Consideratii Privind Protectia Dreptului la Viata In Legislatia Internationala Si Nationala

INTRODUCERE

Dreptul la viață este cel mai important drept al omului. Necesitatea protejării sale, atât pe plan intern cât și pe plan internațional, este una lesne de înțeles, pentru că ignorarea acestuia ar fi echivalentă cu ignorarea întregului concept de drepturi ale omului. Ce rost ar mai avea celelalte drepturi dacă viața, valoare individuală și socială primordială, valoare din care se nasc toate drepturile ar fi ignorată?

Societatea contemporană promovează și apără drepturile omului, acest sistem în care dreptul la viață ocupă un rol central, însă această preocupare nu a fost una constantă în istoria omenirii; chiar dacă referiri s-au făcut în permanență la ele, nu au existat instrumente juridice sau acestea au fost relativ izolate până în secolul al XX-lea. De asemenea, trebuie înțeles că drepturile omului nu reprezintă doar un subiect de dezbateri teoretice, interesul legat de acesta fiind unul practic. Viața trebuie protejată și alături de ea, toate celelalte drepturi care asigură umanității, privită ca un tot unitar, ca o masă omogenă, în care discriminarea nu își are rostul și nici locul, un nivel de existență decent.

Protecția dreptului la viață depășește dimensiunea importanței individuale, fiind consacrată prin intermediul instrumentelor naționale și internaționale și având o vizibilă importanță societală. Oamenii se bucură de drepturi datorită simplului fapt că sunt oameni. Orice om are dreptul la viață datorită simplului fapt că există. Aceasta motivație ar trebui să fie suficientă. Se folosesc deseori cuvinte mari pentru a se justifica necesitatea protejării drepturilor umanității, care pot părea la nivelul destul de dezvoltat al societății actuale uneori inutile, însă în mod paradoxal, deși acest nivel este dezvoltat, cel puțin pe plan european, dar nu numai, conștientizarea faptului că suntem egali în fața legii și că respectul, juridic, dacă mai mult nu se binevoiește, este o valoare indispensabilă în cadrul oricărei colectivități, nu este una unanimă.

Am structurat această lucrare pe cinci capitole. Astfel, în primul capitol este prezentată evoluția conceptului de drepturi ale omului, plecând de la planul internațional, urmărind apoi planul european și în final pe cel național.

Cel de-al doilea capitol prezintă principalele documente care au ajutat și care, prin urmările lor, încă ajută la promovarea și protejarea drepturilor omului: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. La sfârșitul fiecărei prezentări a documentelor se fac referiri la protecția dreptului la viață în cadrul acestora.

Capitolele al treilea și respectiv al patrulea abordează protecția dreptului la viață pe plan intern, în cadrul dreptului constituțional și al celui penal.

În capitolul al treilea, după o scurtă descriere a evoluției protecției drepturilor omului în cadrul constituțiilor românești și a clasificării drepturilor fundamentale, se trece la protecția dreptului la viață garantată de Constituția României din 1991, revizuită în 2003. Ținând cont de faptul că articolul 22 al Constituției, în afara garantării dreptului la viață, prevede și alte garanții, cele ale integrității psihice și fizice ale persoanei, ale interzicerii torturii, pedepselor inumane sau degradante și a pedepsei cu moartea, sunt prezentate aici și legăturile dintre dreptul la viață și aceste din urmă drepturi enumerate.

Capitolul al patrulea prezintă necesitatea protejării dreptului la viață prin mijloace de drept penal și expune câteva aspecte legate de dreptul al viață al fetusului și de eutanasie, probleme ce au generat opinii diferite de-a lungul timpului.

În cel de-al cincilea capitol am abordat instituția Curții Europeane a Drepturilor Omului, prezentând un scurt istoric al acesteia, compoziția, condițiile de admisbilitate ale unei cereri, procedura contencioasă în fața sa, hotărârile, avizele consultative și în final activitatea Curții Europeane a Drepturilor Omului în privința României și respectarea dreptului la viață prin îndeplinirea obligațiilor procedurale, în cadrul acestui din urmă aspect abordând două spețe relevante în acest sens: cauza Baldovin împotriva României și cauza Cătălina Filip împotriva României.

La final sunt formulate concluzii și este avansată o propunere legată de modul în care ar putea fi îmbunătățită legislația în domeniu.

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

I.1. Evoluția conceptului de drepturi ale omului pe plan internațional

Instituția drepturilor omului se înfățișează în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă cât și de cea internațională, ea nefiind aceeași dintotdeauna. Această instituție a cunoscut pe parcursul timpului, un laborios dar și îndelungat proces de cristalizare.

Afirmarea în plan ideatic a faptului că ființa umană are anumite drepturi fundamentale, care nu pot fi ignorate își are originea în Antichitate. O localizare în timp a acestei idei nu este posibilă, dar ea este întâlnită în concepția creștină asupra omului și în operele unor mari gânditori ai acestei perioade.

Un prim document al Antichității în care se face referire la drepturile omului, încercându-se totodată o codificare a conduitei acestora, este Codul lui Hammurabi. Cele 282 de articole ale sale conțin norme cu caracter juridic, religios sau moral. Reglementările cuprinse în acest cod încearcă să stabilească un sistem din care arbitrariul să fie exclus. Codul lui Hammurabi este dominat de ideea dreptății, considerată ca lege a firii, deși ea nu este aceeași pentru toți oamenii. Legiuitorul din Babilon statuează faptul că „legea trebuie să aducă binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab”. Codului lui Hammurabi este o formă incipientă de codificare a drepturilor omului, fiind de înțeles faptul că nu toate prevederile sale sunt umaniste și corecte.

Pe teritoriul actual al Iranului, în anul 570 î.e.n., a fost edictată Carta Cyrus, care asigură o serie de drepturi ale omului precum: dreptul la libertate, dreptul la securitate, libertate de mișcare.

Ființa umană este prezentă și în marile epopei indiene, Vedele, cu cele peste 100.000 de versuri, Upanișadele (circa 560-480 î.Hr.), Sutrele, din care face parte și un fel de manual juridic, Dharma-Sutra, Mahabharata, Ramayana, Purana, cu cele 1.000.000 de versuri ale sale, și numărul lor poate continua nu numai pe terenul culturii indiene, ci și în vechea civilizație și cultură egipteană, cum sunt Cartea Morților, un adevărat cod moral de comportament al omului în viață, sau învățăturile lui Ptah-Hotep ș.a., în care omul apare în relație cu realitățile profunde ale sufletului uman. Ființa umană este prezentă în textele Vechiului Testament, pătrunse de principii etice, de organizare socială, de organizare legislativă, cu o înaltă religiozitate.

Pașii care s-au desfășurat în acest domeniu, al recunoașterii drepturilor omului, au fost mărunți de-a lungul timpului. Un moment important, un eveniment istoric chiar, situat la începutul Modernității, este cel care a avut loc în America, în statul Virginia, la 12 iunie 1776, când se adopta aici Declarația drepturilor din statul Virginia, care prevedea că toți oamenii se nasc egali, liberi și independenți și că ei au drepturi inerente de care nu pot, atunci când intra în raporturi sociale, să fie privați, nici deposedați prin vreun contract, și anume dreptul de a se bucura de viață și de libertate, cu posibilitatea achiziționarii și stăpânirii de bunuri și de a căuta și a obține fericirea și siguranța personală.

După redactarea Declarației drepturilor din statul Virginia, au urmat două acte cu o deosebită importanță. Primul dintre acestea este Declarația de independență a S.U.A., iar cel de al doilea Declarația drepturilor omului și cetățeanului, emisă cu ocazia Revoluției franceze de la 1789.

Declarația de independență a S.U.A. proclamă o serie de drepturi și libertăți fundamentale, cum ar fi: dreptul la viață, dreptul la libertate, egalitatea în fața legii, dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la rezistență față de opresiune, libertatea de gândire, libertatea de expresie și de manifestare. Garantarea acestor drepturi s-a făcut prin intermediul Constituției S.U.A., care a înscris pentru prima dată în conținutul unui act normativ principiul separației puterilor în stat. Declarația de independență a S.U.A. i-a inspirat și pe autorii francezi ai Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului.

Până în anul 1945, problematica drepturilor omului a avut o evoluție sinusoidală, ea punând accent în acea perioadă pe protecția lucrătorilor din industrie, pe protecția victimelor războiului, pe protecția minorităților. Calea spre construirea unui sistem de protecție internațională a drepturilor omului și stabilirea obligației unei cooperări internaționale în acest domeniu a fost dechisă de Carta O.N.U. Aceasta a instituit un organism specializat în domeniul drepturilor omului, respectiv Comisia drepturilor omului.

Au urmat acesteia mai multe acte, în secolul al XX-lea preocupările pentru drepturile omului reprezentând un lucru constant.

După cel de-al Doilea Război Mondial au loc numeroase dezvoltări normative în ceea ce privește drepturile omului. Astfel, se trece de la preocuparea asigurării și protecției unor anumite categorii de persoane, cum ar fi străinii sau minoritățile, ori a unor drepturi considerate în mod individual și raportate la anumite domenii prioritare în perioada postbelică, precum dreptul la muncă, protecția minorităților, la asigurarea și protecția drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală. Un rol important în acest proces l-au avut documentele internaționale adoptate, suportul formal în care au fost consacrate sau confirmate aceste drepturi. Ele reprezintă o deosebită varietate, atât prin problematica abordată, cât și prin caracterul lor și se referă fie la aspecte cu caracter general vizând proclamarea unor drepturi, indicarea unor direcții de acțiune sub formă programatică, fie la anumite aspectece țin de realizarea drepturilor omului.

La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, zi care este sărbatorită în lume ca Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Acest text consfințește o serie de drepturi fundamentale – un ideal comun ce trebuie împlinit, asa cum se susține în chiar termenii Declarației – pentru toți oamenii, indiferent de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică, origine națională sau socială, bunuri, naștere sau situație materială.

Au urmat acesteia Pactul cu privire la drepturile civile și politice (1966) și Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (1974), adoptate de către Adunarea Generală O.N.U, acestea nefiind singurele documente de acest fel.

În secolul XXI, după o perioadă lungă de timp și după multiple transformări sociale și juridice, se poate afirma că omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase sau filozofice, stare materială, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii în lume.

I.2. Evoluția conceptului de drepturi ale omului pe plan european

Se poate vorbi de o preocupare pentru drepturile omului pe teritoriul european încă din Antichitate. Platon, Socrate, Protagoras, Pericle au susținut dreptatea, democrația, egalitatea, ei nefiind singurii care au avut în vedere aceste aspecte.

În Roma Antică, vorbind despre auto-îmbunătățirea ființei umane, Seneca a luat în considerare ideea de justiție și de egalitate între oameni. Egalitatea de drepturi a fost afirmată și de către Aristotel, în opera sa, Politica, iar Cicero, în De republica, afirma că legile drepte sunt acelea prin care se indică drepturile poporului, iar existența interdicțiilor se justifică numai prin aceea că ele sunt instituite pentru a-l proteja de rău. Cunoscutul juristconsult Ulpian, transpunând în plan juridic marile idei umaniste a valorificat cu titlul de principiu al dreptului conduite precum: „să duci o viață onestă, să nu vătămi ceea ce aparține altuia și să atribui fiecăruia ceea ce este al său”.

Cu Magna Carta Libertatum — Marea Cartă a Libertăților, scrisă în 1215, a început lunga perioadă, de aproape 800 de ani, de constituire a ceea ce astăzi se numesc „instrumente de protecție și de promovare a drepturilor omului”. A fost proclamată în Anglia de către Ioan fără de Țară în anul 1215. Prin ea baronii și episcopii englezi obțin o serie de privilegii și garanții procedurale de la rege. Acest act de epocă a avut o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpului în acest domeniu atât de important pentru întreaga populație a globului. Conținutul acestui document prevedea că: „nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țarii”. Magna Carta Libertatum a influențat elaborarea documentelor ulterioare, cum ar fi Habeas Corpus Act și Bill of Rights.

Habeas Corpus Act din 1679 a instituit procedura care îi poartă numele, procedură devenită celebră ca protectoare a libertății individuale și a siguranței personale. Documentul garanta împotriva riscurilor de arestare și de pedepse arbitrare și consacra respectarea drepturilor cetățenilor englezi.

În Bill of Rights, care reprezintă, de fapt, o adevărată constituție, au fost proclamate anumite drepturi ale individului, cum ar fi: dreptul de a nu i se aplica o pedeapsă ilegală și crudă, dreptul de a i se comunica motivele arestării, dreptul de a fi eliberat pe cauțiune, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurați. De asemenea, prin acest document, se îngrădea puterea monarhică, suveranul nemaiavând dreptul să abroge legile și nici să îngăduie vreunei clase privilegiate să le încalce. Se înscria în acest Bill of Rights, printre altele, că autoritatea regală nu putea, fără consimțământul Parlamentului, să suspende legi sau executarea lor, sau să mențină o armată permanentă; orice impozit, fără aprobarea Parlamentului, era ilegal; alegerea membrilor Parlamentului trebuia să fie liberă; libertatea cuvantului, a dezbaterilor sau procedurilor în cadrul Parlamentului nu puteau fi impiedicate. Articolul 1 enunța un principiu esențial: legea este deasupra regelui. Acte de asemenea natură au mai apărut în Spania, Ungaria, în Țările de Jos.

În epoca modernă și contemporană s-au detașat o serie de gânditori, precum Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, John Locke, Immanuel Kant și alții, care au contribuit la afirmarea și dezvoltarea drepturilor omului în plan doctrinar.

Montesquieu și Rousseau au dat expresii noi dezvoltării ideilor de drepturi inerente naturii umane, de drepturi care nu derivă dintr-o recunoaștere pozitivă, adică istoric determinată, ele rămânând valabile peste circumstanțele istorice, sociale și politice; au dat noi expresii ideilor de democrație, de drepturi, de conviețuire in societate, de libertate, egalitate, fraternitate. Teoria separării puterilor în stat, a contractului social, a suveranității populare sunt creațiile "Secolului luminilor".

Voltaire a afirmat egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea gândirii, libertatea cuvântului și a condamnat pedeapsa cu moartea, tortura și arbitrariul. El este cel care a folosit pentru prima dată noțiunea de „drepturile omului”, susținând că a fi liber înseamnă și a te bucura de drepturi, iar această conștientizare a drepturilor presupune o apărare corespunzătoare.

Immanuel Kant afirma că demnitatea fiecăruia creează și îndatoriri, cum este cea a respectului necondiționat față de semeni, pentru că umanitatea este sfântă în om. Ideea de demnitate și corelativul său, de respect, stă la baza egalității oamenilor, a teoriei drepturilor omului, a solidarității umane sau, mai exact, a ideii etico-juridice a drepturilor omului.

Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Adunarea Constituantă între 20 și 26 august 1789, proclama printre altele că: „recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, drepturile următoare ale omului și cetățeanului…"; "oamenii se nasc și răman liberi și egali în drepturi"; „scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune". Erau înscrise libertatea religioasă, a cuvântului, a presei, dreptul la asociere, dreptul poporului de a deține și purta arme, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a corespondenței și altele. Declarația a marcat o cotitură decisivă în raport cu documentele precedente, fiind prima declarație care se adresa tuturor cetățenilor, tuturor oamenilor, indiferent căror națiuni aparțineau, indiferent de clasa socială din care făceau parte. Universalitatea ei explică și entuziasmul cu care drepturile proclamate au fost întâmpinate, deși se știe că ele au fost purtate pe baionetele armatelor franceze. Toate acestea au afirmat într-o manieră categorică caracterul imperativ al drepturilor omului în orice societate, tocmai pentru că au valorizat principiile dreptului natural, principii care și-au făcut loc în primele realizări legislative.

Ecourile acestor documente s-au făcut simțite în întreaga lume, dovadă fiind constituțiile adoptate de diversele țări, care au înscris în conținutul lor aceste drepturi și libertăți fundamentale, dintre care pot fi amintite constituțiile din Olanda (1789), Suedia (1809), Spania (1812), Belgia (1831), Sardinia (1848), Danemarca (1849), Prusia (1850).

În secolul al XIX-lea, după o perioadă a secolului al XVIII-lea în care pot fi relevate preocupări în ceea ce privește garantarea egalității de tratament a minorităților religioase, deoarece intoleranța religioasă și interesele economice adiacente au fost cauzele a numeroase războaie ce punctează istoria Europei, se trece la un interes în ceea ce privește sclavia. Deși marile declarații, printre care și cea franceză, recunoscuseră faptul că oamenii se nasc egali, sclavia a fost acceptată sau tolerată până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, interzicerea comerțului, maritim sau terestru, cu sclavi a format obiectul unor declarații sau convenții successive, în a doua parte a secolului al XIX-lea, dintre care cel mai important este Actul final al Conferinței antisclavagiste de la Bruxelles, din 2 iulie 1980.

La nivel european un moment de o deosebită importanță a fost adoptarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cunoscută mai bine drept Convenția europeană a drepturilor omului (1950).

I.3. Evoluția conceptului de drepturi ale omului pe plan național

Pe plan intern, ca și pe cel internațional, drepturile omului au cunoscut o evoluție treptată. Până în secolul al XVII-lea funcționa vechiul drept românesc, jus non scriptum, ce avea la bază dipoziții cu un caracter discriminatoriu. În primul rând, pentru că aceleași fapte erau pedepsite diferit în funcție de categoria socială din care făcea parte infractorul și, în al doilea rând, pentru că infracțiunile, de regulă, puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani. Nu exista noțiunea de ,,drept la viață”. Uciderea, furtul, tâlhăria, infracțiunile îndreptate împotriva religiei și moralei (bigamia, sodomia) erau pedepsite invariabil cu moartea.

Primele referiri asupra problematicii drepturilor omului în plan normativ se găsesc pe vremea lui Constantin Mavrovordat în Țara Românească, în anul 1746. Este vorba de dezrobirea țiganilor, numită și „slobozenia rumînilor”, justificarea acestei măsuri reieșind din concepția domnitorului, potrivit căreia „nu iaste altu păcatul mai greu și mai mare” decât a ține pe cineva sub robie. Deși motivația unei asemenea măsuri era una pur religioasă, reprezintă unul din punctele de plecare ale codificării drepturilor omului în spațiul românesc.

Continuând seria documentelor ce conțin prevederi din acest domeniu, pe data de 22 august 1785, împăratul Iosif al II-lea emite Decretul de desființare a iobăgiei, care s-a aplicat și pe teritoriul Transilvaniei. Emiterea acestui document a fost determinată de frământările sociale din Imperiul Habsburgic, printre care Răscoala din Cehia din 1781 și Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784. Decretul nu a desființat obligațiile țăranului, ci numai servitutea personală.

Un proiect de lege care conține o serie de drepturi, precum dreptul la proprietate, libertatea religioasă, egalitatea în dobândirea unor slujbe publice, îl reprezintă Constituția Cărvunarilor din 13 septembrie 1822. Acest proiect nu a devenit lege datorită opoziției marii boierimi, dar a constituit în schimb un izvor de informație pentru prima constituție modernă a noastră.

Regulamentele organice, adoptate în Muntenia și Moldova, în 1831 și 1832, aduc drept noutăți principii precum separația puterilor în stat și principiul dezvoltării comerciale, o reformă în domeniul justiției și al bugetului statului.

Un moment deosebit îl constituie Revoluția de la 1848, care în documentele sale proclamă o serie de drepturi și libertăți precum: desființarea rangurilor și privilegiilor personale, a robiei, egalitate în ceea ce privea impozitele, egalitate în drepturi civile și politice, libertatea individului, respectarea proprietății private, asigurarea libetății personale.

Urmează adoptarea Constituției din anul 1866, prima constituție românească,ce consacra marile principii stabilite de Revoluția franceză de la 1789: libertatea, egalitatea și fraternitatea, ocrotind libertatea fizică și morală a individului ca subiect de drept.

Constituția următoare, cea din anul 1923 prevedea în articolul 5 că românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi. Articolul 8 stabilea egalitatea în fața legii, articolul 11 asigura libertatea individuală, articolul 13 asigura inviolabilitatea domiciliului, articolul 11 prevedea dreptul de proprietate, la acestea adăugându-se și alte prevederi democratice din sfera drepturilor omului.

Constituția din 1938 restrângea drepturile românilor. Titlul II, ce era intitulat „Despre datoriile și drepturile Românilor” indica în mod clar importanța obligațiilor cetățenilor înraport cu drepturile conferite acestora.

Cele 3 Constituții din perioada socialistă, respectiv din anii 1948, 1951 și 1965 au încercat înlocuirea drepturilor individului cu „drepturile colective”. Partidul unic a impus un control riguros și ierarhic al statului asupra activităților economice și a vieții sociale și politice, iar drepturile și libertățile cetățenești au fost restrânse.

După înlăturarea regimului totalitar, câteva transformări fundamentale s-au produs atât în atitudinea declarată, cât și în cea practică fată de problematica drepturilor omului. Pe data de 6 ianuarie 1990 Ministerul Afacerilor Externe român a declarat oficial că România și-a retras rezervele și declarațiile interpretative în ceea ce privea limitarea drepturilor omului. Constituția din 8 decembrie 1991 a stabilit cadrul juridic al acestora, afirmând în articolul 1 (3): „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”. Nu este singura dispoziție constituțională referitoare la drepturile omului, alte două articole ale legii fundamentale având o importanță extraordinară în acest domeniu. Este vorba de prevederile din articolul 11, conform cărora tratatele ratificate devin parte a dreptului intern și de cele din articolul 20, care impun ca interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești să se facă în concordanță cu Declarația Universală, cu Pactele și cu celelelalte tratate la care România este parte.

De o importanță deosebită este și Legea nr. 9/1991 privind înființarea Institutului Român pentru Drepturile Omului, care are scopul, pe de o parte, de a asigura o mai bună cunoaștere de către organismele publice, asociațiile neguvernamentale și cetățenii români a problematicii drepturilor omului și a modului în care drepturile omului sunt garantate în alte țări, îndeoesebi la țările participante la C.S.C.E, iar pe de altă parte să informeze opinia publică de peste hotare, organismele internaționale, în legătură cu modalitățile practice prin care drepturile omului sunt asigurate și respectate în România.

Actuala Constituție a României, revizuită în 2003, consacră capitolul II al Titlului II drepturilor și libertăților fundamentale. România, în calitatea sa de membră a Organizației Națiunilor Unite a semnat Declarația universală a drepturilor omului și este parte la cele două pacte adoptate în cadrul ONU: Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale. România este din 1994 stat parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și se supune jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Ratificarea Convenției europene a drepturilor omului și a Protocoalelor sale adiționale s-a făcut cu o rezervă, referitoare la sistemul militar disciplinar și cu o declarație referitoare la neacceptarea unor obligații financiare suplimentare privind învățământul primar, prin Legea nr. 30/1994. De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, România a semnat în decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona care conține Carta Drepturilor Fundamentale.

Potrivit Constituției, respectiv articolelor 11 și 20, tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte fac parte din dreptul intern și se aplică cu prioritate, afară de cazul în care norma internă este mai favorabilă decât cea internațională.

În afara de Declarația universală a drepturilor omului, adoptatăîn 1948, cele două pacte care ocompletează, Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite, în vigoare din 1976, după ce au fost ratificate de numărul de state cerut prin dispozițiile lor), de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și de Tratatul de la Lisabona, deja menționate, România mai este parte la alte tratate în domeniul protecției drepturilor omului, cum ar fi: Convenția privind statutul refugiaților (1954), Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1969), Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1981), Convenția privind drepturile copilului (1990), Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (1994), Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale (1995). În cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, România este parte la Actul Final de la Helsinki (1975) și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990).

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII DREPTULUI LA VIAȚĂ

II.1. Declarația Universală a Drepturilor Omului

II.1.1 Importanța și evoluția Declarației Universale a Drepturilor Omului

Crearea Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.) a fost una dintre măsurile importante adoptate la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Pregătirile pentru înființarea O.N.U. s-au desfășurat încă din primii ani ai războiului. În Declarația din 1 ianuarie 1942 asupra luptei comune împotriva țărilor Axei, reprezentanții unui număr de 26 de state din coaliția antihitleristă au folosit denumirea „Națiunile Unite” spre a desemna această alianță, denumire preluată de noua organizație internațională.

La sfârșitul secolului XIX, dar mai ales în secolul XX, au apărut o serie de documente care erau acte pregătitoare ale constituirii ONU, dar care tratau deja problematica drepturilor omului.*Astfel, după Conferința de pace de la Paris din 18 ianuarie 1919, s-a constituit o comisie sub conducerea președintelui W. Wilson care avea ca obiectiv elaborarea unui act constitutiv al Ligii, ca parte a acestui Tratat. S-a concretizat astfel, Pactul Societății Națiunilor ce avea caobiectiv principal promovarea păcii și prevenirea războiului și care a intrat în vigoarela 10 ianuarie 1920.

Au mai existat și alte declarații care au avut menirea de a impulsiona crearea ONU și aici se cuvin a fi menționate: Declarația președintelui Roosvelt din 1941 privind libertatea de opinie și de exprimare, libertatea credinței, dreptul la protecție socială, Carta Atlanticului din 1941 semnată de Churchill și Roosvelt care promova, în principiu, aceleași libertăți la care se mai adăugau necesitatea progresului economic și a securității sociale. Acestea au fost preluate mai târziu, în 1942, în Declarația Națiunilor Unite, unde au fost considerate drepturi internaționale.

Ideea creării Organizației Națiunilor Unite este lansată de miniștrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) și Marii Britanii (Anthony Eden) și ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung). Astfel, s-a organizat la San Francisco o conferință, care și-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților a 50 de state. Lucrările Conferinței, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU. Importanța Cartei ONU rezidă în faptul că ea nu este doar un document constitutiv care reglementează activitatea unei organizațiii internaționale pentru securitate, ci este destinată să joace un rol excepțional în fundamentarea formării unui sistem al securității colective, egal pentru toate statele, și elaborarea unui cod specific de comportament al statelor în domeniul militar, politic, economic, ecologic umanitar ș. a.

Astăzi Organizația Națiunilor Unite reprezintă o organizație cu vocație universală atât cu privire la statele care o compun, cât și cu privire la domeniile în care se implică, însă scopul său fundamental este menținerea păcii și securității internaționale. Având în componență 193 de state, ONU are ca obiective, conform Cartei: menținerea păcii și securității internaționale; dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni, având la bază principiul egalității în drepturi a popoarelor și principiul autodeterminării; realizarea unei cooperări internaționale în scopul soluționării problemelor cu caracter economic, cultural, social sau umanitar și în vederea promovării drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale.

Înființarea Organizației Națiunilor Unite a permis crearea și dezvoltarea unei ere noi în materia cooperării dintre state cu privire la promovarea și protecția drepturile omului; au fost elaborate o serie de tratate, acorduri, și un număr important de declarații și rezoluții ale organelor și organismelor internaționale care au avut un rol important în domeniul promovării și respectării drepturilor omului. Astfel, s-a conturat ideea de protecție internațională a drepturilor omului, moment ce a fost marcat de adoptarea, la 10 decembrie 1948, la Paris, de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, printr-o rezoluție, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, primul document internațional cu caracter general și vocație universală în materia drepturilor omului.

Declarația Universală a Drepturilor omului e bazată pe ideea care a venit de la sine în timpul celui de al Doilea Război Mondial: ideea că există câteva drepturi ce pot și ar trebui să fie acceptate de către toți oamenii, indiferent de națiune și cultură. La finalul războiului au existat cereri din partea mai multor state cu privire la realizarea unui proiect de lege referitor la aceste drepturi. Ca urmare, una din primele decizii ale nou-înființatei Organizații a Națiunilor Unite a fost aceea de a instrui Comisia Drepturilor Omului, formată din cei 18 membri multinaționali, în schițarea unui set de principii pe care toate statele membre le-ar putea implementa.

Viziunea extraordinară și determinarea celor ce au redactat-o a determinat nașterea unui document care, pentru prima dată, stabilea drepturile universale umane ale tuturor oamenilor într-un context individual.

Adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite a Declarației Universale a Drepturilor Omului a deschis calea unei dezvoltări și ocrotiri tot mai largi a drepturilor și libertăților, cu ajutorul unei serii de intrumente internaționale pregătite tot în Cadrul O.N.U. Totodată, O.N.U. a încurajat și anumite instituții specializate să acționeze în această direcție, fiecare în domeniul său de activitate. În felul acesta au luat naștere o serie întreagă de convenții, declarații și recomandări, toate inspirate de Carta Națiunilor Unite, ele constituind, în ansamblu, un cod mondial al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

La momentul la care Declarația a fost adoptată, părerile suporterilor drepturilor umane erau împărțite în ceea ce privea importanța sa și previziunile legate de ea. Mulți o vedeau drept o piatră de temelie în construcția istoriei libertății, în timp ce pentru alții nu reprezenta decât o colecție de fraze pioase, fără sens, cât timp nu existau autorități, curți sau armate pentru a o sprijini.

Inițiatorii Declarației Universale a Drepturilor Omului considerau că aceasta va da naștere unei „lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și credinței și nu vor cunoaște teama și lipsurile”, aceste drepturi fiind considerate cea mai înaltă aspirație a oamenilor de rând. Așadar, consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului individ-societate, în toate statele lumii, respectiv ca imperativ al comunității mondiale, s-a produs după cel de-al Doilea Război Mondial, și a fost determinată de adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. După acest act istoric, Adunarea Generală a recomandat statelor membre ale Națiunilor Unite să folosească toate mijloacele pentru a publica în mod solemn textul Declarației și „pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afișat, citit și comentat, în principal în școli și în alte instituții de învățământ, indiferent de statutul politic al țărilor sau teritoriilor”.

Declarația este relativ scurtă, constând în 30 de drepturi elaborate destul de precis. Primele 21 de articole acoperă „drepturile negative”, care sunt libertățile ce pot fi garantate simplu, fără a avea legatură cu opțiunile politice și fără a supune guvernele la cheltuieli, prespunând mai degrabă niște abțineri decât niște acțiuni în sine. Primul articol substanțial, articolul 2, este un articol de tip „catch-all” în ceea ce privește discriminarea. În articolele următoare se protejează, mai întâi, viața, libertatea și securitatea persoanei. Sclavia este interzisă, împreună cu tortura, pedepsele crude sau inumane, arestul și detenția arbitrară. E garantată intimitatea familiei, casei și corespondenței. E garantat, într-o oarecare măsură, și dreptul la un proces echitabil, incluzând principiile prezumției nevinovăției și al neretroactivității legii, ca și libertățile intelectuale ale religiei și conștiinței, libertatea de vorbire și de asociere. Proprietatea privată e protejată, lucru ce a făcut imposibil de votat această declarație pentru URSS și alți sateliți ai săi. Democrația electorală e solicitată prin articolul 21. O atenție aparte este acordată, după cum este și normal într-un astfel de document, libertății de mișcare, atât în spațiul internațional, cât și în cel național, facându-se referire și la dreptul de azil. Dreptul fundamental de a avea o naționalitate, ce în mod clar reprezenta o problemă după cel de al doilea Război Mondial, când milioane de oameni nu aveau un stat, este garantat prin articolul 15. Tema sanctității familiei, dezvoltată ulterior în mod considerabil în alte documente, este tratată în articolul 16 și include teza sociologică coform căreia „familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”. Articolele de la 22 la 26 sunt mai degrabă pozitive, deoarece fac apel la acțiunea statului în asigurarea anumitor lucruri cetățenilor, deși sunt redactate într-o manieră mai puțin revendicativă decât alte versiuni ulterioare. Ele includ dreptul la muncă, securitate socială, sănătate și educație. Comparativ cu drepturile anterioare, acestea sunt mai puțin elaborate. Conform art. 22 din Declarație, dreptul la securitate socială presupune că orice persoană este îndreptățită să obțină satisfacerea drepturilor economice, sociale și cultural indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale, prin efort național și cooperare internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări. În esența sa, acest articol presupune existența și respectarea dreptului la muncă și a drepturilor conexe acestuia, fără de care dreptul la securitate socială nu-și găsește justificarea,conturând astfel, principiul indivizibilității drepturilor omului.

În același timp, drepturile omului au fost recunoscute de către dreptul internațional ca fiind unul dintre principiile care stau la baza relațiilor internaționale. Astfel, a fost consacrat principiul respectării universale și efective a drepturilor omului, respectiv principiul universalității drepturilor omului. Universalitatea presupune că tuturor ființelor umane le sunt recunoscute aceleași drepturi, fără nicio discriminare și fără niciun privilegiu, indiferent de naționalitate sau de locul de rezidență.

Declarația este cel mai tradus document din lume și a inspirat constituțiile multor state independente noi și a multor democrații. A devenit un adevărat criteriu cu ajutorul căruia se măsoară respectul pentru ceea ce știm sau pentru ceea ce ar trebui să știm ca bun sau rău.

Și Constituția României stipulează în art.15 că cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea. Universalitatea drepturilor omului include atât sfera drepturilor, cât și titularii acestora. În cadrul primului aspect ea exprimă vocația omului pentru toate drepturile și libertățile, iar cu privire la cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea potrivit căreia toți cetățenii unui stat se pot bucura într-o măsură absolut egală, de toate aceste drepturi și libertăți. Articolul 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că: „orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat” și „orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, și de a reveni în țara sa”. Aceste prevederi nu pot fi separate și trebuie interpretate ca expresie a uneia și aceleiași libertăți; spre exemplu, fără dreptul de a părăsi o țară, libertatea de circulație nu ar avea utilitate. Aceasta este o reflectare a principiului interdependenței drepturilor omului, potrivit căruia existența și exercitarea unor drepturi este în strânsă dependență de existența și exercitarea altor drepturi sau libertăți.

În problemele de cetățenie, apatridie și refugiați, O.N.U a elaborate 4 convenții internaționale: Convenția privind cetățenia femeii măritate, deschisă semnării și ratificării la 29 ianuarie 1967, Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la 30 august 1961 de o conferință de plenipotențiari convocată de Adunarea Generală, Convenția referitoare la statutul apatrizilor, adoptată la 28 septembrie 1954 de o conferință de plenipotențiari reunită de Consiliul Economic și Social și Convenția privitoare la statutul refugiaților, adoptată la 28 iulie 1961 tot de o conferință diplomatic reunită de Adunarea Generală.

Pe temelia Declarației Universale a Drepturilor Omului s-a construit un întreg sistem de tratate, la nivel mondial și regional, precum și infrastructura acestui sistem, format din instituții și mecanisme, cu o influență puternică asupra sistemelor naționale, atât la nivel legislativ cât și instituțional. De aceea, există o raportare permanentă la Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu o conștiință a faptului că promovarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale reprezintă un proces în evoluție, ce trebuie să țină pasul cu mersul societății, cu noile provocări ale istoriei, științei și tehnologiei.

Prin eforturile sale, O.N.U. a reușit să facă popoarele din lumea întreagă mai conștiente de drepturile și libertățile lor fundamentale. Organizația a încurajat, la nivel național și internațional, recunoașterea și ocrotirea drepturilor și libertăților omului. Ea a adoptat norme precise în acest domeniu, care permit reviziurea și evaluarea legislațiilor naționale. În sfârșit, ea a înființat un ansamblu complet de mecanisme internaționale destinate pe de o parte să garanteze drepturile omului în general, iar pe de altă parte să traducă în viață acorduri internaționale destinate rezolvării unor probleme particulare.

Este de datoria statului să se asigure că aceste drepturi sunt o realitate și în ceea ce privește aplicarea lor, să se asigure că ele sunt cunoscute, înțelese și beneficiate de către toți, în toate locurile. Aceia care au cea mai mare nevoie ca drepturile lor să fie respectate, deseori, sunt tot aceia care au totodată nevoia și de a fi informați despre existența acestor drepturi, de a fi informați de existența Declarației Universale a Drepturilor Omului și de faptul că aceasta există pentru ei.

Totuși, astăzi, când drepturile omului constituie o preocupare majoră pentru milioane de oameni din zeci de state ale lumii, prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului sunt încă, pentru o parte a omenirii, inaccesibile; dreptul la educație, dreptul la sănătate, la o existență decentă și alte drepturi reglementate și în alte documente juridice naționale și internaționale, rămân doar o aspirație pentru milioane de oameni. Deși reprezentanții unor state și organizații fac caz de ele, subiecții acestor drepturi nu se pot bucura cu adevărat și pe deplin, de toate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Deși nu există o aplicare totală a prevederilor sale, acestui document nu i se poate nega în nici un caz importanța. Este greu de imaginat astăzi ce schimbare a adus Declarația când a fost adoptată, acum aproape 70 de ani. Într-o lume postbelică, speriată de Holocaust, divizată de colonialism și zguduită de inegalitate, ideea demnității și egalității tuturor oamenilor, indiferent de culoare, rasă, origine, a fost una îndrăzneață, a cărei reușită nu era o certitudine. Nu este o certitudine nici acum. Bătălia pentru protecția drepturilor universale ale omului nu este terminată și nici nu se va termina curând.

Adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului a reprezentat momentul decisiv în procesul de internaționalizare a drepturilor omului, iar după Declarație au urmat și alte documente care aveau drept fundament Carta Națiunilor Unite. Așadar, izvorâtă din necesitatea existenței unui document cu vocație universală care să consacre principiile drepturilor omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului a avut nevoie de peste două decenii pentru a formula cele două pacte și de aproape 30 de ani pentru ratificarea lor. Abia în anii '70 O.N.U. a avut posibilitatea de a cerceta încălcările flagrante, grave și constante ale drepturilor omului, iar cu privire la sancționarea acestor încălcări, se apreciază că nu au fost pedepsite zeci de ani crimele împotriva umanității, genocidurile.

Prevederile Declarației au fost preluate și consacrate juridic prin documente juridice cu vocație universală, precum: Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional referitor ladrepturile civile și politice adoptate în anul 1966 și cele două protocoale facultative la Pactulinternațional referitor la drepturile civile și politice. Primul protocol facultativ a fost semnat în anul 1966 și a intrat în vigoare în anul 1976 și împuternicește Comitetul Drepturilor Omului să primească și să examineze cereri venite de la persoane fizice. Al doilea protocol facultativ se referă la abolirea pedepsei cu moartea.

II.1.2. Protecția dreptului la viață în Declarația Universală a Drepturilor Omului

Dreptul la viață este prevăzut în Declarația universală a Drepturilor omului în articolul 3. Conform acestuia, „orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.

Articolul 2 arată că „fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în Declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau alte împrejurări”. Tot articolul 2 este cel care arată că „nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitari a suveranității”. Privit prin prisma articolului 2, se poate observa că dreptului la viață nu îi poate fi adusă nici un fel de limitare sau ignorare, fiind un drept universal uman.

Deși se depun în continuare eforturi pentru o cât mai eficientă și egală protecție a drepturilor omului, diferențele dintre oameni rămân evidente. Un exemplu în acest sens este chiar dreptul la viață care, deși consacrat în toate documentele juridice de orice nivel, nu doar în Declarație, nu este nici în prezent protejat uniform în întreaga lume, în secolul XXI existând numeroase state care nu au abolit pedeapsa cu moartea. Tocmai pentru că dreptul la viață este un drept fundamental absolut al omului, o condiție sine qua non pentru existența celorlalte drepturi, acesta ar trebui să fie reglementat uniform în documentele juridice din toate statele lumii, iar pedeapsa cu moartea să fie abolită în toate țările în care mai există și să fie înlocuită, pentru faptele pentru care era prevăzută, cu detențiunea pe viață. Legea talionului era specifică unei societăți primitive, în societatea contemporană aceasta nu trebuie să-și mai găsească aplicabilitatea. În acest fel se evită și nedreptățile ireparabile care s-ar putea produce ca urmare a erorilor judiciare.

În legătură cu acest drept, primul și cel mai important din toate drepturile omului, dreptul la viață, Adunarea Generală a adoptat la 9 decembrie 1948 Convenția pentru prevenirea și pedepsirea genocidului, care definește drept crimă, potrivit dreptului internațional, distrugerea unui grup uman, național, etnic, rasial sau religios printr-unul din următoarele acte: uciderea membrilor grupului, atingerea gravă a integrității fizice sau mintale a acestora, punerea intenționată a membrilor grupului în condiții de existență care să ducă la distrugerea lor fizică totală sau parțială, transferul forțat al copiilor grupului la un alt grup. Statele părți la Convenție se angajează să prevină și să pedepsească această odioasă crimă.

Referitor la nerespectarea dreptului la viață, dar și a celorlalte drepturi, organul responsabil cu analiza încălcărilor esteConsiliul Drepturilor Omului, structura principală a Națiunilor Unite. Consiliul a fost instituit în 2006 și a luat locul Comisiei Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Omului. Consiliul are competența de a analiza încălcările structurale ale drepturilor omului și funcționează pe baza „procedurilor speciale” (care, în practică, sunt fie trimiși speciali sau raportori speciali, fie grupuri de lucru formate din cinci membri care au atribuții de anchetă). Consiliul desfășoară diverse activități care includ: tratarea unor plângeri cu privire la încălcări ale drepturilor omului, realizarea unor studii sau activități de informare sau educare și au rol consultativ pentru guvernele statelor membre. Consiliul poate analiza încălcări structurale ale drepturilor omului care au o anumită gravitate și un caracter verificabil și care survin pe teritoriul unui stat, indiferent de circumstanțele speciale în cauză. Procedura analizării plângerilor nu are caracter jurisdicțional, dar implică și participarea statului în cauza care își poate comunica poziția. Dacă este necesar, Consiliul poate decide organizarea unor vizite de lucru în statul în cauză. Grupul de lucru redactează apoi un raport pornind de la informațiile din plângere și din răspunsul statului în cauză, raport pe care îl prezintă Consiliului. Acesta adoptă o decizie pe baza raportului. Raportul Grupului de lucru și decizia Consiliului sunt supuse publicității, iar, la cererea statului respectiv, poate fi publicată și poziția sa oficială.

II. 2. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

II.2.1. Cele două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului

După adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului s-a resimțit nevoia ca prevederile declarative ale acesteia să fie reluate și precizate prin instrumente internaționale cu caracter juridic obligatoriu de necontestat în baza angajamentului asumat de statele semnatare. În același timp, avându-se în vedere că la momentul respectiv drepturile civile și politice puteau fi garantate, în timp ce drepturile economice, sociale și culturale nu puteau fi asigurate la un nivel satisfăcător decât în mod progresiv, în măsura posibilităților proprii ale statelor și într-o ordine de prioritate adoptată după propria apreciere a fiecăruia, precum și prin măsuri de cooperare internațională, datorită condițiilor foarte diferite existente în statele mebre ale O.N.U., s-a adoptat soluția, considerată mai viabilă, a reglementării acestor drepturi prin instrumente juridice separate și a tratării lor diferențiate. S-a ajuns astfel la adoptarea Pactului privind drepturile civile și politice și a Pactului privind drepturile privind drepturile economice, sociale și culturale.

Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale și Pactul privind drepturile civile și politice au fost adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. și au fost deschise spre semnare în decembrie 1966. A mai trecut un deceniu înainte ca treizeci și cinci de state – numărul necesar pentru ca Pactele să intre în vigoare – să fi ratificat ambele documente. Acest număr a crescut ulterior semnificativ, iar la sfârșitul lui 1994 se ajunsese la aproape 130 de state părți la aceste instrumente. Având statutul de tratat, aceste Pacte creează obligații juridice pentru statele părți. Astfel, chestiunile legate de recunoașterea și respectarea drepturilor garantate de pacte sunt probleme de interes internațional și nu mai țin de jurisdicția internă.

Cele două pacte au o structură asemănătoare. Ambele Pacte au un preambul cu un conținut identic, în care se declară că respectarea fără discriminare a drepturilor omului constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume. Aceste pacte au și anumite prevederi de substanță comune. Două dintre acestea se referă la ceea ce poate fi descris ca drepturi „ale popoarelor” sau „colective”. Articolul 1(1) al ambelor Pacte prevede că „toate popoarele au dreptul la autoderminare”. Ambele documente recunosc în articolul 1(2) că „toate popoarele” au dreptul de a dispune liber de resursele lor naturale și că un popor nu poate în nici un caz să fie privat de propriile sale mijloace de existență. Ele interzic de asemenea discriminarea bazată pe rasă, sex, culoare, religie, limbă, opinie politică sau de altă natură, origine socială sau națională, avere sau naștere.

Fiecare Pact stabilește un sistem internațional de aplicare distinct, menit să asigure îndeplinirea de către statele părți a obligațiilor asumate. Aceste măsuri de implementare sunt lărgite în cazul Pactului privind drepturile civile și politice printr-un Protocol facultativ. Acesta permite persoanelor să depună plângeri privind încălcări ale drepturilor lor în temeiul respectivului Pact.

II.2.2. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice este un tratat internațional multilateral cu vocație de universalitate care prevede principii și norme importante pentru dezvoltarea dreptului internațional, consacrarea pe plan internațional a drepturilor omului și care declară că respectarea dreptului omului, fără nici o discriminare, constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume. A fost adoptat de către Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1968.

Catalogul drepturilor civile și politice enumerate în acest Pact este elaborat cu o specificitate juridică mai mare și conține mai multe drepturi decât Declarația Universală. O importantă completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor minorităților etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura împreună cu alți membri ai grupului lor de cultura proprie, de a profesa și practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate de Pactul privind drepturile civile și politice care nu sunt menționate expres în Declarația Universală se numără și libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos și cu respect pentru demnitatea inerentă ființei umane, precum și dreptul copilului de a dobândi o cetățenie și de a i se oferi acele măsuri de protecție decurgând din statutul său de minor.

Printre drepturile civile și politice, conținute în pactul referitor la acestea, sunt următoarele: dreptul la viață, interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane, inclusiv ca persoana umană să fie supusă fără consimțământul său unei experiențe medicale sau științifice, a sclaviei și a muncii forțate (nu se consideră muncă forțată sau obligatorie: munca prestată de un deținut sau condamnat eliberat condiționat în baza unei hotărâri judecătorești, serviciul militar obligatoriu sau cel executat de către obiectorii de conștiință, serviciul executat în cazurile de forță majoră sau de catastrofe, precum și orice muncă sau serviciu care fac parte din obligațiile cetățenești normale).

Se garantează și libertatea de gândire și a conștiinței, interzicerea propagandei de război, dreptul de participare la viața politică a țării, de a alege și de a fi ales prin vot universal, egal și secret, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, dreptul de asociere etc.

Dreptul la libertate și la securitatea personală este, de asemenea garantat, cu mențiunea că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale și în conformitate cu prevederile prevăzute de lege și cu respectarea tuturor garanțiilor judiciare, care în pact sunt prevăzute in extenso: condițiile arestării, dreptul la apărare, judecata, recursul, dreptul de a fi despăgubit în cazul arestării sau deținerii ilegale, tratamentul în stare de libertate etc.

Declarația Universală a Drepturilor Omului enunță câteva drepturi importante care nu apar în Pactul privind drepturile civile și politice, incluzând dreptul de proprietate, dreptul de a solicita și primi azil și dreptul la o cetățenie. Dreptul de proprietate nu a fost inclus în pact deoarece diferitele blocuri ideologice și politice reprezentate la O.N.U. în acea vreme nu s-au putut înțelege asura definiției și asupra cuprinderii sale.

În acest Pact, protecția penală a drepturilor omului a căpătat noi dimensiuni. Astfel, în timp ce Declarația se măginește să proclame drepturile și libertățile fundamentale ale omului, la a căror promovare statele membre s-au angajat odată cu recunoașterea Cartei, prin Pactul drepturilor civile și politice statele părți se obligă ca, potrivit cu procedura lor constituțională, să acționeze spre a da posibilitatea adoptării unor măsuri legislative apte pentru traducerea în viață a drepturilor recunoscute în Pact.

Pactul privind drepturile civile și politice a înființat un Comitet al drepturilor omului, căruia îi sunt conferite diverse atribuții menite să asigure respectarea de către statele părți a obligațiilor asumate prin ratificarea tratatului. Aceste atribuții constau în administrarea sistemului de rapoarte și a mecanismului de plângeri inter-state prevăzute în Pact. Funcția principală a Comitetului este de a examina rapoartele pe care toate statele părți sunt obligate să le prezinte. Pactul mai prevede de asemenea un mecanism de plângeri inter-state care permite unui stat-parte să acuze un altul de încălcarea tratatului. Acest remediu este totuși facultativ și se poate recurge la el doar de către acele state-părți și împotriva acelora care au adoptat declarații separate recunoscând jurisdicția Comitetului de a primi astfel de plângeri.

Statele părți s-au angajat prin Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice să garanteze oricărei persoane ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute în Pact au fost violate să dispună de o cale de atac efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiilor lor oficiale.

România a semnat acest Pact la 27 iunie 1968 și l-a ratificat prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.

II.2.3. Protecția dreptului la viață în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Dreptul la viață este protejat prin prevederile articolului 6, alin. 1, din Partea a treia a Pactului. Conform acestuia „dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.” Se garantează astfel o protecție universală a acestui drept de primă importanță și totodată se creează în sarcina statelor o obligație pozitivă, aceea de a ocroti dreptul la viață cu ajutorul legislației interne.

Ulterior adoptării Pactului, s-a constatat nevoia adoptării unor Protocoale facultative. Unul dintre aceste două protocoale are implicații asupra dreptului la viață, acesta fiind cel referitor la pedeapsa cu moartea.

Acest Protocol a fost deschis spre semnare la 15 decembrie 1989 și a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. Potrivit statutului său, el este considerat a fi o prevedere adițională a Pactului privind drepturile civile și politice. Obiectivul Protocolului este abolirea pedepsei cu moartea. În acest scop se prevede, în primul rând, că din momentul din care un stat ratifică Protocolul „nici o persoană care intră sub jurisdicția sa… nu va fi executată” și, în al doilea rând, că fiecare stat parte are obligația de a lua măsurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea sub incidența jurisdicției sale, conform articolului 1. Singura rezervă care ar putea fi formulată la Protocol ar permite „aplicarea pedepsei cu moartea pentru o crimă deosebit de gravă de natură militară săvârșită în timp de război”, conform articolului 2. Protocolul lărgește jurisdicția Comitetului Drepturilor Omului, așa cum este prevăzută la articolul 40 al Pactului. Același lucru este valabil și pentru plângerile inter-state referitoare la statele care au recunoscut jurisdicția Comitetului, potrivit articolului 41 al Pactului și pentru plângerile individuale implicând statele părți.

II.3. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

II.3.1. Importanța și evoluția Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cunoscută mai bine sub denumirea de „Convenția Europeană pentru Drepturile Omului”, a fost supusă semnării la Roma, în data de 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare în data de 3 septembrie 1953. Convenția a pus în practică anumite drepturi menționate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și a constituit un organ judiciar internațional având competența de a constata violări împotriva Statelor care nu își respectă angajamentele. Semnarea a avut loc la Roma, la Palazzo Barberini, fiind prezenți treisprezece reprezentanți ai „guvernelor țărilor europene care au aceleași concepții ca și o moștenire comună ce cuprinde tradiția politică, idealurile, libertatea și statul de drept”. Convenția a fost încheiată în cadrul Consiliului Europei. Consiliul Europei fusese înființat la Londra, la data de 5 mai 1949, de către zece guverne: Belgia, Denemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia și Marea Britanie. Obiectivul autorilor a fost de a face primii pași pentru aplicarea colectivă a unor drepturi, consacrând nucleul dur al drepturilor omului, acele drepturi de primă generație.

Convenția a fost ulterior completată de 14 Protocoale adiționale. Un protocol al Convenției este un text care adaugă unul sau mai multe drepturi raportat la textul inițial al Convenției sau care modifică unele dintre prevederile Convenției. Protocoalele care adaugă drepturi la Convenție sunt obligatorii doar pentru acele State care le-au semnat și ratificat; un stat care doar a semnat un protocol fără a-l ratifica, nu este obligat să aplice prevederile sale. Până în prezent, 14 protocoale adiționale au fost adoptate. Protocoalele nr.1, 4, 6, 7, 12 și 13 la Convenție au adăugat alte drepturi și libertăți celor garantate prin Convenție, iar Protocolul nr.2 a conferit Curții puterea de a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea reclamanților persoane fizice să înainteze cererile lor direct Curții, sub rezerva ratificării protocolului de către statul pârât. Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control. Celelalte protocoale se refereau la organizarea instituțiilor Convenției și la procedura în fața acestora. Protocolul nr. 14 are ca scop reformarea și facilitarea procedurii în fața Curții.

Este important că, de obicei, Convenția nu impune cereri rigide statelor. Ea stabilește anumite standarde minime, acordându-le statelor libertatea de a-și alege mijloacele prin care să atingă standardele respective. Libertatea aceasta depinde de natura dreptului, de natura cauzei și de importanța intereselor care se află la mijloc și de existența sau absența unui consens european în acea privință. Consensul poate fi dedus din practica statelor, din standardele internaționale stabilite în tratate (cum ar fi Convenția de la Oviedo pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei), sau de rezoluțiile adoptate de Consiliul Europei sau Organizația Națiunilor Unite.

România a ratificat Convenția europeană la data de 20 iunie 1994. De asemenea, România a ratificat și toate cele 14 Protocoale adiționale.

Drepturile și libertățile incluse în Convenția europeană a drepturilor omului sunt: dreptul la viață, interzicerea torturii și sclaviei, dreptul la libertatea și securitatea persoanei, dreptul la un proces echitabil și un set de drepturi pozitive, care include libertatea de asociere, de vorbire, religioasă și a vieții de familie. Există legături între anumite articole, spre exemplu, referitor la dreptul la viață, între articolul 2 și Protocoalele nr. 6 și 13 în ceea ce privește pedeapsa cu moartea și între articolul 2 și articolul 15 al Convenției în ceea ce privește moartea rezultată din acte licite de război.

Mecanismul pe care îl instituie Convenția prezintă particularitatea de a consacra un recurs individual în fața Curții europene. Conform articolului 34 al Convenției europene, Curtea poate fi sesizată cu o cerere individuală „de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale”.

În primii 25 de ani de existență importanța Convenției a fost în primul rand teoretică, în următorii ani ea devenind mai practică. Curtea devine din ce în ce mai mult un organ legislativ cu impact asupra ordinii naționale de drept din statele membre. Accentul jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului se deplasează către ideea de a oferi cât mai mult posibil o protecție efectivăa drepturilor protejate prin Convenție. Curtea Europeană oferă o interpretare dinamică, teleologică și extensivă a Convenției. Protecția juridică pe care o asigură Curtea în acest fel atrage mai mulți solicitenți. Dar, în același timp, se poate observa o interesantă modificare a mentalității la nivel național. Avocații au început să înțeleagă semnificația Convenției pentru clienții lor așa că au început să invoce mai des Convenția (justificat sau nu), iar judecătorii naționali trebuie deci să-și prezinte opiniile privind compatibilitatea prevederilor legale cu cerințele Convenției, în timp ce organele legislative verifică mai sistematic dacă propunerile legislative făcute sunt „conform Strasbourg”.

Dintre toate sistemele internaționale de protecția a drepturilor omului, posibilitatea introducerii cererilor individuale direct în fața Curții europene este unică. Anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, mecanismul Convenției era unul dual, Comisiei europene a Drepturilor Omului revenindu-i rolul de „filtru” al cererilor individuale. Curtea putea astfel fi sesizată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, după ce Comisia europeană se pronunța cu privire la admisibilitatea cererii. Prin Protocolul nr. 11 acest sistem a fost desființat, iar Curtea europeană a devenit singura instanță competentă a se pronunța asupra cererilor individuale.Convenția este aplicabilă pe plan național. Ea a fost încorporată în legislația Statelor Membre, care și-au asumat obligația de a proteja drepturile prevăzute în Convenție. Instanțele interne trebuie, ca urmare, să aplice prevederile Convenției. În caz contrar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate decide împotriva unui Stat în cazul unei cereri depuse de una sau mai multe persoane cu privire la nerespectarea drepturilor lor.

În practică, Curtea a fost mai degrabă permisivă decât restrictivă în interpretarea drepturilor, în majoritatea cazurilor. Articolele Convenției sunt uneori puțin vagi, acest lucru fiind necesar, datorită faptului că valorile naționale ale statelor membre variază, în funcție de experiențele culturale și istorice, Curtea încercând să nu intervină în politica internă a statelor, dar și să nu facă aceste drepturi în totalitate relative. Statele beneficiază de o marjă de apreciere, pentru că un guvern național va înțelege mai bine efectele reale și impactul social al aplicării într-un anumit mod al unui articol. Însă, când o plângere ajunge la Curte, aplicarea noțiunilor vagi și abstracte din articole necesită un mare efort de interpretare din partea ei. Există în art. 31-33 ale Convenției de la Viena asupra Tratatelor de Drept unele linii directoare cu privire la interpretarea acestor tratate. Curtea se va folosi de aceste linii directoare generale, dar și-a creat și o cultură proprie, care privește interpretarea conceptelor autonome folosite în Convenție.

Marja națională de apreciere este corelată cu supravegherea europeană. Motivația unei „marje de apreciere” este comparabilă cu doctrina „subsidiarității” din dreptul comunitar. Dezvoltarea celor două doctrine este aproximativ analogă. Există mai multe motive pentru care există o astfel de doctrină a „marjei de apreciere”. Mai întâi, autoritățile naționale trebuie să aibă propriul discernământ, pe baza naturii subsidiare a mecanismelor Convenției. Sarcina de a asigura drepturile și libertățile din Convenție revine în primul rând fiecăruia dintre Statele Semnatare. Rolul instituțiilor europene este acela de a crea o „plasă de siguranță”. Cel de-al doilea motiv este de natură mai practică. Datorită contactului lor direct și continuu cu forțele vitale din țările lor, Statele Semnatare sunt, în principiu, într-o poziție mai favorabilă în ce privește opiniile despre circumstanțele legate de o anumită speță decât un judecător internațional. Doctrina este, deci, foarte importantă în domeniul moral și dacă nu există nici o practică comună printre Statele Semnatare. În același mod, marja de apreciere acordată autorităților naționale va fi mai mare atunci când problemele dezbătute implică o evaluare a priorităților în contextul alocării resurselor limitate ale statului. În al treilea rând, putem spune că„marja de apreciere” este un instrument de politică pentru Curtea Europeană, care poate fi folosit pentru a stăvili avalanșa de plângeri. Cu cât autoritățile naționale au o marjă de apreciere mai mare, cu atât rolul Curții va fi mai puțin important.

Convenția evoluează în special prin maniera în care sunt interpretate prevederile ei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin jurisprudența sa, Curtea a transformat Convenția într-un instrument care are o viață proprie; astfel, drepturile cuprinse s-au extins și s-au aplicat unor noi situații care nu au putut fi prevăzute atunci când Convenția a fost adoptată. Încă din anul 1978, Curtea a subliniat faptul cănu trebuie trecute cu vederea schimbările și evoluțiile care au avut loc de la redactarea Convenției: „[…] Convenția este un instrument viu care […] trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale”. Curtea nu poate ignora faptul că știința a progresat, iar opiniile morale din societate, atitudinile și posibilitățile tehnologice s-au schimbat în mod substanțial din anii 50. Sau, după cum spunea fostul Președinte Ryssdal: „Societatea democratică și valorile ei sunt în continuă evoluție, ca atare și Convenția trebuie să respecte aceeași cale, altfel va pierde contactul cu forțele care îi asigură legitimitatea”.

Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor care au ratificat Convenția europeană. Judecătorii sunt aleși pentru un mandat de șase ani de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pe baza unei liste propuse de statele membre. În activitatea Curții europene judecătorii intervin în nume propriu și nu reprezintă nici un stat. Ei nu se pot angaja în nici o activitate incompatibilă cu independența sau imparțialitatea lor sau cu cerințele unei funcții permanente. Din punct de vedere administrativ, judecătorii sunt actualmente organizați în cinci secții.

Data aderării unui stat la Convenția europeană este importantă, deoarece acel stat poate fi tras la răspundere de către Curtea europeană pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenție numai dacă respectiva încălcare a avut loc după această dată. De exemplu, încălcarea dreptului la folosirea proprietății prin acte de naționalizare de către România înainte de 12 iunie 1994 nu poate fi sancționată de Curtea europeană a Drepturilor Omului.

II.3.2. Protecția dreptului la viață în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Articolul 2 al Convenției europene garantează dreptul la viață al oricărei persoane și este primul drept fundamental asigurat de Convenție, deoarece este cel mai important drept dintre toate. Dacă o persoană ar putea fi privată de viață în mod arbitrar, toate celelalte drepturi ale sale ar deveni iluzorii.De la acest articol nu se admite nici o derogare. Împreună cu articolul 3, el consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice care fac parte din Consiliul Europei.

Convenția europeană a fost redactată într-o perioadă în care mare parte din statele fondatoare ale Consiliului Europei reglementau pedeapsa capitală. În prezent, articolul 2 trebuie analizat din perspectiva Protocolului adițional nr.6 la Convenția europeană prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită. Acest Protocol adițional este actualmente în vigoare, fiind ratificat de toate statele membre ale Consiliului Europei cu excepția Federației Ruse. România a ratificat Protocolul adițional nr. 6 pe data de 16 aprilie 1997.

Articolul 2 al Convenției europene protejează dreptul la viață al persoanei fizice din momentul nașterii și până în momentul decesului. Prin urmare, această dispoziție nu este aplicabilă fetusului și nici nu poate fi interpretată ca recunoscând un drept la eutanasie. De asemenea, Curtea europeană a evitat să afirme existența unui drept al copilului de a se naște și să analizeze chestiunile legate de legitimitatea întreruperilor voluntare de sarcină pe tărâmul acestui articol.

Convenția Europeană protejează dreptul la viață, dar nu definește viața; de aceea, în practică au apărut probleme în definirea exactă a titularilor dreptului la viață. „Problema pusă în discuție poate părea superfluă, dar lucrurile nu stau nici pe departe așa.Termenul de viață din acest articol se referă la viața umană. Persoanele juridice și asociațiile pot invoca Convenția în anumite aspecte, cum ar fi în ceea ce privește dreptul de proprietate, dreptul la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea religioasă, dar nici una dintre acestea nu pot invoca Convenția în temeiul articolului 2.

Articolul 2 mai prevede că utilizarea forței letale de către agenții statului este autorizată pentru:

a) apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

b) efectuarea unei arestări legale sau împiedicarea evadării unei persoane;

c) reprimarea unor tulburări violente sau a unei insurecții.

Apare evident că judecătorii de la Strasbourg realizeză un control extrem de riguros al rațiunilor care au condus agenții statului la folosirea forței letale, criteriul principal pe care îl folosesc fiind cel al proporționalității mijloacelor folosite cu starea de pericol pe care o reprezenta persoana în cauză. Curtea europeană analizează in concreto circumstanțele particulare ale fiecărui caz, cum ar fi pericolul concret pe care îl reprezintă persoanele a căror viață este pusă în pericol, cadrul legal care autorizează folosirea forței letale, pregătirea riguroasă (sau nu) a misiunii de către forțele de ordine, tipul de armanent folosit, modul concret în care este folosită forța letală. Spre exemplu, în cauza Nachova și alții c. Bulgariei, Curtea a sancționat comportamentul agenților statului care a rezultat în moartea a două persoane. Victimele, militari în termen, evadaseră de la locul unde executau o pedeapsă pentru infracțiuni minore. Or, cadrul legal permitea ca la arestarea membrilor forțelor armate forța letala să fie folosită chiar și când acestora li se reproșau infracțiuni minore. Arestarea victimelor în speță a fost realizată de o echipă de militari bine înarmați care nu au fost pregătiți anterior în nici un fel cu privire la riscul pe care l-ar fi prezentat victimele și care nu au primit nici o atenționare privind necesitatea de a proteja viața. Victimele nu aveau nici un antecedent de violență, iar la momentul faptelor nu erau înarmați și nici nu aveau un comportament violent. În plus, împotriva lor s-a folosit o armă automată, deși agentul statului avea asupra lui și un pistol obișnuit. Din toate aceste circumstanțe, Curtea Europeană a ajuns la concluzia că recursul la forța letală a fost excesiv.

Pe lângă obligația negativă de a nu aduce atingere vieții, statele au și obligații pozitive pe terenul articolului 2 al Convenției Europene. Cu alte cuvinte, statele trebuie să ia măsuri concrete de a proteja viața, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unei legislații penale care să incrimineze faptele ce aduc atingere vieții sau informarea populației cu privire la posibilele riscuri asupra vieții. Obligația pozitivă care revine frecvent în analiza Curții este cea de a desfășura o anchetă efectivă de îndată ce autoritățile statului au cunoștință despre moartea unei persoane. Conform jurisprudenței Curții, o anchetă efectivă este cea aptă să identifice și să pedepsească persoanele responsabile a fi provocat moartea cuiva, indiferent dacă acestea sunt agenți ai statului (polițiști, jandarmi etc.) sau persoane private. Mai mult, atunci când o persoană a intrat într-o stare bună de sănătate sub controlul autorităților statului (de exemplu, în timpul detenției sau al internării medicale obligatorii) și decedează în acest interval, statul are obligația de a furniza o explicație plauzibilă privind producerea decesului. Chiar dacă statului nu i se cere să finanțeze tratamente foarte scumpe și exotice pentru a menține în viață toți pacienții în orice circumstanță, articolul cere clar asigurarea principalelor condiții cum ar fi încălzire în timpul iernii, alimentație adecvată și tratament în cazul infecțiilor obișnuite. Răsturnarea sarcinii probei într-un astfel de caz este consecința firească a poziției vulnerabile pe care o are persoana aflată sub autoritatea statului. În lipsa unei explicații plauzibile din partea autorităților statului, aceastea vor fi ținute responsabile pentru încălcarea dreptului la viață.

Un aplicant poate apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului numai în cazul în care el poate pretinde că este „victimă” în sensul Articolului 34 al Convenției. În mod obișnuit a fi victimă înseamnă să fi fost afectat în mod direct de măsurile luate. În cazul în care o persoană a murit și se intenționează să se pretindă că moartea a fost cauzată prin încălcarea Articolului 2, aplicația nu poate fi depusă în numele persoanei decedate. În schimb, o rudă, un succesor sau un moștenitor ar putea aplica. Se pune problema cazului în care statul nu reușește să realizeze cercetări adecvate legate de cauzele morții. De exemplu, în cazul în care într-o instituție de îngrijire psihiatrică sau centru de recuperare și reintegrare socială (social care home) apar rate înalte de mortalitate și nu se realizează cercetări oficiale, întrebarea este dacă un alt rezident al instituției poate să depună o aplicație susținând că sunt încălcate drepturile lui, derivate din Articolul 2. Pacienții care au motive să se teamă de moarte prematură în asemenea circumstanțe vor putea pretinde încălcarea Articolului 3.

CAPITOLUL III

DISPOZIȚII CONSTITUȚIONALE ROMÂNEȘTI PRIVIND DREPTUL LA VIAȚĂ

III.1. Evoluția protecției drepturilor omului în cadrul constituțiilor românești

Constituția în România a apărut mult mai târziu decât constituțiile din țările europene de Vest (Franța, Germania, Italia etc.). Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică, socială și culturală a început în România mult mai târziu față de alte țări precum Olanda, Anglia, Italia. Dezvoltarea mai târzie și mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominație a Imperiului Otoman. Înlăturarea dominației otomane a permis Țărilor Române o dezvoltare, dar aceasta a fost mai lentă.

Pe rând, documente precum Suplex Libellus Valachorum, Regulamentele organice, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris și altele au dus la apariția primei constituții românești, cea din 1866, cea care avea un capitol dedicat drepturilor românilor, dar în care nu se prevedea în mod expres protecția dreptului la viață.

Constituția din 1923, ce a păstrat o mare parte a prevederilor din cea anterioară, nu recunoștea în mod direct dreptul la viață, dar acesta era protejat prin Constituție în ansamblul său, textul acesteia fiind unul democratic.

Constituția din 1938 reprezintă o parte mai puțin placută a istoriei românilor în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, acestea fiind restrânse în această perioadă.

În timpul constituțiilor din 1948, 1952 și 1965 drepturile și libertățile oamenilor au cunoscut deseori încălcări, dacă nu în teorie, deoarece textele constituționale protejau valori esențiale umane, cu siguranță în practică. Dreptul la viață, la fel ca și în constituțiile precedente, nu era protejat expres.

Sfârșitul acestei perioade, de încălcare și restrângere a drepturilor și libertăților oamenilor s-a realizat într-un mod injust și printr-o încălcare a dreptului la viață a lui Nicolae Ceaușescu și a soției sale, Elena Ceaușescu, ce au fost condamnați la pedeapsa capitală, ultima pedeapsă de acest fel executată pe teritoriul statului român.

Constituția actuală a României a intrat în vigoare în 1991 și a fost revizuită în 2003, prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003. Dreptul la viață în această constituție este prevăzut în articolul 22:

“(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.”

III.2. Clasificarea drepturilor fundamentale constituționale

Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea și enumerarea drepturilor fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declarații de drepturi și mai ales prin constituții. În literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci diferite, având ca suport concepții și legislații diferite. Mai mult, drepturile cetățenești au evoluat atât în ceea ce privește conținutul, cât și sfera lor.

Drepturile fundamentale ale cetățenilor, prevăzute în actuala constituție a României pot fi clasificate după numeroase criterii. În opinia lui Gheorghe Uglean, cel mai potrivit criteriu de clasificare este acela al conținutului drepturilor și libertăților fundamentale. Potrivit acestuia, drepturile constituționale românești se clasifică astfel:

Inviolabilitățile: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică, la libertatea individuală, dreptul la apărare, la libera circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private, precum și inviolabilitatea domiciliului.

Drepturile și libertățile social-economice și culturale: drepturi referitoare la viața socială și materială a persoanelor, în strânsă legătură cu drepturile privind educația, și anume: dreptul la învățătură, la ocrotirea sănătății, dreptul la muncă și protecția socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, la moștenire, la asigurarea unui nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență, precum și dreptul la protecție specială al persoanelor cu handicap.

Drepturi exclusive politice: dreptul de a alege și dreptul de a fi ales.

Drepturi și libertăți social-politice: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul corespondenței.

Drepturi garanții: dreptul de petiționare, dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.

III.3. Protecția dreptului la viață în sistemul constituțional românesc

Viața este bunul primordial al omului, putând fi considerată a fi chiar omul în sine. Existența dreptului la viață este strâns legată de existența celorlalte drepturi ale ființei umane. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața, individual sau în colectiv, prin mijloacele pe care le-a avut la dispoziție în acest scop. Când oamenii și-au dat seama că existențele lor individuale se condiționeză reciproc, viața umană a devenit o valoare socială și s-a impus ocrotirea ei ca atare.

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituții. Este un drept cetățenesc care este la începutul inventarului drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale din acest domeniu. Astfel, Declarația Universală a drepturilor omului stabilește în articolul 3 că „orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei”. Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră în articolul 2 că dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege, iar Pactul privitor la drepturile civile și politice stabilește în articolul 6 că „dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.

În Tezele Constituției din 1991 s-a propus ca acest drept să fie consacrat în următoarea formă: „Dreptul omului de a se naște și de a trăi este absolut și inviolabil. Viața omului începe odată cu zămislirea sa”. În comparație cu textul ce s-a adoptat în final, textul propus aducea ca element suplimentar ideea că viața omului începe odată cu zămislirea sa. S-a apreciat că acceptarea unui asemenea amendament ar fi avut drept consecință încriminarea întreruperii cursului sarcinii în aceleași condiții ca și pedeapsa în caz de omucidere fapt pentru care nu a fost adoptat.

Prin Constituția României din 1991, mai exact prin articolul 22, s-au reglementat și s-au garantat, pentru prima dată în mod expres, trei drepturi fundamentale care, deși sunt strâns legate între ele, nu pot fi confundate din punct de vedere juridic. Aceste drepturi fundamentale sunt: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și dreptul la integritate psihică.

Corelativ dreptului la viață, statului îi revin obligații esențiale ca: asigurarea condițiilor minime de existență pentru ca cetățenii să aibă o viață decentă, protecția mediului în care trăiește omul, asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătății lui, prevenirea și combaterea infracțiunilor contra vieții, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal, interzicerea eutanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc. Aceste obligații ale statului se materializează în: adoptarea de legi care să prevadă drepturi și obligații necesare garantării dreptului la viață, înființarea și asigurarea funcționării unor structuri care să asigure aplicarea și respectarea legilor necesare garantării dreptului la viață, prevenirii oricărei fapte care ar putea constitui o atingere a dreptului la viață, asigurarea condițiilor necesare realizării dreptului la viață.

În unele constituții, dreptul la viață nu apare în mod expres formulat, deși acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieții. Constituțiile României până la cea din 1991 erau de acest tip. Majoritatea constituțiilor prevăd însă expres și explicit dreptul la viață, fiind surprinse și elementele esențiale ce îl caracterizează. În aprecierea reglementărilor constituționale trebuie avute în vedere accepțiunile dreptului la viață. Într-o accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic. Într-o accepțiune largă, viața persoanei (dreptul la viață) este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică.

Constituția României reglementează dreptul la viață în ambele sensuri.Astfel, în art. 22 se prevede că dreptul la viață este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă. Concomitent sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la viață, cum sunt: dreptul la integritate fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la viața intimă, familială și privată, dreptul la ocrotirea sănătății, interzicerea muncii forțate, dreptul la un nivel de trai decent etc. Totodată, Constituția României reglementează obligații ale Statului corelative dreptului la viață, cum sunt obligațiile statutului ce decurg din garantarea dreptului la viață, precum: prevenirea și combaterea infracțiunilor și altor fapte periculoase pentru viața persoanei și viața publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moarte, uciderea din culpă, genocidul etc.); asigurarea măsurilor de dezvoltare economică și de protecție socială necesare unui trai decent (locuri de muncă, salarii, pensii, ajutoare, asigurări etc.); protecția copiilor, tinerilor, a familiei și a persoanelor handicapate; protecția proprietății private și publice; ocrotirea sănătății; ocrotirea vieții intime, familiale și private; interzicerea pedepsei cu moartea; interzicerea muncii forțate.

Pe parcusul întregii vieți, omului îi este garantat acest drept. Nu interesează dacă persoana fizică este sănătoasă sau bolnavă, tânără sau în vârstă, bărbat sau femeie. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.

III.4. Legătura dintre dreptul la viață și pedeapsa cu moartea

Elementele definitorii, constituționale ale dreptului la viață, se concretizează, în primul rând, în faptul că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar. În acest sens, pedeapsa cu moartea e interzisă prin Constituția actuală a României. Interzicerea pedepsei cu moartea exprimă tendința dominanantă existentă în lume, prezentă în documente juridice, politice de înlăturare a acestei sancțiuni. Pedeapsa cu moartea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori ea a fost efectul unor grave erori judiciare.

Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituția României prin care se interzice pedeapsa cu moartea, nu admite nici o excepție, cum ar fi cea pe timp de război. În Constituția Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisă, „cu excepția cazurilor prevăzute de legile militare pe timp de război”. De asemenea, spre deosebire de Constituția României, Protocolul nr.6 al Constituției Europene a Drepturilor Omului prevede în art.2, o excepție de la abolirea pedepsei cu moartea și anume „pedeapsa cu moartea în timp de război”. Interzicerea pedepsei cu moartea cu menținerea excepției pe timpul războiului, se regăsește și în Constituția Spaniei (art. 15). În constituțiile unor state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este admisă atât pe timp de pace cât și pe timp de război, motivându-se că încă nu sunt condițiile necesare pentru interzicerea acesteia.

În 2008, peste jumătate din statele lumii, 109 țări, printre care și România, bineînțeles, aboliseră pedeapsa cu moartea, de jure sau de facto. În 14 țări, a fost abolită pentru infracțiunile de drept comun, sub rezerva posibilității de a o aplica, de exemplu, în caz de război. Alte 20 de țări care nu au adoptat măsuri legislative în acest sens pot fi totuși considerate aboliționiste în condițiile în care nu au mai avut loc execuții de mai bine de 10 ani. În schimb, 86 de state au menținut pedeapsa cu moartea, acest lucru neînsemnând că în fiecare an au loc execuții. În cursul ultimului deceniu al secolului XX, în medie 3 țări pe an au abolit pedeapsa capitală. Începând din 1985, peste 40 de țări, printre care și România, au procedat la abolire sau au trecut de la abolirea parțială la cea totală. Doar patru țări care aboliseră pedeapsa cu moartea au reintrodus-o în legislație: Nepal, Filipine, Gambia și Papua-Noua Guinee. În Filipine, execuțiile au fost efectiv reluate, dar în Gambia și în Papua-Noua Guinee nu a avut loc niciuna. Nepalul a devenit asupra deciziei, redevenind aboliționist în 1997.

În anul 2000, au fost executați legal cel puțin 1457 de deținuți în 27 de țări. Alți 3058 au fost condamnați la moarte în 65 de țări. Acestea sunt datele aduse la cunoștința organizației Amnesty International, dar, fără îndoială, cifrele reale sunt mai mari. În orice caz, ele se referă doar la execuțiile legale desfășurate după pronunțarea condamnării la moarte de către un tribunal nu au fost contabilizate, în cazul de față, execuțiile fără judecare prealabilă, cum ar fi cele câteva sute din Irak. România nu a fost implicată în nici un fel în astfel de încălcări ale dreptului la viață. 88% dintre execuțiile cunoscute în 2000 au avut loc în China (peste 1000), în Iran (75), în Arabia Saudită (123) și în Statele Unite (85, dintre care 40 doar în Texas). În cazul primelor trei țări, datele sunt imprecise, iar cifrele sunt, indiscutabil, mai mici ca în realitate. Diferitele tratate internaționale interzic executarea condamnaților care erau minori în momentul săvârșirii faptelor. După 1990, doar șapte țări au recurs la acest tip de execuție: Repuplica Democrată Congo, Iran, Nigeria, Pakistan, Arabia Saudită, Yemen și Statele Unite. De altfel, în această utimă țară, au fost executați cei mai mulți delicvenți tineri: 14. Ultimele execuții ce au avut loc pe teritoriul României au fost cele ale lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu, din anul 1989. După executarea cuplului, pedeapsa cu moartea în România a fost abolită.

Prin dispozițiile constituționale românești se realizează o corelație indiscutabilă cu Protocolul facultativ al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol care a fost ratificat de România fără rezerve. Interdicția pedepsei cu moartea este absolută, nefiind posibilă nici o excepție.

III.5. Legătura dintre dreptul la viață și dreptul la integritate fizică și psihică

Dreptul la integritate fizică se află în stransă legătură cu dreptul la viață, la fel ca și dreptul la integritate psihică.

Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituțională din alineatul 2 al articolului 22. Respectul integrității fizice obligă în egală măsură atât autoritățile publice cât și toate celelalte subiecte de drept să nu aducă nici o atingere integrității fizice a persoanei, sub sancțiunea aplicării rigorilor legale. În situația în care o anumită limitare a integrității fizice a persoanei este necesară pentru garantarea cel puțin la același nivel a altor drepturi fundamentale sau pentru protejarea altor valori la fel de importante pentru societatea organizată în stat, se poate recurge la restrângerea exercițiului acestui drept, realizată numai prin lege, în condițiile articolului 53 din Constituție (cum ar fi vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, efectuarea unei operații chirurgicale cu acordul pacientului).

Dreptul la integritate psihică este ocrotit și considerat drept valoare constituțională. Reglementarea din Constituție este determinată de faptul că omul, privit sub aspect juridic, este un complex de elemente componente în care psihicul ocupă un loc foarte important. Fizicul și psihicul nu pot fi despărțite. Mutilarea unei sau alteia dintre integrități este contrară drepturilor umane.

III.6. Legătura dintre dreptul la viață și interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane

Respectul vieții implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane.

Tortura este interzisă prin Constituția României, însă aceasta nu definește termenul. Convenția ONU din 1984 împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, caracterizează tortura în articolul 1 ca fiind „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obține, de la această persoană sau de la o terță persoană, informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a intimida sau de a face presiune asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de către un agent al autorității publice sau orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

Practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a demnității și personalității, ducând cu gândul la obiceiuri primitive, care trebuie repudiate și reprimate de către lege. Față de relevanța lor în garantarea drepturilor omului, prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, se regăsesc în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și mai ales în Convenția contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Această Convenție definește tortura ca un act prin care o durere sau o suferință ascuțite, fizice sau mentale, sunt produse intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau se presupune că l-a comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare indiferent care este ea, dacă o asemenea durere sau suferință sunt produse de un agent al autorității publice sau cu consimțământul său expressau tacit. Acest termen nu se limitează doar la durerea sau suferințele rezultate din sancțiunile legitime sau ocazionate de acestea, ci se referă la oricare astfel de comportamente, ale oricăror subiecte de drept. De asemenea, Convenția cuprinde angajamentul statelor de a lua măsurile legislative, administrative și judiciare sau a oricăror altor măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea actelor de tortură, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicția lor.

Prin reglementarea constituțională a acestora se realizează concordanța necesară cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și cu Convenția contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 10 decembrie 1984.

Drepturile prevăzute în articolul 22 sunt ocrotite de Constituție față de toate subiectele de drept, deci atât față de autoritățile publice, cât și față de ceilalți cetățeni. Formularea dispozițiilor acestui articol nu lasă nici un dubiu în ceea ce privește obligația generală, a tuturor subiectelor de drept de a respecta viața, integritatea fizică și psihică a persoanei. Este adevărat că autoritățile publice au obilgații sporite în acest domeniu, dar textul nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.

CAPITOLUL IV

DISPOZIȚII REFERITOARE LA DREPTUL LA VIAȚĂ CUPRINSE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

IV.1. Necesitatea protejării dreptului la viață prin mijloace de drept penal

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate. Transmise din generație în generație, aceste valori au asigurat și asigură progresul continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de toate celelalte ființe, este acela care reușește să își domine pornirile primare, să acționeze conștient și să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viață care țin seama de ceea ce este bun, adevărat și drept în relațiile sociale. Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieții omului. Viața omului, existența sa, în egală măsură individuală și socială, a stat în centrul acțiunilor, al transformărilor proprii tuturor etapelor parcurse de umanitate în dezvoltarea sa, desigur cu specificul fiecărei epoci istorice, cu părțile sale mai bune sau mai rele. Apărarea celei mai importante valori sociale, ea însăși creatoare de valori, are o semnificație cu totul deosebită. A pune în pericol viața unui om reprezintă un act care primejduiește nu numai existența individului, ci însuși ansamblul relațiilor sociale, omul reprezentând esența acestor valori. Printre multiplele mijloace de apărare a vieții omului, se află și mijloacele juridice, iar dintre acestea, un loc bine definit îl ocupă cele proprii dreptului penal. Prin apărarea acestei valori inestimabile este ocrotită nu numai ființa umană, dar și imensa masă a relațiilor sociale.

Apărarea persoanei și îndeosebi a vieții, constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduială socială viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a fiecărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.

Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern. Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc. Viața umană ca valoare socială apărată prin normele de drept se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil tuturor cetățenilor, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți. Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne, ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate.

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieții indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiționale (cutumiare), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății. În toate legiuirile, începând cu Codul lui Hammurabi și până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieții omului stă în central atenției legiuitorului. Vechile pravile românești incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca și codurile penale ale României moderne din 1864 sau 1936.

Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului nu ca bun individual, deși este clar că ea reprezintă un interes primordial pentru fiecare individ, ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși. Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să își respecte reciproc viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale și implicit intereselor vitale ale societății. Fiind strâns legate de interesele grupului social în întregul său, viața omului își dobândește adevărata ei semnificație și valoare numai în cadrul relațiilor sociale. Numai raportată la aceste relații, viața devine un drept la viață al omului, pentru că dreptul nu reglementează decât relații sociale și nu o ipotetică relație a individului cu el însuși. Concepând viața ca o relație socială (relatio ad alteros) se explică de ce nu este posibilă incriminarea și sancționarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să își ridice viața, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicție cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această situație nu poate fi vorba de o relație socială cu privire la viață. O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenită astfel o valoare socială.

IV.2. Statul ca subiect activ al infracțiunilor contra vieții

Infracțiunile contra vieții sunt grupate în cadrul titlului I – Infracțiuni contra persoanei – a Părții Speciale a Noului Cod Penal, intrat în vigore la 1 februarie 2014, în capitolul I – Infracțiuni contra vieții. Sunt incriminate în acest capitol un număr de 5 infracțiuni: omorul, omorul calificat, uciderea la cerea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii și uciderea din culpă.

Statul, subiect de drept internațional public, este și subiect al răspunderii internaționale, fără a putea fi subiectul răspunderii penale. Persoana fizică însă este subiect al răspunderii penale internaționale, nefiind subiect de drept internațional public. Este exclus un drept penal aplicabil statelor, deoarece dreptul penal este pregnant coercitiv și se aplică prin ipoteză unui subiect care este refractor față de comandamentele sale. Principiul răspunderii penale împiedică pe de o parte, cedarea, delegarea sau transmiterea în orice mod a răspunderii penale unei alte persoane, iar pe de altă parte, împiedică extinderea efectelor răspunderii penale altor persoane decât aceea a făptuitorului și din același principiu rezultă că personalitatea pedepsei, consecința personalității răspunderii penale, trebuie aplicată făptuitorului și executată personal de acesta, aplicarea unei pedepse statului fiind exclusă.

Statul nu poate fi, deci, subiect activ al infracțiunilor contra vieții, subiecții activi ai acestora putând fi doar persoanele fizice sau juridice cu capacitate penală.

IV.3. Titularii dreptului la viață. Problema dreptului la viață al fetusului

Dreptul la viață este cel mai importat drept al omului. El este un drept absolut, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să respecte acest drept și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere sau ar pune în pericol această valoare socială supremă.

Convenția europeană consacră dreptul la viață și stabilește protecția de care trebuie să se bucure orice persoană, conform legii, în politica penală a statelor membre. Ea protejează dreptul la viață, dar nu definește viața, apărând de aceea în practică probleme în definirea exactă a titularilor dreptului la viață. O altă problemă este că organele Convenției nu au tranșat problema începutului dreptului fiecărei persoane la viață, și nici pe aceea dacă copilul ce se va naște este titularul unui asemenea drept, lăsând soluția la aprecierea statelor contractante.

Inițial, problemele cu care a fost sesizată Comisia Europeană priveau legislațiile ce permit întreruperea voluntară a sarcinii. Într-o primă fază, Comisia a refuzat să examineze in abstracto compatibilitatea legilor privind avortul cu articolul 2 al Convenției, negându-le calitatea de „victime directe” reclamanților. Apoi, în cauza Brüggemann și Scheuten c. Republicii Federale Germane, Comisia a considerat că „nu este „necesar să se examineze, în această privință, dacă copilul ce se va naște trebuie să fie considerat ca o „viață”, în sensul articolului 2 al Convenției (…)”.

S-a pus și problema dacă s-ar putea combate sacrificarea fătului pentru a salva viața mamei. Cazurile prin care a fost sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu această problemă au fost numeroase. În cazul unui avort determinat de motive de sănătate ale mamei, în decizia X. c. Marii Britanii,Comisia a considerat că termenul „orice persoană”, folosit în mai multe articole ale Convenției, nu se poate aplica anterior nașterii, copilul ce urmează a se naște nefiind o persoană – în sensul general al termenului și în contextul în care este folosit în dispoziția convențională. Comisia a mai reținut că articolul 2 nu poate fi interpretat ca recunoscând fetusului un drept la viață cu caracter absolut, deoarece „viața acestuia este intim legată de viața femeii care îl poartă, și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în absența unor limitări exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei. Acest lucru ar însemna căviața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața mamei însărcinate”. Un punct de vedere atât de riguros nu este acceptat nici de către Biserică (în speță, biserica catolică), cu atât mai mult de către părțile semnatare ale Convenției. În acest sens s-a pronunțat și doctrina penală română.

În cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu era determinată de motive de sănătate, în decizia H. c. Norvegiei, Comisia a considerat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate beneficia de o anume protecție în baza articolului 2”, fără însă să excludă că, „în anumite condiții, ar putea fi cazul, chiar dacă există divergențe considerabile între statele contractante asupra problemei de a ști în ce măsură articolul 2 protejează dreptul la viață al unui copil ce se va naște.” Această poziție prudentă încerca, probabil, să evite repunerea în discuție a dreptului la avort, la acel moment larg consacrat în legislațiile statelor semnatare ale Convenției. De asemenea, o poziție prudentă a adoptat și Curtea Europeană, considerând, în cauza Open Door and Dublin Well Woman c. Irlandei, că nu este pertinent pentru rezolvarea cauzei să determine dacă „Convenția garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viață, recunoscut de articolul 2, este aplicabil și în cazul fetusului”. Într-o altă cauză, referitoare la un avort neimpus de cauze medicale, făcut în contra voinței tatălui, Curtea a arătat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate să beneficieze de protecție în virtutea articolului 2”, căci, „presupunând chiar că, în anumite circumstanțe, fetusul ar putea fi considerat ca fiind titularul drepturilor protejate de articolul 2 al Convenției, (…), în cauza de față (…), întreruperea sarcinii a fost făcută în conformitate cu legea” italiană, aceasta realizând un just echilibru între interesele femeii și necesitatea de a asigura protecția fetusului.

Într-o hotărâre mai recentă decât precedentele, Marea Cameră a Curții a decis că „punctul de plecare al dreptului la viață ține de marja de apreciere a statelor”, evitând astfel să se amestece în dezbaterea legată de determinarea a ceea ce este o persoană și când începe dreptul la viață.

Noul Cod Penal al României prevede în articolul 201, alin.7 că nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii.

IV.4. Aspecte referitoare la eutanasie

Literatura de specialitate a propus definiții variate ale eutanasiei, de la cele strict legate de etimologia greacă a termenului ( „eu” = bun, „thanatos” = moarte) până la altele care se doresc exhaustive. În orice caz, nu s-a ajuns la o definiție unanim acceptată, dezbaterea asupra eutanasiei fiind acută pe acest palier. Una dintre aceste definiții reține că actele eutanasice pot fi realizate atât comisiv, cât și prin omisiune, fiind formulată astfel: „eutanasia este un ansamblu de acțiuni sau inacțiuni medicale, având suport etico-juridic și fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferințelor unui bolnav care în momentul actual, din punct de vedere al științei medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci, dimpotrivă, prognosticul este un sfârșit apropiat și inevitabil”.

Rădăcinile eutanasiei se întind până în Antichitate, Platon afirmând că „cei al căror corp este rău constituit, precum și cei care au inima perversă și incorigibilă prin natură, vor fi lăsați să moară”.

Discuții referitoare la această temă au tot existat de-a lungul istoriei. Fracis Bacon, în 1623, în lucrarea Instauratio Magna susținea ca bolnavului să i se asigure „când nu mai există nici o speranță, o moarte dulce și liniștită”, iar Sir Thomas Moore, la începutul secolului al XIX-lea, de asemenea, a prezentat argumente în favoarea eutansiei. În anul 1906, în statul Ohio, din S.U.A., a fost propus un proiect de lege privind eutanasia, dar care nu a fost aprobat și tot în această ariei, a programelor privind eutanasia, trebuie reținut și programul lui Hitler, Aktion T4.

Intens mediatizatul subiect al eutanasiei a captat în ultimele decenii în mod frecvent atenția opiniei publice. În arena dezbaterii pe marginea acceptabilității etice a deciziilor eutanasice au fost aruncate argumente diverse, conducând la inevitabila concluzie că este absolut necesară o abordare interdisciplinară a acestui subiect delicat. Partizanii și opozanții eutanasiei își apără cu tărie pozițiile pro și, respectiv, contra actului eutanasic, utilizând argumente de natură morală (compasiune, bine/rău, blamarea sau favorizarea suferinței), psihologică (afectarea capacității de exprimare liberă a voinței în contextul afecțiunilor incurabile, debilitante sau invalidante), sociologică (impactul actului eutanasic asupra mediului familial, consumarea inutilă de resurse umane și materiale care ar putea fi folosite în alte domenii ale socialului, teoria progresului social), deontologică (menirea medicului este de tămăduitor, nu de călău), medicală (limitele medicinii moderne în ceea ce privește tratamentul anumitor afecțiuni, îngijirile paleative, medico-legală și juridică (legiferarea eutanasiei, respectiv sancționarea sa legală), religioasă (caracterul sacru al vieții, valorizarea pocăinței prin suferință, dreptul de viață și de moarte ca atribut exclusiv al Divinității) și chiar filozofică. Din punct de vedere filosofic, opțiunea omului, fie pentru viață, fie pentru moarte, este rezultatul unei decizii individuale și, totodată, este expresia manifestării propriei sale libertăți de gândire. Mai mult, concepția existențialistă, în special germană, de la jumătatea secolului al XX-lea, a considerat, cu deosebire în filosofia lui Martin Heidegger, că hotărârea ființei umane de a sfârși cu viața reprezintă un act al supremei libertăți.

Din punct de vedere al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, cei care se opun eutanasiei aduc ca argument suprem necesitatea respectării dreptului la viață al fiecărei ființe umane, în timp ce susținătorii acesteia consideră că libertatea de a alege momentul și felul morții constituie expresia facultății deontologice de autoderminare și, în același timp, o modalitate de păstrare a demnității individului în fața suferinței și a morții prognozate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înregistrat diferite cereri din partea unor cetățeni, care solicitau să li se acorde sprijin pentru declanșarea propriei morți, întrucât dreptul țării căreia aparțineau interzicea eutanasia. Pentru elucidarea și reglementarea acestei probleme a fost adoptată Recomandarea nr. 1419/1999 a Consiliului Europei, care își argumentează poziția adoptată (anti-eutanasie) prin următoarele precizări de fond: dreptul la viață este un drept garantat, așa cum se stipulează în Articolul 2 al Convenției Europene privind Drepturile Omului și misiunea oricărui stat este de a-și îngriji proprii cetățeni și nu de a le aduce moartea în mod intenționat (chiar dacă unii dintre ei o solicită expres) – „indiferent de motive și dorința de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de un muribund, nu se poate servi ca justificare legală pentru acțiuni destinate a conduce la moarte și nu constituie un fundament juridic pentru a cauza moartea altei persoane”.

Cei care susțin existența unui drept de a muri pleacă, în general, de la principiul autonomiei individuale. Ei susțin că epoca paternalismului a trecut și că este timpul când pacientul, prin intermediul consimțământului informat, devine colaborator și decident în cadrul actului terapeutic. Ar fi deci firesc să îi fie respectat și dreptul de a cere și de a primi moartea, atunci când medicina este neputincioasă, iar calitatea vieții devine sub orice critică. Clamarea dreptului de a muri își mai are rațiunea în necesitatea respectării demnității umane. Dar, nu trebuie uitat că rațiunea dreptului și a medicinei este, în genere, aceea de a proteja viața și nu de a o suprima. Dacă dreptul acceptă eutanasia, atunci statul cu o asemenea normă legală trebuie să-și asume toate consecințele inerente aplicării acesteia. Astfel, este posibil ca anumiți oameni să-și dorească moartea, fiind constrânși ori manipulați de alți semeni. De asemenea, între medici și pacienți s-ar putea instala un climat de suspiciune și neîncredere, știut fiind faptul că halatul alb (medicul, asistenta ș.a.) reprezintă salvarea, simbolul absolut și inconfundabil al luptei cu bolile și pericolele la care sunt expuși oamenii. Imaginea socială a medicului ar fi grav afectată atâta vreme cât în raport cu unii pacienți, acesta ar avea rolul de „salvator”, în timp ce în raport cu alții ar avea rolul de „călău”. Apoi, așa cum în justiție nu sunt excluse erorile de judecată, tot așa pe tărâm medical nu sunt excluse anumite erori de formulare a unui diagnostic ori de susținere neîntemeiată a unor concluzii șocante privind evoluția unei boli. Este posibil ca o „sentință” de ordin medical să fie rezultatul unor analize incomplete sau false, unor interpretări greșite, a judecății superficiale în alegerea unui diagnostic. Un medic iresponsabil ar putea comunica unui pacient un diagnostic greșit, făcându-l să creadă că are o boală incurabilă și că se află într-o fază terminală de viață, fapt care i-ar provoca o decizie imediată de autosuprimare. Dacă decizia ar fi pusă în aplicare, atunci pacientului nu i s-ar mai lăsa nici o șansă reală de recuperare a propriei vieți. Ca atare, individul este răspunzător de alegere făcută, însă dacă aceasta este capitală – curmarea vieții – nu e nevoie de aportul unor instituții ori specialiști pentru a-și tranșa sfârșitul. În ordinea juridică a vieții reale, fiecare individ este răspunzător de propriile fapte.

Soluționarea problemei eutanasiei, depinde, în ultimă instanță, de concepția asupra dreptului la viață și de interpretarea dată obligației de a respecta și proteja demnitatea umană.

În multe țări unde eutanasia este ilegală, bolnavii, printre care tineri și chiar copii, s-au adresat justiției pentru a- și finaliza suferința. În anul 1993, instanța supremă din Marea Britanie le-a permis medicilor de la spitalul NHS să-l deconecteze de la aparate pe Anthony Bland, în vârstă de 17 ani, la cererea părinților, deoarece acesta, în anul 1989, ca urmare a prăbușirii unei tribune a stadionului din Sheffield, a suferit leziuni cerebrale grave. În Marea Britanie, Hannah Jones, în vârstă de 13 ani, suferă de o boală de inimă de mai bine de opt ani și a stat foarte mult timp în spitale, fiind supusă mai multor intervenții chirurgicale. În momentul în care a fost programată pentru un transplant de inimă, fetița a refuzat, motivând că s-a săturat de atâtea operații și suferințe și că nu mai dorește să stea în spitale și să fie consultată de medici. Justiția i-a dat câștig de cauză. În 2003, după ce președintele francez, Jacques Chirac, a respins cererea de eutanasiere, Marie Humbert i-a dat fiului ei, Vincent Humbert în vârstă de 21 de ani, o doză letală de barbiturice. Remy Salvat (26 de ani), în mai 2008, atins de o maladie degenerativă foarte rară, i-a cerut președinelui Franței, Nicolas Sarkozy, să îi permită să moară cu demnitate. După refuzul președintelui, tânărul s-a sinucis în luna august.

În România, Eugen Constantin Anghel, având vârsta de 28 de ani, și-a exprimat ultima dorință într-o scrisoare adresată președintelui Băsescu: „Vă cer imperios să acceptați eutanasierea mea. Sufăr de prea mult timp și am depus nenumărate eforturi, și eu, și prietenii mei, pentru a fi ajutat, dar din păcate nu mai suport această suferință inimaginabilă și doresc să plec din această lume crudă și nepăsătoare, care nu vede suferința la care sunt supus din anul 2003”. Bolnavul avea ficatul distrus de ciroză, varice esofagiene, hernie ombilicală și inghinală și encefalopatie hepatică. Eugen Constantin Anghel a fost refuzat de președintele Traian Băsescu.

Pe plan internațional, în anii ’80, au existat numeroase proiecte în legătură cu regimul juridic al eutansiei. S-a admis, de regulă, că omorul săvârșit la rugăminte nu exonerează de răspundere persoana care l-a săvârșit, dar conferă acesteia circumstanțe atenuante (Elveția, Grecia, Danemarca, Islanda, Finlanda, Austria, Germania, Olanda). Nu se poate vorbi de o exonerare de răspundere, deoarece legea penală apără dreptul la viață ca valoare socială și nu dreptul la calitatea vieții, de aceea eutanasia nu-și găsește o justificare legală, indiferent de condițiile în care își duce viața o anumită persoană.

În România, Noul Cod Penal incriminează eutanasia, prin articolul 190, ce prevede că „Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani“, această pedeapsă corespunzând pericolului social generat de faptă.

CAPITOLUL V

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI (CEDO)

V.1. CEDO – scurt istoric și compoziție

CEDO a fost înființată prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deschisă spre semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950 și care a intrat în vigoare la 13 septembrie 1953. Sistemul de protecție și control al respectării drepturilor omului prevăzut de Convenție cuprindea inițial trei instituții: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și comitetul Miniștrilor. Prin Protocolul nr. 11 la Convenție, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998 se înființează o Curte unică, prin contopirea Comisiei și a Curții anterioare, în timp ce Comitetul Miniștrilor își păstreză atribuțiile de monitorizare a măsurilor concrete și generale de executare a hotărârilor CEDO.

Judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei dintr-o listă de trei candidați propuși de fiecare stat. Ei sunt aleși pentru un mandat unic de nouă ani și nu pot fi realeși. Numărul de judecători ai Curții este identic cu numărul de state-părți la Convenție. Cu toate că judecătorii sunt aleși în numele statelor, ei judecă în mod individual și nu reprezintă statul care i-a propus. Ei sunt complet independenți și nu au dreptul de a se angaja în nici o activitate incompatibilă cu obligația lor de independență și imparțialitate. Judecătorul național nu poate să facă parte dintr-un complet de judecător unic. În cazuri excepționale, poate să facă parte dintr-un Comitet. Cu toate acestea, compoziția Curții include întotdeauna judecătorul național în cazurile analizate în camerele de șapte judecători sau în formațiunea de șaptesprezece judecători din componența Marii Camere. Marea Cameră este constituită din președintele și vice-președinții Curții cărora li se alătură președinții de secție, judecătorul național și alți judecători aleși prin tragere la sorți. Atunci când analizeză o cerere în urma unei retrimiteri, Marea Cameră nu include judecătorii care au fost membri ai completului care a examinat inițial cazul. O Cameră este compusă din președintele Secției, în cadrul căreia funcționează judecătorul național, judecătorul ales în numele statului împotriva căruia este îndreptată plângerea și cinci alți judecători desemnați prin rotație de președintele Secției.

V.2. Condițiile de admisibilitate ale unei cereri și procedura contencioasă în fața CEDO

Deosebit de important este faptul că procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului nu se declanșează automat, la simpla cerere, Convenția Europeană stipulând obligativitatea recurgerii, în prealabil, de către cei care se consideră lezați în drepturile lor, la mecanismele existente în legislația națională și numai după epuizarea căilor de recurs interne.

Pot fi depuse cereri interstatale, de către un stat contractant împotriva unui alt stat contractant, sau cereri individuale, de către o persoană fizică, un ONG sau un grup de persoane fizice împotriva unui stat contractant. Conform articolului 34 al Convenției, Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale.

Articolul 35 al Convenției europene a drepturilor omului prevede condițiile de admisibilitate ale unei cereri individuale. Acestea sunt:

Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, în termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.

Cererea individuală nu trebuie să fie anonimă.

Curtea nu poate reține nici o cerere individuală, dacă ea este în mod esențial aceeași cu o cerere anterior examinată de Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă ea nu conține fapte noi.

Curtea declară inadmisbilă orice cerere individuală, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor, în mod vădit nefondată sau abuzivă.

Respingerea cererii poate interveni, pentru motivele menționate, în orice stadiu al cererii.

Conform articolul 35 al Convenției, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute și într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.

Condiția de admisibilitate este întemeiată pe principiile dreptului internațional, general recunoscute, după cum indică însuși textul articolului 35. Obligația de epuizare a căilor de recurs interne aparține dreptului internațional cutumiar, recunoscut ca atare în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este menită să joace un rol subsidiar în raport cu sistemele naționale de protecție a drepturilor omului și este de dorit ca instanțele naționale să aibă inițial posibilitatea de a se pronunța cu privire la chestiunile referitoare la compatibilitatea dreptului intern cu Convenția. Dacă, totuși, o cerere este introdusă ulterior la Strasbourg, Curtea Europeană trebuie să poată beneficia de deciziile acestor instanțe, care se află în contact direct și permanent cu forțele vitale din propriile țări.

Regula termenului de 6 luni are ca scop susținerea securității juridice și asigurarea că acele cauze care ridică probleme privitoare la Convenție sunt examinate într-un termen rezonabil, evitând în același timp ca autoritățile și alte persoane implicate să rămână mult timp în stare de incertitudine. De asemenea, această regulă acordă potențialului reclamant o perioadă de reflecție suficientă pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a introduce o cerere și, după caz, de a stabili capetele de cerere și argumentele precise care trebuie prezentate.

Curtea nu reține cererile anonime, redundante, adresate deja unei alte instanțe internaționale, abuzive sau cele incompatibile cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale.

La ora actuală, devine preocupantă problema autorității și credibilității Curții Europene a Drepturilor Omului în statele membre. De aceea, Curtea europeană trebuie să aplice plenar, de manieră coerentă și previzibilă toate criteriile de primire și regulile privind aria jurisdicției sale, ratione temporis, ratione personae și ratione materiae, să aplice noile criterii de acceptare conform principiului potrivit căruia Curtea nu se ocupă de probleme nesemnificative (de minimis non curat praetor), să confirme în jurisprudența sa că nu reprezintă o nouă cale de atac, evitând astfel reexaminarea problemelor de fapt și de drept hotărâte de instanțele naționale, să stabilească și să aducă la cunoștința celor interesați reguli previzibile pentru toate părțile privind aplicarea art. 41 al Convenției și, desigur, nivelul satisfacerii echitabile la care s-ar putea aștepta în diferite circumstanțe.

Fiecare cerere individuală este atribuită unei secții, al cărei președinte desemnează un raportor. După un examen preliminar al cazului, raportorul decide dacă acesta trebuie examinat de către un comitet de trei membri sau de către o cameră. Un comitet poate, în unanimitate, să declare cererea inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curții, atunci când o asemenea decizie poate fi luată fără altă examinare. În afară de camerele care le sunt atribuite direct de către raportori, camerele sunt sesizate cu cereri individuale care nu au fost declarate admisibile de către un comitet de trei membri, ca și cu cereri statale. Ele se pronunță asupra admisibilității și asupra fondului cererilor, în general prin decizii distincte dar, dacă este cazul, și prin decizii unice. Camerele se pot desesiza în orice moment în favoarea Marii Camere atunci când un caz ridică o problemă importantă de interpretare a Convenției sau soluția unei chestiuni poate veni în contradicție cu o hotărâre pronunțată anterior de către Curte, nu numai dacă una dintre părți nu se opune în termen de o lună de la data când camera a notificat intenția de a se desesiza. Luate cu majoritate de voturi, hotărârile camerei asupra admisibilității trebuie să fie motivate și date publicității.

Procedura în fața Curții este publică și contradictorie. Există o fază scrisă și uneori, în cazuri complexe, o fază orală. Audierile sunt publice, dacă CEDO nu decide altfel.

Reprezentarea juridică nu este obligatorie la începutul procedurii. Oricine se poate adresa Curții în mod direct. Asistența unui avocat devine necesară, cu toate acestea, după ce Curtea a informat Guvernul vizat de conținutul cererii, solicitându-i observații. Persoanele care au depus o cerere care a ajuns la această etapă a procedurii pot beficia, la nevoie, de ajutor judiciar. Nu există o listă de avocați autorizați să depună documente sau să pledeze în fața Curții. Persoana care înregistrează o cerere la Curte poate fi reprezentată de orice avocat calificat cu drept de practică într-unul dintre statele părți la Convenție sau care a fost autorizat în acest sens de președintele Camerei.

Noțiunea de victimă este interpretată în mod autonom și independent de principiile de drept intern, precum interesul de a acționa sau calitatea procesuală. Noțiunea nu implică existența unui prejudiciu, un act care are doar efecte temporare putând fi suficient. Noțiunea de victimă face obiectul unei interpretări evolutive din perspectiva condițiilor din societatea contemporană și trebuie aplicată fără un formalism excesiv. Curtea a considerat că este posibilă conexarea chestiunii privind calitatea de victimă cu fondul cauzei.

Deși limbile oficiale ale procedurii sunt engleza și franceza, cererile pot fi redactate și în limba oficială a statelor contractante. Cererile individuale parcurg o primă etapă referitoare la admisibilitatea cererii. În vederea asigurării unei trieri imediate, clare și complete a plângerilor individuale, a fost constituită, în cadrul Grefei CEDO, o Secție de filtraj, al cărei rol este să se asigure că toate cererile individuale sunt orientate pe calea procedurală adecvată, raportat la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Astfel, Secția de Filtraj va îndrepta plângerea fie către Secția Curții în care se află judecătorul unic desemnat să examineze plângerile îndreptate împotriva unui anumit stat parte, care în niciun caz nu poate fi judecătorul național, fie, dacă se apreciază că cererea nu este vădit inadmisibilă, către comitetul sau camera constituite în Secția din care face parte judecătorul național. O cerere poate fi scoasă de pe rol în cazul în care părțile încheie o înțelegere amiabilă, dacă reclamantul nu mai dorește să o mențină, sau litigiul a fost soluționat la nivel național.

V.3. Metode de interpretare folosite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului conține unele noțiuni vagi. Aplicarea acestor noțiuni vagi și abstracte în situațiile legate de plângerile primite necesită un mare efort de interpretare din partea Curții. Există în articolele 31-33 ale Convenției de la Viena asupra Tratatelor de Drept unele linii directoare cu privire la interpretarea acestor tratate. Curtea se folosește de aceste linii directoare generale, dar și-a creat și o cultură proprie, care privește interpretarea conceptelor autonome folosite în Convenție. În mod clar, textul în sine al Convenției este punctul de plecare al oricărei interpretări. Interpretarea literală este metoda cea mai evidentă, care privește înțelesul „obișnuit” al termenilor folosiți în diferite prevederi. Câteodată se pot rezolva probleme legate de interpretare prin compararea celor două versiuni autentice ale Convenției (cea în limba engleză și cea în limba franceză).

În același timp, Curtea folosește uneori interpretarea sistematică. Curtea încearcă să precizeze înțelesul dat unei anumite prevederi examinând locul acesteia în cadrul Convenției și relația cu alte prevederi. O altă metodă de interpretare folosită în jurisdicția Curții este interpretarea istorică. Prin aceasta, Curtea interpretează noțiunile Convenției examinând istoricul elaborării Convenției, cu referire la lucrările pregătitoare (travaux préparatoires), pentru a stabili intenția inițială a celor care au redactat Convenția, dar cea mai importantă metodă de interpretare a Curții este interpretarea teleologică a Convenției. Curtea va interpreta Convenția în lumina scopurilor generale și particulare ale Convenției: aceea de a oferi o protecție „reală și efectivă” persoanei. Metoda interpretării teleologice este foarte potrivită pentru a da interpretări largi noțiunilor Convenției.

V.4. Hotărârile Curții

Convenția stabilește că hotărârile Curții sunt definitive și că „Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze deciziilor Curții în orice litigiu în care ele sunt părți”. Comitetul de Miniștri supraveghează punerea în executare a deciziilor Curții. Împrejurarea că hotărârea Curții are putere juridică doar pentru părțile în litigiu înseamnă că deciziile Curții nu devin în mod formal precedent, atrăgând obligativitate juridică pentru statele părți în general. Dar, întrucât Curtea ține în mod normal cont de jurisprudența sa, aceste hotărâri constituie precedente importante pe care statele părți și tribunalele naționale le iau în considerare la stabilirea conținutului legii.

Comitetul Miniștrilor este și cel care poate solicita ca statele în cauză să adopte măsurile cele mai potrivite pentru modificarea legislației ori practicilor necesare evitării unor noi încălcări pe viitor.

Articolul 50 al Convenției prevede că în situația în care Curtea constată că un stat este răspunzător de o încălcare a Convenției, ea poate acorda părții lezate o satisfacție echitabilă. Curtea nu are însă competența de a schimba o hotărâre judecătorească internă sau de a anula legi naționale. Nu are nici puterea de a acorda reparații, altele decât ceea ce reprezintă „satisfacția echitabilă”. În pofida faptului că formularea articolului 50, care condiționeză acest remediu de o încălcare a Convenției și de constatarea că „dreptul intern al acelei țări permite numai o reparație parțială” pentru acea încălcare poate fi interpretată ca implicând necesitatea parcurgerii în prealabil a unor proceduri interne în chestiunea respectivă. Curtea a respins această interpretare ori de câte ori ea a fost avansată.

Satisfacția echitabilă poate consta în despăgubiri bănești acolo unde nu există alt remediu. Cu privire la dobândirea acestor despăgubiri, partea lezată nu este limitată la primirea unei compensații pentru anumite daune bănești pe care le-a suferit, putând primi o compensație și pentru daune nepecuniare. Uneori, simpla constatare a unei încălcari a Conveției, împreună cu rambursarea costurilor și cheltuielilor efective, pot fi considerate a constitui „o satisfacție echitabilă”.

Camerele hotărăsc cu majoritate. Orice judecător care a luat parte la examinarea cazului are dreptul de a alătura hotărării, fie expunerea opiniei sale separate, concordantă sau diferită, fie o simplă declarație de dezacord.

Hotărârile pronunțate de Comitete sau de Marea Cameră, precum și deciziile de inadmisbilitate, sunt definitive și nu pot face obiectul nici unui recurs. Cu toate acestea, părțile au la dispoziție trei luni de la data pronunțării unei hotărâri de către o Cameră pentru a solicita retrimiterea cazului în fața Marii Camere în vederea re-examinării. Cererile de retrimitere în fața Marii Camere sunt examinate de un complet de judecători care aprobă sau respinge solicitarea în cauză.

V.5. Avizele consultative

La cererea Comitetului Miniștrilor, Curtea poate da avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor.

Avizul nu poate privi conținutul sau întinderea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție și în Protocoalele adiționale sau probleme de care Comitetul Miniștrilor ia cunoștință ca urmare a unui recurs prevăzut de Convenție.

Protocolul nr.16 vizează extinderea competenței CEDO în materia avizelor consultative. Astfel, se prevede: posibilitatea celor mai înalte jurisdicții ale părților contractante de a solicita un aviz consultativ atunci când o cauză aflată pe rolul lor ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenției; nominalizarea, printr-o declarație la momentul la care statul devine parte la Protocol, a celor mai înalte jurisdicții care vor putea solicita avize consultative; anumite condiții de formă privind cererea de aviz consultative, cum ar fi o scurtă prezentare a contextului factual al cauzei și a problemelor de drept ridicate, cu respectarea interdicției ante-pronunțării; examinarea cererii de aviz consultative de către un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere, urmată de emiterea avizului de către Marea Cameră; asigurarea celerității prin acordarea de prioritate cererilor de aviz consultative de către Marea Cameră; caracterul neobligatoriu al avizelor consultative.

Decizia Comitetului de Miniștri de a cere un aviz Curții este luată cu majoritate de voturi. Cererile de avize consultative sunt examinate de Plenul Curții și sunt emise cu majoritate de voturi. Orice judecător poate adăuga, fie expunerea opiniei sale separate, condordantă sau diferită, fie o simplă declarație de dezacord.

V.6. Activitatea CEDO în privința României

Curtea este victima propriului succes: mai mult de 50.000 de noi cereri sunt introduse în fiecare an. Consecințele anumitor hotărâri pronunțate de către Curte, precum și recunoașterea tot mai mare de care se bucură în rândul cetățenilor statelor semnatare, au înregistrat un impact considerabil asupra numărului de cereri introduse la Curte în fiecare an.

În cazul României, ca și în cazul altor state din sistemul de la Strasbourg, a existat o dinamică deosebită în privința numărului de cazuri și a tipurilor de încălcări.

La nivelul anului 2005, de la intrarea în vigoare pentru România a Convenției Europene a Drepturilor omului, Guvernului României îi fuseseră comunicate de către CEDO peste 390 de cauze, dintre care în 188 de cauze instanța europeană se pronunțase deja (prin hotărâri de condamnare, decizii de inadmisibilitate sau decizii de radiere de pe rol). Dintre aceste cazuri, 83 erau hotărâri de condamnare, ceea ce indica un bilanț favorabil statului român, deoarece 89 de cereri fuseseră respinse ca inadimisibile, neîntemeiate sau radiate, iar în alte 17 cazuri dosarul fusese radiat ca urmare a încheierii de înțelegeri amiabile.

La nivelul anului 2012, din totalul plângerilor adresate CEDO și aflate în curs de examinare de către Curte, circa 128.100, împotriva României fuseseră îndreptate circa 10.560, din care doar 3% au fost comunicate Guvernului. Astfel, în anul 2012 au fost comunicate Guvernului, prin Agentul Guvernamental, 439 de cauze. La finalul anului 2012, o analiză statistică a hotărârilor pronunțate în cauze îndreptate împotriva României indica un număr de 938 de hotărâri, din care în 847 Curtea a constatat cel puțin o încălcare a unui drept sau a unei libertăți fundamentale recunoscute de Convenție sau de Protocoalele la aceasta. După iulie 2003 (momentul transferului instituției Agentului Guvernamental pentru CEDO de la Ministerul Justiției la Ministerul Afacerilor Externe) au fost inițiate și demersuri de soluționare pe cale amiabilă atât în cazuri repetitive, cât și în alte tipuri de cauze. Astfel, dacă în perioada 2003 – 2005 au fost încheiate 17 înțelegeri amiabile, numai la nivelul anului 2012 au fost încheiate înțelegeri amiabile cu privire la 34 de cauze, radiate de pe rolul Curții.

Din punct de vedere al tipurilor de încălcări, la orizontul anului 2005, hotărârile CEDO privind România se refereau, în principal, la: dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate în cauzele având ca obiect case naționalizate, dreptul la un proces echitabil ca urmare a neexecutării unor hotărâri judecătorești, dreptul la viață privată ca urmare a modului în care sunt utilizate și arhivate datele cu caracter personal, respectiv a modului în care este respectat secretul corespondenței, libertatea de exprimare ca urmare a condamnării la pedeapsa închisorii a unor ziariști pentru insultă și calomnie, dreptul la libertate și siguranță ca urmare a arestării preventive de către procuror, pe când în 2012, hotărârile CEDO privind România se refereau, în principal, la: problematica mecanismului de restituire/compensare pentru imobile naționalizate, problematica practicii judiciare neunitare, problematica neexecutării sau executării tardive a hotărârilor judecătorești, problematica duratei excesive a procedurilor judiciare, problematica privind condițiile de detenție, problematica efectivității anchetei penale.

Instituția care reprezintă statul român la CEDO este Agentul Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care funcționează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, are rang de director general și se află în subordinea Ministrului Afacerilor Externe. Acesta este ajutat de doi coagenți, unul este șeful Direcției Agent Guvernamental, iar celălalt funcționează în cadrul Misiunii Permanente a României pe lângă Consiliul Europei, la Strasbourg. Direcția Agent Guvernamental a fost organizată în 2003 după model francez, cuprinzând diplomați cu pregătire juridică și magistrați detașați (de la instanțe).

Conform Raportului anual de activitate al Agentului Guvernamental pentru CEDO din cadrul Ministerului Afacerilor Externe pentru anul 2013, numărul de plângeri a scăzut la 6.150 la data de 31 decembrie 2013, în condițiile în care Curtea a avut de gestionat și plângerile nou introduse în acest an. Astfel, România se situa pe locul 6 în cadrul statelor împotriva cărora se înregistrează cel mai mare număr de plângeri. În 2013, Statului român i-au fost comunicate 384 de cereri îndreptate împotriva sa. Dintre acestea, 230 erau cereri repetitive (care ridică probleme de interpretare/aplicare a dispozițiilor convenționale deja clarificate de către Curte printr-o jurisprudență deja constantă) ce aveau drept bază: durata excesivă a procedurilor judiciare, condițiile improprii de detenție, neexecutarea sau executarea cu întârziere, de către autoritățile publice sau entități aflate sub responsabilitatea statului, a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamanților sau neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamanților în contradictoriu cu terți particulari. În privința cererilor soluționate în acest an, Curtea a pronunțat un număr de 180 de decizii și 88 de hotărâri în cauze împotriva României. Din cele 88 de hotărări, în 83 a constatat cel puțin o încălcare a unui drept prevăzut de Convenție, în 2 hotărâri s-a pronunțat exclusiv asupra satisfacției echitabile, iar în 3 a constatat că nu există o încălcare a unui drept prevăzut de Convenție.

Referitor la dreptul la viață, s-a constat o încălcare a dreptului la viață sub aspect material și 4 încălcări ale dreptului la viață sub aspect procedural, din cauza absenței unei anchete eficiente în urma decesului unei persoane.

În 2014, Curtea a pronunțat 71 de condamnări împotriva României. Mare parte dintre condamnările decise sunt consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, în 21 de dosare mai exact, însă cele mai multe sunt cauzate de condițiile din penitenciare, aproximativ 40 la sută din numărul total.

V.7. Dreptul la viață în jurisprudența CEDO. Obligația procedurală

Importanța dreptului reglementat de articolul 2 a fost subliniată de Curte în numeroase rânduri. Încă de la prima cauză în care trata în mod direct problema aplicării articolului 2, Curtea a reținut că acesta constituie unul dintre articolele primordiale ale Convenției, de la care nici o derogare nu ar putea fi autorizată, pe timp de pace, în virtutea articolului 15, el consacrând una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei. Într-o cauză ulterioară, după ce menționează reglementarea dreptului la viață în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice, Curtea afirmă că „convergența instrumentelor internaționale este semnificativă: ea indică faptul că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei umane și că formează valoarea supremă pe scara drepturilor omului”. În consecință, importanța articolului 2 este subliniată chiar și față de celelalte articole primordiale ale Convenției: „Între dispozițiile Convenției pe care le consideră primordiale, Curtea, în jurisprudența sa, acordă preeminență articolului 2. Articolul 2 protejează dreptul la viață, fără de care exercitarea oricăruia dintre celelalte drepturi și libertăți garantate de Convenție ar fiiluzorie. El definește circumstanțele limitate în care este permisă cauzarea intenționată a morții, iar Curtea aplică un control strict de fiecare dată când asemenea excepții au fost invocate de guvernele pârâte”.

În ceea ce privește dreptul la viață, trebuie înțeles că obligațiile statului sunt nu numai de a nu provoca moartea prin acțiuni intenționate, ci și de a lua măsurile necesare pentru protejarea vieții.

Una din implicațiile obligației statului de a lua măsurile necesare pentru protejarea vieții este aceea de a desfășura o anchetă efectivă în urma morții unei persoane. Având în vedere sistemul sănătății publice, este important de sesizat că statele au atât o obligație substanțială: realizarea unui cadru reglementar care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure protecția vieții bolnavilor, cât și o obligație procedurală: instaurarea un sistem judiciar eficace și independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ ce se găsea sub responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății, atât cei care acționează în cadrul sectorului public, cât și cei ce muncesc în structuri private, și, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru actele lor.

Obligația procedurală a statului de a desfășura o anchetă efectivă și eficace implică și identificarea persoanei care a comis un omor și tragerea acesteia la răspundere penală.

V.8. Studiu de caz. Baldovin împotriva României. Hotărârea CEDO din 7 iunie 2011

O încălcare a dreptului la viață sub aspect procedural a fost constatată de CEDO în cauza Baldovin împotriva României.

Ana Elisabeta Baldovin, un resortisant al statului român a sesizat Curtea la 21 martie 2005, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale afirmând că nu a beneficiat, în urma decesului fiicei sale, de o anchetă efectivă, așa cum prevede, în opinia sa, art. 2 din Convenție, capătul de cerere al acesteia urmând a fi declarat admisibil de către Curte.

În iulie 2002 Ana Elisabeta Baldovin a dat naștere într-un spital public unei fetițe. În momentul nașterii, reclamanta a prezentat medicului de gardă, G.I., indicațiile medicului ginecolog care a îngrijit-o pe durata sarcinii, precum și rezultatele mai multor ecografii efectuate, din care reieșea că fătul se prezenta în poziție transversală în pântecul mamei și că cezariana era indispensabilă. În pofida acestor recomandări, medicul de gardă G.I. a provocat reclamantei nașterea naturală. Copilul a decedat prin asfixie a doua zi după naștere. S-a efectuat o autopsie.

Reclamanta a solicitat o contraexpertiză. În urma acestia s-a constat că decesul fetiței a fost cauzat de o asfixie provocată în momentul nașterii de cordonul ombilical. Raportul preciza că exista o legătură de cauzalitate directă între decesul nou-născutei și modul în care a avut loc nașterea, ca urmare a nerespectării recomandării pentru naștere prin cezariană.

Reclamanta a făcut reclamație împotriva medicului G.I. pentru modul în care a avut loc nașterea, dar comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Gorj a respins-o, astfel că reclamanta a depus plângere împotriva medicului de gardă G.I. pentru ucidere din culpă. Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a deschis o anchetă în privința lui G.I.

În Avizul din 13 februarie 2003 solicitat de parchet, Institutul de Medicină Legală Craiova preciza că a fost corespunzătoare conduita terapeutică a medicului de gardă G.I. în timpul nașterii reclamantei. Avizul preciza, de asemenea, că autopsia medico-legală a nou-născutei s-a efectuat cu întârziere, că nu se cunoșteau condițiile în care corpul fusese conservat în primele două săptămâni și că raportul de autopsie inițial era incomplet.

La 17 februarie 2003, parchetul a solicitat avizul Comisiei superioare medico-legale a Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici“ București. Comisia a emis un aviz în care preciza că aprobă avizul emis de Institutul de Medicină Legală Craiova; aceasta preciza totodată că fătul se născuse viu și neviabil. Nu s-au făcut precizări privind problema dacă nerespectarea de către medicul de gardă a indicațiilor medicului ginecolog al reclamantei, pentru naștere prin cezariană, fusese decisivă sau nu pentru decesul fetiței.

Prin Rezoluția din 4 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a dispus neînceperea urmării penale în cazul medicului de gardă G.I. Ca urmare a plângerii reclamantei, Judecătoria Târgu Jiu a decis trimiterea cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj în vederea redeschiderii urmăririi penale împotriva medicului de garda.

Prin hotărârea definitivă din 11 octombrie 2004, Tribunalul Gorj a admis recursul formulat de parchet și medic și a respins plângerea reclamantei împotriva Rezoluției parchetului. Instanța a hotărât că, potrivit legii, avizul Comisiei superioare medico-legale a Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” era ultimul aviz care putea fi solicitat de organele de anchetă și că, întrucat comisia s-a exprimat deja în speță, nu se mai putea solicita niciun alt aviz sau act medical pentru a servi ca mijloc de probă în cauza în care a fost sesizată.

Curtea a făcut trimitere la o altă hotărâre pronunțată împotriva României (Eugenia Lazăr)  în care a aratat că formularea unui aviz de către comisia medicală a Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” (Comisia superioară) împiedica institutiile de rang inferior să efectueze expertize noi și să le completeze pe cele efectuate deja. În acest sens, Curtea a subliniat că instanțele naționale și justițiabilii care aveau calitatea de parte la un proces penal privind acuzația de atingere adusă dreptului la viață nu se puteau prevala, cu titlu de mijloc de probă, de avize științifice emise de instituții independente, altele decât instituțiile medico-legale publice enumerate de Ordonanța Guvernului nr. 1/2000.

Tribunalul Gorj a motivat, în cadrul hotărârii sale definitive, decizia de a îl exonera pe medicul de gardă de orice răspundere penală datorită faptului că după avizul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, o expertiză nouă sau un supliment de expertiză care ar fi putut servi ca probă nu mai puteau fi emise. Curtea a apreciat că o astfel de abordare a instanței de recurs, devenită posibilă ca urmare a legislației naționale în materie de expertize medico-legale, este complet contrară obligatiei procedurale incluse implicit în articolul 2 din Convenție, care impune tocmai autorităților naționale să ia măsuri pentru a asigura obținerea de probe care să ofere un raport complet și precis privind faptele și o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului.

Ținând cont de acestea, Curtea a stabilit că a fost încălcat art. 2 § 3 din Convenție sub aspect procedural.

V.9. Studiu de caz. Cătălina Filip împotriva României. Hotărârea CEDO din 21 aprilie 2015

O altă încălcare a dreptului la viață sub aspect procedural a fost constatată de CEDO în cauza Cătălina Filip împotriva României.

Operațiunile militare ce au avut loc în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 în mai multe orașe din România au provocat numeroase victime. 1200 de oameni au murit, mai bine de 5000 au fost răniți și alte câteva mii au fost private de libertate și de dreptul de a beneficia de tratament medical în București, Timișora, Reșița, Buzău, Constanța, Brăila, Oradea, Cluj, Brașov, Târgu Mureș, Sibiu și altele. În București, mai multe persoane au fost omorâte sau rănite de focuri de armă. Conform unui raport al Direcției procuraturilor militare, în noaptea dintre 21 și 22 decembrie 1989, 48 de oameni au murit și 150 au fost răniți în acest oraș, ca rezultat al ciocnirilor violente dintre civili și forțele militare. Au existat victime și după data de 22 decembrie 1989, data la care șeful statului a fost înlăturat.

Pe 25 decembrie soțul reclamantei stătea la fereastra apartamentului său din București, privind manifestațiile, moment în care a fost împușcat în cap și omorât.

La o dată nespecificată din 1990, Parchetul Militar București a deschis o investigație în acest sens. În perioada 1990 – 1994, au fost audiați martori și în paralel cu această investigație a fost deschisă o altă anchetă privind folosirea de violențe excesive în București în ultimele zile din decembrie 1989.

Pe 23 mai 2007, dosarul privind moartea soțului reclamantei a fost conexat dosarului nr. 97/P/1990 iar apoi, printr-o decizie din 15 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis disjungerea cauzei. În iunie 2008 procurorul șef al Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a indicat că în perioada 2005 – 2007, 6.370 de indivizi au fost audiați în dosarul nr. 97/P/1990. În plus, au fost efectuate 1.100 de rapoarte balistice. De asemenea, acesta a afirmat că motivele întârzierii investigației sunt datorate unor măsuri repetitive, din cauza transferării cazului de la un procuror către altul, lipsei de cooperare a instituțiilor implicate în ciocnirile din 1989 și a complexității cazului.

Pe 22 decembrie 2004 reclamanta a inițiat proces împotriva statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, pretinzând despăgubiri în valoare de 1.000.000.000 ROL, în baza articolelor 998 – 999 ale Codului Civil în vigoare la acea vreme. În primă instanță, printr-o hotărâre pronunțată la 2 februarie 2006, Judecătoria Sectorului 5 a respins ca tardivă acțiunea, dar la recurs, printr-o decizie din 12 martie 2007, Tribunalul București a casat hotărârea instanței de fond și a dispus rejudecarea dosarului. Astfel, Judecătoria Sectorului 5 a decis acordarea de daune morale în valoare de 100.000 RON. Ministerul Finanțelor Publice a a depus apel împotriva hotărârii. Apelul a fost admis, iar suma acordată în final a fost cea de 50.000 RON.

În 2009 reclamanta a depus o plângere la CEDO având la bază ineficiența investigației deschisă de autoritățile naționale în ceea ce privea moartea soțului său. Investigația părea a fi încă în desfășurare la nivelul autorităților naționale la acea vreme. Prin plângere, aceasta afirma că statul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin articolul 2 al Convenției, aceea de a proteja dreptul la viață al fiecărei persoane, încălcându-l sub aspect procedural.

Deși Guvernul a încercat motivarea respingerii plângerii, invocând o lipsă de competență ratione temporis și o lipsă a statutului de victimă al reclamantei, Curtea a declarat admisibilă plângerea.

Ținând cont de faptul că încă nu se cunoștea cine l-a ucis pe soțul reclamantei, Curtea a decis că aceasta nu a beneficiat de o anchetă efectivă și că articolul 2 al Convenției a fost încălcat, acordându-i acesteia 15.000 EUR cu titlu de daune morale și 500 EUR pentru cheltuielile de judecată.

CONCLUZII ȘI PROPUNERE DE LEGE FERENDA

Concluzii

Drumul de la Codul lui Hammurabi la instrumentele moderne de protecție a drepturilor omului, precum Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, a fost unul lung și plin de obstacole. Însă, finalitatea acestui drum, o finalitate temporară, pentru că sfera de protecție a drepturilor continuă să fie lărgită, este una mulțumitoare. În secolul XXI, putem afirma că drepturile și libertățile noastre se bucură de o protecție reală.

Fundamentul protecției drepturilor și libertăților umane este reprezentat de respectarea dreptului la viață al fiecărei persoane. Acest drept este protejat de reglementările internaționale, care sunt garanții suplimentare ce vin în completarea dreptului intern, acesta din urmă având rolul cel mai important în promovarea și asigurarea lui.

Dreptul la viață nu trebuie privit doar în invidualitatea sa, ci și ca o condiție sine qua non a exercitării celorlalte drepturi, deoarece el influențează în mod direct drepturile civile, politice, economice, sociale sau culturale.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului este cel mai important instrument de protecție a dreptului la viață pe plan internațional, deoarece este singurul care oferă posibilitatea de a consacra un recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Conform articolului 34, Curtea poate fi sesizată cu o cerere individuală „de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale”. Astfel, cei care consideră că protecția dreptului la viață, consacrată de articolul 2 al Convenției, nu a fost realizată pe plan intern, pot apela la instanța europeană.

Articolul 2, prima teză, se numără printre articolele primordiale ale Convenției, el consacrând una din valorile fundamentale ale acesteia. Acesta nu trebuie înțeles în sens restrâns, formularea „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege” nu atrage obligația statului numai la a nu provoca moartea unei persoane în mod intenționat, ci și la luarea unor măsuri necesare protejării cetățenilor săi. Obligațiile statului sunt diverse, după cum rezultă și din studiile de caz mai sus prezentate, în care s-a constatat că statul este obligat să impună spitalelor, atât publice cât și private, adoptarea de măsuri care să asigure protecția bolnavilor săi și că o anchetă efectivă presupune stabilirea completă a împrejurărilor cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a vinovaților.

Din cauza Baldovin împotriva României a rezultat că legislația națională permitea instituțiilor de medicină legală să emită avize care să eludeze cererile autorităților judecătorești și să refuze astfel să coopereze cu ele de fiecare dată când se impunea acest lucru. Acest fapt nu este în concordanță cu principala datorie a statului de a garanta dreptul la viață prin instituirea unui cadru juridic și administrativ eficient, care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se află sub răspunderea personalului medical.

Tot din articolul 2 a rezultat în această speță obligația procedurală a statului de a impune autorităților naționale luarea de măsuri pentru a obține probe care să ofere un raport complet și precis privind faptele și o analiză obiectivă a constatărilor clinice, mai ales a cauzei decesului.

O singura cauză din care au rezultat trei obligații ale statului: să impună spitalelor măsuri corespunzătoare protecției bolnavilor, să asigure un cadru juridic și administrativ eficient în ceea ce privește stabilirea cauzei unui deces și obligația de a oferi un raport apropriat al constatărilor clinice, la care se adaugă obligația de a depune toate eforturile posibile pentru a trage la răspundere penală pe autorul unui omor, după cum rezultă din cauza Cătălina Filip împotriva României.

Exemplele ce sprijină afirmația că obligațiile statului legate de asigurarea protecției dreptului la viață sunt numeroase, o examinare, chiar și sumară, a jurisprudenței CEDO arătând acest lucru.

Nu trebuie uitat că această protecție europeană vine în completarea celei interne. România protejează drepturile persoanelor garantate de Constituție, de legi interne sau tratate internaționale la care este parte. Constituția prevede în articolul 11 că tratatele internaționale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, și în articolul 20 că în caz de neconcordanță între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, afară de cazul în care prevederile Constituției sau ale legilor interne sunt mai favorabile. Dispozițiile constituționale și penale românești apără și sprijină dreptul la viață. De câte ori se consideră că dreptul la viață a fost încălcat există calea unei plângeri sau unei alte acțiuni.

Nu are importanță dacă persoana este sănătoasă sau bolnavă, tânără sau în vârstă, bărbat sau femeie. Pe parcursul întregii vieți, omului îi este garantat acest drept, după cum reiese din articolul 22 al Constituției.

Dreptul penal apără viața ca un bun social, ca o condiție pentru existența societății în sine. Cetățenilor le este pretins de către stat să își să respecte reciproc viața și să se abțină de la faptele ce ar aduce atingere acestei valori primordiale, pentru că doar astfel se pot proteja interesele vitale ale societății.

Propunere de lege ferenda

După cum se poate observa în capitolul al patrulea al lucrării, în secțiunea dedicată problemei dreptului la viață al fetusului, faptul că termenul de „viață” nu este definit a condus la nașterea a numeroase controverse în cauze ce țineau de întreruperea voluntară a sarcinii, de combaterea sacrificării fătului pentru a salva viața mamei sau de întreruperea sarcinii care nu era determinată de motive de sănătate.

Declarația Universală a Drepturilor Omului precizează în articolul 3 că „orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”. Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice precizează în articolul 6 că „dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie să fie protejat de lege. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa”. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în aceeași manieră, precizează în articolul 2 că „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”. Viața însă nu e definită în nici un astfel de document. Lipsa unei definiții juridice a vieții duce la interpretări și incertitudini asupra protecției dreptului la viață, acesta fiind un lucru anormal, ținând cont de importanța acestuia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că punctul de plecare al dreptului la viață ține de marja de apreciere a statelor, evitând astfel să se amestece în dezbaterea legată de determinarea a ceea ce este o persoană și când începe dreptul la viață.

Poziția prudentă a tuturor în privința acestei probleme este una justificată într-o oarecare măsură, implicațiile acesteia nefiind doar juridice, ci și religioase, Biserica condamnând avortul, filosofice și bioetice.

Este cert că sunt necesare propuneri de lege ferenda complementare la nivel internațional în vederea determinării limitei inferioare a dreptului la viață, cel mai adecvat fiind, în opinia mea, un nou protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referior la articolul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta nu poate fi interpretat ca recunoscând fetusului un drept la viață cu caracter absolut, deoarece viața acestuia este strâns conectată de viața femeii care îl poartă, și nu poate fi privită individual.

Expresia „orice persoană”, folosită în mai multe articole ale Convenției, nu se poate aplica anterior nașterii, copilul ce urmează a se naște nefiind o persoană în sensul general al termenului și în contextul în care este folosit în dispoziția convențională.

Noul Cod Penal al României prevede în articolul 201, alin.7 că nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii. Acest lucru nu exclude o protecție a dreptului de a se naște al fetusului, ci reprezintă doar o autonomie de voință a femeii însărcinate, o libertate de a dispune de corpul său, întreruperea cursului sarcinii săvârșită în orice alte condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, fiind infracțiune, conform aceluiași articol 201, alin. 2. Această soluție, adoptată de legiuitorul roman, pune capăt controverselor și interpretărilor legate de dreptul femeii însărcinate de a avorta. O soluție asemănătoare ar trebui adoptată și la nivel european, excluzându-se astfel sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu cereri ce au la bază interzicerea avortului.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI, TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:

ADRIAN, Bogdan, Drepturile omului. Instrumente și mecanisme naționale, Ed. Universitaria, Craiova, 2005.

ADRIAN, Bogdan, Drepturile omului. Instrumente și mecanisme internaționale, Ed. Universitaria, Craiova, 2005.

ANDRONE, Nae, Ghid privind legislația și uzanțele Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, București, 2004.

ASOCIAȚIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ÎN ROMÂNIA – COMITETUL HELSINKI, Ghidul avocatului de drepturile omului, Institutul Român pentru drepturile omului, București, 2009.

ASOCIAȚIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ÎN ROMÂNIA – COMITETUL HELSINKI, Manualul Drepturilor Omului, Institutul Român pentru drepturile omului, București, 2008.

AURESCU, Bogdan, Sistemul jurisdicțiilor internaționale, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

BEȘTELIU, Raluca Miga, Drept internațional, Ed. All, București, 1998.

BOROI, Alexandru, Infracțiuni contra vieții, Ed. Național, 1996.

BUERGENTHAL, Thomas, Dreptul Internațional al drepturilor omului, Ed. All, București, 1996.

CENTRUL DE INFORMARE O.N.U., Organizația Națiunilor Unite și Drepturile Omului, București, 1973.

CLOȘCA, Ionel, Dicționar de Drept Internațional Public, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

COMISIA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI PENTRU UNESCO, Educația în bioetică și drepturile omului în România, București, 2006.

CONSTANTINESCU, Mihai, IORGOVAN, Antonie, MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004.

CONSILIUL EUROPEI, Curtea Europeană a drepturilor omului în 50 de întrebări, Strasbourg, iulie 2012.

CONSILIUL EUROPEI, CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, Ghid practic cu privire la admisibilitate, traducerea: Direcția Agent Guvernamental, Ministerul Afacerilor Externe, România, decembrie 2011.

CREȚU, Vasile, Drept Internațional Public, Ediția a IV-a, Ed. Fundației de Mâine, București, 2006.

CURPĂN, Vasile Sorin, Tratat de drept constituțional, vol. II, Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2011.

DABU, Valerică, Drept constituțional și instituții politice, Ediția IV, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA, București, 2005.

GEAMĂNU, Grigore, Dreptul Internațional Penal și infracțiunile internaționale, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1997.

KOESTLER Arthur, CAMUS, Albert, Reflecții asupra pedepsei cu moartea, Ed. Humanitas, București, 2008.

KOURFF, Douwe, The right to life. A guide to the implementation of Article 2 of the European Convention on human rights, Council of Europe, Belgium, 2006.

MENTAL DISBILITY ADVOCACY CENTER, Materiale training pentru avocați și organizații neguvernamentale despre Convenția Europeană a Drepturilor Omului și drepturile persoanelor cu probleme de sănătate mintală și/sau tulburări de dezvoltare, Consiliul Europei, 2002.

MOLCUȚ, Emil, CERNEA, Emil, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

MURARU, Ioan, IANCU, Gheorghe, Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale, partea 1, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992.

MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituțional și instituții politice, ediția a IX-a, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 13, Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

NĂSTASE, Adrian, Drept Internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1991.

ONCESCU, Iulian, STANCIU, Ion, PLOPEANU, Emanuel, Texte și documente privind istoria modernă a românilor (1774 – 1866), vol. I, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009.

PHARE CEDO, Aspecte de drept penal ale Convenției europene a drepturilor omului, București, 2008.

PIVNICERU, Maria Mona, Răspunderea penală în dreptul internațional, Ed. Polirom, Iași, 1999.

PREDESCU, Ovidiu, Convenția europeană a drepturilor omului și implicațiile ei asupra dreptului penal român, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

ROBERTSON, David, A dictionary of human rights, Ed. Europa Publications. Taylor and Francis Group, London and New York, 2004.

STANCU, Emilian, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

UDROIU, Mihail, Fișe de drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

UGLEAN, Gheorghe, Drept Constituțional și instituții politice, Ediția a IV-a, Ed. Fundației România de mâine, București, 2007.

UNITED NATIONS DEPARTMENT OF PUBLIC INFORMATION, Universal Declaration of Human Rights, 60th Anniversary. Special edition. 1948 – 2008, New York, November, 2007.

VOICU, Marin, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Organizare. Funcționare. Procedură. Jurisprudență. Modele de formulare pentru sesizarea Curții, Ed. Juridică, București, 2000.

ZLĂTESCU – MOROIANU, Irina, Drepturile omului – Un sistem in evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2008.

ARTICOLE DIN REVISTE DE SPECIALITATE:

BONTEA, Oleg, Istoricul apariției Ligii Națiunilor și a Organizației Națiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr.3, Ed. Elan Tipograf, Chișinău, 2012.

CIOBOTĂ, Eugen, Evoluția conceptului de drepturile omului, în „Drept – Annales Universitatis Apulensis”, Series jurisprudență, nr. 10, Alba Iulia, 2007.

GLENDON, Mary Ann, The Rule of Law in the Universal Declaration of Human Rights, în „Northwestern Journal of International Human Rights”, Volume 2, Issue 1, Article 5, Chicago, Spring 2004.

NEAMȚU, Elena Ancuța, Sistemul european de protecție a drepturilor omului, în „Analele Universității Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, Seria Științe juridice, Nr. 1/2008.

NIEMESCH, Mihail, Factors of law configuration and their reflection in the national legislation and jurisprudence, în „Analele Universității Titu Maiorescu”, Drept, Serie nouă, anul XIV, Număr special, ed, Hamangiu, București, 2015.

OTOVESCU – FRĂSIE, Cristina, BĂNDOIU, Andreea, Respectarea dreptului la viață versus eutanasie, în „Revista română de bioetică”, Vol. 7, nr. 2, Aprilie-Iunie, Iași, 2009.

PAVEL, Nicolae, De la procesul echitabil la dreptul la un proces echitabil, în „Studii de drept românesc”, Serie nouă, nr. 1, Iași, 2009.

RĂDUCANU, Ruxandra, Protejarea dreptului la viață – drept fundamental al omului – prin normele penale, în „Drept – Annales Universitatis Apulensis”, Series jurisprudență, nr. 10, Alba Iulia, 2007.

STANCEA, Isabela, Drepturile omului în documente ale Organizației Națiunilor Unite, în „Drepturile Omului”, anul XXIV, nr. 1, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2014.

ZLĂTESCU – MOROIANU, Irina, Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în „Drepturile Omului”, anul XXIII, nr. 2, Institutul Român pentru drepturile omului, București, 2013.

LEGISLAȚIE:

Constituția României din 1923.

Constituția României din 1991.

Constituția României din 1991, revizuită în 2003.

Convenția contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984).

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950).

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).

Noul Cod Penal al României, 2014.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966).

SURSE WEB:

Home

http://hudoc.echr.coe.int

http://jurisprudentacedo.com

http://www.mae.ro