Consimtamantul, Ca Element al Vointei Juridice

INTRODUCERE

Capitolul I. VOINȚA JURIDICĂ

1.1.DEFINIREA CONCEPTULUI DE VOINȚĂ

1.1.1. Voința juridică

1.1.2. Etapele formării voinței juridice

1.1.3. Elementele voinței juridice

1.1.4. Rolul voinței juridice în cadrul instituției actului juridic civil

Capitolul II. CONSIMȚĂMÂNTUL CA ELEMENT AL VOINȚEI JURIDICE

2.1. Definiție

2.2. Cerințele valabilității consimțământului

2.3. Principiile voinței juridice

2.2.1. Principiul autonomiei de voință

2.2.1.2. Limitele principiului autonomiei de voință

2.2.2. Principiul priorității voinței interne (sau reale) față de voința declarată

2.4. Relația dintre consimțământ și cauză, elemente ale voinței juridice

2.4.1. Interdependența consimțământ-cauză, raportată la condițiile de valabilitate a consimțământului

2.4.2.Condiția existenței discernământului pentru autorul consimțământului

2.4.3. Condiția nevicierii consimțământului

2.4.4.Condiția exteriorizării consimțământului

2.4.5. Condiția exprimării consimțământului cu intenția de a produce efecte juridice

2.5. Viciile de consimțământprivire generală 

Capitolul III. EROAREA

3.1. Definiție

3.2. Tipuri de eroare

3.3. Structura erorii – viciu de consimțământ

3.4. Condițiile de existență ale erorii – viciu de consimțământ

3.5. Eroarea de drept

3.6. Eroarea gravã

3.7.Eroarea indiferentă

3.8. Fundamentarea erorii

3.8.1. Condițiile invocării erorii de drept

CAPITOLUL IV – Eroarea obstacol

4.1. Eroarea obstacol în vechiul Cod Civil

4.1.2. Exemplu eroare obstacol

4.2. Eroarea obstacol în Noul Cod Civil

INTRODUCERE

Nu există domenii de activitate în care cuvântul ”voință” să nu fie uzitat În domeniul dreptului, voința se întâlnește la fiecare pas: voința de stat care este încorporată în lege (legea nefiind altceva decât expresia acestei voințe), voința individuală (unilaterală) care se poate manifesta fie în vederea realizării unor acorduri de voință, fie pentru că în mod excepțional produce ea singură efecte juridice ; efectele juridice ale acțiunilor sau inacțiunilor omului diferă uneori de faptul dacă acestea sunt voluntare sau involuntare.

Dacă la toate acestea adăugăm interesul pe care îl prezintă astăzi voința statelor și popoarelor în dreptul internațional, în edificarea păcii mondiale avem, în linii generale, imaginea a ceea ce înseamnă voința în drept.

În literatura juridică de specialitate voința este considerată a fi elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic în construcția căreia intră două elemente: consimțământul, constând în hotărârea de a te obliga juridicește și manifestarea ei în exterior, și cauza adică scopul urmărit.

Cum era și normal, Noul Cod Civil a venit cu unele modificări privind condițiile necesare ale formării contractului. În acest sens, dispozițiile art. 1182 N.C.civ. stabilesc că încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (acordul de voință fiind alcătuit din două elemente: oferta și acceptarea. Pentru a fi valabil exprimat și a produce efecte juridice, consimțământul trebuie dat în cunoștință de cauză și în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care să-l altereze. Potrivit art. 1206 .C.civ. consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență (alin. 1).

Lucrarea de față urmărește reglementările aduse de Noul Cod Civil privind eroarea obstacol.

Capitolul I. VOINȚA JURIDICĂ

1.1.Definirea conceptului de voință

Literatura de specialitate consideră că voința este o capacitate a omului de a-și propune scopuri și de a-și realiza aceste scopuri pe calea unor activități care implică învingerea anumitor obstacole prin punerea în funcțiune a resurselor sale psihice și morale. Voința este capacitatea omului de a-și planifica, de a-și organiza, de a efectua și de a-și controla activitatea în vederea realizării scopurilor.

Voința este considerată a fi, conform definiției date de psihologie, capacitate și proces psihic de conducere a activităților sub toate aspectele ei, sistem de autoreglaj superior întruc\t este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare și implică deliberare, scop și pe plan elaborat conștient, organizarea forțelor proprii prin stăpânirea unora și mobilizarea și angajarea altora.

1.1.1. Voința juridică

În literatura juridică de specialitate voința este considerată a fi elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic în construcția căreia intră două elemente: consimțământul, constând în hotărârea de a te obliga juridicește și manifestarea ei în exterior, și cauza adică scopul urmărit.

1.1.2. Etapele formării voinței juridice

În procesul de formare a voinței juridice, punctul de plecare îl reprezintă existența unor nevoi pe care omul tinde să le satisfacă. Reflectarea în conștiința omului a unor nevoi materiale sau spirituale ce trebuie satisfăcute reprezintă prima etapa a acestui proces.

Formarea voinței juridice implică o serie de alte etape:

a) conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care determina acțiunea;

b) deliberarea, analiza ori cântărirea mentală a motivelor și a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective, dar si a avantajelor si dezavantajelor dorințelor care se confruntă;

c) intervenția motivului determinant, care nu reprezintă altceva decât conștientizarea la nivel intelectiv a scopului urmărit;

d) hotărârea exteriorizată de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, adică formarea consimțământului.

Toate fazele ale acestui proces psihologic de formare a voinței juridice au caracter intern. Pentru ca faptul psihologic să devină fapt social este necesar ca hotărârea luată să fie exteriorizată, astfel încât alte persoane să aibă posibilitatea de a o cunoaște.

1.1.3. Elementele voinței juridice

În ceea ce privește elementele voinței juridice, în alcătuirea ei se regăsesc ca elemente esențiale:

a) consimțământul, adică manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic;

b) cauza, adică scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv.

1.1.4. Rolul voinței juridice în cadrul instituției actului juridic civil

Voința juridică are un rol în privința formării actului juridic civil. Vechiul Cod civil, nu conținea o definiție a actului juridic civil3, decât prin raportare la contract și la diferitele specii de acte juridice. Noul Cod civil a valorificat opiniile exprimate în doctrină, opinii prin care actul juridic, în general, a fost definit ca reprezentând acea manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, a modifica ori stinge un raport juridic civil concret.

Articolul 1166 N.C.civ., reglementează noțiunea contractului ca presupunând a întruni următoarelor elemente:

– existența unei manifestări de voință provenită de la două sau mai multe persoane;

– manifestarea de voință să fi fost făcută cu intenția de a produce efecte juridice;

– producerea de efecte juridice înseamnă nașterea, modificarea, stingerea unui raport juridic concret.

Capitolul II. CONSIMȚĂMÂNTUL CA ELEMENT AL VOINȚEI JURIDICE

2.1. Definiție

Din definiția actului juridic civil rezultă că esența acestui act constă în manifestarea de voință făcută în scopul producerii de efecte juridice. Deci, elementul fundamental al actului juridic îl constituie voința juridică. După cum se știe voința juridică este de natură psihologică.

Atât din punct de vedere psihologic cât și din punct de vedere juridic, voința se înfățișează ca un element complex. Voința e complexă din punct de vedere psihologic deoarece formarea ei reprezintă un proces psihologic complex care, așa cum am văzut cuprinde mai multe etape. Ea e complexă din punct de vedere juridic deoarece structura sa e formată din două elemente: consimțământ și cauză.

Prin urmare, corelația dintre consimțământ și voință juridică e de tipul parte-întreg.

Consimțământul poate fi considerat drept accepțiunea de manifestare unilaterală de voință făcută de oricare dintre părțile unui act bilateral sau de autorul actului unilateral, dar și ca acord de voințe în actele bi- sau multilaterale.

Contractul este produsul întâlnirii concordante dintre voințele individuale ale viitoarelor părți Contractante. Astfel, dispozițiile art. 1182 N.C.civ. stabilesc că încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta

2.2. Cerințele valabilității consimțământului

Într-un prim sens, prin consimțământ se înțelege manifestarea unilaterală de voință; acest sens e avut în vedere de art. 953 Cod Civil care dispune „consimțământul nu e valabil când e dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol.” Noul Cod civil prevede în art. 1204 cu referire la condițiile consimțământului, că acesta trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.

În cel de al doilea sens prin consimțământ se înțelege acordul de voință în actele bi- sau multilaterale; acest sens este folosit de art. 969 alin. 2 Cod Civil potrivit căruia convențiile „se pot revoca prin consimțăm\ntul mutual sau din cauze autorizate de lege.”

În general se admite că pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ;

b) consimțământul trebuie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

c) consimțământul trebuie să fie exteriorizat;

d) consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Unii autori consideră că ar trebui îndeplinite și alte cerințe precum „consimțământul să fie +a?serios” și „consimțământul să fie precis.” S-a subliniat însă, în mod justificat că nu e necesar să se rețină și aceste cerințe întrucât: cerința potrivit căreia consimțământul trebuie să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice o include și pe aceea de a fi serios; cerința de a fi precis vizează mai degrabă obiectul ( să fie determinat sau determinabil) sau oferta; manifestarea de voință poate să fie nu numai expresă ci și tacită, iar în acest din urmă caz ea nu e întotdeauna precisă dar totuși poate avea valoare de consimțământ.

În ceea ce privește viciile de consimțământ, Noul Cod Civil le reglementează în două articole:

Art. 1.204. Condițiile. Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.

Art. 1.205. Lipsa discernământului. (1) Este anulabil  contractul încheiat de o persoană care, la

momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale.
(2) Contractul încheiat de o persoana pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.

2.3. Principiile voinței juridice

Vechiul Cod civil consacra două principii care cârmuiesc voința juridică: principiul libertății (autonomiei) voinței juridice și principiul voinței interne (sau reale) care se regăsesc și în Noul Cod Civil în care sunt reglementate: principiul libertății de a contracta, precum și pe cel al buneicredințe atât la negocierea și încheierea contractului, precum și pe tot timpul executării sale, fără posibilitatea instituirii unor clauze de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate și obligații de bună-credință.

2.2.1. Principiul autonomiei de voință +a?

Acest principiu nu e formulat sau recunoscut în mod expres nicăieri în legislația românească. El a fost consacrat însă indirect de Codul Civil în două din textele sale: potrivit art. 969 alin. 1 Cod Civil „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” iar potrivit art. 5 Cod Civil „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.”

În temeiul acestui principiu, subiecții de drept civil s discernământului. (1) Este anulabil  contractul încheiat de o persoană care, la

momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale.
(2) Contractul încheiat de o persoana pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.

2.3. Principiile voinței juridice

Vechiul Cod civil consacra două principii care cârmuiesc voința juridică: principiul libertății (autonomiei) voinței juridice și principiul voinței interne (sau reale) care se regăsesc și în Noul Cod Civil în care sunt reglementate: principiul libertății de a contracta, precum și pe cel al buneicredințe atât la negocierea și încheierea contractului, precum și pe tot timpul executării sale, fără posibilitatea instituirii unor clauze de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate și obligații de bună-credință.

2.2.1. Principiul autonomiei de voință +a?

Acest principiu nu e formulat sau recunoscut în mod expres nicăieri în legislația românească. El a fost consacrat însă indirect de Codul Civil în două din textele sale: potrivit art. 969 alin. 1 Cod Civil „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” iar potrivit art. 5 Cod Civil „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.”

În temeiul acestui principiu, subiecții de drept civil sunt liberi să încheie sau să nu încheie acte juridice civile, după cum sunt de asemenea liberi să modifice sau să desfacă actele juridice pe care le-au încheiat. Subiecții de drept civil pot încheia, prin urmare, orice acte juridice civile: atât cele expres reglementate de lege (actele numite) cât și orice alte acte atipice și nereglementate expres de lege (actele nenumite). De asemenea, tot în temeiul acestui principiu, subiecții sunt liberi să dea actului juridic pe care îl încheie conținutul concret pe care îl doresc, putând deroga de la reglementările aduse de lege prin norme dispozitive.

2.2.1.2. Limitele principiului autonomiei de voință

În opinia unor reputați autori, condițiile impuse de legiuitor pentru validitea actelor juridice se constituie în tot atâtea limitări aduse principiului autonomiei de voință. Limitele autonomiei de voință a părților la încheierea actelor juridice sunt date de tripla lor obligație de a respecta (de a nu încălca sau deroga de la) ordinea publică, bunele moravuri și normele juridice imperative.

Noțiunea de ordine publică nu e nicăieri definită cu precizie dar, se consideră în general că ea cuprinde totalitatea principiilor și normelor referitoare la orânduirea de stat, mai cu seamă normele constituționale și cele ținând de dreptul public (fiscal, penal, administrativ- în parte etc.). Deasemenea, sunt considerate ca interesând ordinea publică și unele principii și norme de drept civil cum sunt cele privind starea civilă, normele privitoare la capacitatea civilă, precum și alte norme ținând la ocrotirea interesului social general ori la ocrotirea unor terțe persoane.

Bunele moravuri (sau normele de conviețuire socială) care, chiar dacă nu sunt legiferate, dau expresie unor norme etice de larg interes a căror încălcare ar antrena perturbări inacceptabile +a?ale vieții sociale.

Normele juridice imperative (atât cele onerative cât și cele prohibitive) sunt normele de la care părțile nu pot deroga prin voința lor.

Evident, toate aceste limitări ale autonomiei de voință au un caracter istoric, ele putând varia de la o epoca la alta, de la un popor la altul (de exemplu, referindu-ne astfel la ordinea economică, altele erau valorile ocrotite în timpul perioadei comuniste și altele sunt cele specifice economiei de piață).

În determinarea concretă a acestor limite un rol deosebit revine instanțelor judecătorești sesizate cu litigii generate de executarea necorespunzătoare sau neexecutarea actelor juridice civile.

Principiul libertății de a contracta trebuie pus în același timp, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri (care aduc îngrădiri ale libertății contractuale, niciunui subiect de drept nefiindu-i permis să le încalce), fiind vorba, așa cum s-a spus în doctrină, „de o manifestare mai directă a voluntarismului social care constituie fundamentul teoretic al contractului” Este prev[zut și în Noul Cod Civil.

2.2.2. Principiul priorității voinței interne (sau reale) față de voința declarată

Așa cum a rezultat din schematica prezentare a procesului formării voinței juridice, această voință are un element psihologic constând în voința internă a subiectului și un element social constând în voința declarată sau exteriorizată. Dacă există concordanță între aceste două elemente, deci dacă există identitate între voința internă și voința exteriorizată nu se ridică nici o problemă de determinare a principiului aplicabil deoarece există practic o singură voință. Se pot ivi însă situații în care între cele două elemente să nu existe concordanță, voința declarată neexprimând suficient de exact voința internă, reală. În asemenea situații se pune problema de a acorda prioritate (cu privire la efectele juridice) fie uneia, fie celeilalte.

Într-o concepție, obiectivă, adoptată de Codul Civil german de la 1900 (BGB) se acordă prioritate voinței declarate – singura care apare ca manifestare socială- încurajându-se astfel securitatea dinamică a circuitului civil deoarece după ce a fost exteriorizată, voința juridică produce efecte ce nu ar putea fi înlăturate pe motiv că voința declarată nu coincide cu voința internă. +a?

Într-o altă concepție, subiectivă, adoptată de Codul Civil francez de la 1804 se acordă prioritate voinței interne, reale a părții, satisfăcând mai cu seamă securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voința internă și cea exprimată.

Codul Civil roman de la 1864 a consacrat, în principiu, concepția subiectivă căreia i-a adus unele corective. Astfel, în art. 977 se prevede că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante iar nu după sensul literal al termenilor.” Aceeași concepție subiectivă, a priorității ce trebuie acordată voinței interne față de voința declarată, își găsește exprimarea și aplicarea și în alte texte ale Codului Civil: de pildă, reglementarea viciilor de consimțământ (eroare, dol, violență, leziune) dovedește clar intenția legiutorului de a permite anularea actelor juridice care nu dau expresie voinței libere și conștiente, deci voinței reale, interne a părții; tot astfel, art. 1175 Cod Civil prevedea că în cazul actelor simulate, între părți va produce efecte juridice numai actul real (deși ascuns, secret) iar nu cel aparent.

Din nevoia de a proteja și securitatea dinamică a circuitului civil, încrederea și siguranța oamenilor că actele juridice nu vor putea fi desființate pentru motive care nu le-ar fi putut cunoaște sau prevedea, legiuitorul a adoptat, chiar în același Cod Civil și unele soluții care amendează rigorile concepției subiective, admițând consecințe specifice concepției obiective. Astfel, de pildă, în materia actelor simulate, actul secret și real care produce efecte între părți, nu poate fi opus terților care nu l-au cunoscut și s-au încrezut cu bună credință în actul aparent; tot astfel, în materie de probațiune, art. 1191 alin. 2 vechiul Cod Civil prevedea că „nu se va primi nicicând o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce prevede actul.” (înscrisul) „nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului” dându-se astfel preferință voinței declarate în cuprinsul înscrisului întocmit, iar nu voinței lor interne rămase neexprimate.

În realitate, nici o legislație din lume nu este și nu poate fi adepta unei concepții strict și exclusiv obiective sau, dimpotrivă, strict și exclusiv subiective trebuind să cuprindă dispoziții care, într-un fel sau altul, să dea satisfacție atât cerințelor securității statice cât și cerințelor securității dinamice a circuitului civil.

+a?

2.4. Relația dintre consimțământ și cauză, elemente ale voinței juridice

2.4.1. Interdependența consimțământ-cauză, raportată la condițiile de valabilitate a consimțământului

Consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice. Această condiție decurge din esența actului juridic civil înfățișat ca o manifestare de voință emisă în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Prin urmare, nu orice promisiune sau manifestare de voință are caracter de consimțământ la încheierea unui act juridic ci, numai aceea făcută cu intenția de a se obliga juridicește.

Lipsește intenția de a produce efecte juridice, nefiind îndeplinită condiția de valabilitate mai sus amintită, în următoarele situații:

când declarația de voință s-a făcut în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoasie sau pură complezență;

când s-a făcut sub condiție pur potestativă (a cărei realizare depinde exclusiv de voința celui care se obligă), adică “mă oblig dacă vreau”- si voluero sau, ceea ce practic înseamnă același lucru: “mă oblig însă sunt liber să execut ori nu obligația asumată.” (de exemplu, promisiunea de a face cuiva o vizită; încercarea de a ajuta un automobilist rămas în pană). Dacă totuși unele efecte juridice se pot naște din asemenea manifestări, ele nu izvorăsc din acte juridice ci din simple fapte juridice ( de exemplu, obligația de despăgubire pentru o faptă produsă prin fapta ilicită și culpabilă).

când manifestarea de voință este prea vagă, imprecisă;

când manifestera de voință s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis) cunoscută de cocontractant (cum se întamplă în cazul actului fictiv ca varietate a simulației).

2.4.2.Condiția existenței discernământului pentru autorul consimțământului

Această cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic civil în sensul că nu i se +a?pot recunoaște efecte juridice – de a naște, modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete decât dacă autorul ori autorii lui putea(u) sau trebuia(u) să aibă puterea de a aprecia, de a discerne consecințele juridice care se produc în baza acelui act.

Pe marginea acestei condiții de valabilitate – existența discernământului – se impun a fi făcute următoarele precizări:

Mai întâi, spre deosebire de capacitatea de a încheia acte juridice civile, care se

înfățișează exclusiv ca o stare de drept -de iure- discernământul, dimpotrivă, se prezintă, în primul rând și înainte de toate drept o stare de fapt- de facto- fiind premisa (naturală, psihomentală) a capacității de exercițiu. De aici rezultă și necesitatea juridică de a nu fi confundate. Nu trebuie uitat că, sub aspectul sancțiunii aplicabile, în caz de nesocotire a lor, nerespectarea regulilor privind capacitatea atrage nulitatea absolută sau relativă, după caz, pe când lipsa discernământului duce la anulabilitatea actului în toate cazurile.

Apoi, reglementând capacitatea de drept civil, legea prezumă iuris tantum, existența

discernământului juridic necesar încheierii actelor juridice civile pentru persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, persoana lipsită de capaciate de exercițiu ( minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc) e prezumat iuris tantum a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie stării de necesitate sau debilitate mintală. Cât privește minorul între 14 și 18 ani cu discernământ juridic în curs de formare, acesta se bucură și i se recunoaște o capacitate restrânsă de exercițiu.

În al treilea rând, în afară de incapacitățile legale de exercițiu adică de cazurile în care

legea prezumă o persoană lipsită de discernământ, practica judiciară relevă nu de puține ori și existența unor cazuri de așa-zise incapacități naturale în care se găsesc persoane capabile după lege; în aceste cazuri, în drept, persoana e capabilă și are discernământ juridic dar, în fapt, ea e lipsită temporar ( la un moment dat) de discernământ. Se citează în acest sens cazuri de beție, somnambulism, mânie puternică (ab irato)

În sfârșit, sancțiunea lipsei discernământului e nulitatea relativă a actului juridic. +a?

2.4.3. Condiția nevicierii consimțământului

Această condiție e impusă de caracterul conștient și liber al consimțământului. Într-o formulă generală putem spune că viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință (consimțământ) însă aceasta e alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.

2.4.4.Condiția exteriorizării consimțământului

Cerința aceasta este impusă de însăși definiția consimțământului. Principiul aplicabil exteriorizării consimțământului e acela al consesualismului. Potrivit acestui principiu, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței sau, în alți termeni, simpla manifestare de voință este nu numai necesară ci și suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.

De la acest principiu există și excepții cum e cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.

Manifestarea de voință poate fi exteriozată expres sau tacit; ea este expresă atunci când se exterioarizează prin modalitați de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută coccontractanților sau terților; manifestarea este tacită (implicită) atunci când ea se deduce.

De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit moștenirea (art. 691 Cod Civil). Manifestarea de voință prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocitații.

Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței (actele solemne, scutirea de raport a donațiilor – art. 751 Cod Civil) în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinței, fie printr-o manifestare tacită a voinței (acceptarea moștenirii, relocațiunea etc).

Modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente ( de exemplu, staționarea unui taxi având afișat indicatorul “liber”). vvv+a?

În legătură cu exteriorizarea consimțământului se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, și anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul qui tacit consentire videtur. În principiu, răspunsul este negativ, prin urmare tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat.

Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri:

când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 Cod Civil, art. 52 din legea 31/1990 etc);

dacă prin voința expresă a părților se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau de denunțare a acesteia);

când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

Conform dispozițiilor art. 953 Cod Civil consimțământul nu e valabil când e dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins de dol.

2.4.5. Condiția exprimării consimțământului cu intenția de a produce efecte juridice

Această condiție decurge din esența actului juridic civil înfățișat ca o manifestare de voință emisă în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Prin urmare, nu orice promisiune sau manifestare de voință are caracter de consimțământ la încheierea unui act juridic ci, numai aceea făcută cu intenția de a se obliga juridicește.

Lipsește intenția de a produce efecte juridice, nefiind îndeplinită condiția de valabilitate mai sus amintită, în următoarele situații:

când declarația de voință s-a făcut în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoasie sau pură complezență;

când s-a făcut sub condiție pur potestativă (a cărei realizare depinde exclusiv de voința celui care se obligă), adică “mă oblig dacă vreau”- si voluero sau, ceea ce practic înseamnă același lucru: “mă oblig însă sunt liber să execut ori nu obligația asumată.” (de exemplu, promisiunea de a face cuiva o vizită; încercarea de a ajuta un automobilist rămas în pană). Dacă totuși unele efecte juridice se pot naște din asemenea manifestări, ele nu izvorăsc din acte juridice ci din simple fapte juridice ( de exemplu, obligația de despăgubire pentru o faptă produsă prin fapta ilicită și culpabilă).

când manifestarea de voință este prea vagă, imprecisă; vvv+a?

când manifestera de voință s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis) cunoscută de cocontractant (cum se întamplă în cazul actului fictiv ca varietate a simulației).

2.5. Viciile de consimțământprivire generală

Legislația civilă nu utilizează în reglementările sale expresia viciu al voinței sau viciu de consimțământ, aceste expresii fiind o creație a doctrinei juridice.

Din punct de vedere terminologic cele două formulări nu sunt sinonime. Delimitările care au încercat să se facă între aceste două expresii nu sunt simple și inutile precizări terminologice deoarece acceptarea uneia sau a alteia poate avea implicații în ceea ce privește consecințele juridice ale constatării existenței viciilor de consimțământ sau ale voinței.

Doctrina juridică utilizează în mod constant, atunci când tratează acest subiect formularea de vicii de consimțământ.

Noțiunea de consimțământ, așa cum am precizat anterior are un dublu înțeles, într-un prim înțeles semnificând manifestarea prin care o persoană își exprimă voința de a se obliga juridicește. În acest înțeles sunt considerate consimțământ atât voința de a încheia un act juridic unilateral, precum și voințele exprimate separat de participanții la un act bilateral sau multilateral. Prin cel de-al doilea înțeles, considerat mai aproape de semnificația sa etimologică și mai tehnic din punct de vedere juridic, noțiunea de consimțământ definește acordul de voință al părților în actele juridice bilaterale și multilaterale.

Primul sens își găsește justificarea în prevederile art.948 alin.2 din Codul Civil care enumeră printre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții și pe aceea a valabilității consimțământului celui care se obligă și în prevederile art.953 din Codul Civil, potrivit cărora consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins de dol. vvv+a?

Cel de-al doilea înțeles al noțiunii de consimțământ, acela de acord de voință, este determinat și justificat de prevederile art.969 alin.2 din Codul Civil, potrivit cărora convențiile legal făcute se pot revoca prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege.

În raport de aceste reglementări legale noțiunea de consimțământ trebuie înțeleasă ca manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil. Se poate observa că aici cuvântul consimțământ este întors de la sensul său tehnic în care înseamnă voința uneia dintre părți într-un act bilateral și este luat în sensul său larg, desemnând voința în general inclusiv în manifestările ei unilaterale

Dar, deși autorii majoritari sunt adepții folosirii termenului de viciu de consimțământ, exista și alții care atunci când tratează acest subiect utilizează formularea de vicii ale voinței.

Trebuie remarcat că sub aspect terminologic expresia „vicii ale voinței” este mult mai exactă deoarece:

pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza

actului juridic, or, după cum am văzut consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică,

iar, pe de altă parte, consimțământul, având două accepțiuni – de manifestare

unilaterală și de acord de voință – poate fi viciat nu numai în cazul actelor juridice bilaterale și multilaterale ci și în cazul actelor juridice unilaterale.

Prin urmare, deși este mult mai exactă expresia vicii ale voinței, este mai larg răspândită cea de vicii de consimțământ, motiv pentru care o vom utiliza și noi în formulările următoare.

Capitolul III. EROAREA

3.1. Definiție

Eroarea consistă, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, în a crede adevărat ceea ce este fals ori fals ceea ce este adevărat. Cu alte cuvinte eroarea este o falsă reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil.

În Codul Civil se găsesc trei dispoziții legale cu caracter de principiu relative la eroarea și anume art.953, art.954 și art.961. Prima și ultima sunt dispoziții comune atât erorii cât și dolului vvv+a?și violenței iar art. 954 se referă exclusiv la eroare.

Potrivit art.954 alin.1 ‚‚eroarea nu produce nulitatea decât când cade asupra substanței obiectului convenției’’ iar alin.2 prevede că ‚,eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția’’.

În primul alineat este reglementată eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului (error in substantiam) iar în cel de-al doilea, eroarea asupra identității ori calităților persoanei cocontractante (error in personam)

3.2. Tipuri de eroare

Clasificarea erorii se face în funcție de natura realității fals reprezentate și în funcție de consecințele produse.

După primul criteriu, natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri: eroare de fapt și eroare de drept.

Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situații faptice la încheierea actului juridic civil. Ea privește fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana

cocontractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral.

Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existenței sau conținutului unei norme juridice civile. Această categorie urmează să fie tratată în cadrul unei secțiuni separate.

După consecințele produse (sau după gravitatea ei) eroarea este de trei feluri: eroare obstacol, eroare – viciu de consimțământ și eroare indiferentă. Eroarea obstacol, numită și distructivă de voință juridică, împiedică formarea actului juridic și îmbracă două forme în funcție de natura realității asupra căreia cade: eroare asupra naturii actului care se încheie (error in negotio), constând în faptul că una din părți crede că încheie un alt act juridic, și eroare asupra identității fizice a obiectului contractului (error in corpore) constând în faptul că una din părți vvv+a?crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte, dimpotrivă, are în vedere un alt bun.

Eroarea, viciu de consimțământ constă în alterarea consimțământului de natură să atragă nevalabilitatea actului. Și această formă poate fi de două feluri: fie asupra calităților substanțiale, fizice sau intelectuale ale obiectului actului (error in substantiam) prevăzută de art.954 alin.1 Cod Civil, fie asupra identității fizice ori asupra calităților strict personale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului, prevăzută de art.954 alin.2 Cod Civil.

Eroarea indiferentă (lipsită de semnificație juridică) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic, neafectând valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra solvabilității cocontractantului, eroarea asupra calităților nesubstanțiale ale actului juridic etc.)

Clasificarea erorii poate fi fãcutã în raport cu douã criterii, anume consecințele ce in-

tervin, precum și natura realitãții fals reprezentate.

În funcție de consecințele care intervin sau dupã gravitatea ei, eroarea este de trei

feluri:

– eroare obstacol;

– eroare gravã;

– eroare indiferentã

3.3. Structura erorii – viciu de consimțământ

În alcătuirea erorii – viciu de consimțământ, intră un singur element de natură psihologică și anume falsa reprezentare a realității. Datorită acestui fapt probarea erorii viciu de consimțământ ridică dificultăți reale. Fiind vorba de un fapt juridic stricto senso poate fi probată prin orice mijloc de probă.

3.4. Condițiile de existență ale erorii – viciu de consimțământ vvv+a?

Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ trebuie întrunite cumulativ două cerințe (condiții):

elementul de fapt sau de drept asupra căruia există eroare să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscută realitatea actul nu s-ar fi încheiat;

cealaltă parte contractantă să fi cunoscut sau să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia există eroare este determinant pentru încheierea actului;

În legătură cu aceste condiții sunt necesare câteva observații. Astfel, în ceea ce privește prima condiție, aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat trebuie să se facă după criteriul subiectiv, adică în concret, de la caz la caz;

doar prin excepție s-ar putea apela la criteriul obiectiv (comportarea oricărei persoane într-o asemenea situație)

În cazul erorii lezionare (adică eroarea asupra valorii economice a prestației) se urmează regulile de la leziune – viciu de consimțământ iar nu regulile de la eroare – viciu de consimțămant (error in substantiam)

Cea de-a doua condiție este impusă de nevoia asigurării stabilității în circuitul civil, deoarece altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului sub pretextul existenței unei erori căreia i-ar fi căzut victimă deși, în realitate, din diferite motive, acesta nu mai este de acord cu menținerea actului.

Cu toate că nu avem un text de lege în acest sens, în privința celei de-a doua condiții – cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia există eroare a fost determinant la încheierea actului – se admite în doctrină că se referă doar la actele cu titlu oneros iar nu și la actele cu titlu gratuit în cazul cărora principiul ocrotirii voinței dispunătorului trebuie vvv+a?să prevaleze față de principiul stabilității raporturilor juridice; aceasta întrucât, spre deosebire de victima erorii care se luptă spre a evita o pagubă (certat de damno vitando) beneficiarul liberalității, dimpotrivă, se străduiește să păstreze un câștig (certat de lucro captando).

Această condiție nu vizează actele juridice unilaterale, fie că sunt cu titlu oneros, fie că sunt cu titlu gratuit, deoarece nu există cealaltă parte, nu există cocontractant.

În cazul actelor bilaterale nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare ci este suficient să cadă în eroare doar una dintre ele; dacă ambele părți au fost în eroare, fiecare parte poate să ceară anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă, nefiind necesar ca ambele părți să facă acest lucru ori să fie întrunite condițiile de existență a erorii – viciu de consimțământ în ambele cazuri.

În situația în care actul a fost încheiat prin reprezentant legal sau convențional (de exemplu prin mandatar), condițiile cerute pentru existența erorii – viciu de consimțământ trebuie să fie întrunite de reprezentant iar nu de reprezentat, deoarece acesta nu a fost prezent fizic la încheierea actului și acesta nu putea fi în eroare cu privire la calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic, sau, după caz, cu privire la persoana sau calitățiile personale ale celeilalte părți.

3.5. Eroarea de drept

Una din formele de manifestare ale erorii este eroare de drept. După cum am arătat anterior, eroarea constă într-o falsă reprezentare a realității. Reperul îl constituie deci realitatea iar factorul psihologic explică mecanismul erorii: considerarea ca adevărat a ceea ce este fals sau considerarea ca fals a ceea ce este adevărat. Realitatea la care se raportează poate fi una de fapt sau de drept.

Problema admisibilității erorii de drept este controversată în literatura de specialitate. În acest sens s-au conturat mai multe opinii.

Într-o primă opinie se susține teza inadmisibilității erorii de drept ca și viciu de consimțământ deoarece legiuitorul prezumă că toți cunosc legea așa încât nimeni nu se poate vvv+a?apăra susținând că nu o cunoaște.

Într-o altă opinie se consideră că eroarea de drept este admisibilă și poate constitui viciu de consimțământ și prin urmare cauză de anulabilitate a unui act juridic dacă nu se încalcă dispozițiile unei norme imperative.

Într-o opinie s-a considerat că, pentru a-și produce efectele nu este suficientă doar ignoranța (criteriul subiectiv) ci este necesară și scuzabilitatea erorii (criteriul obiectiv) astfel încât se ajunge la concluzia că eroarea de drept nu trebuie admisă ca scuzabilă atât de ușor ca eroarea de fapt. Această concluzie este consecința firească a ideii că eroarea este scuzabilă numai atunci când subiectul aflat în eroare este lipsit de orice culpă fie ea cât de ușoară. Deci erorii de drept (legată întotdeauna de obligația fiecărei persoane de a se informa asupra dispozițiilor legale aplicabile) i se vor recunoaște efectele numai atunci când judecătorul va ajunge la concluzia că persoana nu a putut cunoaște dispoziția chiar cu toată diligența depusă pentru a se informa.

3.6. Eroarea gravã.

De o gravitate mai redusã decât eroarea obstacol, deoarece doar altereazã consimțãmântul, eroarea gravã, numitã și eroare-viciu de consimțãmânt este prevãzutã de codul civil în art. 954 care citeazã un singur caz general de eroare, constituind un viciu suficient pentru a face contractul anulabil, anume eroarea asupra calitãților substanțiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam). În privința erorii asupra persoanei (error in personam), aceasta nu atrage unitatea, dupã art. 954, decât în contractele în care considerația persoanei este cauza principalã pentru care s-a contractat. vvv+a?

În ceea ce privește eroarea asupra substanței, s-a discutat foarte mult pentru a ști ce se înțelege prin substanțã. S-au formulat douã teorii.

Dupã una din aceste teorii, nounea de substanțã trebuie interpretatã în înțelesul ei obiectiv (concepția din dreptul roman). Potrivit acestei teorii, eroarea in subsantiam se reduce la eroarea asupra materiei din care este alcãtuit bunul, adicã totalitatea însușirilor care determinã natura specificã a obiectului și îl deosebesc de alte obiecte de același fel, ignorându-se parțial intenția pãrților.

Dupã altã teorie mai largã, dominantã atãt în doctrinã cât și în jurisprudențã, noțiunea de substanțã trebuie interpretatã în înțelesul ei subiectiv. Aceastã concepție are o imagine mai cuprinzãtoare, astfel încât în conținutul noțiunii de substanțã se include întotdeauna și orice altã însușire care a fost determinantã la încheierea actului juridic. Avem aici în vedere și conținutul prestației (acțiunea și inacțiunea) ce constituie obiectul actului juridic, iar cum prestația este determinatã de pãrțile ectului juridic, rezultã cã elementele ce alcãtuiesc prestația vor fi privite sau nu ca substanțiale dupã cum pãrțile au intenționat ori nu sã le dea acest caracter.

Cu alte cuvinte, eroarea poartã asupra calitãților substanțiale ale obiectului atunci când se referã la acele calitãți care au fost determinante pentru pãrți sau parte într-o asemenea mãsurã încât, dacã ar fi fost cunoscutã lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat.

Calitãțile substanțiale ale obiectului pot consta, dupã caz, de exemplu, în posibilitatea executãrii prestației într-un anumit moment sau în anumite condiții voite de pãrți, dupã cum se pot referi la un lucru în materialitatea lui, la vechimea sau originea lui, dacã una sau alta din aceste împrejurãri a fost determinantã pentru voința pãților.

3.7.Eroarea indiferentă

Nu altereazã în mod esențial consimțãmântul. Este forma cea mai ușoarã de eroare, motiv pentru care a fost denumitã în literatura de specialitate și eroarea fãrã efecte asupra validitãții actului juridic sau eroare ușoarã. Eroarea indiferentã poartã asupra celorlalte motive, care nu au fost determinante la încheierea actului, fiind, de fapt, falsa reprezentare a unor împrejurãri mai puțin importante la încheierea actului juridic. Un asemenea gen de eroare este foarte des întâlnitã datoritã faptului cã, din punct de vedere psihologic, satisfacția pe care o are o persoana la achiziționarea unui bun este mai micã decât satisfacția avutã în momentele anterioare obținerii bunului. Din aceste considerente, pentru a nu afecta securitatea circuitului civil, eroarea indiferentã nu antreneazã nici un fel de consecințe juridice cu privire la valabilitatea actului juridic încheiat. Ea poate atrage cel mult o diminuare valoricã a prestației. Printeaceste specii de eroare, amintim: eroarea asupra unor calitãți accidentale, neesențiale ale substanței, vvv+a?eroarea asupra persoanei în actele juridice în care considerația persoanei este indiferentã, eroarea asupra solvabilitãții celeilalte pãrți, eroarea lezionarã, eroarea nescuzabilã, eroarea asupra motivului.

3.8. Fundamentarea erorii

Doctrina franceză, considerând ca fiind admisibilă, în principiu, invocarea erorii de drept, a încercat să-i fundamenteze admisibilitatea din perspective diferite.

Astfel, s-a invocat existența bunei credințe, aceasta îndeplinind rolul de mobil în justificarea erorii; s-a invocat aparența error communis spunându-se că de vreme ce toți ceilalți au fost în eroare, tot în eroare s-a aflat și persoana în cauză, autor sau coautor al actului juridic; apoi s-a recurs la interpretarea dispozițiilor legale cu privire la viciile de consimțământ asupra substanței obiectului convenției; de asemenea s-a încercat transpunerea teoriei cauzei în domeniul erorii. Însă, indiferent de perspectiva abordării, nota comună a acestora a constituit-o justificarea admisibilitatii erorii.

În prezent, în ceea ce privește fundamentul erorii opțiunea rămâne între două teorii: teoria cauzei și teoria vicilor de consimțământ.

Într-o opinie s-a considerat că cele două teorii nu numai că sunt compatibile dar, cel puțin în unele situații ele se și complinesc. Astfel în cazul erorii asupra existenței drepturilor derivate din actul juridic încheiat în condițiile unui regim juridic diferit aplicabil diverselor situații (plata unei datorii care nu a existat, cumpărarea lucrului altuia, constituirea unei ipoteci asupra imobilului altuia etc.) numai teoria cauzei poate aduce nu răspuns satisfăcator și cuprinzător (absența cauzei, cauza falsă sau ilicită) eroarea având doar funcția unei probe în legătură cu un act care a priori era inutil, nesusceptibil de executare. În cazul erorii cu privire la conținutul drepturilor ar fi vorba de o eroare – viciu de consimțământ asupra motivului determinant; o astfel de eroare nu mai îndeplinește doar o funcție probatorie ci este chiar condiția de fond a anulării, dar uneori pe temeiul viciului de consimțământ, alteori pe temeiul absenței cauzei ori a falsității ei. După cum se afirma în doctrină, la mijlocul drumului dintre teoria vicilor de consimțământ și teoria cauzei, eroarea de drept împrumută de la fiecare o parte din forța sa. vvv+a?

Această teză nu mai este valabilă astăzi deoarece nulitatea asupra calităților substanțiale și nulitatea pentru absența cauzei sunt două cazuri de nulitate distincte și totodată complementare.

Nulitatea asupra calităților substanțiale implică o analiză a psihologiei victimei erorii, a comportamentului ei și a intenției comune a părților. Întrucât urmărește protecția victimei erorii, ea este o nulitate relativă.

Nulitatea pentru absența cauzei rezultă din analiza obiectivă a actului juridic, atașându-se existenței cauzei și urmărind nu doar protecția părții lezate ci o protecție mult mai largă, a conformității actului juridic cu finalitatea lui socială; ea este o nulitate absolută.

Instanțele române, atunci când au fost puse în situația de a se pronunța asupra unei erori de drept, au aplicat de regulă dispozițiile art.953-954 Cod Civil.

Fundamentarea erorii de drept pe teoria viciilor de consimțământ are la baza art.954 alin.1 Cod Civil. Calificând eroarea ca și viciu de consimțământ, dispozițiile art.954 alin.1 Cod Civil precizează că e de natură să atragă sancțiunea nulității când aceasta „cade asupra obiectului convenției”. Sancțiunea nulității poate interveni nu numai în legătură cu actele juridice numite convenții sinalagmatice ci și în legătură cu actele juridice unilaterale deoarece, fiind în egală măsură manifestări de voință, și acestea sunt susceptibile de a fi sancționate pentru vicii de consimțământ.

Prin substanța obiectului convenției trebuie să se înțeleagă nu doar bunurile corporale ci și cele incorporale iar, într-un sens mai larg admisibil, orice prestație la care părțiile sau o parte se îndatorează. În sensul termenului de substanță se includ nu numai calitățiile intrinseci obiectului ci și natura și întinderea drepturilor cu privire la acel obiect.

În sfârșit, ceea ce interesează de fapt în acest context este că admisibilitatea erorii de drept este de netăgăduit. Argumentele expuse anterior în cadrul secțiunii dedicate admisibilității erorii de drept sunt acceptate de susținătorii teoriei erorii de drept ca viciu de consimțământ. vvv+a?

3.8.1. Condițiile invocării erorii de drept

Întrucât pentru invocarea erorii de fapt se impune respectarea unor condiții, este evident ca și pentru invocarea erorii de drept trebuie respectate anumite criterii. Altfel, eroarea de drept ar deveni un exercițiu abuziv sau un subterfugiu periclitând astfel angajamentele convenționale sau după caz, opozabilitatea legii.

Condițiile pentru invocarea erorii de drept trebuie să aibă în vedere nu doar eroarea de drept ca viciu de consimțământ ci și eroarea cu privire la o norma ce trebuie respectată în afara oricăror raporturi convenționale, eroarea care a alterat comportamentul sau atitudinea unui subiect de drept determinat.

În principiu, pentru invocarea erorii de drept trebuie întrunite aceleași condiții ca și pentru invocarea erorii de fapt deoarece eroarea e tot eroare indiferent de sursa ei și are același rezultat: vicierea voinței.

În privința erorii de drept ca viciu de consimțământ, în doctrină sunt considerate necesare pentru justificarea anularii unui contract următoarele condiții:

să fi determinat consimțământul celui care s-a obligat;

să fie scuzabilă;

să fi adus atingere nu substanței obiectului în sens material, ci calităților substanțiale expres sau tacit convenite de părți;

partea care invocă eroarea să nu fi fost de rea credință;

cealaltă parte să nu fi fost nici ea de rea credintă;

eroarea trebuie să se fi produs, o renunțare anticipată la invocarea oricărei erori fiind inadmisibilă;

Revenind asupra condițiilor generale ale erorii de drept, atât ca viciu de consimțământ cât și cu privire la o norma legală ce trebuie respectată în afara oricăror raporturi convenționale, se poate remarca că sunt considerate de doctrina juridică ca fiind esențiale următoarele condiții:

caracterul determinant al erorii – adică aceasta poate fi cauză de nulitate a actului juridic sau ea vvv+a?poate fi o împrejurare de natură să provoace o falsă reprezentare asupra unei norme legale dacă a exercitat o influentă decisivă asupra consimțământului sau asupra voinței exteriorizată prin comportamentul celui în cauză, în raport de exigențele normei.

Aprecierea caracterului determinant al erorii trebuie să se facă în funcție de criteriul subiectiv, singurul conform cu logica sistemului consensualismului și cu ideea de protecție a individului aflat în fața regulii ficționale de cunoaștere a legii. O dată stabilit criteriul subiectiv apare întrebarea dacă aprecierea se face in abstracto sau in concreto (adică dacă este vorba de o apreciere potrivit calităților individuale și a circumstanțelor proprii unei situații determinate sau o apreciere potrivit standardelor opiniei comune).

Obiectul erorii îl poate constitui orice normă cu excepția celor imperative de ordine publică, în cazul acestora prevalând interesul general. Normele dispozitive, prin natura lor se află la dispoziția celor interesați; normele imperative, altele decât cele de ordine publică sunt cele care cu precădere pot face obiectul erorii de drept, iar psihologic eroarea în privința acestora nu se deosebește cu nimic de eroarea în privința normelor dispozitive. Nu își are sensul condiția ca cel care se prevalează de eroare să distingă între normele dispozitive și cele imperative.

Dolul celeilalte părți din convenție va avea ca și consecință faptul că partea indusă în eroare va putea cere anularea actului numai pentru motiv de dol, în condițiile art.960 Cod Civil; în condițiile existenței dolului, partea va putea cere nu numai anularea actului, dar și daune-interese.

În cazul în care administrația publică procură persoanei, involuntar informații inexacte sau incomplete, dacă acestea au fost determinante pentru comportamentul ulterior al persoanei, aceasta va putea invoca eroarea de drept și o va putea proba în condiții mai lesnicioase.

caracterul scuzabil al erorii sau, cu alte cuvinte, situarea erorii în afara oricărei culpe aparținând aceluia care invocă eroarea.

Caracterul scuzabil al erorii se va aprecia in concreto. Eroarea inexcuzabilă există doar atunci când ar fi vorba de o culpă grosieră și nu este altceva decât o eroare culpabilă. Ea nu trebuie confundată nici cu eroarea asupra propriei prestații, care cel mai adesea își are sursa în ignorarea legii sau în falsa reprezentare a dispozițiilor legale.

vvv+a?

CAPITOLUL IV – Eroarea obstacol

4.1. Eroarea obstacol în vechiul Cod Civil

Eroarea obstacol este numitã și distrugãtoare de voințã, fiind cea mai gravã formã aerorii. Acest fel de eroare este caracterizat prin faptul cã neconcordanța dintre voința realã și voința declaratã este atât de mare, încât, în realitate nu existã consimțãmânt sau nu se poate realiza acordul de voințã al pãrților. Codul civil nu s-a ocupat de acest fel de eroare, dar ea a fost configuratã de literatura juridicã și practica judiciarã pe temeiul principiilor care cârmuiesc formarea actului juridic.

Falsa reprezentare, în cazul erorii-obstacol cade asupra naturii actului juridic care se

încheie (error in negotium), în sensul cã o parte crede cã încheie un anumit act juridic, iar cealaltã parte crede cã încheie un alt act juridic (de exemplu o parte crede cã încheie un contrct de locațiune, iar cealaltã crede cã încheie un contract de vânzare cumpãrare); error in negotium este produsul neconcordanței involuntare dintre voința realã internã, comunã a pãrților contractante și voința exprimatã în actul juridic. Prin urmare, este suficient ca una din pãrțile contractante sã fi voit (voința internã) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmã sã poatã fi vvv+a?caracterizat ca lipsit de consimțãmânt și, ca atare, nul absolut

4.1.2. Exemplu eroare obstacol

Analizând probele administrate în cauzã, tribunalul apreciazã, din declarațiile martorilor F.I. și U.D., cã înțelegerea pãrților a fost în sensul cã apartamentul reclmantei a fost transmis în proprietatea pârâtului în schimbul obligației de întreținere.

Martorii susmenționați au declarat cã au fost de fațã la discuția pãrților în legãturã cu conținutul și clauzele convenției, unul dintre ei redând chiar textual oferta fãcutã de reclamantã – „vreau sã vã dau apartamentul și sã aveți grijã de mine”.

Declarația contrarã a martorei B.L. nu poate fi reținutã drept concludentã în dovedirea situației de fapt de la dat încheierii actului, întrucât afirmația – „eu cred cã nu au existat pretenții cu privire la întreținere, întrucât nu a existat nimic scris” este o interpretare personalã, care nu se bazeazã pe fapte concrete.

Relevant în conturarea adevãrului înțelegerii pãrților este și punctul de vedere al pârâtului, expus sub forma îmtâmpinãrii, care aratã cã „nu i-a promis nici un ajutor financiar lunar, ci doar unele servicii, atunci când reclamanta le va solicita”, ele privind situația când reclamanta nu-și mai putea rezolva singurã problemele de aprovizionare, din cauza sãnãtãții.

Fațã de susținerile pârâtului apelant, coroborate cu cele ale martorilor audiați în cauzã, rezultã cu claritate conținutul real al înțelegerii pãrților, care nu se suprapune conținutului actului juridic autentificat la notariat.

Toate aceste împrejurãri de fapt divedite în cauzã, alãturi de recunoașterea pârâtului cã a prestart

întreținerea cel puțin un an dupã încheierea actului autentic, susțin pretenția reclamantei cã a semnat un alt act decât acela la care a convenit cu pârâtul.

Întrucât în cauzã este admisibilã prezumția simplã a judecãtorului, potrivit art. 1203 C. civ., tribunalul apreciazã cã starea materialã și de sãnãtate a reclamantei, dovedite și recunoscute de pârât, pledeazã ele însele pentru susținerea ideii cã numai întreținerea ar fi putut determina pe reclamantã sã-și înstrãineze apartamentul.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, conform art. 296 C. proc. civ., tribunalul a admis

apelul, a schimbat în tot sentința, a constatat nulitatea absolutã a contractului de vânzare-cumpãrare nr. 8293/6.04.1993, cu consecința repunerii pãrților în situația anterioarã încheierii contractului.Falsa reprezentare, în cazul erorii-obstacol poate sã cadã și asupra identitãții fizice a obiectului (error in corpore), în sensul cã una din pãrți crede cã trateazã cu privire la un anumit bun, iar cealaltã parte are în vedere alt bun (de exemplu, o parte vrea sã vândã un imobil din provincie, iar cealaltã parte acceptã crezând cã este vorba de un imobil situat în București). La aceste douã cazuri se adaugã într-o anumitã vvv+a?concepție și eroarea asupra cauzei actului juridic, de exemplu în situația în care cineva doneazã un bun unei persoane pe care o considerã fiul sãu natural, dar, care, în realitate nu are aceastã calitate. Este vorba însã mai mult de un caz care intrã sub incidența ar. 966 C. civ. potrivit cãruia “Obligațiunea fãrã cauzã sau fondatã pe o cauzã falsã sau nelicitã nu poate avea nici un efect”.

Eroarea obstacol este mai des întâlnitã în actele convenționale, dar este posibilã și în

actele unilaterale. De exemplu: moștenitorul, care, fiind chemat la douã succesiuni diferite, renunțã la una dintre ele în credința greșitã cã renunțã la cealaltã este victima unei erori obstacol asupra identitãții obiectului actului juridic.

Datoritã faptului cã eroarea obstacol echivaleazã cu lipsa consimțãmântului, sancțiu-nea care intervine, în ambele situații ale erorii obstacol este nulitatea absolutã a actului juridic. S-a exprimat însã și opinia contrarã cã sancțiunea cea mai adecvatã într-o astfel de situație ar fi nulitatea relativã. Nu ar exista nici o justificare, se afirmã în sprijinul acestei opinii, ca eroarea asupra identitãții obiectului actului, care în fapt se poate dovedi lipsitã de importanțã când obiectul realmente avut în vedere era asemãnãtor, sã fie sancționatã cu nulitatea absolutã, iar eroarea asupra substanței ori asupra persoanei, care poate zãdãrnici efectiv realizarea scopului urmãrit prin încheierea actului, sã atragã nuli-tatea relativã. Faptul cã, în caz de eroare asupra naturii actului juridic sau asupra identitãții obiectului actului ambele pãrți pot invoca nulitatea, se datorește nu caracterului absolut al sancțiunii, ci împrejurãrii cã fiecare parte se aflã în eroare. Pe de altã parte, dacã se admite cã absența consimțãmântului, de pildã, în cazul alienației mintale urmeazã sã fie sancționatã cu nulitatea relativã, aceeași sancțiune se impune și pentru eroarea obstacol.

Eroarea obstacol în Noul Cod Civil

Ca element de noutate în Noul Cod Civil nu se mai face distincția între eroarea-obstacol și eroarea-viciu de consimțământ. Eroarea-obstacol este considerată eroare-esențială și implică tot sancțiunea nulității relative a contractului.

Conform art. 1207 din Noul Cod Civil, contractul poate fi anulat la cererea părții care la

momentul încheierii contractului se află într-o eroare esențială, daca cealaltă parte știa

sau, după caz, trebuia să știe ca faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului. 
Eroarea este esențială:

(a) când poartă asupra naturii sau obiectului contractului (de exemplu, dacă unul dintre co-contractanți credea că încheie un contract de întreținere și nu un contract de vânzare),

(b) când poartă asupra identității obiectului prestației (de pildă, dacă unul dintre co-contractanți credea că va cumpăra un anume bun, dar, de fapt, achiziționează un altul) sau asupra unei vvv+a?cantități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat, ori

(c) când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (spre exemplu, atunci când s-a încheiat un contract de mandat sau de intermediere în considerarea calităților personale mandatarului sau intermediarului).
Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Pentru a putea fi invocata, în concordanta cu art. 1208 din Noul Cod Civil, eroarea trebuie sa fie scuzabilă în sensul că respectivul contract nu poate fi anulat daca faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile. 
De asemenea, nu se poate invoca eroarea asumată, respectiv eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.

Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigentelor bunei-credințe. Buna-credință este prezumată, co-contractantul trebuind să aducă probe în sensul că partea care invoca eroarea o face cu rea-credință. 
O noutate de reglementare constă în faptul ca dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când exista o eroare de comunicare sau de transmitere a informațiilor sau documentelor. Mai exact, aceste dispoziții sunt aplicabile și în situațiile în care eroarea poartă asupra declarației de voință ori în cele în care declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.
Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricărei părți.
Cu titlu de noutate, noul Cod Civil admite si posibilitatea invocării erorii de drept, respectiv eroarea asupra esenței sau conținutului unei norme juridice. Eroarea de drept este considerata esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului. Cu toate acestea, eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile. 
Partea care a fost in eroare la momentul încheierii unui act juridic civil are doua posibilități: de a cere anularea actului juridic sau de a cere adaptarea acestuia. 
Adaptarea contractului în caz de eroare este un mecanism nou, reglementat de art. 1213 din Noul Cod Civil, ce presupune că partea care a fost în eroare să ceară printr-o notificare executarea contractului în modul în care aceasta parte a înțeles clauzele acestuia. Adaptarea contractului se vvv+a?poate face numai cu consimțământul celeilalte părți.  Astfel după ce a fost informată asupra felului în care îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare.