Consideratii Privind Raspunderea Juridica Contraventionala de Mediu In Dreptul Romanesc

INTRODUCERE

Prezenta lucrare este consacrată unui subiect deosebit de actual, necesitatea abordării sub aspect teoretic a temei de cercetare având ca obiect „Răspunderea juridică contravențională în dreptul mediului” constituind la ora actuală unul dintre cele mai eficiente mijloace de soluționare a problemei ecologice. Actualitatea temei investigate rezultă și din sarcinile majore pe care și le pune astăzi știința dreptului în vederea soluționării problemei de protecție a mediului.

În prezent, protecția mediului a devenit o problemă de importanță majoră pentru societatea umană în condițiile în care tehnologiile avansate implică utilizarea resurselor naturale în cantități imense, chiar exagerate. O astfel de situație condiționează constituirea unor norme ce ar proteja mediul. În acest context, devine din ce în ce mai dificil încercarea de a crea un cadru unic și omogen de norme sociale.

Prin urmare, ideea de la care pornim este aceea că, pentru soluționarea unei probleme specifice societății umane, cum este problema protecției mediului, se cer aplicate și reguli specifice, iar având în vedere faptul că fenomenele naturii decurg independent de voința umană și că orice intervenție a omului în mediu duce, inevitabil, la modificări, concluzionăm că și procedeele utilizate la soluționarea acestor probleme trebuie să fie tot categorice, drastice și exclusive, astfel ca, în final, ele să excludă intervenția sau să înlăture în totalitate consecințele acestei activități.

Unul din cele mai eficiente procedee de soluționare a problemelor de ordin major, s-a dovedit de-a lungul secolelor a fi aplicarea măsurilor de răspundere juridică. Și în domeniul protecției mediului problema răspunderii juridice și-a găsit un loc important. Aceasta se manifestă prin prisma regulilor specifice conform cărora se aplică răspunderea în raporturile de dreptul mediului, precum și prin prisma efectelor pe care le produce.

Contextul abordării acestei probleme pornește de la particularitatea că în dreptul mediului, răspunderea juridică este azi o instituție care se aplică din ce în ce mai mult datorită multiplicării și diversificării riscurilor ecologice, a înmulțirii prejudiciilor cauzate mediului și a creșterii gravității lor determinate de adâncirea crizei ecologice mondiale, agravată de consecințele industrializării și

automatizării, de aplicarea tehnologiilor de vârf în multe domenii ale activității umane, fără suficiente și severe mijloace de protecție a mediului, de exploatare nerațională a resurselor naturale, precum și de alți factori dependenți de politica dusă în acest domeniu de fiecare țară.

Angajarea unor astfel de activități de către state și de către personae private duce la producerea de pagube ecologice intenționate sau accidentale cu un grad ridicat de risc și periculozitate pentru mediul natural și antropic, această situație determinând apariția și diversificarea tehnicilor de reparație, stabilirea unor reguli speciale ale răspunderii și adoptarea unor măsuri menite să asigure aplicarea principiului general cunoscut, conform căruia ”cel ce poluează trebuie să suporte consecințele acțiunilor sale cu impact negativ asupra mediului”.

Reglementarea răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului a fost realizată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciilor asupra mediului care transpune prevederile Directivei 2004/35/CE, obiectivul acesteia fiind stabilirea unui cadru legislativ unitar în acest domeniu în țările membre ale Uniunii Europene, completându-se astfel cadrul legislativ existent în materia formelor răspunderii aplicabile în dreptul mediului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât literatura română de specialitate se caracterizează printr-o fragmentare a unei abordări ample a problematicii răspunderii juridice în domeniul protecției mediului, lucrarea de licență își propune să ofere o viziune amănunțită asupra problematicii reglementării răspunderii juridice în domeniul mediului, urmărind să surprindă și să pună în lumină particularitățile în acest domeniu a fiecărei forme de răspundere.

Primul capitol este destinat prezentării aspectelor generale privind mediul, răspunderea juridică în dreptul mediului în condițiile Ordonanței de urgență nr. 195/2005, urmând ca în cel de-al II-lea capitol să prezint formele răspunderii juridice în dreptul mediului.

Deoarece evoluția spectaculoasă a dreptului mediului a adus în prim plan insuficiența și ineficacitatea normelor de recomandare în domeniu, cât și a formelor de răspundere civilă și contravențională, s-a simțit necesitatea de a se apela la incriminarea acțiunilor de poluare, elaborându-se reglementări pe sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase infracțiuni, atât la nivel național cât și internațional.

Capitolulul al III-lea este rezervat analizei particularităților răspunderii contravenționale în dreptul mediului. Alături de răspunderea civilă și răspunderea penală, răspunderea contravențională vine să completeze formele răspunderii juridice clasice aplicabile în domeniul protecției mediului. Am evidențiat în acest capitol faptul că această formă a răspunderii, spre deosebire de răspunderea civilă care are un caracter preponderent reparator, are o funcție predominant sancționatorie, intervenind în cazul în care un subiect de drept nu respectă o conduită stabilită printr-o normă de drept public.

Finalul tezei de doctorat este destinat concluziilor generale, sublinierii contribuțiilor personale aduse și propunerilor de lege ferenda.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND MEDIUL ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Noțiunea de mediu

Degradarea mediului înconjurător constituie astăzi una din marile probleme ale omenirii, mediul fiind afectat atât de consecințele subdezvoltării cât și a celor dezvoltării excesive.

Mediul natural transformat de om în măsură mai mare sau mai mică s-a numit mediu geografic. Cu toate că peisajul geografic cuprinde îndeosebi elementele vizibile, iar mediul înconjurător include și elemente ca: temperatura aerului, presiunea și mișcarea maselor de aer, umiditatea din sol etc., atât mediul geografic, cât și mediul înconjurător privesc componentele strâns corelate și intercondiționate unele cu altele.

Ecologia se asociază strâns cu geografia în studierea mediului înconjurător și în găsirea remediilor pentru reechilibrarea acestuia în caz că se află pe cale de deteriorare. Mediul înconjurător se definește ca fiind totalitatea factorilor naturali și a celor creați de om, care se află în strânsă interacțiune și influențează echilibrul ecologic, precum și condițiile de viață pentru om.

Noțiunea de mediu cunoaște nenumărate valențe și este folosită cu înțelesuri mai mult sau mai puțin diferite în numeroasele medii ale societății umane. Oamenii de știință, economiștii, juriștii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizați de importanța covârșitoare a imperativului de protecție a mediului și a resurselor naturale, reliefează anumite aspecte ale mediului care, de fapt, este unic.

Termenul de mediu rămâne, totuși, o noțiune generală, dificil de sintetizat într-o definiție care să satisfacă pe toată lumea. Există, însă, în mod obișnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia „mediul". O primă accepțiune, izvorâtă din științele naturii și aplicată societății umane, deci o abordare ecologică (ansamblul de elemente și echilibre de facto care condiționează viața unui grup biologic); cealaltă accepțiune, datorată limbajului arhitecților și urbaniștilor se referă la zona de contact între spațiul construit și mediul natural (deci între spațiul artificial și cel natural).

Creație relativă a doctrinei, a jurisprudenței și a reglementărilor juridice convenționale sau legale, noțiunea de mediu cunoaște o mare varietate. Astfel, pentru Comunitățile europene mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în complexitatea relațiilor lor, constituie cadrul, ambianța și condițiile vieții oamenilor, astfel cum există sau cum sunt percepute, iar Convenția privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activități periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei și deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 oferă prin dispozițiile art. 2 punctul 10 o altă definiție juridică a mediului potrivit căreia: „ Mediul cuprinde: resursele naturale abiotice și biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna și flora, precum și interacțiunile între acești factori; bunurile care compun moștenirea culturală și aspectele caracteristice ale peisajului, definiție completă și elaborată care este rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economiști, ecologiști și juriști.

În țara noastră, protecția mediului reprezintă o problemă de interes național, constituind o obligație a autorităților, administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice. Nevoia de exploatare, dar și de protecție a componentelor mediului natural (mediul geografic, factori fiziologici, biologici, demografici) au determinat adoptarea unui complex

de norme juridice specifice fiecărui stat.

În dreptul românesc, legea-cadru pentru protecția mediului, precizează în alin. (2) al art. 1, că „Mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.”

Oricum, noțiunea de „mediu" din textul ordonanței cuprinde „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale".

Deși au trecut 17 ani, Convenția nu a intrat încă în vigoare și, drept urmare, statele Europei nu au un cadru general de răspundere civilă pentru daunele produse mediului, indiferent de natura acestora. Ni se pare, de asemenea, demn de remarcat faptul că „aspectele caracteristice ale peisajului" au fost incluse în noțiunea de mediu, desigur, ca o consecință a armonizării legislației noastre cu legislația Uniunii Europene.

De altfel, și alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva privind studiile de impact, prevăd într-o manieră detaliată că mediul cuprinde „omul, fauna și flora, solul, apa, aerul, climatul și peisajul, interacțiunea între acești diferiți factori, cât și bunurile materiale și patrimoniul cultural".

Programul de acțiune la rândul său, dă o definiție a mediului înconjurător ce pare mai sintetică și mai precisă, fără a fi excesiv „bioenergizantă", menționând că mediul „este constituit din toate resursele care condiționează cadrul de viață: apa, aerul, spațiul (sol și peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit, patrimoniul natural și cultural."

Protecția mediului, ca ramură a ecologiei aplicate, are sarcina de a îndruma și coordona totalitatea acțiunilor întreprinse de om asupra ecosferei în vederea menținerii echilibrului ecologic și a perenității ecosistemelor, asigurând astfel condiții de viață tot mai bune generațiilor actuale și viitoare.

1.2.Conceptul răspunderii juridice în dreptul mediului

Pentru a ne referi la răspunderea juridică față de mediu, trebuie clarificate noțiuni ca răspunderea juridică sau prejudiciul.

Așadar, răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale.

Definită astfel, răspunderea juridică nu se reduce la noțiunea onizării legislației noastre cu legislația Uniunii Europene.

De altfel, și alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva privind studiile de impact, prevăd într-o manieră detaliată că mediul cuprinde „omul, fauna și flora, solul, apa, aerul, climatul și peisajul, interacțiunea între acești diferiți factori, cât și bunurile materiale și patrimoniul cultural".

Programul de acțiune la rândul său, dă o definiție a mediului înconjurător ce pare mai sintetică și mai precisă, fără a fi excesiv „bioenergizantă", menționând că mediul „este constituit din toate resursele care condiționează cadrul de viață: apa, aerul, spațiul (sol și peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit, patrimoniul natural și cultural."

Protecția mediului, ca ramură a ecologiei aplicate, are sarcina de a îndruma și coordona totalitatea acțiunilor întreprinse de om asupra ecosferei în vederea menținerii echilibrului ecologic și a perenității ecosistemelor, asigurând astfel condiții de viață tot mai bune generațiilor actuale și viitoare.

1.2.Conceptul răspunderii juridice în dreptul mediului

Pentru a ne referi la răspunderea juridică față de mediu, trebuie clarificate noțiuni ca răspunderea juridică sau prejudiciul.

Așadar, răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale.

Definită astfel, răspunderea juridică nu se reduce la noțiunea de sancțiune juridică. Aplicarea sancțiunilor juridice este doar o consecință finală a antrenării răspunderii juridice. Bineînțeles că, răspunderea este consacrată legislativ în cadrul diferitelor ramuri de drept: civil, penal, administrativ etc. Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor de drept al mediului diferă, în principiu, în funcție de gradul de periculozitate socială a faptei săvârșite, putându-se vorbi de răspundere penală sau contravențională .

În dreptul mediului, răspunderea juridică este azi o instituție care se aplică din ce în ce mai mult datorită multiplicării și diversificării riscurilor ecologice, a înmulțirii prejudiciilor aduse mediului și a creșterii gravității lor determinate de adâncirea crizei ecologice mondiale, agravată de consecințele industrializării și automatizării, de aplicarea tehnologiilor de vârf în multe domenii ale activității umane, fără suficiente și severe mijloace de protecție a mediului, de exploatarea nerațională a resurselor naturale, precum și de alți factori dependenți de politica dusă în acest domeniu de fiecare țară. Angajarea unor astfel de activități de către state și de către persoane private duce la provocarea de pagube ecologice intenționate sau accidentale cu un grad ridicat de risc și periculozitate pentru mediul natural și antropic.

Această situație a determinat apariția și diversificarea tehnicilor de reparație, stabilirea unor reguli speciale ale răspunderii și adoptarea unor măsuri menite să asigure aplicarea principiului general recunoscut, conform căruia „cel ce poluează trebuie să suporte consecințele acțiunilor sale cu impact negativ asupra mediului".

Nu mai puțin este adevărat că răspunderea juridică pentru încălcarea cerințelor protecției mediului și a dezvoltării durabile, constituie în sistemul ocrotirii mediului și a folosirii raționale a resurselor, numai unul din aspectele acestui ansamblu de raporturi, având în vedere, în primul rând, rolul măsurilor cu caracter economic-organizatoric și educativ menite să asigure eficiența activității în acest domeniu.

Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă specifică. De aceea există mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea juridică cu caracter politic (răspunderea constituțională a parlamentului), răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară. Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiții specifice de fond și formă (mod de stabilire, forme de realizare etc.).

Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea condițiilor răspunderii în fiecare ramură, iar dreptul ca fenomen social are finalități complexe privind asigurarea coerenței, funcționalității și autoreglării sistemului social, soluționarea conflictelor relațiilor interumane apărarea și promovarea valorilor sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Normele juridice sunt norme cu caracter imperativ și au ca scop să orienteze, să stimuleze și să determine comportamentele umane, aplicarea lor fiind la nevoie asigurată prin forța de constrângere a statului. Nu orice conduită umană are relevanță din punct de vedere juridic, ci numai acele comportamente care cad sub incidența normelor juridice. Sub aspect juridic se disting două categorii de conduite umane: licite sau legale – care sunt conforme normelor juridice și ilicite sau ilegale – care contravin normelor juridice.

Conduita licită este exprimată prin anumite acțiuni sau prin abținerea de a săvârși anumite acțiuni, care se încadrează în limitele drepturilor și obligațiilor prescrise prin normele juridice. O particularitate legată de încadrarea conduitelor licite este aceea că nu interesează motivele, care pot avea multiple de cauze, pornind de la convingere și sfârșind cu teama de pedeapsă, care determină subiectul de drept la un atare comportament. Ca urmare, conduita licită este dată de acțiunile sau inacțiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice;

Conduita ilicită constă dintr-o acțiune sau inacțiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârșite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Numai comportamentul conștient, responsabil are relevanță juridică. Spre exemplu, comportamentul unui alienat mintal nu poate fi calificat ca fiind licit sau ilicit, deoarece acest comportament nu este rezultatul unei deliberări conștiente și ca atare, alienatul mintal nu poate avea răspunderea juridică a faptelor sale.

Răspunderea juridică constă într-un raport instituit de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții unei autorități, care pot fi instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice.

Conținutul raportului juridic este complex, dar în esență este format din dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația persoanelor de a se supune sancțiunilor legale, pentru restabilirea ordinii de drept.

1.2.1.Condițiile răspunderii juridice în dreptul mediului

Considerăm că cele mai interesante aspecte specifice prezintă răspunderea în dreptul mediului în privința condițiilor în care aceasta operează, astfel trebuie să fie întrunite cumulativ, următoarele elemente: săvârșirea unei fapte ilicite; producerea unui prejudiciu; între fapta ilicită si prejudiciu să existe un raport de cauzalitate; culpa autorului faptei ilicite.

În ceea ce privește elementele constitutive clasice, ale oricărei situații de răspundere civilă delictuală, menționate mai sus, în dreptul mediului acestea prezintă o serie de particularități, pentru a căror înțelegere trebuie să facem, desigur, referire la dreptul comun.

După cum s-a arătat în literatura juridică, cuvântul „faptă" poate avea atât un înțeles restrâns – ca o manifestare perceptibilă simțurilor noastre, adică gândirea exteriorizată, materializată, cât și un sens mai larg, care cuprinde pe lângă manifestarea externă a omului și efectele acesteia, concretizate, pe planul dreptului, în modificarea unor raporturi sau situații juridice existente.

Fapta are un caracter ilicit atunci când contravine normelor dreptului obiectiv și în același timp, încalcă și dreptul subiectiv al persoanei prejudiciate. în dreptul civil, regula este a răspunderii numai pentru fapte ilicite. Cu privire la caracterul ilicit, Codul civil (art. 998) se referă la „orice faptă a omului". în dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere includ fie conduite ilicite prin care se produc pagube mediului și reprobabile prin ilicitatea lor, fie o seamă de activități curente, normale, licite per se, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor produse mediului.

Dacă prima categorie de fapte atrage răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă), cea de a doua, în afara oricărei culpe, angajează răspunderea pe temeiul riscului (răspunderea obiectivă).

În ceea ce privește cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei din dreptul civil, și anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, consimțământul victimei și într-o oarecare măsură exercitarea unui drept, atunci când fapta este în legătură sau are drept consecință prejudicierea unor componente ale mediului sau mediul în ansamblul său, pot fi luate în considerație starea de necesitate, consimțământul dat în mod valabil de către victimă, culpa gravă a victimei care a acționat greșit sau a omis să acționeze, forța majoră și, în domeniul pagubelor nucleare actele de conflict armat, război civil sau insurecție armată.

În ceea ce privește exercitarea unui drept – ca situație ce înlătură uneori caracterul ilicit al faptei – considerăm că este greu de stabilit atunci când se aduce un prejudiciu mediului, dacă dreptul subiectiv a fost exercitat potrivit scopului său economic și social, de vreme ce mediul a fost prejudiciat. Niciun drept subiectiv al nici unei persoane nu poate fi exercitat astfel încât să aducă prejudicii mediului sau să pună în pericol viața, sănătatea oamenilor si animalelor. Pe de altă parte, conținutul dreptului subiectiv este destul de general, legea neputându-1 preciza în toate amănuntele sale.

În majoritatea cazurilor, fapta nu este săvârșită cu intenția de a aduce prejudicii factorilor de mediu, dar constituind o exercitare a drepturilor subiective în condiții necorespunzătoare de diligență și prudență, deter-mină efecte negative asupra stării naturale a mediului, reprezentând o abatere de la cerințele social-economice de ocrotire a acestuia, abatere ce trage răspunderea persoanei vinovate. Conduita ilicită constă într-o acțiune sau inacțiune, contrare prevederilor normelor juridice. Acțiunea presupune săvârșirea, de către o persoană, a unei acțiuni concrete, prin care se încalcă normele juridice, iar inacțiunea presupune nesăvârșirea unei acțiuni concrete de către o persoană. Inacțiunea poate fi considerată ca fiind ilicită numai când respectiva persoană avea obligația juridică să acționeze într-un anumit fel și ea nu a acționat ca atare.

Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societății sau unui individ, încalcă valorile apărate de drept. Acest rezultat permite ca în majoritatea cazurilor să se aprecieze pericolul social al faptei ilicite. Importanța rezultatului conduitei ilicite poate fi diferită în diferite ramuri de drept. Astfel, în dreptul civil – răspunderea juridică este atrasă numai când dauna sau prejudiciul s-au produs, iar în dreptul penal – sunt prevăzute cazuri de răspundere juridică și în situația în care rezultatul conduitei ilicite nu a produs prejudiciul, dar a fost creat pericolul producerii lui. În dreptul penal, între astfel de fapte ilicite care nu produc rezultate concret vătămătoare, face parte tentativa.

În toate cazurile în care pentru atragerea răspunderii este necesară și producerea unor consecințe ilicite, trebuie analizat raportul de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs. Stabilirea acestei legături este dificilă și necesită analizarea minuțioasă a fiecărui caz în parte. În practică, există situații în care se manifestă o cauzalitate complexă, cum este cazul prejudiciilor aduse mediului.

Vinovăția constituie aspectul subiectiv al încălcării normelor juridice. Orice acțiune sau inacțiune umană se caracterizează nu numai prin trăsături materiale, ci constituie și o manifestare de conștiință și de voință. Premisele stabilirii vinovăției constau în caracterul conștient și. voința liberă cu care o persoană săvârșește o faptă ilicită. Fapta săvârșită apare ca o reflectare obiectivă, concretizată material, a unor procese psihice, intelectuale și volitive, contrare intereselor și valorilor sociale protejate de normele juridice.

Existența vinovăției implică capacitatea de a răspunde. Capacitatea de a răspunde este aptitudinea persoanei fizice de a da socoteală în fața societății pentru faptele ilicite pe care le-a săvârșit, a evalua corect semnificația sancțiunii juridice corespunzătoare faptei comise și a suporta consecințele negative, care derivă din aplicarea și executarea respectivei sancțiuni.

Vinovăția constă în atitudinea psihică a unei persoane față de fapta socialmente periculoasă pe care a săvârșit-o și față de consecințele acelei fapte. Vinovăția se exprimă sub forma intenției sau culpei. încălcarea normelor juridice se consideră a fi săvârșită cu intenție, în situația în care persoana care a comis încălcarea respectivelor norme a cunoscut caracterul ilicit al acțiunii sau inacțiunii sale și a prevăzut consecințele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis.

Intenția se consideră a fi directă – când consecințele ilicite ale faptei săvârșite au fost urmărite de persoana care le-a provocat și indirectă – când consecințele ilicite ale faptei săvârșite au fost numai admise sau acceptate.

O formă mai puțin gravă de vinovăție este culpa, care se constituie în situațiile în care persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă sau persoana nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia să-1 prevadă. Culpa poate fi săvârșită din imprudență (sau cu previziune) – când persoana care a comis fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar putea preveni ori din neglijență (sau fără previziune) – când persoana care a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, deși putea sau trebuia să le prevadă.

Existența unor cauze care înlătură vinovăția, semnifică înlăturarea implicită a răspunderii juridice. împrejurările sau cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt prevăzute prin lege și diferă de la o ramură de drept la alta.

În ceea ce privește prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, până la apariția vechii legi a protecției mediului nr. 137/1995, în dreptul pozitiv român nu a existat un text care să definească prejudiciul în materie de mediu. Ca urmare, în literatura noastră juridică s-a folosit termenul de „daună ecologică", termen „împrumutat" din doctrina franceză, pentru a releva trăsăturile particulare ale prejudiciilor indirecte rezultate din atingerile aduse calității mediului, mai ales dacă se are în vedere că vătămările aduse unuia din componenții naturali (apă, aer) ai mediului se răsfrâng si asupra celorlalți (sol, floră, faună), datorită unității și interdependenței lor.

Având în vedere particularitățile mediului, dauna ecologică a fost considerată, în general, ca fiind „acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem și care, datorită caracterului său indirect și difuz, nu permite constituirea unui drept la reparație". în elucidarea problemei dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul său, în funcție de răspunsurile date s-a conturat și concepția despre natura și întinderea daunei ecologice.

Unii autori au susținut că dauna ecologică este cea cauzată persoanelor și bunurilor de către mediul în care acestea se găsesc, mediul fiind astfel considerat cauza și nu victima daunelor, iar alții autori, au considerat dauna ecologică ca fiind „vătămarea adusă mediului". În general, dauna ecologică a fost asimilată daunei produse prin poluare, vizând toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali. Au fost de asemenea autori, care au distins între daunele produse prin poluare și care sunt suportate de patrimonii identificabile și particulari și daune ecologice propriu-zise suportate de mediul natural în elementele sale neapropiate și afectând echilibrul ecologic în calitate de patrimoniu colectiv.

Într-o concepție modernă, se recunoaște fiecăruia dreptul de a proteja „bunurile-mediu", precum și existența dreptului subiectiv la mediu, care să permită o protecție eficace a elementelor sale, cunoscute în calitate de res comunes . În concluzie, în noțiunea de „daună ecologică" au fost incluse atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât și cele suportate de om sau de bunuri.

1.2.2. Răspunderea juridică în condițiile Ordonanței de urgență nr. 195/2005

Întâlnită în toate ramurile dreptului, noțiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancțiune. Fiind o categorie istorica, răspunderea istorică este o instituție vie care s-a format și a evoluat odată cu societatea umană.

În dreptul mediului înconjurător, răspunderea juridică a devenit, sub impactul revoluției tehnico-științifice o ,,zonă fierbinte’’ datorită situației ecologice mondiale afectată grav de consecințele industrializării și automatizării, a exploatării neraționale a resurselor naturale, precum și alți factori.

În țara noastră, reglementarea răspunderii juridice își are sediul în O.U.G.nr.195/2005 privind protecția mediului. Este recunoscut faptul că în domeniul protecției mediului și al conservării naturii rolul cel mai important le revine mijloacelor preventive de tip civil sau administrativ, în timp ce cele de drept penal au un rol subsidiar.

Actuala lege a protecției mediului (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005, cu modificările si completările ulterioare) a păstrat în reglementarea cu privire la răspundere, dată în art. 95 alin. (1), termenul de „prejudiciu adus mediului" prevăzut în art. 89 lit. r) din vechea Lege a protecției mediului nr. 137/1995 și, în același timp, denumirea tradițională din Codul civil, înscriindu-se, în mod constant, pe direcția Declarațiilor de la Stockholm și Rio în ce privește recomandarea adresată statelor de a se elabora norme pe plan național referitoare la „indemnizarea victimelor poluării și ale altor daune ecologice".

Prejudiciul reprezintă efectul cuantificabil în cost al daunelor aduse sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, fiind provocat de poluanți, activități dăunătoare ori dezastre. El urmează deci, a fi evaluat pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile necesare pentru restabilirea (refacerea) echilibrului natural lezat.

În acest domeniu, reparația în natură, nu este în principiu, posibilă. În fapt, nu urmează a se restabili o situație anterioară printr-o deplasare de elemente materiale (de la autorul responsabil la victima care încearcă prejudiciul), ci se stabilește o obligație cu privire la plata unor sume de bani, ce acoperă doar uneori integralitatea cheltuielilor ce trebuie făcute pentru refacerea echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezați.

Și în domeniul dreptului mediului, prejudiciul trebuie să fie cert. Sunt certe însă nu numai prejudiciile actuale, ci și prejudiciile viitoare, dacă există certitudinea că ele se vor produce și sunt elementele necesare pentru a le determina întinderea. Dacă nu se poate cunoaște întreaga întindere a pagubei (ceea ce se întâmplă cel mai des atunci când este vorba de poluarea mediului sau a componentelor sale), instanța se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat cu certitudine, putând ulterior să revină pentru a acorda întreaga reparație pentru prejudiciile ivite după pronunțarea hotărârii, cu singura condiție de a se dovedi că ele provin din aceeași faptă.

Asigurând un cadru legal de protecție integrală a mediului, Legea instituie, desigur, drepturi și obligații pentru toți „utilizatorii" acestuia și sancțiunile corespunzătoare în caz de neconformare. Răspunderea juridică are, deci, un caracter special pentru domeniul la care ne referim.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pare a fi întemeiată pe încălcarea obligației legale pentru toate persoanele fizice și persoanele juridice de a proteja mediul. Asta nu înseamnă, însă, o derogare de la principiul general că oricine cauzează un prejudiciu trebuie să-l repare. Ceea ce va face specificitatea acestei răspunderi, așa cum vom vedea în cele ce urmează, sunt condițiile de angajare a răspunderii și modul de reparare a prejudiciului din punctul de vedere al autorului și al stabilirii victimei care are dreptul la reparație.

Articolul 95 alin. (1) al ordonanței proclamă în mod expres caracterul obiectiv al răspunderii, independent de culpă. Desigur, proclamarea principiului răspunderii obiective nu este tocmai o noutate, deoarece și până în prezent, în practică, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin poluare, victima putea, la alegere, să-și întemeieze pretențiile pe art. 1000, alin. (1) Cod civil (răspunderea obiectivă) sau pe art. 998-999 Cod civil (răspunderea pentru culpă).

Importanța acestei reglementări constă în aceea că, avându-se în vedere specificitatea daunei ecologice, s-a instituit prin puterea legii o răspundere care revine autorului faptei păgubitoare, ce nu poate invoca lipsa culpei sau să se prevaleze de o autorizație administrativă încercând să fie exonerat de răspundere. Așadar, victima nu va fi obligată să probeze culpa celui a cărui răspundere încearcă să o angajeze în vederea reparării prejudiciului.

Principiul răspunderii obiective este, de altfel, singurul în măsură să pună în aplicare principiul „poluatorul plătește", răspunderea fiind angajată pentru riscul pe care-1 prezintă activitatea pe care acesta o desfășoară. în opinia noastră, victima urmând să facă dovada prejudiciului (care în acest domeniu am văzut că prezintă destule obstacole) și faptul că acest prejudiciu este consecința activității poluatorului.

Articolul 95 alin. (1) al ordonanței pe care o analizăm adaugă: „în cazul pluralității autorilor răspunderea este solidară". Condiție indispensabilă, după părerea noastră, dat fiind caracterul difuz al pagubei, de cele mai multe ori rezultat al mai multor surse de poluare și al unor acte succesive. În această situație victima nu este pusă în situația de a demonstra contribuția fiecărui poluator în parte, probă care ar presupune cunoștințe și mijloace tehnice, care de cele mai multe ori ar depăși posibilitățile acesteia.

Solidaritatea debitorilor (solidaritate pasivă) dă posibilitatea victimei să fie indemnizată pentru întreg prejudiciul de către oricare dintre debitorii solidari – aceștia fiind obligați la același lucru. Și în această situație ne aflăm în fața unei obligații solidare de drept, în virtutea legii.

Cât privește repararea prejudiciului, în Legea-cadru de protecție a mediului se menționează că „autorul suportă costul pentru repararea prejudiciului și înlătură urmele produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului". Desigur, această precizare are în vedere persoanele fizice sau persoanele juridice a căror răspundere a fost stabilită, urmărindu-se repararea integrală a prejudiciului, inclusiv aducerea la starea anterioară a mediului căruia i s-a adus atingerea respectivă (deci, inclusiv, reconstrucția ecologică, dacă aceasta este posibilă).

Dreptul la acțiune în repararea unui prejudiciu adus persoanelor, bunurilor sau mediului, așa după cum am văzut în dreptul comun, aparține celui lezat direct. Instituind un regim special, legea protecției mediului, având în vedere că de cele mai multe ori victima este mediul însuși, recunoaște tuturor persoanelor „dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau, în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect". Este practic, vorba, de conferirea unei legitimări procesuale active tuturor persoanelor în virtutea recunoașterii dreptului la un mediu sănătos, dreptul la acțiune făcând parte din sistemul de garanții juridice alături de dreptul de informare și de participare la luarea deciziilor privind calitatea și politicile de mediu.

Este, de asemenea, de salutat dispoziția legală cuprinsă de art. 5 prin care organizațiile neguvernamentale au dreptul la acțiune în justiție în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul. Dreptul la acțiune al organizațiilor neguvernamentale dă satisfacție mai multor cerințe legate de protecția mediului și dezvoltarea durabilă.

Față de necesitatea reparării prejudiciilor suferite de mediu, prin obținerea unei sentințe, este limpede că organizațiile respective „reprezintă" în fața instanțelor judecătorești interesul general al colectivităților atunci când „victima" nu este un bun apropriabil, deși ele pot, conform legii, acționa și pentru repararea prejudiciilor individuale.

Nu este, poate, locul aici, dar ne îngăduim să evocăm faptul că o asemenea reglementare răspunde și cerințelor principiilor cuprinse în Declarația de la Rio, adoptată cu prilejul Conferinței ONU pentru mediu și dezvoltare din 1992, care subliniază necesitatea creșterii rolului actorilor societății civile în toate activitățile care presupun integrarea protecției mediului în toate problemele dezvoltării societății.

Obligației legale a persoanelor fizice și juridice de a repara prejudiciile cauzate îi corespunde dreptul tuturor persoanelor, consfințit prin dispozițiile legii, „la despăgubire pentru prejudiciul suferit".

Când discutăm despre prejudiciul la care se referă toate reglementările sus-amintite, în înțelesul legii, acesta, așa cum am mai arătat, poate fi constituit din daunele asupra sănătății oamenilor, a bunurilor sau mediului provocate prin poluare, activități dăunătoare sau dezastre.

De altfel, potrivit dispozițiilor finale și tranzitorii ale legii (art. 101), se menționează că „în scopul aplicării eficiente a măsurilor de protecție a mediului domeniile și dispozițiile generale din prezenta ordonanță de urgență se vor reglementa prin acte normative speciale" menite să dezvolte dispozițiile generale cuprinse în această reglementare cadru.

Credem că în dezvoltarea cadrului normativ privind răspunderea, la care ne-am referit în cele ce precedă, vor trebui să-și găsească o reglementare adecvată: dauna ecologică, măsurile de readucere a mediului la starea anterioară, evenimentele socotite cauze ale daunei ecologice, persoanele răspunzătoare, cauzele de exonerare, legătura cauzală, regimul de securitate financiară obligatoriu, accesul la informațiile deținute de exploatant, termenele de prescripție speciale, condițiile de demarare a acțiunii în reparație, competențele etc.

1.2.3. Formele răspunderii juridice pentru daune ecologice

În domeniul protecției factorilor de mediu se observă tot mai evident încercarea de a se crea o răspundere specială, specifică acestei ramuri de drept, așa intitulata “răspundere ecologică”. Până atunci însă, în cazul în care se constată încălcări ale normelor de dreptul mediului, stabilirea răspunderii juridice, în funcție de caracterul normei încălcate, de natura și de periculozitatea faptei

săvârșite și de consecințele acesteia, se va face recurgându-se la formele cunoscute ale răspunderii: civilă, contravențională, penală, disciplinară sau materială după caz, la care se adaugă, așa cum spuneam, răspunderea specială de dreptul mediului.

Răspunderea contravențională este antrenată ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite, care prezintă un anumit grad de pericol social, numite contravenții. Spre deosebire însă de infracțiuni, pericolul lor social este mai redus, reflectat în consecințe mai puțin grave sub aspectul răspunderii.

Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective răspunderii contravenționale. Unul dintre instrumentele de bază în examinarea licitului și ilicitului contravențional îl constituie autorizația de mediu sau acordul de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activități stă la baza incriminării drept contravenții a unor fapte ce aduc atingere mediului în mod indirect. Forma de bază a răspunderii contravenționale este amenda, ale cărei limite minime și maxime sunt prevăzute de lege diferențiat, pentru persoane fizice și respectiv pentru persoane juridice.

În legislațiile unor țări europene sunt stabilite amenzi speciale sub forma “plății pentru poluare”, prin care amenda plătită este proporțională cu cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deșeuri în diverse medii naturale.

În prevederea legii române cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică problema asigurării finalităților preventive și punitive în condiții de inflație, chiar în ipoteza actualizării anuale de către guvern.

Respectarea acestei dispoziții ar necesita mijloace financiare incomparabil superioare cuantumului amenzii, în afara dificultăților materiale ale unei asemenea întreprinderi pretențioase și de durată. De unde alegerea nu tocmai dificil de făcut între realizarea corespunzătoare a lucrărilor de întreținere și asumarea răspunderii contravenționale.

Răspunderea contravențională ar trebui așadar să fie un mijloc de stimulare la conformare, pentru respectarea legii, și nu o nouă modalitate de colectare de taxe pentru faptul de a polua.

Răspunderea penală poate fi și ea antrenată în cazurile în care se săvârșesc infracțiuni în domeniul raporturilor de dreptul mediului, care pot fi fapte prin care se aduce atingere factorilor de mediu sau sănătății oamenilor, animalelor sau plantelor.

Antrenarea răspunderii penale pentru daune aduse mediului este în legătură dependentă de existența unui prejudiciu. Răspunderea penală se angajează astfel pentru anumite infracțiuni chiar dacă acestea au rămas în stadiul tentativei, în timp ce pentru infracțiunile de pericol este suficientă crearea stării de risc pentru obiectivele protejate de lege. Vinovăția este elementul specific al răspunderii penale; ea este determinantă în existența infracțiunii, în determinarea sancțiunii și în caracterul personal al acestei forme de răspundere juridică.

Totodată, dezvoltarea infracțiunilor de imprudență tinde a afecta această construcție tradițională “din moment ce represiunea acestor infracțiuni depinde de rezultat, adică de vătămarea cauzată; ele marchează astfel evoluția spre o responsabilitate penală directă”. Această remarcă are la bază o incriminare relative recentă din legislația penală franceză prin care “faptul de a expune direct pe altul la un risc imediat de moarte sau vătămare de natură a antrena o mutilare sau o infirmitate permanentă prin violarea manifest deliberată a unei obligații particulare de securitate ori prudență impuse de lege se pedepsește”.

Sinonim procesului de obiectivizare a răspunderii civile pentru daune aduse mediului, în domeniul răspunderii penale operează un altfel de transfer obiectiv-subiectiv, generat de natura infracțiunii de poluare. În cadrul acesteia periculozitatea socială a infractorului este mai puțin importantă și evidentă decât periculozitatea activității pe care acesta o desfășoară. Delicvența ecologică este faptul “gulerelor albe” sau cel puțin al unor persoane care nu au nevoie de a fi supuse unui tratament de reinserție socială; mai mult decât atât, ele se tem de marginalizare. Sunt ușor de imaginat sancțiunile intimidatoare pentru astfel de justițiabili: amenzi ridicate, publicitatea hotărârii de condamnare, închiderea întreprinderii, interdicția utilizării unui anume echipament, repunerea în starea inițială a locurilor…”

În societatea industrială modernă sunt din ce în ce mai multe activitățile generatoare de risc pentru mediu sub forma vătămării persoanei sau degradării calității elementelor de mediu. De multe ori aceste activități se desfășoară la limită, fiind foarte aproape de pragul critic de emisie nocivă.

Astfel, responsabilului acestor activități i se cere mai mult decât prudența și prevederea normală, de unde posibilitatea de incriminare chiar și în baza unei culpe ușoare. Pericolul activității se transferă asupra persoanelor eventual responsabile, astfel încât aprecierea judecătorilor trebuie să se oprească într-o primă etapă asupra determinării celui care ar fi putut sau ar fi trebuit să împiedice realizarea unei anumite situații, înainte de a descrie comportamentul inculpaților. Acesta este însă un aspect al caracterului obiectiv al răspunderii penale în dreptul mediului, în sensul că dispozițiile legii au în vedere mai mult condițiile obiective de antrenare a răspunderii (existența unei anumite situații, elementul material al infracțiunii) decât comportamentul culpabil al infractorului.

În domeniul răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului nu există reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în care se produc daune ecologice se face apel la instituția răspunderii civile delictuale reglementată de Codul civil în art. 998-1003. Aceste texte de lege consacră, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) și răspunderea pentru fapta altuia (indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală dincolo de limitele faptei proprii.

Pentru justificarea extinderii răspunderii civile delictuale peste limitele faptei proprii, în literatura de specialitate se face apel la fundamentări diferite, atât de natură subiectivă, cât și obiectivă.

Specific dreptului mediului se pot produce daune ecologice în urma săvârșirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpă – dar și ca urmare a comiterii, a desfășurării de activități permise, licite – acestea generând o răspundere obiectiv, bazată pe ideea de risc.

În practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin săvârșirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situație foarte dificilă, având sarcina să probeze culpa autorului și cine este autorul, dificultatea fiind sporită și de faptul că există o diversitate de poluanți care se răspândesc în mod diferit și produc contaminare de natură multiplă.

În dreptul intern se manifestă tendința instituirii răspunderii civile obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ținând cont de specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării în natură a prejudiciului, dificultăți în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanț timp îndelungat etc.

De asemenea, răspunderea civilă pentru risc și, implicit, instituirea și perfecționarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii diligente și prudente față de mediu, folosirea rațională a tuturor factorilor de mediu.

Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective fondată pe ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate și justiție potrivit căruia orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă și garanția reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obține profit în urma desfășurării activității respective. In plus nu este necesar a se face de către cei lezați dovada atitudinii culpabile a autorului.

Particularitățile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidențiază și prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecție mai eficientă factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de exonerare de răspundere numai forța majoră poate fi reținută și nici aceasta cu un

caracter absolut.

Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularități. Astfel, poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent și poate fi foarte grav mai ales dacă avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent, timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural.

Nu întotdeauna efectele negative ale poluării sunt controlate și remediate la momentul oportun, uneori ajungând să scape de sub control, consecințele fiind catastrofale și ireversibile. Poluarea afectează întregul sistem natural, efectele sale se propagă în lanț deteriorând factorii de mediu unul după altul.

În concluzie, acceptând obiectivizarea răspunderii în dreptul mediului ca pe o evoluție necesară stadiului actual de dezvoltare economico-socială, putem afirma că “responsabilitatea civilă este mai puțin astăzi un mecanism de “moralizare” a făptuitorului, cât un mecanism economic și social de internalizare a costurilor externe născute din activități cu efecte prejudiciabile”.

CAPITOLUL II

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI

2.1.Răspunderea contravențională în dreptul mediului

Prin locul pe care îl ocupă în sistemul nostru de drept, mai exact în cadrul instituției răspunderii juridice, răspunderea administrativă (contravențională) joacă un rol deosebit de însemnat din punct de vedere economic, dar are în același timp și un pronunțat caracter preventiv, inclusiv din perspectivă ecologică.

Răspunderea administrativă a fost definită ca situație juridică ce “rezultă din normele ce caracterizează dreptul administrativ în ipostazele lor privind conduita ilicită, condițiile ce trebuie sau nu îndeplinite, sancțiunile și procedura ce se aplică și care acționează, prin specificul său, ca o forță de reglare și de autoreglare a sistemului social-juridic administrativ și de corectare a atitudinii față de lege, iar prin aceasta, determinând manifestarea nivelului de conștiință juridical administrativă, reglarea și autoreglarea întregului sistem social-juridic și a nivelului general de conștiință juridică din societate”.

Fapta ilicită care stă la baza răspunderii contravenționale este contravenția. Ea este definită ca fiind o faptă ce prezintă pericol social mai redus decât infracțiunea, faptă care este prevăzută de

lege (acte normative) și care este săvârșită cu vinovăție.

Așadar, contravenția este o faptă ilicită care prezintă un grad mai mic de pericol social decât al unei infracțiuni. Dacă printr-o asemenea faptă a fost încălcată o normă sau un raport de drept al mediului, ea va atrage răspunderea specială,”contravențional-ecologică”, urmând a se aplica o sancțiune potrivit principiilor și normelor dreptului mediului completate cu prevederile care constituie dreptul comun în materia respectivă. Această răspundere putem spune că nu are o natură pur administrativă.

Există însă numeroase exemple în care periculozitatea socială a unor fapte considerate de legiuitor contravenții este superioară celei a unor infracțiuni. De exemplu, abuzul de încredere (art.2l3, alin.l, Cod penal) care constă în nesocotirea încrederii pe care persoana vătămată a avut-o în cel căruia I-a lăsat în detenție bunul său, ca și în paguba materială suferită, sancționat cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă, nu întotdeauna poate fi considerat cu o periculozitate socială mai mare decât, de exemplu, nerespectarea deținătorilor pădurilor a obligației legale de a exploata masa lemnoasă numai în limita posibilității pădurilor, stabilită de amenajamentele silvice și aprobată prin lege, care este considerată contravenție și sancționată ca atare.

Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective răspunderii contravenționale. Unul din instrumentele de bază în examinarea licitului sau ilicitului contravențional îl constituie autorizația de mediu sau acordul de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activități stă la baza încriminării drept contravenții a unor fapte ce aduc atingere mediului în mod indirect.

Forma de bază a răspunderii contravenționale o constituie amenda, a cărei limite minime și maxime sunt prevăzute în lege diferențiat pentru persoane fizice și persoane juridice. In unele țări europene sunt stabilite amenzi speciale sub forma “plății pentru poluare” prin care amenda plătită este proporțională cu cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deșeuri emise în atmosferă sau alte medii naturale. În legea română cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică problema asigurării finalității lor preventive și punitive în condiții de inflație, chiar în ipoteza actualizării anuale de către guvern.

Răspunderea contravențională ar trebui să fie un mijloc de stimulare la conformare, pentru respectarea legii, și nu o nouă modalitate de colectare de taxe pentru faptul de a polua. Cu privire la răspunderea contravențională este de reținut că în aplicarea normelor legale care interzic săvârșirea anumitor fapte sau obligă la săvârșirea acestora, organele statului sunt competente să avizeze sau să aprobe anumite acțiuni, să oblige pe agenții economici sau pe cetățeni să se abțină sau să săvârșească anumite fapte, să controleze modul în care se aplică și se respectă normele dreptului mediului.

În conformitate cu aceste norme juridice persoanele fizice sau persoanele juridice care desfășoară activități potrivnice prevederilor privind protecția mediului natural sau artificial ori care nu îndeplinesc obligațiile legale cuprinse în actele administrative sunt pasibile de sancțiune contravențională, a cărei întindere este proporțională cu gradul de poluare cauzat, cu consecințele și periculozitatea socială ale faptei respective.

Contravenția se sancționează de regulă cu amendă, aceasta aplicându-se de persoane împuternicite în numele organelor puterii administrative. Amenda contravențională se aplică pentru poluarea mediului – peste limitele admise – fără cercetarea vinovăției agentului poluant și fără luarea în considerare a întinderii consecințelor poluării. Deci, răspunderea contravențională pentru poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost poluat. În acest fel este ușurată sarcina organului competent să aplice legea în această materie.

Gradul de poluare, consecințele negative cauzate mediului și economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea cuantumului amenzii contravenționale. Mărimea amenzii contravenționale aplicate pentru poluare se raportează la limitele minime și maxime stabilite în actul normativ corespunzător, ea fiind individualizată în funcție de anumiți factori subiectivi și obiectivi.

Caracterul obiectiv al răspunderii contravenționale poate fi justificat prin însemnătatea deosebită a interesului public ocrotit prin normele dreptului mediului. Acest lucru face dificilă, uneori chiar imposibilă exonerarea de răspundere a agentului poluant, care poate fi exonerat numai în caz de forță majoră și de săvârșirea unei fapte imputabile și de neînlăturat a unei alte persoane.

Situația agentului poluant este dificilă și prin aceea că el este chemat să descopere și să probeze eventualele cauze de exonerare de răspundere contravențională. Trebuie să menționăm că în cazuri deosebit de grave sau repetate, direct sau în completarea amenzilor contravenționale, se impune a fi aplicată măsura legală de oprire a activității agentului poluant în situațiile și pe timpul în care poluarea produsă depășește limitele legale și amenință grav sănătatea populației sau creează pagube economiei naționale.

În general prin aplicarea amenzilor contravenționale se urmărește determinarea agentului poluant să respecte prevederile prin care este obligat să promoveze tehnologii și tehnici care protejează mediul natural și antropic. Sumele de bani plătite cu titlu de amendă contravențională ar trebui administrate distinct pentru finanțarea investițiilor antipoluante și sprijinirea cercetărilor în domeniu. O asemenea soluție ar fi bine venită pentru că prin poluarea mediului marele păgubit este întotdeauna natura și în ultimă instanță societatea umană.

Sigur că în urma poluării mediului pot fi formulate și pretenții patrimoniale, dar pe această cale se acoperă prejudiciile cauzate oamenilor prin poluare dar nicidecum nu se pot acoperi pagubele reale aduse mediului. Amenda contravențională pentru poluarea mediului are și rolul de factor de echilibru economic între agenții poluanți și societățile care nu poluează mediul. În acest fel agenții poluanți sunt determinați să facă investiții de reducere sau de prevenire a poluării.

Contravenția săvârșită în cadrul raporturilor de dreptul mediului este, așa cum am mai spus, o faptă ilicită reglementată și sancționată de normele dreptului mediului. Această faptă poate fi săvârșită cu intenție sau din culpă. Ca o particularitate trebuie spus că răspunderea contravențională intervine în material dreptului mediului și atunci când fapta este săvârșită fără culpă, ea fiind rezultatul riscului de poluare pe care și l-a asumat persoana în cadrul activității pe care o desfășoară.

Subiectul activ al contravenției ecologice poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Ca regulă generală, orice persoană fizică poate fi subiect active al contravenției de mediu dacă are 14 ani și discernământul faptelor sale. Subiect activ al contravenției ecologice poate fi ,de asemenea, orice persoană juridică, dar, sunt și situații când această calitate o poate avea numai o persoană juridical specializată. La fel în cazul persoanei fizice sunt cazuri în care aceasta poate fi subiect activ al contravenției de mediu numai dacă are o anumită calitate. De exemplu, este angajat al unei instituții sau al unei autorități care are atribuții în domeniu. Subiectul pasiv al contravenției ecologice este statul reprezentat de organele sale, acestea fiind abilitate de lege să ia măsurile ce se impun în domeniul mediului și de asemenea, să stabilească și să sancționeze contravențiile săvârșite.

În cazul răspunderii contravenționale raportul se răstoarnă; autoritatea statală care stabilește și sancționează contravențiile este subiect activ, iar contravenientul -persoană fizică sau persoană juridică- este subiect pasiv. Se poate spune că o persoană juridică poate fi în același timp, în cadrul răspunderii contravenționale, și subiect activ și subiect pasiv. De exemplu, autoritățile pentru protecția mediului sunt abilitate să constate și să sancționeze contravențiile săvârșite de alte persoane fizice sau juridice, dar în același timp pot fi trase la răspundere (contravențională) pentru neluarea unor măsuri ce se impun pentru protecția unor factori de mediu.

Răspunderea contravențională ca formă a răspunderii juridice, prevăzută de legea protecției mediului este poate forma cea mai „comună" a răspunderii și cel mai adesea întâlnită ca măsură de constrângere pentru respectarea dispozițiilor legale de protecție a mediului.

În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare cuprinse în Ordonanța nr. 2/2001 aprobată prin Legea nr. 180 din 2002, privind regimul juridic al contravențiilor, se precizează, la art. 1 că „legea contravențiilor apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală." Același articol menționează că fapta contravențională trebuie să fie săvârșită cu vinovăție și să fie ilicită și sancționată prin lege, ordonanță, hotărâre a guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București. Sancțiunile ce se aplică faptelor ce sunt calificate drept contravenții sunt principale și complementare.

Actele normative prin care se stabilesc contravenții trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice, în cazul sancțiunii cu amendă stabilindu-se limita minimă și cea maximă a acesteia. În cazul unei sancțiuni contravenționale ce constă în cote procentuale din anumite valori se pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor.

Cât privește sancțiunile contravenționale principale, în enumerarea legii, indiferent de domeniul în care se aplică, sunt: avertismentul, amenda contravențională, obligarea la prestarea unei munci în folosul comunității și închisoarea contravențională dacă nu există consimțământul contravenientului pentru aplicarea sancțiunii cu prestarea serviciilor.

Sancțiunile contravenționale complementare care, la prima vedere, ar fi în măsură să asigure eficiența și să descurajeze repetarea faptelor contravenționale, sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite ori rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea avizului acordat, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic, retragerea licenței sau avizului, pentru anumite operațiuni ori activități de comerț exterior, temporar sau definitiv, desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială. Reglementarea legală precizează, de asemenea, că prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare.

Desigur domeniul protecției mediului poate fi, prin specificitatea sa, un domeniu de excelență pentru reglementarea altor contravenții prin legi speciale. Prin prevederile legii se precizează în ce constă fiecare sancțiune contravențională, cui se aplică și se precizează în mod expres că sancțiunea contravențională are caracter administrativ, stabilindu-se totodată limita minimă și cea maximă în funcție de categoria actului normativ prin care sunt stabilite.

Dat fiind faptul că beneficiul realizat prin unele activități poluante este adeseori considerabil și, poate, cu atât mai mult cu cât nu se respectă dispozițiile legale privind protecția mediului, titularii unor asemenea acti-vități înțeleg să suporte amenzile contravenționale și să repete necontenit faptele astfel sancționate, câștigând, în fapt, „un drept de a polua" plătit cu amenzi.

Aplicarea sancțiunilor contravenționale complementare, cum ar fi, de pildă, suspendarea sau anularea autorizațiilor, a activității sau blocarea contului bancar, nu mai îngăduie celor în cauză să repete cu obstinație faptele contravenționale, este așadar vorba despre o soluție legală cu adevărat așteptată și eficientă.

În situația în care contravenientul obține anularea sancțiunii contravenționale principale și, pe cale de consecință, se anulează și cea complementară se ridică problema, care ar fi urmările în cazul în care între timp s-ar fi blocat contul bancar ori s-ar fi suspendat activitatea.

Contravenientul ce a obținut anularea sancțiunii, desigur, ar putea cere și obține despăgubiri. În această situație, agentul care constată și stabilește sancțiunea contravențională își asumă și riscul de a aplica și sancțiunile complementare.

Credem că o soluție posibilă ar fi aceea ca sancțiunile contravenționale complementare să se aplice numai după rămânerea definitivă a sancțiunii principale. Menționăm că în domeniul protecției mediului, autoritățile publice centrale și locale, dacă își încalcă obligațiile ce le revin în legătură cu activitatea de supraveghere și control pentru protecția mediului, cum ar fi, de pildă: eliberarea acordului sau autorizației de mediu fară ca programul de conformare să cuprindă o variantă de eliminare a efectelor negative asupra mediului, în raport cu standardele și reglementările în vigoare; nesupunerea în dezbaterea publică a rezulta-telor studiului de impact; nerevizuirea bilanțului de mediu și nestabilirea programului pentru conformare etc. – sunt tot astfel, supuse răspunderii administrative.

Excepție de la această categorie a contravenienților ipotetici, care sunt chiar autoritățile publice, au făcut-o dispozițiile art. 45, care au în vedere proprietarii și deținătorii legali de teren care nu întrețin și nu extind perdelele de protecție, spațiile verzi și gardurile, dispozițiile art. 62, care prevăd obligații ce pot fi încălcate și de persoanele fizice sau juridice, altele decât autoritățile publice.

De altfel, autoritățile publice pot fi virtuali contravenienți și pentru alte categorii și tranșe de amenzi, potrivit legii la care ne referim, în special după completarea și modificarea acesteia.

Alte categorii de contravenții specifice se referă la încălcarea obligațiilor legale privind:

– cererile de autorizare;

– protecția ecosistemelor terestre;

– măsurile și dotările antipoluante;

– standardele și limitele maxime admisibile;

– producerea, comercializarea, utilizarea, evidențierea, stocarea, transportarea substanțelor și deșeurilor periculoase, a îngrășămintelor chimice și pesticidelor;

– nerefacerea cadrului natural etc.

Legea prevede în mod expres că numai persoanele împuternicite din cadrul autorităților publice centrale și teritoriale pentru protecția mediului, precum și din cadrul administrației publice locale de către comisarii și subcomisarii de poliție și de personalul Ministerului Apărării împuternicit în domeniile sale de activitate conform atribuțiilor stabilite prin lege, au calitatea să constate contravențiile și să aplice sancțiunile.

Tot în dispozițiile legii se menționează actualizarea anuală a cuantumului amenzilor prin Hotărâre a Guvernului, ceea ce este absolut necesar față de rata inflației și de riscul unei posibile ineficiențe a amenzilor, pe cale de consecință.

Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor se pot face în termen de 30 de zile de la data comunicării la judecătoriile competente.

Răspunderea contravențională, căreia nu-i putem nega utilitatea, are marele neajuns de a permite „recidiva" contravențională, după cum am arătat mai sus (ceea ce în dreptul penal nu se poate întâmpla) astfel încât, prin repetarea faptelor ilegale să se perpetueze o stare cu impact negativ asupra mediului cu prețul plății repetate a amenzilor, care în anumite condiții poate fi convenabil pentru contravenient.

2.2. Răspunderea civilă în dreptul mediului

Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate factorilor de mediu este relativ puțin tratată în doctrina românească, în dreptul mediului neexistând încă reglementată o instituție specifică a răspunderii juridice. Desigur, aceasta se poate realiza prin recurgerea la mijloacele de drept civil și anume: instituția răspunderii civile delictuale și aplicarea principiilor de bună vecinătate în caz de poluare.

Așadar, în dreptul mediului, răspunderea juridică apare ca un mijloc, la care se recurge în ultimă instanță, fiind acordată prioritate celorlalte tehnici și instrumente, cu precădere, celor de natură economică și fiscală. Răspunderea civilă apare, astfel, mai mult ca o reparare și mai puțin ca o răspundere în sens clasic, răspunderea fiind atrasă chiar și atunci când activitatea poluatorului se exercită conform regulilor administrative stabilite, în condițiile în care autorizațiile administrative sunt emise sub rezerva drepturilor terților.

Dacă în dreptul civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ condițiile: săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și culpa autorului faptei ilicite, în dreptul mediului elementele răspunderii civile delictuale prezintă anumite particularități.

Fapta ilicită, în dreptul mediului, constă în conduita unei persoane fizice sau juridice, concretizată într-o acțiune sau inacțiune ce contravine dispozițiilor privind protecția, conservarea și dezvoltarea mediului, efectele conduitei ilicite exteriorizându-se în prejudiciul care apare, acesta fiind întotdeauna de natură patrimonială. În privința faptei ilicite săvârșite, dacă în dreptul civil regula este aceea a răspunderii numai pentru fapte ilicite, în raport de dispoziție cu art. 998 – 999 din Codul civil, în dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ fie conduita ilicită, prin care se produc pagube mediului ce sunt reprobabile prin ilicitatea lor, antrenând răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă), fie sfera activităților curente, normale (licite per se) care pot constitui cauze ale vătămărilor ce afectează mediul, angajând răspunderea pe temeiul riscului ( răspunderea obiectivă).

În ceea ce privește culpa, dacă în dreptul civil aceasta reprezintă temeiul principal, de drept comun al răspunderii delictuale, în domeniul daunelor nucleare sau în alte domenii în legătură cu care există o reglementare specială, răspunderea delictuală este fundamentată pe ideea de risc.

În interpretarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil, doctrina a evidențiat atât concepția subiectivă a răspunderii civile delictuale, întemeiată pe culpa prezumată a persoanei chemată să răspundă pentru fapta lucrului (activitate poluantă), cât și concepția obiectivă care exclude culpa, fundamentând obligația de reparare pe risc. Concepția răspunderii obiective a fost argumentată pentru prima dată în dreptul modern de doctrina germană, ulterior fiind propusă și de doctrina franceză, la baza teoriei răspunderii pentru risc aflându-se inițial ideea de justiție, în raport de care, din moment ce orice activitate umană urmărește un profit, este just ca orice prejudiciu pe care îl provoacă să fie reparat (ubi emolumentum, ibi onus).

Cu toate că a fost criticată teoria obiectivă fundamentată pe ideea de risc, considerându-se că neglijența poate fi acoperită, răspunderea pentru riscul creat față de mediu și echilibrul ecologic nu-și diminuează rolul preventiv-corectiv, pe care îl vizează răspunderea pentru culpă3, poluarea fiind determinată în primul rând de activitatea generală a unor agenți economici.

Doctrina a evidențiat avantajele răspunderii civile pentru risc, în materie ecologică, în raport cu culpa: indemnizarea victimei va avea loc întotdeauna; sunt situații în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este imposibilă, consecințele produse putându-se agrava în cazul în care rămân neacoperite; în privința poluării este necesar ca dispozițiile în materie să asigure o reparare completă, eficientă și oportună a oricărui prejudiciu adus mediului; este stimulată atitudinea diligentă și prudentă de folosire rațională a factorilor de mediu. Pornind de la prevederile art. 998, 999 din Codul civil ce reglementează legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, pentru stabilirea raportului de cauzalitate se are în vedere atât fapta ilicită ca acțiune pozitivă ca și fapta ilicită ca inacțiune, respectându-se următoarele premise: stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nu a unui raport de cauzalitate general; selectarea factorilor pentru a se stabili care dintre ei au un rol cauzal și pot fi reținuți în sfera cauzalității specifice răspunderii delictuale; stabilirea raportului mediat, atunci când raportul de cauzalitate nu este un raport direct între faptă și prejudiciu.

Pentru a fi despăgubită victima trebuie să probeze că dauna rezultă dintr-un act al părții ce a fost chemată în judecată. Pagubele ecologice ridică o serie de probleme specifice, întrucât , după individualizarea prejudiciului se poate ajunge fie la socializarea indemnizării daunei, fie la căutarea unei legături de cauzalitate, pentru a identifica autorul. Socializarea prezintă un singur avantaj în sensul că permite indemnizarea automată a victimelor prin simpla justificare a prejudiciului, inconvenientele referindu-se pe de o parte, la modul de reparare limitată la indemnizare, fără a se preocupa de dispariția sursei pagubei, iar pe de altă parte, la reparația pe seama colectivității, a unei pagube ce trebuie să fie suportată numai de către autorul său, evitând astfel integrarea costului în prețul serviciului ori produsului. Se impune a nu se socializa indemnizarea decât atunci când s-au epuizat toate celelalte căi de reparare, aceasta presupunând stabilirea unui raport de cauzalitate între act și pagubă.

Victimei îi revine sarcina probei în stabilirea unei legături de cauzalitate, situația fiind dificilă, întrucât, deseori vătămarea se produce, după un anumit timp, acțiunea fiind declanșată uneori când expertiza tehnică a devenit imposibilă. Astfel, absența de certitudine a cunoștințelor științifice nu permite a se distinge legătura de cauzalitate dintre o expunere la o poluare și o pagubă, aceasta ducând la prezumția probabilității legăturii de cauzalitate. Reglementările legale actuale, precum și practica judiciară au statuat că pentru autorul unei surse de pagubă, contribuția mai multor cauze la producerea pagubei ecologice nu are caracter exonerator și nu constituie un factor de atenuare a responsabilității, fiecare fiind responsabil pentru întreaga pagubă, în măsura în care nu se face proba culpei victimei ori a unui fapt exterior, pluralitatea autorilor unei pagube neputând împiedica victima de a cere unuia dintre ei reparația integrală. Întrucât numai culpa victimei poate constitui o cauză de exonerare, ce-i permite poluatorului să scape de obligația de indemnizare, în caz de concurs parțial al victimei, regula cauzalității integrale nu poate fi un obstacol la indemnizarea totală. Toate aceste principii au creat un regim derogator de la cel al răspunderii civile, fără baze corespunzătoare în raport de reglementările legale, motiv pentru care acțiunea pentru repararea pagubei ecologice a fost plasată în afara „Imperiului Dreptului" (M. Dexpax). Se impune, de lege ferenda, consacrarea legislativă a tuturor situațiilor juridice apărute ca urmare a regimului juridic derogator al răspunderii ecologice, în condițiile în care, regula cauzalității integrale este de natură a ușura sarcina probei victimei în recuperarea pagubei, dar pare a fi inechitabilă, în cazul în care lasă greutatea pe seama celui ce a făcut despăgubirea și care, pe calea acțiunii în regres, se poate regăsi în situația suportării insolvabilității celorlalți autori ai cauzelor ce se conjugă.

Cauze care înlătură răspunderea civilă delictuală

Conform prevederilor art. 95 din Ordonanța de urgență nr.195/2005, răspunderea pentru prejudiciul cauzat mediului este indiferentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată a făptuitorului. Prin urmare, înlăturarea răspunderii civile poate avea loc numai dacă se dovedește că prejudiciul se datorează forței majore, faptei unui terț sau faptei victimei.

Cazul fortuit nu constituie cauză exoneratoare de răspundere, atâta vreme cât putința de prevedere a autorului daunei aduse mediului nu are nici o relevanță în fața legii. Forța majoră reprezintă un fenomen natural exterior, un caracter extraordinar, imprevizibil, și de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv și fără culpă pe o persoană să acționeze așa cum ar fi voit pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu. Forța majoră în forma de calamitate cu caracter catastrofal, alături de acte de conflict armat, este singura cauză de exonerare de răspundere civilă a titularului autorizației de desfășurare de activități nucleare.

Împrejurări precum trăsnetul, cutremurul, inundații, incendiu provocat de fulger etc. trebuie departajate atent din punctul de vedere al asocierii cu fapta ilicită a persoanei, pentru a se vedea dacă într-adevăr aceste evenimente au avut rol de forță majoră în producerea prejudiciului, dacă întrunesc elementele unui caz fortuit sau dacă au avut caracter de element exterior cauzei.

Fapta victimei exonerează total sau parțial de răspundere. Este posibil ca fapta celui solicitat pentru despăgubiri și fapta victimei să fie concurente în producerea prejudiciului, caz în care se vorbește de „act de provocare”, iar în dreptul civil de „culpa comună”. Atâta vreme însă cât făptuitorului nu i se cere dovedirea vreunei culpe, ar trebui ca prin simetrie, simpla faptă a victimei,

independentă de culpă, să-l poată exonera de răspundere.

În legislația franceză referitoare la răspunderea poluatorului, fapta victimei este de asemenea, interpretată din viziunea preexistenței riscului producerii de daune. Legea de orientare agricolă din 1980 decretează că agentul poluant nu poate fi tras la răspundere pentru efectele negative ale activității sale asupra proprietăților învecinate dacă face dovada că victima s-a instalat posterior existenței poluării. Aceasta în condiția în care efectele negative s-au menționat constante, iar poluatorul are o activitate conformă cu dispozițiile în vigoare. Altfel spus, respectul legii devine fapt exonerator, în condiția în care instalarea victimei în raza de incidență a efectelor negative ale activității poluatorului s-a făcut posterior poluatorului. Această dispoziție, criticată pentru privilegiul creat poluatorului și considerată anti-economică – în măsura în care exploatantul nu este stimulat să reducă emisiile poluante, și antisocială – pentru că în general, cei forțați să se instaleze în apropierea surselor de poluare o fac din considerente financiare, a obligat instanțele judecătorești să considere drept imprudență instalarea victimei în proximitatea unei surse de poluare. S-a spus astfel că deoarece responsabilitatea exploatantului de aeronave este fondată pe risc este echitabil de a-l descărca de o parte de responsabilitate atunci când victima s-a expus imprudent vătămării, în speță poluării fonice, scopul fiind nu atât acela de a demonstra culpabilitatea exploatantului, cât de a sancționa comportamentul victimei.

O altă cauză de exonerare este fapta unui terț, în condiția în care ea nu a fost provocată de pârât. Acțiunea în desdăunare a victimei se deplasează astfel de la pârâtul inițial la terț, pentru angajarea răspunderii, alături de prejudiciu, rămânând a dovedi fapta ilicită a terțului și raportul de cauzalitate între fapta acestuia și prejudiciul suferit.

2.3. Răspunderea penală în materie de mediu

Evoluția a dreptului mediului sub presiunea crizei ecologice generalizate, pe de o parte și preocupările tuturor statelor lumii de a proteja mediul înconjurător, pe de altă parte, au pus în evidență insuficiența și ineficacitatea normelor de recomandare în acest domeniu, precum și a formelor de răspundere civilă și contravențională.

Criminalitatea împotriva mediului (ecologică) devine din ce în ce mai profitabilă și, de aceea, tot mai intensă, generând anual la nivel global o cifră de afaceri estimată între 18 și 24 miliarde de euro, în special prin activitățile de depozitare ilegală de deșeuri periculoase, trafic de substanțe toxice interzise și contrabandă de resurse naturale protejate. Comerțul ilicit cu produse provenite de la specii rare, amenințate cu dispariția, asigura cel mai înalt profit, constituind cea de-a doua piață ilegală din lume, după cea a drogurilor. Iar acest tip de criminalitate este în plină expansiune, în ciuda măsurilor luate de prevenire și combaterea sa.

Globalizarea și beneficiile substanțiale și rapide pe care le aduce, au extins criminalitatea environmentală și în România. Importurile ilegale de substanțe toxice, defrișările masive, iraționale, comercializarea produselor din specii protejate (sturioni, vânat ș.a.) și numeroasele acte de poluare și deteriorare a mediului aduc profituri ilicite de milioane de euro și produc prejudicii ecologice incomensurabile.

Asemenea fapte sunt încurajate și prin aceea că, în majoritatea lor, deși contrare legii și de o periculozitate socială deosebită, rămân nepedepsite. Printre cauze: o legislație penală inadecvată domeniului și o stare cronică de ineficiență în aplicarea sa.

Utilizarea mijloacelor dreptului penal pentru protejarea mediului s-a impus greu valorile tradițional ocrotite, precum viața persoanei sau proprietatea sa erau înlocuite, în acest caz, cu res nullius, precum apa sau aerul, iar pagubele cuantificabile și reparabile economic, cu cele difuze, greu evaluabile în bani.

Postulatele de bază ale dreptului penal, riguros dezvoltate de o dogmatică de înalt nivel, au făcut foarte dificilă tipificarea unor conduite și elaborarea unor tipuri penale, care să satisfacă deopotrivă exigențele conceptelor penale de bază și specificul accentuat al protecției mediului. Dacă, în mod tradițional, valorile protejate de dreptul penal erau viața, integritatea fizică sau libertatea persoanei și bunurile acesteia, în orice caz, cu concretețea și definiția pe care o presupun, dimpotrivă cele ale mediului se prezintă ca o realitate deosebit de amplă și imprecisă și, în consecință, transpersonală. Pentru a se ajunge totuși și la un răspuns punitiv, doctrina penală a dezvoltat, în acest sens, teoria așa-ziselor bunuri juridice macrosociale, între care se numără sănătatea publică și mediul. O asemenea determinare generică a mediului ca valoare juridică protejată, fără o anumită precizie, generează o a doua problemă importantă, cea a tipificării conduitelor care, pentru atentarea împotriva unor asemenea valori de o manieră relevantă, să fie considerate infracțiuni. Astfel spus, ce tipuri de agresiuni la adresa mediului să fie incriminate și ce criterii de determinare a „pericolului social" să se folosească? Soluțiile sunt încă în faze de experimentare, iar o rezolvare tranșantă se lasă așteptată.

Totuși, din punct de vedere istoric, normele penale sunt privite printre primele care au fost utilizate pentru protecția mediului. Astfel, ca reacție la primele efecte majore ale revoluției industriale, în secolul al XlX-lea, o serie de acte normative din țările Europei au stipulat prevederi sancționatorii penale vizând combaterea consecințelor diverselor contaminări asupra sănătății publice. Începând din 1858, tribunalele penale franceze au început să utilizeze tot mai frecvent dreptul penal mai ales în domeniul utilizării și protejării apelor. Efectele acestor reglementări erau limitate, obiectivele ecologice fiind obținute în mod indirect, principalele ținte fiind reprezentate de sănătatea publică și salubritate.

Criza ecologică majoră declanșată la jumătatea secolului trecut a conferit problemei o dimensiune universală și stringentă. Primele demersuri au avut loc la nivel regional, în cadrul Consiliului Europei și CEE, adoptându-se o serie de documente cu caracter declarativ, dar care au avut un rol incitativ pentru legislațiile naționale: Rezoluția 28/1977 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei privind contribuția dreptului penal la protecția mediului a constituit punctul de plecare al acestui proces, urmată de Rezoluția 1/1990 relativă la protecția mediului prin dreptul penal, adoptată de Conferința miniștrilor europeni de justiție, de la Istambul (1990).

Prima și cel mai adecvat a reacționat legislația germană, prin reformele Codului penal din 1980 și 1987 introducându-se un capitol special „Delicte contra mediului", exemplul său fiind urmat, din păcate, doar parțial la nivelul celorlalte țări europene. În același timp, s-au stabilit o serie de proceduri speciale și organe specializate (mai ales în Parchete) care să investigheze infracțiunile ecologice și să sesizeze, în consecință, tribunalele.

Sub presiunea realităților, juridicul s-a adaptat și în această privință, astfel că infracțiunile ecologice și-au făcut apariția și s-au afirmat în registrul penal. Ele au fost multiplicate și diversificate treptat, înscrise în capitole speciale ale codurilor penale sau sistematizate în codurile mediului.

Multă vreme legislația românească (în frunte cu Legile-cadru în materie, nr. 9/1973 și nr. 137/1995) a rămas tributară sistemului dependenței incriminării ecologice de nerespectarea unor obligații administrative (de obținerea unei autorizații sau stipulate de aceasta).

Tentativa promovării mediului la rangul valorilor esențiale protejate de dreptul penal, pe calea incorporării infracțiunilor environmentale în chiar noul Cod penal (Legea nr. 301/2004), a rămas la acest stadiu, în condițiile în care soarta acestuia este incertă. În aceste condiții, noua reglementare-cadru, Ordonanța de urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului, înregistrând unele progrese, păstrează limite majore în privința concepției și a instrumentelor de protecție penală a mediului.

Inadaptarea legislației la particularitățile ilicitului ecologic reprezintă o cauză importantă a ineficienței luptei împotriva criminalității de mediu. Diferența dintre criminalitatea reală și cea descoperită și sancționată este enormă. Această situație denotă, pe de o parte, o slabă preocupare de descoperire și investigare a infracționalității ecologice, iar pe de alta, o necorespunzătoare activitate de aplicare a legii penale.

Armonizarea legislației naționale cu reglementările europene, în primul rând cu Convenția privind protecția mediului prin dreptul penal (1998) și inițiativele UE în materie, presupune realizarea unui sistem special de reprimare a criminalității ecologice. Acesta are în centrul său recunoașterea unui delict (infracțiune) autonom de mediu, care să proteguiască elementele naturale ca valori în sine, indiferent de alte condiționări (administrative, interese directe social-umane ș.a.), stabilirea unor proceduri adecvate de descoperire, instrumentare și judecare, proporționalizarea pedepselor cu gravitatea prejudiciilor ecologice ș.a.

În această perspectivă, codificarea dreptului ambiental prin elaborarea unui cod al mediului (idee însușită de autoritățile competente) poate constitui și ocazia unei reforme a dreptului penal aferent, în sensul eliminării incoerențelor, acoperirii lacunelor și coordonării dispozițiilor legale.

În domeniul răspunderii pentru atingerile aduse mediului, rolul principal revine mijloacelor de tip preventiv, celor de natură civilă sau administrativă, celor de drept penal, cu un preponderent caracter represiv și cu o intervenție mai ales pe tărâmul „răului înfăptuit" – jucând un rol subsidiar și fiind guvernate de principiul intervenției minime.

Totuși, contribuția dreptului penal la realizarea obiectivului protecției mediului și conservării naturii nu poate fi ignorată, mai ales din perspectiva adaptării sale la nevoile noilor realități și sporirii pericolului acțiunilor distructive pentru patrimoniul natural.

Încă din 1977, Rezoluția nr. 5 a Consiliului European de Drept al Mediului sublinia că, „valoare fundamentală, precum viața ori proprietatea privată și publică, mediul trebuie să fie protejat cu același titlu de dreptul penal: alături de omor sau de furt, fiecare cod penal trebuie să cuprindă una sau mai multe incriminări de poluări, vătămări, distrugeri, degradări ori alte atingeri aduse naturii".

Procesul de adaptarea mijloacelor juridice penale la cerințele protecției mediului cunoaște două laturi principale. Prima pornește de la insuficiența aderenței reglementărilor și instituțiilor juridice penale clasice la specificul problemelor ecologice, explicată mai ales din perspectivă istorică și care a presupus un evident efort de adaptare. Așa, de exemplu, evantaiul pedepselor tradiționale s-a dovedit insuficient și neadaptat exigențelor protejării mediului, iar aplicarea necorespunzătoare a prevederilor legale existente, prin analogie ori/și extindere forțată, la care s-a adăugat în practică raritatea condamnărilor, a diminuat considerabil efectul disuasiv și, în general, eficacitatea măsurilor penale în domeniu.

Pentru a depăși acest handicap inacceptabil, legislația penală a trebuit să cunoască mutații semnificative la nivelul condițiilor de incriminare, al sancțiunilor (pedepselor) aplicabile și al mijloacelor procesuale de realizare a răspunderii penale. De pildă, „pericolul social", ca trăsătură esențială a infracțiunii și expresie a atingerii valorilor de maximă importanță pentru societate, a trebuit să-și asimileze și valorile de ordin ecologic, în frunte cu „protecția mediului", clasificată ca „obiectiv de interes public major", cu consecința directă a incriminării drept infracțiuni a unor fapte de încălcarea regimului legal de protecție a mediului. Așa au apărut infracțiuni noi, de la simpla poluare intenționată a apelor până la terorismul ecologic!

Tot așa, în planul pedepselor, nevoia unor dimensiuni noi, inedite, s-a exprimat, printre altele, prin apariția, pe lângă sancțiunile tradiționale, precum amenda și închisoarea, a altora noi, ca, de exemplu, formele de răspundere a persoanei juridice: închiderea pe o anumită perioadă sau definitivă a activităților poluante, plasarea sub supraveghere judiciară, excluderea de pe piețele publice, interdicția pentru o anumită perioadă de a emite cecuri, interdicția de a face apel public la împrumuturi, interdicția de a exercita anumite activități sociale sau profesionale, dizolvarea persoanei juridice care a deturnat scopul ori obiectul său de activitate pentru comiterea infracțiunii, afișarea și difuzarea hotărârii judecătorești de condamnare ș.a. La nivel procedural, au apărut expertiza tehnică ecologică, cazierul judiciar ecologic ș.a. Soluția acestei situații o constituie, fără îndoială, pe termen scurt, constituirea unui fascicul de „infracțiuni ecologice", iar treptat și pe termen mediu, formarea unui veritabil „drept penal al mediului", ca subramură a dreptului mediului. Funcția sa definitorie este aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante pentru societate, incriminând fapte și aplicând sancțiuni specifice.

Regimul juridic specific aferent se constituie în mod treptat, deopotrivă la nivel conceptual și în privința mijloacelor tehnice propriu-zise de aplicare efectivă.

Ca și în cazul răspunderii civile, se cuvine să distingem dintru început între atingerile privind integritatea și interesele persoanelor fizice prin intermediul mediului natural degradat (poluant) și vătămarea produsă mediului, îndeobște natural, independent de orice interes uman. În acest moment, reglementările legale penale vizează mai ales prima categorie de vătămări și de sancțiuni aferente acestei grupe de infracțiuni.

Luarea în calcul a valorii mediului ca atare, cu particularitățile aferente, ar duce la crearea unui grup special de infracțiuni cu trăsături specifice bine definite în raport cu genul proxim. În condițiile reglementărilor penale actuale, răspunderea penală pentru încălcarea normelor juridice privind protecția mediului manifestă unele particularități în raport cu natura obiectului ocrotit și specificul consecințelor faptelor incriminate. Pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca infracțiuni trebuie săvârșite cu vinovăție. Caracterul penal este conferit de gradul de pericol social deosebit pe care îl prezintă fapta săvârșită, aceasta trebuind să exprime o serioasă amenințare pentru „sănătatea umană, animală sau vegetală".

Infracțiunile „ecologice" propriu-zise vizează atingeri aduse nu atât intereselor indivizilor, bunurilor și drepturilor lor, ci unor interese colective. Sunt protejate deci elementele naturale independent și fără a fi necesară o vătămare suferită de victime identificabile.

Tehnicitatea excesivă a dreptului mediului și multitudinea textelor legale nu facilitează nici interpretarea și nici abordarea riguroasă a ceea ce este calificat drept infracțiune, în condițiile în care principiul legalității pedepselor (nulla poena sine lege) este deosebit de riguros. În privința urmăririi infracțiunilor ecologice, apar o serie de dificultăți legate de necesitatea existenței unor mijloace și dotări speciale de constatare și de probă, de o anumită calificare a agenților instrumentatori, de caracterul difuz ori dificil de constatat al efectelor poluării ș.a.

La nivelul dreptului pozitiv, toate legislațiile naționale incriminează faptele grave de poluare ca infracțiuni, o atenție particulară acordându-se răspunderii persoanelor juridice.

Răspunderea penală a indivizilor pentru fapte de poluare este prevăzută și la nivelul reglementărilor internaționale. Cum însă dreptul internațional nu poate aplica direct măsuri penale în afara creării de jurisdicții internaționale speciale, tratatele încredințează, în unele cazuri, statelor părți dreptul de a adopta și a aplica legislația necesară pentru asigurarea respectării lor. Este cazul, mai ales, al infracțiunilor la regimul internațional de protecție a mediului marin.

O analiză atentă a reglementărilor juridice în materie arată că dreptul penal al mediului ocupă un loc subsidiar în dreptul intern al statelor, ilustrat mai ales prin tehnica incriminării accesorie; infracțiunea este considerată accesorie în sensul că ea asigură sancțiunea unei norme tehnice și administrative, independent de vătămarea mediului: de exemplu, exploatarea fără autorizare a unei instalații care prezintă pericol pentru mediu ori deversarea în apă în afara condițiilor stabilite în autorizație. Desigur, utilizarea unei atare tehnici se explică, în absența unui consens asupra definirii precise a infracțiunii ecologice, prin necesitatea de a satisface exigențele de legalitate ale dreptului penal general.

În practică, deși legiuitorul agravează pedepsele pecuniare ori pe cele privative de drepturi sau de libertate, judecătorul le aplică cu o anumită clemență. Pedepsele cu închisoarea sunt foarte rar aplicate. Sancțiunea pecuniară aplicată persoanelor fizice sau persoanelor juridice este îndoielnică, întrucât valoarea amenzii este adesea nesemnificativă pentru cifra de afaceri a întreprinderii. În asemenea cazuri, amenda echivalează practic cu un „permis de poluare", al cărui cost este luat în calcul în activitatea economică a persoanei juridice. Unele amendamente au fost deja făcute în vederea sporirii eficacității sancțiunii, precum amenda zilnică sau plata diferențiată.

Pedepsele complementare se dovedesc a fi mai bine adaptate luptei împotriva vătămărilor aduse mediului decât sancțiunile penale principale, precum aducerea în starea anterioară ordonată sub executare silită, închiderea temporară ori definitivă a activității poluante, interdicția exercitării unei profesii, confiscarea mijlocului sau produsului infracțiunii, publicarea hotărârii de condamnare ș.a.

2.4. Aspecte ale reglementării răspunderii contravenționale de mediu în plan european

Dreptul regional, care a reacționat cel mai evident la problematica ecologică, în general, și cea a responsabilității, în special, rămâne cel european (în ipostazele dezvoltate în cadrul Consiliului Europei și, respectiv, Uniunii Europene), cu particularitățile aferente. De-a lungul timpului, s-a conturat chiar o anumită „specializare" a celor două structuri continentale, în sensul că problemele conservării naturii au preocupat preponderent Consiliul, iar cele vizând protecția mediului (din perspectiva efectelor poluării) au intrat în sfera de acțiune a Comunităților, cu implicațiile juridice aferente.

Astfel, dreptul internațional regional european de tip clasic și-a asumat problematica environmentală pe cale jurisprudențială, prin interpretarea creatoare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a prevederilor Convenției privind drepturile și libertățile fundamentale (1950) și, mai ales, pe cale convențională, prin Convenția de la Lugano (1993), care are un anumit impact asupra mediului.

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale este instrumentul de referință a unei protecții internaționale a drepturilor omului în spațiul european, pentru țările aderente. Astfel, chiar dacă protecția mediului nu se numără printre problemele tratate de convenție, interpretările Curții Europene a Drepturilor Omului le-au integrat în mod progresiv, impunând statelor un veritabil regim de responsabilitate în materie.

Contribuind la formarea unei ordini publice europene, „Convenția constituie mai mult decât un simplu schimb de angajamente internaționale, ea asigurând, în numele valorilor comune și superioare ale statelor, protecția intereselor indivizilor aflați sub autoritatea națională și creează obligații obiective a căror respectare se impune statelor, nu doar cu titlu de contrapartidă a drepturilor consimțite de statele părți și cu privire la angajamentele luate față de indivizi"

Responsabilitatea statelor este prevăzută la numeroase nivele, diverse articole ale Convenției cuprinzând dispoziții în acest sens, dezvoltate corespunzător pe calea jurisprudenței. Astfel, statele părți au față de indivizi obligații pozitive, al căror câmp a fost progresiv lărgit și care privesc dreptul la respectul vieții private și familiale, persoana și bunurile sale, inclusiv proprietatea. într-o decizie din 30 noiembrie 2004, confirmând și dezvoltând o jurisprudență anterioară, CEDO a precizat astfel obligațiile statelor:

– o obligație de informare asupra riscurilor la care se expune populația; rezultă, așadar, că, dacă statele au o obligație pozitivă de a lua toate măsurile necesare protejării vieții, printre cele preventive, „se cuvine subliniată importanța dreptului public la informare";

– o obligație de „a lua în mod preventiv măsuri concrete, necesare și suficiente pentru a le proteja (…) cu atât mai mult cu cât acestea le implantaseră și autorizaseră exploatarea generatoare a respectivei amenințări" (pct. 101); autoritățile publice răspund din moment ce nu au luat măsurile necesare pentru a prezerva viața cetățenilor, în împrejurările în care „agenții și autoritățile statului nu au făcut totul ce era în puterea lor pentru a le proteja contra pericolelor iminente și cunoscute la care erau expuse" (pct. 109), violarea art. 2 al Convenției fiind astfel stabilită;

– o obligație structurală care să conducă la garantarea, prin reguli și proceduri, la identificarea și aplicarea responsabilității atât a agenților, cât și a autorităților publice (statale ori locale);

– o obligație de a prezerva bunurile personale, chiar dacă se prezintă sub forma unor construcții precare și ilegale, autoritățile publice neluând măsurile necesare și suficiente pentru a le limita implantarea. în consecință, Curtea a conchis că „locuința construită de reclamant și faptul acestuia de a locui cu apropiații săi reprezenta un interes economic substanțial și că un asemenea interes, a cărui menținere în timp fusese tolerată de autorități, constituia un «bun» în sensul normei exprimate în prima frază a art. 1 parag. 1 al Protocolului nr. 1" și, ca atare, rezultă că „interesul patrimonial al reclamantului relativ la locuința sa este suficient de important și recunoscut pentru a constitui un interes substanțial și, deci, un «bun» în sensul reglementării", deci aplicabil cât privește acest element al plângerii examinate" (pct. 129).

Statele părți la Convenție trebuie să garanteze, totodată, că autoritățile (administrative ori jurisdicționale) intervin într-un termen rezonabil; din acest punct de vedere, în materie de poluări și vătămări, termenul de intervenție poate să fie determinant. Un stat poate fi condamnat să despăgubească un administrator pentru faptul unei intervenții tardive a autorităților sale, atunci când jurisdicțiile nu s-au pronunțat intr-un termen rezonabil".

Urmărind asigurarea unei reparări a pagubelor rezultate dintr-o activitate periculoasă și refacerea mediului, acest instrument internațional prezintă un caracter inovator în multe privințe și tinde să aibă un rol de uniformizare și stimulare a reglementărilor juridice interne în materie. Sunt calificate drept „periculoase" nu numai toate activitățile decurgând din folosirea substanțelor periculoase, ci și orice producere ori utilizare a organismelor modificate genetic, orice utilizare a unui microorganism susceptibil să prezinte un risc pentra om sau mediu, precum și orice exploatare care tratează ori depozitează deșeuri. În același timp, convenția nu acoperă transportul de mărfuri, cu excepția celor prin conducte subterane, nici pagubele cauzate printr-o substanță nucleară.

Răspunderea este canalizată spre exploatantul activității periculoase ori cel care exercită controlul asupra acesteia ori spre ultimul exploatant, în cazul unui sit de stocare a deșeurilor care a fost închis. Răspunderea are caracter obiectiv, iar exonerarea nu operează decât atunci când se probează că paguba rezultă dintr-un act de război, dintr-o insurecție ori un fenomen natural excepțional, din fapta terțului, dintr-un comandament emanat de la o autoritate publică ori dintr-o activitate licită făcută în interesul victimei. În caz de culpă a acesteia, gravitatea culpei agravează proporțional responsabilitatea exploatantului. Acțiunea în reparație se prescrie în termen de trei ani, care curge de la data în care solicitantul a luat cunoștință de pagubă.

Tribunalul competent poate fi cel al locului unde paguba a fost suferită, cel al locului în care activitatea a fost exercitată sau cel al domiciliului pârâtului. În anexa documentului figurează o listă a substanțelor poluante, precum și criteriile și metodele aplicabile diferitelor categorii de asemenea substanțe. De remarcat că această listă preia conținutul Directivei CEE nr. 92/32 din 30 aprilie 1992. Se cuvine subliniat faptul că responsabilitatea internațională în dreptul internațional privat și public se află într-o perioadă de cristalizare, deopotrivă la nivelul reglementar și la cel al practicii judiciare.

Un rol important în dezvoltarea dreptului penal al mediului îl are Convenția asupra protecției mediului prin dreptul penal, pregătită în cadrul Consiliului Europei și adoptată la Strasbourg, la 4 noiembrie 1998 (semnată de România la 15 februarie 1999). Ca orice document internațional de acest gen, convenția stabilește obligații pentru statele părți de a dezvolta dreptul intern în sensul stăpânirii gravelor pericole pentru mediu generate de „o utilizare necontrolată a mijloacelor tehnice și o exploatare excesivă a resurselor" (Preambul).

Astfel, se prevede incriminarea unor fapte comise cu intenție, precum: eliminarea, emisia ori introducerea unei cantități de substanțe ori de radiații ionizante în atmosferă, sol, ape, care au cauzat moartea ori grave leziuni persoanelor ori care creează un risc semnificativ din acest punct de vedere. Aceleași acte trebuie să fie sancționate atunci când sunt ilicite și susceptibile de a cauza deteriorarea durabilă a atmosferei, solului ori apelor sau când cauzează moartea ori grave leziuni persoanelor, pagube substanțiale monumentelor protejate, altor obiecte protejate, bunurilor, animalelor și vegetalelor. Trebuie, de asemenea, să fie sancționate, dacă produc aceleași efecte, eliminarea, tratamentul, stocarea, transportul, exportul ori importul ilicit de deșeuri periculoase, exploatarea ilicită a unei uzine în care se desfășoară o activitate periculoasă, precum și fabricarea, tratamentul, stocarea, utilizarea, transportul, exportul ori importul ilicit de materii nucleare ori alte substanțe radioactive periculoase.

Un fascicul important îl formează infracțiunile din neglijență. Lista actelor vizate este aceeași. Statele trebuie, de asemenea, să le califice drept infracțiuni, dar, spre deosebire de cazul celor internaționale, statele care devin parte la convenție pot fie să facă o rezervă în această privință, fie să precizeze că-și rezervă dreptul de a nu proceda la o atare calificare juridică decât atunci când este vorba despre infracțiuni comise prin neglijență gravă.

În afară de aceste situații, documentul prevede și obligația de a califica drept infracțiuni sau contravenții și alte acte atunci când sunt ilicite, comise intenționat ori prin neglijență, precum: emisiile de poluanți, zgomotul, eliminarea, tratamentul, stocarea, transportul, exportul sau importul de deșeuri, manipularea de materii nucleare, de substanțe radioactive ori de produse chimice periculoase, alterările vătămătoare în elementele naturale ale zonelor protejate, precum și posesia, capturarea, prejudicierea, omorârea ori comerțul ilicit cu specii protejate ale faunei și florei sălbatice. Persoanele juridice în contul cărora a fost comisă o infracțiune de organele lor, un membru al acestora ori alți reprezentanți sunt pasibile de sancțiuni, fără ca această responsabilitate să excludă urmărirea persoanelor fizice (art. 9).

Statele părți trebuie să stabilească competența jurisdicțiilor lor inclusiv pentru cercetarea și judecarea infracțiunilor săvârșite la bordul unei nave ori aeronave aflate sub pavilionul lor ori care sunt imputabile unui resortisant al lor, dacă locui de comitere nu relevă nicio jurisdicție. în privința sancțiunilor, în stabilirea acestora, trebuie să se țină seama de gravitatea forțelor și pot fi: închisoarea, sancțiuni pecuniare și obligația de a readuce mediul în situația anterioară. Măsura confiscării va viza instrumentele și produsele ori bunurile care au servit la săvârșirea faptei ori sunt rezultatul acesteia.

La momentul actual, stabilirea unui regim al răspunderii de mediu la nivel comunitar se impune din mai multe motive, legate de imperativul asigurării unei eficacități sporite, pe măsura naturii sale, acestui instrument de realizarea protecției environmentale.

Astfel, în ciuda faptului că majoritatea statelor membre ale UE au adoptat o legislație națională în domeniu, având la bază răspunderea obiectivă pentru daune ecologice, reglementările diferă substanțial în privința câmpului de aplicare și a coerenței, în sensul că sunt vizate efectele activităților periculoase asupra sănătății umane și a bunurilor și mai puțin, până la deloc, deteriorările aduse naturii, în frunte cu prejudiciile cauzate biodiversității.

Apoi, aplicarea unitară a principiilor dreptului comunitar cu semnificații în materie (precauției, acțiunii preventive ori poluatorul plătește) nu poate avea loc în mod corespunzător, optim, în toată UE, decât și prin folosirea instrumentelor comunitare. În sfârșit, legislațiile naționale nu pot trata într-o formă eficace problema prejudiciilor ecologice cu caracter transfrontalier înăuntrul Comunității.

În orice caz, regimul comunitar (comun) de răspundere în materie de mediu fixează „obiectivele și rezultatele care trebuie atinse", lansând „statelor membre alegerea mijloacelor și instrumentelor în acest scop" și stabilește liniile fundamentale care trebuie urmărite. Acțiunea publică comunitară în materie de mediu și responsabilitatea diverșilor actori se bazează, în special, pe principiile precauției, acțiunii preventive și poluatorul plătește.

Curtea de Justiția a Comunității Europene și Tribunalul de Primă Instanță îndeplinesc rolul unei veritabile jurisdicții, al cărei impact asupra autorităților administrative și politice naționale este determinant. Autoritatea hotărârilor instanțelor comunitare se impune, autoritățile administrative „sunt ținute de a lua măsurile necesare pentru executarea hotărârilor Curții" (art. 233 alin. 1 TCE).

Dincolo de aceste competențe, aparținând fie controlului de constituționalitate, fie unuia administrativ, CJCE este competentă să judece litigiile relative la repararea pagubelor contractuale ori necontractuale ale Comunității (art. 236 și art. 288 TCE). Uniunea Europeană a angajat un proces de punere în aplicare a principiului poluatorul plătește, considerând în special că răspunderea civilă „pune în joc principiul poluatorul plătește pentru că permite să se plătească de către autorul poluării costul pagubelor care rezultă" (parag. 1 pct. 5 al Cărții Verzi privind repararea pagubelor aduse mediului). Treptat, aceste orientări au condus la instaurarea unui veritabil regim de răspundere în dreptul comunitar, adoptarea unor documente pertinente în materie și dezvoltarea unei jurisprudențe adecvate.

Adoptarea unui regim comunitar cât mai complet și uniform în domeniul prevenirii și reparării pagubelor de mediu preocupă instanțele competente ale Uniunii Europene de mai mult timp și se circumscrie problematicii aplicării principiului responsabilității, aflat în strânsă conexiune cu principiul poluatorul plătește.

Astfel, așa cum am arătat mai înainte, la 9 februarie 2000, Comisia Europeană a adoptat „Cartea albă privind responsabilitatea de mediu", la capătul unor preocupări declanșate încă din 14 mai 1993, când Comisia Europeană a adoptat o „Carte verde", care a prevăzut declanșarea lucrărilor în materie. Documentul a reușit să stabilească o serie de principii, unele asupra cărora s-a conturat deja un consens, altele aflate încă în suspensie.

Comisia a susținut necesitatea unei intervenții comunitare în materie, pe de o parte, pentru a asigura coerența politicilor și dreptului comunitar, iar pe de altă parte, pentru a garanta concurența și a ameliora funcționarea pieței interioare.

O reglementare comunitară în domeniu ar viza mai ales completarea legislațiilor statelor membre care permit o acțiune în răspundere în caz de atingere a sănătății persoanelor ori a proprietății, dar nu ar lua în calcul întotdeauna pagubele ocazionate resurselor naturale și, în special, cele cauzate biodiversității.

Documentul rezolva apoi două chestiuni de fond. Prima se referă la acceptarea principiului neretroactivității regimului de răspundere care este preconizat; ca atare, pagubele cauzate mediului, ce-și găsesc originea în fapte anterioare intrării în vigoare a viitoarei directive, vor continua să fie guvernate de sistemele vechi de răspundere. Rămâne însă dificila sarcină de a defini ce înseamnă „poluare trecută".

Un al doilea principiu de fond care rezultă din ansamblul documentului este principiul de coerență. Comisia a insistat asupra faptului că regimul de răspundere în materie de mediu nu trebuie să fie definit independent de luarea în calcul a regimurilor de prevenire. Reglementările juridice comunitare nu tratează în mod uniform ansamblul activităților susceptibile să cauzeze pagube ecologice; în același timp, ele nu proteguiesc toate mediile, toate speciile în aceeași măsură și în aceeași manieră. Referitor la activități, o atenție deosebită este acordată celor care par drept cele mai periculoase sau care atentează cel mai mult la echilibrele naturale; în privința bunurilor și mediilor victime ale acestor atentate, accentul se pune asupra siturilor contaminate și asupra necesității de a păstra biodiversitatea.

Principiul coerenței ar consta în propunerea unui regim de răspundere care să țină seama de aceste priorități. Astfel, de exemplu, numai activitățile considerate potențial periculoase, întrucât sunt reglementate de dreptul comunitar al mediului, ar putea da naștere la o răspundere fară culpă. Cele care nu fac obiectul unei reglementări preventive (de tipul „instalațiilor clasificate") vor fi considerate nepericuloase și nu vor putea antrena decât o răspundere pentru culpă și cu condiția expresă ca paguba să fie o pagubă adusă biodiversității, respectiv resurselor naturale comunitare protejate în cadrul rețelei „Natura 2000".

În privința răspunderii, documentul acordă prioritate regimurilor de răspundere obiectivă și acceptă răspunderea bazată pe culpă numai atunci când paguba este cauzată prin activități care, prin ele însele, nu sunt identificate ca periculoase. Coabitarea celor două fundamente în cadrul aceluiași regim de responsabilitate poate genera o serie de dificultăți.

Referitor la criteriile menite să ducă la determinarea responsabilului, aceasta s-ar face atât în plan colectiv, cât și în plan individual. În prima ipostază, responsabilul este determinat prin activitatea periculoasă pe care o exploatează, ea însăși fiind definită prin referință la prevederile legislative de prevenție; el poate să fie, de asemenea, desemnat prin natura pagubelor cauzate: va fi considerat potențial responsabil cel care, indiferent care ar fi activitatea sa, a adus atingere bunurilor special protejate și mai ales biodiversității, așa cum aceasta este luată în calcul de directivele „Habitat" și „Păsări sălbatice". Ar putea astfel să fie responsabil fie pentru că acesta exercită o activitate calificată a priori ca periculoasă, fie pentru că a cauzat anumite tipuri de pagube. Pe plan individual, responsabil va fi cel care exercită controlul activității prejudiciabile ori cel care a comis greșeala, atunci când aceasta era necesară. În ceea ce privește repararea, principalele probleme sunt determinarea persoanelor abilitate să acționeze și modalitățile de evaluare și de reparare a pagubelor.

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚILE RĂSPUNDERII JURIDICE CONTRAVENȚIONALE DE MEDIU ÎN DREPTUL ROMÂNESC

3.1. Reglementări în domeniul răspunderii contravenționale în dreptul românesc

În țara noastră, în cazul contravențiilor, nu există un Cod, așa cum există un Cod penal, cadrul juridic fiind oferit de Ordonanța Guvernului nr. 2 din 12.07.2001 privind regimul juridic al contravențiilor .

Odată cu dezvoltarea societății numărul contravențiilor a crescut și odată cu ele și numărul actelor normative referitoare la contravenții. Din acest motiv, s-au acumulat și se acumulează o serie de probleme controversate și greșeli de concepție sau de optică, în prevenirea și combaterea fenomenului contravențional, astfel încât în stabilirea materiei juridice a răspunderii contravenționale nu s-a dezvoltat încă o teorie științifică, prin care să i se fixeze conținutul, limitele și principiile de bază pentru a se fundamenta concluzia potrivit căreia răspunderea pentru contravenții este o parte a răspunderii administrative.

Prin îndeplinirea și aplicarea angajamentelor sale supranaționale, dar și prin stabilirea de regimuri proprii – legale și jurisdicționale -, România dispune în materie de mediu de un ansamblu de reguli și de proceduri vizând repararea ori indemnizarea prejudiciului ecologic, constituit în urma unui proces relativ îndelungat.

Evoluția noțiunii de ordine publică a permis integrarea anumitor aspecte de mediu legate de siguranța, sănătatea și salubritatea publică și prin aceasta represiunea zgomotului, prevenirea poluărilor de orice natură ș.a. Legea nr. 137/1995 și apoi Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 au declarat protecția mediului ca „obiectiv de interes public major".

Constituționalizarea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic (în urma revizuirii din 2003 a Legii fundamentale) a impus autorităților competente să concilieze cerințele acestuia cu exigențele celorlalte drepturi și libertăți fundamentale. Recunoașterea obiectivului dezvoltării durabile și a principiilor care contribuie la realizarea sa determină nivelul de intervenție a legiuitorului și a jurisdicțiilor însărcinate cu aplicarea lor.

Principiul poluatorul plătește și semnificațiile sale constituie elementul central al aplicării regimului de răspundere; enunțat în Declarația de la Rio (1992), acesta se bazează pe două elemente: pe de o parte, presupune internalizarea costurilor externe pentru toate deciziile și proiectele (abordare esențialmente economică și preventivă), iar pe de alta, punerea în sarcina poluatorului a costurilor oricărei poluări (abordarea juridică, fondată pe necesitatea reparării de către poluatorul responsabil a pagubei provocate).

Prin art. 3 lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005, principiul este consacrat expres în legislația românească, iar semnificațiile sale au fost exprimate prin obligația persoanelor fizice și juridice de a suporta „costul pentru repararea prejudiciului și înlătura urmările produse de aceasta, stabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului «poluatorul plătește»"

Recunoașterea principiului precauției în luarea deciziei permite schițarea, cu multe dificultăți, unor soluții juridice pentru două aspecte definitorii: incertitudinea științifică și riscul de pagube grave și ireversibile, deopotrivă în spațiu și timp, ținând seama de consecințele pe termen scurt și mai mult sau mai puțin pe termen lung.

Este vorba, în practică, de a reduce aceste două aspecte prin luarea de măsuri efective pentru prezervarea mediului. Din păcate, actuala legislație se rezumă la a enunța principiul, fără a prevedea și elemente ale conținutului său.

Răspunderea contravențională, ca formă a răspunderii juridice, prevăzută de legea protecției mediului (art.82) este poate forma cea mai “comună” a răspunderii și cel mai adesea întâlnită ca măsură de constrângere pentru respectarea dispozițiilor legale deprotecție a mediului.

În dreptul mediului se recurge adesea la răspunderea administrativă (contravențională) pentru prevenirea sau combaterea nerespectării prescripțiilor legale în materie, date fiind avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere.

Astfel, procedura de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale este mult mai rapidă și mai suplă în raport cu celelalte proceduri judiciare, ceea ce este favorabil cerințelor de reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice. În același context, măsurile dispuse sunt executorii, permițând o intervenție urgentă în cazul unor acțiuni cu impact negativ deosebit asupra mediului, adoptarea unor măsuri de securitate și siguranță etc. De asemenea, în privința agenților abilitați să constate și/sau să aplice sancțiunile contravenționale, datorită particularităților domeniului, este nevoie de o anumită specializare pentru aprecierea gravității faptelor, a măsurilor ce se impun adoptate, precum și pentru urmărirea și controlul îndeplinirii acestora.

Din punct de vedere legal, contravenția constituie fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București (art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor). De remarcat că în legislația din alte țări (cea franceză, de exemplu) contravențiile sunt „infracțiuni materiale", în sensul că nu este necesar pentru a le caracteriza ca atare stabilirea vinovăției, poluatorul fiind sancționat în mod automat, odată ce a încălcat prevederile legale aferente.

Potrivit reglementării-cadru în vigoare, prin legi sau prin hotărâri de guvern se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate, iar prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează contravenții în toate domeniile de activitate în care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi sau prin hotărâri ale guvernului.

Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București pot stabili și sancționa contravenții în următoarele domenii: salubritate; activitatea din piețe, curățenia și igienizarea acestora; întreținerea parcurilor și spațiilor verzi, a spațiilor și locurilor de joacă pentru copii; amenajarea și curățenia spațiilor din jurul blocurilor de locuințe, precum și a terenurilor virane; întreținerea bazelor și obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; întreținerea străzilor și trotuarelor, a școlilor și altor instituții de educație și cultură, întreținerea clădirilor, împrejmuirilor și a altor construcții; depozitarea și colectarea gunoaielor și a resturilor menajere.

Consiliul General al Municipiului București poate stabili și alte domenii de activitate din competența consiliilor locale ale sectoarelor, în care acestea pot stabili și sancționa contravenții.

Hotărârile consiliilor locale sau județene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului București, prin care s-au stabilit contravenții cu nerespectarea principiilor prevăzute mai sus, sunt nule de drept. Nulitatea se constată de instanța de contencios administrativ competentă, la cererea oricărei persoane interesate.

Așa cum rezultă din definiția de mai sus, este vorba despre o încălcare a reglementărilor juridice vizând protecția mediului cu vinovăție, fiind exclusă răspunderea fără culpă. Aici se impun câteva precizări. în primul rând, întrucât contravențiile la regimul protecției mediului vizează prin excelență încălcări ale unor obligații legale privind ocrotirea și conservarea naturii, simpla înfrângere a prevederilor acestora face să se nască prezumția de culpă.

De asemenea, fapta ilicită care constituie contravenție poate consta dintr-o acțiune sau inacțiune legată indisolubil de o anumită atitudine psihică a autorului său față de consecințele lor negative; culpa poate fi prezentă sub toate formele ei.

Sancțiunea stabilită trebuie să fie proporționată cu gradul de pericol social al faptei; pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare.

Persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravențiile. Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

3.2. Categorii de contravenții în dreptul mediului românesc

Legea nr. 9/1973 privind protecția mediului înconjurător stabilea categorii de contravenții la reglementările vizând protecția diferiților factori de mediu: aer, sol, apă, vegetație forestieră, faună, așezări omenești, ocrotirea și conservarea peisajului și menținerea echilibrului ecologic.

în vederea actualizării și perfecționării sistemului contravențional, prin Hotărârea Guvernului nr. 127/1994 privind stabilirea și sancționarea unor contravenții la normele pentru protecția mediului înconjurător s-au instituit, în funcție de cuantumul amenzii aplicate ca sancțiune (diferențiat pentru persoanele fizice și, respectiv, persoanele juridice), trei categorii de contravenții.

În privința conținutului acestora, este vorba, în principal, despre: neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin diverse acte normative pentru protecția mediului [neluarea de către deținătorii de terenuri a măsurilor de salubrizare și amenajare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional din intravilan, nerealizarea de către agenții economici și serviciile publice de specialitate a atribuțiilor specifice privind asigurarea protecției mediului în sectoarele de care răspund – art. 1 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 127/1994] ori săvârșirea unor acte care prejudiciază calitatea factorilor naturali (de pildă, aruncarea sau depozitarea de deșeuri menajere în afara amplasamentelor autorizate, depășirea normelor de emisie de poluanți etc.).

Ca o particularitate, Hotărârea Guvernului nr. 127/1994 prevede că neluarea de către contravenient a măsurilor dispuse de autoritatea pentru mediu în scopul reparării prejudiciului adus mediului prin săvârșirea faptei contravenționale constituie, la rândul său, o contravenție de „gradul III", sancționată ca atare. în consecință, repararea prejudiciului, fiind separată de amendă, se ajunge la un cuantum cât mai aproape de acoperirea integrală a pagubei produse.

Contravenția presupune culpa sub toate formele ei, iar fapta, deși ilegală, prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracțiunea.În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare cuprinse în Ordonanța nr 2/2001 aprobată prin Legea nr 180 din 2002, privind regimul juridic al contravențiilor, se precizează, la art 1 că „legea contravențiilor apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.” Același articol menționează că fapta contravențională trebuie să fie săvârșită cu vinovăție și să fie ilicităși sancționată prin lege, ordonanță, hotărâre a guvernului sau, după caz, prin hotărâre aconsiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului muncipiului București, aconsiliului județean ori a Consiliului General al Muncipiului București.Sancțiunile ce se aplică faptelor ce sunt calificate drept contravenții sunt principale șicomplementare.Actele normative prin care se stabilesc contravenții trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice, în cazul sancțiunii cu amendăstabilindu-se limita minimă și cea maximă a acesteia.În cazul unei sancțiuni contravenționale ce constă în cote procentuale din anumite valorise pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor.

Cât privește sancțiunile contravenționale principale, în enumerarea legii, indiferent dedomeniul în care se aplică, sunt: avertismentul, amenda contravențională, obligarea la prestareaunei munci în folosul comunității și închisoarea contravențională dacă nu există consimțământul contravenientului pentru aplicarea sancțiunii cu prestarea serviciilor.

Sancțiunile contravenționale complementare care, la prima vedere ar fi în măsură să asigure eficiența și să descurajeze repetarea faptelor contravenționale, sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite ori rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea avizului acordat, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic, retragerea licenței sau avizului, pentru anumite operațiuni ori activități de comerț exterior, temporar sau definitiv, desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.Reglementarea legală precizează de asemenea că prin legi speciale se pot stabili și altesancțiuni principale sau complementare. Desigur domeniul protecției mediului poate fi, prin specificitatea sa, un domeniu deexcelență pentru reglementarea altor contravenții prin legi speciale.Prin prevederile legii se precizează în ce constă fiecare sancțiune contravențională, cui seaplică și se precizează în mod expres că sancțiunea contravențională are caracteradministrativ, stabilindu-se totodată limita minimă și cea maximă în funcție de categoria actuluinormativ prin care sunt stabilite.

Astfel, pentru contravențiile stabilite prin lege sau ordonanță se pot prevedea amenzi de la 250.000 lei, limita maximă neputând depăși un miliard de lei, iar pentru cele stabilite prin hotărâri ale Guvernului se pot prevedea amenzi între 250.000 și 500milioane lei și, respectiv, pentru cele stabilite de consiliile locale limita maximă este de 50milioane lei.O dată cu aprobarea prin Legea 180/2002 a OG nr 2/2001 s-a modificat alin 5 și s-aintrodus un alineat nou 6 prin care se dispune ca sancțiunea aplicată să fie proporțională cugradul de pericol social al faptei săvârșite, iar sancțiunea complementară să fie aplicată în funcțiede natura și de gravitatea acestei fapte.Desigur că, noua reglementare, care este „dreptul comun” în materia contravențiilor reprezintă un progres notabil față de dispozițiile venerabilei Legi nr 32/1968, abrogată, mai ales,în opinia noastră, cât privește sancțiunile contravenționale complementare, îndeosebi cât priveștedomeniul protecției mediului.Dat fiind faptul că beneficiul realizat prin unele activități poluante este adeseoriconsiderabil și, poate, cu atât mai mult cu cât nu se respectă dispozițiile legale privind protecțiamediului, titularii unor asemenea activități înțeleg să suporte amenzile contravenționale și sărepete necontenit faptele astfel sancționate, câștigând, în fapt, „un drept de a polua” plătit cuamenzi.

Aplicarea sancțiunilor contravenționale complementare, cum ar fi, de pildă, suspendarea sau anularea autorizațiilor, a activității sau blocarea contului bancar, nu mai îngăduie celor încauză să repete cu obstinație faptele contravenționale, este așadar vorba despre o soluție legală cuadevărat așteptată și eficientă.În situația în care contravenientul obține anularea sancțiunii contravenționale principale și, pe cale de consecință, se anulează și cea complementară se ridică problema, care ar fi urmările încazul în care între timp s-ar fi blocat contul bancar ori s-ar fi suspendat activitatea. Contravenientul ce a obținut anularea sancțiunii, desigur, ar putea cere și obținedespăgubiri. În această situație, agentul care constată și stabilește sancțiunea contravențională îșiasumă și riscul de a aplica și sancțiunile complementare.

Credem că o soluție posibilă ar fi aceea ca sancțiunile contravenționale complementare să se aplice numai după rămânerea definitivă a sancțiunii principale. Menționăm că în domeniul protecției mediului, autoritățile publice centrale și locale, dacăîși încalcă obligațiile ce le revin în legătură cu activitatea de supraveghere și control pentru protecția mediului, cum ar fi, de pildă: eliberarea acordului sau autorizației de mediu fără ca programul de conformare să cuprindă o variantă de eliminare a efectelor negative asupramediului, în raport cu standardele și reglementările în vigoare (art.9 alin.3); nesupunerea îndezbaterea publică a rezultatelor studiului de impact (art.12 alin.1); nerevizuirea bilanțului demediu și nestabilirea programului pentru conformare (art.15 alin.2) etc. – sunt tot astfel, supuserăspunderii administrative.

Excepție de la această categorie a contravenienților ipotetici, care sunt chiar autoritățile publice, au făcut-o dispozițiile art.45, care au în vedere proprietarii și deținătorii legali de terencare nu întrețin și nu extind perdelele de protecție, spațiile verzi și gardurile, dispozițiile art.61lit. a)-d), care prevăd obligații ce pot fi încălcate și de persoanele fizice sau juridice, altele decâtautoritățile publice, care, până la modificarea Legii 137/1995 prin OUG nr 91/2002 nu puteau fi sancționate. De altfel, autoritățile publice pot fi virtuali contravenienți și pentru alte categorii și tranșede amenzi, potrivit legii la care ne referim, în special după completarea și modificarea acesteia.Alte categorii de contravenții specifice se referă la încălcarea obligațiilor legale privind:- cererile de autorizare;- protecția ecosistemelor terestre;- măsurile și dotările antipoluante;- standardele și limitele maxime admisibile;-producerea, comercializarea, utilizarea, evidențierea, stocarea, transportarea substanțelor și deșeurilor periculoase, a îngrășămintelor chimice și pesticidelor;- nerefacerea cadrului natural etc.Legea prevede în mod expres că numai persoanele împuternicite din cadrul autorităților publice centrale și teritoriale pentru protecția mediului, precum și din cadrul administrației publice locale de către comisarii și subcomisarii de poliție și de personalul Ministerului Apărării împuternicit în domeniile sale de activitate conform atribuțiilor stabilite prin lege, au calitatea săconstate contravențiile și să aplice sancțiunile. Tot în dispozițiile legii se menționează actualizarea anuală a cuantumului amenzilor prinHotărâre a Guvernului, ceea ce este absolut necesar față de rata inflației și de riscul unei posibileineficiențe a amenzilor, pe cale de consecință. În cadrul modificării și completării art 86 din Legea 137/1995 prin OUG 91/2002 alin 2 precizează că legea se completează cu prevederile OG nr 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor aprobată, cu modificări și completări prin Legea 180/2002 cu modificărileulterioare. Considerăm că, în prezent, nu mai poate fi vorba de o actualizare anuală acuantumului amenzilor, ci numai de posibilitatea de a modifica prin Hotărâre de Guvern,cuantumul acestora (art 7 alin 4 OG 91/2002).

Legea protecției mediului nr. 137/1995 consacra o serie de categorii de contravenții sancționate cu amendă, al cărei cuantum se actualiza anual prin hotărâre a guvernului. Legea prevedea în mod expres dispozițiile legale încălcate și, corelativ, cuantumul amenzii.

Noua reglementare-cadru în materie, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005, a păstrat, în general, aceeași concepție asupra contravențiilor, cu unele ajustări în privința obiectului acestora și mai ales a sancțiunilor pecuniare aplicabile (cuantumul amenzilor crescând considerabil, diferența între cele aplicate persoanelor fizice și ale persoanelor juridice fiind de 6-8 ori mai mare).0

După criteriul cuantumului amenzilor aplicabile, în art. 96 din ordonanță sunt prevăzute trei categorii de contravenții.

Astfel, din prima grupă fac parte 25 de contravenții constând în încălcări ale prevederilor legale, precum: obligațiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de automonitorizare și de a raporta autorităților competente rezultatele acesteia, precum și accidentele și incidentele care pot conduce la pericole de accidente, de a ține evidența strictă a substanțelor și preparatelor periculoase, de a identifica și preveni riscurile pe care acestea le pot prezenta pentru sănătatea populației și a mediului, obligația persoanelor fizice și juridice autorizate de a aplica, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, de a menține în stare de funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local, obligația proprietarilor de terenuri, cu titlu sau iară titlu, de a menține perdelele forestiere și aliniamentele de protecția ș.a.

A doua categorie (cu 33 de contravenții) cuprinde încălcări ale unor prevederi legale de genul: obligației persoanelor fizice de solicitare și obținere a actelor de reglementare, obligațiile autorităților administrației publice locale privind îmbunătățirea microclimatului urban, de a informa publicul privind riscurile generale de funcționare sau existența obiectivelor cu risc pentru mediu, obligația persoanelor fizice și persoanelor juridice de a asigura măsuri și dotări speciale pentru izolarea și protecția fonică a surselor generatoare de zgomot și vibrați ș.a.

Prin Decizia nr. 143/2007 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 248 din 13 aprilie 2007), s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 96 alin. (2) pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. S-a considerat astfel că stabilirea unui cuantum mai mare pentru amenzile contravenționale aplicabile persoanelor juridice pentru fapte identice nu contravine art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât egalitatea în fața legii și criteriul nediscriminării privesc doar cetățenii, iar nu și persoanele juridice.

În sfârșit, cea dea treia categorie de contravenții la regimul protecției mediului, considerate cele mai grave, cel puțin din perspectiva amenzilor aplicabile, cuprinde un număr de 15 încălcări ale legii, ca, de exemplu: obligația persoanelor fizice și juridice de a diminua, modifica sau înceta activitățile generatoare de poluare la cererea motivată a autorităților generatoare de poluare la cererea motivată a autorităților competente, de a realiza în totalitate și la termen măsurile impuse, în conformitate cu actele de reglementare și prevederile legale, în urma inspecțiilor de mediu, obligațiile persoanelor fizice și juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu și de a înlătura urmările produse de aceasta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plătește" ș.a. Actuala reglementare-cadru nu mai stipulează actualizarea periodică (anuală) a cuantumului amenzilor.

Ca expresie a principiului poluatorul plătește, unele acte normative, precum Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane, prevăd că, pe lângă aplicarea amenzii, contravenienții trebuie să repare prejudiciile aduse mediului prin săvârșirea faptei contravenționale.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din respectivul act normativ, prejudiciile cauzate spațiilor verzi se recuperează pe baza hotărârii judecătorești definitive; în cazul deteriorării spațiilor verzi în urma incendiilor, se stabilește compensarea nu numai a pagubei pricinuite acestora, ci și a cheltuielilor suportate pentru stingerea incendiului și curățarea teritoriului de deșeurile provenite în urma acestuia și refacerea zonei verzi [art. 24 alin. (2)]; în situația poluării chimice a spațiilor verzi, se stabilește nu numai compensarea pagubei pricinuite spațiilor verzi, ci și a cheltuielilor suportate pentru reecologizarea zonei și a lucrărilor pe termen lung necesare pentru decontaminarea zonei, precum și a cheltuielilor medicale evaluate în cazul afectării populației [art. 24 alin. (3)].

3.3. Subiectele răspunderii contravenționale în materia protecției mediului

Fără îndoială, caracterul de interes general al protecției mediului și conservării naturii face ca subiectul pasiv al răspunderii contravenționale în materie să fie, incontestabil, întreaga comunitate, reprezentată formal-juridic de stat. Unele probleme ridică însă identificarea subiectului activ, adică a entității asupra căreia se aplică sancțiunile contravenționale. Din acest punct de vedere, regula în materie este aceea că subiect al răspunderii contravenționale este persoana fizică responsabilă de săvârșirea contravenției. Ca atare, este pasibilă de aplicarea sancțiunii contravenționale, în condițiile legii, orice persoană fizică, indiferent de cetățenie ori rezidență.

Actuala reglementare generală în materie lămurește situația persoanei juridice ca subiect al contravenției și stabilește câteva reguli precise în acest sens. Astfel, persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții [art. 3 alin. (2)]; acestea intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării sau, după caz, de la data aducerii lor la cunoștință publică, potrivit legii, în afară de cazul în care în cuprinsul acestora se prevede un termen mai lung. Anumite sancțiuni complementare se aplică numai persoanelor juridice (închiderea unității, suspendarea activității etc.). În materie de mediu, apar ca subiecte ale răspunderii contravenționale, alături de persoane fizice, și persoane juridice în general și unele circumstanțiate, precum: autoritățile administrației publice locale, proprietarii și deținătorii de terenuri cu titlu sau fară titlu, persoane fizice și juridice autorizate etc.

3.4. Cauze care înlătură răspunderea contravențională

Potrivit art. 11 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 2/2001, caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, în cazul iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită, și starea de minoritate (copilul sub 14 ani). Pentru contravențiile săvârșite de minorii care au împlinit 14 ani, minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. De asemenea, minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul comunității. Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se constată numai de instanțele de judecată.

„Decontravenționalizarea" operează și ea ca o cauză de impunitate, în sensul că, dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenție, ea nu se mai sancționează, chiar dacă a fost săvârșită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ, în aplicarea principiului constituțional potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile [art. 15 alin. (2)] din Constituție.

În privința prescripției, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de șase luni de la data săvârșirii faptei; în cazul contravențiilor continue (adică în situația în care încălcarea obligației legale durează), termenul curge de la data constatării faptei. Executarea amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravențional în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii sau în termen de doi ani de la data aplicării. în sfârșit, executarea sancțiunii închisorii contravenționale se prescrie în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activități în folosul comunității.

3.5. Procedura contravențională

Indiferent de natura conferită (civilă, administrativă, specific contravențională), procedura contravențională presupune ca etape constatarea contravenției, aplicarea sancțiunii și căile de atac împotriva actelor de sancționare a contravențiilor.

În privința primelor două aspecte, constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunii (amenzii), se fac de către comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu și Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării", autoritățile administrației publice locale și personalul împuternicit al acestora, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor prin personalul împuternicit, în domeniile lor de activitate, conforme atribuțiilor stabilite prin lege, precum și de personalul structurilor de administrare și custozii ariilor naturale protejate, numai pe teritoriul ariei naturale protejate (art. 97).

Hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cu particularitatea că motivarea acestuia nu este obligatorie, aceasta putând fi susținută și oral în fața instanței. Recursul suspendă executarea hotărârii.

Procesul-verbal de contravenție se încheie la data constatării faptei, de către agentul constatator. întocmirea procesului-verbal de contravenție va trebui să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, actul administrativ ce se constituie în dreptul comun în materie contravențională.

Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu următoarele date:

-data și locul unde este încheiat;

– numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator;

– datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului;

– descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și a locului în care a fost săvârșită fapta, precum și arătarea tuturoi împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

– indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția;

– posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate dir minimul amenzii prevăzute de actul normativ (dacă acesta prevede o astfel de posibilitate);

– termenul de exercitare a căii de atac și organul la care să depune plângerea.

Potrivit art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, în momentu încheierii procesului-verbal, agentul constatator este obligat si aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sun consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „Alte mențiuni” sub sancțiunea nulității procesului-verbal.

Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentu constatator și de către contravenient. În cazul în care contravenientul refuză, sau nu poate să semneze sau nu se află de fap agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări în cuprinsul procesului-verbal; aceste împrejurări vor fi confirmate de către cel puțin un martor, sub semnătură; datele de identificare al martorului vor fi și ele cuprinse în procesul – verbal de constatar [art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001].

Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatatc [art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001]. În lipsa unui martor, fapt care se întâmplă frecvent în cazi faptelor ilicite din domeniul silvic și cinegetic, agentul constatate va preciza motivele care au condus la încheiereaprocesului-verbs în acest mod [art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001].

Dacă o persoană săvârșește mai multe contravenții constatate în același timp de același agent constatator, se încheie un singur proces-verbal [art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001].

În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal v cuprinde și numele, prenumele și domiciliul părinților sau ale alto reprezentanți ori ocrotitori legali ai acestuia [art. 16 alin. (5) di O.G. nr. 2/2001].

În situația în care contravenientul este persoană juridică îi procesul-verbal se vor face mențiuni cu privire la denumirea sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului și codul fiscal ale acesteia precum și datele de identificare a persoanei care o reprezintă [ari 16 alin. (6) din O.G. nr. 2/2001].

3.6. Propuneri de lege ferenda

Cercetarea întreprinsă privind răspunderea juridică în dreptul mediului m-a condus la identificarea multor probleme juridice relevate unele și de doctrină și jurisprudență, și la formularea unor propuneri de lege ferenda:

-completarea, într-o viitoare reglementare, a art. 2 pct. 52 din Legea protecției mediului, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005, care definește prejudiciului ecologic pentru eliminarea confuziilor existente în teorie dar și în practică. Definiția pe care o propunem este „orice atingere, având consecințe negative, actuale sau potențiale, patrimoniale sau nepatrimoniale, aduse unui factor de mediu sau oamenilor, produse ca urmare a poluării mediului, direct sau indirect, din orice sursă;

-având în vedere specificul daunelor cauzate de raporturile de vecinătate, considerăm că ar fi necesară o reglementare legală viitoare care să ia în considerare stabilirea clară a activităților care pot fi considerate inconveniente ale stării de vecinătate și, în același timp, o detaliere a limitelor în care aceste activități pot fi considerate „normale” sau „acceptabile” pentru starea de vecinătate;

-propunem ca în viitor atât Legea protecției mediului cât și reglementările sectoriale să fie completate, în sensul introducerii unor situații care să reglementeze recidiva contravențională, instituind sancțiuni severe, diferențiate în funcție de gravitatea contravenției repetate și, de asemenea ținând cont dacă recidiva contravențională a fost săvârșită de o persoană fizică sau o persoană juridică, pentru descurajarea săvârșirii faptelor contravenționale;

-având în vedere specificul uneori devastator al daunelor de mediu dar și caracterul difuz al poluării, care uneori nu are efecte imediate asupra mediului înconjurător sau a oamenilor, considerăm că, într-o viitoare reglementare, dreptul la acțiune privitor la repararea prejudiciului adus mediului înconjurător trebuie să fie imprescriptibil, astfel întregindu-se caracterul preventiv și reparator la răspunderii juridice;

-în ce privește nerespectarea activității de deversare în apele de suprafață sau subterane de ape uzate, substanțe petroliere sau periculoase, ape care conțin substanțe periculoase prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului la art. 96, alin. 3, pct. 15, considerăm că fapta prezintă un grad de pericol social ridicat pentru a fi sancționată contravențional, prin urmare propunem ca într-o viitoare reglementare respectiva faptă să fie sancționată ca infracțiune;

-în privința normei prevăzute de Legea protecției mediului la art. 93, alin. 2, lit. a), „se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă de la 40.000 lei (RON) la 70.000 lei (RON) utilizarea resurselor de apă în diferite scopuri, fără autorizația de gospodărire a apelor sau fără notificarea activității” considerăm faptul că se impune o precizare: sintagma „diferite scopuri” nu este explicată în tot cuprinsul legii, lăsând astfel loc unor interpretări. În acest sens, considerăm că este necesară introducerea unei detalieri clare și punctuale a sintagmei „diferitelor scopuri” în care ar putea fi utilizate resursele de apă pentru a putea fi considerate infracțiune;

-deoarece abuzul de drept în domeniul protecției mediului poate determina, așa cum am arătat anterior, efecte negative asupra stării naturale a mediului, de cele mai multe ori ireversibile, efecte care în timp pot produce prejudicii și altor persoane în afara titularului dreptului, propunem ca într-o viitoare reglementare autorul abuzului de drept să fie obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.

CONCLUZII

Problema răspunderii juridice pentru pagubele produse prin deteriorarea factorilor de mediu a fost timid abordată în doctrină și practica judiciară, aceasta și pentru faptul că în dreptul mediului nu există încă o instituție a răspunderii ecologice cu rol, în principal, de prevenire și de reparare a prejudiciilor cauzate mediului.

În dreptul mediului normele juridice trebuie să contribuie la realizarea unui scop concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață pe Terra. În cadrul măsurilor (inclusiv juridice) care vizează protecția naturii un accent deosebit trebuie pus pe măsurile preventive și de reconstrucție ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus nu mai poate fi readus în stare normală.

De multe ori, aplicarea unor sancțiuni (aspre chiar) nu este suficientă pentru a împiedica deteriorarea factorilor de mediu. De aceea prin legislația de mediu trebuie stabilite o serie de condiții exigente în care să se desfășoare orice activitate care prezintă factori de risc pentru mediu. Avem în vedere în primul rând procedura de autorizare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului și răspunderea privind studiul de impact. De asemenea, avem în vedere și alte pârghii – economice și fiscale – de protecție a mediului cum ar fi: politica prețurilor în favoarea conservării mediului, subvențiile și detaxările, bursele de poluare etc.

Putem spune astfel că în dreptul mediului noțiunea de răspundere juridical are un sens mult mai larg, mai cuprinzător. Răspunderea juridică în această materie vizează nu numai sancționarea celor care se fac vinovați de poluarea factorilor de mediu sau a celor care, deși nu deteriorează prin acțiunea lor mediul, încalcă legislația de mediu, dar și luarea și respectarea de către persoanele sau organele de stat, instituțiile publice sau private a tuturor măsurilor care contribuie la asigurarea condițiilor optime în care se desfășoară toate activitățile economice și sociale astfel încât riscul de poluare să fie minim.

Considerăm că rolul pe care trebuie să-l joace legislația în vederea protecției factorilor de mediu este în primul rând unul preventiv. Oamenii, agenții economici, organismele guvernamentale și neguvernamentale trebuie să adopte o conduită care să asigure, să garanteze un mediu sănătos și să evite pe cât posibil acțiunile cu risc de poluare. Așa cum se cunoaște, este mult mai ușor și mai puțin costisitor să se prevină producerea unui prejudiciu decât repararea lui, ca să nu mai vorbim că de multe ori este imposibilă readucerea factorilor de mediu în starea inițială, la parametrii normali.

Totodată, normele de dreptul mediului trebuie să aibă și character reparator. Ele trebuie să cuprindă și dispoziții care să facă posibilă repararea prejudiciilor cauzate prin poluare mediului și oamenilor. In acest sens, de mare utilitate, ca o garanție a reparării prejudiciilor aduse mediului o reprezintă diversele fonduri ce se constituie – anticipat – pentru ameliorarea diverșilor factori de mediu. Menționăm în acest sens: fondul național de mediu, fondul de ameliorare a fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecție a vânatului, fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, primele de împădurire. și, de asemenea, diversele sisteme de asigurare care funcționează în această materie.

De asemenea, în mod firesc, legislația de mediu trebuie să aibă și character sancționator, impunându-se după părerea noastră pedepse mai aspre decât cele care sunt prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care sunt afectați grav, uneori ireversibil, diverși factori de mediu.

În vederea conservării și protecției mediului, în cazul săvârșirii unor fapte ilicite prin care s-au adus prejudicii mediului sau oamenilor, considerăm oportună lărgirea sferei de persoane și organe cărora legea le conferă legitimitate procesuală activă, fiind incluse aici și organismele neguvernamentale, care după cum se știe joacă un rol deosebit în a sensibiliza opinia publică și factorii de decizie în legătură cu pericolul pe care îl prezintă pentru mediu diverse activități umane cu factor de risc.

BIBLIOGRAFIE

MANUALE, TRATE ȘI MONOGRAFII:

Anghel, Doina – “,Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului. Privire specială asupra răspunderii civile”, Editura Universul Juridic, București, 2010

Bădescu Valentin-Stelian – “Dreptul mediului – Sisteme de management de mediu”, Editura CH Beck, București, 2011

Boroi, Alexandru, Gorunescu Mirela – “Protecția penală a mediului”, Editura Universitară, București, 2007

Drăghici Pompil, Anca Dușcă – “Dreptul intern și comunitar al mediului”, Ed. Universitaria, București, 2003

Duțu Mircea – “Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului”, Ed. Economică, București, 2005

Durac Gheorghe – “Răspunderea contravențională în dreptul mediului”, în “Analele științifice” ale Universității „Al.I.Cuza” Iași, 2002

Durac Gheorghe, Laura Bouriaud – “Dreptul mediului. Răspunderea juridică pentru daune ecologice”, Ed. Junimea, Iași, 2004

Duțu Mircea – “Tratat de Dreptul mediului”, Editura Economică, București, 2003

Duțu Mircea – „Tratat de dreptul mediului”, ed a III-a, Ed. CH Beck, București, 2010

Ene Costel – “Dreptul mediului – Noțiuni”, Editura C.H. Beck, București, 2011

Ene Costel, Vlad Cornel – “Legislație cinegetică- doctrină și jurisprudență”, Editura C.H. Beck, București, 2007

Făiniși Florin – “Dreptul mediului”, Editura Pinguin Book, București, 2005

Frăție-Debrețin Alina, Doca Nicolae – “Ghid etic și juridic în problem de mediu”, Editura Universitară de Vest, Timiș, 2009

Lupan Ernest– “Tratat de dreptul protecției mediului”, Ed. C.H.Beck, București, 2009

Marinescu Daniela – “Tratat de dreptul mediului”, Ed. All Beck, București, 2003

Marinescu Daniela – “Tratat de dreptul mediului”, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Mihăilescu-Pene Livia Theodora Simona –“Protecția mărilor regionale împotriva poluării”, Editura Universul Juridic, 2011

Tanislav Eliodor, Turdean Nicolae – “Protecția juridică a mediului”, Ed. Semne, București, 2002

Teodoroiu Simona-Maya – “Răspunderea civilă pentru dauna ecologică”, Editura Lumina Lex, București, 2003

M. Vasilache, Gh. Ionescu Vasilache – “Protection del’environnement”, Ed. Experților Tehnici, Iași, 1998

ARTICOLE ȘI REVISTE DE SPECIALITATE:

Duțu Mircea – “Legea protecției mediului”, revista „Dreptul", nr. 5/1996

Gorunescu Mirela – “ Sistematizarea incriminărilor din domeniul protecției mediului”, articol publicat în Revista de Drept Penal, numărul 4/2002

LEGISLAȚIE:

Ordonanța de urgență nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.196 din 30 decembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.