumite condiții esențiale care sunt: imprevizibilitatea, independente de culpa vreunei părți evenimentul să fi survenit după încheierea contractului și acest eveniment să facă obligația imposibil de executat. De exemplu (război, acte de piraterie sau sabotaj, cataclisme naturale, explozii, incendii).

Răspunderea contractuală. Rezelierea și încetarea contractului. Încă din faza precontractuală părțile pot negocia și apoi cuprinde în contract o serie de sancțiuni ce vor interveni dacă vreuna dintre părți încalcă obligațiile ce-i revin, aceasta fiind și prima cauză de încetare a contractului de franciză.

Alte clauze decît cea de încălcare a contractului și care conduc la același efect ar fi și intrarea în faliment sau declararea insolvabilității franchisatului (persoană fizică).

Principala modalitate prin care se pune capăt contractului de franciză o reprezintă rezelierea , fie că ea este cerută de una dintre părți și constatată de către instanța de judecată, fie că intervine convențional, prin stipularea unui pact comisoriu expres. Sancțiunile care pot interveni în cazul rezelierii contractului constau în plata de daune moratorii și/sau compensatorii, inclusiv sub forma clauzei penale dacă a fost stipulată în contract.

Efectele ce se produc în momentul încetării contractului dă naștere anumitor obligații în sarcina franchiseeului. Obligația de a înceta să mai desfășoare activități în calitate de franchisee și de a mai utiliza marca franchisorului sau alte semne distinctive ale acestuia.

În al doilea rînd franchiseeul este obligat să plătească toate sumele datorate franchisorului, furnizorului sau asociaților acestuia cu care a avut legătura și cărora le datorează o plată.

În al treilea rînd franchiseeul va fi obligat să remită franchisorului toate actele originale de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile dobîndite în timpul colaborării, incluzînd caietul de sarcini, registrele, actele și documentele și oricare alte documente ce au fost considerate confidențiale. Costul remiterii tuturor actelor și materialelor va fi suportat de către franchisor.

În al patrulea rînd franchiseeul are obligația de a permite franchisorului cumpărarea stocurilor de mărfuri și materii prime rămase, precum și a bunurilor folosite de franchisee pentru executarea contractlui de franciză.

Clauze specifice contractului de franchising. Legea aplicabilă contractului. În lipsa unei reglementări internaționale, părțile, sau în caz de litigiu judecătoresc sau arbitral sunt obligate să aplice regimul conflictual reglementat de lege. Normele conflictului aparțin sistemului de drept al instituției sesizate. În cazul în care părțile nu au determinat prin comun acord, legea aplicabilă contractului, contractul de franchising este reglementat de legea țării în care își are reședința beneficiarul francizei. Este posibilălă și fragmentarea conținutului contractului și alegerea de către părți a mai multor sisteme de drept care guvernează diferitele obligații contractuale.

Clauza de jurisdicție. În contractele de franchising alegerea legii aplicabile este și problema alegerii unei instanțe de judecată sau a unui tribunal arbitral, care în caz de litigiu ivit între părți să poată să se pronunțe. În cazul în care litigiul se ivește, părțile prevăd obligația de soluționarea acestuia pe cale amiabilă. În cazul cînd litigiul nu poate fi soluționat pe cale amiabilă, părțile pot conveni la soluționarea acestuia pe cale nejuridicțională, care au un caracter neobligatoriu se includ mai ales concilierea și medierea.

Clauza de arbitraj, numită și clauza compromisorie este cea prin care părțile își manifestă acordul de a supune litigiul spre soluționare unui tribunal arbitral. Prin clauza de arbitraj părțile stabilesc felul arbitrajului care poate fi instuțional (cu arătarea instituției de arbitraj căreia îi conferă competența) sau ad-hoc.

3.2 Contractul de distribuție exclusivă în comerțul internațional

Contractual de distribuție exclusivă este un contract cu o largă aplicabilitate practică, el fiind adesea utilizat de către comercianți din state diferite, devenind un adevărat instrument de dezvoltare economică și profesională în comerțul international.

În baza contractului de distribuție exclusivă, raporturile care se nasc între părțile contractante sunt bazate pe o succesiune de operațiuni, care au drept final promovarea și vînzarea mărfurilor unui profesionist, către piețe de desfacere și clienți din întreaga lume, prin utilizarea de resurse minime și cu obținerea de avantaje semnificative. Astfel, operațiunile pe care executarea contractului le presupune constau în cumpărarea unei cantități de marfă de către distribuitor și promovarea și revînzarea acesteia către terțe persoane interesate, într-un teritoriu anume determinat, în schimbul unei remunerații.

Trăsăturile contractului de distribuțiie exclusivă prezintă elemente similare contractului de franciză. Cu toate aceste cele două contracte au un regim juridic de sine stătător, drepturi și obligați distincte între părți.

Contractul de distribuție exclusivă nu beneficiază de o reglementare propriu-zisă pe planul dreptului internațional, prin convenții internaționale în acest sens, cu toate acestea contractului i-a fost consacrată o reglementare specială prin elaborarea contractului model de distribuție exclusivă de către Camera de Comerț Internațională din Paris. Contractul model elaborat de CCI reprezintă o sinteză a practicii comerciale în domeniul contractului de distribuție exclusivă, care constituie un model pentru părțile la asemena tipuri de contracte și care reglementează aspectele esențiale care țin de contractul de distribuție.

Încheierea contractului de distribuție exclusivă. Încheierea contractului de distribuție exclusivă vizează condițiile de fond și de formă necesar pentru a fi îndeplinite în scopul nașterii valabile a contractului și al producerii de efecte decurgînd din raporturile juridice create.

În ceea ce privește condițiile de formă ale contractului de distribuție exclusivă, acesta prezintă caracter consensual, în sensul că părțile dobîndesc drepturi și își asumă obligații valabile prin manifestarea de voință. Cu toate acestea, pentru ca drepturile și obligațiile să fie în mod clar determinate în temeiul contractului, se recomandă ca încheierea contractului să se facă în formă scrisă.

Obiectul contractului de distribuție exclusivă. Contractul de distribuție exclusivă este încheiat în scopul de a obține avantaje patrimoniale de către distribuitor din vînzarea mărfurilor furnizate de cocontractantul său. Obiectul contractului de distribuție exclusivă îl reprezintă, în primul rînd, cumpărarea succesivă de mărfuri de către distribuitor de la furnizor, în scopul revînzării către clienții proprii din interiorul teritoriului stabilit. Pe de altă parte, ca obiect al contractului și remunerația cuvenită distribuitorului în schimbul activității prestate în executarea contractului.

Părțile contractului de distribuție exclusivă. Contractul de distribuție exclusivă este încheiat între furnizor și distribuitor.

Furnizorul (the Supplier) este partea contractantă care are calitatea de producător al mărfurilor care formează obiectul contractului și care se obligă să livreze partenerului său o anumită cantitate de mărfuri, încheind cu acesta contract de vînzare-cumpărare, cu scopul ca marfa în cauză să fie revîndută de către distribuitor propriilor clienți, în cadrul unui teritoriu convenit de către părți.

Distribuitorul (the Distributor) este partea contractuală care preia cantitatea de marfă pe care furnizorul o livrează, în sensul că încheie cu acesta contracte de vînzare-cumpărare, devenind astfel proprietar al bunurilor. Ulterior distribuitorul trece la revînzarea lor către terțe persoane din interiorul unui teitoriu determinat, utilizînd marca și numele comercial al furnizorului.

Natura juridică a contractului. Contractul de distribuție exclusivă poate fi deliminat de contractul de mandat, cu toate că anumite elemente caracteristice acestuia sunt comune contractului de mandat. Astfel, activitatea distribuitorului constînd în încheierea de contracte de vînzare-cumpărare cu terțe persoane cu privire la mărfurile furnizorului se deosebește de activitatea mandatarului, deoarece distribuitorul nu acționează în numele și pe seama furnizorului în raporturile cu terții, ci în nume propriu, pentru a servi propriilor interese, cu toate că interesul său este dublat de un interes al furnizorului.

În nici un caz contractul de distribuție exclusivă nu trebuie confundat cu contractul de comision, spre deosebire de comisionar, care acționează în nume propriu și pe seama comitentului, distribuitorul acționează, în principal, în nume propriu și pe seama sa. În acest sens distribuitorul încheie contracte de vînzare-cumpărare cu terții în calitate de proprietar al bunurilor înstrăinate, iar nu în calitate de reprezentant al furnizorului.

Cu titlu comparativ poate fi menționat și raportul dintre contractul de distribuție exclusivă și cel de frachising. Obiectul celor două acte juridice este diferit, așa cum franchisingul are ca obiect desfășurarea de către franchisee a unei activități sub numele comercial și marca franchisorului, contractul de distribuție exclusivă presupune revînzarea bunurilor achiziționate de la furnizor, de către distribuitor către terți.

Din cele menționate mai sus, remarc că contractul de distribuție exclusivă este o instituție juridică de sine-stătătoare, avînd elemente caracteristice proprii, este contractul întemeiat pe desfășurarea unei activități de către distribuitor în interes propriu și în interesul furnizorului, căreia i se asigură distribuirea rentabilă a mărfurilor produse, pe fondul reducerii costurilor și al garantării unui volum minim de vînzări.

Efectele contractului de distribuție exclusivă.

Aspecte generale.

Încheierea contractului de distribuție exclusivă presupune asumarea de către furnizor și distribuitor a obligațiilor contractuale. Drepturile și obligațiile părților au caracter reciproc și independent și pot fi clasificate după cum urmează. În primul rînd o obligație comună în sarcina părților este obligația de confidențialitate, potrivit art. 14 din contractul model elaborat de CCI „obligația de confidențialitate este o obligație comună a părților, a cărei neexecutare atrage după sine dreptul de dezdăunare a părții care a suferit un prejudiciu ca efect al încălcării acestei obligații”. Astfel atît furnizorul, cît și distributorul se obligă să nu divulge către terțe persoane informații confidențiale divulgate de către cealaltă parte în cursul negocierii sau executării contractului.

În categoria datelor confidențiale intră informațiile privitoare la numele clienților, datele acestora de contact, strategia de piață adaptată de furnizor sau distribuitor, procesul de fabricare a bunurilor care formează obiectul contractului. De asemenea părțile își asumă obligația de a înapoia orice documente cu caracter confidențial primite pe întreg parcursul existenței raporturilor contractuale.

Obligațiile furnizorului.

Una dintre obligațiile furnizorului este de livrare a mărfii, astfel în baza contractului de distribuție exclusivă furnizorul, în scopul revînzării bunurilor în cauză către terț este obligat de a livra către cumpărător mărfurile ce formează obiectul contractului. Încheierea contractului de distribuție exclusivă naște în sarcina furnizorului obligația de a încheia ulterior contracte de vînzare-cumpărare asumîndu-și astfel obligația „in contrahendo” , avînd ca obiect cantitățile de marfă solicitate de distribuitor ulterior încheierii contractului. În concluzie, furnizorul își asumă obligația de a încheia ulterior, în mod periodic, contracte de vînzare-cumpărare cu distribuitorul și de a livra efectiv bunurile astfel vîndute.

O altă obligație a furnizorului este de a respecta exclusivitatea acordată distribuitorului. Exclusivitatea acordată distribuitorului se manifestă pe de o parte, în interdicția stabilită în sarcina furnizorului de a acorda altor persoane dreptul de a vinde aceeași categorie de produse în același teritoriu, iar pe de altă parte în interdicția de a încheia el însuși acte de vînzare-cumpărare cu terții, pe teritoriul convenit de părți.

În funcție de întinderea exclusivității acordate distribuitorului, literatura de specialitate prevede următoarele forme ale exclusivității:

1. Exclusivitatea deschisă (clauză de teritorialitate simplă) consacră dreptul de distribuitor unic pentru mărfurile ce formează obiectul contractului în interiorul teritoriului convenit, împedicînd pe furnizor să încheie contracte cu alți distribuitori în cadrul aceluiași teritoriu.

2. Exclusivitatea închisă (clauza de teritorialitate întărită) presupune asumarea de către furnizor a unei obligații suplimentare: aceea de a introduce în toate contractele de distribuție încheiate obligația distribuitorului de a nu comercializa marfa în afara teritoriului convenit.

3. Exclusivitatea absolută (clauza de teritorialitate absolută) presupune asumarea de către furnizor a obligației suplimentare față de cele precedente de a impune distribuitorilor să pretindă clienților cărora le revînd marfa ca aceștia la rîndul lor, să nu o comercializeze în afara respectivului teritoriu.

Obligația de a permite distribuitorului să se folosească de numele comercial, de mărcile și alte simboluri ale furnizorului, la fel intră în obligațiile furnizorului. Potrivit dispozițiilor art. 13 din contractul elaborat de CCI, obligația de a permite distribuitorului utilizarea numelui comercial, a mărcii și a oricăror alte simboluri ale furnizorului este de natură să individualizeze mărfurile revîndute și să facă trimitere la informațiile relevante privitoare la producătorul acestura, țara de proveniență.

Obligația de a plăti furnizorului o remunerație pentru activitatea prestată. Avînd în vedere caracterul sinalagmatic al contractului de distribuție exclusivă, față de obligația asumată de distribuitor de a cumpăra bunurile produse de furnizor pentru a le revinde către terțe persoane în teritoriul convenit prin contract, furnizorul își asumă, la rîndul său, obligația de a acorda distribuitorului dreptul la primirea unei remunerații constînd în diferența dintre prețul la cumpărare și cel la vînzare.

Potrivit dispozițiilor art.18 din contractul elaborat de CCI, în sarcina furnizorului este reținută obligația de informare a distribuitorului, și anume transmiterea către distribuitor a informațiilor și documentelor privitoare la mărfurile care formează obiectul contractului de care distribuitorul are nevoie în scopul desfășurării în condiții optime a activității sale. Obligația de informare are în vedere orice date sau documente privitoare la marfă, cum ar fi broșuri de prezentare, mostre, materiale publicitare.etc.

Obligațiile distribuitorului.

Obligația de preluare a mărfii, este una dintre obligațiile distribuitorului. Pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale distribuitorul este obligat să formuleze comenzi cel puțin la nivelul cantității minime anuale convenite de părți. Această obligație este stipulată sub forma unui volum minim al vînzărilor ce trebuie realizat anual de către distribuitor.

Obligația de plată a prețului mărfii livrate de furnizor. Prețul de cumpărare a mărfilor este stabilit de către furnizor și este indicat în lista de prețuri aplicabile de către acesta, de la care comanda lansată de distribuitor este recepționată de către furnizor. Pînă la momentul încheierii contractelor de vînzare-cumpărare cu privire la marfa furnizorului, în sensul plății integrale a prețului de către distribuitor, s-a prevăzut că marfa rămîne în proprietatea furnizorului.

Obligația de respectare a teritoriului stabilit în contract. În cuprinsul contractului de distribuție exclusivă, părțile au stabilit că promovarea bunurilor furnizorului să fie făcută de destribuitor în cadrul unui teritoriu anume stabilit, desemnat acestuia sub o clauză de exclusivitate.

Obligația de neconcurență. Distribuitorul nu are dreptul să reprezinte, să producă sau să comercializeze mărfuri aflate în concurență cu cele produse de furnizor care formează obiectul contractului de distribuție exclusivă.

Obligația de a respecta prețurile de revînzare stabilite de furnizor. Prețul de cumpărare a mărfurilor produse de furnizor este stabilit de acesta, de așa manieră încît să prezinte interes pentru distribuitor întregul mecanism al distribuției exclusive. În afara prețului de vînzare către distribuitor, furnizorul are dreptul de a stabili și prețul sau limitele de preț- pentru revînzarea ulterioară către terți.

Obligația de a utiliza numele comercial, mărcile și simbolurile furnizorului în scopul exclusiv al contractului. Potrivit dispozițiilor art. 13 din modelul de contract de distribuție elaborat de CCI, distribuitorul se folosește de numele comercial, mărcile și orice alte simboluri aparținînd furnizorului prin care produsele acestuia sunt individualizate pe piață. Cu toate acestea dreptul distribuitorului este limitat la promovarea și identificarea bunurilor, cu respectarea scopului urmărit în contract și în interesul unic al furnizorului.

Obligația de promovare a vînzării mărfurilor furnizorului. Astfel, distribuitorul are obligația de a menține o strategie solidă de revînzare, de a organiza în plus, servici post-vînzare pentru terții cumpărărtori. În acest scop distribuitorul are obligația de a asigura toate resursele materiale și de personal necesare executării obligațiilor sale contractuale, în întreg teritoriu.

Obligația de a garanta și asigura service pentru mărfurile distribuite. Conform prevederilor art. 15.2 din contractul model elaborat de CCI, distribuitorul se obligă să asigure service pentru mărfurile comercializate în conformitate cu standardele furnizorului. Operațiunile de service sunt suportate de către distribuitor din mijloace proprii.

Încetarea contractului de distribuție exclusivă.

Cazurile de încetare. Din punct de vedere al cauzelor de încetare a contractului de distribuție exclusivă, acestea constau în: expirarea termenului contractual pentru care contractul a fost încheiat, potrivit convenței părților, denunțarea unilaterală a contractului fie de către furnizor, fie de către distribuitor și rezelierea contractului de către oricare dintre părți.

Expirarea contractului. În cazul în care în conținutul contractul de distribuție exclusivă, părțile au înserat o clauză referitoare la termenul de încetare a contractului, la împlinirea acestui termen contractul încetează a-și mai produce efecte. Părțile pot prevedea prelungirea automată a contractului, pentru perioade succesive de un an. O altă variantă este de stabilire a unui termen maxim de valabilitate a contractului de regulă de cinci ani.

Denunțarea unilaterală a contractului. În cazul în care contractul a fost încheiat pe o perioadă nedeterminată sau părțile au stabilit numai o durată maximă de valabilitate a raporturilor lor contractuale, s-a prevăzut că încetarea contractului poate interveni ca efect al denunțării unilaterale a acestuia de către oricare dintre părți. Acest caz de încetare produce efecte numai în cazul în care partea care denunță unilateral contractul, transmite celeilalte părți o notificare, printr-un mijloc care asigură dovada și data primirii. Notificarea trebuie expediată astfel, încît să acorde celeilate părți un preaviz a cărui dată este stabilită în contract.

Rezelierea contractului. O altă cauză de încetare imediată a contractului de distribuție exclusivă, este în cazul survenirii uneia dintre următoarele împrejurări: încălcarea esențială de către una dintre părți a obligațiunilor sale contractuale și intervenția unor circumstanțe excepționale (falimentul, moratoriul sau lichidarea) justificînd încetarea contractului.

Efectele încetării contractului de distribuție.

Încetarea contractului de distribuție exclusivă are ca efect încetarea raporturilor contractuale dintre părți. Cu toate acestea o serie de consecinți se nasc din încetarea contractului, indiferent de cauza care a stat la baza acesteia.

Una dintre obligații este obligația furnizorului de a plăti distribuitorului o îndeminzație la încetarea contractului. Furnizorul trebuie să plătească îndemnizația la încetarea contractului cu următoarele condiții:

a. Contractul să fie încetat din inițiativa furnizorului, fără o încălcare esențială a distribuitorului.

b. distribuitorul să fi adus clienți noi rețelei de distribuție sau să fi sporit volumul afacerilor încheiate cu clienții deja existenți.

c. distribuitorul să depună toate diligențele pentru transferarea acestor clienți către furnizor sau noul distribuitor desemnat de acesta.

Obligația distribuitorului de neconcurență. Obligația de neconcurență se concretizează în abținerea distribuitorului, pentru o perioadă de 12 luni de la încetarea contractului, de la vînzarea, distribuirea sau promovarea unor mărfuri aflate în concurență cu cele care au făcut obiectul contractului. Obligația încetează în cazul în care distribuitorul renunță la indemnizație, fără a da naștere în sarcina distribuitorului la o obligație de restituire a ratelor deja încasate din această indemnizație.

Obligația de restituire a documentelor și a stocului de mărfuri. La momentul expirării contractului, distribuitorul este obligat să restituie furnizorului toate materialele promoționale și orice alte documente și monstre, care i-au fost transmise și puse la dispoziție în vederea executării contractului.

Soluționarea litigiilor. Legea aplicabilă contractului.

Soluționarea litigiilor poate fi supusă de către părți instanței arbitrale sau judecătorești.

În ceea ce privește legea aplicabilă contractului, pentru determinarea acesteia se va ține seama în primul rînd, de legea aleasă prin convenția părților (lex voluntatis). În cazul cînd părțile nu determină legea aplicabilă contractului printr-o clauză contractuală devin aplicabile următoarele reglementări:

principiile de drept general recunoscute în comerțul internațional ca fiind aplicabile în contractele de distribuție internaționale;

uzanțele comerciale;

principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale.

Totuși în prezența acestor reglementări, contractului de distribuție exclusivă îi vor fi aplicabile dispozițiile obligatorii ale sistemului de drept al statului unde distribuitorul își are sediul.

Contractele de vînzare-cumpărare încheiate între furnizor și distribuitor în executarea contractului internațional de distribuție exclusivă sunt guvernate de Convenția Națiunilor Unite privind contractele de vînzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena, în 1980.

Concluzii și recomandări

În urma cercetării contractelor de intermediere în dreptul comerțului internațional, se pot formula un șir de concluzii și recomandări cu caracter teoretic și practic-aplicativ.

Ca răspuns la continua diversificare a formelor și tehnicilor de realizare a tranzacțiilor în materie comercială în general și a comerțului international în special, în condițiile încheierii operațiunilor din ce în ce mai complexe, pe o arie geografică tot mai extinsă, în ultimele decenii activitatea de intermediere, inclusiv sub forma reprezentării, ca specie fundamenală a intermedierii a căpătat o importanță tot mai însemnată, intermedierea are un caracter practic, venind să răspundă unor problem resimțite de comercianți din cele mai diferite domenii ale comerțului, ceea ce face ca rolul acestei activități să nu poată fi contestat.

Prevederile referitoare la intermedierea în contractele comerciale internaționale au fost dificil de combinat la nivelul legislațiilor statelor din sistemul de drept anglo-saxon și din sistemul de drept romanist. Această dificultate a fost cauzată de concepțiile diferite pe care statele din sistemele de drept romanist și anglo-saxon le adoptă în ceea ce privește această situație de drept.

În acest sens, în activitatea comercială modernă, dar mai ales în activitatea comercială internațională, instituția intermederii are la bază idea de participare a persoanei intermediarului la activități desfășurate pe seama altei personae, în vederea satisfacerii unui interes economic al acesteia din urmă, indiferent dacă aceasa presupune ca intermediarul să acționeze în nume propriu sau în numele persoanei reprezentate.

În lucrarea de față sunt analizate profund contractele de intermediere care își găsesc reglementarea în codificările internaționale, cum ar fi modelul de contract internațional de franciză sau cel de agency realizate de Camera de Comerț Internațională din Paris și principiile UNIDROIT, sau contractul de distribuție exclusivă, la care se referă și Convenția Națiunilor Unite privind contractele de vînzare internațională de mărfuri. Așadar lucrarea stabilește o relație egală între titluri și prezintă noțiunile de la general la special.

În concluzie, prezenta lucrare abordează instituția intermedierii, privită ca operațiune complexă, care include în conținutul său o multitudine de raporturi juridice încheiate între parteneri contractuali avînd denumiri și calități diferite, desfășurate în plan internațional. Participanții la raporturile juridice întemeiate pe instituția intermedierii poartă diferite denumiri, în funcție de relația contractuală concretă la care participă, acestea putînd să varieze de la mandant și mandatar (în cazul contractului de mandat), la comitent și comisionar (în cazul contractului de comision), la consignant și consignatar (în cazul contractului de consignație), comitent și agent (în cazul contrctului de agenție), client (cocontractant) și intermediar (în cazul contractului de intermediere ocazională).

Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii :

Anghelescu Virgiliu, Deteșan Alexandru, Hutira Ervin, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980

Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Drept comercial, ed. a 4-a, Ed. CH Beck, București, 2008

Banu Adrian-Silviu, Contractul de mandat, Analiză teoretică și practică, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducerea în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, 2007

Belu Magdo Mona Lisa, Contracte comerciale, Ed. Tribuna Economică, București, 1996

Căpățînă Octavian, Ștefănescu Brândușa, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Ed. Academiei, R.S.R., București, 1997

Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial român, ed. a II-a, Ed. Universul juridic, București, 2011

Cărpenaru Stanciu D., Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009

Costin Mircea N., Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Crișu Constantin, Crișu Ștefan, Repertoriu de practică și literatură juridică 1994-1997, vol.III, Ed. Agressis, Curtea de Agreș, 1998

Deack Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, Ed. Universul juridic, București, 2006

Deack Francisc, Cărpenaru Stanciu D., Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993

Dicționar Juridic de Comerț Exterior, coordonatori Brândușa Ștefănescu, Căpîțînă Octavian, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Florescu Dumitru, Pîrvu Liviu-Narcis, Contractele de comerț internațional, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2009

Gheorghiu Gheorghe, Turcu Gabriel, Operațiunile de franciză, Ed. Lumina Lex, 2002

Gribincea Lilia, Dreptul comerțului internațional, Ed. Reclama, Chișinău, 1999

Lupașcu Dan, Culegere de practică juridică a Tribunalului București, 1990-1998, Ed. All Beck, 1999

Macovei Ioan, Instituții în dreptul comerțului internațional, Ed. Junimea, Iași, 1987

Macovei Ioan, Dreptul comerțului internațional, Ed. Junimea, Iași, 1980

Macovei Ioan, Amititeloaie Alexandru, Contractul de franciză, Ed. Candy, Iași, 2000

Mocanu Mihaela, Contractul de franciză, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Motica Radu I, Roșu Claudia, Drept comercial român și internațional, Ed. Alma Mater, Timișoara, 1999

Moțiu Florin Aurel, Contractele comerciale de intermediere fără reprezentare, Ed. Lumina Lex, București, 2005

Moțiu Florin Aurel, Contractele speciale, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2010

Munteanu Roxana, Contractele de intermedeire în comerțul exterior al României, Ed. Academiei R.S.R., București, 1984

Nemeș Vasilie, Drept comercial, curs universitar, Ed. Universul juridic, București, 2011

Nistorescu Cristina Popa, Reprezentarea și mandatul în dreptul privat, Ed. All Beck, București, 2004

Petrescu Raul, Teoria generală a obligațiilor comerciale. Partea generală, Ed. Romfel, București, 1994

Tudor R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976

Tudor R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, ed a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Roșu Claudia, Contractele de mandat și efectele lor în dreptul civil și comercial, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Ștefan Scurtu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, Craiova, 2003

Sitaru Dan-Alexandru, Contractul de franciză în dreptul intern și comparat, Ed. Lumina Lex, București, 2007

Sitaru Dan-Alexandru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Fundația de Drept și Relații Internaționale Nicolae Titulescu, București, 1994

Sitaru Dragoș-Alexandru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală. Tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Sitaru Dragoș-Alexandru, Buglea Claudiu Paul, Stănescu Șerban-Alexandru, Dreptul comerțului internațional. Tratat. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2008

Sitaru Dragoș-Alexandru, Drept internațional privat. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Stoica Luminița Cristina, Mandatul. Reprezentarea juridică. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2010

Ștefănescu Brîndușa, Enne Charlotte, Lupulescu Ana M, ș.a., Dreptul comerțului internațional. Documente, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Ștefănescu Brîndușa, Rucăreanu Ion, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Toader Camelia, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2008

Turcu Gabriel N., Operațiunile de franciză, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Turianu Corneliu, Contracte civile speciale. Practică judiciară adnotată, Ed. All Beck, București, 2000

Țămbălaru Sofia, Contractul de comision internațional, în R.D.C., nr. 7-8/1999, p. 142-144

Adams John N., Franchising: Practice and Precedents in Business Format Franchising, ed. a 5-a, 2006

Bowstead William and Reynolds Francis M.B., Agency, Sweet and Maxwell Ltd, ed. a 18-a, 2006

Chritou Richard, International Agency, Distribuition and Licensing Agreements, ed. a 4-a, 2004

Henry Campbell Beck, M. A., Blacks Law Dictionary, Definition of the Terms and Phrases of American and English Jurisprudence, Ancient and Modern, St. Paul, MINN, West Publishing Co, 1991,

Mendelsohn Martin, International Encyclopedia of Franchising, Richmond Law and Tax, 2003

Richard A. Mann, Barry S. Roberts, Business Law, Ninth ed., West Publishing Company, S. Paul, MN, 1994, p. 415

Articole, studii de revistă :

Anechițoae Constantin, Bălănescu Diana, Contractul de franchising (franciză) (I) în Revista de Dreptul Proprietății Intelectuale nr. 3/2007, p. 152 și urm.

Anechițoae Constantin, Bălănescu Diana, Contractul de franchising (franciză) (II) în Revista de Dreptul Proprietății Intelectuale nr. 4/2007, p. 145 și urm.

Bantaș Teodora-Maria, Justificarea apariției și efectele contractului de comision ca varietate a contractelor de intermediere în comerțul intern și internațional, în AUB Drept nr. 1/2010, p. 12-30

Bălan Ioan, Contractul de franciză, în Dreptul nr. 12/1998, p. 23-31

Bălan Ioan, Efectele contractului de comision față de terți. Clauza „star del credere”, în Dreptul nr. 5/2003 p. 56 și urm.

Bălan Ioan, Tehnici contractuale ale francizei, în R.D.C. nr. 3/2000 p. 104-112

Bocșan Mircea Dan, Mandatul în interes comun, în Dreptul nr. 2/2000 p.64 și urm.

Bocșan Mircea Dan, Jurisprudență comercială comentată, Jurisprudență franceză, în R.D.C. nr. 11/2000

Clocotici Dorin, Gheorghiu Gheorghe, Unele considerații privind contractul comercial de agent, în contextul relațiilor comerciale internaționale, în R.D.C. nr. 2/1995, p. 79-94

Clocotici Dorin, Mandatul comercial, în R.D.C. nr. 11/1996, p. 26-34

Costin Călin M., Contractul de franchising, în R.D.C. nr. 11/1998 p. 132 și urm.

Costin Călin M., Rețeaua comercială de distribuție. Concept, în R.D.C. nr. 1/2002, p. 91-95

Duțu Mircea, Considerații referitoare la mandatul special, în Dreptul nr. 4/2006, p. 183 și urm.

Ene Marilena, Contractul de agenție comercială în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2001, p. 33-38

Gașpar C., Natura juridică a contractului de expediție și camionaj, în R.R.D. 4/1976, p. 16-20

Gheorghe Felix, Gheorghiu Gheorghe, Modificarea și încetarea mandatului comercial, în R.D.C. nr. 12/1998, p. 105 și urm.

Ghișoiu Dorin Nicolae, Obligațiile mandatarului în contractul de mandat comercial, în R.D.C. nr. 7-8/2000 p. 180 și urm.

Militaru Ioana-Nely, Privilegiul dreptului de retenție al comisionarului, în R.D.C. nr. 1/2008 p.65 și urm.

Mocanu Mihaela, Contractul de franciză, în R.R.D.A. nr. 2/2008, p. 26 și urm.

Mocanu Mihaela, Know-how-ul – cheia tezaurului francizei, în R.R.D.A. nr. 3/2007, p. 15 și urm.

Moțiu Florin Aurel, Aspecte contraversate privind contractul cu sine însuși în cazul mandatului și comisionului, în R.D.C. nr. 3/2005 p.38 și urm.

Nistorescu Cristina Popa, Contractul de consignație, în R.D.C. nr. 11/2009, p. 106-116

Pătulea Vasile, Studiu comparativ în ceea ce privește franciza, în dreptul nr. 3/2001, p. 48-56

Roșu Claudia, Speriuși-Vlad A., Efectele contractului de franciză, în R.D.C. nr.7-8/2003, p. 237-253

Sitaru Dragoș-Alexandru, Stănescu Șerban-Alexandru, Contractele de intermediere în comerțul internațional (I), în R.D.C. nr. 11/2005 p. 19-43

Sitaru Dragoș-Alexandru, Stănescu Șerban-Alexandru, Contractele de intermediere în comerțul internațional (II), în R.D.C. nr. 12/2005 p. 49-61

Țămbălaru Sofia, Contractul de comision internațional, în R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 142-147

Jurisprudență

Tribunalul Cluj, Secția civilă și de contencios administrativ, decizia nr. 576/1993, în I.Turcu, Teoria și practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, București, 1998, vol.I, p. 146

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr. 335/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p.106

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr. 1226/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p.93

Tribunalul București, Secția comercială, decizia nr. 73/1995, în D.Lupașcu, Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1990-1998, Ed. All Beck, 1999, p. 188-189

Curtea Supremă de Justiție, Secția Comercială, decizia nr. 335/1997, publicată în C.Crișu, Șt.Crișu, Repertoriu de practică și literatură juridică 1997-2000, vol. IV, Ed. Agressis, Curtea de Agreș, 2001, p. 258-259

Tribunalul Arbitral al Curții de Arbitraj Comercial de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a României, sentința nr. 42/2000 în R.D.C. nr.1/2000, p. 127-128

Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 572/2000, în P. R. Nr. 4/2001, p. 52

Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 1237/2000, în R.D.C. nr. 6/2001, p. 172

Curtea de Apel Cluj, Secția comercială, decizia nr. 832/2001, în Buletinul Jurisprudenței. Culegerea de practică judiciară pe anul 2001, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 339-342

Curtea Supremă de Justiție, Secția Comercială, decizia nr. 4311/2002, în R.R.D.A. nr. 6/2003, p. 115

Legislație

Legea vînzării de mărfuri nr. 134-XIII din 03.06.1994

Legea cu privire la franchising nr. 1335- XIII din 01.10.1997

Codul Civil al RM

Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii :

Anghelescu Virgiliu, Deteșan Alexandru, Hutira Ervin, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980

Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Drept comercial, ed. a 4-a, Ed. CH Beck, București, 2008

Banu Adrian-Silviu, Contractul de mandat, Analiză teoretică și practică, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducerea în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, 2007

Belu Magdo Mona Lisa, Contracte comerciale, Ed. Tribuna Economică, București, 1996

Căpățînă Octavian, Ștefănescu Brândușa, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Ed. Academiei, R.S.R., București, 1997

Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial român, ed. a II-a, Ed. Universul juridic, București, 2011

Cărpenaru Stanciu D., Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009

Costin Mircea N., Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Crișu Constantin, Crișu Ștefan, Repertoriu de practică și literatură juridică 1994-1997, vol.III, Ed. Agressis, Curtea de Agreș, 1998

Deack Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, Ed. Universul juridic, București, 2006

Deack Francisc, Cărpenaru Stanciu D., Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993

Dicționar Juridic de Comerț Exterior, coordonatori Brândușa Ștefănescu, Căpîțînă Octavian, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Florescu Dumitru, Pîrvu Liviu-Narcis, Contractele de comerț internațional, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2009

Gheorghiu Gheorghe, Turcu Gabriel, Operațiunile de franciză, Ed. Lumina Lex, 2002

Gribincea Lilia, Dreptul comerțului internațional, Ed. Reclama, Chișinău, 1999

Lupașcu Dan, Culegere de practică juridică a Tribunalului București, 1990-1998, Ed. All Beck, 1999

Macovei Ioan, Instituții în dreptul comerțului internațional, Ed. Junimea, Iași, 1987

Macovei Ioan, Dreptul comerțului internațional, Ed. Junimea, Iași, 1980

Macovei Ioan, Amititeloaie Alexandru, Contractul de franciză, Ed. Candy, Iași, 2000

Mocanu Mihaela, Contractul de franciză, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Motica Radu I, Roșu Claudia, Drept comercial român și internațional, Ed. Alma Mater, Timișoara, 1999

Moțiu Florin Aurel, Contractele comerciale de intermediere fără reprezentare, Ed. Lumina Lex, București, 2005

Moțiu Florin Aurel, Contractele speciale, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2010

Munteanu Roxana, Contractele de intermedeire în comerțul exterior al României, Ed. Academiei R.S.R., București, 1984

Nemeș Vasilie, Drept comercial, curs universitar, Ed. Universul juridic, București, 2011

Nistorescu Cristina Popa, Reprezentarea și mandatul în dreptul privat, Ed. All Beck, București, 2004

Petrescu Raul, Teoria generală a obligațiilor comerciale. Partea generală, Ed. Romfel, București, 1994

Tudor R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976

Tudor R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, ed a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Roșu Claudia, Contractele de mandat și efectele lor în dreptul civil și comercial, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Ștefan Scurtu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, Craiova, 2003

Sitaru Dan-Alexandru, Contractul de franciză în dreptul intern și comparat, Ed. Lumina Lex, București, 2007

Sitaru Dan-Alexandru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Fundația de Drept și Relații Internaționale Nicolae Titulescu, București, 1994

Sitaru Dragoș-Alexandru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală. Tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Sitaru Dragoș-Alexandru, Buglea Claudiu Paul, Stănescu Șerban-Alexandru, Dreptul comerțului internațional. Tratat. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2008

Sitaru Dragoș-Alexandru, Drept internațional privat. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Stoica Luminița Cristina, Mandatul. Reprezentarea juridică. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2010

Ștefănescu Brîndușa, Enne Charlotte, Lupulescu Ana M, ș.a., Dreptul comerțului internațional. Documente, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Ștefănescu Brîndușa, Rucăreanu Ion, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Toader Camelia, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2008

Turcu Gabriel N., Operațiunile de franciză, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Turianu Corneliu, Contracte civile speciale. Practică judiciară adnotată, Ed. All Beck, București, 2000

Țămbălaru Sofia, Contractul de comision internațional, în R.D.C., nr. 7-8/1999, p. 142-144

Adams John N., Franchising: Practice and Precedents in Business Format Franchising, ed. a 5-a, 2006

Bowstead William and Reynolds Francis M.B., Agency, Sweet and Maxwell Ltd, ed. a 18-a, 2006

Chritou Richard, International Agency, Distribuition and Licensing Agreements, ed. a 4-a, 2004

Henry Campbell Beck, M. A., Blacks Law Dictionary, Definition of the Terms and Phrases of American and English Jurisprudence, Ancient and Modern, St. Paul, MINN, West Publishing Co, 1991,

Mendelsohn Martin, International Encyclopedia of Franchising, Richmond Law and Tax, 2003

Richard A. Mann, Barry S. Roberts, Business Law, Ninth ed., West Publishing Company, S. Paul, MN, 1994, p. 415

Articole, studii de revistă :

Anechițoae Constantin, Bălănescu Diana, Contractul de franchising (franciză) (I) în Revista de Dreptul Proprietății Intelectuale nr. 3/2007, p. 152 și urm.

Anechițoae Constantin, Bălănescu Diana, Contractul de franchising (franciză) (II) în Revista de Dreptul Proprietății Intelectuale nr. 4/2007, p. 145 și urm.

Bantaș Teodora-Maria, Justificarea apariției și efectele contractului de comision ca varietate a contractelor de intermediere în comerțul intern și internațional, în AUB Drept nr. 1/2010, p. 12-30

Bălan Ioan, Contractul de franciză, în Dreptul nr. 12/1998, p. 23-31

Bălan Ioan, Efectele contractului de comision față de terți. Clauza „star del credere”, în Dreptul nr. 5/2003 p. 56 și urm.

Bălan Ioan, Tehnici contractuale ale francizei, în R.D.C. nr. 3/2000 p. 104-112

Bocșan Mircea Dan, Mandatul în interes comun, în Dreptul nr. 2/2000 p.64 și urm.

Bocșan Mircea Dan, Jurisprudență comercială comentată, Jurisprudență franceză, în R.D.C. nr. 11/2000

Clocotici Dorin, Gheorghiu Gheorghe, Unele considerații privind contractul comercial de agent, în contextul relațiilor comerciale internaționale, în R.D.C. nr. 2/1995, p. 79-94

Clocotici Dorin, Mandatul comercial, în R.D.C. nr. 11/1996, p. 26-34

Costin Călin M., Contractul de franchising, în R.D.C. nr. 11/1998 p. 132 și urm.

Costin Călin M., Rețeaua comercială de distribuție. Concept, în R.D.C. nr. 1/2002, p. 91-95

Duțu Mircea, Considerații referitoare la mandatul special, în Dreptul nr. 4/2006, p. 183 și urm.

Ene Marilena, Contractul de agenție comercială în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2001, p. 33-38

Gașpar C., Natura juridică a contractului de expediție și camionaj, în R.R.D. 4/1976, p. 16-20

Gheorghe Felix, Gheorghiu Gheorghe, Modificarea și încetarea mandatului comercial, în R.D.C. nr. 12/1998, p. 105 și urm.

Ghișoiu Dorin Nicolae, Obligațiile mandatarului în contractul de mandat comercial, în R.D.C. nr. 7-8/2000 p. 180 și urm.

Militaru Ioana-Nely, Privilegiul dreptului de retenție al comisionarului, în R.D.C. nr. 1/2008 p.65 și urm.

Mocanu Mihaela, Contractul de franciză, în R.R.D.A. nr. 2/2008, p. 26 și urm.

Mocanu Mihaela, Know-how-ul – cheia tezaurului francizei, în R.R.D.A. nr. 3/2007, p. 15 și urm.

Moțiu Florin Aurel, Aspecte contraversate privind contractul cu sine însuși în cazul mandatului și comisionului, în R.D.C. nr. 3/2005 p.38 și urm.

Nistorescu Cristina Popa, Contractul de consignație, în R.D.C. nr. 11/2009, p. 106-116

Pătulea Vasile, Studiu comparativ în ceea ce privește franciza, în dreptul nr. 3/2001, p. 48-56

Roșu Claudia, Speriuși-Vlad A., Efectele contractului de franciză, în R.D.C. nr.7-8/2003, p. 237-253

Sitaru Dragoș-Alexandru, Stănescu Șerban-Alexandru, Contractele de intermediere în comerțul internațional (I), în R.D.C. nr. 11/2005 p. 19-43

Sitaru Dragoș-Alexandru, Stănescu Șerban-Alexandru, Contractele de intermediere în comerțul internațional (II), în R.D.C. nr. 12/2005 p. 49-61

Țămbălaru Sofia, Contractul de comision internațional, în R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 142-147

Jurisprudență

Tribunalul Cluj, Secția civilă și de contencios administrativ, decizia nr. 576/1993, în I.Turcu, Teoria și practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, București, 1998, vol.I, p. 146

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr. 335/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p.106

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr. 1226/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p.93

Tribunalul București, Secția comercială, decizia nr. 73/1995, în D.Lupașcu, Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1990-1998, Ed. All Beck, 1999, p. 188-189

Curtea Supremă de Justiție, Secția Comercială, decizia nr. 335/1997, publicată în C.Crișu, Șt.Crișu, Repertoriu de practică și literatură juridică 1997-2000, vol. IV, Ed. Agressis, Curtea de Agreș, 2001, p. 258-259

Tribunalul Arbitral al Curții de Arbitraj Comercial de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a României, sentința nr. 42/2000 în R.D.C. nr.1/2000, p. 127-128

Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 572/2000, în P. R. Nr. 4/2001, p. 52

Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 1237/2000, în R.D.C. nr. 6/2001, p. 172

Curtea de Apel Cluj, Secția comercială, decizia nr. 832/2001, în Buletinul Jurisprudenței. Culegerea de practică judiciară pe anul 2001, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 339-342

Curtea Supremă de Justiție, Secția Comercială, decizia nr. 4311/2002, în R.R.D.A. nr. 6/2003, p. 115

Legislație

Legea vînzării de mărfuri nr. 134-XIII din 03.06.1994

Legea cu privire la franchising nr. 1335- XIII din 01.10.1997

Codul Civil al RM