Constituirea Rețelei Natura 2000
Cuprins:
Introducere
Capitolul 1 Noțiunea și principiile care stau la baza ariilor naturale protejate
Considerații generale
Diferite definiții ȋn literatura juridica și ȋn regimul de specialitate a ariilor naturale protejate
Categorii de arii naturale protejate
Principiile care stau la baza ariilor naturale protejate
Capitolul 2 Înființarea și administrarea ariilor naturale protejate
2.1 Condiții de ȋnființare a ariilor naturale protejate
2.2 Procedura de ȋnființare
2.3 Modalități de administrare
Capitolul 3 Regimul juridic al ariilor naturale protejate din rețeaua ‘Natura 2000’
3.1 Constituirea rețelei ‘Natura 2000’
3.2 Regimul juridic al ariilor avifaunistice
3.3 Regimul habitatelor naturale din rețeaua ‘Natura 2000’
Capitolul 4 Regimul juridic al Rezervației biosferei Delta Dunării
4.1 Constituirea rezervației
4.2 Administrarea rezervației
4.3 Zonarea rezervației
4.4 Concesionarea resurselor
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Protecția mediului ȋnconjurător
Mediul ȋnconjurător sau mediul ambient a devenit ȋn zilele noatre o noțiune frecvent ȋntrebuințată față de care opinia publică este tot mai mult sensibilizată. De-a lungul mileniilor, civilizația omenească a participat, ȋn același timp, la acțiunea distructivă a mediului, ȋn unele regiuni ale globului, cum este Europa, fiind ȋn unele perioade predominant față de cea constructive generând: peisaje natural artificializate, masive de codri seculari degradați, păduri defrișate, masive muntoase ‘dezgolite’, ape sclipitoare transformate ȋn canale de scurgere, câmpii pârjolite, specii valoroase de animale exterminate. Și totuși oamenii de știință nu s-au alarmat. Procesele păreau poate prea lente pentru ca sănătatea, existența ȋnsăși a omului să fie puse sub semnul vreunui pericol.
Astăzi, după mai bine de un secol de avânt industrial și nu numai industrial – omul ‘descoperă’ că tehnica asociată cu goana după obținerea de profit fără discernământ distruge atât mediul natural, cât mai ales ȋnsăși sănătatea, existența speciei umane.
Devine din ce ȋn ce mai convingător faptul că aerul, apa, solul atât de necesare vieții pe Pământ, se află ȋn pericolul de a deveni focare ale inexistenței. Se pun o serie de probleme de ordin local, zonal, regional, continental sau planetar, care solicită intervenții oportune. Suntem ȋn epoca ȋn care omul ȋși pune ca scop principal nu atât cucerirea, descoperirea planetei, cât apărarea, conservarea ei.
Poluarea reprezintă modificarea tuturor componentelor naturale, prin existența unor componente străine, denumite poluanți, ȋn urma activității omului, și care prin natura lor provoacă, prin concentrația ȋn care se găsesc și timpul ȋn care acționează, efecte nocive asupra sănătății, creează disconfort sau ȋmpiedică folosirea unor componente ale mediului esențiale vieții. Cea mai mare responsabilitate pentru poluarea mediului o are omul, poluarea reprezentând una dintre consecințele activității ȋndeosebi social-economice a acestuia. Privind de-a lungul anilor, se poate afirma că poluarea mediului a apărut odata cu omul, dar care pe măsura evoluției societății umane s-a dezvoltat și s-a diversificat, ajungând astfel una dintre cele importante preocupari ale ȋntregii omeniri.
Există mai multe feluri de poluare:
Poluarea fizică
Aceasta este generată de diverse radiații, mai ales de cele nucleare accidentale, de cea termică, zgomote și infrasunete.
Poluarea biologică
Este creată de contaminările microbiologice, ȋn urma introducerii abuzive sau accidentale a unor specii sau varietăți de specii.
Poluarea chimică
Poate fi provocată de produse naturale, minerale sau organice, precum și de sinteza inexistente initial ȋn natură. Poluarea chimică se poate produce cu:
Derivați ai carbonului și hidrocarburi lichide;
Derivați ai metalelor grele;
Derivați ai sulfului și azotului;
Derivați ai fluorului;
Materiale plastice;
Pesticide;
Materii organice fermentescibile.
Pesticidele, considerate astăzi a fi cea mai eficace armă de protecție a culturilor, nu trebuie deloc considerate ca acea metodă absolută de confruntare cu dăunătorii. Ele ar trebui considerate ȋntotdeauna ca o armă, cu care se poate interveni auxiliar sau suplimentar.
În contrast cu factorii poluanți de mediu care merită o tratare specială pentru a fi eliminați, există ȋnsă și substanțe, numite biodegradabile și care nu poluează natura.Un produs este biodegradabil atunci când acesta se transformă, se descompune și se elimină ȋn mod natural. Exemple de produse biodegradabile ar fi: resturile de mâncare, hârtia și materialele de origine vegetală și animală, cum sunt bumbacul și lâna. În schimb multe materiale plastice nu sunt biodegradabile, motiv pentru care pentru aceste materiale chimiștii au inventat metodele de reciclare. Alte materiale plastice, care nu degajă gaze nocive, sunt arse și folosite la ȋncălzitul urban.
Poluarea solului constă ȋn acțiunile antropice care conduc la dereglarea funcționalității normale a acestuia ca suport și mediu de viață ȋn cadrul diferitelor ecosisteme. Solul este un sistem strategic al biosferei, care ȋn limite foarte largi contribuie la dezintoxicarea acesteia prin toate sistemele de biodegradare pe care le pune la dispoziția ei.
Dereglările solului constau ȋn:
Dereglări fizice – fenomene de compactare generate de lucrări ale solului;
Dereglări chimice – sunt generate de poluarea solului cu metale grele, diferite pesticide și ȋngrășăminte, modificarea pH-ului solului;
Dereglări biologice – sunt generate de poluarea solului cu germeni de boli transmisibile plantelor și animalelor;
Dereglări radioactive – solurile captează ușor poluarea radioactivă, pe care o transmit plantelor și animalelor pentru o perioadă lungă de timp.
În funcție de substanțele dizolvate există mai multe feluri de poluare a apelor:
Poluarea organică – apare ȋn momentul ȋn care apele au fost perturbate cu deversări de substanțe organice aparținând ȋn mod predominant a trei categorii, și anume:glucide, lipide și proteine.
Poluarea anorganică – apare ca rezultat al degradării substanțelor ce provin din poluarea organică, dar și ȋn urma deversării unor industrii specifice, de exemplu fabricile de prelucrare anorganică (acid azotic, acid carbonic,acid sulfuric);
Poluarea biologică – se datorează prezenței microorganismelor patogene.
Atmosfera este un amestec de gaze denumit aer. Se cunosc următoarele surse de poluare a atmosferei:
Surse de poluare artificială – sunt reprezentate de ȋntreprinderile industriale, de mijloacele și căile de transport, de sistemele de ȋncălzire. Acestea sunt cele mai multe și mai importante surse de poluare a atmosferei.
Surse de poluare naturală – acestea sunt reprezentate de sol, de către emanațiile vulcanice, plante și unele fenomene ale naturii.
Bogățiile și resursele de energie au fost afectate ȋn asa fel ȋncât se ȋntrevede epuizarea rapidă a unora dintre acestea, iar unele condiții esențiale existenței umane, cum ar fi apa și aerul, dau semne de otrăvire. Putem deduce faptul ca viitorul nostru să nu fie așa cum ne-am dori dacă nu se vor lua măsuri energice de protecție a planetei.
Omul a ȋnteles că face și el parte din natură, faptul că planeta noastră și resursele ei sunt limitate, că aceasta funcționează ca un sistem și că anomaliile produse ȋntr-un loc pot avea repercursiuni pentru un circuit ȋntreg, inclusiv pentru om. Omenirea nu poate renunța ȋnsa la ritmurile ȋnalte ale dezvoltării economice. Calea pentru realizarea acestor ritmuri, cu menținerea unei mai bune calități a mediului, este exploatarea acestuia ȋn așa fel ȋncât să se poată regenera și conserva ȋn permanență.
Capitolul 1
Noțiunea și principiile care stau la baza ariilor naturale protejate
Considerații generale
Protejarea și conservarea nu sunt concepte foarte noi. Încă din cele mai vechi timpuri, ȋn anumite situații, oamenii au fost preocupați să protejeze natura. De exemplu ȋn anul 242 ȋ.H Asoka, ȋmparatul Indiei creează rezervații naturale pentru a ȋmpiedica reducerea rezervelor de hrană prin vânarea excesivă a anumitor specii. Conform ȋnsemnărilor lui Marco Polo, Kublai Khan interzice ȋn secolul al XIII – lea vânătoarea unor specii de păsări și mamifere ȋn perioada de reproducere și chiar le asigură hrană și menținerea unor suprafețe de pădure. Un alt exemplu este cel al regelui incași care protejau specii de păsări marine.
Conceptul de parc național apare pentru prima dată ȋn Statele Unite ale Americii. În 1832 George Catlin scriitor, pictor și călător American, fascinate de amerindieni și splendoarea naturii care le-a oferit toate cele necesare vieții, ȋngrijorat de impactul omului alb asupra civilizației indiene, asupra speciilor de plante și animale și a sălbăticiei consideră că acestea ar trebui menținute” printr-o politică deosebită de protectie a guvernului…ca și un parc magnific…un parc al națiunii, cu oameni și animale ȋn toată sălbăticia și prospețimea frumuseții lor naturale”. În 1864 Congresul American donează Valea Yosemite spre conservare ca parc al statului. În 1872 se ȋnființează prin decizie a Congresului primul parc național, Parcul Național Yellowstone, protejat și administrat de guvernul federal.
Prima rezervație forestieră este ȋnființată ȋn anul 1891 de președintele Harrison, iar primul refugiu pentru animalele sălbatice este ȋnființat ȋn anul 1903 de către președintele Roosvelt, ȋn Pelican Island – Florida. În Europa unul dintre cele mai vechi arii protejate se ȋnființează ȋn Italia ȋn anul 1856 ca și sanctuar pentru animale sălbatice ȋn Grand Paradiso. Primele parcuri naționale din Europa se ȋnființează de către suedezi ȋn anul 1909. În Australia anul 1879 este cel ȋn care se ȋnființează primul parc național iar ȋn Canada ȋn anul 1885 se ȋnființează Hot Springs Reservation, acum cunoscut sub denumirea de Parcul Național Banff.
În anul 1898 se ȋnființează primul parc ȋn Africa de Sud, Rezervația de animale Sabi, ȋn prezent Parcul Național Kruger. Parcul Național Yellowstone, primul din lume s-a ȋnființat cu scopul de a se opri orice fel de exploatare a resurselor naturale, interzicându-se exploatarea pădurilor, vânătoarea, mineritul dar și activitățile comunităților indigene dar și a celor locale. Spre sfârșitul secolului al XX- lea, presiunile socio-economice, reafirmarea drepturilor comunităților indigene și a celor locale, dar și cunoștințele noi acumulate ȋn domeniul conservării biodiversității permit schimbarea percepției clasice, conform căreia rolul ariilor protejate este de a păstra și de a nu folosi resursele naturale.
Concepția modernă subliniază necesitatea de a recunoaște și promova rolul multiplu al ariilor protejate. Ariile protejate trebuie să garanteze și să permită:
conservarea biodiversității prin menținerea ȋn perimetrul ariilor protejate a unor specii și ecosisteme ȋn starea lor naturală sau foarte apropiată de starea lor naturală;
fundamentarea științifică a metodelor și procedeelor de management care să permită utilizarea durabilă a resurselor naturale;
fundamentarea științifică a procesului de reconstrucție și reabilitare a sistemelor ecologice;
menținerea serviciilor ecologice prin conservarea ecosistemelor;
protejarea valorilor culturale și a peisajelor.
Această concepție nouă cu privire la rolul ariilor protejate a dus la definirea diferitelor categorii de arii naturale protejate, multe dintre ele cu rol și importanță deosebite nu numai pentru conservarea biodiversității, dar și pentru dezvoltarea durabilă a comunităților locale. În Europa moment de referință importante ȋl constituie intrarea ȋn vigoare a două directive importante: Directiva Consiliului Europei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice, și anume Directiva Păsări din anul 1979 și Directiva Consiliului Europei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a specilor de floră și faună sălbatică numită Directiva Habitate din anul 1992.
În baza Directivei Păsări a fost lansat programul IBA, arii importante pentru păsări ȋn Europa,țifică a procesului de reconstrucție și reabilitare a sistemelor ecologice;
menținerea serviciilor ecologice prin conservarea ecosistemelor;
protejarea valorilor culturale și a peisajelor.
Această concepție nouă cu privire la rolul ariilor protejate a dus la definirea diferitelor categorii de arii naturale protejate, multe dintre ele cu rol și importanță deosebite nu numai pentru conservarea biodiversității, dar și pentru dezvoltarea durabilă a comunităților locale. În Europa moment de referință importante ȋl constituie intrarea ȋn vigoare a două directive importante: Directiva Consiliului Europei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice, și anume Directiva Păsări din anul 1979 și Directiva Consiliului Europei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a specilor de floră și faună sălbatică numită Directiva Habitate din anul 1992.
În baza Directivei Păsări a fost lansat programul IBA, arii importante pentru păsări ȋn Europa, desemnate ulterior ca și Arii Speciale de Protecție Avifaunistică, devenind parte a Rețelei Natura 2000. În baza Directivei Habitate s-au desemnat Arii Speciale de Conservare pentru protejarea speciilor și habitatelor de interes comunitar si s-a initiat crearea Retelei Natura 2000 pe teritoriul Europei. Numarul si suprafața ariilor protejate a crescut la nivel mondial ȋn fiecare an, odată cu creșterea presiunilor economice asupra biodiversității, a resurselor naturale, a valorilor culturale.
Baza de Date Mondială a Ariilor Protejate este reȋnnoită la fiecare cinci ani de către Centrul Mondial de Monitoring al Conservării, ȋn anul 2007 ȋnregistra peste 120.000 de arii protejate, cu o suprafață de peste 22 de milioane de km2, reprezentând peste 11,3% din suprafața cumulată a teritoriilor naționale. Majoritatea acestora sunt arii protejate terestre, recunoscându-se relativ recent faptul că mediul marin nu este suficient de bine reprezentat: ariile protejate terestre ajung la 12,2% din suprafață ȋn timp ce ȋn zona marină acestea acoperă doar 5,9%.
Cele mai importante puncte de reper ȋn istoria ariilor protejate din România sunt:
În anul 1904 a fost desemnată prima rezervație naturală din țara noastră, Codrul Secular Slătioara;
Între anii 1928-1944 s-a desfășurat perioada de pionerat privind conservarea naturii și ariile protejate ȋn România;
Primul pas a fost făcut ȋn anul 1928 când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliștilor din România, unde la propunerea lui Emil Racoviță a fost adoptată o hotărâre privind elaborarea legii referitoare la protecția naturii ȋn România;
Prima lege pentru protecția monumentelor naturii se adoptă ȋn anul 1930 și se constituie ȋn cadrul Academiei Române Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii;
În anul 1935 se ȋnființeaza primul parc național, Parcul Național Retezat;
Decretul privind ocrotirea naturii se adoptă ȋn anul 1950 iar patru ani mai târziu se elaborează regulamentul de aplicare;
Până ȋn anul 1965 numărul total al ariilor protejate ajunge la 130, ȋn suprafața de aproximativ de 75.000 ha, la care se mai adaugă numeroase rezervații forestiere și o suprafață importantă de păduri protejate prin prevederile amenajamentului silvic;
În anul 1973 se adoptă prima lege privind protecția mediului ȋnconjurător;
În anul 1990 se constituie 13 parcuri naționale ȋn fond forestier;
În anul 1993 se ȋntocmesc studiile pentru constituirea parcurilor naționale și se ȋnființează ARBDD – Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării;
Noua formă a Legii Protecției Mediului se adoptă ȋn anul 1995;
Între anii 1999-2000 se ȋnființează primele 3 administrații de parcuri naționale și naturale pentru Parcul Național Retezat, Parcul Național Piatra Craiului și Parcul Natural Vânători Neamț. Înființarea acestora și activitățile de management derulate ȋntre anii 2000-2006 au fost sprijinite de Fondul Global de Mediu prin Banca Mondială prin Proiectul Managementul Conservării Biodiversității, cofinanțat de Guvernul României și Regia Națională a Pădurilor;
În anul 2000 se adoptă Legea 5 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național;
În anul 2001 apare primul act normativ al ariilor protejate și pentru conservarea biodiversității, OUG 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice aprobată prin legea 462/2001;
În anul 2002 se demarează procesul de clarificare a limitelor pentru ariile protejate existente la acea dată și materializarea lor ȋn GIS tot ca parte a proiectului care a permis ȋnființarea primelor administrații și elaborarea primei legi a ariilor protejate;
În anul 2003 se adoptă acte normative specifice ariilor protejate, care legiferează limitele acestora, fac precizări referitor la zonarea internă și la măsuri speciale de management și stabilesc procedura de ȋncredințare ȋn administrare. Acestea sunt Hotărârea de Guvern Nr.230, Ordinul de Ministru Nr.552, Ordinul de Ministru Nr.850;
În anul 2004 se efectuează ȋncheierea de contracte de administrare ȋntre Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor pentru 16 parcuri naționale și naturale cu Regia Națională a Pădurilor- Romsilva și pentru Parcul Național Ceahlău cu Consiliul Județean Neamț;
În anul 2005 se declară prin HG Nr.1851 a Parcului Național Defileul Jiului, a trei rezervații naturale și a primei arii de protecție specială avifaunistică, Pădurea Ciuașului. S-a decis acordarea ȋn administrare de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor a Parcului Național Buila Vânturărița și a ȋncă patru parcuri naturale Regiei Naționale a Pădurilor- Romsilva a Geoparcului Dinozaurilor Țara Hațegului Universității București și a Geoparcului Platoul Mehedinți Consiliului Județean Mehedinți, iar a Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior Agenției de Protecția Mediului Galați;
În anul 2006 se pune ȋn discuție pentru prima dată ȋnființarea Agenției Naționale de Arii Protejate; desemnarea Parcului Natural Lunca Mureșului ca sit RAMSAR- Zona Umedă de Importanță Internațională;
În anul 2007 sunt desemnate ariile speciale de importanță avifaunistică – SPA prin HG nr.1827/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică, ca parte integrată a rețelei ecologice europene Natura 2000 ȋn România; sunt desemnate siturile de importanță comunitară – SCI prin Ordinul de Ministru nr.1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară ca parte integrată a rețelei ecologice europene Natura 2000 ȋn România;
În anul 2008 se ȋnființează Agenția Națională pentru Arii Protejate prin hotărâre de guvern.
La ȋnceputul anului 2007, România avea inclusă cca. 8% din suprafața țării ȋn arii protejate.
Cea mai mare parte a suprafeței este ȋn Rezervația Biosferei Delta Dunării – 560.000 ha, ȋn
cele 13 parcuri nationale – 315.000 ha și 15 parcuri naturale – 756.000 ha. La finele anului 2007 suprafața ariilor protejate crește ȋn mod semnificativ prin desemnarea Ariilor de Importanță Comunitară propuse și a Ariilor Speciale de Protecție Avifaunistică. Astfel, ȋn urma obligațiilor ce ȋi revin ca ca stat membru al Uniunii Europene, România a propus ȋn anul 2007 un număr de 381 de situri reprezentând 17,84% din suprafața țării, respectiv:
108 – Arii Speciale de Protecție Avifaunistică;
273 – Arii de Importanță Comunitară.
Diferite definiții ȋn literatura juridică și ȋn regimul de specialitate a ariilor naturale protejate
Aria protejată reprezintă o arie terestră/marină dedicată special protecției și menținerii diversității biologice și a resurselor naturale și culturale asociate și gospodărită legal sau prin alte mijloace eficiente.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală și gradul redus al intervenției umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple și modele pentru sistemele ecologice naturale și seminaturale. Ariile naturale sunt percepute ȋncă de foarte mulți oameni, doar ȋn sensul lor conservaționist, fiind considerate adevărate oaze ale naturii sălbatice care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează. Foarte puțin este cunoscut faptul că zonele aflate ȋn regim natural și seminatural constituie de fapt suportul vieții și implicit al dezvoltării socio-economice.
S-au constituit astfel, arii protejate care conservă zone naturale de pe glob, unde intervenția omului este aproape inexistentă, dar și zone ȋn care intervenția omului este prezentă, cum e cazul peisajelor modificate ce au o importanță peisajistică și culturală deosebită. Astfel forul, care și-a propus să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea Internațională de Conservare a Naturii, care prin misiunea sa, avea competența necesară să o facă.
Uniunea Internațională de Conservare a Naturii ȋncearcă să influențeze, să ȋncurajeze și să asiste societățile din toată lumea ȋn procesul de conservare a integrității și diversității naturii, urmărind ca orice utilizare a resurselor naturale să fie echitabilă și durabilă. Monitorizarea creșterii rețelei globale a ariilor protejate, distribuția lor și obiectivele de management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală ȋn care se gasește o anumită arie protejată și, mai ales cât este de eficient managementul ariei protejate.
Un sistem pentru definirea și clasificarea ariilor protejate a rezultat ca urmare a activității desfășurată de IUCN ȋn acest domeniu timp de aproape un sfert de secol. Acest sistem a fost adoptat de către guverne și explicat prin linii directoare. În prezent categoriile IUCN sunt răspândite ȋn ȋntreaga lume și sunt luate drept referință ȋn orice dezbateri privind ariile protejate. Scopul acestui sistem de definire și clasificare a ariilor protejate este acela de a contribui la creșterea gradului de ȋnțelegere a tuturor celor interesați, a diferitelor categorii de arii protejate.
Ariile protejate se constituie ȋn principal pentru conservarea biodiversității și a valorilor naturale și culturale. Obiectivele de management ȋn ariile protejate ȋn care se pune accent ȋn principal pe protecție strictă pentru menținerea ecosistemelor și proceselor naturale, diferă față de cele din ariile protejate ȋn care se caută soluții pentru menținerea și promovarea utilizării durabile a resurselor naturale.
Ariile protejate pot avea unul sau mai multe obiective de management:
Cercetarea științifică;
Protecția sălbăticiei;
Protecția diversității speciilor și a diversității genetice;
Menținerea serviciilor de mediu;
Protecția caracteristicilor naturale și culturale;
Turism și recreere;
Educație;
Utilizarea durabilă a resurselor și ecosistemelor naturale;
Menținerea activităților culturale și tradiționale.
1.3 Categorii de arii naturale protejate
Baza categorisirii este reprezentată de obiectivul primar de management, acesta fiind și cel mai important principiu. Într-o primă fază, categoriile trebuie să fie atribuite pe baza obiectivului primar de management, așa cum este prezentat ȋn definițiile legale pe baza cărora a fost stabilit.
Obiectivele de management specifice ariei respective sunt de valoare suplimentară. Această abordare asigură o bază solidă sistemului și este mult mai practică. Ca urmare, ȋn procesul de includere a unei arii protejate ȋntr-o anumită categorie, legislația națională trebuie să fie examinată pentru a identifica obiectivul primar pentru care aria trebuie să fie gospodărită.
Sistemul de categorisire a fost elaborat pentru a pune la dispoziție o bază de comparație internațională. Mai mult decât atât se intenționează a fi utilizat ȋn toate țările. Ca urmare, liniile directoare sunt ȋn mod inevitabil generale și trebuie să fie interpretate cu flexibilitate la nivele naționale și regionale. De asemenea din natura internațională a sistemului și din necesitatea aplicării consecvente a categoriilor, rezultă că responsabilitatea finală pentru determinarea categoriilor trebuie să fie luată la nivel internațional.
Punctul cheie este acela că aria trebuie să fie gospodărită astfel ȋncât să fie asigurată protecția și menținerea diversității biologice pe termen lung. În particular, trebuie să fie ȋndeplinite patru cerințe:
Aria trebuie să se ȋncadreze ȋn definiția unei arii protejate;
Cel puțin două-treimi din arie trebuie să fie și să continuie să fie ȋn stare naturală;
Plantațiile mari să nu fie incluse;
Trebuie să fie stabilită o autoritate de management.
Numărul atribuit unei categorii nu reflectă importanța sa; toate categoriile sunt necesare
pentru conservare și dezvoltare durabilă. Ca urmare IUCN ȋncurajează țările să-și dezvolte un sistem de arii protejate care să ȋndeplinească obiectivele patrimoniului lor natural și cultural și numai apoi să aplice una sau toate categoriile corespunzătoare. Mărimea unei arii protejate trebuie să corespundă teritoriului terestru sau acvatic necesar pentru realizarea obiectivelor de management. Autoritățile care declară ariile protejate au obligația să vadă dacă managementul nu va fi perturbat de presiunile exercitate din zonele adiacente. Pot fi necesare aranjamente de management suplimentare și compatibile pentru acele arii, chiar dacă nu sunt declarate ca parte a ariei protejate afectate.
Deși obiectivele primare de management vor determina categoria care va fi atribuită ariei protejate, planurile de management conțin adesea zone de management pentru o varietate de scopuri care țin cont de condițiile locale. Guvernele au o responsabilitate fundamentală de la care nu trebuie să abdice pentru existența și buna funcționare a unui sistem național de arii protejate.
Ele trebuie să considere asemenea arii drept componente importante ale strategiilor naționale de conservare și dezvoltare durabilă.
Dar responsabilitatea pentru managementului unor arii protejate individuale poate fi atribuită organizațiilor guvernamentale și non-guvernamentale centrale, regionale sau locale, sectorului privat sau comunităților locale. Ca urmare, aceste linii directoare sunt suficient de flexibile pentru autoritatea managerială ȋn cazul fiecărei categorii. Sistemul de categorii se intenționează să opereze ȋn același mod ȋn toate țările pentru a facilita colectarea și procesarea unor date comparabile și pentru a ȋmbunătăți comunicarea ȋntre țări. Ca urmare, IUCN nu favorizează standarde diferite care să fie aplicate ȋn diferite părți ale lumii, dar condițiile de stabilire și de management pentru ariile protejate variază larg de la o regiune la alta și de la țară la țară.
Categorii de arii protejate conform IUCN
Categoriile IUCN prezentate la Congresul Mondial de Conservare al IUCN de la Barcelona din anul 2008 reprezintă rezultatul unui lung proces de definire și ȋmbunătățire a sistemului de categorii de management. Acest proces a ȋnceput ȋncă din anul 1962 și a trecut prin mai multe etape ajutând la ȋmbunătățirea sistemului de categorii prin ȋncorporarea experiențelor acumulate de-a lungul timpului ȋn managementul ariilor protejate la nivel mondial.
Categoriile IUCN sunt din ce ȋn ce mai utilizate ȋn următoarele situații:
ca și bază legislativă – tot mai multe țări utilizează categoriile IUCN ca și punct de pornire pentru categoriile din legislația națională;
pentru stabilirea bugetelor – limitele de buget ȋn unele țări sunt stabilite ȋn funcție de aria protejată ȋn care este ȋncadrată;
ca și instrument advocacy – uneori organizațiile neguvernamentale utilizează categoriile pentru a milita pentru anumite obiective de conservare și un nivel corespunzător de activități umane;
pentru a ajuta la planificarea sistemelor de arii protejate prin definirea obiectivelor de management și a tipurilor de guvernare.
În perioada 2004-2008 a avut loc definirea celor șase categorii de management și anume:
Categoria Ia – Rezevații naturale stricte
Acestea sunt arii protejate stricte desemnate pentru protecția biodiversității și eventual a caracteristicilor geologice/geofizice cu un control strict și limitarea vizitării, utilizării și a impactului uman pentru a asigura protecția valorilor de conservare. Asemenea arii protejate pot servi ca zone de referință indispensabile pentru cercetare științifică și monitorizare.
În aceste rezervații se urmărește menținerea ecosistemelor ȋn stare cât mai naturală. Acestea constituie adevărate laboratoare de cercetare pentru anumite specii și ecosisteme. Prin planificare și management se urmărește reducerea la minim a modificărilor ce ar putea apărea ȋn urma cercetării sau a altor activități. Se urmărește bineȋnțeles păstrarea valorilor culturale și spirituale asociate cu natura.
Categoria de arie protejată definită ȋn România care corespunde acestei categorii este rezervația științifică.
Categoria Ib – Zone de sălbăticie
Zonele de sălbăticie sunt arii protejate constituite pe suprafețe ȋntinse nemodificate sau puțin modificate, ce ȋși mențin caracterul natural, fără a avea așezări umane permanente sau semnificative, adică așezări cu consum relativ redus de resurse naturale și impact redus, arii protejate administrate pentru menținerea stării naturale.
Obiectivul principal al zonelor de sălbăticie este de a proteja pe termen lung integritatea ecologică a ariilor naturale neafectate ȋn mod semnificativ de activități umane, fără infrastructura modernă, ȋn care predomină forțele și procesele naturale. Aceste zone sunt suprafețe foarte ȋntinse, cum nu prea mai sunt pe planeta noastră, iar din păcate România nu are astfel de zone.
Categoria II – Parc Național
Parc Național reprezintă ariile protejate cu suprafețe naturale sau aproape naturale ȋntinse desemnate pentru a proteja procese ecologice la scară mare ȋmpreună cu complexul de specii și ecosisteme specifice zonei, care oferă bazele necesare pentru experiențe spirituale, științifice, educative, de recreere și de vizitare compatibile ecologic și cultural cu zona respectivă.
Obiectivul principal al acestor arii protejate este acela de a proteja biodiversitatea naturală ȋmpreună cu structurile ecologice și procesele naturale asociate și de a promova educația și recrearea. Majoritatea parcurilor naționale nu au așezări umane pe suprafața lor. În interiorul acestor parcuri sunt delimitate diferite zone, fiecare dintre acestea având restricții specifice.
Activitățile de management sunt adaptate acestei zonări, iar regulamentul parcului și planul de management stabilesc regulile de utilizare a resurselor naturale pentru fiecare zonă de management definite.
Categoria III – Monumente ale naturii
Acestea sunt arii protejate desemnate pentru a proteja monumente naturale specifice, și anume o formațiune terestră, caverna submarină, formațiune geologică cum ar fi o peșteră sau chiar un organism viu de exemplu un arbore secular. Ariile protejate denumite monumente ale naturii sunt ȋn general arii protejate mici dar care au o importanță și o valoare deosebită pentru vizitatori.
Obiectivul principal al acestei categorii este de a proteja formațiuni naturale excepționale cum sunt biodiversitatea și habitatele asociate.
Categoria IV – Arii cu management activ al habitatului sau speciei
Sunt arii protejate desemnate pentru protecția anumitor specii sau habitate și ȋn care managementul reflectă această prioritate. Multe arii protejate din această categorie au nevoie de intervenții periodice active pentru a satisface cererile anumitor specii sau pentru menținerea habitatelor. Obiectivul acestei categorii de arii protejate este menținerea, conservarea și refacerea speciilor și habitatelor.
Categoria V – Peisaj terestru/marin protejat
Peisajul terestru/marin protejat reprezintă o arie protejată ȋn care interacțiunea ȋn timp dintre oameni și natură a produs o zonă cu un caracter distinctiv, cu o semnificativă valoare ecologică, biologică, culturală și estetică și ȋn care păstrarea integrității acestei interacțiuni tradiționale este vitală pentru protecția și menținerea zonei și a valorilor de conservare a naturii asociate precum și a altor valori.
Obiectivul principal ȋl constituie protejarea ecosistemelor naturale și utilizarea durabilă a resurselor naturale atunci când conservarea și utilizarea durabilă pot fi reciproc benefice una alteia. În aceste arii protejate se recomandă ca toate activitățile economice să se desfășoare cu o atenție deosebită la valorile pentru care au fost declarate.
Categoria VI – Arie protejată destinată utilizării durabile a resurselor naturale
Acestea sunt arii protejate desemnate pentru conservarea ecosistemelor și habitatelor ȋmpreună cu valorile culturale asociate și sisteme tradiționale de management ale resurselor naturale. Sunt ȋn general suprafețe mari, predominant ȋn stare naturală, cu o parte aflată sub un management durabil al resurselor naturale și unde acestea sunt utilizate ȋntr-o măsură mică, ne-industrial, utilizare considerată ca fiind unul din scopurile principale pentru aceste arii protejate, fiind compatibilă cu conservarea naturii.
Obiectivul principal al acestei categorii de arii protejate o reprezintă protecția ecosistemelor și utilizarea durabilă a resurselor naturale cu condiția ca una să fie ȋn beneficiul celeilalte. O caracteristică distinctivă a acestei categorii este aceea că utilizarea durabilă a resurselor naturale devine mijlocul de conservare a naturii, fiind combinată cu alte măsuri specifice celorlalte categorii, cum ar fi de exemplu protecția anumitor zone.
Categorii de arii protejate coform legislației românești
1. Arii de interes național
La nivel European România deține cel mai diversificat și valoros patrimoniu natural. Suprafața ariilor naturale protejate de interes național raportată la suprafața țării este de 7%. Conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, cu modificările și completările ulterioare, categoriile de arii naturale protejate de interes național sunt:
Rezervații științifice;
Parcuri naționale – Parcul Național Munții Rodnei, Parcul Național Călimani, Parcul Național Cheile-Bicazului-Hășmaș, Parcul Național Piatra Craiului, Parcul Național Buila-Vânturărița, Parcul Național Defileul Jiului, Parcul Național Retezat, Parcul Național Domogled-Valea Cernei, Parcul Național Semenic, Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, Parcul Național Munții Măcinului, Parcul Național Ceahlau, Parcul Național Cozia;
Monumente ale naturii;
Rezervații naturale;
Parcuri naturale- Parcul Natural Munții Maramureșului, Parcul Natural Vânători-Neamț, Parcul Natural Bucegi, Parcul Natural Putna-Vrancea, Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Parcul Natural Porțile de Fier, Parcul Natural Lunca Mureșului, Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Comana, Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Parcul Natural Defileul Mureșului Superior, Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparcul Platoul Mehedinți;
Ariile naturale protejate de interes național sunt declarate ȋn baza:
Legii nr.5/2000 privind amenajarea teritoriului național, zone protejate;
Hotărârii de Guvern nr.2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone;
Hotărârii de Guvern nr.1581/2005 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone;
Hotărârea de Guvern nr.1143/2007 privind instituirea de noi arii naturale protejate.
Ariile naturale protejate pot fi atribuite ȋn custodie sau pot avea structuri de administrare. Acest proces este reglementat prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile nr.1533/2008 privind aprobarea Metodologiei de atribuire a administrării ariilor naturale protejate care necesită constituirea de structuri de administrare și a Metodologiei de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea de structuri de administrare.
Fig.1 Harta ariilor protejate de interes național.
Arii de interes internațional
Pentru țara noastră, au fost declarate la nivel internțtional următoarele categorii:
Rezervații ale biosferei- Delta Dunării, Retezat, Pietrosul Rodnei;
Zone umede de importanță internațională – Delta Dunării, Insula Mică a Brăilei, Lunca Mureșului, Complexul Piscicol Dumbrăvița, Lacul Techirghiol;
Situri naturale ale patrimoniului natural universal- Delta Dunării;
Geoparcuri- Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparcul Platoul Mehedinți desemnate prin HG 2151/2005 la categoria parcuri naturale.
Arii de interes comunitar
Rețeaua Ecologică Europeană Natura 2000 oferă numeroase informații utile, iar extinderea rețelei prin includerea și gestionarea ariilor naturale protejate din România, reprezintă un pas important ȋn direcția conservării peisajului și biodiversității. În ceea ce privește fondul natural, această rețea servește, atât interesele României cât și celor ale Uniunii Europene.
Rețeaua Natura 2000 reprezintă o structură de protejare a naturii, protejare care nu ȋnseamnă neapărat limitări și restricții. Reeațua Natura 2000 permite, atât conservarea, cât și dezvoltarea pe mai departe a biodiversității României. Astfel se observă oportunități ȋn numeroase direcții: de la un turism durabil la o combinație ȋntre activitățile agricole și alternativele de protejare a naturii.
Înființarea Rețelei Natura 2000 reprezintă fundamentul politicii comunitare de conservare a naturii. Toate statele care au aderat ȋn Uniunea Europeană sau care aspiră la statutul de membru se confruntă cu problematica rețelei Natura 2000 și cu necesitatea de a adopta Directiva Păsări și Directiva Habitate. Fiecare stat membru poate alege propriile mecanisme pentru a se angaja ȋn acest efort colectiv.
Rețeaua Natura 2000 este alcătuită din:
SAC-uri – Arii Speciale de Conservare desemnate pentru habitate naturale (198 prezentate ȋn Directiva Habitate); specii de floră și faună sălbatică (peste 800 prezentate ȋn Directiva Habitate);
SPA-uri – Arii de Protecție Specială Avifaunistică desemnate pentru specii de păsări (aproximativ 200 conform Directivei Păsări);
SCI-uri – Situri de importanță comunitară reprezintă un sit care, ȋn cadrul regiunii sau regiunilor biogeografice cărora le aparține, contribuie ȋn mod semnificativ la menținerea sau readucerea unui habitat sau a unei specii, la un stadiu corespunzător de conservare și, ȋn același timp, la coerența sistemului Natura 2000 precum și la menținerea diversității biologice a regiunii sau regiunilor biogeografice respective.
Directiva privind păsările publicată ȋn anul 1979 a fost primul act legislativ menit să protejeze speciile de păsări și mediile lor naturale și prevede stabilirea la nivel național a unor arii de protecție specială iar directiva privind habitatele publicată ȋn anul 1992, solicită selectarea la nivel național și european a unor arii speciale de conservare.
Ambele directive au fost transpuse ȋn legislație iar România, ca stat membru, are obligația protejării și conservării durabile a speciilor și habitatelor periclitate. Siturile Natura 2000 trebuie să includă activități umane care sunt compatibile cu scopurile conservării, iar oamenii trebuie să ȋnțeleagă, prin propria lor experiență, de ce un anumit sit merită protejat.
Obiectivele Natura 2000 sunt:
Oprirea declinului biodiversității, prin conservarea pe termen lung a celor mai valoroase specii și habitate de interes comunitar;
Protejarea biodiversității Europei;
Promovarea activităților economice benefice.
Avantajele sunt următoarele:
Activitățile economice pot continua ȋntr-un sit Natura 2000, cu condiția evitării activităților care ar putea afecta speciile sau habitatele specifice sitului;
Sunt recunoscute și protejate interesele localnicilor; Natura 2000 nu ȋnseamna scoaterea din uz a terenurilor ci păstrarea practicilor tradiționale agro-pastorale și silvice care nu dăunează patrimoniului existent;
Dezvoltarea turismului și agro-turismului, etichetarea de produse naturale locale ce pot deveni mărci recunoscute, preferate ȋn locul preparatelor artificiale;
Posibilitatea de a atrage fonduri;
Locuri de muncă;
Relaxarea și petrecerea timpului liber;
Promovarea tezaurului natural și cultural.
Ariile naturale protejate sunt clasificate si in functie de regiunile in care este divizata tara noastra. Regiunile Romaniei sunt:
Regiunea Nord – Est;
Regiunea Sud – Muntenia;
Regiunea Sud – Vest;
Regiunea Nord – Vest;
Regiunea Centru;
Regiunea Bucuresti – Ilfov;
Regiunea Sud – Est.
Regiunea Nord – Est este o regiune de dezvoltare ce a fost constituita in baza legii nr.315/2004 privind dezvoltarea regionala in Romania. In tabelul de mai jos sunt enumerate ariile de protectie speciala avifaunistice ca parte integrate a retelei ecologice europene Natura 2000, declarate prin HG nr.1284/2007.
Tab.1. Arii de protecție specială avifaunistice ȋn Regiunea Nord-Est
Exemple de situri de importanță comunitară declarate ca parte integrata a Rețelei europene Natura 2000 prin Ordinul de Ministru nr.1964/2007:
Tab.2. Situri de importanță comunitară in Regiunea Nord-Est.
În Regiunea Sud – Muntenia sunt declarate un număr de 39 de situri de importanță comunitară prin Ordinul de Ministru nr.2387/2011.
Tab.3. Situri de importanță comunitară a Regiunii Sud-Muntenia
În Regiunea Sud-Muntenia au fost declarate un număr de 32 de arii de protecție specială avifaunistică. Aceste arii protejate se regăsesc ȋn tabelul de mai jos:
La nivelul Regiunii Sud-Vest Oltenia au fost desemnate:
14 arii de protecție specială avifaunistică;
28 de arii de importanță comunitară.
Cele 14 arii de protecție specială avifaunistică sunt:
Calafat-Ciuperceni-Dunăre;
Maglavit;
Confluența Jiu-Dunăre;
Bistreț;
Blahnița;
Gruia-Gârla Mare;
Cozia-Buila Vânturărița;
Valea Oltului Inferior;
Domogled-Valea Cernei;
Munții Retezat;
Cursul Dunării-Baziaș-Porțile de Fier;
Munții Almăjului-Locvei;
Confluența Olt-Dunăre;
Frumoasa.
Cele 28 de arii de importanța comunitară sunt prezentate ȋn tabelul de mai jos:
În cadrul Regiunii Nord-Vest sunt desemnate un număr de 170 de arii naturale protejate de importanță națională:
3 Rezervații Științifice;
2 Parcuri Naționale: Parcul Național Munții Rodnei, Parcul Național Călimani;
59 Monumente ale Naturii;
104 Rezervații Naturale;
2 Parcuri Naturale: Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Munții Maramureșului.
În Regiunea Nord-Vest sunt declarate :
71 de situri de importanță comunitară;
17 arii de protecție specială avifaunistică;
1 arie naturală protejată de importanță internațională: Rezervația Biosferei Munții Rodnei.
În Regiunea București-Ilfov au fost declarate următoarele arii naturale protejate:
Lacul Snagov;
Pădurea Snagov;
Zona Naturala Protejată Scroviștea.
Tot din această regiune putem aminti și aria de protecție specială avifaunistică Grădiștea-Căldărușani-Dridu având o suprafață de 6642.3 ha.
Situl de importanță comunitară Scroviștea a fost declarat prin Ordinul ministrului mediului și dezvoltării durabile nr.1964/2007.
În Regiunea Sud-Est există trei arii protejate reprezentând zone umede de interes internațional, declarate situri Ramsar: Delta Dunării, Balta Mică a Brăilei și Lacul Techirghiol.
Capitolul 2
Inființarea si administrarea ariilor naturale protejate
2.1 Condiții de înființare a ariilor naturale protejate
Condițiile de înființare și management a ariilor protejate variază mult de la regiune la regiune și de la țară la țară.
Inființare regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte obiective, cu excepția celor care privesc:
asigurarea securității naționale;
asigurarea securității, sănătății oamenilor și animalelor;
prevenirea unor catastrofe naturale.
Regimul de protecție se stabilește indiferent de destinația terenului și de deținător, iar respectarea acestuia este obligatorie
Inființare regimului de arie naturală protejată se face:
prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal;
prin hotărâre a Guvernului, pentru rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei, geoparcuri, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică;
prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, pentru siturile de importanță comunitară, cu avizul Academiei Române;
2.2 Procedura de inființare
Propunerile pentru inființarea regimului de arie naturală protejată se pot face din inițiativa oricărei persoane fizice sau juridice și se înaintează autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, în vederea promovării actului normativ de desemnare a acestora.
Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor stabilește lista siturilor de importanță comunitară și a ariilor de protecție specială avifaunistică, pe care o transmite Comisiei Europene.
Documentația necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de interes național trebuie să cuprindă:
studiul de fundamentare științifică;
documentația cartografică cu limitele ariei naturale protejate, cu evidențierea categoriilor de folosință a terenurilor (suprafața și situația juridică a terenurilor, cu precizarea proprietarilor la data înființării ariei; hotărârile consiliului comunal, orășenesc, municipal sau județean, după caz, de avizare a suprafeței administrative ce va urma să facă parte din aria naturală protejată);
avizul Academiei Române.
Normativul de conținut al documentației necesare în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de interes național se stabilește de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor și se aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței
Documentația necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de interes comunitar trebuie să cuprindă:
Formularul Standard Natura 2000, stabilit de Comisia Europeană prin Decizia 97/266/CE și aprobat prin Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 207/2006 privind aprobarea conținutului Formularului Standard Natura 2000 și a manualului de completare a acestuia;
avizul Academiei Române.
Documentația necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de interes internațional trebuie să cuprindă:
fundamentarea științifică a sitului patrimoniului natural universal, a zonei umede de importanță internațională, a geoparcului sau a rezervației biosferei, după caz;
documentul prin care se atestă recunoașterea zonei ca arie naturală protejată de interes internațional de către organismele internaționale autorizate;
avizul Academiei Române.
În momentul primirii documentației necesare instituirii regimului de arie naturală protejată, autoritățile competente pentru protecția mediului trebuie să înștiințeze deținătorii și administratorii de terenuri și să inițieze consultări cu toți factorii interesați.
Până la finalizarea procedurii de instituire a regimului de protecție a ariilor naturale protejate, deținătorii bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, indiferent de destinația terenurilor, vor aplica și vor respecta măsurile de protecție, conservare și utilizare stabilite cu caracter provizoriu de autoritățile competente pentru protecția mediului.
2.3 Modalitățile de administrare
Administrarea rezervațiilor biosferei, a parcurilor naționale, a parcurilor naturale și, după
caz, a geoparcurilor, a siturilor patrimoniului natural universal, a zonelor umede de importanță internațională, a siturilor de importanță comunitară, a ariilor speciale de conservare și a ariilor de protecție specială avifaunistică se realizează de către structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.
Rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, geoparcurile, siturile patrimoniului natural universal, zonele umede de importanță internațională, siturile de importanță comunitară, ariile speciale de conservare și ariile de protecție specială avifaunistică care nu necesită structuri de administrare special constituite se administrează prin preluare în custodie.
Modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecție și conservare, se stabilesc avându-se în vedere:
categoria ariei naturale protejate;
întinderea ariei naturale protejate și complexitatea obiectivelor de management;
capacitatea științifică și tehnică și posibilitățile financiare necesare atingerii obiectivelor de conservare.
Responsabilitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecție și conservare, revin:
autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, pentru ariile naturale protejate, declarate prin lege, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor;
Administrației Rezervației Biosferei "Delta Dunării" pentru Rezervația Biosferei "Delta Dunării";
autorităților administrației publice locale, pentru ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale acestora.
Administrarea ariilor naturale protejate și a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural aflate în rețeaua națională de arii naturale protejate se face, potrivit legii, prin:
structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor;
structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică și aflate în subordinea unor regii autonome, companii și societăți comerciale naționale, autorități ale administrației publice locale, servicii descentralizate ale administrației publice centrale, instituții științifice de cercetare și de învățământ din sectorul public și privat, muzee, organizații neguvernamentale, constituite potrivit legii și aflate în coordonarea metodologică a autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor;
structuri de administrare constituite în baza unor parteneriate publice sau public-private de comanagement, în care autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor, prin direcția de specialitate ori prin instituțiile subordonate, este parteneră la funcționarea structurilor de administrare;
persoane fizice și juridice care au calitatea de custode și se află în coordonarea metodologică a autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor;
instituții din subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, delegate special în acest scop, pentru rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, geoparcurile, siturile de importanță comunitară, ariile speciale de conservare, ariile de protecție specială avifaunistică și celelalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecție și care nu au fost preluate în custodie;
Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", aflată în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, pentru Rezervația Biosferei "Delta Dunării".
În cazul rezervațiilor științifice, rezervațiilor naturale, monumentelor naturii, siturilor de importanță comunitară, ariilor speciale de conservare, ariilor de protecție specială avifaunistică și ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecție, care nu sunt cuprinse în perimetrele rezervațiilor biosferei, ale parcurilor naționale sau ale parcurilor naturale, administrarea se poate asigura prin oricare dintre modalitățile prevazute mai sus.
În cazul rezervațiilor științifice, rezervațiilor naturale, monumentelor naturii, siturilor de importanță comunitară, ariilor speciale de conservare, ariilor de protecție specială avifaunistică și ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecție, care sunt cuprinse total sau parțial în perimetrele rezervațiilor biosferei, ale parcurilor naționale și ale parcurilor naturale, administrarea se asigură de către structurile de administrare ale acestora.
Modul de atribuire a administrării, respectiv a custodiei ariilor naturale protejate se stabilește printr-o metodologie care se elaborează de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor și se aprobă prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.
Structurile de administrare special constituite au personalitate juridică și se stabilesc pentru asigurarea administrării ariilor naturale protejate.
Pe lângă structurile de administrare special constituite se înființează consilii consultative de administrare, alcătuite din reprezentanți ai instituțiilor, organizațiilor economice, organizațiilor neguvernamentale, autorităților și comunităților locale, care dețin cu orice titlu suprafețe, bunuri sau au interese în perimetrul ori în vecinătatea ariei naturale protejate și care sunt implicate și interesate în aplicarea măsurilor de protecție, în conservarea și dezvoltarea durabilă a zonei.
Componența și regulamentul de organizare și funcționare a consiliilor consultative de administrare se propun de către administrația ariei naturale protejate și se aprobă prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.
Structurile de administrare special constituite sunt îndrumate de un consiliu științific, cu rol de autoritate științifică, pe teritoriul ariei naturale protejate.
Componența consiliilor științifice se propune de către administrația ariilor naturale protejate, cu avizul Academiei Române, și se aprobă de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor, iar regulamentul de organizare și funcționare a consiliilor științifice se stabilește, cu avizul Academiei Române, prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, în mod unitar pentru toate ariile naturale protejate.
Capitolul 3
Regimul juridic al ariilor naturale protejate din Rețeaua Natura 2000
Constituirea Rețelei Natura 2000
Rețeaua ecologică ,,Natura 2000” este o rețea ecologică europeană de arii naturale protejate și cuprinde arii de protecție specială avifaunistică, stabilite ȋn conformitate cu prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și arii speciale de conservare desemnate de Comisia Europeană și ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice.
“Natura 2000 este cea mai extinsă rețea coordonată de zone protejate din lume, ea cuprinzând peste 26.000 de situri care acoperă aproape o cincime din suprafața noastră de uscat plus importante zone marine. Este o realizare extraordinară, pe care o datorăm Directivei Habitate. Programul LIFE este, de asemenea, un mare succes. În ultimii 20 de ani, el s-a concentrat pe aproximativ 400 de specii, multe dintre acestea fiind aduse ȋn prezent la un stadiu de conservare corespunzător. Europenii pot fi gmândri de aceste rezultate.”
Directiva Habitate și Directiva Păsări trasează cadrul pentru conservarea naturii la scară europeană și asigură protecția a peste 1000 de specii de animale și plante și a peste 200 de tipuri de habitate, inclusiv păduri, pășuni și zone umede de interes pentru Europa din punctul de vedere al conservării.
Rezultatul direct al legislației acestor directive este ,,Natura 2000”, o rețea ecologică paneuropeană de situri protejate, formată ȋn scopul protejării speciilor și habitatelor din ȋntreaga Uniune, ȋn mediul lor natural. În momentul de față rețeaua este aproape completă și acoperă o suprafață echivalentă cu ȋntinderea Germaniei, Poloniei și Republicii Cehe luate ȋmpreună. Siturile ,,Natura 2000” nu sunt numai rezervații naturale, ci se bazează pe un concept mult mai larg de conservare și utilizare sustenabilă, sunt zone unde omul colaborează cu natura.
Regimul juridic al ariilor avifaunistice
Regimul juridic al ariilor avifaunistice reprezintă totalitatea directivelor, legilor și reglementărilor ȋn vigoare ȋn cadrul UE create cu scopul de protejare a naturii. Astfel În cadrul UE este adoptată Directiva Păsări – Directiva Consiliului Europei 79/409 EEC privind conservarea păsărilor sălbatice adoptată la 02/04/1979.
La adoptarea Directivei Păsări s-a ținut cont de următoarele considerații:
Pe teritoriul European al statelor membre, un număr mare de specii de păsări ce trăiesc ȋn mod natural ȋn stare de sălbăticie suferă o regresie a numărului lor, foarte repede ȋn anumite cazuri și că această regresie reprezintă un pericol serios pentru conservarea mediului natural, ȋn special datorită amenințărilor care apasă asupra echilibrelor biologice;
Speciile de păsări care trăiesc ȋn mod natural ȋn stare de sălbăticie pe teritoriul European al statelor membre sunt ȋn mare parte specii migratoare, că astfel de specii constituie un patrimoniu comun și că protecția eficace a păsărilor este o problemă de mediu tipic trasfrontalieră care implică responsabilități comune;
Condițiile de viață ale păsărilor din Groenlanda diferă fundamental de cele din alte regiuni datorită climatului, densității slabe a populației și ȋntinderii astfel această Directivă nu se aplică pentru Groenlanda;
Conservarea speciilor de păsări care trăiesc ȋn mod natural ȋn stare de sălbăticie pe teritoriul statelor membre a UE este necesară ȋn condițiile unei expansiuni specifice de ȋmbunătățire a condițiilor economice ȋn ansamblul comunității;
Măsurile ce trebuie luate trebuie să se aplice diferiților factori care pot acționa la nivelul numărului de păsări, ȋn mod special repercursiunilor activităților umane și mai ales distrugerea de către om și adaptarea acestor măsuri la situația diferitelor specii ȋn cadrul unei politici de conservare;
Conservarea are drept obiect protejarea pe termen lung și gestionarea resurselor naturale ȋn calitate de parte integrantă a patrimoniului popoarelor europene și permite reglementarea acestor resurse și funcționarea pe baza măsurilor necesare menținerii și adaptării echilibrelor naturale ale speciilor ȋn limitele posibilului;
Conservarea, menținerea sau restabilirea unei diversități și a unei suprafețe suficiente de habitat sunt indispensabile conservării tuturor speciilor de păsări;
Anumite specii de păsări trebuie să facă obiectul măsurilor de conservare specială privind habitatul ȋn scopul asigurării supraviețuirii și reproducerii lor ȋn aria de distribuție și ca aceste măsuri trebuie de asemenea să țină cont de speciile migratoare și să fie coordinate ȋn vederea constituirii unei rețele coerente;
Pentru a evita ca interesele comerciale să nu exercite o presiune nocivă aupra nivelului de prelevare, este necesar să se instaureze o interdicție generala de comercializare si să se limiteze orice derogare numai la speciile al căror statut biologic o permite;
Anumite specii pot fi obiectul actelor de vânătoare având ȋn vedere nivelul de populare, de distribuție geografică și de coeficientul de reproducere dar aceste acte trebuie să fie compatibile cu menținerea populației acestor specii la un nivel satisfăcător;
Având ȋn vedere anumite situații specifice trebuie să se prevadă o posibilitate de derogare, ȋn anumite condiții-ȋnsoțite de o supraveghere a Comisiei;
Conservarea păsărilor reprezintă ȋn special conservarea păsărilor migratoare, se ridică problema pentru care sunt necesare lucrări științifice iar aceste lucrări vor permite ȋn plus o evaluare a eficacității măsurilor luate;
Comisia va pregati și va comunica statelor membre UE o dată la 3 ani un raport de sinteză bazat pe informațiile pe care statele membre I le va adresa privind aplicarea dispozițiilor naționale luate ȋn virtutea acestei Directive.
Directiva Păsări are 19 articole prin care se hotărasc următoarele:
Directiva se referă la toate speciile de păsări care trăiesc ȋn mod natural ȋn stare de sălbăticie pe teritoriul statelor membre UE și are drept obiectiv protecția, gestionarea și reglementarea acestor specii, precum și exploatarea lor;
Statele membre UE iau toate măsurile necesare pentru menținerea sau adaptarea tuturor speciilor vizate și care corespund exigențelor ecologice, științifice și culturale, ținându-se seama de exigențele economice și recreaționale;
Statele membre UE iau toate măsurile necesare pentru prezervarea, menținerea și restabilirea biotopurilor și a habitatului luând măsuri pentru crearea de zone de protecție, ȋntreținerea și amenajarea habitatului ce se află ȋn interiorul și exteriorul suprafețelor de protecție, restabilirea biotopurilor distruși și crearea biotopurilor;
Toate speciile protejate conform anexei 1 a acestei Directive fac obiectul măsurilor de conservare speciale ținându-se cont de speciile amenințate cu dispariția, de speciile vulnerabile la anumite modificări a habitatului lor, de speciile considerate ca fiind rare deoarece numărul lor este restrâns și alte specii care necesită o atenție specială ȋn vederea specificației habitatului lor;
Statele membre UE iau măsuri necesare pentru instaurarea unui regim general de protecție a tuturor speciilor de păsări vizate și care comportă ȋn general interdicția de a ucide sau captura intenționat, de a distruge sau a produce pagube cuiburilor și ouălor, de a deține păsări din specii a căror vânătoare și captură nu este permisă;
Statele membre UE interzic, pentru toate speciile de păsări vizate din anexa 1 vânzarea, transportul pentru vânzare cât și punerea ȋn vânzare a acestor specii de păsări vii sau moarte. Statele care doresc să comercializeze astfel de specii fără a o pune ȋn pericol trebuie să se adreseze Comisiei care va face un studiu și care va face o recomandare statului respectiv și va stabili dacă aprobă comercializarea speciei respective;
Statele membre UE se asigură că practica vânatului respectă principiile unei utilizări raționale și a unei reglări echilibrate din punct de vedere ecologic al speciilor de păsări și ca această practică să fie compatibilă ȋn ceea ce privește popularea acestor specii.Trebuie asigurată legislația necesară care să nu permită ca ȋn perioada de reproducere și dependență să fie vânate;
În privința vânatului, capturării sau uciderii păsărilor care fac obiectul acestei Directive, statele membre UE interzic recurgerea la toate mijloacele, instalațiile sau metodele de captură sau ucidere masivă și neselectivă și care poate antrena local dispariția unei specii;
Statele membre UE pot face unele derogări dacă nu există alte situații satisfăcătoare pentru motive precum :
ȋn interesul sănătății și securității publice;
ȋn interesul securității aeriene;
pentru a preveni pagube importante aduse culturilor, vitelor, pădurilor, pescăriilor și apelor;
pentru protecția florei și faunei;
pentru scopuri de cercetare și ȋnvățământ, de repopulare, de reintroducere cât și pentru creștere.
Pentru a permite, ȋn condiții strict controlate și ȋn mod selective, captura, detenția sau orice exploatare judicioasă a anumitor păsări ȋn cantități mici.
Derogările trebuie să menționeze:
speciile care fac obiectul derogărilor;
mijloacele, instalațiile sau metodele de captură sau de ucidere autorizate;
condițiile de risc și circumstanțele de timp și de loc ȋn care aceste derogări pot fi luate;
autoritatea abilitată să declare că condițiile solicitate sunt respectate, să decidă ce mijloace sau metode pot fi puse ȋn funcțiune ȋn ce limite și prin ce persoane;
controalele ce pot fi operate.
Statele membre UE adresează Comisiei ȋn fiecare an un raport privind aceste decizii de derogare.
Prin această Directivă se ȋncurajează cercetările și lucrările necesare ȋn scopul protecției, gestiunii și exploatării tuturor speciilor de păsări care fac obiectul acesteia;
Statele membre UE trebuie să vegheze ca introducerea eventuală de specii de păsări ce nu traiesc natural ȋn stare de sălbăticie pe teritoriul European să nu aducă nici un prejudiciu florei și faunei locale;
Statele membre UE adresează Comisiei o dată la 3 ani un raport privind aplicarea dispozițiilor naționale luate ȋn virtutea acestei Directive;
Aplicarea măsurilor luate ȋn virtutea acestei Directive nu poate conduce la o degradare a situației actuale ȋn privința conservării tuturor speciilor protejate;
Statele membre UE pot pretinde măsuri de protectție mai stricte decât cele prevăzute prin această Directivă;
Pentru adaptarea la progresul tehnic și științific sunt necesare modificări ale acestei Directive care se fac de organe abilitate;
În scopul acestor modificări s-a instituit un Comitet compus din reprezentanți ai statelor membre și prezidat de un reprezentant al Comisiei;
Comisia hotărăște măsurile care se impun după avizul Comitetului sau ȋn lipsa acestui aviz Comisia supune Consiliului o propunere privind măsurile care trebuie luate;
Statele membre UE pun ȋn vigoare dispoziții legislative, reglementare și administrative necesare pentru a se conforma acestei Directive. Statele membre comunică Comisiei textul dispozițiilor esențiale de drept intern pe care ȋl adoptă ȋn domeniul guvernat de această Directivă. Fiecare țară membră a UE are o legislație proprie care implementează toate cerințele acestei Directive.
România ca țară membră a UE a trebuit sa adopte o serie de legi, ordonanțe și regulamente privind protecția păsărilor și habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.
Astfel a fost adoptată Hotărârea nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integranta a rețelei ecologice europene Natura 2000 ȋn România.
Această Hotărâre stabilește următoarele:
Se instituie regimul de arie naturală protejată și se aprobă ȋncadrarea ȋn categoria de management ca arie de protecție specială avifaunistică;
Se stabilesc hărțile la scara de 1:100.000, cu delimitarea ariilor de protecție avifaunistică;
Se stabilește lista ariilor de protecție specială avifaunistică;
Hărțile se pun la dispoziția factorilor interesați de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului;
Limitele ariilor de protecție specială avifaunistice se pun la dispoziția tuturor instituțiilor și persoanelor interesate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului prin intermediul paginii de internet;
Pentru toate planurile, programele și proiectele care urmează să se desfășoare ȋn ariile de protecție specială avifaunistică se aplică prevederile legale referitoare la procedura de realizare a evaluării de mediu pentru planuri și programe și la procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului;
Raportul de mediu, respectiv raportul de evaluare a impactului asupra mediului trebuie să evidențieze toate speciile de păsări de interes comunitar din situl respectiv și să propună măsuri de reducere a impactului planului, programului sau proiectului asupra acestora sau măsuri de conservare;
Managementul ariilor de protecție specială avifaunistică constituite pe terenuri forestiere se stabilește cu avizul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură;
Se aprobă formularele standard completate pentru ariile de protecție specială avifaunistică;
Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului face demersurile necesare ȋn vederea transmiterii formularelor standard completate pentru ariile de protecție specială avifaunistică la Comisia Europeană.
În vederea gestionării eficiente a acestor zone speciale avifaunistice sunt create Regulamente pentru fiecare arie protejată. Scopul Regulamentului este de a promova un model de gestiune durabilă care să permită conservarea biodiversității ȋn concordanță cu dezvoltarea sistemelor socio-economice adiacente. Elaborarea regulamentelor pentru aceste arii protejate au ȋn vedere și scopul și regimul de management stabilit prin OUG 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.49/2011.
Regimul habitatelor naturale din Rețeaua Natura 2000
În cadrul UE este adoptată Directiva Habitate – Directiva Consiliului Europei 92/43 EEC privind conservarea atât a speciilor de plante și animale sălbatice, cât și a habitatelor naturale din UE, prin ȋnființarea Ariilor Speciale de Conservare.Toate acțiunile bazate pe această directivă sunt axate pe menținerea unui statut de conservare favorabil sau pe reabilitarea speciilor și habitatelor propuse.Toate măsurile de conservare trebuie să aibă ȋn vedere și aspecte economice și sociale la nivel regional și locale.
Directiva Habitate stabilește următoarele directive:
Se constituie o rețea ecologică europeană coerentă de zone speciale de conservare, sub numele de ,,Natura 2000’’, compusă de situri care adăpostesc tipuri de habitate naturale și de habitate ale speciilor ce figurează ȋn care va asigura menținerea sau restabilirea tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor ȋntr-o stare de conservare favorabila. Fiecare stat membru UE contribuie la crearea acestei ret țele proporțional cu reprezentarea, pe teritoriul lor a tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor și desemnează situri ca zone speciale de conservare;
Fiecare stat membru UE propune o listă de situri indicând tipurile de habitate naturale și speciile indigene pe care le adăpostesc. Pentru speciile de animale care ocupă teritorii vaste, aceste situri corespund locurilor care prezintă elementele fizice și biologice esențiale pentru viața și reproducerea lor. Lista se transmite Comisiunii, ȋn trei ani de la notificarea Directivei, ȋn același timp, cu informațiile relative la fiecare sit. Aceste informații vor cuprinde o hartă a sitului, numele lui, localizarea, ȋntinderea ca și datele rezultând din aplicarea criteriilor din Directiva și sunt transmise pe baza unui formular stabilit de Comisiune. Comisiunea stabilește, ȋn acord cu fiecare stat membru UE, un proiect de listă a siturilor de importanță comunitară, pornind de la listele statelor membre UE și identificând siturile care adăpostesc unul sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare ori una sau mai multe specii prioritare.
Lista siturilor selecționate ca situri de importanță comunitară, identificând situri ce adăpostesc unul sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare sau una sau mai multe specii prioritare, este adoptată de Comisiune și este stabilită ȋntr-un interval de șase ani de la notificarea Directivei.
Odată ce un sit de importanță comunitară a fost adoptat ȋn baza acestei Directive, statul respectiv desemnează acest sit ca zonă specială de conservare, stabilind prioritățile ȋn funcție de importanța siturilor pentru menținerea sau restabilirea, ȋntr-o stare de conservare favorabilă, a unui tip de habitat natural,ca și ȋn funcție de pericolele de degradare sau distrugere la care aceste situri sunt expuse.
Pentru zonele speciale de conservare, Statele Membre ale UE stabilesc măsurile de conservare necesare prin planuri de gestiune adecvate specific siturilor sau integrate ȋn alte planuri de amenajare și măsuri legale, administrative sau contractual adecvate care corespund necesităților ecologice a tipurilor de habitate naturale și a speciilor prezente ȋn situri. Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului dar susceptibil de a afecta acest sit ȋn mod semnificativ, face obiectul unei evaluări adecvate a incidentelor asupra sitului, ținând seama de obiectivele de conservare a sitului. În lumina concluziilor evaluării implicațiilor asupra sitului, autoritățile naționale nu vor accepta planul sau proiectul decât după ce s-au asigurat că el nu va afecta negativ integritatea sitului. Dacă contrar concluziilor negative a evaluării implicațiilor și ȋn absența soluțiilor alternative, un plan sau un proiect trebuie totuși realizat, din motive imperative de interes public major, inclusiv de natură socială sau economic. Statul Membru UE ia toate măsurile compensatoare necesare pentru a asigura coerența generală a Rețelei Natura 2000 este protejată.
În paralel cu propunerile privind siturile susceptibile de a fi desemnate ca zone speciale de conservare ce adăpostesc tipuri de habitate naturale prioritare sau specii prioritare, Statele Membre UE comunică Comisiunii, după necesități, sumele pe care le estimează ca necesare, ȋn cadrul cofinanțării comunitare, pentru a le permite ȋndeplinirea obligațiilor ce decurg din această Directivă.
Acolo unde este necesar, ȋn cadrul politicilor lor de amenajare a teritoriului și de dezvoltare și de ȋmbunătățire a coerenței ecologice a Rețelei Natura 2000, Statele Membre UE se străduiesc să ȋncurajeze gestiunea elementelor de episaj care sunt de importanță majoră pentru flora și fauna sălbatică.
Statele Membre UE asigură supravegherea stării de conservare a habitatelor naturale și speciilor ținând seama ȋn mod particular de tipurile de habitate naturale prioritare și de speciile prioritare.
Statele Membre UE iau măsurile necesare pentru instaurarea unui sistem de protecție strictă a speciilor animale, ȋn zona de răspândire naturală, interzicând:
Orice formă de capturare sau de ucidere a specimenelor acestor specii ȋn natură;
Perturbarea intenționată a acestor specii ȋn cursul perioadei de reproducere, de crestere, de hibernare și de migrație;
Distrugerea sau culegerea intenționată a ouălor din natură;
Deteriorarea sau distrugerea locurilor de reproducere sau odihnă.
Statele Membre UE iau măsurile necesare pentru instaurarea unui sistem de protecție strictă a speciilor vegetale interzicând:
Ruperea florilor și fructelor;
Culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau distrugerea cu intenție, ȋn natură, a acestor plante, ȋn zona lor de răspândire naturală;
Deținerea, transportul, comerțul sau schimbul și oferirea ȋn scop de vânzare a specimenelor din astfel de specii, prelevate din natură.
Dacă Statele Membre consideră necesar, ele iau măsuri pentru ca prelevarea din natură de specimene ale speciilor de faună și floră precum și exploatarea lor să fie compatibilă cu menținerea lor ȋntr-o stare de conservare favorabilă. Aceste măsuri pot cuprinde:
Reglementări privind accesul ȋn anumite zone;
Interdicția temporară sau locală a prelevării de specimene din natură și a exploatării unor anumite populații;
Reglementarea perioadelor și modurilor de prelevare a specimenelor;
Aplicarea, ȋn cursul prelevării de specimene, de reguli cinegetice și de pescuit care respectă conservarea acestor populații;
Instaurarea unui sistem de autorizare a prelevării de specimene sau cote;
Reglementarea cumpărării, vânzării, oferirii spre vânzare, deținerii sau transportului ȋn vederea vânzării a specimenelor;
Creșterea ȋn captivitate de specii animale ca și ȋnmulțirea artificiala a speciilor vegetale, ȋn condiții strict controlate, ȋn vederea reducerii prelevării de specimene din natură;
Evaluarea efectului măsurilor adoptate.
Pentru capturarea sau uciderea unor specii din fauna sălbatică și ȋn cazurile unde sunt aplicate derogari, Statele Membre interzic utilizarea mijloacelor neselective susceptibile de a cauza dispariția locală sau disturbarea gravă a populațiilor unor specii.
Dacă nu există o alternativă satisfăcătoare și derogarea nu este ȋn detrimentul menținerii populațiilor speciilor ȋntr-o stare de conservare favorabilă, Statele Membre UE pot deroga de la articolele 12,13,14,15 pentru următoarele situații:
ȋn interesul protecției faunei și florei sălbatice și a conservării habitatelor naturale;
ȋn interesul sănătății și securității publice sau pentru alte rațiuni de interes major, inclusiv de natura socială sau economică și pentru motive de importanță primordială pentru mediu;
ȋn scopuri de cercetare și educație, de repopulare și de reintroducere a acestor specii și pentru operațiuni de reproducere necesare ȋn acest scop, inclusiv pentru propagarea artificială a plantelor.
La fiecare șase ani statele membre UE ȋntocmesc un raport asupra aplicării dispozițiilor acestei Directive. Raportul cuprinde informații privind măsurile de conservare și evaluările impactului acestor măsuri asupra stării de conservare a tipurilor de habitate și a speciilor.
Statele membre UE și Comisiunea ȋncurajează cercetările și lucrările științifice necesare cu privire la obiectivele și obligațiile care decurg din această Directivă și ȋncurajarea cooperării transfrontaliere ȋntre Statele Membre UE ȋn materie de cercetare.
Comisiunea este asistată de un Comitet compus din reprezentanți ai țărilor membre UE și prezidat de un reprezentant al Comisiunii.
Reprezentantul comisiunii propune comitetului un proiect de măsuri de luat. Comitetul ȋși dă avizul acestui proiect ȋntr-un interval de timp pe care președintele ȋl poate stabili ȋn funcție de urgența problemei ȋn cauză. Comisiunea adoptă măsuri propuse dacă ele sunt conforme cu avizul Comitetului.
La punerea ȋn aplicare a dispozițiilor acestei Directive Statele Membre UE studiază oportunitatea reintroducerii speciilor protejate pe teritoriul lor, dacă această măsură este susceptibilă să contribuie la conservarea lor.
Capitolul 4
Regimul juridic al Rezervației biosferei Delta Dunării
Constituirea rezervației
Dunărea,al doilea fluviu ca mărime din Europa cu o lungime de peste 2860 km și care colectează apele dintr-un bazin hidrografic impresionant, peste 80% din suprafața Europei,formează la vărsarea ȋn Marea Neagră o deltă. Delta Dunării este una dintre cele mai frumoase din Europa și chiar din lume, cunoscută ca fiind una din marile zone umede ale planetei.
Întinderile de apă și uscat care s-au format aici conferă condiții de viață pentru un număr mare de specii de plante și animale. Aici se ȋntâlnesc un număr mare de plante acvatice și terestre, colonii de pelicani și cormorani precum și un număr mare de alte păsări acvatice care trăiesc sau vin ȋn deltă pentru a cuibări sau ierna.
Prin diversitatea habitatelor și a formelor de viață pe care le găzduiește, Delta Dunării constituie un adevărat muzeu al biodiversității, o bancă de gene naturală de valoare inestimabilă pentru patrimoniul natural universal. Multe specii vegetale și animale au constituit importante resurse naturale, exploatabile economic care au atras populația spre aceste locuri din cele mai vechi timpuri. Astfel s-au ȋnființat așezări omenești cu scopul de exploatare și valorificare a resurselor naturale, dezvoltându-se activități economice tradiționale și relații sociale caracteristice. În timp, a apărut tendința de supraexploatare a unor resurse naturale, manifestându-se printr-o presiune crescută asupra resurselor de pește și pasuni sau tendința de dezvoltare a unor activități economice nepotrivite sistemului deltaic.
situatia investiției pentru exploatarea nisipurilor de la Caraorman, care a avut drept consecință dereglarea echilibrului natural existent prin dispariția unor zone de reproducere naturală a peștelui sau a altor specii;
colmatarea unor canale;
apariția fenomenului de eutrofizare a apei lacurilor și bălților (reducerea transparenței apelor și a concentrației de oxigen care duce la dispariția faunei acvatice).
Efectele negative generate de activitatea umană din interiorul deltei, conjugate cu alte activități din afara acesteia, afectează echilibrul ecosistemelor naturale astfel, fiind necesare unele măsuri de reducere a fenomenelor negative, de refacere a unor zone afectate, de protejare a celor existente a căror valoare nu este afectată.
Aceste argumente au dus la declararea Deltei Dunării, de catre Guvernul României ȋn 1990, rezervație a biosferei, hotărâre confirmată și de către Parlamentul României prin Legea 82/1993.
Valoarea universală a rezervației a fost recunoscută prin includerea acesteia ȋn rețeaua internațională a rezervațiilor biosferei, ȋn cadrul Programului ,,Omul și Biosfera” (MAB), lansat de UNESCO ȋn 1970, deoarece Delta Dunării ȋndeplinește principalele caracteristici ale unei rezervații a biosferei:
Cea mai ȋntinsă zonă compactă de stufăriș de pe planet;
Un muzeu viu al biodiversității, 30 de tipuri de ecosisteme;
Banca de gene naturală, de valoare inestimabilă pentru patrimoniul natural universal.
Rezervația Biosferei Delta Dunării a fost recunoscută ȋn septembrie 1991, ca fiind Zonă umedă de importanță internațională, ca habitat al păsărilor de apa – Convenția RAMSAR. Valoarea de patrimoniu natural universal a Rezervației Biosferei Delta Dunării a fost recunoscută prin includerea ȋn Lista Patrimoniului Mondial Cultural și Natural, ȋn decembrie 1990.
Valoarea patrimoniului natural și eficiența planului de management ecologic aplicat pe teritoriul rezervației au fost recunoscute prin acordarea ȋn anul 2000 a Diplomei Europene pentru arii protejate.
Deoarece delta constituie ȋn partea de nord granița dintre România și Ucraina a fost nevoie de colaborare ȋntre cele două țări astfel ȋn anul 1999 Rezervația Biosferei Delta Dunării a fost inclusă ȋmpreună cu Rezervația Biosferei Dunării din Ucraina ȋn rețeaua internațională a rezervațiilor biosferei transfrontalieră.
În conformitate cu prevederile Legii nr.82/1993 se constituie Rezervația Biosferei “Delta Dunării” denumită rezervație, zonă de importanță ecologică națională și internațională, care cuprinde următoarele unități fizico-geografice:
Delta Dunării;
Complexul lagunar Razim-Sinoe;
Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii;
Sectorul Isaccea – Tulcea cu zona inundabilă;
Sărăturile Murighiol-Plopu;
Litoralul Mării Negre de la Brațul Chilia până la Capul Midia;
Apele maritime interioare și marea teritorială, până la izobata de 20 m inclusiv.
Suprafața totală a Rezervației Biosfera Delta Dunării este de 5800 km² astfel:
3510 km² delta propriu zisă-sectorul românesc;
-1145 km² Complexul lacustru Razim-Sinoie;
1030 km² apele marine până la izobata de 20 m;
13 km² albia Dunării ȋntre Cotul Pisicii și Isaccea;
102 km² lunca inundabilă a Dunării ȋntre Isaccea și Tulcea.
Delta Dunării
Delta Dunării reprezintă teritoriul cuprins ȋntre prima bifurcație a Dunării (Ceatalul Chiliei), marginit la est de litoralul Mării Negre, la nord de brațul Chilia și la sud de complexul lacustru Razim-Sinoie. Delta Dunării propriu zisă este cea mai mare componentă a rezervației și are o suprafață totală de circa 4178 km², din care 3510 km² pe teritoriul României iar restul se gasește pe partea stângă a brațului Chilia ȋn Ucraina. În deltă se disting două mari sectoare delta fluviatilă și delta fluvio-maritimă.
Delta fluvială reprezintă partea cea mai veche din spatial deltaic care s-a format ȋntr-un vechi golf al Dunării. Principala sa caracteristică este suprafața mare a grindurilor fluviale, ȋn timp ce ariile depresionare sunt mai mici și cu multe lacuri, aflate ȋntr-un grad ȋnaintat de colmatare.
Delta fluvio-maritimă se desfășoară ȋntre aliniamentul grindurilor maritime Letea-Caraorman-Crașnicol ȋn vest și țărmul mării ȋn vest. Delta fluvio-maritimă cuprinde grindurile maritime Letea, Caraorman, Sărăturile și complexul lacustru Roșu-Puiu și suferă modificări importante la contactul cu Marea Neagră.
Complexul lagunar Razim-Sinoie
Complexul lagunar Razim-Sinoie este situat ȋn sudul Deltei Dunării și ocupă o suprafață totală de circa 1145 km², din care suprafața lacurilor este de 863 km². Complexul a suferit mari modificări datorită acțiunii umane fiind transformat ȋn rezervor de apă dulce pentru alimentarea sistemelor de irigații amenajate ȋn jurul complexului.
Dunărea maritimă
Dunărea maritimă este o componentă deltaică dispusă ȋntre Ceataulul Ismail și limita vestică a rezervației-Cotul Pisicii, ȋntre milele 43 și 74.
Zona inundabilă Isaccea-Tulcea
Este situată ȋn amonte de municipiul Tulcea. Zona are aspectul unei depresiuni și constituie un sector de luncă neȋndiguit care determină ca ȋn timpul apelor mari de primăvară zona să fie inundată alimentând lacurile și zonele mlăștinoase acoperite cu stuf și plaur.
Sărăturile Murighiol-Plopu
Lacul Sărături, situat pe terasa Dunării, are o lungime de 2 km și o lățime de 500 m. Apele lacului sunt puternic salinizate și sunt caracterizate printr-o mare bogăție de zooplancton și fitoplancton.
Litoralul Mării Negre de la Brațul Chilia până la Capul Midia
De la gura de vărsare a brațului Musura și până la Capul Midia (cca 150km), țărmul este jos, instabil și nisipos cu dune și cordoane litorale, cu plaje largi de la gura brațului Chilia (canalul stambulul vechi) până la Capul Midia țărmul este jos, clădit de valuri și de curentul litoral. În sectorul de nord se află Delta Dunării, cu o ușoară proeminentă ce se ridică deasupra apei cu 0.46 m. La sud de gura brațului Sfântu Gheorghe se prelungește pe lânga țărmul mării Insula Sahalin, pe o distanță de cca 20 km, până la Ciotic. De aici și până la Capul Midia, țămul se arcuiește usor spre vest, izolând complexul Razim prin două cordoane litorale: cordonul Dranov-Crasnicol-Insula Serpilor și cordonul Perișor-Chituc.
Prin rezervație a biosferei, se ȋnțelege zona geografică cu suprafețele de uscat și de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, ȋn care există elemente și formațiuni fizico-geografice, specii de plante și animale care ȋi conferă o importanță biogeografică și estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural, național și universal, fiind supusă unui regim special de administrare ȋn scopul protecției și conservării acesteia prin dezvoltarea așezărilor umane și organizarea activităților economice ȋn corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic și a resurselor sale naturale.
Teritoriul rezervației este delimitat ȋn următoarele zone:
Zone cu regim de protecție integral;
Zone tampon cu regim diferențiat de protecție ȋn care se pot desfășura unele activități umane, precum și zone de reconstrucție ecologică;
Zone economice ȋn care se pot desfășura activități economice tradiționale.
Zonele cu regim de protecție integrală sunt protejate, ȋn mod obligatoriu, de zone tampon.
Fig.2 Rezervația Biosferei Delta Dunării
4.2 Administrarea rezervatiei
Pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes național al rezervației, precum și pentru refacerea și protecția unităților fizico-geografice a fost ȋnființată Administrația Rezervației, instituție publică cu personalitate juridică, cu sediul ȋn municipiul Tulcea ȋn subordinea Minsterului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.
Conducerea Administrației Rezervației este realizată de Consiliul științific, ȋn subordinea căruia se află Colegiul executiv, ca organ de aplicare a hotărârilor Consiliului Științific. Guvernatorul este președintele Consiliului științific și al Colegiului executiv. Din consiliul științific fac parte și trei personalități din teritoriu propuse de Consiliul Județean Tulcea. Guvernatotul și membrii Consiliului științific sunt numiți de Guvern, la propunerea Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, cu avizul prefectului județului Tulcea și al Academiei Române.
În componența Administrației Rezervației funcționează Corpul de inspecție și pază. Corpul de inspecție și pază realizează supravegherea ȋntregului teritoriu al rezervației și sancționează nerespectarea măsurilor de protecție stabilite ȋn statutul rezervației.
Organizarea și funcționarea Administației Rezervației se stabilesc prin statut propriu, avizat de Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecția Mediului și Academia Română și aprobat de Guvern, ȋn termen de 30 de zile de la intrarea ȋn vigoare a legii. La ȋntocmirea statutului se are ȋn vedere alinierea la cerințele internaționale ȋn problema protecției și reconstrucției mediului, precum și la convențiile internaționale la care România este parte, privind exploatarea căilor navigabile ale Dunării și a sectorului maritim aferent rezervației.
La propunerea Administrației Rezervației, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului emite norme tehnice privind desfășurarea activității economico-productive, de turism și agrement, pe teritoriul rezervației, ȋn vederea prevenirii poluării și a perturbării echilibrului ecologic astfel.
Administrația Rezervației are următoarele atribuții:
evaluează starea ecologică a patrimoniului natural, organizează cercetarea științifică, asigură măsurile necesare conservării și protecției genofondului și biodiversității;
stabilește și aplică măsurile de reconstrucție ecologică a ecosistemelor deltaice;
identifică,delimitează și propune Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului declararea zonelor funcționale ale rezervației;
evaluează starea resurselor naturale și a nivelului de valorificare a acestora, ȋn acord cu potențialul lor de regenerare și cu capacitatea de suport a ecosistemelor;
sprijină și protejează activitățile economice tradiționale ale populației locale;
avizează planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism de pe teritoriul rezervației, elaborate potrivit legii;
emite acordul și autorizația de mediu privind organizarea și desfășurarea activităților economico-productive, de turism și agrement de către persoane fizice sau juridice, ȋn concordanță cu cerințele conservării biodiversității și a structurilor ecologice specifice;
stabilește ȋmpreună cu titularul dreptului de administrare, locurile și condițiile de desfășurare a activităților de vânătoare și pescuit sportiv;
promovează activități de cercetare și cooperare științifică internațională;
organizează acțiunile de informare și educație ecologică;
conlucrează cu Regia Autonomă a Apelor ȋn vederea gospodăririi apelor și efectuării lucrărilor hidrotehnice necesare;
cooperează cu comisiile interdepartamentale și comisiile județene de apărare ȋmpotriva calamităților sau catastrofelor;
colaborează cu autoritățile administrației publice pentru protejarea intereselor localnicilor precum și pentru creșterea calității vieții și a standardului de civilizație;
stabilește, ȋmpreună cu Ministerul Transporturilor, regulile de circulație și acces pe brațele Dunării pentru bărci, șalupe, nave fluviale și maritime;
exercită activitatea de control cu privire la respectarea normelor de protecție a mediului ȋn porturi, la instalațiile portuare din perimetrul rezervației;
Administrației Rezervației vor fi acoperite din subvenții de la bugetul de stat, din donații și din surse proprii. Dreptul populației locale din teritoriul Rezervației Biosferei “Delta Dunării” de a păstra obiceiurile specifice locale și activități economice tradiționale este garantat. Administrația Rezervației va asigura, după caz, prin compensații, continuitatea activităților economice tradiționale.
Suprafețele terestre și acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă, care intră ȋn componenta Rezervației Biosferei “Delta Dunării”, ȋmpreună cu resursele naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes național, ȋn administrarea directă a organului unic de conducere a rezervației.
Persoanele fizice sau juridice care dețin, cu titlu de propietate, terenuri pe teritoriul rezervației sunt obligate să le gospodărească prin mijloace ecologice admise, tradiționale sau recomandate de autoritățile științifice.
Pentru valorificarea resurselor terestre și acvatice din zonele valorificabile economic, Administrația Rezervației Biosferei “Delta Dunării” propune Guvernului concesionarea, ȋn condițiile legii a unor suprafețe de terenuri și ape agenților economici autorizați și populației locale, care are drept de preemptiune.
Constituie contravenții următoarele fapte (dacă nu sunt săvârșite ȋn astfel de condiții ȋncât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni):
executarea lucrărilor de amenajare și construcție, de orice natură ar fi ele, fără autorizația Administrației Rezervației;
pescuitul sportiv ȋn zone interzise sau ȋn perioadele de prohibiție;
recoltarea sau distrugerea ouălor păsărilor sălbatice, distrugerea cuiburilor sau a locurilor de cuibărit ale acestora;
producerea, prin orice mijloace, de zgomote intense ȋn perimetrele zonelor de cuibărit sau de adăpost ale păsărilor, semnalizate ȋn mod corespunzător;
pătrunderea ambarcațiunilor ușoare ȋn zone cu regim de protecție integral;
fotografierea sau filmarea ȋn scop comercial fără plata taxelor legale;
vânarea păsărilor sălbatice admise la vânat fără plata taxei de autorizare a vânatului ȋn zone interzise vânatului ȋn perioadele de prohibiție sau cu depășirea numărului de piese autorizat pentru vânare de către Administrația Rezervației;
recoltarea sau incendierea stufului, a papurii și a fânului din zonele aparținând patrimoniului natural ale rezervației, fără autorizație din partea Administrației Rezervației, cu excepția recoltării stufului, papurii și a fânului pentru necesitățile populației locale;
vânarea sau capturarea mamiferelor sălbatice mici, admise la vânat;
defrișarea vegetației lemnoase din zonele aparținând patrimoniului natural al rezervației fără autorizație din partea Administrației Rezervației sau cu ȋncălcarea condițiilor autorizate;
recoltarea, ȋn scopul comercializării, din zonele care aparțin patrimoniului natural al rezervației, a fructelor de pădure, a ciupercilor, plantelor medicinale și a unor organisme acvatice, altele decât peștii, fără autorizație din partea Adminuistrației Rezervației;
pășunatul ȋn zonele cu regim de protecție ecologică integrală;
folosirea pe teritoriul rezervației, ȋn activitățile de agricultură, silvicultură și piscicultură, a unor produse chimice și utilaje de administrare a acestora, fără actele de reglementare emise de Administrația Rezervației sau cu ȋncălcarea condițiilor de autorizare;
deteriorarea malurilor naturale sau amenajate, a terenurilor și a vegetației prin deplasarea unor utilaje sau prin efectuarea unor lucrări;
tăierea sau deteriorarea arborilor declarați monumente ale naturii sau din zone cu regim de protecție ecologică integrală, abandonarea utilajelor sau a ansamblurilor ȋn locuri neamenajate,indiferent de proprietarul terenului;
recoltarea speciilor de plante declarate monumente ale naturii;
vânarea de căpriori și de mistreți;
circulația cu nave de putere medie și mare ȋn zone interzise de pe teritoriul rezervației peste limitele admise;
deversarea de pe nave a deșeurilor de orice natură;
pescuitul industrial, ȋn zonele care constituie patrimoniul natural al rezervației, fără actele de reglementare emise de Administrația Rezervației sau cu ȋncălcarea condițiilor de autorizare;
pescuitul comercial cu traulere ȋn interiorul zonei maritime de coastă, delimitată de izobata de 20 m;
neanunțarea imediată a poluărilor accidentale grave, de către cei care le-au cauzat autorităților competente, precum și neluarea măsurilor posibile pentru limitarea urmărilor acestora;
pescuitul comercial ȋn perioadele de prohibiție, pescuitul sturionilor, ȋn sectoarele dunărene de pe teritoriul rezervației, fără autorizație sau cu ȋncălcarea condițiilor autorizate;
transportul, depozitarea, scufundarea sau neutralizarea deșeurilor periculoase pe teritoriul rezervației;
organizarea și desfășurarea de activități economice, de turism și agrement, ȋn zone aparținând patrimoniului natural ale rezervației, fără actele de reglementare emise de Administrația Rezervației sau cu ȋncălcarea condițiilor de autorizare;
poluarea apelor și a terenurilor de pe teritoriul rezervației prin deversarea de ape uzate sau ȋmpraștierea de deșeuri rezultate din activități economice;
Contravențiile se constată și se sancționează de persoanele ȋmputernicite de către Administrația Rezervației și de către organele Ministerului de Interne.
4.3.Zonarea rezervației
Rezervația Biosferei Delta Dunării este ȋmpărțită ȋn patru zone funcționale:
Zonele strict protejate ȋn număr de 20 și care ocupă o suprafață totală de 50.904 ha (8.7% din suprafața rezervației). Aceste zone sunt protejate ȋn mod obligatoriu și reprezintă eșantioane foarte puțin deranjate, reprezentative pentru ecosistemele naturale, terestre și acvatice din rezervație.
Zonele tampon au fost stabilite ȋn jurul zonelor cu regim de protecție integral. Aceste zone ocupă o suprafață totală de 222.996 ha (38.5 % din suprafața rezervației) și au fost desemnate pentru atenuarea impactului antropic asupra zonelor protejate.
Zonele de dezvoltare durabilă acoperă o suprafață totală de 306.100 ha (52.8 % din suprafața rezervației). Aceste zone cuprind terenuri aflate ȋn regim liber de inundație, terenuri ȋndiguite pentru folosința agricolă, piscicolă și silvică și terenuri pe care sunt amplasate așezări umane.
Zonele de reconstrucție ecologică sunt suprafețe de teren ȋn cadrul cărora Administrația Rezervației desfășoară activități de refacere a echilibrului ecologic și de renaturare a zonei afectate, folosind mijloace tehnice și tehnologii adecvate.
Descriere zone strict protejate:
Roșca – Buhaiova (9625 ha)
Zona cuprinde o mare diversitate de biotopi reprezentativi pentru delta fluvială (mlaștini stuficole, lacuri, grinduri fluviale, gârle naturale, terenuri inundabile). Fauna reprezintă o remarcabilă diversitate, fiind reprezentată de mamifere (vidra, nurca, bizomul, câinele enot, vulpea, mistrețul) și păsări (cea mai mare colonie de pelican comun din Europa). Aceeași diversitate este prezentă și ȋn cadrul lumii vegetale. Bazinele acvatice stagnante sunt invadate de specii ca: Dryopteris Thelipteris, Solanum Dulcamara, specii de Carex. În apele sărace ȋn nitrați apar și plante carnivore precum Utricularia Vulgaris și Aldrovanda Vesiculosa.
Pădurea Letea (2825 ha)
Pădurea se dezvoltă ȋn spatiul interdunelor sub forma unor fâșii late de 10-250 m despărțite de spinările dunelor, este alcătuită ȋn principal din: stejarul de luncă, stejarul brumariu, plopul alb, plopul negru, frasinul de luncă, frasinul de baltă, părul, teiul alb, ulmul și foarte rar arinul negru, completată de un subarbore bogat. O caracteristică a zonei o constituie abundența plantelor cățărătoare care conferă pădurii un aspect subtropical. În covorul vegetal se ȋntâlnesc și alte specii rare cum ar fi: volbura de nisip, brândușa de nisip și cârcelul. Fauna este reprezentată de șoimuleț de seară, pupăza, dumbrăveanca, câteva rarități herpetologice (Eremias arguta, Vipera ursinii) și cca. 1600 specii de entomofauna identificate până ȋn prezent.
Lacul Raducu (2500 ha)
Zona cuprinde lacuri cu apă dulce alimentate din ultimul braț al marelui “M”, situate ȋntr-o zonă tipică de dezvoltare a grindurilor fluvio-marine dintre Chilia și Sulina. Bazinele acvatice sunt ȋnconjurate de grinduri marine cu soluri sărace, mobile sau slab fixate cu Elymus sabulosus, Carex ligerica și Agropyrum elongatum, pajiști stepizate cu Salix rosmarinifolia și Euphorbia palustris sau arii depresionare cu apă temporară caracterizate de tufe cu Juncus gerardii.
Lacul Nebunu (115 ha)
Lacul Nebunu și ȋmprejurimile sale reprezintă o zonă lacustră de mică ȋntindere, caracteristică deltei fluviale ce găzduiește biocenoze specifice, adaptate la amplitudini mari ale undei de viitura. În această zonă sunt asigurate condiții bune de cuibărit pentru anatide și pentru hrana limicolelor ȋn lunile de vară. Datorită faptului că acest lac este izolat, asigură condiții optime de reproducere și creștere pentru ihtiofauna sprcifică lacurilor de ȋntindere redusă și adâncime redusă.
Vătafu Lunguleț (1625 ha)
Această zonă cuprinde forme diverse de relief: grinduri, depresiuni, formațiuni de plauri plutitori și fixate, pajiști halofile și este caracterizată prin existența biocenozelor adaptate la condițiile de viață eurihaline. Complexul de lacuri și grinduri luvio-marine reprezintă un important loc de cuibărit pentru stârcul pitic și cormoranul mic, ȋn colonii mixte de ardeidae.
Pădurea Caraorman (2250 ha)
Zona cuprinde cele mai dezvoltate și reprezentative dune denudate din deltă și Pădurea Caraorman, dezvoltată ȋndeosebi ȋn partea de sud al grindului. În zonă se găsește un variat arboret de luncă format din plop, frasin și stejar dar și un subarboret de zalog, Salix, Tamarix. În extremitatea sudică a pădurii se păstrează câteva exemplare monumentale de stejari cu circumferințe de 4.20 – 4.70 m.
Sărături Murighiol (87 ha)
Sărături Murighiol este un lac cu ape puternic salinizate de tip cloruro-sulfatic, fiind caracterizate prin marea diversitate a zooplanctonului și fitoplanctonului. Complexul salmăstru găzduiește colonii de sternidae, aici cuibăresc piciorongul, cioc-ȋntors, rața cu ciuf și prundărașul de sărătură.
Arinișul Erenciuc (50 ha)
Acesta este singura zonă forestieră din deltă ȋn care arinul negru se dezvoltă compact. În ariniș cuibărește vulturul codalb.
Insula Popina (98 ha)
Insula Popina reprezintă un loc de popas pentru păsările migratoare și un loc de cuibărit pentru califarul alb. În această zonă se pot ȋntâlni păsări de mlaștină, păsări de pădure (privighetoarea roșcată, ciocârlia de Bărăgan) dar și rarități nevertebrate ca păianjenul veninos “văduva neagră” și miriapodul gigant.
Sacalin Zătoane (21410 ha)
Luciile de apă dar și grindurile și plaja sunt locuri de maximă concentrație a ornitofaunei ȋn timpul migrației de primăvară-toamnă. Insula Sacalin reprezintă zona cea mai importantă de cuibărit, premigrație și migrație, un cartier de iernare important, iar o serie de cca. 30 de specii cuibăresc aici.
Periteasca-Leahova (4125 ha)
Caracteristicile acestei zone sunt biocenozele dezvoltate pe nisipurile uscate ale grindurilor, pe nisipurile scăldate de apele mării sau ale lacului Razim precum și biocenozele adaptate la variații mari ale salinității. Este o zonă predilectă pentru cuibăritul speciilor limicole, a califarilor, laridaelor, sternidaelor și un refugiu preferat ȋn timpul migrației diurnei pentru populația de gâscă cu gât roșu.
Capul Doloșman (125 ha).
Zona este importantă pentru conservarea vegetației xerofite, pentru cuibăritul drepnelei negre și pietrarului negru și pentru protecția următoarelor specii: dihorul pătat și șarpele de apă. Zona are și importanță arheologică aici existând vestigii ale vechilor civilizații.
Grindul Lupilor (2075 ha)
Datorită cotelor reduse și a condițiilor favorabile, zona are o mare importanță pentru reproducerea naturală a peștilor din speciile: crap, șalău, plătică. În perioada migrației de toamnă zona devine o impresionantă concentrare a ornitofaunei și ȋn special a oaspeților de iarnă (gâște, rațe).
Istria-Sinoe (400 ha)
Această zonă prezintă o valoare arheologică deosebită. În zonă există o mare varietate de specii de păsări: califarul alb, diferite rațe, gâște și foarte multe limicole. Din herpetofaună regăsim aici țestoasa de uscat, șarpele rău și foarte numeros șarpele de apă.
Gridul Chituc (2300 ha)
Zona este valoroasă pentru configurația morfologică caracterizată de succesiunea de cordoane, dune, lacuri, cu predominarea acestora din urmă, orientate pe o direcție piezișă pe linia actuală a țărmului și având o dispoziție ȋn evantai. Vegetația este caracteristică zonelor litorale cu sol nisipos sărăturat și are importanță pentru migrația păsărilor și pentru iernatul acestora.
Lacul Rotundu (228 ha)
Lacul Rotundu este un loc tipic din lunca inundabilă a Dunării, complexul lacustru Somova-Parcheș fiind ultima zonă de acest fel neafectată de ȋndiguiri. Zona lacului Rotundu prezintă interes deosebit, fiind reprezentativă pentru studiul și conservarea biocenozelor adaptate la amplitudini mari ale undei de viitură, precum și pentru producerea ciprinidelor.
Lacul Potcoava (625 ha)
Zona se caracterizează prin existența unei colonii mixte de stârci, țigănuși, egrete, cormorani mici. Constituie un loc de cuibărit pentru stârcul pitic, buhaiul de baltă, rața pestriță, rața cu ciuf, corcodelul cu gât roșu, vulturul codalb precum și loc de hrănire pentru cufundaci, corcodei, cormorani mici, stârci, egrete, rațe lingurar, șoim dunărean. Această zonă constituie loc de refugiu pentru vidre, nurci, hermeline, mistreți. Fauna piscicolă este reprezentată de o serie de specii periclitate: caracuda și linul.
Lacul Belciug (110 ha)
Datorită izolării și adâncimii mari lacul constituie un loc deosebit de favorabil conservarii unor specii ale faunei piscicole ȋn pericol de dispariție (caracuda, linul, văduvița). Zona este și un important loc de hrănire pentru numeroase specii din fauna ornitologică reprezentate de stârci, egrete, rațe. În stufăriile ȋnconjurătoare s-a semnalat cuibărind cocorul, specie amenințată cu dispariția.
Insula Ceaplace (117 ha)
Rezervația științifică Insula Ceaplace este situată ȋn partea de nord a lacului Sinoe și este una din cele trei locații din România care găzduiesc colonii de pelicani creți. Are o suprafață totală, incluzând luciu de apă, de 117 ha, iar suprafața aproximativă a insulei este de 0,6 ha. Aria include Insula Ceaplace, respectiv o suprafață ȋnconjurătoare a acesteia constând din luciul de apă a lacului Sinoe, până la o distanță de aproximativ de 1 km de centrul ariei.
Insulele Prundu cu Păsări (187 ha)
Rezervația științifică Insulele Prundu cu Păsări este situat ȋn partea de sud-vest a Lacului Sinoe, aproape de mal. Are o suprafață totală, incluzând luciu de apă, de 187 ha, iar suprafața aproximativă a insulelor este de 1,4 ha. Aria include cele două insule, respectiv o suprafață ȋnconjurătoare a acesteia constând din luciul de apă a lacului Sinoe, până la o distanță de aproximativ 1 km de centrul ariei. Insulele Prundu cu Păsări găzduiesc o colonie mixtă de păsări dintre care de importanță majoră menționăm lopătarul și pelicanul creț, până ȋn prezent fiind ȋnregistrate mai multe tentative de cuibărit ale acestei specii cu statut de conservare nefavorabil.
Zone tampon:
Matița-Merhei-Letea (22.560 ha);
Șontea (12.500 ha);
Caraorman (13.830 ha);
Lumina-Vătafu (13.460 ha);
Dranov (21.760 ha);
Sărături-Murighiol (5 ha);
Lacul Rotundu (1.240 ha);
Insula Popina (260 ha);
Capul Doloșman (28 ha);
Zmeica-Sinoe (31.510 ha);
Lacul Potcoava (2.937 ha);
Periteasca-Leahova (210 ha);
Zona tampon marină (103.000 ha).
Concluzii
Astăzi, după mai bine de un secol de avânt industrial și nu numai industrial – omul ‘descoperă’ că tehnica asociată cu goana după obținerea de profit fără discernământ distruge atât mediul natural, cât mai ales ȋnsăși sănătatea existenței speciei umane.
Devine din ce ȋn ce mai convingător faptul că aerul, apa, solul atât de necesare vieții pe Pământ, se află ȋn pericolul de a deveni focare ale inexistenței. Se pun o serie de probleme de ordin local, zonal, regional, continental sau planetar, care solicită intervenții oportune. Suntem ȋn epoca ȋn care omul ȋși pune ca scop principal nu atât cucerirea, descoperirea planetei, cât și apărarea și conservarea ei.
Astfel pentru Statele Membre ale UE una din prioritățile de bază a devenit problema protecției mediului. În acest scop au fost adoptate doua Directive respectiv ,,Directiva Păsări’’ și ,,Directiva Habitate’’. Aceste Directive au fost implementate ȋn toate statele membre UE prin adoptarea de Legi, Regulamente și Hotărâri Guvernamentale care stabilesc cadrul legal ȋn legatură cu protecția mediului.
Astfel ȋn cadrul UE este adoptată Directiva Păsări –Directiva Consiliului Europei 79/409 EEC privind conservarea păsărilor sălbatice adoptată la 02/04/1979 și Directiva Habitate –Directiva Consiliului Europei 92/43 EEC privind conservarea atât a speciilor de plante și animale sălbatice, cât și a habitatelor naturale din UE, prin ȋnființarea Ariilor Speciale de Conservare. Toate acțiunile bazate pe aceasta directivă sunt axate pe menținerea unui statut de conservare favorabil sau pe reabilitarea speciilor și habitatelor propuse.Toate măsurile de conservare trebuie să aibă ȋn vedere și aspecte economice și sociale la nivel regional și locale.
Rezultatul direct al legislației acestor directive este ,,Natura 2000”, o rețea ecologică paneuropeană de situri protejate, formată ȋn scopul protejării speciilor și habitatelor din ȋntreaga Uniune, ȋn mediul lor natural.
Ambele directive au fost transpuse ȋn legislație de toate statele membre UE care au obligația protejării și conservării durabile a speciilor și habitatelor periclitate. Siturile Natura 2000 trebuie să includă activități umane care sunt compatibile cu scopurile conservării, iar oamenii trebuie să ȋnțeleagă, prin propria lor experiență, de ce un anumit sit merită protejat.
Obiectivele Natura 2000 sunt:
Oprirea declinului biodiversității, prin conservarea pe termen lung a celor mai valoroase specii și habitate de interes comunitar;
Protejarea biodiversității Europei;
Promovarea activităților economice benefice.
Avantajele sunt următoarele:
Activitățile economice pot continua ȋntr-un sit Natura 2000, cu condiția evitării activităților care ar putea afecta speciile sau habitatele specifice sitului;
Sunt recunoscute și protejate interesele localnicilor; Natura 2000 nu ȋnseamnă scoaterea din uz a terenurilor ci păstrarea practicilor tradiționale agro-pastorale și silvice care nu dăunează patrimoniului existent;
Dezvoltarea turismului și agro-turismului, etichetarea de produse naturale locale ce pot deveni mărci recunoscute, preferate ȋn locul preparatelor artificiale;
Posibilitatea de a atrage fonduri;
Locuri de muncă;
Relaxarea și petrecerea timpului liber;
Promovarea tezaurului natural și cultural.
Rețeaua Natura 2000 este alcătuită din:
SAC-uri – Arii Speciale de Conservare desemnate pentru habitate naturale (198 prezentate ȋn Directiva Habitate); specii de floră și faună sălbatică (peste 800 prezentate ȋn Directiva Habitate);
SPA-uri – Arii de Protecție Specială Avifaunistică desemnate pentru specii de păsări (aproximativ 200 conform Directivei Păsări);
SCI-uri – Situri de importanță comunitară reprezintă un sit care, ȋn cadrul regiunii sau regiunilor biogeografice cărora le aparține, contribuie ȋn mod semnificativ la menținerea sau readucerea unui habitat sau a unei specii, la un stadiu corespunzător de conservare și, ȋn același timp, la coerența sistemului Natura 2000 precum și la menținerea diversității biologice a regiunii sau regiunilor biogeografice respective.
Toate statele membre UE fac eforturi ȋn vederea cooperării transfrontaliere ȋn materie de cercetare și ȋn vederea găsirii și implementării celor mai bune soluții cu privire la protecția mediului.
Bibliografie
…
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Constituirea Rețelei Natura 2000 (ID: 126979)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.