Consideratii Teoretice Privind Dreptul International Umanitar
CUPRINS
Capitolul I: Consideratii teoretice privind dreptul international umanitar
1.1. Conceptul de drept internațional umanitar
1.2. Definiția și obiectul dreptului internațional umanitar
1.2.1. Conflict armat internațional
1.2.2. Conflict armat neinternațional
1.3. Izvoarele dreptului internațional umanitar
1.4. Funcțiile dreptului internațional umanitar
1.5. Principii comune ale dreptului internațional aplicabile conflictelor
armate
1.6. Încălcarea dreptului internațional umanitar
1.6.1. Urmărirea penală pe plan național
1.6.2. Răspunderea internațională
Capitolul II: Răspunderea internațională pentru crime de război
2.1. Jurisdicția internațională
2.1.1. Justiția penală internațională ad-hoc
2.1.2. Tribunalul Internațional pentru Sierra Leone
2.1.3. Tribunalul Internațional cu caracter permanent (CPI
2.2. Crimele de război – încălcări grave ale dreptului internațional umanitar
2.2.1. Generalități privind crimele de război
2.2.2. Crimele de război în Statutele Tribunalelor Internaționale
2.3. Curtea Penală Internațională
2.3.1. Înființarea Curții Penale Internaționale
2.3.2. Competența Curții Penale Internaționale
2.3.3. Structura și administrarea Curții
Capitolul III: Conflictul armat din Darfur-Sudan 2003-2013
3.1.Descrierea conflictului armat din Darfur-Sudan
3.1.1. Izbucnirea conflictului
3.1.2. Încălcările normelor Dreptului Internațional Umanitar privind conflictul armat din Darfur-Sudan
3.1.3. Comportamentul comunității internaționale față de conflictul armat din Drafur-Sudan
CAPITOLUL I: CONSIDERATII TEORETICE PRIVIND DREPTUL INTERNATIONAL UMANITAR
1.1. Conceptul de drept internațional umanitar
Statele, de la apariția lor ca entitați de sine stătătoare, au intrat în relații unele cu altele, la început sporadic și incidental, pentru ca, pe masura trecerii timpului, să se extindă treptat, ajungând la dimensiunile actuale, care cuprind toate domeniile vieții sociale – economic, politic, cultural, medical, sportive etc. Aceste relații au imbrăcat de la inceput două forme principale – de colaborare și de luptă, de confruntare. Relațiile de colaborare sunt guvernate de norme juridice, făcând parte din dreptul internațional public; cele de luptă, de norme ce alcătuiesc dreptul internațional umanitar.
Conceptul de drept internațional umanitar are o diversitate de substitute. Inițial, el a intrat în limbajul de specialitate sub denumirea de dreptul razboiului cu două accepții: jus ad bellum, expresie care desemna regulile referitoare la condițiile în care un stat putea recurge la folosirea forței armate, și jus in bello, adică ansamblul de norme aplicabile în raporturile dintre părțile aflate în conflict armat. Odată cu crearea, în 1863, a Comitetului Internațional al Crucii Roșii, care și-a asumat misiunea de a stimula codificarea normelor de protecție a persoanelor scoase din luptă și a celor care nu iau parte directă la război, jus in bello se divide în două ramuri – dreptul războiului și dreptul umanitar.
În doctrina de specialitate și în cadrul unor conferințe internaționale se utilizează și alte formule pentru a defini această materie. Se folosește în mod curent termenul de „legile și obiceiurile aplicabile în conflictele armate”, „dreptul conflictelor armate”, „drept umanitar” și mai rar „reguli cu caracter umanitar rezultând din dreptul relative la conflictele armate”. În cadrul Institutului Internațional de Drept Umanitar de la San Remo, Societații Internaționale de drept militar și dreptul războiului de la Bruxelles se folosește conceptul de „dreptul războiului”.
Se observă cu ușurință faptul că dreptul internațional umanitar și drepturile omului sunt strâns legate de persoana umană. Dreptul umanitar s-a format din simbioza a doua concepte, unul de ordin juridic, altul de ordin moral, inspirit dintr-un sentiment de umanitate. Astfel că, prin ansamblul conținutului său normativ el tinde să protejeze viața și libertatea ființelor umane, obiectiv comun și legislației drepturilor omului. Dreptul internațional umanitar conține norme și principii ce protejează anumite categorii de drepturi ale populației civile și persoanelor civile și ale unor categorii vulnerabile, în timp de conflict armat: dreptul la viață, la demnitate, la integritate fizică și psihică.
Care ar putea fi oare termenul cel mai potrivită? După unii autori ar trebui să se facă distincția riguroasă între aceste denumiri. Ideea pleacă de la interzicerea prin Carta ONU a războiului de agresiune și, prin urmare, noțiunea de război nu mai trebuie uzitată sau cel puțin trebuie evitată. Eliminarea războiului se prezintă ca un ideal pentru omenire, greu de atins, cel puțin în vremurile pe care le trăim; războaiele continuă să existe, ele nefiind radiate din viața societății.
Termenii de dreptul conflictelor armate și/sau dreptul aplicabil conflictelor armate, reprezentat de Tratatele de la Haga, au fost creați pentru a înlocui termenul de drept al războiului din limbajul clasic. Termenii sunt folosiți în mod curent de unii autori, care apreciază că noțiunile de conflict armat și război sunt sinonime. În ultima perioadă, specialiștii au introdus termenul de drept internațional umanitar, adăugând termenului de drept umanitar de la Geneva, pe cel de internațional.
1.2. Definiția și obiectul dreptului internațional umanitar
Dreptul internațional umanitar, o creație recentă a omenirii, a apărut ca necesitate a limitării efectelor distructive ale conflictelor armate, din rațiuni umanitare. Sunt notorii marile suferințe pe care le generează războiul în rândul populației și pagubele imense pe care le produce. Dreptul internațional umanitar, creat ca un ansamblu de norme juridice integrate în sistemul dreptului internațional contemporan, se dorește a fi un atenuator al acestor suferințe și pierderi care depășesc „necesitațile militare”.
Trebuie precizat faptul că dreptul internațional este un sistem de drept, apoi că face parte din marea familie a dreptului internațional și că este aplicabil în conflictele armate, adică în război. Aceasta înseamnă că dreptul internațional umanitar are trăsăturile dreptului, apoi ale dreptului internațional public din care se deduce nemijlocit și, evident, mai departe, are trăsăturile domeniului în care este chemat să lucreze, cel al conflictelor armate.
Dreptul internațional umanitar (adică dreptul aplicabil în situații de conflict armat, cunoscut în mediile militare și sub titulatura de dreptul războiului sau dreptul conflictelor armate) este un drept special, elaborate pentru reglementarea unor situații ce decurg în mod nemijlocit din starea de conflict armat sau de război, în terminologia cunoscută. Dreptul internațional umanitar se străduiește să atenueze efectele războiului, mai întâi impunând limite modului admis de a face război, adică alegerii mijloacelor și metodelor întrebuințate pentru ducerea ostilităților (operațiunilor militare) și apoi impunând beligeranților să ocrotească și să protejeze persoanele care nu participă (sau nu mai participă) la ostilități.
Definim dreptul internațional umanitar ca fiind ansamblul regulilor de drept de natură cutumiară sau convențională, aplicabile în caz de conflict armat, internațional sau neinternațional, relațiilor dintre state, ca subiecte de drept internațional și, care se referă la forțele implicate, desfășurarea operațiunilor și a metodelor de luptă armată, utilizarea armamentelor și a tehnicilor militare, precum și la protecția victimelor, directe și indirect ale războaielor.
Noțiunea de drept internațional umanitar înglobează așadar, domeniul dreptului de la Haga al războiului, al conflictelor armate sau aplicabil conflictelor armate, dreptului umanitar sau dreptului de la Geneva și a dreptului internațional penal.
Juristul elvețian Jean Pictet arată într-un studiu că „dreptul umanitar este o ramură a dreptului internațional public, care are la origine sentimentul umanitar iar în centrul atenției protecția persoanei”. Pornind de la această semnificație se deduce următoarea definiție: dreptul internațional umanitar al conflictelor armate reprezintă ansamblul normelor de drept internațional, de sorginte cutumiară sau convențională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situații de conflict armat internațional și fără caracter internațional.
Dreptul internațional umanitar, se divide în două ramuri de bază:
a) Dreptul conflictelor armate. Se mai numește și Dreptul de la Haga, datorită faptului că principalele reguli sunt cuprinse în convențiile adoptate la conferințele de pace de la Haga din 1899 și 1907 și în Convenția privind protecția bunurilor culturale din 1954, adoptată tot la Haga (însoțită de un regulament de aplicare și un protocol). La aceste instrumente se mai adaugă și:
▪ Protocol referitor la prohibiția întrebuințării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similar și a mijloacelor bacteriologice – Geneva, 17 iunie 1925;
▪ Convenția privind neutralitatea maritimă – Havana, 20 februarie 1928;
▪Tratatul privind protecția instituțiilor artistice și științifice și a monumentelor istorice ( Pactul Roerich) – Washington, 15 aprilie 1935;
▪ Tratatul de la Londra, partea a IV-a (process verbal privind regulile războiului submarine, 22 aprilie 1930) – Londra, 6 noiembrie 1936;
▪ Tratat cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor – 11 februarie 1971;
▪ Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producerii și stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor și asupra distrugerii lor – 10 aprilie 1972;
▪ Convenția asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile – 10 octombrie 1976;
▪ Convenția asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excessive sau ca lovind fără discriminare, însoțită de patru protocoale și o rezoluție, 10 octombrie 1980;
▪ Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, stocării și utilizării armelor chimice și distrugerea acestora, 13 septembrie 1992 (în vigoare din 29 aprilie 1997);
▪ Convenția pentru interzicerea folosirii, stocării, producției și transferului de mine antipersonal și pentru distrugerea lor, Ottawa, 1997 (în vigoare din 1 martie 1999);
b) Dreptul internațional. Se mai numește și Dreptul de la Geneva datorită adoptării principalelor izvoare ale acestuia în capitala Elveției, respectiv cele patru convenții din 1949 și cele două protocoale adiționale din 1977. Cuprinde regulile prin care se urmărește realizarea protecției victimelor conflictelor armate: răniți, bolnavi, naufragiați, prizonieri, persoane civile, populație civilă, etc. Pot fi incluse aici și alte instrumente juridice cu același obiect de reglementare, precum Tratatul pentru protecția personalului ONU și a celui asociat destinat operațiunilor pentru pace, adoptat în cadrul ONU în 1997.
Obiectul dreptului internațional umanitar, într-un sens metaforic este omenirea care suferă de pe urma actelor de violența armată, fie că este vorba de conflicte armate internaționale, fie că este vorba de conflicte armate cu caracter internațional. Este vorba tocmai despre acele relații dintre părțile participante la un conflict armat referitoare la desfășurarea operațiunilor militare, la metodele și mijloacele de război permise și nepermise la protecția victimelor de război, a populației civile și a bunurilor cu caracter civil. Deci, obiectul dreptului internațional umanitar reprezintă totalitatea relațiilor prin care se vizează atenuarea suferințelor generate de conflictele armate.
Obiectul de studiu al dreptului internațional umanitar este inclus în obiectul de studiu al dreptului internațional însuși, el ocupâii, producției și transferului de mine antipersonal și pentru distrugerea lor, Ottawa, 1997 (în vigoare din 1 martie 1999);
b) Dreptul internațional. Se mai numește și Dreptul de la Geneva datorită adoptării principalelor izvoare ale acestuia în capitala Elveției, respectiv cele patru convenții din 1949 și cele două protocoale adiționale din 1977. Cuprinde regulile prin care se urmărește realizarea protecției victimelor conflictelor armate: răniți, bolnavi, naufragiați, prizonieri, persoane civile, populație civilă, etc. Pot fi incluse aici și alte instrumente juridice cu același obiect de reglementare, precum Tratatul pentru protecția personalului ONU și a celui asociat destinat operațiunilor pentru pace, adoptat în cadrul ONU în 1997.
Obiectul dreptului internațional umanitar, într-un sens metaforic este omenirea care suferă de pe urma actelor de violența armată, fie că este vorba de conflicte armate internaționale, fie că este vorba de conflicte armate cu caracter internațional. Este vorba tocmai despre acele relații dintre părțile participante la un conflict armat referitoare la desfășurarea operațiunilor militare, la metodele și mijloacele de război permise și nepermise la protecția victimelor de război, a populației civile și a bunurilor cu caracter civil. Deci, obiectul dreptului internațional umanitar reprezintă totalitatea relațiilor prin care se vizează atenuarea suferințelor generate de conflictele armate.
Obiectul de studiu al dreptului internațional umanitar este inclus în obiectul de studiu al dreptului internațional însuși, el ocupând însă o plajă ceva mai îngustă, numai acele relații existente în perioade de conflict armat, conform specificului reglementărilor sale. După cum se știe, obiectul dreptului internațional este constituit în principal din relațiile dintre state, acele relații în care statele se manifestă ca titular ale drepturilor lor suverane, ale puterii de stat. Complexitatea și diversificarea tot mai largă a relațiilor dintre state, a nevoilor tot mai presante de organizare a cooperării între state pentru rezolvarea problemelor din ce în ce mai acute care preocupă comunitatea mondială, a determinat ca în cadrul acestui amplu instrument juridic care este dreptul internațional public să se contureze numeroase ramuri distincte care, capătă o tot mai largă independență.
Obiectul de studiu al dreptului internațional umanitar îl formează acele relații subsumate confruntărilor armate, reflectat de două situații în interiorul cărora el oferă protecție: situația conflictelor armate internaționale și cea a conflictelor neinternaționale.
Toți specialiștii acceptă ideea potrivit căreia dreptul internațional umanitar i se pot aplica două regimuri juridice diferite.Diferența între acestea este marcată de frontiera dintre state: un război între două sau mai multe state este un conflict internațional; ostilitațile care se derulează pe teritoriul unui singur stat constituie un conflict armat neinternațional, în limbajul curent fiind utilizat de obicei termenul de război civil.
1.2.1. Conflict armat internațional
Conflictele armate internaționale sunt acelea care se desfășoară între două sau mai multe state. Din definiție rezultă că dreptul internațional umanitar face distincție între conflictul armat internațional și conflictul armat intern. Conflictele armate internaționale se supun unui vast evantai de reguli care sunt înscrise în cele patru Convenții de la Geneva și în Protocolul Adițional I. Indiferent că se află într-un conflict armat internațional sau intern, statele sunt obligate să respecte prevederile dreptului internațional umanitar.
Războaiele provoacă un întreg cortegiu de suferințe care ating în special următoarele victime:
› răniții, bolnavii și naufragiații, prizonierii de război;
› persoanele deplasate în urma luptelor;
› refugiații;
› civilii internați;
› civilii aflați în puterea adversarului;
› familiile separate;
› familiile dispăruților sau care nu au știri despre rudele lor;
› invalizii de război, militari și civili;
› civilii privați de bunurile esențiale;
› orfanele și văduvele de razboi;
› morții din rândul combatanților ca urmare a conflictului;
› pierderi de vieți omenești din rândul civililor.
În sensul Convențiilor de la Geneva conflictul armat internațional este un conflict clasic, în care forțele armate a două sau mai multe state se confruntă, chiar dacă starea de război n-a fost recunoscută de una dintre ele.Un asemenea conflict poate fi precedat de tensiune, de incidente la frontieră, de revendicări teritoriale sau altele și implică în general întreruperea relațiilor diplomatice și poate izbucni fără să se facă o declarație de război prealabilă.
Deasemenea, în sensul Protocolului I din 1977, lupta unei mișcări pentru eliberare poate fi asimilată ca un astfel de conflict. Dreptul internațional umanitar nu pretinde să se ocupe de rolul care ar putea să-l joace în cazul unui conflict care implică utilizarea armelor de distrugere in masă deoarece armele actuale permit distrugeri la o astfel de scară încât posibilitățile și modalitățile unei acțiuni umanitare ar avea un efect aproape nul sau în orice caz, mult diminuat și poate de cele mai multe ori tardiv și inutil.
1.2.2. Conflictul armat neinternațional (conflict intern, război civil) face parte din categoria de conflicte armate care duc la implicarea cetățenilor aceluiași stat pe teritoriul statului respective.
În cazul unui conflict armat neinternațional, sunt aplicabile dispozițiile articolului 3 comun celor patru Convenții de la Geneva și Protocolul Adițional II din 1977. În asemenea situații, dreptul internațional umanitar se adresează forțelor armate care iau parte la conflict, indiferent dacă sunt disidente sau nu, și protejează orice individ sau categorie de indivizi care nu sunt sau nu mai sunt implicați în mod activ la ostilități:
› combatanții răniți sau bolnavi;
› persoanele lipsite de libertate pentru motive legate de conflictul armat;
› populația civilă;
› personalul medical și religios;
Noțiunea de drept internațional umanitar și-a extins cadrul specific în ultimele decenii, depășindu-l. Astfel, regulile sale se referă la alte situații de urgență, diferite de război, precum și la alte categorii de victime, pentru care se manifestă o urgență de protecție și de tratament uman: cazul calamitațiilor natural, dezastrele ecologice, practice ale torturii, răpirile de persoane, execuțiile sumare, problemele refugiațiilor și a exodurilor forțate ale populațiilor, precum și problematica deosebit de complexă a terorismului mondial. Expansiunea sferei de cuprindere a dreptului internațional umanitar, aplicarea lui pentru situații eterogene, împreună cu alte acte normative diverse prin origine, izvoare, câmpuri, și modalitați de aplicare, dar apropiate de necesara finalitate a protejării ființei umane aflate în suferință, este cu prisosință demonstrată de ultimele evenimente internaționale.
Depășirea obiectului de studiu al dreptului internațional umanitar, dincolo de limitele sale originale, cele ale lui jus in bello,explică interferența sa tot mai accentuată în sistemul drepturilor omului, care s-a dezvoltat pe baza Declarației Universale din 1948, prin intermediul Pactelor internaționale elaborate în 1966 în cadrul ONU și al unui complex impresionant de convenții special și de alte instrumente. Cu toată interferența lor, dreptul internațional umanitar rămâne o ramură distinctă a dreptului internațional public, care reglementează acele relații sociale internaționale și neinternaționale prilejuite de conflictele armate.
Dreptul internațional umanitar a fost conceput, în primul rând, pentru conflictele armate dintre state sau grupări de state – adică pentru conflicte armate internaționale, pentru care prevede reguli detaliate.
1.3. Izvoarele dreptului internațional umanitar
În relațiile lor internaționale, statele se conduc după anumite norme de conduită, create prin acordul lor de voință, prin consensul lor. Formele de exprimare a acestor norme alcătuiesc, în accepție juridică, conceptul de izvoare ale dreptului internațional.
Cutuma și tratatele internaționale sunt unanim recunoscute ca izvoare principale, primare și originare de drept internațional umanitar, ca și în dreptul internațional public din care provine.
Recunoașterea pentru cutumă a unui statut egal cu cel al normei convenționale a avut loc în materia dreptului internațional umanitar prin decizia Curții Internaționale de Justiție, în cazul „Activitățile militare și paramilitare în Nicaragua și contra acesteia”, ocazie cu care s-a recunoscut chiar dreptul opiniei publice și al organismelor umanitare precum Comitetul Internațional al Crucii Roșii de a contribui la crearea de norme cutumiare.
Convenția sau tratatul reprezintă regula scrisă de drept internațional umanitar iar adoptarea acestora în această materie urmează regulile prevăzute de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969.
1.4. Funcțiile dreptului internațional umanitar
Din cele prezentate anterior, rezultă că dreptul internațional umanitar a apărut în baza unor motivații umanitare, adică pentru limitarea suferințelor și pagubelor pricinuite de război. Apare, astfel, ca un substitut al regulilor aplicabile în timp de pace, într-o situație în care între părțile implicate în conflict, relațiile ies din sfera normalității.
Războiul fiind cunoscut ca instrument legal al politicii statelor, dreptul internațional umanitar avea doar o funcție de atenuare a efectelor acestuia. Cu tercerea timpului, dreptul internațional umanitar a început să fie valorizat pe multiple planuri și să îndeplinească și următoarele funcții:
-funcția de prevenire a conflictelor armate, mai ales prin efectele descurajante ale prevederilor dreptului umanitar asupra comportamentului statelor în rezolvarea diferendelor dintre ele precum, imposibilitatea de a realiza o dezarmare efectivă, faptul că intenția statelor de a reduce armamentele și forțele armate se concretizează, de fapt, într-o cursă a înarmărilor, sunt realitați care fac dificilă realizarea acestei funcții.
– funcția de restabilire și menținere a păcii.Sunt bine cunoscute operațiunile pentru pace desfășurate de ONU, ca alternativă la aproape imposibila aplicare a dispozițiilor Cartei ONU din cauza folosirii abuzive a dreptului de veto în Consiliul de Securitate. Desfășurate pe scară largă, acestea au o componentă esențială acțiunilor umanitare în zonele de conflict.
– funcția formativă (educativă) a dreptului internațional umanitar este, fără îndoială, un aspect care are implicații profunde în controlul comportamentelor pe câmpul de lupă deoarece formarea comportamentelor umanitare reprezintă latura morală, fără de care un combatant nu poate îndeplini toate condițiile de legalitate. Sau, cum aprecia un distins autor, dacă pentru combatant știința militară este inteligența lui, dreptul umanitar este caracterul lui; un luptător complet este acela care le posedă pe amândouă într-o măsură suficientă.
– funcția sancționatorie este caracteristică dreptului umanitar ca și oricărui alt sistem juridic. Dreptul internațional umanitar conține un subsistem în continuă dezvoltare pentru sancționarea celor care săvârșesc crime de război sau alte violări ale lui.
Funcția dreptului internațional umanitar în perioada când statele puteau în mod legitim să recurgă la folosirea forței, erau o instituție legală, a fost aceea de a introduce moderația prin respectarea regulilor sale. Nu se putea vorbi în această perioadă de contribuție propriu-zisă și efectivă a dreptului umanitar la menținerea păcii.
Odată cu interzicerea recurgerii la forță și amenințării cu forța și proclamarea războiului de agresiune drept cea mai gravă crimă internațională, funcțiile dreptului internațional umanitar devin din ce în ce mai largi, dobândind, totodată, noi dimensiuni, postulând prevenirea, menținerea și restabilirea păcii.
1.5. Principile dreptului internațional aplicabile conflictelor armate
În prezent, există mai multe perspective în abordarea problematicii principiilor dreptului internațional umanitar. Într-o viziune umanistă, principiile generale sunt expresia concretizării filoanelor filozofice pe care se întemeiază dreptul umanitar și dreptul omului. Acestea exprimă aspirația, fundamentată juridic, de a asigura un minimum de garanții și de umanitate tuturor oamenilor, în timp de pace și de război. Abordând pragmatic dreptul internațional umanitar, avem în vedere că aceasta trebuie să fie conform cu nevoia unei întrebuințări raționale și eficace a forței armate și vizează să reducă la minimum ororile conflictelor, fără a interzice acțiunile militare ale părților, a căror scop principal este obținerea victoriei.
Din principiile fundamentale, în mod firesc, decurg altele și în primul rând principiile comune dreptului de la Geneva și drepturile omului.
În frunte acestora se află un principiu de inviolabilitate: „individul are dreptul la respectarea vieții sale, a integrității lui, fizice și morale, și a atributelor inseparabile personalității”.
Alături de clauza Martens sau principiul umanității, au fost formulate principiile distincției dintre civili și combatanți, al necesității militare, al proporționalității și al independenței lui jus ad bellum de jus in bello.
Principiul distincției dintre civili și combatanți, face referire la obligația combatanților de a realiza distincția între ei și civili dar și realizarea distincției între obiectivele civile și militare.
Principiul necesității militare este în strânsă legătură cu principiul proporționalității și al necauzării de suferințe nenecesare. Conform acestui principiu într-un conflict armat poate fi întreprins numai ceea ce este necesar pentru îndeplinirea unui scop militar, deci mijloacele militare folosite pentru atingerea scopului militar trebuie să fie proporționale cu scopul militar urmărit.
Principiul independenței lui jus ad bello de jus in bellum consacră aplicarea dreptului internațional umanitar în toate conflictele armate indiferent de caracterul declanșării acestor conflicte armate prin raport la dreptul internațional umanitar. Acest principiu are importanță mai ales în ordinea juridică internațională creată după cel de-al Doilea Război Mondial, în care aplicarea forței era interzisă cu excepția dreptului la autoapărare și a declanșării mecanismului centralizat de securitate internațională.
Astfel, dreptul internațional umanitar este aplicabil și conflictelor armate declanșate și desfășurate cu încălcarea ordinii juridice internaționale stabilite prin Carta ONU.
1.6. Încălcarea dreptului internațional umanitar
În cadrul conflictelor armate interne și internaționale, încălcările dreptului internațional umanitar atrag două feluri de răspundere: cea clasică a statelor(politică, morală, materială) și răspunderea penală a persoanelor fizice în fața instanțelor naționale sau internaționale.
Prin răspundere în dreptul internațional umanitar se înțelege acea instituție în virtutea căreia statele și celelalte subiecte de drept internațional sunt obligate să suporte consecințele conduitei lor ilicite în timp de conflict armat.
1.6.1. Urmărirea penală pe plan național
Un anumit număr de încălcări deosebit de grave a unor obligații cu caracter umanitar trebuie să fie urmărit penal conform Convențiilor de la Geneva și Protocolului adițional I. Între aceste infracțiuni figurează, de exemplu, omuciderea intenționată, tortura sau tratamente inumane comise împotriva persoanelor protejate (prizonieri de război, internați civili, resortisanți din teritoriile ocupate), precum și atacul împotriva populației civile sau a persoanelor civile individuale care antrenează fie moartea victimelor, fie le provoacă atingeri grave integrității lor fizice. Asemenea infracțiuni grave sunt considerate drept crime de război.
Dreptul internațional umanitar a instaurat deci o răspundere individuală și penală pentru respectarea obligațiilor umanitare. Comandanții militari au o răspundere deosebită. Într-adevăr, ei au obligația de a face totul pentru a împiedica comiterea de infracțiuni la Convențiile de la Geneva și la Protocolul adițional I în domeniul lor de responsabilitate. Deci, daca un comandant nu da importanță consemnelor sau nu ia toate măsurile de control necesare, va trebui, dacă au fost comise infracțiuni grave sub ordinele sale, să răspundă de acestea pe plan penal. Deasemenea, persoanele care au acționat din ordinul superiorului său sunt responsabile de actele lor pe plan penal conform acordului semnat de către cele patru mari puteri la Londra la 8 august 1945 și care a creat Tribunalul militar internațional pentru judecarea principalilor criminali de război.
Ca orice norme de conduită obligatorii, normele, principiile și instituțiile dreptului internațional umanitar, trebuie să fie respectate, fără rezerve, de către toate statele, organizațiile internaționale și naționale, precum și de persoanele fizice care lucrează în planul relațiilor internaționale în timp de război. În cazul normelor de drept internațional umanitar, asigurarea respectării acestora se poate realiza și prin exercitarea constrângerii de către state în mod individual sau colectiv, prin aplicarea măsurilor coercitive admise în dreptul internațional.
1.6.2. Răspunderea internațională
Infracțiunile la adresa dreptului internațional umanitar comise de către membrii forțelor armate angajează responsabilitatea statului în cauză. În consecință, un stat va trebui să răspundă de urmările oricărui act contrar dreptului comis de către orice militar, indiferent de grad și funcție, față de statul care a suferit infracțiunea. El trebuie să restabilească situația si, la nevoie, este ținut să ofere o indemnizație statului care a suferit infracțiunea.
Comisia internațională de stabilire a faptelor, în conformitate cu articolul 90 din Protocolul I, are ca misiune anchetarea oricărui fapt pretins a fi o infracțiune gravă, în sensul dat termenului de Convenții și Protocol, sau o altă încălcare gravă a dreptului internațional umanitar.
Răspunderea internațională îmbracă forme diferite: politică, morală, materială și penală, în raport cu caracterul conduitei și cu efectele juridice pe care le generează.
– răspunderea politică a statului se poate angaja pentru orice act ilicit susceptibil de a fi sancționat. Rolul cel mai important în aplicarea sancțiunilor politice revine în prezent ONU-lui în limitele atribuțiilor conferite de statele membre.
– răspunderea morală a statelor este o latură importantă a răspunderii internaționale care se referă mai mult la curtoazia internațională, decât la normele de drept internațional. În această categorie intră cererea de scuze de către statul autor al faptei către statul lezat și uneori aceasta se poate transmite printr-un ceremonial anume.
– răspunderea materială a statelor în caz de conflict armat se referă la obligația reparării pagubelor de război și se face sub forma restituirilor și despăgubirilor.
– răspunderea penală în dreptul internațional are relevanță numai asupra persoanelor fizice care reprezintă statul, în cazul crimelor contra păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității sau de către persoane care acționează cu titlu personal, în cazul altor infracțiuni cu caracter internațional. Este de remarcat faptul că instituția răspunderii penale în dreptul internațional se sprijină pe sintagma din dreptul roman „societas delinguere non potest” (o societate nu răspunde penal).
Un element esențial al răspunderii statelor în dreptul internațional umanitar este imputabilitatea conduitei ilicite care, printr-o reducere la absurd asimilează faptele ilicite săvârșite de agenții statului, chiar cu cele ale statului însuși. Pe această bază. În dreptul internațional umanitar se poate angaja răspunderea concomitentă pentru săvârșirea crimelor internaționale în timp de război pe mai multe planuri.
Răspunderea penală internațională a unei persoane fizice pentru săvârșirea unor crime internaționale foarte grave precum crime împotriva păcii, crime de război sau împotriva umanității, a fost implementată abia odată cu înființarea tribunalelor militare internaționale de la Nürnberg și Tokyo. Deasemenea, implementarea acestui tip de răspundere nu înlătură angajarea concomitentă a răspunderii internaționale a statelor, atunci când conduita ilicită le este imputabilă precum și, uneori, a răspunderii unor persoane juridice de drept internațional.
În momentul încălcărilor grave ale dreptului internațional umanitar statele au obligația de a judeca persoana vinovată sau de a o extrăda către un stat care dorește judecarea ei (aut dedere aut judicare), acest concept fiind prevăzut în convențiile de la Geneva din 1949 și reprezintă deasemenea principiul care completează teoria jurisdicției universale.
CAPITOLUL II: RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ PENTRU CRIME DE RĂZBOI
2.1. Jurisdicția internațională
Jurisdicția internațională reprezintă un organ jurisdicțional cu caracter internațional care aplică răspunderea penală internațională începând cu înființarea tribunalelor militare internaționale de la Nürnberg și Tokyo.
Datorită acestui fapt, pentru prima dată în istoria omenirii, au fost condamnați marii criminali de război germane și japonezi datorită comiterii celor mai cumplite fapte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Deasemenea, un pas important în evoluția principiului de jurisdicție internațională penală a fost înființarea celor două tribunal penale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, care a culminat cu adoptarea în 1998 a Statutului de la Roma referitor la Curtea Penală Internațională cu caracter permanent.
Instrumentele de drept internațional penal oferă doar unele indicia referitoare la regimul sancționator, făcându-se trimitere de regulă la legislația penală a statelor părți, în sensul că prin legislația internă a statelor se vor prevedea pedepse penale pentru fiecare faptă incriminată în baza convențiilor internaționale. În raport de gravitatea faptelor, uneori indicându-se că faptele respective trebuie să fie pedepsite cu pedepse aspre ori să fie considerate ca fapte grave sau că infracțiunile la care acestea se referă constituie crime internaționale, sunt sancționate după modalitățile stabilite prin legislația internă pentru faptele penale ce se încadrează în categoria crimelor. Această ramură de drept stabilește corolarul de instituții și instrumente juridice cu care sunt judecate faptele ce aduc atingere intereselor fundamentale ale comunității internaționale, modul de sancționare a acestor fapte și normele colaborării internaționale pe linie de criminalitate.
2.2.1. Justiția penală internațională ad-hoc
A. Tribunalele Militare Internaționale de la Nürnberg și Tokyo
Preocupările pentru pedepsirea criminalilor de război din cel de-al Doilea Război Mondial s-au manifestat chiar în timpul desfășurării acestuia. Încă din 1942, apre un prim document „ Declarația de la Saint James Palace”, semnat la Londra de guvernele statelor ocupate de Germania ( Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Luxemburg, Norvegia, Olanda și Polonia). La acest document se adaugă și altele ( Declarația cu privire la atrocități, Moscova, 1943; Acordurile de la Yalta, 1945; Declarația privind înfrângerea Germaniei și preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii Franța și de către guvernele SUA), care culminează cu „ Acordul de la Londra privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei ale căror crime sunt fără localizare geografică ”, semnat la 8 august 1945 de către Franța, Marea Britanie, SUA și URSS, în baza căruia s-a creat Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg.
În timpul unui proces în cadrul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg deschis împotriva oricărui membru al unui grup sau al unei organizații oarecare, acesta are capacitatea de a declara grupul sau organizația respectivă ca fiind criminal. Deasemenea, în momentul în care Tribunalul proclamă caracterul criminal, autoritățile competente ale statului, vor avea dreptul de a aduce orice individ în fața tribunalelor naționale militare sau de ocupație, pe motivul afilierii la acel grup sau organizație, situație în care caracterul criminal nu va putea fi contestat.
Totodată, importante erau și precizările referitoare la situația oficială a acuzațiilor deoarece aceștia fie ei șefi de stat sau înalți funcționari nu constituia motiv de diminuare a pedepsei. În situația în care acuzatul a acționat conform instrucțiunilor guvernului său sau ale unui superior ierarhic nu înlătură răspunderea sa, dar va putea fi considerat ca un motiv de diminuare a pedepsei.
Tribunalul de la Nürnberg a fost primul tribunal ad-hoc internațional constituit în special pentru judecarea în penal a persoanelor care au săvârșit crime de război și crime contra păcii și umanității. Asemănător acestui tribunal a fost constituit Tribunalul de la Tokyo, insă pentru judecarea criminalilor de război japonezi.
Carta de la Nürnberg, cum este cunoscut Statutul Tribunalului Militar Internațional, tribunal care a judecat și condamnat membrii importanți ai partidului nazist, cuprinde la art. 6 „ crimele care intră sub jurisdicția tribunalului”, după cum urmează: a) Crime împotriva păcii (…); b)Crime de război: adică, violarea legilor și obiceiurilor războiului. Aceste violări cuprind, fără a avea caracter limitative asasinatul, relele tratamente sau deportarea pentru munci forțate sau pentru orice alt scop aplicate populației civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare; executarea ostatecilor; jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a orașelor sau satelor, sau devastarea nejustificată de necesitățile militare; c) Crimele împotriva umanității (…).
Tribunalul era compus din patru judecători, asistați fiecare de către un suleant, desemnați câte unul de puterile semnatare ale Acordului de la Londra. Nici Tribunalul, nici judecătorii sau supleanții lor nu puteau fi recuzați de Ministerul Public, de acuzați sau de apărători.
Tribunalul nu este limitat de nici o formalitate deoarece procedura reglementată de Statut era destul de largă.Există totuși, câteva garanții procedural pentru acuzați stabilite de către Statut precum: dreptul la apărare; folosirea unei limbi pe care acuzatul o cunoaște sau traducerea în această limbă; dreptul de a i se comunica o copie a actului de acuzare; dreptul de a adduce probe în sprijinul apărării personal sau prin avocat, și de a pune întrebări martorilor propuși de acuzare.
Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg încalcă anumite principia universal admise, precum cele ale justiției și echității deoarece era denumit internațional fără a avea acest caracter, fiind creat printr-un accord internațional semnat de câteva state, cele învingătoare, lipsind consimțământul celeilalte părți.
Totuși, prin crearea Tribunalului Militar Internațional se constituie un moment de maximă importanță a acelor timpuri deosebit de tulburi deoarece prin ceea ce a hotărât s-a demonstrate că o justiție penală internațională, chiar cu imperfecțiunile sale, este necesară și că a sosit vremea ca cei cu adevărat vinovați de fapte criminale să răspundă penal.
Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg era asemănător cu cel al Tribunalului Militar Internațional de la Tokyo. Însă, cel din urmă era competent să judece numai indivizi nu și organizații și nu era competent să judece crime contra umanității. Președintele tribunalului, judecătorii și procurorul general au fost numiți de Comandantul Suprem al Puterilor Aliate, dintre condidații desemnați de statele învingătoare iar hotărârile puteau fi atacate cu recurs.
Cu toate acestea, nici Tribunalul Militar Internațional de la Tokyo nu reprezenta o veritabilă instanță de judecată internațională, însa, prin hotărârile pronunțate, constituie un procent important în istoria dreptului internațional penal. El a foost înființat în condiții istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nürnberg. Necesitatea înființării unui asemenea tribunal a fost convenită în cuprinsul Declarației de la Postdam din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, China, și care cuprindea condițiile de capitulare a Japoniei. La această Declarație a aderat la 8 august 1945, odată cu intrarea sa în război contra acestei țări și fosta URSS. Ea a fost acceptată de Japonia, după înfrângerea sa la 1 septembrie 1945. Tribunalul Militar de la Tokyo și-a încheiat lucrările la 12 noiembrie 1948.
B. Tribunalele penale internaționale pentru Iugoslavia și Rwanda
Tribunalul penal internațional pentru fosta Iugoslavie a fost creat cu scopul de a judeca persoanele responsabile pentru violări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii.
Structura Tribunalului este compusă din un procurer, trei camere, două de primă instanță, una de apel și un grefier. Cei 11 judecători ai Tribunalului au fost aleși de către Adunarea generală a ONU la propunerea Consiliului de securitate la propunerea Secretarului general al ONU.
Înființarea acestei instanțe penale internaționale este asemănătoare cu modalitatea de înființare a precedentelor Tribunale Militare Internaționale de la Nürnberg și Tokyo. Deasemenea, Tribunalul Internațional Penal pentru ex-Iugoslavia, cu sediul la Haga, la fel ca și Tribunalele Militare Internaționale mai sus menționate, este supus imperfecțiunii deoarece el trebuia să fie creat printr-un tratat care să aibă la bază o hotărâre a Adunării Generale a ONU. Acest lucru ar fi necesitat prea mult timp pentru ca judecarea criminalilor să fie oportună și eficientă.
Tribunalul este competent să judece, să urmărească și să pedepsească persoanele fizice care au comis, au planificat, ordonat sau încurajat săvârșirea crimelor incluse în competența sa materială. Tribunalul Internațional are prioritate față de tribunalele naționale și nu privilegiază calitatea oficială a unui acuzat prin reducerea pedepsei. De aceea, când crima este comisă de un subordonat, superiorul lui va răspunde dacă a știut sau avea motive să știe și nu a luat măsuri pentru a împiedica actul criminal, ori nu a pedepsit pe autori. Iar în momentul în care acuzatul a acționat în executarea unui ordin al guvernului sau al unui superior, aceasta nu înlătură răspunderea, dar poate constitui un motiv de reducere a pedepsei dacă interesele justiției o cer.
Ratione materiae, Tribunalul este competent să judece infracțiunile grave comise împotriva Convențiilor de la Geneva, încălcările legilor și obiceiurile războiului, genocidul și crimele impotriva umanității. Ratione loci, competența Tribunalului acoperă teritoriul ex-Iugoslaviei, iar ratione temporis, vizează perioada care începe cu 1 ianuarie 1991, fără a se preciza o dată limită.
Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda este foarte asemănător cu cel al Tribunalului pentru ex-Iugoslavia. Acesta este compus din Camere, Camera de Apel, Procuror și Registratură, iar regulile de procedură se adoptă de către judecători.
Șeful Oficiului Procurorului este același cu cel al Tribunalului Penal Internațional pentru ex-Iugoslavia iar observațiile privind apelul, jurisdicția concurentă și răspunderea penală individuală privind Tribunalul Penal Internațional pentru ex-Iugoslavia sunt valabile și în cazul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda.
Competența Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda extinde conceptual de crimă de război deoarece judecă, pe lângă genocid, crime împotriva umanității și violările art. 3 comun Convențiilor de la Geneva din 1949 și ale celui de-al doilea Protocol adițional al acestora din 1977. Dreptul internațional umanitar nu califică cele două din urmă ca fiind crime de război, însă, Statutul Tribunalului le incrimineză ca încălcări grave, deci crime de război.
Tribunalul Internațional Penal pentru Rwanda aplică principiul răspunderii individuale și principiul non bis in idem ca și în cazul Tribunalului pentru ex-Iugoslavia, cu aceleași referiri la poziția oficială a persoanelor acuzate și la situațiile ce decurg din calitatea de superior și subordonat.
Cele două instanțe penale internaționale ad-hoc scot în evidență faptul că, argumentul politic a rezistat în fața celui juridic deoarece au fost create prin decizii politice ale unui grup restrains de state reprezentând astfel o justiție a învingătorilor, ori a celor puternici este mai bună decât absența justiției.
Această perioadă a reprezentat o a doua lecție pentru comunitatea internațională pe care a învățat-o, ultimul deceniu al mileniului II fiind caracterizat printr-un salt calitativ pe care omenirea l-a așteptat multă vreme – adoptarea unui tratat pentru crearea Curții Penale Internaționale permanente.
2.2.2. Tribunalul Internațional pentru Sierra Leone
Tribunalul Internațional pentru Sierra Leone a fost înființat prin Rezoluția din 14 august 2000, când Consiliul de Securitate al ONU a aprobat constituirea unui tribunal special independent pentru Sierra Leone. Acest tribunal este constituit print-un acord între Națiunile Unite și Sierra Leone. Conform raportului Secretarului General al ONU din 4 octombrie 2000, acest Tribunal are compoziție și jurisdicție mixte. În plus, fiind vorba despre un organ creat prin tratat, Tribunalul se înscrie într-un sistem juridic anume ( precum dreptul administrative al ONU sau dreptul statelor membre).
Tribunalul are competența de a urmări persoanele care poartă cea mai grea răspundere pentru gravele violări ale dreptului internațional umanitar și al dreptului sierra-leonian după 30 noiembrie 1996. Remarcabil este faptul că răspundere penală internațională portă numai persoanele în vârstă de peste 15 ani. Judecătorii sunt atât de locali, cât și internaționali, tribunalul special având prioritate în fața instanțelor naționale, dar nu și a celor străine. Tribunalele mixte sunt tribunalele penale cu caracter mixt, național și internațional, care au fot propuse în urma evenimentelor din Cambodgia, Sierra Leone sau Timorul Oriental.
2.2.3. Tribunal internațional cu caracter permanent – Curtea Penală Internațională
Curtea Penală Internațională este un tribunal internațional cu competență universal și caracter permanent. La 7 iulie 1996 se semna la Roma, Statutul Curții Penale Internaționale, al cărui text fusese stability în cadrul Conferinței diplomatice convocată în capitala Italiei în baza Rezoluției Adunării Generale a ONU nr. 160, Doc. ONU A/REZ/52/160. Prin legea nr. 111 din 13 martie 2002 România a ratificat Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998.
Curtea Penală Internațională este o instituție permanent cu o competență internațională, capabilă să judece persoanele pentru crimele cele mai grave. Aceasta este un organism judiciar independent cu toate că a fost creată sub egida ONU, iar relațiile Curții cu ONU nu sunt de subordonare, ci mai degrabă de cooperare.
Cu toate acestea, Statutul care prevede relația de cooperare dintre cele două instituții prevede și obligația Curții de a nu angaja cercetări și a nu adopta hotărâri într-un caz anume, dacă Consiliul de Securitate îi cere acesta, în baza unei rezoluții adoptate în acest sens.
Totodată, Curtea are personalitate juridică internațională și capacitate juridică necesară pentru a-și exercita funcțiile și competențele pe teritoriul oricărui stat parte, iar prin intermediul unei convenții în acest sens, pe teritoriul oricărui alt stat.
Curtea se află în legătură cu sistemul ONU, legătură care se va stabili în baza unui accord care va fi aprobat de Adunarea Statelor Părți la Statut și încheiat de Președintele Curții în numele acesteia. Statul gazdă a Curții este Olanda, respectiv Haga, capitala acesteia. În acest scop, Curtea va încheia cu guvernul olandez un accord privind sediul, acordul care va fi aprobat tot de Adunarea Statelor Părți și încheiat de Președintele Curții în numele său. Statutul dă posibilitatea Curții de a avea sediul în orice alt loc, atunci când dorește și în conformitate cu prevederile Statutului.
2.2.Crimele de război – încălcări grave ale dreptului internațional umanitar
2.2.1. Generalități privind crimele de război
Crimele internaționale sunt acele încălcări grave ale normelor de comportare convenite de state deoarece afectează societatea omenească în ansamblul ei.
Crimele de război reprezintă acea categorie de crime internaționale care intră în competența Curții Penale Internaționale având o relevanță primordială în dreptul internațional umanitar. Crimele de război constând într-un comportament interzis de regulile dreptului internațional aplicabile conflictelor armate.
Crimele de război reprezintă o specie a infracțiunilor internaționale realizate prin încălcări grave ale dreptului internațional umanitar, alături de crime contra păcii și crimele contra umanității, se detașează prin importanța valorilor fundamentale afectate și prin obligațiile pe care le implică.
Instrumentele juridice internaționale care incriminează faptele ce se constituie în crime de război sunt următoarele:
– Statutul Tribunalului Militar de la Nürnberg și Carta Tribunalului Militar Internațional de la Tokyo;
– Convențiile de la Geneva din 1949, articolele 50, 51, 130 și 147;
– Convențiile de la Haga din 1954;
– Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii folosirii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile;
– Protocolul Adițional I de la Geneva din 1977, articolul 11 și 85;
– Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie și Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda;
– Statutul Curții Penale Internaționale, Roma 1988.
Deasemenea, crimele de război intră în competența Curții Penale Internaționale având o relevanță primordială în dreptul internațional umanitar. Crimele de război constând într-un comportament interzis de regulile dreptului internațional aplicabile conflictelor armate.
Articolul 8 din Statutul de la Roma reprezintă cea mai cuprinzătoare și cea mai elaborată prevedere a Statutului de la Roma, dar și cea mai cuprinzătoare definiție convențională a crimelor de război.
Elaborarea documentelor pentru stabilirea faptelor care constituie crime de război și pentru crearea unei instanțe penale internaționale care să judece criminalii de război a început încă din timpul celui de-al doilea război mondial și imediat după acesta.
2.2.2. Crimele de război în Statutele Tribunalelor Internaționale
Pentru definirea crimelor de război trebuie să ne raportăm la următoarele instrumente juridice internaționale.
1. Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, din 8 august 1945.
În cadrul Statutului acestui tribunal crimele de război sunt definite ca fiind violări ale legilor și obiceiurile războiului precum următoarele acte:
a) asasinatul;
b) relele tratamente sau deportarea pentru munci forțate sau pentru orice alt scop a populațiilor civile din teritoriile ocupate;
c) asasinatul sau rele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanele aflate pe mare;
d) executarea ostaticilor;
e) jefuirea bunurilor publice sau private;
f) distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastarea nejustificată de necesitățile militare;
2. Convențiile de la Geneva din 12 august 1949.
Crimele de război ca infracțiuni grave potrivit Convențiilor de la Geneva și Protocolului adițional I cuprind următoarele acte comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate:
a) omuciderea intenționată;
b) tortura sau tratamentele inhumane, inclusiv experiențele biologice;
c) faptul de a cauza, în mod intenționat, mari suferințe sau de a aduce grave atingeri integrității fizice sau sănătății.
d) distrugerea și însușirea de bunuri nejustificate de necesitățile militare și desfășurate pe scară mare, în mod ilicit și arbitrar;
3. Protocoalele adiționale la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949.
Protocolul adițional I nu înlocuiește sistemul crimelor de război consacrate de Convențiile de la Geneva din 1949, ci le confirm și dezvoltă adăugând deasemenea noi infracțiuni grave. Totodată acest Protocol este un pas important în efortul comunității internaționale de a identifica și condamna crimele de război.
Încălcările grave ale dreptului internațional umanitar sunt considerate atât în convenții cât și de către Protocol în momentul în care sunt comise împotriva următoarelor persoane:
a) persoane care au luat parte la ostilități și au căzut în puterea adversarului;
b) refugiații și apatrizii;
c) răniții, bolnavii și naufragiații adversarului;
d) personalul sanitar și religios;
4. Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Iugoslavia, 1993.
Statutul acestui tribunal enumără încălcările grave așa cum au fost stabilite de către convenții, Statutul menționează:
a) folosirea de arme toxice sau de alte arme concepute pentru a cauza suferințe inutile;
b) distrugerea nejustificată a orașelor și satelor sau devastarea care nu se justifică prin necesitățile militare;
c) atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, a orașelor neapărate;
d) sechestrarea, distrugerea sau deteriorarea deliberată a edificiilor consacrate cultelor, binefacerii, artelor și științelor;
e) jufuirea bunurilor publice sau private;
5. Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda.
Statutul dă autoritatea Tribunalului să urmărească persoanele care au săvârșit violări grave ale Convențiilor de la Geneva și ale Protocolului adițional II fără a se limita la acestea:
a) violența împotriva vieții, sănătății fizice sau mintale a persoanelor;
b) pedepsele colective;
c) luarea de ostatici;
d) actele de terorism;
e) umilirea și tratamentele degradante;
f) jaful;
g) executarea de pedepse fără o judecată prealabilă;
h) amenințările;
6. Statutul Curții Penale Internaționale, Roma, 17 iulie 1998.
Statutul Curții Penale Internaționale enumără crimele de război făcând totodată distincția dintre conflictele armate internaționale și cele fără caracter internațional.
Competența Curții se exercită numai dacă crimele de război se înscriu într-un plan sau o politică sau dacă fac parte dintr-o serie de crime analogice comise pe o scară largă. Acest fapt produce o oarecare dificultate pentru diferențierea crimelor de război de crimele contra umanității, în momentul în care acestea sunt comise în timp de război.
Conform Statutului de la Roma, crimele de război în conflictele armate internaționale sunt următoarele:
a) omuciderea intenționată;
b) tortura, tratamentele inumane, experiențele biologice;
c) cauzarea de grave suferințe sau atentatele grave asupra integrității psihice sau sănătății;
d) distrugerea și însușirea bunurilor;
e) constrângerea prizonierului de război sau a unei persoane protejate de a servi în forțele unei puteri inamice.
f) privarea intenționată a unui prizonier de război;
g) deportările și transferurile ilegale sau detențiile ilegale;
2.3. Curtea Penală Internațională
2.3.1. Înființarea Curții Penale Internaționale
Curtea Penală Internațională este un tribunal internațional cu competență universal și caracter permanent. La 7 iulie 1996 se semna la Roma, Statutul Curții Penale Internaționale, al cărui text fusese stabilit în cadrul Conferinței diplomatice convocată în capital Italiei în baza Rezoluției Adunării Generale a ONU nr. 160, Doc. ONU A/REZ/52/160. Prin Legea nr. 111 din 13 martie 2002 România a ratificat Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998.
Curtea Penală Internațională este o instituție permanent cu o competență internațională, capabilă să judece persoanele pentru crimele cele mai grave. Aceasta este un organism judiciar independent cu toate că a fost creată sub egida ONU, iar relațiile Curții Penale Internaționale cu ONU nu sunt de subordonare, ci mai degrabă de cooperare. Cu toate acestea, Statutul care prevede relația de cooperare dintre cele două instituții prevede si obligația Curții de a nu angaja cercetări și a nu adopta hotărâri într-un caz anume, dacă Consiliul de Securitate îi cere aceasta, în baza unei rezoluții adoptate în acest sens.
Totodată, Curtea are personalitate juridică internațională și capacitatea juridică necesară pentru a-și exercita funcțiile și îndeplini misiunea. Aceasta poate să-și exercite funcțiile și competențele pe teritoriul oricărui stat parte, iar prin intermediul unei convenții în acest sens, pe teritoriul oricărui alt stat.
Curtea se află în legătură cu sistemul ONU, legătură care se va stabili în baza unui accord care va fi aprobat de Adunarea Statelor Părți la Statut și încheiat de Președintele Curții în numele acesteia. Statul gazdă a Curții este Olanda, respectiv Haga, capitala acesteia. În acest scop, Curtea va încheia cu guvernul olandez un accord privind sediul, accord care va fi aprobat tot de Adunarea Statelor Părți și încheiat de Președintele Curții în numele său. Statutul dă posibilitate Curții de a avea sediul în orice alt loc, atunci când dorește și în conformitate cu prevederile Statutului.
2.3.2. Competența Curții Penale Internaționale
Competența Curții judecă cele mai grave crime internaționale precum: genocidul, crimele împotriva umanității, crimele de război și crima de agresiune.
Curtea își exercită competența de a judeca după intrarea în vigoare a Statutului, ca un efect al aplicării principiului neretroactivității. Motiv pentru care, Curtea își exercită competență numai asupra crimelor săvârșite după intrarea în vigoare a Statutului pentru acel stat. Însă, dacă un stat nu este parte la Statut are posibilitatea de a depune o declarație la Grefier pentru a accepta competența Curții în legătură cu o anumită crimă.
Competența Curții Penale Internaționale este realizată în strânsă legatură cu jurisdicțiile naționale, putând fi exercitată numai dacă statele pe teritoriul cărora s-a comis infracțiunea sau cele ai căror cetățeni au fost autorii, sunt părți în Statut, ori au recunoscut jurisdicția Curții în ce privește fapta care a fost comisă și care urmează să fie judecată.
Momentul în care Curtea își exercită competența este atunci când statele îi cedează direct competența lor, ori atunci când statele se dovedesc neglijente și neinteresate în urmărirea autorilor faptelor incriminate. Deasemenea, Curtea își începe cxercetările atunci când este sesizată de către statele member sau în unele cazuri de Consiliul de Securitate al ONU, însă, ea se poate și autosesiza pornind cercetările din proprie inițiativă.
Totodată, Curtea are capacitatea de a judeca persoanele care au săvârșit crime indiferent de naționalitatea lor, pe teritoriul unui stat sau la bordul unui vas ori avion care sunt înregistrate în acel stat, precum și persoanele cetățeni ai unui asemenea stat, indifferent de locul unde s-au săvârșit crimele.
2.3.3. Structura și administrarea Curții Penale Internaționale
Curtea Penală Internațională este o organizație distinct cu sediul la Haga, în Olanda. Aceasta lucrează în strânsă cooperare cu Organizația Națiunilor Unite, dar este independent de ea. Curtea are 18 judecători și este alcătuită din patru organe: Președinte, Camerele, Biroul Procurorului și Grefa. Există deasemenea în cadrul Curții, Adunarea Statelor Părți și Conferința de Revizuire, precum și un număr considerabil de organism subsidiare, cum ar fi Consiliul de Administrație al Fondului Funciar pentru victime și martori.
1. Judecătorii Curții Penale Internaționale
Cei 18 judecători ai Curții vor fi aleși și vor fi disponibili să funcționeze de la începutul mandatului lor, cu posibilitatea ca Președintele Curții să poată propune o creștere a numărului lor, propunere care poate fi aprobată de Adunarea Statelor Părți, cu două treimi din totalul membrilor ei.
Judecătorii sunt aleși din cadrul candidațiilor propuși de fiecare Stat Parte la Statutul Curții care nu trebuie să fie cetățeni al acelui stat, însă trebuie să fie cetățeni al unui Stat Parte. Se întocmesc două liste pe baza propunerilor, una conținând candidați cu competență în drept și procedură penală și una conținând candidați în domenii pertinente ale dreptului internațional în materie. Persoanele alese sunt cei 18 candidați care obțin cel mai mare număr de voturi, dar cel puțin două treimi din voturile Statelor Părți prezente și votante.
2. Președinția Curții
Președinția este responsabilă pentru administrarea Curții și pentru o varietate de funcții specializate prevăzute de Statut. Președintele Curții este ales de către judecători. Președintele și Primul și al Doilea Vicepreședinți alcătuiesc Președinția. Pentru a face față volumului de muncă și pentru a da un randament adecvat, Președinția mai are în componență 15 judecători. Deasemenea, Președinția poate mări numărul de judecători în cazul în care acest lucru se consider necesar și adecvat iar acest lucru trebuie să fie autorizat de către Adunarea Statelor Părți.
Președinția răspunde de exercitarea funcțiilor conferite de Statut și de buna administrare a Curții, cu excepția Biroului Procurorului. Totuși, Președinția își va coordona acțiunile și va coopera cu Procurorul în toate problemele de interes comun.
Philippe Kirsch a fost primul președinte al Curții, ales la începutul anului 2003. Acesta a fost responsabil pentru succesul adoptării Statutului de la Roma și a intrării sale în vigoare. Cei doi vicepreședinți ai Curții au fost Akua Kuenyehia și Elizabeth Odio Benito. Iar Judecătorul Kirsch a fost reales președinte pentru al doilea mandat în martie 2006, cu Akua Kuenyehia în calitate de prim-vicepreședinte și Rene Blattmann ca al doilea vicepreședinte.
3. Camerele
Există trei secții în cadrul Camerelor: Secția de Apeluri, Secția de primă instanță, Secția preliminară. Membrii Secției de Apeluri, și-au exprimat nemulțumirea cu privire la organizarea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie în care judecători s-au mutat de la o cameră la alta în timpul mandatului lor. Secția de primă instanță și cea preliminară sunt compuse din cel puțin șase judecători, care au un mandat de cel puțin 3 ani în cadrul acestora. Acești judecători sunt aleși pe baza calificărilor și experienței pentru a asigura o bună aplicare a dreptului penal internațional. Însă, judecătorii a căror experiență este predominantă în domeniul dreptului internațional sunt îndrumați spre Secția de Apeluri.
Cei optsprezece judecători ai Curții care alcătuiesc Camerele sunt aleși de Adunarea Statelor Părți. Orice stat parte poate propune un candidat pentru Curte, însă acesta trebuie să fie un resortisant al acestuia. Deasemenea, un stat membru poate avea un singur judecător ca reprezentat într-o anumită perioadă de timp. Judecătorii aleși trebuie să fie calificați pentru cele mai înalte funcții jurisdicționale în statele din care provin, să dețină o cunoaștere amănunțită în domeniul juridic și totodată să cunoască și să vorbescă fluent în cel puțin una din limbile de lucru ale Curții, și anume, engleză sau franceză.
Procedura de alegere a judecătorilor a fost adoptată de către Adunarea Statelor Părți la prima sa reuniune, în septembrie 2002. Regulamentul Curții cere judecătorilor să pregătească un Cod de Etică juridică, acest lucru nefiind întâlnit pe plan internațional în cadrul tribunalelor anterioare.
4. Biroul procurorului
Ramura de urmărire penală a Curții este un organ separat și independent. În cadrul Statutului Curții Penale Internaționale se identifică funcția de bază a Biroului Procurorului care este responsabil cu primirea și analiza informațiilor privind crimele de competența Curții.
Procurorul este ales prin vot secret, de Adunarea Statelor Părți. Procurorii adjuncți trebuie să fie , de asemenea, aleși de Adunarea Statelor Părți, dar dintr-o listă de candidați propusă de procuror care prezintă o listă de trei candidați pentru fiecare poziție de procuror adjunct. Mandatul procurorului cât și a procurorilor adjuncți este de nouă ani. Precum judecători, aceștia nu pot fi realeși fiind o măsură menită să asigure independența lor personală prin eliminarea oricărui stimulant de a intra în grații cu statele membre în scopul de a promova un al doilea mandat.
Atât procurorul cât și procurorii adjuncți trebuie să fie persoane cu un caracter moral ridicat și cu o vastă experiență practică în domeniul urmăririlor penale. Totodată, trebuie să fie buni cunoscători a cel puțin una din limbile de lucru ale Curții, alegerea unui procuror s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât alegerea unui judecător.
De la începutul activității sale, Biroul Procurorului a fost caracterizat printr-un impresionant grad de transparență, cel puțin în comparație cu organismele echivalente din cadrul tribunalelor ad-hoc.
5. Grefa
Grefa este responsabilă pentru aspectele non-judiciare ale administrației Curții. Aceste aspecte includ o serie de responsabilități specifice referitoare la victime, martori, apărare și mobilizare.
Grefa oferă deasemenea suportul necesar pentru o procedură judiciară în curs de desfășurare. Principalul funcționar administrativ al Curții este grefierul și el conduce totodată Grefa. Grefierul este ales de către judecători pentru o perioadă de 5 ani, primul grefier al Curții fiind un jurist din Franța, Bruno Cathala, ales în iunie 2003. Dacă este necesar, judecătorii pot decide alegerea unui grefier adjunct cu un mandate de cinci anis au pentru un termen mai scurt. Grefierul și grefierul adjunct fac un angajament solemn pentru a-și exercita funcțiile în mod imparțial și conștiincios în cadrul unei ședințe publice.
Capitolul III: Conflictul armat din Darfur-Sudan 2003-2013
3.1. Descrirea conflictului armat din Darfur-Sudan
Darfur este o regiune din Sudan a cărei populații, în ciuda climatului semi-arid au descoperit metode ingenioase de supraviețuire. Conflictul a început în 2003 când forțele armate ale guvernului, Janjaweed, au pornit un conflict armat împotriva grupărilor rebele, Armata de Eliberare sudaneză și Mișcarea pentru Dreptate și Egalitate având ca scop înlăturarea etnică a cetățenilor care fac parte din aceeași grupare rasială ca și rebelii.
Regiunea Darfur este recunoscută drept una dintre cele mai sărace regiuni din Sudan, iar locuitorii săi se simt de foarte multă vreme ignorați și discriminați de guvernul din Khartoum, populația fiind de origine musulmană, majoritatea sunt africani de culoare, existând și un segment de populație de origine arabă.
Sute de sate au fost distruse de această armată, iar în septembrie 2007 s-a confirmat numărul morților la 400.000, refugiați la 2,5 milioane, dintre care mai mulți de 200.000 s-au deplasat spre țara vecină, Ciad, unde trăiesc în taberele pentru refugiați ale diferitelor organizații umanitare. Conflictul a distrus economia locală și comerțul din Darfur. În ziua de azi, situația se transformă dintr-un conflict între alianțele rebele într-o violentă luptă pentru putere și resurse ce includ forțele guvernului și mai multe grupări rebele și bandiții.
O serie de elemente caracterizează atacurile repetate ale Guvernului sudanez și Miliției Arabe Janjaweed asupra grupurilor africane din Darfur. Unul dintre aceste elemente face referire la tensiunea dintre arabi și grupurile de negri din Darfur, deoarece în ultimi ani, Guvernul sudanez a implementat o politică de supremație arabo-islamică având ca scop începerea unui conflict între arabi și negri din regiune. Acest conflict reprezintă concurența pentru pământ și resurse între fermierii de culoare neagră și păstorii arabi nomazi. Proprietățile, bunurile, animalele și agricultura în sine sunt stimulente pentru infracțiunile ce stau la baza genocidului din Africa.
Un refugiat a declarat succinct: „Au existat unele probleme între arabi și triburile de negri…Arabii doresc să ocupe locul fermierilor de culoare…Guvernul este de partea arabilor”.Alți refugiați susțin existența unei largi conexiuni între recentele atacuri din Darfur și conflictul de douăzeci de ani din Sudul Sudanului.„Am auzit de problemele dintre arabi și triburile de negri din Sudul Sudanului. Acum, există un acord între triburile arabe și Guvern pentru a-i alunga pe negri. După aceea, ei vor lasa animalele să trăiască în patriile noastre ”.
Un alt element ce stă la baza genocidului din Darfur este înarmarea Miliției arabe Janjaweed. Procurarea de armament a avut loc încă din mijlocul anilor 1980, iar Guvernul sudanez a început să distribuie arme către grupurile arabe din Darfur în anii 1990, oferindu-le pe lângă acestea și cai pentru a ataca satele din regiunea. Deasemenea, Guvernul deținea avioane Antonov, elicoptere și forțe armate pe care le folosea în scopul exterminării grupurilor de negri, înarmând Miliția Janjaweed pentru a scăpa de toate persoanele de culoare din Darfur. Un lider local a raportat că:„Membrii Janjaweed au declarat că Președintele Sudanului le-a oferit arme și le-a ordonat să atace și să curețe Darfurul de sclavi mudari, cu scopul de a se stabili începutul Uniunii Arabe”.
Al treilea element este bombardarea satelor africane de către Guvern, cu ajutorul avioanelor și elicopterelor ruse Antonov. Uneori, aceste atacuri îngrozeau sătenii înainte de a începe atacurile la sol, alteori, atentatele cu bombă coincideau cu atacurile la sol ce durau zile, săptămâni sau chiar luni de zile. Atcurile la sol sunt al patrulera element ce caracterizează genocidul violent din Darfur.Soldații Guvernului sudanez de multe ori se alăturau Miliției Janjaweed pe cai și cămile distrugând sate întregi. Uneori aceștia atacau separate, dar de cele mai multe ori colaborau pentru realizarea de atacuri terestre comune.
Dintre cele relatate anterior se observă cu ușurință faptul că rasismul stă la baza conflictului din Darfur. Pe parcursul atacurilor, negrilor li se aduceau ofense dezumanizante și degradante și femeile erau agresate sexual, o altă armă ce stă la baza scenariilor violente ale conflictului.
3.1.1. Izbucnirea conflictului
Rădăcinile conflictului din Darfur sunt complexe pornind din diferite motive precum neînțelegerile dintre triburi cu privire la deșertificare, disponibilitatea de arme moderne, guvernarea, precum și apariția mișcărilor rebele armate care se bucură de popularitate în rândul anumitor triburi. Toate acestea joacă un rol important în dezvoltarea crizei actuale.
Conflictul a izbucnit în 2003 când câteva grupări rebele au început să atace instalațiile guvernamentale deoarece se simțeau marginalizate și excluse într-o perioadă în care Sudanul începea să obțină profituri din exploatare petrolului.
Deasemenea, revolta din Darfur își are originile în conflictul din anii 1980 dintre Libia și Ciad. În aceea perioadă, cele două țări doreau să utilizeze Darfurul ca bază pentru lansarea operațiilor militare iar Muamar Ghaddafi, dictatorul libian a contribuit substanțial la înarmarea triburilor arabe din regiune în vederea includerii acestora în Liga Arabă pe care tocmai o crease. Dar liderii arabi din Darfur nu au folosit acest echipament în lupta contra Ciadului ci au lansat o ofensivă împotriva conaționalilor lor negri, creștini. Totodată, Guvernul sudanez recruta arabi și negri musulmani din Darfur pentru a forma o armată proprie având ca scop atacarea sudanezilor creștini din sud, care se simțeau mult mai apropiați de presupușii lor inamici decât de govern, motiv pentru care au dezertat în masă formând gherile de luptă în regiunea Darfur împreună cu rebelii din sud. Astfel, în 2003, conflictul a izbucnit.
Cele două grupări rebele din Darfur, Armata de Eliberare sudaneză (SLM/A) și Mișcarea pentru Dreptate și Egalitate au început să se organizeze în cursul anilor 2001 și 2002 în opoziție cu guvernul din Khartoum, acțiune care se pare a fi principala cauză a problemelor din Darfur.
Guvernul sudanez, drept răspuns, a lansat o companie militară și polițienească în Darfur, mișcare format din populație majoritar arabă, numită Janjaweed, a fost înființată, fiind orientată împotriva Armatei de Eliberare sudaneză și Mișcării pentru Dreptate și Egalitate. Mișcările rebele au inițiat primele atacuri la sfârșitul anului 2002 și începutul lui 2003 împotriva poliției locale pentru a cucerii proprietatea Guvernului și armamentul acestuia. Înițial Guvernul a părut surprins de aceste atacuri nefiind în măsură să se apere și totodată nu a considerat acestă rebeliune ca fiind o problem militară seriosă. Mai mult decât atât, pentru Guvern atacurile rebele au apărut într-un moment nepotrivit deoarece se afla într-un process de negocieri intense de pace cu Armata de Eliderare sudaneză, negocieri care avansau rapid.
Legătura exactă dintre Guvernul sudanez și mișcarea Janjaweed este greu de stability deoarece Guvernul afirmă că nu susține acestă mișcare, însă, există dovezi numeroase furnizate de observatorii internaționali, inclusive cei ai Uniunii Africane, cu privire la faptul că Janjaweed folosește aceleași arme și muniții ca forțele guvernamentale.
Întreaga situație a degenerate în cea mai mare parte într-o luptă pentru obținerea controlului asupra resurselor limitate, precum pășuni și teren arabil. Având în vedere acest aspect conflictul stă la baza rivalității tradiționale dintre păstorii seminomazi și populația sedentară de agricultori, tensiunile generate din cauza pământului au avut o contribuție decisivă la acutizarea crizei.
Există indicia care arată că Guvernul a fost preocupat de faptul că Ciadul a fost implicat în această criză din Darfur. Președintele Al Bashir a plecat la El Fashir, capital de Nord a Darfurului în 2003 pentru a se întâlni cu Președintele Ciadului, împreună cu alți politici și lideri tribali din Darfur. Această întâlnire avea ca scop gasirea unei soluții pentru încetarea crizei, unde Președintele Deby l-a asigurat pe Al Bashir că Gguvernul Ciadului nu a fost implicat în conflictul din Darfur.
Rebelii au atacat în martie și aprilie 2003 instituții guvernamentale din Kutum, Tine și El Fashir precum și o baza militară a aeroportului din El Fashir unde au distrus mai multe aeronave militare și au ucis mai mulți soldați. Mai târziu un comandant al forțelor aeriene a fost capturat de către aceștia timp de trei luni. Este evident faptul că Guvernul se confruntă cu o amenințare militară a două mișcări rebele căreia nu îi face față datorită lipsei capacității militare din Darfur, motiv pentru care Guvernul a apelat la ajutorul triburilor locale. La acest apel au răspuns prompt triburile nomade arabe care doreau să se stabilescă pe un teritoriu propriu, iar datorită deșertificării au găsit în aceasta o oprtunitate de a primi pământ. Un înalt official politic implicat în procesul de recrutare, a informat Comisia că liderii tribali au fost plătiți pe bază de subvenții și cadouri pentru eforturile depuse în recrutarea a câți mai mulți soldați. Deasemenea, Guvernul nu a acceptat recruți din toate triburile. Un lider Masaalit a raportat Comisiei că tribul sau a fost dispus să ofere aproximativ o mie de persoane însă Guvernul nu a acceptat, în ideea în care recruții ar putea folosi această oportunitate de a achiziționa arme ca apoi să se întoarcă împotriva acestuia. Totuși unele rapoarte indică faptul că străinii din Ciad și Libia au răspuns la acest apel iar Guvernul a fost dispus să-i accepte.
Eforturile pentru găsirea unei soluții politice au început încă din august 2003, când Președintele Deby al Ciadului a convocat o reuniune între reprezentanții Guvernului și a grupurilor rebele din Abeche. Aceste discuții la care Mișcarea pentru Dreptate și Egalitate a refuzat să participle deoarece a considerat Ciadul ca fiind părtinitor, a dus la semnarea unui acord de pace la 3 septembrie 2003, ulterior având loc mai multe negocieri sub medierea Ciadului.
Mișcarea pentru Drepate și Egalitate a semnat un acord umanitar de încetare a focului, și în N´Djamena, la 28 mai a semnat un acord privind modalitățiile de încetare a focului. Ulterioarele negocieri de pace au avut loc la Addis, Abeba, Etiopia și în Abuja, Nigeria, sub medierea Uniunii Africane. Deasemenea în data de 9 noiembrie Guvernul, Armata de Eliberare sudaneză și Mișcarea pentru Dreptate și Egalitate au semant două Protocoale la Abuja privind îmbunătățirea situației de securitate din Darfur. În cadrul negocierilor, părțile nu au reușit să identifice o soluție corespunzătoare pentru încetarea ostilităților.
Pe lângă negocierile politice, Uniunea Africană joacă deasemenea un rol important prin Misiunea Africană din Sudan (AMIS) în căutarea unei soluții la conflict și în monitorizarea încetării focului prin înființarea Uniunii Africane de încetare a focului din Darfur. Elementul cel mai important al conflictului a fost atacul asupra civililor ce a dus la distrugerea și incendierea unor sate întregi și strămutarea în număr mare a populației civile.
Populația civilă din Darfur a suferit enorm în ultimii ani, calvarul lor rămânând în atenția comunității internaționale. Mii de oameni au fost uciși, femeile au fost violate, satele au fost arse, casele distruse și bunurile acestora jefuite. Aproximativ 1,8 milioane de persoane au fost strămutate intern sau refugiați.
3.1.2. Încălcările normelor Dreptului Internațional Umanitar privind conflictul armat din Darfur-Sudan
Prima problemă referitoare la violentul conflict armat din Darfur este modalitatea de aplicare a regulilor dreptului internațional umanitar. Distincția se face între conflictul armat internațional, non-internațional sau conflictul armat intern. Convențiile de la Geneva au stability un set de regului aplicabile conflictelor armate internaționale sau tuturor cazurilor de război declarat sau oricărui conflict armat ce are loc între două sau mai multe părți contractante.
În conflictul din Darfur,Guvernul sudanez se opune în fața a cel puțin două grupări de rebeli numite Armata de Eliberare sudaneză și Mișcarea pentru Dreptate și Egalitate. Cele două grupări de insurgenți au ridicat armele împotriva autorităților central în 2002, amploarea atacurile rebele crescând considerabil în februarie 2003, aceștia exercitându-și controlul asupra anumitor zone din Darfur.
Conflictul este caracterizat printr-o situație de tulburări și tensiuni interne, revolte și acte isolate și sporadice de violență. De aceea, cerințele ca această situație să fie considerată un conflict armat intern conform articolului 3 comun al Convențiilor de la Geneva sunt îndeplinite astfel: existența unor grupări armate organizate ce luptă împotriva autoritățiilor guvernamentale, controlul rebelilor a unei părți din teritoriu, și totodată fiind un conflict de lungă durată.
Toate părțile implicate în conflict au recunoscut că acesta este un conflict armat intern. Printre altele, în 2004, cele două grupări rebele și Guvernul sudanez au intrat într-o serie de acorduri internaționale care invocă și se bazează pe Convențiile de la Geneva.
Urmările conflictului încă se manifestă în toate regiunile Sudanului. În Nord, guvernul a instaurat o atmosferă represivă, utilizând forțe de securitate pentru a aresta și reține activiști și rebeli suspecți, violând astfel dreptul la asociere și liberă exprimare. Ziarele sunt suspendate iar membrii opoziției hărțuiți constant, fiind îngrădit dreptul populației de a afla știri legate de abuzurile comise în Darfur și compromițând dreptul la informare necesar pentru susținerea alegerilor libere și corecte. În Darfur, autoritățile obstrucționează acțiunile UNAMID și au expulzat în 2009 13 agenții internaționale de ajutoare. Astfel, informațiile legate de nevoile celor 2,7 milioane de refugiați din Darfur sunt greu de obținut. În Sudanul de Sud, guvernul nu s-a dovedit capabil de a-și proteja cetățenii de luptele inter-etnice care au făcut peste o mie de victime. Forțele internaționale aflate în Sudan pot reduce efectele acestor încălcări ale drepturilor omului, punând protecția lor în central dialogului cu autoritățile din Nord și Sud, riscând astfel să desfășoare doar misiuni nesemnificative.
Deasemenea Comisia a concluzionat în urma constatărilor provenite din diferite surse că Guvernul sudanez și Janjaweed sunt responsabile pentru o serie de încălcări ale drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar. Gravitatea acestor încălcări ale dreptului internațional umanitar clasifică conflictul din Darfur ca o crimă de război și de asemenea ca o crimă împotriva umanității. Totodată, Comisia constată în continuare că mișcările rebele sunt responsabile pentru încălcări considerate ca fiind crime de război.
În general, Comisia constată că în diferite moduri, forțele guvernamentale și milițiile au atacat populația civilă și au distrus și ars satele din Darfur, acțiuni contrare principiilor și normelor dreptului internațional umanitar.
Prin analizarea situației din Darfur, se observă o încălcare a acestor principia prin încălcări grave ale drepturilor omului de către forțele de securitate care folosesc armament ce a fost vândut Guvernului sudanez de China și Rusia. Deasemenea, armele și munițiile din China, Rusia și Belarus sunt încă furnizate trupelor din Darfur, cu toate că dovezile arată că acestea sunt folosite împotriva civililor. Conținutul acestor exporturi cuprinde cantități semnificative de muniție,avioane de atac, elicoptere, rachete aerosol și vehicule blindate. Embargourile pentu arme vor fi în contiunare încălcate fără implementarea unui tratat puternic privind armele din Sudan, și milioane de oameni vor contiuna să sufere datorită transferurilor iresponsabile de arme din Darfur.
Cu privire la refugiați, majoritatea negrii din Sud, conflictul din Darfur este caracterizat drept cel mai mare genocide umanitar din istorie. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați și de Cruce Roșie asigură cu greu hrana pentru aceștia deoarece trupele guvernamentale sau rebelii opresc convoaiele umanitare și le deturnează, încurajând corupția, bolile și uciderea copiilor.
Impactul atacurilor asupra civililor arată că utilizarea forței armate este în mod vădit disproporțională în raport cu orice amenințare a rebelilor. Deasemenea aceste atacuri au avut scopul de a răspândi teroare în rândul civililor pentru a-i oblige să fugă din locuințele lor. Din punct de vedere al dreptului penal internațional aceste încălcări ale dreptului internațional umanitar nu constituie altceva decât crime de război la scară largă.
3.2. Comportamentul comunității internaționale față de conflictul armat din Darfur-Sudan
3.2.1. Implicarea NATO pentru stabilirea păcii în Darfur
Administrația Bush a hotărât trimiterea a câteva sute de consilieri NATO pentru a susține trupele de menținere a păcii a Uniunii Africane în eforturile lor de a proteja săteni din regiunea Darfur împotriva consecințelor și atacurilor rezultate din lupta dintre milițiile arabe sprijinite de guvern și grupurile rebele. Această acțiune cuprinde trupe americane și marchează extinderea semnificativă a SUA ca aliat în conflict. Rolul NATO a fost limitat la transportarea forțelor Uniunii Africane în regiune și oferirea a câțiva specialiști militari pentru a ajuta la procesul de menținere a păcii.
Scopul oficialiilor americani a fost remedierea deficiențelor forțelor Uniunii Africane fară a ignora agitația acestei regiuni extrem de sensibilă în fața trupelor occidentale. Mai mult de 500 de consilieri NATO și-au desfășurat activitatea în cadrul Uniunii Africane asigurând asistența logistică, comunicații, informații și activități de comandă și control, activități ce nu implică angajarea acestora în mod direct în operațiunile de teren.
Negocierile internaționale cu privire la implicarea unei forțe NATO au fost în curs de desfășurare timp de luni de zile, însă este complicat implementarea opoziției sudaneză în prezența NATO și în absența unui acord de pace între grupurile aflate în conflict în Darfur. Oficialii ONU avertizează că situația din Darfur este tot mai periculoasă, motiv pentru care Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a facut apel în mod oficial la NATO la sfărșitul lunii martie pentru a cere ajutor în întărirea capacității de forță a Uniunii Africane cu privire la împiedicarea grupurilor armate și pentru asigurarea siguranței civililor. În urmă cu două luni, președintele Bush a semnalat un nou angajament în SUA cu privire la criza din Darfur, de așteptare a unei forțe ONU și un rol mai mare pentru NATO în efortul de menținere a păcii.
Juan Mendez, consilierul special al ONU pentru prevenirea genocidului, și-a exprimat dezamăgirea că la nivel mondial marile puteri nu au reușit să ia măsuri adecvate pentru a opri violența.„De fapt, în ultimii doi ani ne-am angajat cu jumătăți de măsură, iar una dintre acestea nu a fost suficientă pentru a oferi protecție împotriva violenței, iar cealaltă jumătate ne-a indicat semne de destrămare”, a declarat Mendez presei.
Contingentul Uniunii Africane, trimis in Darfur în 2004, reprezintă prima implicare a forței de menținere a păcii din Africa. Acesta a crescut la aproximativ 6 000 de militari, însă numărul acestora este insuficient pentru a asigura o regiune de dimensiunile Darfurului. Ultimele trei evaluări internaționale a forțelor au determinat deficiențe majore în capacitatea de gestionarea a resurselor și organizare a operațiunilor.
Până la mijlocul lunii martie, autoritățile Pentagonului au analizat diferite opțiuni și au hotărât să susțină procedul de menținere a păcii cu un număr mare de consilieri NATO. Secretarul Apărării Donald H. Rumsfeld a fost informat cu privire la propunerea din 17 martie și a aprobat-o consultându-se cu Casa Albă și Departamentul de Stat.
Guvernul sudanez și cel mai mare grup rebel din Darfur au semnat un Acord de Pace în mai 2006 care prevede dezarmarea Janjawizilor și aprticiparea rebelilor la guvernare. În 2007 ONU a adoptat o rezoluție pein care crea o forță de 26.000 de trupe, împreună cu Uniunea Africană, care devenea astfel cea mai mare forță de menținere a păcii din lume (denumită UNAMID). Scopul principal al UNAMID este acela de a asigura implementarea efectivă a Acordului de Pace din Darfur, dar și de a proteja populația civilă, de a preveni atacurile armate și de a asigura securitatea reprezentanților organizațiilor umanitare din regiune.
3.2.2. Acțiunile militare ale Uniunii Europene în cazul Darfur
Uniunea Europeană se implică la aplanarea crizelor din lume fiind conștientă de importanța sa mondială atât din punct de vedere economic cât și comercial. Uniunea este totodată a creat o politică externă și de securitate în vederea efectuării misiunilor de gestionare a crizelor și de menținere a păcii în Europa și în întreaga lume.
În cazul conflictului din Darfur, Uniunea Europeană a întâmpinat o serie de provocări în anul 2006 din cauza situației dificile a mii de persoane strămutate î n sudul Sudanului și în regiunile de la frontiera cu Ciad.
Prin intermediul Oficiului pentru Ajutor Umanitar, Comisia Europeană cooperează îndeaproape cu personalul aflat pe teren – organism ale Națiunilor Unite și ale Crucii Roșii/Semilunii Roșii, organizații neguvernamentale – pentru a furniza apă potabilă, hrană, echipament și material de salubrizare, facilități medicale, adăposturi precum și sisteme de comunicații temporal.
În Sudan, din cauza situației din ce în ce mai grave din Darfur, alocarea bugetară a crescut de la 40 milioane de euro la 97 milioane de euro și alte 17 milioane de euro au fost allocate pentru Ciad ca reacție la consecințele mișcărilor populare sudaneze.
Uniunea Europeană s-a implicat activ pentru rezolvarea acestui conflict ce a provocat moartea unui număr impresionant de oameni dar și distrugerea Darfurului atât din punct de vedere geografic cât și economic.Aceasta a trimis trupe militare, asistență și ajutor umanitar și financiar, aprobând în octombrie 2007 trimiterea unei forțe militare în Ciad și nord-estul Republicii Centralaficană pentru asigurarea securității din cauza răzvrătirii din Darfur.
Confrom rezoluției 1778 al Consiliului de Securitate al ONU, din septembrie 2007, Uniunea Europeană încredințează forței numite EUFOR Ciad-RCA, (Forța Uniunii Europene), sarcina de a proteja personalul ONU, respective misiunea poliției Națiunilor Unite și cei 3.000 de polițiști instructor, precum și civili expuși pericolului și personalul umanitar. Aceasta va facilita sosirea ajutorului material contribuind la securizarea regiunii.
Deci, EUFOR va supraveghea securitatea celor 241.000 de refugiați sudanezi din Darfur stabiliți în estul Ciadului și a celor 3.000 în nord-estul Republicii Centrafricană, precum și a 179.000 de cetățeni din Ciad și 20.000 din Republica Centrafricană strămutați în interiorul țărilor respective din cauza violențelor.Această forță este alcătuită din 3.700 de militari dintre care jumătate sunt francezi și cealaltă jumătate din 13 țări europene având un mandate de un an.
Pentru stabilizarea situației din Darfur, Uniunea Europeană împreună cu statele sale member au oferit un spectru larg de eforturi pentru susținerea Uniunii Africane.Aceasta a contribuit cu sume de bani considerabile în vederea aplanării conflictului în jur de 430 milioane de euro iar statele membre au contribuit cu ajutor medical, alimentar, echipament, acțiune în valoare de 115 milioane de euro.
Deasemenea, Uniunea Europeană a contribuit în acest conflict și prin numirea unui Reprezentant special în Sudan, Torben Brylle, în 2007, a cărui scop era acela de a asigura
coordonarea contribuției Uniunii Europene în AMIS – Suportul UE în Uniunea Africană, Misiunea din Darfur.
Această implicare a Uniunii Europene pentru aplanarea conflictului din Darfur este una dintre cele mai importante operațiuni militare în afara Europei și fără asistență NATO, de când politica europeană în materie de apărare a devenit aperațională în adevăratul sens al cuvântului, în 2001.
3.2.3. Asumarea responsabilității pentru crimele comise în Darfur
Amploarea și gravitatea crimelor comise împotriva populației civile din Darfur, atât de către forțele guvernamentale și Janjaweed cât și de către rebeli, cere intervenția imediată a comunității internațioanle pentru a pune capăt acestor atrocități.
Prin intermediul Rezoluției 1593 (2005), Consiliul a luat decizia de a se referi la situația atrocităților în curs de desfășurare din Darfur cu ajutorul Curții Penale Internaționale, deoarece o anchetă judiciară a faptelor și identificarea celor responsabili nu trebuie să aștepte până la sfârșitul conflictului.
Investigarea situației din Darfur a reprezentat o provocare enormă pentru Curte datorită numeroaselor acuzații pentru miile de crime comise într-un teritoiu vast de diferite părți.
Este de remarcat că nu doar Consiliul de Securitate al ONU, în rezoluțiile sale 1556 și 1564 a subliniat nevoia urgentă a justiției, dar și părțile implicate în conflictul din Darfur au insistat asupra principiului de responsabilitate. Astfel, în Protocolul privind îmbunătățirea situației umanitare din Darfur din 9 noiembrie 2004, părțile au subliniat necesitatea de a susține și restabili statul de drept, inclusive investigarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului și aducerea în fața justiției a celor responsabili.
Aplicarea responsabilității pentru atrocitățile comise constă în aducerea presupușilor făptași în fața instanțelor naționale a statului în care au fost comise crimele, sau a statului de origine a făptașilor. Există cazuri în care sistemul intern este capabil să se ocupe corespunzător de atrocitățile comise în jurisdicția sa, însă, de cele mai multe ori crimele internaționale comise de către funcționarii statului sau cu ajutorul complicității lor, implică urmărirea lor penală de către alte mecanisme. Astfel, datorită naturii crimelor comise în Darfur și deficiențele sistemului de justiție sudanez, Comisia a decis că instanțele sudaneze nu sunt în măsură să urmărească penal acțiunile presupușilor infractori.
Având în vedere mecanismul de responsabilitate judiciară, Comisia a recomandat trimiterea situației din Darfur la Curtea Penală Internațională de către Consiliul de Securitate a ONU, deoarece sistemul judiciar sudanez s-a dovedit a fi incapabil, iar autoritățiile nu doresc să asigure responsabilitatea pentru crimele comise în Darfur. Motiv pentru care, comunitatea internațională dorește să intervină deoarece viața și demnitatea umană sunt afectate din zi în zip e scară largă în Darfur.Aceasta trebuie să își assume responsabilitatea de a proteja civili și să pună capăt agresivitățiilor predominante.
Un rol important în asigurarea justiției și responsabilității îl joacă Comisia de Adevăr și Reconciliere deoarece instanțele penale nu sunt tocmai potrivite pentru a acoperi întregul spectru al crimelor ce au avut loc într-o perioadă de represiune bazându-se pe dovezi rezonabile.
În situația din Darfur, un număr relativ limitat de urmăriri penale de succes nu pot satisface așteptările victimelor de recunoaștere a suferinței lor. Ceea ce este foarte important în Sudan este dezvăluirea completă a întregii game de criminalitate.
Pentru a pune capăt violenței din Darfur și pentru a instaura pacea este esențial ca aceasta să fie stabilită de justiție. Sistemul de justiție sudanez a demonstrat din păcate că nu este în măsură sau nu dorește să urmărească și să investigheze persoanele suspecte de comiterea crimelor de război și crimelor împotriva umanității comise în regiunea Darfur.
3.3. Implicarea Curții Penale Internaționale
Comisia a constatat pe baza unor informați probatorii pe care le-a colectat și interpretat din diferite surse de încredere că un anumit număr de persoane sunt suspecte de a purta responsabilitatea pentru crimele comise în Darfur. Deși capetele de acuzare sunt variate, dovezile pe care Comisia le-a adunat, atât documente cât și mărturii, sunt suficiente pentru identificarea unui număr de persoane care poartă responsabilitatea acestor crime.
Cu toate acestea, Comisia nu are competența de a judeca penal pe cei vinovați, ci mai degrabă de a face o evaluare a posibililor suspecți, evaluare ce va deschide calea pentru viitoarele investigați, sau eventualele punerii sub acuzare, de către un procuror sau condamnările de către o instanță penală.
Comisia va realizea o listă cu numele acestor persoane din domeniul public pe care o va depune într-un dosar sigilat ce va fi transmis Secretarului General al ONU. În conformitate cu recomandările Comisiei, acest dosar este predate unui procuror competent, procurorul Curții Penale Internaționale care va folosi materialul pentru investigațiile sale. Decizia de a păstra confidențiale numele persoanelor suspecte de crime internaționale din Darfur stă la baza a trei motive principale. În primul rând ar fi contrar principiilor elementare a unui process echitabil de a face numele acestor persoane publice, conform articolului 55 alin. 2 din Statutul Curții Penale Internaționale. Ăn al doilea rând acest lucru este contrar misiunii emise de către Comisie deoarece aceasta nu este învestită cu funcții de urmărire penală fiind limitată pentru colectarea informațiilor credibile cu privire la persoanele suspecte. Al treilea motiv de confidențialitate este necesitatea de a proteja martorii audiați de către Comisie deoarece aceștia ar putea fi identificați, intimidați, hărțuiți sau chiar uciși de cei ce poartă responsabilitatea crimelor comise în Darfur.
Comisia a identificat ca suspecți ce poartă răspunderea penală pentru crimele comise în Darfur 10 oficiali guvernamentali de grad înalt, 17 oficiali guvernamentali care operează la nivel local în Darfur, 14 membrii Janjaweed, 7 membrii ai diferitelor grupuri rebele precum și 3 ofițeri ale unei armate străine care au participat în calitate de indivizi la conflict.
Deasemenea, referindu-ne la Guvernul din Sudan, Comisia a identificat 6 oficiali ai Guvernului care au participat în mod direct la comiterea crimelor din Darfur. Cinci dintre aceștia sunt membrii ai forțelor armate care operează în Darfur sau oficiali civili ai guvernului local în unul dintre cele trei state ale Darfurului, au condus și au participat la diferite atacuri împotriva populației civile ce a dus la strămutarea populației din locuințele lor. Acești indivizi pot fi responsabili, în conformitate cu doctrina întreprinderii penale pentu crimele comise de alții în timpul atacurilor. Cu toate acestea, persoanele pot fi suspecte de comiterea atacurilor fără discernământ asupra civililor ca o crimă de război.
Comisia a adunat dovezi ce demonstrează că 14 membri ai Janjaweed-ului au participat la comiterea unei crime internaționale în Darfur, persoane ce au fost identificate de către martori ocular atunci când atacau un sat încălcând legile dreptului internațional umanitar prin ardere, jefuire, uciderea populației și uneori agresarea sexuală a femeilor. Membrii Janjaweed sunt suspecți de crime de război participând la detenția ilegală a civililor și uciderea acestora constituind calitatea unei crime împotriva umanității.
Trei membrii ai grupurilor rebele au fost văzuți de către martorii ocular că au participat la un atac asupra unui sat, unde au avut loc jafuri, răpiri, distrugeri materiale și ucidere. Aceștia sunt suspecși de comiterea crimelor de război prin participarea direct la atacuri fără discernământ asupra civililor.
Prin urmare, Comisia a adunat dovezi și informații care tind să demonstreze că doi membrii ai Guvernului din Sudan și doi membrii ai forțelor armate din Darfur sunt suspecți că ar fi ordonat comiterea de crime împotriva umanității și crime de război în Darfur, incluzând atacuri fără discernământ asupra civililor și distrugerea bunurilor material ale acestora.
3.3.1. Investigațiile Procurorului Curții Penale Internaționale
Analizarea situației din Darfur-Sudan a reprezentat una dintre cele mai mari provocări ale Curții Penale Internaționale datorită numărului crimelor foarte complex. Oficiul a realizat o anchetă imparțială pe baza documentelor primate de la Comisia de Anchetă ONU și de la Guvernul Sudanului care a autorizat intervievarea unui general suspect în Khartoum.
Oficiul a fost nevoit să investigheze crimele fără a vizita locul faptei pentru a respecta obligația sa de a proteja martorii. Acesta a călătorit în jurul lumii pentru a aduna sute de mărturii ale victimelor și martorilor oculari care au scăpat din Sudan, motiv pentru care cele mai multe dintre dovezi sunt confidențiale pentru a proteja viețile martorilor și a rudelor acestora.
Zece judecători, membri ai Secției de primă instanță și Secției de Apel, au discutat despre valoarea probelor colectate de Biroul Procurorului. Aceștia au ajuns la concluzia că forțele Guvernului sudanez au comis crime de război și crime împotiva umanității în Darfur care urmau o strategie adoptată la eșaloanele superioare ale statului. Secția de primă instanță a identificat persoanele suspecte și a emis mandate de arestare împotriva unui lider al miliției Janjaweed, Ali Kushayb, împotriva Ministrului de Interne, Abdel Raheem Muhammad Hussein, iar în cele din urmă împotriva președintelui Al Bashir. Acuzarea acestor oficiali nu este o consecință a rolurilor oficiale pe care le dețin în cadrul statului ci în toate cazurile există martori care descriu în detaliu participarea lor activă la comiterea crimelor.
Acuzațiile aduse împotriva Președintelui Al Bashir descriu crima de genocid. Secția de primă instanță a concluzionat că Omar Al Bashir a acționat cu intenția de a distruge în parte cele trei grupuri etnice: Fur, Masalit și Zaghawa. Curtea Penală Internațională a realizat mandatul judiciar, urmând arestarea celor responsabili deoarece dovezile colectate demonstrează strategia folosită de stat pentru comiterea genocidului, crime împotriva umanității și crime de război.
Guvernul Sudanului, în conformitate cu Rezoluțiile Consiliului de Securitate 1593 (2005) are obligația legală de a pune în aplicare mandatele de arestare, dar Președintele Al Bashir profit de poziția sa de putere pentru a aplica strategia sa și pentru a asigura impunitatea proprie și impunitatea celor care îl urmează. Astfel nu există nici o informație clară care demonstrează oprirea crimelor împotriva umanității și genocidului. Strategia Președintelui Al Bashir include: amenințări la adresa comunității internaționale de a comite noi infracțiuni în alte zone ale Sudanului; negarea propriilor crime, negarea violurilor din sate și triburi punându-le în seama actelor de banditism, ciocniri sporadice între grupuri rebele; forțează comunitatea internațională la negocieri fără finalitate; anunță despre inițiativele justiției, urmată doar de noi anunțuri nu de soluții puse în practică deoarece Guvernul Sudanului nu a efectuat nici o procedură relevantă pentru crimele din Darfur cu toate că mecanismele judiciare sunt înființate de mai bine de șapte ani; și sfidează autoritățiile Consiliului de Securitate printr-un anunț public că Rezoluțiile Consiliului nu vor fi puse în aplicare.
Rezoluția 2035 adoptată la 17 februarie 2012, prevede cerearea de încetare a acțiunilor militare, inclusiv bombardamente aeriene, s-a cerut încetarea violențele sexual și atacurile fără discernământ asupra civililor; s-a exprimat îngrijorarea cu privire la obstacolele în mod deliberat plasate în fața activității grupului de experți UNAMID; și s-a cerut Guvernului să depună eforturi eficiente pentru asigurarea responsabilității pentru încălcările grave ale dreptului internațional și să asigure un acces umanitar nerestricționat. Totodată, Consiliul și-a exprimat nemulțumirea că unele persoane affiliate cu Guvernul Sudanului și grupurile armate din Darfur au continuat violențele împotriva civililor, împiedică procesul de pace și nu i-au în considerare cerințele Consiliului.
Situația este clară, punerea în aplicare a mandatelor de arestare va produce o schimbare dramatic în Darfur. Localizarea celor patru suspecți din Darfur este cunoscută, Ali Kushayb rămâne în Darfur, Ahmad Harun poate fi găsit în reședința guvernatorului în Kordofanul de Sud, Abdel Raheem Hussein stă în biroul său din Ministerul Apărării în Khartoum și Al Bashir poate fi găsit în Palatul Prezidențial de la Khartoum. Următoarea etapă în aceste cazuri este ca Darfurul să-I aresteze pe inculpați.
Incapacitatea de a-I aresta și preda pe cei patru inculpați reprezintă o provocare direct pentru autoritățiile Consiliului. Este de competența Consiliului să stabilească măsurile care trebuie adoptate pentru a asigura respectarea de către Guvernul Sudanului a rezoluțiilor Consiliului de Securitate. Realitatea este că membrii Consiliului trebuie să reconcilieze interesele lor naționale cu responsabilitățiile lor pentru pacea și securitatea internațională.
Procurorul Curții Penale Internaționale susține că întreaga regiune Darfur este o scenă a crimelor deoarece atacurile asupra civililor care nu participă la conflict continuă. Mii de civili au fost atacați imediat după semnarea unui acord de pace, violurile și procesul de exterminarea a persoanelor strămutate continuă, infractorii bucurându-se de impunitate. Procurorul a subliniat decizia judecătorilor Curții Penale Internaționale din 25 mai 2010 de a informa Consiliul de Securitate al ONU că Sudanul nu respectă Rezoluția 1593 a Consiliului deoarece refuză să-I aresteze pe Ahmad Harun și pe liderul miliției Janjaweed Ali Kushayb, mandatele de arestare împotriva celor doi bărbați fiind emise cu trei ani în urmă.
Curtea Penală Internațională în anul 2008, l-a acuzat pe Președintele sudanez Omar Al-Bashir de susținerea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Curtea a dovedit faptul că Bashir a intenționat să distrugă cele trei grupuri tribal din Darfur din cauza etnicității lor, motiv pentru care Curtea va emite un mandate de arestare pe numele lui Bashir.
3.3.2. Probele ce stau la baza răspunderii penale a inculpațiilor
Procurorul Curții Penale Internaționale, Luis Moreno-Ocampo a informat Consiliul de Securitate al ONU de finalizarea anchetei referitoare la cele mai grave crime comise în Darfur. Acesta se pregătește să prezinte dovezi ce vor fi înaintate judecătorilor Curții nu mai târziu de februarie 2007 și de a pune în aplicare măsuri de protecție a victimelor și martorilor. Dovezile în acest caz demonstrează faptele anumitor persoane ce poartă responsabilitatea pentru crime de război și crime împotriva umanității, inclusiv acte de persecuție, tortură, crime și violuri.
Consiliul subliniează importanța aplicării justiției deoarece va duce la consolidarea securității și va transmite un avertisment dincolo de granițele Darfurului pentru acele persoane care astfel ar putea recurge la violență și la comiterea de infracțiuni pentru a-și atinge obiectivele. Primul caz al Procurorului pune accent pe seria incidentelor din perioada 2003-2004 când au avut loc cel mai mare număr de crime, dovezile arătând că sistemul operațional de bază a permis comiterea acestor masive crime.
Dovezile provin dintr-o gamă larga de surse și reflectă o analiză amănunțită, independentă și imparțială de revizuire a acuzațiilor și circumstanțelor. Sursele include declarații ale victimelor, precum și a oficialilor sudanezi, documente furnizate de Guvernul Sudanului și de Comisia Națională de Anchetă, mii de documente colectate de către Comisia Internațională de Anchetă și material generate de către Consiliul de Securitate, state și organizații internaționale. Pentru elaborarea anchetei Procurorul a facut mai multe vizite în Sudan unde a intervievat în august 2006 doi înalți oficiali guvernamentali, acre în virtutea pozițiilor lor sociale au putut oferi informații despre activitățiile forțelor de securitate din Darfur și a altor părți la conflict. Cu toate acestea, Procurorul a sesizat o serie de lipsuri cu privire la documente și interviuri, care rămân o caracteristică important a procesului de constatare a faptelor.
Ajutarea victimelor și evaluarea intereselor lor a fost o prioritate pentru Procuratură. Încă de la începutul anchetei, Oficiul a efectuat mai mult de 70 de misiuni în 17 țări diferite, selectând din sute de martori potențiali și de a lua mai mult de 100 de declarații formale, în special ale victimelor. Procurorul a descries eforturile sale de a evalua admisibilitatea cauzei prin solicitarea de informații cu privire la procedurile judiciare naționale autentice din partea Guvernului sudanez și din alte surse. Curtea Penală Internațională este concepută pentru a fi un tribunal de ultimă instanță și în conformitate cu cu Statutul de la Roma poate intervene numai în cazul în care guvernele naționale nu sunt în măsură sau nu doresc să investigheze și să urmărescă penal.
În noiembrie, Procurorul Moreno-Ocampo a cerut o actualizare de la Guvernul Sudanului cu privire la procedurile judiciare naționale. Într-un răspuns oficial, Guvernul a raportat că 14 persoane au fost arestate pentru încălcări ale dreptului internațional umanitar și încălcări ale drepturilor omului. Cu toate acestea, activitatea raportată face cazul Parchetului inadmisibil. Procurorul a raportat că va solicita cooperarea Guvernului sudanez de a face posibilă o vizită in Sudan a acestuia în ianuarie 2007 pentru a intervieva persoanele în cauză. Procurorul se pregătește să prezinte dovezile judecătorilor, motiv pentru care urmărește îndeaproape acuzațiile de crime raportate la grava suferință a populației vulnerabile din Darfur, incluzând mai mult de două milioane de persoane strămutate prin violență. În ciuda acordului de apce din Darfur, continuă sa existe agresiuni, aproape zilnic, acte criminale grave, inclusive agresarea sexual a femeilor și copiilor precum și atacuri asupra satelor. Deasemenea, atacurile se revarsă și asupra membrilor organizațiilor pentru ajutor umanitar și de menținere a păcii a Uniunii Africane.
3.4. Identificarea vinovațiilor de crime internaționale
Procurorul Luis Moreno al Curții Penale Internaționale a declarat Consiliului de Securitate al ONU că Guvernul sudanez nu cooperează, motiv pentru care a solicitat Consiliului să trimită un mesaj puternic și unanim către acesta solicitând respectarea Rezoluției 1593 în vederea executării mandatelor de arestare. În declarația sa către Consiliu, Procurorul a amintit faptul că Guvernul Sudanului, ca stat teritorial, are obligația legală de a-i aresta și preda pe Ahmad Harun și Ali Kushayb Curții Penale Internaționale. Crimele continuă să fie comise in Darfur drept atacuri ale oficialilor sudanezi împotriva civililor, în special împotriva celor 2,5 milioane de persoane strămutate.
Deasemenea, Procurorul a informat Consiliul de Securitate, care va investiga atacurile împotriva pacificatorilor Uniunii Africane și ONU. Aceasta reprezentând a treia investigație în Darfur. Curtea Penală Internațională este o instanță independent, permanent care investighează și urmărește penal persoanele acuzate de cele mai grave infracțiuni de interes internațional, precum genocidul, crime împotriva umanității li crime de război, în cazul în care autoritățile naționale competente nu doresc sau nu pot să facă acest lucru. Procuratura investighează în prezent situația regiunii Darfur din Sudan.
3.4.1. Președintele Sudanului acuzat de comiterea crimelor internaționale
Procurorul Luis Moreno-Ocampo a prezentat dovezi care arată că Președintele Sudanului, Omar Hassan Ahmad Al Bashir a comis crime de genocid, crime împotriva umanității și crime de război în Darfur.
Acesta este acuzat de Curtea Penală Internațională pentru comiterea crimelor din Darfur, emițându-se un mandate de arestare în numele acestuia in anul 2009, mandate ce nu a fost executat.
Președintele a jucat un rol foarte important în conflictul care a dus la uciderea a cel puțin 300.000 de oameni, majoritatea creștini, negri non-arabi, atacați în mod sistemic de gherilele Janjaweed care doreau să arabizeze regiunea, prin eliminarea fizică a diferitelor grupări etnice.
În prezent, există aproximativ două milioane de persoane fără adăpost care trăiesc în condiții inumane sub controlul călăilor lor. Acest genocid și-a schimbat doar forma pentru a fi pus în aplicare diferit, însă, este încă în curs de desfășurare într-un mod sistemic.
Președintele Al Bashir a susținut milițiile arabe chiar dacă a negat acest lucru și invocă pacea în regiune. Totodată, acesta nu a recunoscut competența Curții Penale Internaționale, considerând acțiunea acesteia ca un complot internațional.
Doveziile Procuraturii arată că Al Bashir a pus în aplicare un plan de a distruge grupurile etnice Fur, Masalit și Zaghawa, a căror membrii, originare din Darfur s-au angajat într-o rebeliune. Al Bashir nu a reușit să facă față mișcărilor armate, motiv pentru care a recrutat soldați pentru a-și întări puterea, motivele sale fiind în mare măsură politice cu intenția de a dezvolta un genocid. La ordinele Președintelui Al Bashir, forțele armate și Janjaweed au atacat și au distrus sate întregi. Aceștia au urmărit supraviețuitorii prin deșert iar cei care au reușit să ajungă în taberele pentru refugiați au fost supuși unor condiții menite pentru a-i distruge. Președintele împiedică asistența internațională, forțele sale înconjurând taberele. O victimă a declarat:„Când îi vedeam, o luam la fugă.Unii dintre noi au reușit să scape, iar unii sunt prinși și femeile sunt violate. În jur de 20 de oameni violează o femeie(…).Aceste lucruri sunt normale pentru noi, aici, în Darfur. Aceste lucruri se întâmplă tot timpul. Am vazut prea multe violuri. Nu conta cine vedea cum violau femeile-nu le păsa. Au violat fete în fața mamelor și tațiilor lor.”.
În tot acest timp, Al Bashir a negat comiterea acestor crime, susținând faptul că în Sudan nu au loc agresiuni sexuale asupra femeilor, ci totul este o invenție, o strategie de contrainsurgență sau alte ciocniri tribale. Astfel a promovat și a oferit putere subordonațiilor săi, cu scopul ducerii la bun sfârșit a genocidului.
Intenția Președintelui Al Bashir era reprezentată de atacuri bine coordonate asupra celor 2.450.000 de civili care au gasit refugiu în taberele de refugiați. Acesta a determinat prin acțiunile sale sărăcie, insecuritate și hărțuirea supraviețuitorilor. Atacurile ordonate nu se bazau în totalitate pe puterea de foc al armelor și s-au folosit alte mijloace precum: violuri, foamete și teamă.
Astăzi dovezile arată că Al Bashir în loc de a ajuta oamenii din Drafur, a mobilizat întregul stat, inclusiv forțele armate, serviciile de informații precum și sistemul de justiție de a supune refugiații, membrii ai grupului țintă, la condiții de viață inumane pentru distrugerea lor fizică și psihică.
Controlul Președintelui asupra statului, armatei și miliției Janjaweed este absolut. Secția de primă instanță a Curții Penale Internaționale a revizuit dovezile. În cazul în care judecătorii stabilesc că există motive întemeiate de a crede că persoana în cauză a comis presupusele crime, se va decide cel mai bun mod de analizare a cazului în instanța de judecată, motiv pentru care Procuratura a solicitat un mandat de arestare.
Secția de primă instanță a Curții Penale Internaționale a emis un mandat de arestare în numele lui Omar Hassan Ahmad Al Bashir, președintele Sudanului, pentru crime de război și crime contra umanității. Acesta este responsabil penal, ca autor indirect, pentru direcționarea în mod intenționat a atacurilor împotriva populației civile din Darfur, ucidere, exterminare, viol, tortură, strămutarea forțată a acestora precum și jefuirea proprietățiilor lor. Acesta este primul mandat de arestare emis vreodată de către Curte împotriva unui șef de stat, a cărui poziție socială nu exclude răspunderea sa penală în fața Curții Penale Internaționale. Potrivit judecătorilor, crimele mai sus menționate au fost comise pe parcursul a cinci ani de zile de campanie de către Guvernul Sudanului împotriva Armatei de Eliberare sudaneză, Mișcării pentru Dreptate și Egalitate și alte grupări armate din Darfur. Aceasta campanie a început la scurt timp după atacul din aprilie 2003 pe aeroportul Al Fasher, ca urmare a unui plan comun realizat la cel mai înalt nivel al Guvernului sudanez de către Omar Al Bashir și alți leaderi politici și militari sudanezi. Cererea Procuraturii pentru mandatul de arestare a lui Omar Al Bashir a fost depusă cel puțin până la data de 14 aprilie 2008.
Componenta de bază a acestei campanii este reprezentată de atacul ilegal asupra populației civile din Darfur – aparținând în mare parte triburilor Fur, Masalit și Zaghawa, având ca scop apropierea de grupările armate ce se opun Guvernului sudanez. Populația susține faptul că a fost atacată de către forțele Guvernului sudanez, Miliția Janjaweed, Poliția sudaneză, Serviciul de Informații și Securitate Națională precum și Comisia de ajutor umanitar.
Secția de primă instanță a constatat că Omar Al Bashir, ca Președinte al Sudanului și Comandantul forțelor armate sudaneze, este suspectat că ar fi coordonat proiectarea și punerea în aplicare a campaniei de contra-insurgență, deoarece există dovezi ce arată că a controlat toate ramurile statului pentru a pune în aplicare această campanie.
Mandatul de arestare pentru Omar Al Bashir enumără șapte capete de acuzare pe baza responsabilității penale individuale (art. 25 alin.(3) lit. (a)), cuprinzând:
▪ cinci capete de acuzare pentru crime împotriva umanității: crimă – art. 7 alin. (1) lit. (a); exterminare – art. 7 alin. (1) lit. (b); strămutare – art. 7 alin. (1) lit. (d); tortură – art. 7 alin. (1) lit. (f); viol – art.7 alin. (1) lit. (g);
▪ două capete de acuzare: direcționarea în mod intenționat a atacurilor împotriva populației civile sau împotriva persoanelor care nu participă în mod direct la ostilități – art.8 alin. (2) lit. (e) (i); jaf – art.8 alin. (2) lit. (e) (v).
Judecătorul Secției de primă instanță, Anita Usacka, a constatat că materialul furnizat de către Procuratură în sprijinul cererii sale de emitere a mandatului de arestare nu reușește să ofere suficiente dovezi care să ateste că Guvernul Sudanului a acționat cu intenția specifică de a distruge, în totalitate sau în parte, grupurile Fur, Masalit și Zaghawa. Prin urmare, crima de genocid nu este inclusă în mandatul emis pentru arestarea lui Omar Al Bashir. Cu toate acestea, judecătorii au subliniat faptul că, dacă dovezile suplimentare sunt colectate de către Procuratură, aceasta poate să solicite o modificare a mandatului de arestare, cu scopul de a include crima de genocid.
Judecătorii au solicitat Grefierului să pregătească și să transmită, cât mai curând posibil, o cerere de cooperare pentru arestarea și predarea lui Omar Al Bashir Sudanului, tuturor statelor părți la Statutul de la Roma și tuturor membrilor ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite care nu sunt parte la Statut, precum și oricărui alt stat dacă va fi necesar. Deasemenea, aceștia au descoperit că, în conformitate cu Rezoluția CSONU 1593 și articolele 25 și 103 din Carta Națiunilor Unite, Guvernului Sudanului are obligația să coopereze pe deplin cu Curtea, reprezentând o prioritate față de orice altă obligație internațională pe care Guvernul a întreprins-o în conformitate cu orice alt acord internațional.
Deasemenea, Secția de primă instanță a constatat că Guvernul sudanez a refuzat sistematic să coopereze cu Curtea de la emiterea mandatelor de arestare pentru Ministrul sudanez pentru probleme umanitare, Ahmad Harun, și liderul regional al Miliției Janjaweed, Ali Kushayb, pe 2 mai 2007. Ca urmare, judecătorii au subliniat că, în conformitate cu art. 87 alin. (7) din Statut, în cazul în care Guvernul din Sudan continuă să nu își respecte obligațiile de cooperare în fața Curții, Secția competentă va face o constatare în acest sens și va fi sesizată Consiliului de Securitate. Mai mult decât atât, judecătorii au remarcat că o parte specială a Rezoluției 1593 îndeamnă în mod expres toate statele, indiferent dacă sunt părți a Statutului de la Roma, precum și organizațiile internaționale și regionale să coopereze pe deplin cu Curtea Penală Internațională.
3.4.2. Ahmad Harun Ali Kushayb și Abdel Raheem Muhammad Hussein
Curtea Penală Internațională a emis mandate de arestare pentru ministrul Apărării, Muhammad Hussein, pe numele fostului ministru de Interne Ahmad Haroun, dar și pentru șeful miliției Ali Kushayb din Darfur.
Procurorul a subliniat decizia judecătorilor Curții penale Internaționale din 25 mai 2010 de a informa Consiliul de Securitate al ONU că Guvernul sudanez nu respect Rezoluția 1593 a Consiliului deoarece refuză să-i aresteze pe Ahmad Harun și pe liderul Miliției Janjaweed, Ali Kushayb, a căror mandate de arestare au fost emise în urmă cu trei ani.
Ahmad Harun a mobilizat și a folosit milițiile pentru atacarea civililor, negând aceste acțiuni sub pretextul stării de haos din Darfur sau violențelor inter-tribale. Astfel de atacuri au fost conduse de el și în anii ´90 în Munții Nuba și in Sudanul de Sud, mai târziu acționează la fel și în Darfur. Începând cu anul 2003, în calitate de Ministrul de Interne, Harun a coordonat atacuri împotriva civililor din satele din Darfur. Între anii 2005 și 2009 acesta a deținut funcția de Ministru pentru Ajutor Umanitar, când gestiona exterminarea persoanelor strămutate din taberele de refugiați, persoane ce au fost transferate forțat din locuințele lor sub ordinul acestuia. După anul 2009 a fost guvernatorul Kordofanului de Sud, dorindu-se mai mult ca oricând arestarea lui înainte de a comite noi infracțiuni în noua sa poziție.
Arestarea celor doi din perspectiva ONU reprezintă necesitatea unei strategii globale pentru a obține pacea, stabilitatea și protecția civililor.
Ahmad Harun deține răspunderea penală pentru 42 de capete de acuzare în baza responsabilității penale individuale în temeiul art. 25 alin. (3) lit. (b) și art. 25 alin. (3) lit. (d) din Statutul de la Roma, cuprinzând:
▪ Douăzeci de capete de acuzare pentru crime împotriva umanității: crimă (art. 7 alin. (1) lit.(a)); persecuție (art. 7 alin.(1) lit.(h)); strămutarea populației (art. 7 alin.(1) lit.(d)); viol (art.7 alin.(1) lit.(g)); acte inumane (art. 7 alin.(1) lit.(k)); detenție sau privare de libertate (art.7 alin.(1) lit.(e)); tortură (art.7 alin.(1) lit.(f));
▪ Douăzeci și două de capete de acuzare pentru crime de război: crimă (art. 8 alin.(2) lit.(c) (i)); atacuri împotriva populației civile (art. 8 alin.(2) lit.(e) (i)); distrugerea de bunuri (art.8 alin.(2) lit.(e) (xii)); viol (art. 8 alin.(2) lit.(e) (vi)); jaf (art. 8 alin.(2) lit.(e) (v)); lezarea demnității personale (art. 8 alin. (2) lit.(c) (ii)).
Secția de primă instanță a decis ca Comitetele locale de securitate să coordoneze cazul lui Harun și Kushayb.
Dovezile existente permit Procuraturii să concluzioneze faptul că Muhammad Hussein este unul dintre cei care poartă cea mai mare responsabilitate penală pentru crimele și incidentele prezentate anterior, pe lângă mandatele de arestare pentru Ahmad Harun și Ali Kushayb emise de Curte în 27 aprilie 2007. Hussein a fost Ministrul de Apărării pentru Guvernul Sudanului și Reprezentantul Președintelui din Darfur, deținând toate puterile și responsabilitățile președintelui. Hussein la însărcinat cu o parte din responsabilitățiile sale pe Ahmad Harun, Ministrul de Interne, numindu-l la conducerea Biroului de Securitate al Darfurului.
Dovezile arată că prin intermediul lui Ahmad Harun, Hussein a jucat un rol important în coordonarea crimelor, inclusiv în recrutarea, mobilizarea, finanțarea, înarmarea, instruirea și desfășurarea Miliției Janjaweed, ca parte a Forțelor Guvernului sudanez, Hussein fiind conștient de rolul acestei forțe de a comite crime împotriva populației civile.
Procurorul a considerat ca Muhammad Hussein să fie arestat pentru a împiedica comiterea unor noi infracțiuni ce intră în competența Curții Penale Internaționale. După o analiză mai detaliată, Procuratura a decis să emită un mandat de arestare împotriva lui Hussein prin cooperare cu Guvernul sudanez care are obligația de a respecta Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1593 (2005).
Muhammad Hussein este cercetat în stare de libertate iar Procurorul îi dă posibilitatea de a se apăra având drepturi depline, iar Secția de primă instanță va revizui dovezile pentru a lua o decizie la cererea Procuraturii. Acesta este al patrulea caz cu privire la situația din Darfur a Curții Penale Internaționale care a emis mandate de arestare împotriva lui Ahmad Harun și Ali Kushayb pentru crime împotriva umanității și crime de război, precum și împotriva Președintelui Omar Al-Bashir pentru genocid, crime împotriva umanității și crime de război, si citații pentru liderii rebelilor Abdallah Banda, Saleh Jerbo și Abu Garda pentru crime de război.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Teoretice Privind Dreptul International Umanitar (ID: 126950)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.