Constitutionalismul Si Evolutia Acestui Fenomen In Ucraina Si Republica Moldova

Obiectivul acestui articol este cercetarea fenomenului constituționalismului în evoluția sa. În cadrul acestui articol aducem în față dezvoltarea acestui fenomen în Republica Moldova și Ucraina. Atît pentru jurisprudența Republicii Moldova cît și a Ucrainei noțiunea și fenomenul constituționalismului sunt relativ noi. Baza constituționalismului în aceste două țări este una similară. Putem afirma că la moment în Republica Moldova si Ucraina funcționează constituții scrise, care promovează idei democratice. Totodată nu putem omite problemele de realizare a prevederilor din legea supremă. Ceea ce ne determină să concluzionăm și să conștientizăm de fapt volumul de lucru care urmează a fi executat întru perfecționarea legislației constituționale în Ucraina și Republica Moldova, realizarea principiilor fundamentale ale constituționalismului și ridicarea nivelului de implicare a cetățenilor în acest sens.

Cuvinte cheie: constituționalism, constituție, lege supremă, evoluție, principii democratice.

Originea constituționalismului este găsită în noțiunea greacă ,,nomoi” prin care se subînțelegea un cadru distinct de legi antice care nu puteau fi modificate de Adunarea populară și care a fost sursa de inspirație pentru Aristotel ca să ajungă la ideea de ,,politeia” în cadrul căreia legile constituie fundamentul statului.

În Roma antică Caton L’Ancien a evocat ideea unei ,,Constituții” suple, constituită dintr-o totalitate de reguli, acestea fiind în marea lor majoritate de origine cutumiară, create de mai multe generații.

Etimologia cuvîntului „constituția” a suferit schimbări considerabile, lărgind sau îngustînd conținutul său, în funcție de nivelul cunoașterii fenomenului constituționalismului, intereselor grupelor și necesităților societății, totuși avînd sensul de totalitate sistematizată a normelor scrise și nescrise care reglementează principiile orînduirii constituționale.

În literatura de specialitate privitor la noțiunea de constituționalism pot fi regăsite mai multe puncte de vedere. O primă abordare expusă în lucrările juridice determină constituționalismul ca o guvernare de stat limitată de constituție, cea de-a doua consideră constituționalismul o totalitate de cunoștințe despre constituție ca lege fundamentală a statului și societății; a treia abordare afirmă că constituționalismul reprezintă un sistem politic care se bazează pe metodele constituționale de guvernare.

După părerea profesorului Ion Deleanu, constituționalismul „este o mișcare care are drept scop substituirea cutumelor existente, vagi, imprecise și care lasă o foarte largă posibilitate de acțiune discreționară prin constituțiile scrise”.

În același sens, dar într-o manieră deosebită, este interpretată noțiunea și de savantul francez Pierre Pactet, care susține următoarele: „Constituționalismul s-a străduit să substituie cutumele existente cu constituții scrise concepute ca prim pas în limitarea absolutismului și, adesea, despotismului puterilor monarhice”. „Liberalii – arată P. Pactet în continuare – au cerut ca modurile de transmitere și exercitare a puterii politice să fie fixate odată pentru totdeauna într-o cartă fundamentală, servind în calitate de regulă a jocului”.

I. Stepanov definește noțiunea de constituționalism în sens îngust (sistem de cunoștințe despre valorile politico-juridice democratice fundamentale) și în sens larg (teoria constituției, istoria și practica dezvoltării constituționale a fiecărui stat în parte, a grupurilor de state sau a societății în general).

La rândul său, profesorul I. Todîka definește constituționalismul ca sistem al instituțiilor de drept constituțional care acționează eficient, îndreptate spre subordonarea statului normelor de drept, spre realizarea drepturilor omului și a cetățeanului și, în același timp, un sistem de opinii și viziuni despre constituție, destinația și menirea socială a acesteia, despre valorile politico-juridice ale democrației și aplicarea în practică a acestora.

În opinia prof. I. Muraru și prof. M. Constantinescu, constituționalismul în statele contemporane trebuie privit ca o stare politico-juridică complexă, care exprimă cel puțin două mari aspecte: pe de o parte, receptarea în constituții a exigențelor mișcării de idei (originare și în evoluția sa) privind statul de drept și democratic, libertățile publice, organizarea, funcționarea și echilibrul puterilor, iar pe de altă parte, receptarea în masa largă de către subiecții de drept a dispozițiilor constituționale.

Subliniind polisemantismul termenului „constituționalism”, autorul rus V. Baev și polonezul E. Kovaliski, atenționează asupra faptului că acesta este, în primul rând, o ideologie juridică deosebită, orientată spre evitarea despotismului și garantarea libertăților individuale, ceea ce presupune „formularea principiilor, cărora ar trebui să se subordoneze organele puterii publice”.

În calitate de fenomen politico- juridic, constituționalismul poate fi descris în cel mai reușit mod prin intermediul unor principii definitorii cum ar fi: exercitarea suveranității naționale prin intermediul organelor reprezentative constituite în baza votului universal, egal, direct, secret și liber exprimat, domnia legii, separația puterilor etc. În viziunea științifică constituționalismul este un fenomen istoric, care a apărut în același timp cu convingerea că bunăstarea și dreptatea sunt realizabile doar cu ajutorul autoguvernării sociale. Constituția, în felul acesta, este un drept al societății și nu al statului. Scopul acestuia din urmă este de a apăra prioritățile sociale, principala dintre care este libertatea. Cu alte cuvinte, constituția perfectează delimitarea bunăstării și dreptății de puterea politică,reglementând relațiile dintre stat și societate în așa fel încât statul, rămânând garantul drepturilor civile,să înceteze a controla politic societatea.

În opinia prof. G. Vrabie, fenomenul constituționalismului a apărut în calitate de „mișcare”concretizată în adoptarea și perfecționarea constituțiilor scrise la nivelul unui stat suveran, iar cu timpul s-a extins dincolo de frontierele statului și astăzi este dublat de mișcarea ce se manifestă la nivel regional, având drept efect adoptarea unor statute (miniconstituții), și de mișcarea ce se manifestă la nivel european, care tinde spre adoptarea unei legi fundamentale pentru Uniunea Europeană.

Istoricește, scrie profesorul I. Deleanu, constituționalismul reprezintă „ofensiva având ca scop instaurarea separației puterilor – a funcțiilor fundamentale ale statului, potrivit cu cele consemnate în „contractul social”, pentru ocrotirea libertății „individului”. Constituțiile într-adevăr nu se creează, ci se constituie.

Apariția lor marchează maturitatea societății civile. De aceea, adoptarea unei constituții nefictive se echivalează cu un act de inițiere politică a poporului. Aceasta înseamnă că societatea nu numai că a conștientizat supremația sa de principiu asupra puterii statului, ci și a început să se identifice cu factorul principal al progresului politic.

Constituția este garantul libertății societății civile, expresia căreia este o anumită măsură de haos pozitiv, de neordonare în economie (piața), politică (democrația), de viața personală (libertatea). Ea este nu atât ordinatorul vieții civile, cât garantul împotriva organizării și reglementării ei excesive. Cel mai important însă este faptul că Legea fundamentală protejează societatea civilă împotrivă la: reglementării excesive, obscurantismului ideologic, degenerării puterii într-o guvernare depersonalizată și abstractă.

În această ordine de idei, împărtășim temerile profesorului I. Deleanu, potrivit cărora cea mai „elegantă și echilibrată” constituție poate da naștere celei mai odioase dictaturi, deoarece chiar dacă constituția se vrea a fi o barieră în fața arbitrariului puterii, ea rămâne, totuși, doar o „barieră de hârtie”.

În context, merită atenție faptul că Constituția își justifică menirea sa socială, satisface așteptările societății numai atunci când principiile și normele ei sunt transpuse în viață, sunt implementate în practica socială, când sunt realizate în activitatea oamenilor și a organizațiilor, în cadrul relațiilor sociale. Nu e suficient de a avea o constituție bună, e necesar de a crea condiții și mecanisme pentru ca ea să funcționeze și să devină un factor real și eficient al dezvoltării sociale. În calitatea sa de „lege a legilor” ea este baza întregii legislații în vigoare. Concomitent, obiectul de reglementare al Constituției cuprinde majoritatea sferelor relațiilor sociale, fapt ce determină ca nefuncționarea normelor constituționale să se răsfrângă negativ asupra situației din legislația ramurală. De aceea, prin utilizarea întregului potențial al constituției e posibilă o influențare substanțială asupra întregului spectru de relații sociale, asupra sistemelor politice, economice și de drept asupra ritmurilor de formare a structurilor societății civile.

La rândul său, procesul de realizare a normelor constituționale este influențat considerabil de condițiile social-economice în care are loc acest proces, de nivelul culturii politico-juridice a celor ce aplică dreptul, de regimul politic, tradițiile democratice, mentalitatea poporului și de alți factori obiectivi și subiectivi.

Prin urmare, realizarea constituției ca problemă teoretică importantă necesită a fi studiată nu numai de pe poziții juridice, dar dintr-o perspectivă socială mai largă. Ea necesită o cercetare nu doar în cadrul dreptului constituțional, dar și sub aspect politologic, sociologic, deoarece constituția se caracterizează nu numai prin parametri juridici. Respectiv, și evaluarea modului în care normele constituționale sunt transpuse în activitatea structurilor de stat nu poate fi realizată numai cu ajutorul instrumentarului științei dreptului constituțional. Inevitabil, sunt necesare aprecieri politice, date sociologice care ar putea caracteriza procesul de realizare a normelor constituționale.

Există o diferențiere între aceste două concepte. Se susține că acțiunea presupune manifestarea tuturor calităților și proprietăților constituției ce exprimă capacitatea acesteia de a influența comportamentul subiecților sociali. Un aspect al termenului de acțiune rezidă în caracteristica posibilităților de realizare a constituției. Prin urmare, acțiunea Constituției demonstrează capacitatea acesteia de a influența relațiile sociale. Realizarea, însă, începe numai atunci când acțiunea constituției este utilizată de subiecții corespunzători, iar influența ei regulativă își află obiectul. Fără o asemenea corelație realizarea e imposibilă. Așadar, în procesul de realizare acțiunea constituției continuă, dar deja este o acțiune specială, materializată.

Acțiunea constituției în sens juridic, presupune acțiunea actului juridic și a normelor constituționale „în timp, în spațiu și asupra persoanelor”. Din această perspectivă, acțiunea constituției prezintă o premisă juridică necesară pentru realizarea normelor constituționale. Prin urmare, dispozițiile constituției pot să acționeze ca norme juridice, însă ele nu întotdeauna se transpun în viață și se realizează.

Referitor la realizare, aceasta își are specificul său, fiind deosebit de importantă și complexă. Noțiunea de realizare presupune un anumit proces, un sistem de măsuri și mijloace orientate spre transpunerea în viață a Constituției, atingerea scopurilor sociale stabilite în cuprinsul ei. Prin esență, realizarea normelor constituționale presupune transpunerea lor în activitatea practică a subiecților dreptului, realizarea cerințelor acestora, prin comportamentul legal, în practica socială.

Chiar din momentul apariției lor, consideră P. Holbach, organice erau doar constituțiile care serveau drept „frâu pentru conducători”. Succesul constituționalismului este rezultatul relației dintre ceea ce constituția oferă și ceea ce politicienii solicită pentru realizarea obiectivelor propuse.

Regimul constituțional este bazat pe principiul următor: nici o lege nu poate fi elaborată fără acceptarea reprezentanței poporului. Acolo unde acest principiu este instaurat în ordinea legislativă, nu poate exista putere nelimitată sau absolută. Constituția stabilește o serie de prevederi noi privind organizarea și funcționarea statului democratic de drept, cu orientare socială.

Atît pentru jurisprudența Republicii Moldova, cît și a Ucrainei noțiunea și fenomenul constituționalismului sunt relativ noi. Baza constituționalismului în aceste două țări este una similară. Totodată în știința dreptului constituțional persistă ideea precum că fundamentul sistemului de drept constituțional ucrainesc a fost adus și implantat dintr-o realitate social-politică și juridică străină pentru acest stat.

Procesul constituțional a început în Ucraina cu mult înainte de dobândirea independenței, avînd o istorie de multe veacuri. În prima perioada statală – Rusia Kieveana, Cnezatul Galițian – Volanean, Statul Lituanian – Ucrainean – poporul ucrainean nu a avut o lege scrisă proprie avînd caracter constituțional. Totuși, acesta a fost răstimpul istoric cînd au fost create premisele pentru dezvoltarea ideilor politico-juridice. Cel mai important document juridic, conținînd obiceiuri devenite normă a fost „Ruska Pravda”. Originalul acestui document nu s-a păstrat, dar au ajuns pană la noi aproape 300 copii. În „Ruska Pravda” sunt adunate și așa-numitele „regulamente domnești”. S-au păstrat pînă în zilele noastre numeroase izvoare care atestă activitatea legislativă a organelor statului Lituaniano – Ucrainean. Susținător al hatmanului Ucrainei Ivan Mazepa, Pilip Orlik și-au consacrat toată viața luptei pentru crearea Statului Ucrainean independent, demonstrând o activitate deosebită pe parcursul uniunii ucraineano-suedeze în anii 1708-1709.

Mulți cercetători consideră constituția lui Pilip Orlik ca fiind prima constituție în înțelesul actual al acestui termen. Pe parcursul secolelor ce au urmat după constituția lui Pilip Orlik, gândirea social-politica în Ucraina a continuat să se dezvolte în mod activ. În literatura de specialitate găsim perioade de timp care marchează dezvoltarea constituționalismului ucrainesc. Acestea sunt perioadele:1649-1712, 1905-1920, 1990-1991.

Autorii sovietici au indicat precum că evoluția constituționalismului moldovenesc își are începutul de la intrarea în vigoare a manifestului temporar al autorității basarabene cu trecerea la Constituția R.S.S.M. din 23.04.1925, ori cu aprobarea regulamentelor organice din perioada 1831-1832. Profesorul Ion Guceac consideră neîntemeiată presupunerea în cauză. Astfel constituția din 1925 al R.S.S.M. era una similară cu cea a R.S.S. Ucrainească, iar regulamentele organice menționate mai sus nu au fost active pe teritoriul actual al Republicii Moldova.

Dl Guceac precizează că prezența fenomenului constituționalismului nu este obligatoriu influențat de existența unei constituții ca lege fundamentală. Constituționalismul este o tradiție multiseculară a orînduirii juridico-politice. În acest context avem exemple reale a unui șir de țări care nu au o constituție scrisă dar care au un nivel înalt de dezvoltare. Aici menționăm Marea Britanie, Israelul, Noua Zeelandă.

Profesorul Guceac clasifică pe etape dezvoltarea constituționalismului Republicii Moldova. Prezentăm mai jos această clasificare, care de altfel este înalt apreciată și considerată reală și argumentată, inclusiv de oamenii de știință ucraineni:

a) Etapa primară de dezvoltare a constituționalismului (de la voievodate pînă în anul 1812);

b) Etapa constituționalismului basarabean din componența Imperiului Rus (1812-1917);

c) Etapa de consolidare a constituționalismului (1917-1940);

d) Etapa fenomenului constituționalismului Basarabiei ca parte a României (1918-1940);

e) Etapa constituționalismului RASSM (1924-1940);

f) Constituționalismul RSSM (1940-1991);

g) Constituționalismul și organizarea de stat a Republicii Moldova (de la declararea independenței din 27.08.1991).

Dacă revenim la constituționalismul ucrainean, pentru a arăta și evoluția acestuia, menționăm faptul că un loc important în cadrul cercetărilor îl ocupă Pactele și legile constituționale a armatei din Zaporoje, elaborate în iarna anilor 1709-1710 și aprobate la Bender. Aceste documente au o tentă revoluționară pentru Ucraina, fiind nu doar ca un protest împotriva încorporării statului ucrainean în cel rus, dar și ca o încercare de a suprima răspîndirea absolutismului. Ele erau un instrument de promovare a principiilor democratice cum ar fi: drepturile fundamentale ale omului, separarea puterilor în stat, parlamentarismul etc. Cu părere de rău acest document niciodată nu a fost activ, dar el a rămas ca un act bine formulat al idealurilor politico-juridice a Ucrainei din perioada sec. XVII-XVIII.

Acest document este un act constituțional care a continuat linia de dezvoltare a constituționalismului ucrainean inițiat de Zborovschi, acordurile de la Beloțercovi și Gluhovsk, constituțiile de la Konotop și Koloma. Aceste acte sunt printre primele care au consolidat constituționalismul în statul ucrainean cu întărirea ideilor democratice, inclusiv și reliefarea celor trei ramuri ale puterii în stat (legislativă – Rada ucrainească; executivă – ghetman și cea judecătorească). Tot în aceste documente s-a încercat delimitarea hotarelor statului ucrainean, întărirea elementelor privind securitatea, delimitarea împuternicirilor autorităților de stat, contracararea corupției.

Perioada sec. XX este una specifică pentru instalarea constituționalismului în Ucraina. Acest fenomen se combătea cu circumstanțe de lipsă a conștientizării și acceptare a ideilor de independență și suveranitate.

Următoarea perioadă în istoria dezvoltării constituționalismului ucrainean și moldovenesc este cea a revoluțiilor din Imperiul Rus, Austro-Ungar, România regală. În această ordine de idei menționăm că revoluția din februarie care s-a desfășurat în Ucraina și Moldova a fost percepută în temeiul sedimentului istoric, ideologic existent. Așa numitul constituționalism revoluționar din 1905-1917, pentru statul rus, ucrainean și moldovenesc a avut la bază ,,constituții de partid”, și anume programele anumitor partide politice în care se indică principiile de guvernămînt și regimul politic.

În anii 1917-1921 pe teritoriul Republicii Moldova și a Ucrainei au început a fi corect percepute și auzite idei politico-filozofice precum cele: liberale, social-democratice, comuniste, anarhiste ș.a. Ideile politice înrădăcinate în mentalitatea cetățenilor Ucrainei și a Republicii Moldova, începînd cu sf. sec. XIX era socialismul sub diversele sale aspecte și fațete.

Este bine cunoscut faptul că constituțiile Moldovei și a Ucrainei în perioada sovietică erau aproape identice. Astfel constituțiile RASSM din 1925, 1938 și RSSM din 1941 aveau menirea de instalare a regimului de dictatură a proletariatului, extirparea burgheziei și construirea socialismului.

Ulterioarele constituții ale RSSM și RSSU din 1978 au menținut ideile și principiile constituțiilor anterioare. Acestea au fost elaborate pe baza constituției URSS din 1977, care s-a născut din ideile de comunism științific.

În aceste constituții existau idei despre drepturile și libertățile social-economice, politice și personale ale cetățenilor, însă nu era fixat nici un mecanism clar de implementare a acestora, rămînînd declarative și neaplicabile.

Ceea ce ține de suveranitatea R.S.S.M., aceasta la fel era o prezență formală în textul constituției la acel moment. Limitele stricte de luare a deciziilor la orice nivel erau bine încadrate și așa numita suveranitate era absolut fantomică.

Constituțiile actuale ale Ucrainei și Republicii Moldova sunt legile supreme ale acestor state, care au un trecut comun. Aceste constituții vin să proclame cele mai de bază valori democratice. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 (art. 1) conține prevederi exprese care stipulează că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.

Astfel, constituantul încearcă să ne convingă că actuala Lege fundamentală este un document de factură inedită, care depășește actele de valoare constituțională existente în istoria statului nostru. Însă, acest sistem de organizare statală sub toate aspectele sale constitutive a existat și este în perpetuă devenire. În aceste condiții, ne amenință permanent un pericol: tendința, uneori nejustificată, de a accepta modele străine de organizare statală, de constituționalism, în loc să trasăm o cale proprie de dezvoltare constituțională. În acest context, pentru a asigura alegerea unui regim de guvernare optim, pe măsura factorilor de configurare a dreptului, e necesar de a cerceta fenomenul constituționalismului național.

Cercetătorii juriști din Republica Moldova au publicat mai multe lucrări de specialitate dedicate aspectului doctrinal al constituționalismului. Literatura de specialitate respectivă conține diverse viziuni, care tratează în mod diferit problema constituționalismului. Începutul unui nou mileniu ne obligă să medităm asupra realizărilor constituționalismului în Republica Moldova în asigurarea continuității tezaurului științific național. Cu atât mai mult, cu cât evenimentele care au avut loc în Republica Moldova pe parcursul ultimilor decenii impun o atenție sporită față de fenomenul constituționalismului privit în ansamblu, cât și unele probleme de natură constituțională luate în mod individual.

În perioada de după declararea suveranității părea că în urma modificării legislației statul va intra în faza progresului, va spori calitatea vieții, economia națională va înregistra performanțe, va avansa știința și cultura etc. În opinia politicienilor de atunci, una din sarcinile primordial ale politicii de stat viza promovarea unor valori constituționale globale, precum democratismul, protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, independența justiției, supremația legii, pluripartitismul care se ridicau la rang de valori sacramentale.

Astăzi însă, realizarea practică a acestor idei constituționale fundamentale a scos la iveală lacune grave care se manifestă atât în cadrul sistemului de drept național, cât și în conștiința juridică a cetățenilor. Din acest motiv, în fața școlii de drept constituțional din Republica Moldova apare necesitatea stringentă de interpretare științifică a problemelor legate de realizarea în practică a acestor postulate constituționale fundamentale. Dacă e să trecem în revistă o parte din aceste probleme, trebuie să menționăm, în primul rând, necesitatea stabilirii unui echilibru între umanizarea legislației și fortificarea mecanismelor de aplicare a dreptului, perfecționarea statutului constituțional-juridic al individului, sporirea gradului de răspundere a organelor puterii de stat în fața cetățenilor, concentrarea și desconcentrarea atribuțiilor statale, centralizarea și descentralizarea acestora, asigurarea integrității teritoriale a țării ș. a. Va fi cu neputință realizarea obiectivelor propuse, dacă ne vom conduce în exclusivitate de postulatul, potrivit căruia aceste idei constituționale fundamentale reprezintă pentru Republica Moldova o noutate care pe măsura consolidării societății civile și a statului de drept, se va transforma într-un element organic al sistemului de drept, și al conștiinței juridice.

În viziunea noastră, una din trăsăturile constituționalismului din Republica Moldova la începutul secolului al XXI-lea este implementarea acestuia „de sus”, rămânând categorie abstractă pentru o bună parte din cetățeni. O mare dificultate constituie chiar neînțelegerea ori interpretarea eronată a acestui termen, inclusiv de specialiștii în materia dreptului constituțional, fapt ce ne obligă să venim cu unele precizări asupra conținutului noțiunii de constituționalism.

Istoria constituționalismului din Republica Moldova demonstrează faptul că problema principală a dezvoltării constituționale privită ca proces de organizare a activității instituțiilor publice și nonguvernamentale, indivizilor, nu ține de noutatea ideilor constituționale fundamentale, pe care le-am acceptat după declararea suveranității și independenței, dar de nivelul scăzut al conștiinței juridice. Actualmente se înregistrează o discordanță între doctrina de drept constituțional și realizarea în practică a ideilor și principiilor constituționale exprimate în conținutul normelor de drept, astfel încât ideile nu se transformă în stereotipuri de conștiință juridică, iar actele legislative prin care ideile constituționale fundamentale sunt dezvoltate și precizate, cu toate că poartă un caracter aplicativ, nu sunt eficiente.

Deși actualmente este evidentă tendința globală a dezvoltării constituționalismului care asigură stabilitatea relativă a democrației, se înregistrează o „criză triplă a guvernării” care, în viziunea lui Larry Diamond, este generată de următoarele probleme:

absența responsabilității democratice și a supremației legii, în contextul „unei corupții dominante, al traficului, al violenței criminale, al personalizării puterii și al abuzurilor împotriva drepturilor omului”;

incapacitatea de a administra conflictele regionale și etnice într-o manieră pașnică și constructivă; criza sau stagnarea economică provocate, în parte, de eșecul de a implementa reforme economice liberale și de a crea nivelurile de integritate, capacitate și profesionalism al administrației de stat.

Este indiscutabil faptul că însăși prezența constituției nu este suficientă pentru consolidarea constituționalismului. Problema majoră ține de realizarea în viață a principiilor constituționale în sistemul de drept național și practica socială. În viziunea noastră, evoluția cu succes a constituționalismului în cadrul unei societăți democratice este determinată de următoarele tendințe:

– promovarea consecventă a valorilor democratice care ar permite ca reformele constituționale să fie orientate, în exclusivitate, spre limitarea puterii, descentralizarea forțelor politice, economice și administrative și, în același timp, spre fortificarea garanțiilor și extinderea institutelor de autoguvernare;

– aprofundarea procesului de constituționalizare a sistemelor sociale, imprimarea unui caracter real acțiunilor legate de realizarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului, sporirea garanțiilor constituționale de asigurare a lor;

– principiul domniei legii trebuie să dobândească un conținut real, mecanismele concrete de reglementare constituțională urmează să fi e aduse în conformitate cu principiile constituționale fundamentale, cerințele față de răspunderea constituțională trebuie să fi e în creștere;

– este necesară stabilirea cu precizie a atribuțiilor funcționale ale instituțiilor publice, conform principiului separației puterilor în stat și instituirea garanțiilor care ar exclude exercitarea „necontrolată” a acestor atribuții;

– stabilirea criteriilor constituționale a eventualelor restrângeri ale drepturilor omului, reieșind din principiile fundamentale ale societății civile;

– asigurarea garanțiilor legislative și instituționale de realizare a drepturilor și libertăților fundamentale.

Revenind la particularitățile constituționalismului din Republica Moldova, evidențiem câteva aspecte constituțional-juridice cu caracter distructiv: caracterul inert al doctrinei juridice și a procesului de aplicare a dreptului; deformarea sau imperfecțiunea deciziilor cu caracter constituțional-juridic; recepționarea „decorativă” sau reproducerea mecanică a valorilor constituționale contemporane fără a crea circumstanțele necesare pentru realizarea lor, ceea ce, în ultima instanță, conduce la denaturarea valorilor și principiilor constituționale fundamentale în viața de toate zilele. Această stare reprezintă de fapt marele pericol pentru dezvoltarea democrației și libertății în Republica Moldova. Condiția primară pentru depășirea acestui obstacol ține de accesibilitatea la valorile europene, conștientizarea faptului că dreptul nu este un privilegiu al statului, dar aparține fiecărui individ, indiferent dacă acesta este sau nu în raport direct cu puterea. Dacă în cadrul relațiilor sociale cetățenii nu vor evolua în calitate de subiecți plenipotențiari, dacă realizarea drepturilor acestora nu este garantată, nu vom putea vorbi nici pe departe despre prezența în societatea noastră a constituționalismului, democrației și libertății.

Despre actuala Constituție a Ucrainei menționăm faptul că aceasta este alcătuită din preambul și 15 capitole (161 de articole). În preambul se proclamă faptul că, Constituția se aproba de către Rada Supremă „în numele poporului Ucrainei”, care se compune din „cetățenii de toate naționalitățile ai Ucrainei”, iar la baza ei stă „dreptul la autodeterminare al națiunii ucrainene, al întregului popor ucrainean”. În preambul sînt prevăzute și obiectivele ce privesc asigurarea concordiei civile, dezvoltarea și consolidarea statului democratic si de drept, cu orientare socială. În capitolele 8 și 9 sunt fixate următoarele principii de baza de construire și funcționare a sistemului național de drept:

– puterea juridică supremă a constituției. Constituția Ucrainei este Legea Fundamentală și exprimarea puterii juridice supreme care condiționează adoptarea legilor și a altor acte normale juridice în baza constituției și în deplina concordanță cu aceasta;

– normele constituției sunt norme cu acțiune directă.

Constituția din 1996 prevede necesitatea adoptării unui mare număr de legi noi, care să concretizeze drepturile, libertățile și îndatoririle de baza ale cetățenilor, organizarea și funcționarea organelor puterii de stat centrale și locale și raporturile dintre cetățeni și stat.

După adoptarea constituției, în Ucraina a început un proces îndelungat de aliniere la standardele europene în domeniul culturii politice și în cel al politicii economice. Succesul acestui proces a fost diferit de la o perioadă la alta. Numai după victoria Revoluției Portocalii, statul ucrainean s-a înscris pe drumul dezvoltării instituțiilor societății civile. La baza progresului înregistrat au stat schimbările în cultura politica a statului, precum și aplicarea pe scară largă a noului sistem de valori și norme etice care presupune îmbinarea libertăților individuale și a drepturilor individului cu cultura responsabilității sociale a cetățenilor.

Constituția Ucrainei a instituit garanții juridice sigure pentru o societate democratică. În primul rând, trebuie menționate atașamentul față de valorile general umane și prioritatea dreptului internațional. În al doilea rând, constituția Ucrainei a înglobat în sine cele mai progresiste idei din perioada actuală de dezvoltare a societății.

Constituția Ucrainei reglementează separația ramurilor puterii de stat pe orizontală, adică delimitarea atribuțiilor între ramurile legislativă, executivă și judecătorească ale puterii centrale. Separația puterilor este cea mai eficientă metodă de apărare a democrației. Dacă ramurile puterii de stat sunt separate, atunci nici o persoană, luată individual, nici un organ nu pot avea un control deplin asupra puterii de stat. Pe de altă parte, trebuie avută în vedere și separarea puterilor pe verticală, adică delimitarea atribuțiilor între centru și puterea publică locală.

În Ucraina deseori apar confruntări între puterea legislativă și cea executivă, între președinte și parlament. Fiecare dintre instituții tinde spre consolidarea prin constituție a poziției sale dominante, ceea ce duce, inevitabil, la operarea de modificări și completări în Legea fundamentală. Constituția, în calitatea sa de Lege fundamentală, dispune de putere juridică supremă. Din păcate, acest postulat este constant încălcat în Ucraina, atât prin atribuirea de competențe speciale președintelui, cât și prin adoptarea de legi ordinare pe chestiuni de nivel constituțional, abia ulterior operându-se modificări în textul constituției.

Realizarea de facto a constituției în Ucraina este o problemă dureroasă a societății în special în contextul situației actuale, cînd integritatea sa teritorială și protecția drepturilor cetățenilor sunt într-o situație de risc sporit. În asemenea context politico-militar la baza acțiunilor tuturor forțelor politice trebui să stea prevederile constituționale.