Contestatia In Anulare In Dreptul Procesual Penal

TITLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CĂILOR EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL

CAPITOLUL 1: NOȚIUNI ASUPRA CĂILOR DE ATAC ÎN GENERAL

Obiectul și finalitatea căilor de atac

Judecata, cea mai importantă activitate procesuală ,alături de urmărirea penală, trebuie să se desfășoare în condiții care să asigure temeinicia și legalitatea soluției, adică conform cu realitatea faptelor și cu prevederile legii.

În timpul judecării cauzelor penale în prima instanță există posibilitatea de a se greși în aplicarea justiției penale, putându-se comite erori în corecta stabilire a faptelor și consecventa aplicare a dispozițiilor legale. În justiția represivă, perfecțiunea este un ideal greu, dacă nu chiar imposibil de atins. Nu toate hotărârile judecătorești se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o corectă interpretare și aplicare a legii.

În administrarea justiției, ca și în orice alt domeniu de activitate umană, oricând se pot săvârși erori generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecților procesuali maximum de garanții în desfășurarea procesului penal, dar dacă este cu totul de inteles ca erorile nu vor fi intotdeauna evitate, ar fi absolut de neiertat ca acestea, odată comise, să se permantentizeze, chiar atunci când este posibil să se descopere existența lor. Această permanentizare a erorii judiciare comise cu prilejul judecății in primă instanță ar contraveni chiar necesității scopului procesului penal, care este definit ca "activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea parților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".

Căile de atac sunt mijloace legale prin care se provoacă amplificarea procesului penal pentru efectuarea controlului judecătoresc asupra hotărârilor. În vederea preîntâmpinării greșelilor care se pot comite sau înlăturării celor existente, în activitatea jurisdicțională precedentă.

Căile de atac reprezintă acele mijloace prevăzute de lege prin care o hotărâre judecătorească este supusă reexaminării în scopul îndreptării unor erori săvârșite cu ocazia soluționării cauzei.

Exercitarea căilor de atac îndeplinește un dublu rol :

asigură prevenirea și înlăturarea erorilor din activitatea de justiție

permite realizarea în condiții cât mai bune a justiției și asigură aplicarea uniformă a legii de către instanțele judecătorești.

Astfel, obiectul căilor de atac îl constituie determinarea unei noi judecăți, iar finalitatea lor în repararea erorilor comise de prima instanță.

Căile de atac sunt mijloacele legale prin care anumiți subiecți procesuali pot cere declanșarea unui control procesual asupra unei hotărâri judecătorești pe care o consideră incorectă, în urma căreia instanța competentă efectuează această activitate în condițiile legii în scopul confirmării hotărârilor corecte sau a înlocuirii celorlalte cu hotărâri legale și temeinice.

Necesitatea căilor de atac este justificată, pe de o parte,de constatarea că pot fi date,din diferite motive hotărâri care nu rețin corect adevărul sau sunt contrare legii în totalitate sau parțial și acestea trebuiesc îndreptate,iar pe de altă parte se confirmă hotărârile corecte,întărind astfel autoritatea actului în justiție.

În cazul când împotriva unei hotărâri penale nu s-a exercitat o cale de atac aceasta intră în puterea lucrului judecat. Folosirea oricărei căi de atac face să declanșeze cea de a doua etapă a fazei de judecată.

Deci, judecata în căile de atac nu poate avea loc dacă nu s-a efectuat judecata în primă instanță sau în primă instanță și alte căi de atac,pentru că este o activitate de control judecătoresc.

Controlul judecătoresc pe care orice cale de atac îl declanșează are un rol preventiv și unul reparator. Căile de atac ajută la preîntâmpinarea greșelilor,deoarece o instanță care știe că activitatea sa jurisdicțională poate fi supusă controlului va fi desigur mai atentă.Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă pentru instanță învestită cu soluționarea cauzei un stimulent de a judeca cu maximum de atenție și o piedică împotriva arbitrariului și abuzului în stabilirea faptelor și aplicarea legii.

Căile de atac vor avea și un caracter reparator prepoderent, deoarece se vor îndrepta hotărârile unde din diferite motive s-a reținut greșit o stare de fapt sau s-a aplicat greșit legea,prin contribuția părților care vor deveni mai atente și mai cunoscătoare după ce s-a pronunțat prima instanță sau mai multe instanțe și prin experiența și competența judecătorilor de la instanțele de control care au deja un material de la care pot pleca în activitatea de judecată

Natura juridică a căilor de atac

Căile de atac au natura juridică a unor remedii procesuale menite să îndrepte eventualele greșeli ivite datorită părților sau judecătorilor în împărțirea dreptății.

Judecata în orice cale de atac este întotdeauna o activitate de control judecătoresc. De regulă, acest control se exercită de către o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar prin excepție, instanța care a judecat cauza poate reveni asupra ei, verificându-și propria activitate și pronunțând o nouă hotărâre( de exemplu în cazul contestației în anulare și al revizuirii)

Principiul existenței și necesității căilor de atac este afirmat în Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice,care în art.145 enunță regula „orice persoană declarată ca răspunzând de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul în conformitate cu normele prescrise de lege să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a declarării vinovăției sale și a pedepsei aplicate”.

Avantajul ușor sesizabil și incontestabil al căilor de atac este că oferă oferă părților garanția unei examinări repetate a procedurii judiciare. Posibilitatea amplificării gradelor de jurisdicție contribuie la atingerea în cât mai bune condiții a scopului urmărit de orice procedură judiciară,respectiv acela de a descoperi adevărul și a face lumină deplină în cauza penală. Inconvenientele majore ale căilor de atac sunt numeroase dar nu suficiente pentru a înlătura instituția ca atare. Printre ele se amintesc:existența unor considerente de natură a opri operativitatea procesuală cu admiterea tuturor riscurilor dilatorii ale procedurii;creșterea sarcinilor financiare pentru stat și părți prin sporirea costurilor unui mecanism mai complicat și mai de lungă durată;erodarea creditului și prestanței instanțelor de grad inferior ale căror hotărâri pot fi infirmate de cele stabilite la nivelele superioare ca urmare a exercitării căilor de atac și altele.

În documentele internaționale,importanța căilor de atac este subliniată în Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice; Convenția Europeană a drepturilor omului de la Strasbourg care în art.5 pct.4 prevede „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs in fața unui tribunal,pentru ca acesta să statueze intr-un termen scurt,asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.”;Protocolul intern,în art.128 din Constituție se consacră,cu titlul de principiu că „împotriva hotărârilor judecătorești și Ministerul Public poate exercita căile de atac în condițiile legii.”

Clasificarea căilor de atac

Criteriile după care pot fi clasificate căile de atac sunt:

1. După caracterul definitiv sau nedefinitiv al hotărârilor atacate.

a) Căi ordinare,care sunt folosite înainte ca hotărârea atacată să fi intrat în puterea lucrului judecat.

Nu există o reglementare unică în ceea ce privește căile ordinare de atac,însă,în unele sisteme proceduale sunt admise două căi de atac:apelul și recursul. În unele legislații este consacrată și o a treia cale de atac:opoziția.

Apelul în majoritatea legislațiilor este considerat o cale ordinară de atac deoarece judecata de fond se repetă în fața instanței ierarhic superioare care efectuează controlul. În sistemul anglo-saxon (Anglia,SUA) este singura cale de atac ordinară.

Recursul este recunoscut în unele legislații ca singura cale de atac(Rusia).În numeroase sisteme judiciare(Franța,Belgia,Italia)recursul este considerat o cale de atac extraordinară deoarece este un remediu procesual al încălcărilor de lege care pot duce la casarea hotărârilor,fără a se mai controla starea de fapt stabilită de instanța de fond.

Opoziția a fost consacrată în unele legislații în toate cazurile în care partea a fost absentă la judecată.

În codul de procedură penală român din 1936 opoziția „Este calea de atac prin care cel judecat în lipsă-dacă se consideră nedreptățit-se adresează aceleiași instanțe și cere să-l judece din nou,în mod contradictoriu și să retracteze hotărârea pronunțată în lipsă”.

Folosirea acestei căi de atac s-a restrâns continuu: În anul 1948 a avut loc o reformă a justiției în cadrul căreia s-a urmărit simplificarea căilor de atac și au fost desființate atât calea de atac ordinară a opoziției cât și a apelului.

În următorii patruzeci și cinci de ani au fost stabilite două grade de jurisdiție fiind lăsat ca al doilea grad de jurisdicție recursul. Recursul ordinar avea un caracter bivalent declanșând un control în fapt și drept.

În actuala reglementare (Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 și prin completarea și modificarea codului de procedură penală prin Legea nr.45/1993) s-a reintrodus apelul fiind astfel,în principiu,consacrate trei grade de juridicție:judecata în fond,apelul și recursul. Recursul este considerat și reglementat ca o cale ordinară de atac.

b) Căi extraordinare,care nu fac parte din ciclul normal al procesului penal,fiind îndreptate împotriva hotărârilor judecătorești definitive(contestația în anulare, revizuirea,recursul în anulare,recursul în interesul legii)

2. După întinderea obiectului sunt:

– căi de atac comune,adică se poate face uz de ele în toate cauzele penale,indiferent de natura acestora(recursul)

– căi de atac speciale,care sunt folosite numai în anumite cauze penale(apelul și căile extraordinare de atac)

3.După consecințele pe care le produc:

– Căi de atac de reformare. Reformarea are loc atunci când o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată,în urma controlului exercitat în fapt și în drept asupra acelei hotărâri,o infirmă total sau în parte,chiar fără a fi constatat existența vreunei nulități formale și dă o altă rezolvare cauzei. Apelul este o cale de reformare tipică.

– Căi de atac de anulare. Anularea are loc în cazul în care instanța superioară,controlând hotărârea instanței inferioare,ca urmare a exercitării căii de atac,constată omiterea sau încălcarea unei dispoziții sancționate cu nulitatea,care impune infirmarea hotărârii,fără a mai verifica dacă judecata a fost sau nu temeinică.

Soluția de amânare a hotărârii se poate adopta în cazul admiterii recursului când controlul se exercită asupra erorilor de drept.

– Căi de atac de retractare. Retractarea are loc în cazul căilor de atac în care substanțial nu se aduce o critică hotărârii atacate ci se invocă descoperirea unor situații de fapt pe care dacă le-ar fi cunoscut judecătorii care au soluționat cauza ar fi dat o altă soluție,iar dacă legea le-ar permite și-ar retracta hotărârea dată. În cazul retractării,datorită motivelor care fac ca judecata să revină asupra hotărârii,competentă de a judeca este instanța care a dat hotărârea. Aceste motive pot fi:descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei penale(falsul în declarații,mărturie mincinoasă,falsul în înscrisuri,uzul de fals,care sunt în legătură directă cu activitatea de probațiune din etapa cercetării judecătorești,infracțiunile de orice natură săvârșite de un membru al completulucaracter bivalent declanșând un control în fapt și drept.

În actuala reglementare (Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 și prin completarea și modificarea codului de procedură penală prin Legea nr.45/1993) s-a reintrodus apelul fiind astfel,în principiu,consacrate trei grade de juridicție:judecata în fond,apelul și recursul. Recursul este considerat și reglementat ca o cale ordinară de atac.

b) Căi extraordinare,care nu fac parte din ciclul normal al procesului penal,fiind îndreptate împotriva hotărârilor judecătorești definitive(contestația în anulare, revizuirea,recursul în anulare,recursul în interesul legii)

2. După întinderea obiectului sunt:

– căi de atac comune,adică se poate face uz de ele în toate cauzele penale,indiferent de natura acestora(recursul)

– căi de atac speciale,care sunt folosite numai în anumite cauze penale(apelul și căile extraordinare de atac)

3.După consecințele pe care le produc:

– Căi de atac de reformare. Reformarea are loc atunci când o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată,în urma controlului exercitat în fapt și în drept asupra acelei hotărâri,o infirmă total sau în parte,chiar fără a fi constatat existența vreunei nulități formale și dă o altă rezolvare cauzei. Apelul este o cale de reformare tipică.

– Căi de atac de anulare. Anularea are loc în cazul în care instanța superioară,controlând hotărârea instanței inferioare,ca urmare a exercitării căii de atac,constată omiterea sau încălcarea unei dispoziții sancționate cu nulitatea,care impune infirmarea hotărârii,fără a mai verifica dacă judecata a fost sau nu temeinică.

Soluția de amânare a hotărârii se poate adopta în cazul admiterii recursului când controlul se exercită asupra erorilor de drept.

– Căi de atac de retractare. Retractarea are loc în cazul căilor de atac în care substanțial nu se aduce o critică hotărârii atacate ci se invocă descoperirea unor situații de fapt pe care dacă le-ar fi cunoscut judecătorii care au soluționat cauza ar fi dat o altă soluție,iar dacă legea le-ar permite și-ar retracta hotărârea dată. În cazul retractării,datorită motivelor care fac ca judecata să revină asupra hotărârii,competentă de a judeca este instanța care a dat hotărârea. Aceste motive pot fi:descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei penale(falsul în declarații,mărturie mincinoasă,falsul în înscrisuri,uzul de fals,care sunt în legătură directă cu activitatea de probațiune din etapa cercetării judecătorești,infracțiunile de orice natură săvârșite de un membru al completului de judecată,procuror,organ de cercetare penală,existența a doua sau mai multe hotărâri judecătorești care nu se pot concilia).Calea tipică de retractare este revizuirea bazată pe dispozitivele art.394 alin.1 lit.a-e C Proc Pen.

4. După natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc,acestea sunt:

– căi de atac de fapt,cum sunt apelul și revizuirea,întrucât cauza este supusă în întregime(de fapt și de drept) unei noi judecăți de către instanță de control,efectul devolutiv fiind total;

– căi de atac de drept,ca recursul și contestația în anulare,efectul devolutiv fiind limitat numai la chestiuni de drept.Totuși,recursul poate avea un efect devolutiv total în cazul hotărârilor judecătorești care nu pot fi atacate cu apel(infracțiunile prevăzute de art.279 alin.2 lit.a C Proc Pen

Apelul și recursul reprezintă singurele căi de atac ordinare împotriva hotărârilor instanțelor de judecată,în procesul penal român actual.Judecata trece prin etapa apelului sau recursului numai în măsura în care se exercită calea de atac respectivă de cei îndrituiți.

Reguli generale aplicabile căilor de atac

În general, pentru exercitarea unei căi de atac,se cer a fi îndeplinite cumulativ condițiile:

– Să existe o hotărâre judecătorească pentru că,în caz contrar,lipsește însuși obiectul căii de atac. Hotărârea judecătorească este un act care emană de la un organ cu atribuții jurisdicționale, adică de la instanțele judecătorești

– Calea de atac să fie prevăzută de lege. Nu poate fi exercitată o cale de atac decât dacă este expres prevăzută posibilitatea folosirii ei.

– Calea de atac să fie exercitată în termen legal.

Termenul de exercitare este de regulă, peremptoriu(fix) depășirea acestuia conducând de decăderea din exercițiul dreptului de a folosi respectiva cale de atac.

Există,însă,și căi de atac(de regulă,cele extraordinare)care nu sunt supuse vreunui termen,putând fi exercitate oricând.

CAPITOLUL 2 : NOȚIUNI ASUPRA CĂILOR EXTRAORDINARE DE ATAC

2.1 Natura juridică a căilor de atac extraordinare

În sistemul nostru jurisdicțional, în virtutea principiului autorității de lucru judecat, hotărârile judectorești rămase definitive sunt prezumate că exprimă adevărul (res judecata pro veritate habetur) și o nouă judecată cu privire la aceeași faptă și la aceeași persoană nu mai este posibilă (non bis in idem). Ca atare, hotărârile definitive sunt executorii și au autoritate de lucru

judecat.

Cu toate acestea, principiul autorității lucrului judecat nu poate afecta principiile fundamentale ale legalității și aflării adevărului, în situațiile de excepție în care hotărârile penale definitive nu corespund acestor două condiții imperative.

Astfel, în activitatea jurisdicțională pot să apară erori care să ducă la pronunțarea unor hotărâri nelegale sau netemeinice și chiar la rămânerea definitivă a acestora. Pentru a rezolva aceste situații de excepție, legiuitorul a reglementat unele proceduri cu caracter excepțional, denumite căi extraordinare de atac.

Fără să reprezinte noi grade de jurisdicție, căile extraordinare de atac constituie remedii procesuale menite să repare erorile existente în hotărârile penale rămase definitive.

În sistemul nostru procesual penal, sunt reglementate 3 căi extraordinare de atac:

a) contestația în anulare;

b) revizuirea;

c) recursul în interesul legii.

Hotărârile definitive sunt prezumate a reflecta adevarul, căpătând autoritate de lucru judecat, aspect ce dă stabilitate acestora.

Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi ordinare a hotărârilor judecătoresti. Cu toate acestea, întrucât apar situații din care reiese caracterul nelegal sau greșit al unor hotărâri definitive, se impune cu necesitate trecerea cauzei printr-o nouă procedură judiciară pentru a le îndrepta. Astfel, au apărut căile de atac extraordinare, ca remediu procedural, care aduc atingere stabilității hotărârilor definitive, însa principiul aflarii adevărului trece înaintea puterii lucrului judecat.

Căile de atac extraordinare sunt acelea prin care se atacă o hotărâre judecătorească definitivă, care a intrat în autoritatea lucrului

judecat. Căi de atac extraordinare sunt: contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii.

Căile de atac extraordinare sunt mijloace extraprocesuale prin care se tinde la înlăturarea erorilor judiciare din hotărârile definitive. Judecarea cauzelor în căile extraordinare de atac se face uneori, de instanta care a judecat anterior cauza ( ex: revizuirea și contestația în anulare) iar uneori numai de instanța supremă (recursurile în anulare se judecă numai de Curtea Supremă de Justiție).

Prin intermediul căilor de atac extraordinare procesul penal se reia, repetând un ciclu care a mai fost parcurs. Fiecare cale extraordinară de atac se situează în afara ciclului ordinar, readucând cauza în faza de urmarire penală, a judecății în prima instanță, a apelului sau chiar a recursului ordinar. Acestea reprezintă proceduri cu caracter excepțional, procesul netrecând într-o alta faza.

Sediul materiei este reprezentat de dispozitiile art. 386 – 414 Cod procesual penal ce alcatuiesc Secțiunile I,II și III din Capitolul IV al Codului de procedură penală, partea specială.

2.2 Căile extraordinare de atac

Instituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a se controla activitatea desfășurată de instanțele judecătorești, deoarece in cazul in care aceasta nu corespunde legii și adevărului, adduce grave prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, cu implicații negative și asupra societății.

Hotărârile definitive sunt prezumate a reflecta adevarul, căpătând autoritate de lucru judecat, aspect ce dă stabilitate acestora. Potrivit opiniei autorului Nicu Jidovu, autoritatea de lucru judecat impiedică atacarea pe căi ordinare a hotărârilor judecătorești, insă cu toate acestea , datorită aparițiilor anumitor situații din care reise caracterul nelegal sau greșit al unor hotărâri definitive, se impune cu necessitate trecerea cauzei printr-o nouă procedură judiciară pentru a le îndrepta. Astfel, au apărut căile de atac extraordinare , ca remediu procedural, care aduc atingere stabilității hotărârilor definitive, însă principiul aflării adevărului trece înaintea puterii lucrului judecat.

Potrivit opiniei autorului Grigore Gh.Theodoru, activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal, dacă a fost legală și temeinică, trebuie să se finalizeze cu propunerea unei hotărâri penale definitive în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală a fost aplicată corect.

Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive, pronunțate de prima instanță sau de instanța de apel, căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive. Cât timp o hotărâre nu este definitivă și poate fi atacată cu o cale de atac ordinară, nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară. Așadar, aptitudinea de a folosi o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de a se recurge la o cale de atac extraordinară.

Contestația în anulare

Instituția ca atare, a funcționat în condițiile Codului din 1864, prin intermediul suplimentului analogic, având ca bază normele din Codul de procedură penală. Natura juridică a contestației în anulare are un carater mixt. Aceasta reiese din faptul ca se urmărește deființarea hotărârii definitive contestate, pe motiv de îndeplinire a unor acte procedurale nelegale.

Codul de procedură penală precizează, în art.386 cazurile de contestație în anulare. Legiutorul a prestabilit aceste cazuri de contestație in anulare, în afara acestora neadmițându-se alte situații de incidență a acestei căi extraordinare de atac. Această părere este susținută de autori precum Nicu Jidovu.

– Este permisă folosirea contestației în anulare, în cazul în care persoana nu a fost legal citată pentru termenul la care s-a judecat recursul de către instanța de recurs. Este evident că se poate invoca acest motiv, în primul rând când persoana nu a fost legal citată, dar și ori de câte ori citarea prezintă un viciu de procedură (indicarea greșită a numelui sau a calității, a adresei sau a datei judecății, etc.).

– Spre deosebire de primul caz, partea a fost legal citată, însă a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare. Legea nu precizează situațiile care pot constitui motive de împiedicare, dar acestea trebuie să fie obiective și de neînvins. Este de reținut că există o dublă condiționare: trebuie dovedit că partea s-a aflat în imposibilitatea de prezentare și că a fost și în imposibiltatea de a înștiința despre împiedicarea intervenită. Față de

situațiile prevăzute de lege, în lucrarea sa, Grigore Theodoru, prezintă trei situații care se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: partea să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc ședința, partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată, partea a fost și în imposibilitatea de a înștiința instanța de recurs despre împiedicarea de a se prezenta la judecată.

– Al treilea motiv de contestație în anulare este acela când instanța de recurs nu a observat că există o cauză pentru care trebuia să dispună încetarea procesului penal: lipsa sau retragerea plângerii prealabile a părții vătămate; amnistia, prescripția și decesul făptuitorului; înlocuirea răspunderii penale. Aceste cauze pot constitui motiv de contestație doar împotriva hotărârii instanței de recurs și doar dacă în dosar existau probe care să dovedească existența lor.

– Al patrulea motiv pentru care se poate face contestație în anulare, este cazul când împotriva părții s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. Acest caz de contestație nu se referă numai la hotărârile instanței de recurs, ci la orice hotărâri definitive, deci și la cele pronunțate de prima instanță, dar care nu au fost atacate cu apel, precum și la cele pronunțate de instanța de apel, dar nu au fost atacate cu recurs.

În opinia altor autori, sunt posibile cinci cazuri de contestație în anulare, pe lângă cele patru prezentate și în Cod, Grigore Theodoru mai prezintă un caz când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit legii.

Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) si d), si de procuror, întrucât în primele două cazuri el nu are calitate de parte și participă obligatoriu la judecarea recursului.

În cererea de contestatie in anulare pentru motivele prevazute in art. 386 lit. a)-c) trebuie sa se arate toate cazurile de contestatie pe care le poate invoca contestatorul si toate motivele aduse in sprijinul acestora.

Din interpretarea textului legal se deduce că persoana împotriva căreia se face executarea hotărârii definitive poate introduce contestația în anulare în orice moment, chiar și înainte de începerea executării, până cel mai târziu la împlinirea a 10 zile de când a început executarea.

Procurorul nu beneficiază de această prevedere, în acest caz termenul fiind de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, fie oricând

Contestația în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a)-c) se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, potrivit prevederilor art.389. Contestația pentru cazul prevazut în art. 386 lit d) se introduce la instanța la care a rămas definitiveă ultima hotărâre.

Potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală, în art. 390 se precizează că până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Suspendarea poate fi dispusă atât la cerere , cât și din oficiu, chiar și îm condițiile în care executarea hotărârii încă nu a început.

La termenul fixat pentru judecarea contestatiei in anulare, instanta, ascultand partile si concluziile procurorului, daca gaseste contestatia intemeiata, desfiinteaza prin decizie hotararea a carei anulare se cere si procedeaza fie de indata, fie acordand un termen, dupa caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei dupa casare.

Judecarea contestatiei prevazute in art. 386 lit. d) se face cu citarea partilor interesate in cauza in care s-a pronuntat ultima hotarare. Instanta, ascultand partile si concluziile procurorului, daca gaseste contestatia intemeiata, desfiinteaza prin decizie sau, dupa caz, prin sentinta, ultima hotarare sau acea parte din ultima hotarare cu privire la care exista autoritate de lucru judecat. Sentinta data in contestatie este supusa apelului, iar decizia data in apel este recurabilă.

Revizuirea

Spre deosebire de contestația în anulare, menirea revizuirii este de a corecta erorile judiciare comise de organele judiciare cu ocazia stabilirii unor situații de fapt.

Revizuirea, ca remediu procesual, presupune cu necesitate o eroare care decurge din inexacta stabilire a situației de fapt și care trebuie înlăturată.

Codul de procedură penală din 1968 în actuala reglementare, prevede cinci cazuri de revizuire, atât în favoarea, cât și în defavoarea părților din proces.

– Când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanța la soluționarea cauzei, dacă sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de comandare.

– Când un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasa în cauza a cărei revizuire se cere, ceea ce a dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

– Când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals.

– Când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, dacă a dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

– Când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Condițiile pentru introducerea cererii de revizuire. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi îndreptată numai împotriva unor hotărâri judecătorești penale definitive.

Persoanele care pot cere revizuirea (art.386) sunt oricare parte din proces, în limitele calității sale procesuale, sotul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar si dupa moartea acestuia. Procurorul poate din oficiu sa initieze procedura revizuirii. Organele de conducere ale unitatilor la care se refera art. 145 din Codul penal care au cunostinta despre vreo fapta sau imprejurare care ar motiva revizuirea, sunt obligate sa sesizeze pe procuror.

Cererea de revizuire se adreseaza procurorului de la parchetul de pe langa instanta care a judecat cauza in prima instanta. Cererea se face in scris, cu aratarea cazului de revizuire pe care se intemeiaza si a mijloacelor de proba in dovedirea acestuia.

Potrivit opiniei autorului Nicu Jidovu, calea de atac extraordinară a revizuirii cunoaște două etape distincte : judecarea în principiu și judecarea în fond. Potrivit art.401, competentă în materie de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță, aceasta fiind de altfel, esența naturii ei juridice, de retractare.

Admiterea în principiu a revizuirii are loc într-o ședință de judecată propriu-zisă, cu participarea părților interesate și a procurorului. Potrivit cu art. 404, odată cu admiterea în principiu, instanța poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii.

Reprezintă al doilea moment al judecății în revizuire și este condiționată de admiterea în principiu a acesteia. Rejudecarea, conform autorului Nicu Jidovu, echivalează cu o nouă rejudecare a cauzei în primă instanță, respectându-se regulile de procedură privind judecata în fond. Dacă cererea de revizuire a fost respinsă în principiu, rejudecarea nu mai are loc.

Prin art. I pct.3 din Legea nr.576/2004 a fost introdus art.408 ce reglementează revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest fel, hotărârile definitive

pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale pot fi supuse revizuirii.

Potrivit prevederilor din Cod, regulile referitoare la revizuire se aplica in mod corespunzator și in ce priveste revizuirea hotărârii penale cu privire la latura civilă.

Recursul în anulare și recursul în interesul legii

Natura juridică a căii extraordinare de atac a recursului constă in aceea că in caz de admitere, casarea hotărârii definitive este pur teoretică, neurmând altă rejudecare.

A fost introdus in actualul Cod de procedură penală prin legea nr. 45/1993, fiind conceput ca un instrument de indrumare a jurisprudenței. Potrivit art. 414, procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casție și Justiție , direct, sau ministrul justiției prin intermediul acestuia, are dreptul pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală pe intreg teritoriul țării. Soluțiile se pronunță numai in interesul legii, nu au effect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese (art.414 alin 3).

În concluzie, căile extraordinare de atac ne dau posibilitatea să îndreptăm anumite greșeli din hotărârile judecătorești definitive, insă numai în cazurile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Putem afirma că instituirea unor astfel de mijloace procesuale trebuie făcută cu grijă pentru a nu aduce atingere autorităților de lucru judecat, toate acestea prevenind săvârșirea de noi infracțiuni.

Paralele între căile de atac ordinare și extraordinare

În lipsa unei definiții legale a căilor de atac in Codul de Procedura Penala , acestea sunt definite in doctrina sub mai multe aspecte , fie ca fiind remedii procesuale care au ca finalitate tragerea la răspundere penală conform vinovăției a persoanelor vinovate și asigurarea cerinței ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală , precum și unde este cazul repararea pagubei cauzată prin infracțiune, fie ca posibilități legale de verificare a hotărârilor date în primă instanță , identificându-se în această privință cu un control ierarhic superior. O viziune practica asupra căilor de atac le va defini ca fiind mijlocul procesual prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea desființării hotărârii și rejudecării cauzei , definiție care se axează în principal pe soluția de admisibilitate a cailor de atac. Căile de atac implica deci o prezumție de greșeala pentru judecata atacata si o prezumție de eventuala îndreptare în privința judecății ce va urma , pentru o perfecționare rapida si eficienta a sistemului juridic. Punctul comun al acestor definiții este existența unui control exercitat asupra judecății în fond , control exercitat de instanța superioară în grad , de unde caracterul căilor de atac de a fi căi ireverențioase .Controlul judecătoresc are un caracter preventiv si unul reparator, preventiv întrucât generează o atenție sporită a instanțelor in desfășurarea activității , atât la fond , cât si la apel pentru evitarea oricăror greșeli , si reparator , in baza faptului ca hotărârile nu sunt definitive prin exercitarea căilor de atac , si pot fi supuse remedierii erorilor cauzate atât la instanța de fond , cât și la cea de recurs.

Necesitatatea cailor de atac a fost evidentiata inca din perioada dominatului juridic al romanilor,unde apelul era numit provocatio ad populum , pentru a contura esafodajul practic al garantarii dreptului la aparare al inculpatului :”orice persoana declarata ca raspunzand de savarsirea unei infractiuni are dreptul , în conformitate cu normele prescrise de lege sa ceara examinarea de catre o jurisdictie superioara a declararii vinovatiei sale si a pedepsei aplicate”. Solutia se incadreaza perfect in sistemul de drept român , unde este consacrată prezumpția de nevinovăție.

Conform Legii 304/2004, privind organizarea judecătorească si Codului de Procedură Penală , în România funcționează sistemul triplului grad de jurisdicție : judecata in primă instanță , judecata în apel și cea in recurs .

În știința dreptului procesual penal se face deosebire între căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare.

Totuși între căile ordinare de atac și cele extraordinare există și asemănări: Acestea ar fi:

a) Atât căile ordinare de atac cât și cele extraordinare sunt remedii procesuale supunând hotărârea controlului jurisdicțional;

b) Motivele care determină folosirea acestor căi (ordinare sau extraordinare) sunt asemănătoare, uneori mergând pană la identitate.

Deosebirile dintre căile ordinare de atac și cele extraordinare sunt mai numeroase decât asemănările dintre ele. Acestea sunt:

a) În timp ce căile ordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, cele extraordinare atacă hotărârile definitive;

b) Căile ordinare de atac fac parte din ciclul obișnuit al procesului penal, constituind al doilea sau al treilea grad de jurisdicție, pe când căile extraordinare de atac nu sunt grade de jurisdicție, exced ciclului normal al procesului penal, reprezentând mijloace de reluare a activităților deja efectuate;

c) Căile ordinare au prioritate față de cele extraordinare în sensul ca nu pot fi exercitate concomitent câtă vreme se menține posibilitatea atacării hotărârii pe calea acestora;

d) Apar diferențieri și după numărul situațiilor în care se permite folosirea căilor de atac, în sensul că în cazul celor ordinare, legea fie nu le enumeră (apelul) sau stabilește un număr foarte mare de cazuri (recursul), în timp ce la cele extraordinare cazurile de promovare sunt, de regulă, restrânse;

e) Efectul suspensiv al căilor ordinare operează “ope legis”, la căile extraordinare acesta are un caracter judiciar și facultativ, instanța de judecată fiind cea care hotărăște suspendarea executării hotărârii;

f) Sfera persoanelor care pot folosi căile extraordinare de atac este mult mai redusă decât în cazul căilor ordinare;

g) Cu privire la termenul de exercitare a căilor de atac, în timp ce pentru cele ordinare acesta este totdeauna precis determinat, în cazul celor extraordinare, de regulă, nu este determinat;

h) Pe linia competenței soluționării cauzei, instanța ierarhic superioară soluționează totdeauna căile ordinare de atac, aceasta fiind regula generala și absolută care nu se aplica în cazul cailor extraordinare de atac.

Astfel, contestația în anulare se soluționează de instanța de recurs, revizuirea de prima instanță, recursul în anulare de Curtea Supremă de Justiție.

Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive, pronunțate de prima instanță sau de instanța de apel, căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive.

În timp ce căile de atac ordinare pot fi exercitate de un cerc larg de subiecți interesati , căile extraordinare de atac pot fi exercitate de un cerc restrâns de persoane, uneori putând fi declanșate de un singur titular Dacă apelul și recursul trebuie exercitate în termene scurte, 10 zile, căile de atac extraordinare în favoarea inculpaților pot fi exercitate oricând, în timp ce recursul în anulare și revizuirea în defavoarea inculpatului pot fi exercitate în termene mai lungi, un an de la rămânerea definitivă a hotărârii sau de la descoperirea împrejurărilor noi ce stau la baza revizuirii.

Căile ordinare declarate în termen au, ope legis, efect suspensiv, în timp ce căile extraordinare de atac produc acest efect nu prin efectul legii, anumiți subiecți procesuali oficiali având latitudinea să decidă dacă declanșarea unei asemenea cai de atac suspendă sau nu executarea hotărârii definitive.

Căile ordinare de atac pot fi exercitate pentru orice motiv de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate, în timp ce căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai în cazurile expres prevăzute de lege.

CAPITOLUL 3 : CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN LEGISLAȚIA NOASTRĂ

Sistemul codului de procedură penală actual

Sub Codul de procedură penală din 1936, în redactarea inițială, ca și în Codul din 1864, erau reglementate drept căi de atac extraordinare doar recursul extraordinar și revizuirea ; în literatura de specialitate mai era considerată ca o cale de atac extraordinară și o formă a contestației la executare, așa- numita contestație contra hotărârii, prin care se obținea desființarea unei hotărâri definitive în anumite cazuri de încălcare a legii de procedură penală.

Ulterior, prin modificarea codului, s-a despărțit contestația contra hotărârii, de contestație la executare, devenind a treia cale de atac extraordinară.

Recursul extraordinar era reglementat sub două forme : recursul în interesul legii și recursul ministrului justiției. Restructurat după 1949, recursul extraordinar s-a transformat într-o cale de atac eficientă, mai întâi sub denumirea de „cerere de îndreptare”, apoi sub cea de „recurs în supraveghere”

Codul de procedură penală din 1968 a menținut cele trei căi de atac extraordinare într-o altă reglementare și cu denumirile de contestație în anulare, revizuire și recurs extraordinar.

Prin Legea nr.145/1993 de modificare și completare a Codului de procedură penală, s-au adus schimbări și în reglementarea căilor de atac extraordinare, mai ales în ceea ce privește recursul extraordinar, care, sub denumirea de recurs în anulare, a prevăzut anumite cazuri în care poate fi exercitat; de asemenea, a fost reinstituit recursul în interesul legii, în vederea interpretării și aplicării unitare a legilor penale și de procedură penală.

Pe linia apropierii legislației noastre procesual penale de legislațiile europene și a criticilor aduse modului în care fusese promovat recursul în anulare, prin Legea nr.576/2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, a fost desființată calea de atac extraordinară a recursului în anulare, prin abrogarea dispozițiilor art.409-414 Cod procedură penală. Au rămas să fie judecate în continuare doar recursurile în anulare declarate până la intrarea în vigoare a acestei legi.

Între anii 1992-1997, în baza art.26 alin 2 din Legea nr.47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale, se putea ataca o hotărâre penală definitivă în baza constatării, prin decizia Curții Constituționale, a neconstituționalității unor prevederi legale care au constituit temeiul juridic al unei condamnări. Acest mijloc procesual de rejudecare a unei cauze penale în care exista o hotărâre definitivă de condamnare avea caracteristicile unei căi de atac extraordinare. Prin Legea nr.138/1997, a fost abrogat textul care reglementa această cale de atac extraordinară.

Inițial, în Codul de procedură penală din 1968, astăzi în vigoare, toate căile de atac ordinare și extraordinare erau reglementate într-un singur capitol , intitulat „Căile de atac”.

Prin Legea 145/1993, s-a introdus un nou capitol, intitulat „Căile extraordinare de atac”, și, prin secțiuni diferite, au fost reglementate contestația în anulare, revizuirea și recursul în interesul legii.

Contestația în anulare a luat locul contestației contra hotărârii, îndeplinind, pentru primele două cazuri, rolul opoziției de a asigura judecata în recurs în prezența părților; în celelalte cazuri, contestația în anulare corectează o eroare de judecată a instanței de recurs, care a omis să ia în considerare o cauză de încetare a procesului penal, precum și neaplicarea regulii non bis in idem, prin existența a două hotărâri definitive cu privire la aceeași faptă și persoană. Ca urmare, contestația în anulare are caracterul unei căi de atac de anulare, căci se mărginește a anula hotărârea penală definitivă atacată, pe considerente procedurale, dar și caracterul de cale de atac de retractare, instanța competentă să o judece revenind asupra propriei sale hotărâri.

Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt săvârșite de instanțele de judecată ca urmare a necunoașterii, în momentul soluționării cauzei, a unor împrejurări esențiale în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespunde adevărului; de asemenea, atunci când se descoperă că s-au săvârșit infracțiuni care au influențat soluționarea cauzei. Așadar, instanța de revizuire revine asupra soluției pronunțate printr-o hotărâre penală definitivă și rejudecă întreaga cauză, în baza noilor fapte și împrejurări constatate, pronunțând o nouă hotărâre; revizuirea este astfel o cale de atac tipică de retractare a propriei soluții, înlocuind-o cu o soluție corespunzătoare noilor împrejurări constatate.

Recursul în interesul legii înlocuiește, într-o anumită măsură, deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem, revenindu-se la reglementarea căii de atac cu aceeași denumire prevăzute de Codul de procedură penală din 1936.

După cum a reieșit din prezentarea acestor căi de atac extraordinare, ele au domenii diferite de aplicare, astfel încât, în raport de eroarea de fapt sau de drept produsă, se poate folosi, ca regulă, numai calea de atac corespunzătoare. Ele nu se suprapun, aplicându-se mai multe căi de atac extraordinare pentru aceeași eroare de fapt sau de drept, după cum nu se exclud, în aceeași cauză fiind posibilă folosirea mai multor căi de atac extraordinare , în raport de erorile săvârșite.

Astfel , în aceeași cauză se poate exercita contestația în anulare împotriva deciziei instanței de recurs pentru vicii ale procedurii de citare, apoi, față de soluția adoptată, se poate folosi revizuirea, dacă au intervenit noi împrejurări de fapt.

3.2 Sistemul codului de procedură penală viitor

În proiectul Legii privind Codul de procedură penală , Căile de atac extraordinare sunt prevăzute în Titlul II, Capitolul IV, articolele 426-471.

Aici sunt prevăzute ca și căi de atac extraordinare : recursul în casație, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate și recursul în interesul legii.

Recursul în casație

Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Nu pot fi atacate cu recurs în casație:

a) sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art.409 nu au folosit calea de atac a apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art.409 pot declara recurs în casație împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare;

b) deciziile pronunțate în apel de Înalta Curte de Casație și Justiție;

c) încheierile pronunțate în materia măsurilor preventive și a altor măsuri procesuale;

d) hotărârile definitive pronunțate în materia plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, precum și în materia executării pedepselor sau a reabilitării;

Procurorul nu poate exercita recurs în casație împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului, în scopul obținerii condamnării acestuia de către instanța de recurs în casație.

Revizuirea

Hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă.

Când o hotărâre privește mai multe infracțiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei, și care singure sau prin coroborare cu alte probe dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care au săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în prima instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art.43 din Proiectul legii

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate

Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de șase luni din ziua în care a luat cunoștință că s-a desfășurat un proces penal împotriva sa, dacă între timp nu s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale.

Este considerat persoană judecată în lipsă, inculpatul care:

a) nu a avut cunoștință de proces;

b) deși a avut cunoștință de proces în orice mod a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei;

Procesul penal în care o persoană judecată în lipsă a fost condamnată se redeschide, cu respectarea condițiilor prevăzute în alin. (1) și (2) al art.460 din Proiectul Legii privind Codul de procedură penală, și în cazul în care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea condamnatului în baza mandatului european de arestare și condamnatul a formulat cerere de redeschidere a procesului în termen de 6 luni de la predarea sa către autoritățile române.

Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă.

Recursul în interesul legii

Recursul în interesul legii este calea extraordinară de atac prin care se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii penale și de procedură penală pe întreg teritoriul țării.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu ori la cererea ministrului justiției, sau colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curților de apel ori al parchetelor de pe lângă curțile de apel poate să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Recursul în interesul legii se susține în fața Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau procurorul desemnat de acesta, de către judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv al curții de apel sau de către procurorul desemnat de colegiul de conducere parchetului de pe lângă curtea de apel.

Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanței, iar soluția se adoptă cu votul majorității judecătorilor prezenți. Abținerea de la vot este interzisă.

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță asupra cererii de recurs în interesul legii prin decizie. Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Aceasta se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

TITLUL II : CONTESTAȚIA ÎN ANULARE

CAPITOLUL 1 : CONSIDERAȚII GENERALE

Obiectul și rațiunea contestației în anulare

Contestația în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul căreia se poate asigura soluționarea legală a unor cauze penale în care instanțele de recurs au pronunțat hotărâri definitive ce cuprind erori de procedură ori instanțele au pronunțat mai multe hotărâri definitive pentru aceeași faptă și același făptuitor.

Contestația în anulare este un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii, nulități privind actele de procedură.

Cu ocazia soluționării cauzelor penale de către instanța de recurs, se pot comite nereguli constând în încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal ori nesoluționarea cauzei în concordanță cu probele administrate în cauză.

Cei care au pierdut exercitarea drepturilor procesuale ca urmare a acestei încălcări de lege pot obține pe această cale anularea actului procedural întocmit fără respectarea dispozițiilor legale, urmând a fi repuși în drepturi.

Contestația în anulare se caracterizează prin următoarele trăsături:

este o cale extraordinară de atac;

este o cale de atac de anulare;

este o cale de atac de retractare;

viciile cuprinse în hotărârea atacată sunt, ca regulă, vicii de procedură;

se îndreaptă, de regulă, numai împotriva hotărârilor pronunțate în recurs.

Instituția ca atare, a funcționat în condițiile Codului din 1864, prin intermediul suplimentului analogic, având ca bază normele din Codul de procedură penală. Natura juridică a contestației în anulare are un carater mixt. Aceasta reiese din faptul ca se urmărește deființarea hotărârii definitive contestate, pe motiv de îndeplinire a unor acte procedurale nelegale.

Natura juridică a contestației în anulare

Contestația în anulare are o natură juridică mixtă, fiind atât cale de anulare, cât și cale de retractare. Este o cale de anulare, deoarece, prin introducerea ei, se urmărește anularea hotărârii atacate, iar caracterul de retractare rezultă din faptul că însăși instanța care a judecat cauza și a pronunțat hotărârea criticată o va anula dacă este cazul.

Contestația în anulare nu se poate introduce decât în cazurile prevăzute de lege excluzând posibilitatea punerii în discuție și a altor cazuri de încălcare a dispozițiilor procedurale, iar admiterea nu poate fi dispusă decât dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

CAPITOLUL 2 : CAZURILE DE CONTESTAȚIE ÎN ANULARE

2.1 Necesitatea unei stricte reglementări a ipotezelor în care poate fi folosită

contestația în anulare

Dat fiind caracterul ei de cale extraordinară de atac, contestația în anulare trebuie folosită numai în cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

În literatura de specialitate se subliniază pe bună dreptate, că determinarea exactă a cazurilor în care poate fi exercitată contestația în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Fiind o cale extraordinară de atac, cazurile în care poate fi introdusă contestația în anulare, pe lângă faptul că sunt limitate, sunt indicate cu exactitate, fără a exista posibilitatea declanșării judecății în alte condiții.

În aceste condiții, potrivit art.386 Cod procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri :

a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.

b) când partea dovedește că la termenul în care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art.10 alin.1 lit. f) – i) cu privire la care existau probe în dosar

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă

e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.385-14 alin 1 ori art. 386 – 16 alin 1

Atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate au refuzat în mod constant admiterea acestei căi de atac și în alte situații decât cele expres și limitativ indicate în Codul de procedură penală. Astfel, s-a respins contestația pe motivul neanalizării de către instanța de recurs a motivelor de casare formulate de părți, arătându-se că această situație nu figurează printre cazurile de contestație în anulare înscrise în art.386 Cod procedură penală

Suplimentar, instanța a mai motivat că hotărârea atacată fiind o hotărâre penală în soluționarea căii de atac, nu pot fi aplicate dispozițiile privitoare la contestația în anulare reglementată de Codul de procedură civilă.

Trebuie menționată propunerea făcută în literatura de specialitate privind înscrierea unui nou caz de contestație în anulare care privește rejudecarea cauzei după casarea cu reținere, când rejudecarea are loc la același termen de judecată la care s-a dispus casarea hotărârii și când părțile nu au avut posibilitatea de a fi discutat toate chestiunile asupra cărora instanța s-a pronunțat.

Unii autori și-au precizat poziția cu privire la această propunere, arătându-se, într-o susținere, că ea este temeinică, deoarece s-ar crea garanția respectării drepturilor părților și în cazurile în care au fost încălcate prin rejudecarea cauzei după o procedură foarte operativă.

2.2 Cazul prevăzut în art.386 lit. A a Codului de procedură penală

2.2.1 Precizarea noțiunii de neîndeplinire conform legii

a procedurii de citare

În vederea garantării participării părților la procesul penal, legea reglementează procedura de citare a acestora în fața primei instanțe, în fața instanței de apel, în fața instanței de recurs și, în anumite condiții, în unele căi extraordinare de atac.Mijlocul legal prin care se realizează chemarea părților este citația, care, potrivit legii trebuie să respecte anumite condiții procedurale.

Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la procedura de citare în fața instanței de recurs, punând partea în situația de a nu se putea prezenta la judecată, reprezintă o încălcare ce trebuie sancționată cu nulitatea. Astfel hotărârea pronunțată în asemenea condiții este nulă.

Neîndeplinirea procedurii de citare poate consta în neemiterea citației, în nerespectarea dispozițiilor care stabilesc mențiunile pe care trebuie să le cuprindă citația, inexistența la dosar a dovezii de primire a citației sau existența la dosar a acestor dovezi, dacă nu sunt întocmite în condițiile stabilite de lege.

2.2.2 Limitări ale aplicării contestației în ipoteza art.386 lit. A a

Codului de procedură penală

În cazul în care, în cursul judecății apelului, inculpatul și-a schimbat domiciliul indicat la urmărirea penală, însă nu a comunicat instanței această schimbare și locul und ear fi urmat să fie citat, așa cum prevede art.177 alin 2 Cod procedură penală, în mod legal atât instanța de apel, cât și instanța de recurs l-au citat la domiciliul avut anterior, așa încât contestația la executare potrivit art.386 lit.a Cod procedură penală nu este fondată.

În acest sens, s-a hotărât că este exclusă posibilitatea pentru inculpat de a invoca, drept temei al contestației la executare, nelegala citare în recurs a părții civile sau a persoanei vătămate.

Contestația în anulare pe motivul prevăzut în art.386 lit.a Cod procedură penală nu este întemeiată dacă în recurs, la termenul la care s-a judecat cauza, inculpații care cunoșteau termenul au fost reprezentați de avocații lor.

2.3 Cazul prevăzut în art.386 lit.B Cod de procedură penală

2.3.1 Condiții și cerințe legale

Din redactarea textului rezultă că trebuie îndeplinite cumulative următoarele condiții :

– partea a lipsit la termenul la care s-a judecat recursul

– lipsa părții s-a datorat imposibilității prezentării, aceasta fiind totodată în imposibilitate de a încunoștința instanța de judecată despre situația de împiedicare

În ceea ce privește prima condiție, și anume lipsa la judecarea cauzei, aceasta nu se datorează nerealizării procedurii de citare, care a fost legal îndeplinită, altfel puteau fi invocate prevederile art.386 lit.a Cod procedură penală

Referitor la situațiile ce pot justifica imposibilitatea de prezentare a părții la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, nu trebuie înțelese cazuri, șituații excepționale. Împrejurările trebuie appreciate în concret, cât mai realist, avându-se în vedere atât posibilitățile părții care invocă acest caz, cât și împrejurările normale de înlăturare a stării de imposibilitate și posibilitatea încunoștințării instanței de judecată.

Dacă cele două condiții nu sunt îndeplinite cumulative, existând numai dovada imposibilității prezentării, contestația nu poate fi admisă.

Partea trebuie să fi fost în imposibilitate de a înștiința instanța de recurs despre situația sa. Această împrejurare trebuie dovedită prin imposibilitatea de a comunica datorită unui eveniment, a unei întâmplări. Dacă totuși partea a reușit să comunice, dar recursul a fost judecat fără a se lua în considerare comunicarea, contestația în anulare este admisibilă, cu condiția dovedirii comunicării făcute. În acest context, instanța a admis contestația în anulare pe motiv că partea a avut, la termenul la care s-a judecat recursul, un alt process unde s-a prezentat, încunoștințând despre acest lucru instanța, care nu a luat în considerare această împrejurare, ori s-a aflat internată în spital cu un diagnostic grav, sau se afla în stare de arrest preventive în străinătate.

2.4 Cazul prevăzut în art.386 lit. C în Codul de procedură penală

2.4.1 Condiții și cerințe legale

O primă condiție o constituie obligația instanței de a se pronunța, chiar din oficiu, cu privire la aspectele ce țin de rezolvarea legală și temeinică a cauzei.În aceste condiții, se poate constata că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la anumite aspecte, chiar dacă motivele de casare nu au fost invocate de părți, fiind o omisiune esențială a acesteia.

Aplicarea acestui caz de contestație în anulare este condiționată și de existența probelor la dosar cu privire la cauza de încetare a procesului penal, neexaminate de instanță la soluționarea recursului.

Această dovadă trebuie să se afle în dosar până în momentul pronunțării instanței de recurs. Dacă aceste probe se depun ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii, nu mai pot avea eficiență. Sunt însă situații când, deși nu există probe la dosar cu privire la cauza de încetare a procesului penal, instanța trebuie să se pronunțe cu privire la această situație, de exemplu , în cazul amnistiei.

2.5 Cazul prevăzut în art.386 lit. D în Codul de procedură penală

2.5.1 Fundamentarea, limitele și efectele contestației întemeiată pe

prevederile art.386 lit.D Cod procedură penală

Acest caz se invocă drept urmare a încălcării autorității de lucru judecat, știut fiind că nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (non bis idem).

Trebuie să se constate, pentru invocarea acestui caz, existența unei hotărâri judecătorești definitive cu identitate de obiect și persoană cu cea de-a doua hotărâre. Cea de-a doua hotărâre judecătorească este dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, care constituie, potrivit art.10 lit,j) Cod procedură penală, o cauză de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.

După ce s-a pronunțat o hotărâre definitivă față de un inculpat, acesta este judecat din nou pentru aceeași faptă, chiar sub o altă încadrare juridică, pronunțându-se o nouă hotărâre definitivă. Este evident că cea de-a doua este dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, care constituie o cauză de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.

Pentru a se putea invoca excepția autorității de lucru judecat și pentru a se reține acest caz de contestație în anulare, este necesar existența cumulativă a două condiții :

să existe o hotărâre penală definitivă

să existe identitate de obiect și persoană, adică în cadrul celei de-a doua judecăți să fi fost inculpată aceeași persoană care a mai fost judecată, iar obiectul cauzei să îl constituie aceleași fapte pentru care inculpatul a fost judecat.

Există acest caz de contestație în anulare chiar dacă pentru aceeași faptă cele două hotărâri au încadrat diferit fapta( de exemplu una a considerat că fapta constituie înșelăciune, iar cealaltă abuz de încredere), fiindcă, și în acest caz, ultima hotărâre violează autoritatea lucrului judecat.

În practica judiciară s-a decis că, în ipoteza în care împotriva contestatorului s-a pronunțat o hotărâre civilă prin care acesta a fost condamnat la închisoare contravențională (în baza Legii nr.61/1991) nu se poate reține acest caz de contestație în anulare, chiar dacă inculpatul ar pretinde că a fost sancționat pentru o faptă unică. S-a arătat în mod corect că cele două hotărâri nu sunt ambele penale și că, în realitate, cel condamnat invocă un incident ivit în cursul executării – caz de contestație la executare – , competența determinându-se conform art.461 alin 2 combinat cu art.460 alin 6 Cod procedură penală.

Cazul de contestație prevăzut în art.386 lit.d nu trebuie confundat cu cazul de revizuire stabilit de art.394 lit.c referitor la caracterul neconciliant al celor două hotărâri definitive. Este evident că, în cazul invocării acestui motiv de contestație, cele două hotărâri judecătorești definitive de regulă nu se conciliază, cea de-a doua hotărâre cuprinzând o soluție diferită față de prima hotărâre, motiv care justifică introducerea unei contestații.

Totuși cele două situații sunt diferite ca natură juridică, întrucât, în cazul revizuirii, pentru că inconciliabilitatea sa constituie motiv de revizuire, se cere ca hotărârile să privească persoane diferite și același fapt sau aceeași persoană, dar fapte diferite, pe când, în cazul contestației în anulare, identitatea de fapte și persoane trebuie să subziste pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat.

Existent și sub Codul anterior, acest caz de contestație în anulare se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, regulă potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă. Așadar, după ce s-a pronunțat o hotărâre definitivă față de inculpat, acesta este judecat din nou pentru aceeași faptă, chiar sub o altă încadrare juridică, pronunțându-se o nouă hotărâre definitivă. Evident că cea de-a doua hotărâre definitivă este dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, care constituie o cauză de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale; cea de-a doua hotărâre definitivă trebuie desființată, fiind contrară legii.

În ce privește îndeplinirea condițiilor autorității de lucru judecat- identitatea de obiect și de persoană – facem trimitere la cele prezentate anterior în secțiunea despre efectele hotărârii penale definitive.

CAPITOLUL 3. CEREREA DE CONTESTAȚIE

Actul procesual prin care este declanșată contestația în anulare este o cerere.

Deși legea nu specifică expres, ca în cazul celorlalte căi de atac extraordinare, în literatura de specialitate s-a precizat și argumentat că cererea de contestație trebuie introdusă în scris

În cererea de contestație în anulare trebuie arătate motivele pe care se bazează cazul invocat.

Potrivit art.387 alin 2 Cod procedură penală, în cererea de contestație pentru motivele prevăzute la lit.a) – c) și e trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca contestatarul și toate motivele aduse în sprijinul acestora.

Așadar, acțiunea prin care se declanșează contestația în anulare este o cerere care, ca act procedural, trebuie să cuprindă mențiunile arătate, înțelegând, prin „toate motivele aduse în sprijinul acestora”, orice mijloc de probă, inclusiv înscrisuri care pot susține cererea.

3.1 Persoanele care pot folosi contestația în anulare

Legea recunoaște dreptul de a face contestație în anulare, părților din proces, atât partea care a declarat recurs și a căpătat calitatea de recurent, cât și partea cu privire la care s-a declarat recursul având calitatea de intimat. Cererea poate fi introdusă personal, prin apărător sau reprezentant legal. Se acordă dreptul de a introduce contestație în anulare și procurorului, interesat de a da eficiență cauzei de înlăturare a răspunderii penale și a autorității de lucru judecat.

Procurorul nu este inclus în sfera titularilor în primele două cazuri, deoarece față de el nu se realizează procedura de citare, neexistând deci posibilitatea constatării unor nereguli în acest sens. Procurorul participă obligatoriu la soluționarea cauzelor penale, potrivit art.315 Cod procedură penală, prezența sa la termenele de judecată fiind consecința acestei prevederi legale, și nu citarea lui, ca în cazul celorlalte părți participante la soluționarea cauzei penale.

Din analiza dispozițiilor art.386 și art.387 alin 1 Cod procedură penală rezultă că cel care introduce cererea trebuie să aibă calitatea de parte la judecarea recursului, să fie recurent ori intimat, cel cu privire la care s-a declarat recurs.

Dacă o parte nu a declarat recurs și recursul declarat nu se referă la aceasta, neavând calitatea de recurent sau intimat, nu poate declara contestație în anulare.

3.2 Termenul de introducere a contestației în anulare

Potrivit art.388 alin Cod procedură penală, pentru cazurile prevăzute în art.386, lit.a),b),c)și e),dacă titularul este o persoană împotriva căreia se face executarea, termenul de exercitare a contestației în anulare este de 10 zile de la începerea executării, dar nimic nu împiedică aceste persoane să exercite contestația chiar înainte de începerea executării. Pentru celelalte părți,față de care nu se face executarea termenul de contestație în anulare este de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere. Exercitarea contestației în anulare de către condamnat și procuror se poate face oricând, întrucât la orice dată este justificată desființarea ultimei hotărâri rămase definitive[art.386 lit.d)].

Deoarece începerea executării este plasată diferit în timp față de rămânerea definitivă a hotărârii, de regulă aceasta din urmă fiind anterioară, partea poate introduce cererea de contestație chiar înainte de începerea executării.

Cu toate că în lege nu se fac precizări cu privire la procuror, se consideră că pentru acesta termenul este de 30 de zile de la data pronunțării, fiind inclus în categoria părților împotriva cărora nu se face executarea.

În situația prevăzută de art.386 lit. d Cod procedură penală, contestația poate fi introdusă oricând. Legiuitorul nu limitează în timp dreptul de a introduce cererea, deoarece este justificată desființarea ultimei hotărâri date cu încălcarea legii.

CAPITOLUL 4 : INSTANȚA COMPETENTĂ SĂ SOLUȚIONEZE

CONTESTAȚIA ÎN ANULARE

4.1 Compunerea instanței

În privința compunerii completului de judecată, deși nu este menționată expres în lege, în doctrina și practica judiciară s-a stabilit că judecarea deciziei atacate revine unui complet de judecată constituit în același fel ca și cel care a pronunțat hotărârea a cărui anulare se cere.

Astfel, contestația în anulare pentru cazurile prevăzute în art.386 lit. a) – c) și e) Cod procedură penală se judecă în complet format din 3 judecători, iar contestația în anulare pentru cazul prevăzut în art.386 lit.d) Cod procedură penală, în raport cu instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, în complet format dintr-un singur judecător(dacă ultima hotărâre a rămas definitivă la prima instanță), în complet format din 2 judecători(dacă ultima hotărâre a rămas definitivă la instanța de apel) sau în complet format din 3 judecători(dacă ultima hotărâre a rămas definitivă la instanța de recurs sau la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca prima instanță)

Judecătorii care au pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere nu devin incompatibili de a participa la judecarea cererii de contestație în anulare.

După admiterea contestației în anulare pentru cazurile prevăzute în art.386 lit a) – c) și e) Cod procedură penală, în doctrină s-a arătat că recursul nu ar putea fi soluționat de către judecătorii care au luat parte la judecata inițială a recursului, întrucât aceștia și-au exprimat părerea, prin hotărârea desființată, cu privire la soluția care ar putea fi dată în cauză.

4.2 Instanța competentă

Competența judecării contestației este reglementată corespunzător cu natura juridică a acestor căi de anulare și de retractare. Aceasta impune ca judecarea contestației să se facă de către instanța care a rezolvat cauza cu nerespectarea dispozițiilor legale, pentru ultima dată.

În concret, instanța care a procedat greșit este fie instanța de recurs, fie instanța care, nesocotind autoritatea de lucru judecat, a dat ultima hotărâre definitivă.

Articolul 389 Cod de procedură penală prevede că cererea de contestație în anulare pentru cazurile înscrise în art.386 lit.a) – c) și e) se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, iar pentru cazul prevăzut de art.386 lit d, la instanța unde a rămas definitivă ultima hotărâre.

În raport cu această dispoziție legală, se poate spune că, pentru cazurile prevăzute în art.386 lit a) – c) și e), orice instanță care poate judeca recursul poate judeca și contestația în anulare. Având în vedere modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, rezultă că astfel de contestații pot fi judecate, după caz, la orice instanță, cu excepția judecătoriilor și tribunalelor militare. În cazul contestației prevăzut la lit.d), instanța competentă poate fi și o judecătorie, deoarece este posibil cala această instanță să fi rămas definitivă ultima hotărâre.

Partea finală a art.389 Cod procedură penală dă o reglementare precisă situațiilor în care se invocă autoritatea de lucru judecat drept temei de contestație. Astfel, contestatorul nu este îndreptățit să își aleagă hotărârea definitivă pe care să o atace, deoarece, dacă se invocă încălcarea principiului autorității lucrului judecat, numai cea de-a doua hotărâre a fost pronunțată nelegal, deci numai aceasta poate fi contestată și retractată; pe de altă parte, nu există posibilitatea de alegere între prima instanță și instanța de recurs, prin declararea că se face contestație în anulare împotriva sentinței penale pronunțate în primă instanță, deși aceasta ar fi rămas definitivă în fața instanței de recurs.

Instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre și deci instanța competentă să judece contestația în anulare poate fi prima instanță, instanța de apel sau instanța de recurs.

În cazul contestației în anulare întemeiate pe prevederile art.386 lit.d) Cod procedură penală, instanța competentă să judece contestația în anulare este instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre sub aspect penal.

Prin urmare, dacă ultima hotărâre a rămas definitivă cu privire la rezolvarea acțiunii penale la prima instanță, însă cu privire la rezolvarea acțiunii civile a fost atacată cu apel și recurs, prima instanță este competentă să judece contestația în anulare, deoarece la această instanță a rămas definitivă ultima hotărâre sub aspectul rezolvării acțiunii penale.

4.3 Suspendarea executării

Până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.

Contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac care se exercită împotriva hotărârilor penale definitive și , ca atare, executorii, introducerea cererii de contestație în anulare nu suspendă executarea.

Instanța sesizată cu cererea de contestație în anulare poate dispune, însă, la cerere sau din oficiu, după luarea concluziilor procurorului, suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere. Suspendarea executării hotărârii poate fi dispusă și în cazul în care executarea nu a început, în acest caz suspendarea neavând ca efect întreruperea executării, ci amânarea acesteia.

În cazul contestației în anulare întemeiate pe prevederile art.386 lit.d Cod procedură penală, suspendarea executării privește cea de-a doua hotărâre definitivă pronunțată împotriva unei persoane pentru aceeași faptă, această din urmă hotărâre încălcând autoritatea de lucru judecat și fiind supusă anulării în cazul admiterii contestației.

Dacă împotriva persoanei s-au pronunțat două hotărâri definitive de condamnare cu executarea pedepsei pentru aceeași faptă, instanța nu ar putea dispune suspendarea executării, întrucât suspendarea executării celei de-a doua hotărâri de condamnare nu ar avea nici un efect asupra executării primei hotărâri de condamnare nu ar avea nici un efect asupra executării primei hotărâri de condamnare și deci asupra executării pedepsei.

Dacă, însă, împotriva persoanei s-a pronunțat pentru aceeași faptă o primă hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal ori chiar de condamnare, dar cu suspendarea condiționată a executării sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, și o a doua hotărâre definitivă de condamnare cu executarea pedepsei, instanța ar putea dispune suspendarea executării acestei din urmă hotărâri.

Suspendarea executării hotărârii se dispune de către instanță prin încheiere. Instanța se poate pronunța asupra suspendării executării hotărârii în orice moment ulterior sesizării cu cererea de contestație în anulare și până la rezolvarea acesteia. În cazul contestației în anulare pentru motivele prevăzute în art.386 lit.a) – c) și e) Cod procedură penală, instanța se poate pronunța asupra suspendării executării hotărârii și odată cu examinarea admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare. În acest caz, instanța se pronunță prin aceeași încheiere atât asupra admisibilității în principiu, cât și asupra suspendării executării hotărârii.

Suspendarea executării hotărârii poate dura numai până la soluționarea contestației în anulare, când hotărârea atacată este desființată prin admiterea contestației și nu mai poate fi executată sau, dimpotrivă, când contestația în anulare fiind respinsă, hotărârea atacată va fi executată.

CAPITOLUL 5 : ADMITEREA ÎN PRINCIPIU

5.1 Rațiunea verificării în vederea admiterii în principiu

Potrivit art. 391 C. proc. pen.: „Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a)- c) și e), fără citarea părților.

Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestație se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.”

Procedura admiterii în principiu. În cazurile în care cererea de contestație în anulare a fost introdusă pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a)- c) și e) C. proc. Pen., judecata în fond a contestației în anulare este precedată de procedura admiterii în principiu a acesteia.

În cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să presupună administrarea de probe în fața instanței sesizate, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii de contestație în anulare. În cadrul acestei proceduri, instanța examinând numai admisibilitatea în principiu a contestației, iar nu și temeinicia acesteia, procedura se desfășoară, potrivit art. 391 alin. (1) C. proc. Pen., fără citarea părților.

În urma examinării admisibilității în principiu a contestației, dacă instanța constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru introducerea cererii de contestație în anulare, admite în principiu contestația, fixează termen pentru judecarea în fond a contestației și dispune citarea părților interesate pentru acest termen, prin încheiere.

Dacă instanța constată că nu este îndeplinită oricare dintre condițiile prevăzute de lege pentru introducerea cererii de contestație în anulare, respinge contestația, prin decizie, ca inadmisibilă ( sau ca inadmisibilă în principiu).

Nici încheierea de admitere în principiu și nici decizia prin care instanța respinge contestația în anulare în urma examinării admisibilității în principiu nu pot fi atacate cu apel sau recurs, fiind pronunțate de instanța de recurs.

5.2 Condiții și cerințe legale pentru verificarea în vederea admiterii în principiu

Condițiile de admitere în principiu. În cadrul procedurii reglementate în art. 391 C. proc. pen., instanța examinează îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu a contestației în anulare, care rezultă din prevederile art. 386, art. 387 și art. 391 alin. (2) C. proc. pen. Astfel, instanța examinează dacă cererea de contestație în anulare privește hotărâri penale definitive pronunțate de instanța de recurs, dacă cererea este introdusă de o persoană extraordinară de atac, dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen. Și dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.

Dacă cererea de contestație în anulare nu privește hotărâri penale definitive pronunțate de instanța de recurs, ci hotărâri nedefinitive sau hotărâri care au rămas definitive la prima instanță ori la instanța de apel sau dacă cererea a fost introdusă de o persoană care nu are calitatea de titular al contestației în anulare, de apărător ori de reprezentant al acesteia, instanța va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

În cazul în care cererea de contestație în anulare întemeiată pe prevederile art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen. Nu a fost introdusă în termenul prevăzut în art. 388 alin. (1) C. proc. pen., ci cu depășirea acestui termen, instanța va respinge contestația în anulare, de asemenea, ca inadmisibilă. În acest sens, în practica instanțelor judecătorești, contestația în anulare introdusă de către parte împotriva deciziei instanței de recurs care nu conține dispoziții susceptibile de a fi puse în executare, cu depășirea termenului de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere, a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită prima dintre condițiile de admisibilitate prevăzute în dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., iar contestația în anulare introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea mai târziu de 10 zile de la începerea executării a fost respinsă ca inadmisibilă ( în principiu).

Admiterea în principiu a contestației în anulare este condiționată de constatarea că motivul pe care aceasta se sprijină este dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen., în sensul că motivul invocat se încadrează formal în unul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen. Dacă instanța constată că motivul pe care se sprijină contestația în anulare nu este dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen., în sensul că nu se încadrează în cazurile de contestație în anulare, va respinge contestația ca inadmisibilă. Astfel, este inadmisibilă contestația în anulare prin care contestatorul invocă greșita încadrare juridică a faptei reținute în hotărârea penală definitivă atacată pe calea contestației în anulare sau greșita individualizare a pedepsei este inadmisibilă.

Dacă, însă, motivele invocate de contestator se încadrează în unul din cazurile de contestație în anulare prevăzute în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen. ( de exemplu, contestatorul susține prin cererea de contestație în anulare că procedura privind ciatarea sa pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită cu respectarea dispozițiilor legale), instanța va admite în principiu contestația în anulare, chiar dacă motivul invocat nu este real ( de exemplu, din dovezile existente în dosar, indicate de către contestator, rezultă că procedura de citare a fost legal îndeplinită). În acest caz, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată, deoarece – în exemplul menționat – instanța analizează dovezile indicate privind legalitatea procedurii de citare în cadrul judecării propriu-zise a contestației în anulare.

În cazul în care în sprijinul contestației nu sunt depuse dovezi de către constestator și nici nu sunt invocate de către acesta dovezi care există în dosar, instanța va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă. În acest sens, într-o speță, instanța, deși a constatat că formal motivul invocat este cel prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen., a respins contestația în anulare ca inadmisibilă, întrucât contestatorul nu a depus și nici nu a invocat dovezi care să existe la dosar privind imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștința instanța de recurs despre această împiedicare. În speță, contestatorul a susținut că imposibilitatea de a se prezenta a fost cauzată de o călătorie cu trenul pentri rezolvarea unor probleme familiale, însă nu a depus biletul de tren doveditor și nicio altă dovadă privind imposibilitatea de a se prezenta.

CAPITOLUL 6 : PROCEDURA DE JUDECARE

6.1 Procedura de judecare în cazurile prevăzute în art. 386 lit.A/C a

Codului de procedură penală

6.1.1 Soluționarea contestațiilor

Procedura de judecată a contestației în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) – c) C. proc. pen. În cazul contestației în anulare pentru motivele menționate, după admiterea în principiu și citarea părților interesate, instanța trece la judecata asupra temeiniciei contestației.

La termenul fixat prin încheierea de admitere în principiu pentru judecarea contestației în anulare, instanța ascultă părțile și concluziile procurorului. Prezența condamnatului care are calitatea de parte și se află în stare de deținere, precum și participarea procurorului la judecata contestației sunt obligatorii.

După dezbateri, dacă instanța constată că cererea de contestație în anulare este întemeiată, dispune, prin decizie; admiterea contestației în anulareși desființarea hotărârii (decizie) atacate. Instanța dispune desființarea hotărârii atacate numai cu privire la faptele și persoanele la care se referă contestația, atunci când în cuză există o pluraritate de fapte și de persoane. De exemplu, dacă instanța constată că a intervenit prescripția numai în cazul uneia dintre faptele pentru care unul dintre inculpați a fost condamnat, va desființa hotărârea atacată numai cu privire la acest inculpat și la fapta pentru care a intervenit prescripția.

Instanța procedează la rejudecarea (atunci când instanța de recurs a cărei decizie a fost desființată prin admiterea contestației în anulare s-a pronunțat asupra hotărârii atacate cu recurs, fără a dispune rejudecarea, de exemplu, a respins recursul sau a admis recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel, a casat decizia instanței de apel și a menținut hotărârea primei instanțe) sau la rejudecarea cauzei după casare ( atunci când instanța de recurs a cărei decizie a fost desființată prin admiterea contestației în anulare a rejudecat cauza după casare).

Instanța poate proceda la rejudecarea recursului sau rejudecarea cauzei după casare fie de îndată, la același termen la care a judecat contestația în anulare, fie acordând un termen.

În primul caz, instanța admite contestația în anulare, desființează decizia atacată și pronunță soluția adoptată în urma rejudecării, prin aceeați decizie. Această situție poate fi întâlnit frecvent în cazul contestației în anulare întemeiate pe prevederile art. 386 lit. c) C. proc. Pen., când instanța nu poate pronunța, în urma rejudecării, decât încetarea procesului penal cu privire la fapta și persoana pentru care există o cauză de încetare a procesului penal. În acest sens, în practică, constatând că cererea de contestație în anulare introdusă de unul dintre condamnați este întemeiată, întrucât una dintre infracțiunile săvârșite de aceasta se împlinise termenul de prescripție specială a răspunderii penale înainte de judecarea recursului, instanța a admis contestația în anulare, a desființat decizia atacată numai cu privire la contestator – decizie prin care instanța de recurs respinsese recursul declarat de procuror și de toți inculpații condamnați în cauză -, a admis recursul declarat de procuror și contestator și a dispun încetarea procesului penal față de acesta din urmă pentru infracțiunea pentru care s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale.

În cel de-al doilea caz, instanța admite contestația în anulare, desființează decizia atacată și fixează termen pentru rejudecarea recursului sau pentru rejudecarea cauzei după casare.

În urma rejudecării, instanța poate pronunța o soluție diferită de cea pronunțată de instanța de recurs a cărei decizie a fost desființată prin admiterea contestației în anulare sau aceeași soluție [ cu exepția cazului prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen., când nu s-ar putea pronunța aceeași soluție, având în vedere faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar]. Astfel, de exemplu, dacă prin decizia desființată s-a dispus respingerea recursului, instanța, în urma rejudecării recursului, poate dispune fie admiterea, fie respingerea recursului ori, dacă prin decizia desființată s-a dispus admiterea recursului declarat împotriva deciziei instaței de apel, casarea deciziei instanței de apel și menținearea hptărârii primei instanțe, instanța, în urma rejudecării recursului, poate dispune fie respingerea recursului, cu consecința menținerii deciziei instaței de apel, fie aceeași soluție de admitere a recursului, casare a deciziei instanței de apel și menținere a hotărârii primei instanțe. Tot astfel, de exemplu, dacă prin decizia desființată, rejudecând după casare, instanța de recurs a dispus condamnarea inculpatului, în urma rejudecării după admiterea contestației în anulare instanța poate dispune fie achitarea, fie condamnarea acestuia.

În urma rejudecării, instanța nu poate crea, însă, o situație mai grea pentru partea care a exercitat contestația în anulare decât cea conținută în hotărârea desființată, fiind aplicabilă regula non reformatio in peius. În exemplul anterior, în urma rejudecării după admiterea contestației în anulare exercitate de către condamnat, instanța poate dispune condamnarea acestuia la aceeași pedeapsă, dar nu îl poate condamna la o pedeapsă mai grea decât cea la care a fost condamnat prin hotărârea desființată.

În cazul contestației în anulare pentru motivul prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen., constatând că cererea de contestație este întemeiată – așa cum s-a arătat – instanța nu poate pronunța în urma rejudecării după admiterea contestației decât încetarea procesului penal cu privire la fapta și persoana pentru care există o cauză de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i1) C. proc. pen.

Dacă, după dezbateri, instanța constată că cererea de contestație în anulare nu este întemeiată, dispune, prin decizie, respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.

6.2 Procedura de judecare în cazul prevăzut în art.386 lit.D a

Codului de procedură penală

6.2.1 Citarea părților

Procedura de judecată a contestației în anulare pentru motivul prevăzut în art. 386 lit.d) C. proc. pen. În cazul contestației în anulare pentru motivul prevăzut în art. 386 lit.d) C. proc. pen., nefiind reglementată procedura admiterii în principiu, instanța sesizată cu cererea de contestație fixează termen pentru judecarea acesteia și dispune citarea părților interesate în cauza în care s-a pronunțat ultima hotărâre, prin care se încalcă autoritatea de lucru judecat, poate fi desființată ăe calea contestației în anulare.

La termenul fixat pentru judecarea contestației în anulare, instanța ascultă părțile și concluziile procurorului. Întocmai ca în cazul contestației în anulare prevăzute în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen., prezența condamnatului care are calitatea de parte și se află în stare de deținere, precum și participarea procurorului la judecata contestației prevăzute în art. 386 lit. d) C. proc. pen. sunt obligatorii.

6.2.2 Consecințele admiterii contestației

După dezbateri, dacă instanța constată că cererea de contestație în anulare este întemeiată, admite contestția și desființează ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat. Instanța admite contestația în anulare prin sentință, atunci când ultima hotărâre a rămas definitivă la prima instanță, și prin decizie, atunci când ultima hotărâre a rămas definitivă la instanța de apel sau la instanța de recurs.

Instanța poate desființa ultima hotărâre în întregime, dacă există autoritate de lucru judecat cu privire la toate dispozițiile pe care aceasta le conține, sau în parte, dacă există autoritate de lucru judecat numai cu privire la unele dintre dispozițiile pe care ultima le conține. În acest caz, instața va desființa numai dispozițiile la care există autoritate de lucru judecat.

În situația în care împotriva unei persoane s-au pronunțat trei hotărâri definitive pentru aceeași faptă, în practică s-a admis că instanța trebuie să desființeze atât ultima hotărâre, cât și penultima hotărâre, astfel operațiunea fiind lipsită de eficiență, deoarece s-ar rămâne în prezența a două hotărâri definitive pronunțate pentru aceeași faptă.

6.2.3 Consecințele respingerii contestației

Dacă după dezbateri, instanța constată că cererea de contestație în anulare nu este întemeiată, respinge contestația în anulare ca nefondată, prin sentință, când ultima hotărâre a rămas definitivă la prima instață, și prin decizie, când ultima hotărâre a rămas definitivă la instanța de apel sau la instanța de recurs. Instanța poate respinge contestația în anulare ca nefondată, de exemplu, atunci când constată că ultima hotărâre definitivă nu a fost pronunțată pentru aceeași faptă, ci pentru faptă diferită.

Instanța poate respinge cererea de contestație în anulare ca inadmisibilă atunci când constată, de exemplu, că ultima hotărâre nu este definitivă sau că cererea a fost introdusă de către o persoană care nu are calitatea de titular al contestației în anulare, apărător sau reprezentant al acesteia.

6.3 Căile de atac

Prevederile art. 392 C. proc. pen. reglementază, în alin. (4), căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunțate asupra contestației în anulare, stabilind că sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului.

Prevederile art. 392 alin. (4) C. proc. pen. privesc exclusiv contestația în anulare întemeiată pe prevederile art. 386 lit. d), în situțiile în care ultima hotărâre a rămas definitivă la prima instanță sau la instanța de apel. Numai în aceste cazuri sentința pronunțată asupra contestației în anulare poate fi atacată cu apel și, dacă nu este susceptibilă de apel, cu recurs, iar decizia pronunțată asupra contestației în anulare de către instanța de apel la care a rămas definitivă ultima hotărâre poate fi atacată cu recurs. În acest sens, în practica instanțelor judecătorești s-a statuat că dispozițiile art. 392 C. proc. pen., referitoare la procedura de judecare a contestației în anulare, rezultă că hotărârea pronunțată în această materie este susceptibilă de a fi atacată pe calea de atac ordinară a apelului sau a recursului numai intr-o singură situție, și anume aceea a contestației în anulare întemeiate pe prevedrile art. 386 lit. d), cu condiția prevăzută în art. 392 alin. (4) C. proc. pen., ca hotărțrea a cărei anulare se cere să fi rămas definitivă la prima instanță sau la instanța de apel.

În cazul contestației în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen., atât decizia pri care s-a soluționat contestația în anulare, cât și decizia pronunțată în urma rejudecării recursului sau a rejudecării cauzei după casare, în situația admiterii contestației și a rejudecării la un termen ulterior, fiind pronunțate de instanța de recurs, nu sunt supuse căilor de atac ordinare; de asemenea, în cazul contestației în anulare pentru motivul prevăzut în art. 386 lit. d) C. proc pen., în situația în care ultima hotărâre a rămas definitivă la instanța de recurs, decizia prin care s-a soluționat contestația în anulare fiind pronunțată de instanța de recurs, nu este supusă căilor de atac ordinare. În acest sens, în practică s-a decis că recursul declarat împotriva unei decizii prin care s-a respins contestația în anulare întemeiată pe cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) – c) C. proc. pen. este inadmisibil sau că, decizia atacată a fost pronunțată de instanța investită să soluționeze contestația în anulare împotriva unei decizii pronunțate în recurs, aceasta este definitivă și nu poate fi atacată cu un nou recurs ori că decizia pronunțată de instanța de recurs învestită cu soluționarea contestației în anulare împotriva propriei hotărâri date în judecarea unui recurs anterior este definitivă și nu poate fi atacată cu apel sau recurs.

TITLUL III : PARTE SPECIALĂ – PRACTICA JUDICIARĂ

Speță 1

Contestație în anulare. Sensul sintagmei „nelegală citare”

C. proc. civ., art. 317 alin. (1) pct. 1

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestatie în anulare când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.

Așadar, această cale extraordinară de atac poate fi promovată cu succes numai în cazul în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, iar conținutul sintagmei „nelegală citare” nu poate fi extins prin extrapolare și la alte situații nereglementate expres de lege, cum ar fi necomunicarea hotărârilor de recurs sau încălcarea dreptului la apărare.

(Decizia civilă nr. 39 din 19 ianuarie 2010, Secția civilă, G.O.)

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 1200/59/2009, contestatoarea societate comercială pe acțiuni a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu intimații V.M.-P., O.C.P.I. C-S., Consiliul Local al municipiului R., sa dispună anularea Deciziei civile nr. 824/12.10.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 2647/290/2007.

În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că a fost citată pentru termenul de judecată stabilit la data de 12.10.2009, fără o copie de pe motivele de recurs, și nu a putut studia dosarul înainte de termen, întrucât nu s-a aflat la arhivă, când un reprezentant al său s-a deplasat la Timișoara cu o cerere pentru copie motive de recurs, solicitând astfel amânarea judecării cauzei din acest motiv și pentru a-și angaja apărător.

Contestatoarea a mai arătat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât citarea părții nu s-a facut în conformitate cu prevederile legale în materie, prin necomunicarea motivelor de recurs, încălcându-se în mod evident principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

Prin Decizia civilă nr. 39 din 19 ianuarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1200/59/2009, Curtea de Apel Timișoara a respins ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatoare.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Timișoara a avut în vedere argumentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de citare cu partea pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost legal îndeplinită.

Din tehnica de redactare folosită de legiuitor, rezultă cu îndestulătoare evidența faptul că această cale extraordinară de atac se poate exercita cu succes în cazul în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită pentru ziua când s-a judecat pricina. Nu se menționează, ca și motiv de contestație în anulare, necomunicarea motivelor de recurs și nici încălcarea dreptului la apărare al unei părți.

Ca atare, fiind vorba de o cale extraordinară de atac, de retractare, pentru a se asigura stabilitatea circuitului juridic, practica judiciară și doctrina juridică au fost unanime în a aprecia că această cale extraordinară de atac devine admisibilă doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, care nu pot fi extinse prin extrapolare și la alte situații nereglementate expres de lege, prin analogie.

Ca atare, chiar dacă este întemeiată susținerea contestatoarei cu privire la pretinsa încălcare a dreptului său la aparare, prin necomunicarea motivelor de recurs, aceasta nu poate conduce la concluzia că partea nu a fost legal citată pentru termenul de judecată din 12.10.2009.

Din cuprinsul procedurii de citare, rezultă că aceasta cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 88 C. proc. civ., fiind aplicată și ștampila societății contestatoare, astfel că se impune concluzia că procedura de citare cu aceasta a fost legal îndeplinită.

Nu trebuie confundate instituțiile citării părților, respectiv a comunicării actelor de procedură, astfel că, atât timp cât art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă exclusiv la nelegala citare, nu poate fi extins acest caz și la necomunicarea unor acte procedurale. Chiar dacă în aceasta din urmă situație s-ar aduce atingere drepturilor procesuale ale părților, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele expres și limitativ prevăzute de textul procesual arătat pentru admisibilitatea prezentei contestații în anulare.

Pentru aceste motive, în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Curtea, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele art. 317 C. proc. civ., a respins contestația în anulare ca neîntemeiată.

Speță 2

Contestație în anulare formulată în temeiul art. 386 alin. l lit. c Cod procedură penală, respectiv: „când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art.10 alin.1 lit.f-i/1 Cod procedură penală", mai precis cel prevazut de art.10 alin. l lit-i/1 Cod procedură penală, cu privire la care existau probe la dosar.

Cod procedură penală. Căi extraordinare de atac.

Art. 386 alin. l lit. c Cod procedură penală;

Art. 10 alin. l lit. f-i/1 Cod procedură penală;

Art. 10 alin. 1 lit. a si d Cod procedură penală.

Invocând ca temei drept al cererii de contestație în anulare prevederile art.386 alin.l lit. c, respectiv art.10 alin.l lit-i/1 Cod procedură penală, nu se poate solicita achitarea în temeiul art.10 alin.l lit.a sau d Cod procedură penală, deoarece în art.10 alin.l lit.a-e Cod procedură penală sunt prevăzute cazurile în care acțiunea penală este lipsită de temei și au drept consecință pronunțarea unei soluții de achitare, pe când în art.10 alin.l lit.f-i/1 Cod procedură penală, sunt prevăzute cazurile în care acțiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiții sau este lipsită de obiect și au drept consecință pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal.

Curtea de Apel Bacau – Secția penală

Decizia nr. 743 din 03 decembrie 2008

Asupra cauzei penale de față, constată urmatoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.347/32/2008 din data de 27 mai 2008, contestatorul L. I. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr.298 din data de 24.04.2008, pronuntata de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 117/32/2008.

În drept, contestatorul și-a fundamentat contestația în anulare pe prevederile art.386 alin.l lit.c Cod procedură penală, susținând ca instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal dintre cele prevazute în art. 10 alin. l lit. i/l Cod procedură penală, în speță existând o cauza de nepedepsire prevăzuta de lege.

În fapt, contestatorul, în cererea introductivă, în concluziile scrise și în completările la acestea, a susținut ca hotărârea de condamnare este nelegală, în esența, pentru urmatoarele motive: nelegala sesizare a organelor de urmarire penală, inclusiv a Parchetului de pe lânga înalta Curte de Casație și Justiție, necompetentă materială a Poliției municipiului Tulcea, necomunicarea de Poliția municipiului Tulcea către Parchetul de pe lânga Tribunalul Tulcea despre infracțiunile de care a luat la cunoștință, „lipsa calității de declinare directă a Poliției economice a municipiului Tulcea întrucât îi lipsește confirmarea procurorului care exercita supravegherea", lipsa avizului Camerei Deputaților și pe cale de consecință, faptul că sesizarea instanței s-ar fi făcut cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală, neluarea măsurilor legale de organele fiscale, fapt de a permis transformarea S.C. „D & CO P" în S.R.L. și cesionarii acțiunilor deținute de D. I. unui nerezident, prin complicitate, dispariția documentației contabile și imposibilitatea efectuării în mod corespunzător a expertizelor contabile, nelegalitatea obținerii probelor și gresita interpretare și apreciere a acestora, precum și a dispozițiilor din Codul civil și Codul Comercial de instanțele de judecată, inclusiv prin aprecierea că S.C. „D & CO P" în S.R.L. era scutită de la plata impozitului pe profit, neaplicarea legii mai favorabile, care în interpretarea sa o constituie Legea nr. 241/2005.

S-a mai invocat și faptul că deoarece valoarea totală a presupusului prejudiciu era de 1.084.533,466 lei, care în echivalent euro (la data de 12.02.2001 1 euro = 24.847 lei cursul BNR), reprezenta 43.648 Euro, deci mai mic de 50.000 euro, în temeiul art. 10 al Legii 241/2005, sancțiunea minimă prevăzuta este de sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, astfel că legea mai favorabilă este cea care prevede sancționarea infracțiunii cu amenda administrativă, adica Legea nr.241/2005, iar nu Legea nr. 87/1994.

Pentru aceste motive contestatorul a solicitat:

a) achitarea în baza art. l 1 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. a si lit. d Cod procedură penală întrucât faptele prezentate în rechizitoriul parchetului ca fiind infracțiuni, fie că nu există (vânzări fictive, fals intelectual), fie celor care există le lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii;

b) respingerea acțiunii civile formulată de către partea civilă D. G. F.P. – A. Finanțelor P.T. ca fiind netemeinică și nelegală și exonerarea de la plata sumei de 1.664.828.726 lei (166.482,87 RON) către partea civilă, întrucât în urma tranzacției privind vânzarea celor 17 vagoane.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat urmatoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lânga înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului L. I. pentru săvârsirea infracțiunilor prevăzute de art.292 Cod penal, de fals în declarații, art. 40 din Legea 82/1991, de fals intelectual constând în omisiunea de a înregistra în contabilitate unele profituri si art. 12 din Legea 87/1994 de evaziune fiscală.

S-a reținut prin actul, de sesizare al instanței că în anii 1998 si 1999 S.C. „A" S.R.L. a cărui administrator era inculpatul, a făcut o oferta de cumpărare pentru 17 vagoane tip CFR către S.C. „C" S.A. T. și s-a emis o factură pentru suma de 1.700.000.000 ROL plus TVA, factură care a fost anulată deoarece nu s-a achitat TVA-ul.

S-a mai reținut prin rechizitoriu ca la insistențele inculpatului la data de 23 iulie 1999 S.C. „C" S.A. T. a emis o nouă factură care ulterior a fost anulată întrucât inculpatul a refuzat să semneze de luare la cunoștință, iar prin calitatea de deputat pe care o avea la acea dată a obținut emiterea altei facturi nr. 0048430 din 2 august 1999.

Pe data de 5.08.1999, inculpatul a participat la o licitație organizată de C.F.R. Marfa S.A. însă doar pe baza unei declarații dată pe propria răspundere la notariat, în sensul că este proprietarul vagoanelor oferite spre vânzare și fără a prezenta vreo factura sau vreun contract. Pentru a se îndeplini condițiile de desfășurare a licitației referitoare la numărul de participanți, inculpatul a transferat fictiv printr-o factură fiscală din 24.07.1999 proprietatea a 15 vagoane către S.C. „D. & Co P." T. factura neincluzând adaos comercial. La momentul acestei operațiuni S.C. „D. & Co P. era scutită de plata impozitului pe profit pe anul 1999.

S-a mai aratat în rechizitoriu ca a doua zi după licitație, pe data de 6.08.1999, știind rezultatul acesteia, inculpatul a redactat un înscris intitulat „Hotarâre" prin care cei doi asociați ai S.C. „D. & Co P. hotărau ca inculpatul să fie numit director economic al societății, cu obligația de a urmări legalitatea plătilor. Pe data de 9.08.1999, inculpatul a redactat un alt înscris numit „înțelegere", prin care S.C. „D & Co P." se obliga să îi transfere în cont 85,75% din adaosul comercial obținut din vânzarea celor 15 vagoane, adică 1.548.645.000 lei, plus 65.000.000 lei (6.500 RON). Pe data de 27.08.1999, inculpatul a redactat și un contract de împrumut, acesta fiind însa un act fictiv în care se consemna că D. I. îl împrumutase cu 1.100.000.000 ROL (110.000 RON) pentru un an, act care fiind încheiat între două persoane fizice nu putea produce efecte în relația dintre două societăți comerciale. În calitatea sa de director economic al S.C. „D. & Co P.", inculpatul a semnat la data de 27.09.1999 si de 4.10.1999 două ordine de plată, prin care a trimis în contul numitului D. I. în suma totala de 1.080.400.000 lei (108.040 RON), bani care în aceeași zi au ajuns în contul său personal. Din adaosul comercial inculpatul a pretins 85,75% (154.8624,50 RON, diferența primind-o direct de la numitul D. I. – asociat al S.C. „D. & Co P. S.A.

Prin sentința penală nr.82/24.01.2005 a înaltei Curții de Casație și Justiție, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea, reținându-se în motivarea acestei soluții ca în cauza competentă instanței inițial sesizată a fost determinată de calitatea inculpatului la data sesizării, aceea de deputat, calitate pe care inculpatul nu o mai are motiv pentru care competența nu mai poate aparține instanței inițial sesizată întrucât faptele reținute în sarcina inculpatului nu au avut legatura cu atribuțiile acestuia în calitate de deputat în legislatura 1996 – 2000, motiv pentru care trebuie aplicate dispozițiile care reglementează competența după materie, iar nu după calitatea persoanei.

Prin sentința penală nr.2100 din 14 dec 2006, a Judecătoriei Tulcea, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracățiunii de evaziune fiscală prevăzută art.12 din Legea 87/1994 în aceea prevăzută de art. 12 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 13 Cod penal, text în baza căruia 1-a condamnat pe inculpatul L. I. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, care a fost suspendată condiționat pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art.40 din Legea 82/1991 (în prezent art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată în temeiul art. IV din OG 70/2004 aprobată cu modificări prin Legea nr. 420/2004) a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârsirea infracțiunii de fals intelectual pedeapsa, care a fost constatată grațiată, conform Legii 543/2002.

Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea prevăzută de art. 292 Cod penal de fals în declarații.

A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă D.G.F.P. -A. F. P. T. și în baza art. 14 si 346 Cod procedură penală, cu referire la art. 998 și urmatoarele Cod civil, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.664.828.726 ROL (166.482, 87 RON) către partea civilă.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel inculpatul L. I. care a criticat-o pentru nelegalitate și a solicitat achitarea pentru infracțiunile de evaziune fiscală și fals intelectual în temeiul art. 10 lit. a) și respectiv art. 10 lit. d) Cod procedură penală și s-a solicitat respingerea acțiunii civile formulate de D.G.F.P. T. și exonerarea sa de plată cheltuielilor de judecată.

Prin decizia penală nr.82 din 13.06.2007, pronunțată de Tribunalul Tulcea, s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 12 din Legea 87/1994 și art. 40 din Legea 82/1991 în infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea 241/2005, ca nefondată.

S-a admis apelul declarat de inculpatul L.I.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, s-a desființat în parte sentința penală nr. 2100/14 decembrie 2006 a Judecătoriei Tulcea cu privire la intervenirea prescripției speciale a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 și rejudecând;

În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit.g Cod procedură penală, cu referire la art. 122 lit.d) și art. 124 Cod penal, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Ion pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 (în prezent art. 43 din Legea 82/1991, republicată în temeiul art. IV din O.G. nr. 70/2004 aprobată cu modificări prin Lega 420/2004), întrucât s-a împlinit termenul special de prescripție.

S-a înlăturat prevederea privind condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1999 și grațierea pedepsei de 6 luni închisoare.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva deciziei penale mai sus menționate a declarat recurs în termen legal recurentul inculpat L.I.

Ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de petiționarul L.I. de catre I.C.C.J., instanța de recurs, Curtea de Apel Constanța, prin încheierea nr. 8l/P din 14 februarie 2008, a dispus scoaterea dosarului de pe rolul instanței și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bacău instanța la care s-a dispus strămutarea.

Dosarul cauzei s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel sub nr. 117/32/2008.

Recurentul inculpat L. I. a criticat decizia apelată, invocând, în principal, incidența cazului de casare prevăzut de art. 385/9 al.l pct.3 teza finală Cod proc. Pen. și, în consecință apreciază că se impune admiterea recursului și trimiterea spre rejudecare a apelului, dat fiind faptul că decizia recurată a fost pronunțată de un complet de judecată compus dintr-un judecător incompatibil.

În subsidiar, recurentul inculpat invocă existența cazului de casare prevăzut de art.385/9 alin.l pct.l8 Cod procedură penală, apreciind că soluția de condamnare pronunțată în cauză s-a întemeiat pe evaluarea unor probele în acuzare administrate în cursul urmăririi penale, care au fost obținute cu încălcarea dispozițiilor legale. În consecință, solicita casarea hotărârilor pronunțate anterior și achitarea sa în temeiul art. 11 pct.2 lit.b), raportat la art. 10 lit.a), sau 10 lit.d) Cod procedură penală.

Prin decizia penală nr.289 din 24.04.2008, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 385/15 pct.l lit. b) Cod procedură penală, s-a respins ca salariu recursul declarat de recurentul inculpat, hotarârea de condamnare rămânând astfel definitivă.

Examinând cauza în raport de motivele contestației în anulare formulate, Curtea a constatat că cererea este inadmisibilă și urmează a fi respinsă pentru considerentele care vor fi prezentate.

Așa cum se arată prin respingerea de Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr.298 din data de 24.04.2008, a recursului declarat de inculpat împotriva deciziei nr.82 din data de 13.06.2007 pronunțată de Tribunalul Tulcea, hotarârea de condamnare a ramas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat.

Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obișnuite a hotărârilor judecătorești care au această putere, admitându-se ideea că numai o împrejurare excepționala poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări și numai printr-o procedură având caracter excepțional.

Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii. Astfel sunt prevăzute condițiile care să permită posibilitatea declanșării acestor căi de atac.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară având o natură juridică mixtă de anulare și de retractare.

Fiind o cale de atac extraordinară, nu lasă la libertatea părților să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea și temeinicia hotărârii rămase definitivă, fiind prevăzute în mod expres și limitativ, în art.386 Cod procedură penală, cazurile în care se poate uza de această cale extraordinară de atac, acestea fiind urmatoarele:

a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre aceasta împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art, 10 alin. 1 lit. f) – i/l), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art, 385/14 alin. 1/1 ori art. 385/16 alin. 1.

Curtea va examina, în conformitate cu prevederile art.391 Cod procedură penală, admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, respectiv întemeierea ei pe unul dintre cazurile prevăzute de lege, existența dovezilor pe care se sprijină contestația, ori la invocarea unor dovezi care sunt la dosar.

În ceea ce privește motivele contestației, așa cum se arată, contestatorul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 386 lit.c) Cod procedură penală, respectiv, „când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art, 10 alin. 1 lit.f) – i/l), cu privire la care existau probe în dosar".

Verificând contestația în anulare formulată de contestator, rezultă că în partea introductivă a acesteia, contestatorul își întemeiază în drept contestația în anulare pe dispozițiile art.386 alin.l lit.c) Cod penal, susținând că „ca instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în ari 10 alin.l lit. i/l) Cod procedură penală, în speță existând o cauză de nepedepsire prevăzută de lege."

Curtea analizând prevederile art. 10 Cod procedură penală, constată că acest text enumera cazurile în care acțiunea penală este lipsită de temei (inexistența infracțiunii sau excluderea răspunderii penale)- art. 10 lit.a) – e) Cod procedură penală, precum și cazurile în care acțiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiții sau este lipsită de obiect- art. 10 lit.f) – j) Cod procedură penală.

Pâna la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr.281/2003, nu era prevăzut cazul prevăzut de art. 10 lit.i/1) Cod procedură penală.

Introducerea acestui caz în care punerea în mișcare a acțiunii penale este împiedicată era imperios necesară, deoarece cazurile prevăzute de art.10 alin. (l) lit.a) – j) Cod procedura penală, anterior modificării prin Legea nr.281/2003, nu prevedea și alte situații în care punerea în mișcare a acțiunii penale era împiedicată, deoarece nu mai poate interveni răspunderea penală, printre care desistare și împiedicarea rezultatului în caz de tentativă (art.22 Cod penal), împiedicarea consumării infracțiunii în caz de complicitate (art.30 Cod penal), denuntarea faptei mai înainte de a fi descoperită (art.167, 170, 255 si 262 Cod penal), înlesnirea arestării celorlalți participanți (art.170, 172, 262 Cod penal, retragerea în termen util a mărturiei mincinoase (art.260 Cod penal), tăinuirea, favorizarea sau omisiunea de a denunța pentru unele infracțiuni savârșite de soț sau o rudă apropiată (art.221, 262 alin.2, 264 alin.4 Cod penal), anularea uneia din casătorii (art.303 Cod penal), imunitatea de jurisdicție, prevazută de art.8 Cod penal, precum și unele legi care au dispoziții penale, care prevad asemenea cazuri de nepedepsire.

Deși aceste cazuri nu erau incluse în cazurile prevăzute de art. l0 Cod procedură penală, având același efect de înlăturare a răspunderii penale, aceste cazuri de nepedepsire sau de apărare de răspundere, atrăgeau aceleași soluții ca și cele prevăzute de art.10 lit.f) –j) Cod procedură penală, dar întrucât aveau o existență proprie, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art.10 lit.f) –j) Cod procedură penală, instanțele nu făceau trimitere în hotărâri la vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală, ci la textul special în care prevedea din legea de drept material (Codul penal, legea specială, etc).

Pentru a evita astfel de situații și a fi prevăzute în același text toate cazurile în care acțiunea penală este lipsită de temei (inexistența infracțiunii sau excluderea răspunderii penale) – art. 10 lit.a) –e) Cod procedură penală, precum și cazurile în care acțiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiții sau este lipsită de obiect – art.l0 lit.f) –j) Cod procedură penală și prin Legea nr.281/2003 a fost introdusă lit.i/1) Cod procedură penală, înglobând toate situațiile de mai sus în „există o cauză de nepedepsire prevăzuta de lege".

Evident, în raport de susținerile contestatorului motivele în fapt invocate de acesta nu constituie nici unul dintre cazurile de nepedepsire prevăzuta de art.l0 lit.i/1) Cod procedură penală.

De altfel, deși în partea introductivă invocă acest temei în drept al contestației în anulare, din toata motivarea în fapt și din concluziile sale se solicită achitarea în temeiul art.10 alin.l lit.a) Cod procedură penală, respectiv art.l0 lit.d) Cod procedură penală, adică „fapta nu exista" și „fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni".

Ori, nu se poate invoca ca temei al contestației dispozițiile art. 10 alin. 1 lit.i/1) Cod procedură penală, care ar avea drept consecință încetarea procesului penal, dar sa solicite achitarea în temeiul art.l0 alin.l lit.a) si art.l0 lit.d) Cod procedură penală, cazuri care nu pot constitui temeiuri pentru formularea unei contestații în anulare.

De altfel, examinând motivele în fapt ale contestației în anulare: nelegala sesizare a organelor de urmarire penală, inclusiv a Parchetului de pe lânga înalta Curte de Casație și Justiție, necompetenta materială a Poliției municipiului Tulcea, necomunicarea de Poliția municipiului Tulcea către Parchetul de pe lânga Tribunalul Tulcea despre infracțiunile de care a luat la cunoștința, „lipsa calității de declinare directă a Poliției economice a municipiului Tulcea întrucât îi lipsește confirmarea procurorului care exercita supravegherea", lipsa avizului Camerei Deputaților și pe cale de consecință, faptul că sesizarea instanței s-ar fi făcut cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală, neluarea măsurilor legale de organele fiscale, fapt de a permis transformarea S.C. „D. & CO P. și cesionarii acțiunilor deținute de D. I. unui nerezident, prin complicitate, dispariția documentației contabile și imposibilitatea efectuării în mod corespunzător a expertizelor contabile, nelegalitatea obținerii probelor și greșita interpretare și apreciere a acestora, precum și a dispozițiilor din Codul civil și Codul Comercial de instanțele de judecată, inclusiv prin aprecierea că S.C. „D. & CO P. era scutită de la plata impozitului pe profit, neaplicarea legii mai favorabile, care în interpretarea sa o constituie Legea nr.241/2005, Curtea constată că acestea sunt în marea lor majoritate apărări care s-au facut pe parcursul soluționării cauzei de instanța de fond, de instanța de apel, sau de instanța de recurs, și toate sunt apărări de fond, dar toate susținerile contestatorului nu se încadrează în nici unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art.386 Cod procedură penală.

S-a mai invocat și faptul că deoarece valoarea totală a presupusului prejudiciu era de 1.084.533,466 lei, care în echivalent euro (la data de 12.02.2001 1 euro = 24.847 lei cursul BNR), reprezenta 43.648 Euro, deci mai mic de 50.000 euro, în temeiul art.10 al Legii 241/2005, sancțiunea minimă prevăzută este de sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, astfel că legea mai favorabila este cea care prevede sancționarea infracțiunii cu amenda administrativă, adică Legea nr.241/2005, iar nu Legea nr.87/1994.

Desigur că, deoarece problema aplicării legii mai favorabile, în circumstanțele prezentate mai sus, a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat de instanța de recurs, nu poate fi analizată, neregăsindu-se printre cazurile expres și limitativ prevăzute de art.386 alin.l Cod procedura penală.

De altfel, potrivit art.10 alin.l din Legea nr.241/2005: „în cazul săvârsirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, pâna la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârsita se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de pâna la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar".

Potrivit acestui text, pentru a se aplica doar o sancțiune administrativă care să se înregistreze în cazierul judiciar, se impun mai multe condiții cumulative, printre care valoarea prejudiciului cauzat prin săvârsirea infracțiunii de evaziune fiscală să fie până la 50.000 euro, iar acest prejudiciu să fie achitat în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată.

Ori, din examinarea hotărârilor pronunțate, rezultă că, contestatorul a fost obligat să plătească D. F. P. J. – A. F. P. T. suma de 1.664.828.726 ROL (166.482, 87 RON), prejudiciul nefiind achitat nici în prezent.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.391 Cod procedură penală, a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestator.

Speță 3

Drept procesual penal, partea specială, căile extraordinare de atac. Drept procesual penal, contestația în anulare, termenul de introducere.

Drept procesual penal

Art. 388 Cod procedură penală

Contestația în anulare formulată în temeiul art.386 alin.1 lit.a Cod procedură penală, de partea obligată la despăgubiri civile poate fi introdusă în termen de 10 zile de la începerea executării.

Depunerea de creditoare a cererii la contestatorul-asigurator pentru plata despăgubirilor civile acordate, nu echivalează nici declanșarea executării și cu atât mai puțin cu „începerea executării”.

Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie

Decizia penală nr. 742 din 3 decembrie 2009

Asupra contestației în anulare de față, constată urmatoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.468/32/2009, din data de 17.08.2009, asiguratorul S.C. O. V. I. G. S.A. – Sucursala P. N., a formulat contestație în anulare cu privire la decizia penală nr.418 din data de 11.06.2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.7054/279/2007.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul-asigurator a criticat decizia penală pronunțată de Curtea de Apel Bacău, pentru urmatoarele motive:

Decizia este nelegală și netemeinică motivat de faptul că la judecarea recursului nu a fost citată legal, întrucât toate citațiile au fost trimise la o altă adresă decât cea unde își are înscris sediul social și unde își desfășoară activitatea de o perioadă îndelungată de ani.

La fila 12 din dosarul nr. 7054/279/2007 – recursul judecat la Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, a fost citată la o adresă din P. N. str. B., bl. .., ap. ., județul N., procedura de citare fiind considerată a fi făcută prin afișarea citațiilor la această adresă.

Se menționează faptul că, despre dosarul nr.7054/279/2007 și, implicit, obligarea la plata despăgubirilor civile a aflat la data de 31.07.2009, respectiv data la care partea civilă B. M. N. s-a prezentat la sediul societății și a depus cererea de despăgubire, înregistrată sub nr. 2921/31.07.2009, la care a anexat copii după sentința penala nr. 832/13.11.2008, pronunțată de către J. P. N., decizia penală nr. 152/AP/30.04.2009 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția penală și decizia penală nr. 418/11.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

Întrucât S.C. O. V. I. G. S.A., Sucursala P. N., își desfășoară activitatea, în mod neîntrerupt de foarte mulți ani la adresa din P. N., P-ta Stefan cel Mare nr. ., bl. ., jud. Neamț, (sediul social conform certificat de înregistrare la O.R.C. de pe lânga Tribunalul Neamț), se consideră că, prin neîndeplinirea în mod legal a procedurii de citare cu societatea noastră conform prevederilor Codului de procedură penală, a fost în imposibilitate de a ne putea exercita dreptul la apărare în calitatea noastră de asigurator de răspundere civilă.

În dovedirea contestației în anulare s-au anexat, în copii certificate, astfel: certificatul constatator din 22.12.2005 emis de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamț, certificatul constatator din 01.03.2007 emis de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamț, certificatul de înregistrare eliberat la data de 04.04.2008 de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamț, informare de pe site-ul Ministerului Finanțelor, cererea de despagubire nr…./31.07.2009, sentința penală nr. 832/13.11.2008, decizia penală nr. 152/AP/30.04.2009 și decizia penală nr. 418/11.06.2009.

Referitor la introducerea în termen a contestației în anulare, în concluziile puse s-au aratat urmatoarele:

Potrivit art.388 alin.1 Cod procedură penală, contestația în anulare pentru motivele arătate în art.386 alin.1 lit.a) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării.

Dispozițiile din hotarârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile, conform prevederilor art. 446 Cod procedură penală.

În ce privește legea civilă, prin art.371/11 Cod procedură civilă se stabilește că: „Obligația stabilită prin hotarârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispozițiilor prezentei cărti, daca legea nu prevede altfel.”

De asemenea, potrivit art.387 alin.1 Cod procedură civilă: „în afară de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o somație…”Astfel că, momentul începerii executării îl reprezintă data comunicării somației către debitor.

În fine, executarea silită nu poate fi efectuată decât prin intermediul unui executor judecătoresc, față de prevederile art.373 Cod procedură civilă: „Hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află acestea.”

În speță, partea civilă nu s-a adresat unui executor judecătoresc, ci a ales sa formuleze personal cerere de despagubire către asigurator la data de 31.07.2009, cerere prin care solicita plata debitului pe cale amiabilă.(fila 8).

Astfel că, cererea formulată de partea civilă la data de 31.07.2009 nu poate fi interpretată în nici un caz ca fiind o somație în accepțiunea prevăzută de legea civilă.

În drept, contestatoarea și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozitiile art.386 alin.1 lit.a și urmatoarele Cod procedură penală.

În concluzie, contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare pentru motivul invocat, desființarea deciziei penale nr. 418/11.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie în dosarul nr. 7054/279/2007 și, pe cale de consecința, rejudecarea recursului întemeiat de societatea noastră pe prevederile art. 385 indice 9 pct. 21 Cod procedură penală.

Speță 4

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată urmatoarele:

Prin sentința penală nr.832 din data de 13.11.2008 a Judecătoriei Piatra Neamț, în baza art. 178 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.74 alin.1 lit.a) si c) Cod penal și art.76 alin.1 lit. d) Cod penal, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpa, a fost condamnat inculpatul I. D. D., la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare.

În baza art.81 Cod penal, s-a suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii pe o durată de 2 ani și 3 luni, termen de încercare stabilit în condițiile art.82 Cod penal.

În baza art.359 Cod procedură penală s-a atras atenție inculpatului asupra prevederilor art.83 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

În baza art.14 Cod procedură penală și art. 346 alin.1 Cod procedură penală, raportat la art. 998-999 Cod civil, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. N., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal pentru minora B. A. M.

A fost obligat inculpatul sa plătească părții civile B. N. suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale și suma de 5.000 lei cu titlu de daune materiale.

A fost obligat inculpatul să plătească minorei B. A. M. suma de 135 lei lunar cu titlu de prestație periodică, începând cu data de 05.03.2006 și până la majoratul acesteia (16.11.2010).

S-au respins celelalte pretenții civile formulate de partea civilă B. N., ca nefondate.

S-a luat act că plata despăgubirilor civile de către inculpat către partea civilă B. N. și partea civilă minoră B. A. M. este asigurată de asiguratorul S.C. Asigurare Reasigurare … S.A. – Sucursala P. N.

În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul să plătească către stat suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art.193 alin.2 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul să plătească părții civile B. N. suma de 3.338 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat și onorariu expertiză.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut urmatoarele:

La data de 05.03.2006, în jurul orei 21,30, inculpatul conducea autoturismul marca Opel Astra cu numărul de înmatriculare … pe DN15, în interiorul orașului Roznov, județul Neamț pe direcția de deplasare Piatra Neamț – Bacău, iar în zona spitalului din localitate a observat pe acostament un număr de patru persoane care se deplasau pe banda sa de mers, ocupând-o în întregime.

Inculpatul a semnalizat intenția de depășire a grupului și a început executarea manevrei intrând pe contrasens, dar, în momentul în care se afla la o distanță de 1-2 m de grup, din cadrul acestuia s-a desprins victima B. M. care a fost surprins și accidentat de autoturismul condus de inculpat, cu partea frontală, fiind basculat pe capotă, lovind parbrizul cu capul în parte superioară, după care a fost proiectat pe cupolă și răsturnat pe carosabil în spatele autoturismului.

Victima a suferit în urma impactului traumatisme multiple care au condus la decesul său instantaneu, stabilindu-se la necropsie că avea în sânge o îmbibație alcoolică de 3,7 gr ‰.

Inculpatul, care nu consumase anterior băuturi alcoolice, deși a frânat în momentul efectuării depășirii și a mărit amplitudinea manevrei de ocolire nu a putut evita acrosarea victimei.

Conform expertizelor tehnice efectuate în cauza vitezei de deplasare a autoturismului condus de inculpat la momentul producerii accidentului era de 81 km/h, iar accidentul putea fi evitat dacă viteza ar fi fost de maxim 62 km/h în condițiile în care limita legală pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul era de 50 km/h. De asemenea accidentul putea fi evitat dacă victima s-ar fi asigurat înainte de a se angaja în traversarea părți carosabile.

Situația ,de fapt, a rezultat din coroborarea următoarelor probe: procesul-verbal de cercetare la fața locului împreună cu planșele fotografice anexa, declarațiile părții vătămate; certificatul medico-legal nr. 633/19.06.2007 emis de Serviciul de Medicină Legală Neamț; declarațiile martorilor: T. N., D. G., V. A., M. M., P. G. R., B. E. R. și C. M. N., buletin analiză toxicologică alcoolemie, raportul de expertiză tehnică nr.848/P/2006/15.06.2006, raportul de expertiză criminalistică nr.192/29.09.2006 întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Iași, raportul de expertiză criminalistică nr.154/25.06.2007 întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice București și declarațiile inculpatului, administrate în cursul urmăririi penale și declarațiile inculpatului; martorilor R. I. I., R. S., M. M., M. I., T. N., C. M. N., D. G., V. A. si P. G.R., administrate în fața instanței de judecată.

Instanța de fond a înlăturat din probatoriu în parte declarațiile inculpatului din faza de urmărire penală și din faza de judecată în masura în care nu se coroborează cu situația de fapt reținută mai sus ca nefiind concludente deoarece toate celelalte probe administrate în cauză dovedesc fără nici un dubiu comiterea faptei în forma reținută mai sus datorită nerespectării de către acesta a limitei de viteză și datorită faptului că victima s-a angajat în traversarea părții carosabile fără a se asigura.

Instanța de fond a mai reținut că fapta comisă de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal, atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv.

Astfel, s-a dovedit că, din culpa fără prevedere, inculpatul a accidentat și ucis pe numitul B. N., datorită nerespectării regulilor privind conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul.

La individualizarea pedepsei la care a fost condamnat inculpatul, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art.72 Cod penal, respectiv prevederile cuprinse în partea generală a Codului Penal, limitele de pedeapsă fixate de art.178 alin.2 Cod penal, gradul de pericol social al faptei comise circumstanțiat de comiterea acesteia și datorită conduitei culpabile a victimei, persoana inculpatului, care are vârsta de 30 ani, nu are antecedente penale, este necăsătorit, nu are copii minori în întreținere, studii 12 clase, este șofer și a îndeplinit stagiul militar, precum și incidența în cauză de față a împrejurărilor care atenuează răspunderea penală, respectiv circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art.74 lit.a) și c) Cod penal, care au fost reținute în favoarea inculpatului având în vedere atitudinea sa înainte dar și după producerea accidentului când s-a manifestat în mod corespunzator recunoscând și regretând fapta petrecută și neincidența împrejurărilor care agravează răspunderea penală. În baza tuturor acestor considerente instanța de fond a apreciat că scopul pedepsei, prevăzut de art.52 Cod Penal, acela de a preveni săvârsirea de noi infracțiuni, poate fi realizat în cauza prin aplicarea inculpatului a unei pedepse cu închisoarea orientate sub minimul special prevăzut de lege.

Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul I. D. D., susținând că instanța de fond nu a avut în vedere că victima a avut o culpă majoritară în producerea accidentului în sensul că a traversat strada printr-un loc nepermis fără a se asigura și avea o îmbibație alcoolică de 3,7 o/oo.

A solicitat achitarea sa în baza art.10 lit. d) Cod procedură penală sau în subsidiar, în baza art.18/1 Cod penal.

Prin decizia penală nr.152/AP din data de 30.04.2009, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut urmatoarele:

Prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, încadrarea juridică a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului și culpa comună a acestuia, precum și a victimei în producerea accidentului de circulație.

Toate probele administrate în cauză au confirmat faptul că, la data de 05.03.2006, în timp ce inculpatul conducea autoturismul proprietatea sa, a executat manevra de depășire a unui grup de persoane intrând pe contrasens și în acest context a accidentat-o pe victima B. M. Conform expertizelor tehnice efectuate în cauză viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat, la momentul producerii accidentului era de 81 km/h, în condițiile în care limita legală pe acel sector de drum era de 50 km/h. Accidentul ar fi putut fi evitat dacă viteza ar fi fost de maxim 62 km/h. De asemenea, instanța de fond a reținut în mod corect că accidentul de circulație s-a produs întrucât, inculpatul nu a respectat limita de viteză legală permisă pe acel sector de drum, iar victima s-a angajat în traversarea părții carosabile fără a se asigura și având în sânge o îmbibație alcoolică de 3,7 gr.o/oo, stabilită cu prilejul efectuării necropsiei.

La individualizarea pedepsei, instanța a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, dar și conduita culpabilă a victimei, aplicându-i inculpatului o pedeapsă sub minimul special prevăzut de textul sancționator.

Prin urmare, nu se impune achitarea inculpatului nici în baza art. 18/1 Cod penal, întrucât fapta savârșită de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social.

De asemenea, culpa victimei a fost avută în vedere și la stabilirea cuantumului daunelor materiale și morale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I. D. D.

În motivarea recursului, inculpatul arată că soluția de condamnare pronunțată de instanțele anterioare este greșită, în considerarea împrejurării că victimei îi revine culpa exclusivă sau cel puțin majoritară la producerea accidentului rutier.

În consecință, inculpatul solicită Curții pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art.10 lit.d) Cod procedură penală, sau art.10 lit.b/1) Cod procedură penală, raportat la art.18/1 Cod penal, în situația în care se va reține și culpa inculpatului.

Prin decizia penală nr. 418 din data de 11.06.2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în baza art. 385/15 pct.2 lit. d Cod procedură penală, a fost admis recursul declarat de inculpat numai cu privire la latura civilă a cauzei.

A fost casată în totalitate decizia penală recurată și în parte sentința nr.832 din 13.11.2008 a Judecatoriei Piatra Neamț, s-a reținut cauza spre rejudecare și în fond, în baza art.14, 346 Cod procedură penală, raportat la art..998-999 Cod civil, a fost obligat asiguratorul de răspundere civilă S.C. Asigurare Reasigurare O. S.A. – Sucursala Piatra Neamț, să plătească părții civile B. M. N. suma de 15.000 lei cu titlu de daune morale și suma de 5.000 lei cu titlu de daune materiale.

A fost obligat asiguratorul de răspundere civilă S.C. Asigurare Reasigurare O. S.A. – Sucursala Piatra Neamț, să plătească minorei B. A. M. suma de 68 lei lunar cu titlu de prestație periodică, începând cu data de 5.03.2006 și până la majoratul acesteia, 16.11.2010.

Au fost respinse celelalte pretenții formulate de partea civilă B. N..

Curtea a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale nr. 832 din 13.11.2008 a Judecătoriei Piatra Neamț.

Pentru a pronunța această decizie Curtea a reținut urmatoarele:

Analizând ansamblul probelor administrate în cauza de față, Curtea constată că în mod judicios instanța de fond a pronunțat o soluție de condamnare a inculpatului I. D. D., care a fost menținută corect de instanța de prim control judiciar.

Coroborând concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cursul procesului penal, se poate stabili neîndoielnic ca și inculpatului îi revine o culpă pentru producerea accidentului care a determinat decesul victimei B. M., ca urmare nerespectării limitei maxime de viteză pe sectorul de drum unde s-a consumat fapta.

În dezacord cu opinia inculpatului, Curtea, constată că există o legatură de cauzalitate directă dintre viteza cu care circula autoturismul condus de inculpat la momentul producerii accidentului și impactul cu victima.

Din probe rezultă că inculpatul putea evita accidentul dacă ar fi circulat cu o viteză de cel mult 62 km/h, iar acesta în momentul impactului, rula cu o viteză semnificativ mai mare (81 km/h) pe un tronson de drum unde viteză maximă legală era de 50 km/h.

În atare situație, în acord cu opinia instanțelor anterioare, producerea accidentului rutier s-a datorat atât conduitei imprudente a victimei care s-a desprins fără să se asigure din grupul de persoane ce era depășit de autoturismul condus de inculpat, cât și conduitei inculpatului care a nesocotit dispozițiile legale referitoare la viteza maximă admisă în interiorul localităților, fapta săvârșită constituind infracțiunea prev. de art. 178 al. 2 Cp.

Hotărârile atacate comportă critici în ceea ce privește modalitatea de soluționare a laturii civile a cauzei.

Asiguratorul de parte civilă este chemat în procesul penal, potrivit dispoz. L 136/1995, să suporte în baza contractului de asigurare obligatorie (RCA) încheiat între acesta și asigurat, să răspundă pentru prejudiciile cauzate terților de către conducatorul autovehiculului asigurat, în situația în care se va dovedi culpa celui din urmă.

Rațiunea legiuitorului care a impus obligativitatea încheierii asigurării obligatorii de către deținătorii de autovehicule, este aceea de a se preveni posibilitatea de insolvabilitate a persoanei culpabile de producerea unui accident care a cauzat prejudicii terților.

Prevederile art.54 alin.2 din Legea nr. 136/1995 (modificat prin OUG nr.61/2005) statuează că în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

Având în vedere dispozițiile legale sus menționate, în mod greșit instanța de fond a procedat la obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile cu titlu de daune materiale și morale către partea civilă B. M. N..

De asemenea incorect s-a dispus obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice lunare către minora B. A. M.

Având in vedere că în cauză a participat în calitate de asigurator de răspundere civilă S.C. A.R.O., P. N., instanța de fond, în baza raporturilor contractuale dintre asigurator și proprietarul autovehiculului implicat în accident, trebuia să dispună doar obligarea asiguratorului la plata despăgubirilor ce reprezintă prejudiciul produs părții civile prin fapta inculpatului.

Hotărârile instanțelor sunt deficitare și în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate părții civile B. M. N. cu titlu de daune morale și a prestației periodice lunare acordate minorei B. A. M.

Având în vedere că atât inculpatul cât și victima sunt răspunzatori în mod egal la producerea accidentării mortale a acesteia din urmă, instanța de fond în mod injust a acordat părții civile despăgubiri cu titlu de daune morale la cuantumul solicitat de aceasta. Pentru același raționament, Curtea constată ca și cuantumul prestației periodice lunare acordate minorei B. A. M. este excesiv.

În consecință, constatând că prejudiciile cauzate prin fapta inculpatului se încadrează în limitele pentru care răspunde asiguratorul de răspundere civilă, Curtea va dispune obligarea acestuia să plătească părții civile B. M. N. despăgubiri cu titlu de daune materiale și morale, precum și o prestație periodică lunară în favoarea minorei B. A. M., toate proporționale cu procentul de culpă reținut în sarcina inculpatului.

În conformitate cu dispozițiile art. 386 Cod procedură penală, „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în urmatoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f) – i/1), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat doua hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385/14 alin 1/1 ori art. 385/16 alin. 1.”

Curtea va examina mai întâi, în conformitate cu dispozițiile art.391 Cod procedură penală, admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, respectiv, introducerea contestației în anulare în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și dacă în sprijinul contestației au fost depuse ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

În ceea ce privește introducerea în termen a contestației în anulare, potrivit art.388 Cod procedură penală, „Contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) – c) si e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a carei anulare se cere.”

Deciziile susceptibile de a fi atacate cu contestație în anulare, fiind definitive, pentru a nu împiedica punerea lor imediată în executare, legea a prevăzut termene de exercitare relativ scurte, termene care se diferențiază după cazul de contestație în anulare invocat și de titularul său.

Astfel, pentru cazurile prevăzute în art.386 alin.1 lit.a), b), c) si e) Cod procedură penală, dacă titularul este o persoană împotriva căreia se face executarea, termenul de exercitare a contestației în anulare este de 10 zile și acest termen curge, potrivit textului mai sus enunțat, de la începerea executării.

Desigur că nimic nu împiedică titularul să formuleze contestația în anulare chiar înainte de începerea executării.

Aceasta dispoziție se explică prin caracterul ei de atenționare a acestor persoane că a rămas definitivă hotărârea prin care au condamnați sau au fost obligați la plata despăgubirilor civile și a cheltuielilor judiciare.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 388 Cod procedură penală, termenul pentru formularea contestației în termen de la data la care s-au întocmit actele de executare, pentru că atunci textul ar fi folosit sintagma „de la punerea în executare”, ci de la data la care a început efectiv executarea.

Pentru contestatoare, persoana împotriva căreia se face executarea pentru recuperarea de partea civilă B. M. N. a despăgubirilor civile la care a fost obligarea de Curtea de Apel Bacău, prin decizia împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație în anulare, potrivit textului de mai sus, termenul de introducere a contestației în anulare este de 10 zile de la începerea executării.

Potrivit art. 446 Cod procedură penală: „Dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite parților se execută potrivit legii civile.”

Executarea silită ca ultimă fază a procesului civil este reglementata de dispozițiile art. 371/1 și urmatoarele Cod procedură civilă.

În cauză, creditoarea nu s-a adresat executorului judecătoresc cu cererea de executare silită pentru recuperarea sumelor acordate cu titlul de despăgubiri civile prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău, astfel că, pentru aspectele mai sus arătate, nu se poate susține că titlul executoriu a fost pus în executare, cu atât mai puțin, nu se poate susține că a început executarea, așa cum cere în mod expres art. 388 Cod procedură penală.

Depunerea de creditoare a cererii la contestatorul-asigurator pentru plata despăgubirilor civile acordate de Curtea de Apel Bacău, nu echivalează nici declanșarea executării și cu atât mai puțin cu „începerea executării”.

Este adevarat că, în conformitate cu prevederile art.371/1 alin.1 Cod procedură civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau prin alt titlu se aduce la îndeplinire de bună voie, dar acest lucru nu înseamnă că executarea silită a început, asa cum cere în mod expres art.388 Cod procedură penală.

Executarea ar fost considerată ca începută, în cazul aducerii la îndeplinire a titlului executoriu de debitor de bună voie, doar în momentul în care acesta ar fi facut, în baza titlului executor, o plată către creditoare.

Ori, în cauză contestatorul-asigurator nu a făcut o asemenea plată.

Dimpotrivă, în momentul în care a luat cunoștință de decizia Curtii de Apel Bacău, înainte de începerea executării, a formulat prezenta contestație în anulare, astfel că aceasta este formulată în termenul prevăzut de lege.

Contestatoarea a invocat ca temei în drept al contestației în anulare dispozițiile art.386 alin.1 lit.a) Cod procedură penală.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului nr. 7054/279/2007 al Curtii de Apel Bacău, instanța constată că asiguratorul, prin reprezentat legal, nu a fost prezent la judecarea recursului declarat împotriva deciziei penale nr. 152/AP din data de 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț.

Pentru termenul de judecată din data de 11.06.2009, când s-a judecat recursul declarat de inculpat, asiguratorul a fost citat la următoarea adresă: municipiul Piatra Neamt, strada B. bl.., ap., județul N..

Din examinarea dovezii de citare rezultă că aceasta s-a facut de prin afișare pe ușa principala a „locuinței” destinatarului.

Așa cum rezultă din certificatele constatatoare din datele de: 22.12.2005, 01.03.2007 și 04.04.2008, emise de Oficiul Registrului Comerțului de pe lânga Tribunalul Neamț-fl.4-6, și informarea de pe site-ul Ministerului Finanțelor-fl.7 din prezentul dosar, asiguratorul de răspundere civilă își avea sediul, încă din data de 22.12.2005, în municipiul Piatra Neamț, Piața Stefan cel Mare nr.., județul Neamț, iar nu municipiul Piatra Neamț, strada Bistriței bl.., ap.., judetul Neamț, unde a fost citat de instanța de recurs.

Agentul procedural trebuia, în conformitate cu prevederile art. 180 Cod procedură penală, să constate că persoana citată și-a schimbat adresa și să se informeze pentru aflarea noii adrese, menționând în procesul-verbal datele obtinuțe.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.391 alin.2 Cod procedură penală, a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul-asigurator, iar în baza art.392 alin.1 Cod procedură penală, a fost admisă și în fond contestația în anulare formulată împotriva sus-mentionaței decizii.

A fost desființată decizia penală nr. 418 din data de 11.06.2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 7054/279/2007 și se va fixa termen pentru soluționarea recursului formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 152/AP din data de 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. 7054/279/2007 pentru data de 14.01.2010, orele 8,30, termen pentru care vor fi citate părțile.

S-a dispus anularea formelor de executare emise în baza sentinței penale nr.832 din data de 13.11.2008, pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț, a deciziei penale nr.152/AP din data de 30.04.2009 și a deciziei penale nr.418 din data de 11.06.2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău.

Reglementată în capitolul IV, Titlul II, C. proc. pen., partea specială, cale extraordinară de atac, exercitată împotriva hotărârilor penale definitive. Legea procesuală prevede urmatoarele cazuri de contestație în anulare : cand procedura de citare a parții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; când partea dovedește că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre acestă împiedicare; când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal (în cazurile când lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizația sau sesizarea organului competent pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului, a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii penale sau împăcarea parților înlătură răspunderea penală, s-a dispus înlocuirea răspunderii penale, cu privire la care există probe in dosar când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. Cererea de contestație se poate face de părți și , în unele cazuri , de procuror, în termenele prevăzute de lege (10, 30 de zile sau oricând, după caz) și se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea contestației în anulare. Până la soluționarea ei, instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Sub aspectul naturii juridice, această cale de atac este de anulare ( scopul ei este anularea unor garanții procesuale din cele menționate mai sus) și de retractare sau reînoire (instanța, după admiterea cererii, procedează la rejudecarea cauzei). Cererea va cuprinde date cu privire la părți, motivele în fapt de drept, dovezile în susținerea ei, data depunerii și semnătura.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MANUALE

Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Ediția a 3-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București , 2011

Anastasiu Crișu – Drept procesual penal.Proceduri speciale

Apetrei M – Drept procesual penal,partea speciala

Basarab M – Drept procesual penal

Boroi Al, Ungureanu G, Jidovu N,Magureanu I – Drept procesual penal

Cîrlan Ioan, Ioana Simina Cîrlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Hamangiu, București, 2010

Dongoroz Vintilă – Curs de procedură penală

Dongoroz Vintilă, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român.Partea specială, vol .II, Editura Academiei București, 1976

Jidovu, Nicu, Drept procesual penal , Editura C.H. Beck, București 2006

Jidovu Nicu, Gheorghe Bică,Drept procesual penal, Editura Fundației România de Mâine,2007

Merle A, Vitu – Procedură penală

Neagu Ion – Drept procesual penal – Tratat

Neagu Ion – Drept procesual penal – Tratat ,partea specială

Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997

Neagu Ion, Drept procesual penal,Editura Academiei, București,1988

Nistoreanu Gheorghe, Apetrei M, Paraschiv C.S. – Drept procesual penal

Pop T – Drept procesual penal, vol IV

Theodoru, Grigore Gh., Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Iași, 2007

Theodoru Grigore Gheorghe, Moldovan L – Drept procesual penal

Tulbure A, Tatu St. – Tratat de drept procesual penal

Volonciu Nicolae – Tratat de procedura penala,partea speciala.vol II

Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Editura Didactică și pedagogică, București, 1989.

Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Volonciu Nicolae, Adina Vlășceanu, Codul de procedură penală comentat., Editura Hamangiu, București, 2007.

LEGISLAȚIE

Codul de procedură penală

Legea nr. 45/1993

Legea 304/2004

Monitorul Oficial nr.1223 din 20 decembrie 2004

Legea nr. 356/2006

INTERNET

www.scj.ro

www.jurisprudența.com