Consideratii Privind Constitutia Europeana

Considerații privind Constituția Europeană

CUPRINS

Considerații privind Constituția Europeană

Introducere

Capitolul I

Apariția comunităților europene

I.1. Comunitățile europene

I.1.1. Tratatul de la Paris. Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și oțelului

I.1.2. Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom, CEEA)

I.1.3. Tratatul de fuziune

I.1.4. Actul Unic European

I.1.5. Extinderea de state membre

I.2. Uniunea Europeană

I.2.1. Tratatul de la Maastricht

I.2.2. Tratatul de la Amsterdam

I.2.3. Tratatul de la Nisa

I.2.4. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa

I.2.5. Tratatul de la Lisabona

I.2.6. Extinderea Uniunii Europene

I.3. Politica externă și de securitate comună (P.E.S.C

I.3.1. Instrumentele juridice ale P.E.S.C

I.3.2. Politica comună de securitate și apărare (P.C.S.A.) – componentă a P.E.S.C

I.3.3. Instituțiile și organele P.E.S.C

I.3.4. Limitele P.E.S.C

I.4. Cel de al treilea pilon – J.A.I

I.4.1. Cadru general

I.4.2. Instrumentele juridice ale J.A.I

I.4.3. Instituțiile și organele J.A.I

I.4.4. Integrarea sistemului Schengen în Tratat

Capitolul II

Procesul de adoptare a Constituției Europene

II.1. Convenția Europeană

II.1.1. Prima Convenție pentru Carta drepturilor fundamentale

II.1.2. Desfășurarea acesteia

II.1.3. Rezultatele ei

II.1.4. Membrii Convenției

II.1.5. Reprezentarea intereselor Convenției

II.2. Proiectul de Constituție așa cum a rezultat el la încheierea CIG din anul 2003

II.2.1. Disensiunile

II.2.2. Compromisul final de la 17 și 18 iunie 2004

II.2.3. Proiecte concurente pentru Europa în dezbaterea Convenției

II.2.3.1. Proiectul federalist

II.2.3.2. Proiectul funcționalist

II.2.3.3. Proiectul interguvernamental

II.2.3.4. Proiectul suveranist

Capitolul III

Cadrul general al Constituției Uniunii Europene

III.1. Adoptarea și semnarea Constituției

III.2. Unele obstacole și controverse

III.3. Cadrul general al Constituției

III.3.1. Consemnarea clară și precisă a valorilor europene și a obiectivelor Uniunii Europene

III.3.2. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene

III.3.3. Funcționarea Uniunii Europene și politicile comunitare

III.3.4. Unele caracteristici și particularități

III.4. Definirea politicilor comune în Constituția Uniunii Europene. Cadrul general și principiile

Capitolul IV

De la Tratatul Constituțional la Tratatul de reformă. Reflecții la debutul unei noi Conferințe interguvernamentale a UE – Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Introducere

La momentul actual, Uniunea Europeană prezintă elementele unui impas politic, ale unei crize a reperelor, a principiilor, a lipsei de coordonare și de voință politică a liderilor ei. Conceptul „crizei” sau „impasului” nu este unul extrem pentru că nu îi conferim conotații fataliste. Din contră, identificăm la nivelul acestei crize iminența unei turnuri fundamentale, a regândirii profunde a identității, priorităților și direcțiilor esențiale ale Uniunii Europene ca uniune a statelor și uniune a cetățenilor.

Uniunea Europeană are nevoie de o reformă mult mai profundă decât reforma instituțiilor și a modului său de funcționare, acestea fiind doar exigențele inițiale ale complexului proiect al Constituției Europene. Este vorba de o reformă chiar la nivelul proiectului său politic, pornind de la o reconciliere, o balanță echitabilă și stabilă a celor două dimensiuni fundamentale ale Uniunii, aceea politică și aceea economică. Constituția Europeană nu este, nicidecum, panaceul acestor dezechilibre și nici nu poate combate o maladie cauzată de ciocnirea de orgolii naționale, ambiții și priorități diferite.

Ratificarea ei este însă primul pas, o etapă esențială și totodată o modalitate de a testa ce, cum și cât înțeleg cetățenii europeni din apartenența lor la Uniune. Este o probă necesară indiferent de riscurile pe care le implică, cu atât mai mult cu cât Constituția Europeană oferă o direcție, anumite repere și reflectă cel mai bine compromisul diversității Uniunii în unitatea ei.

De aceea, pornind, de la o serie de scenarii și alternative pentru depășirea actualului impas constituțional, vom încerca să prezentăm avantajele continuării procesului de ratificare, după anunțata perioadă de reflecție care ar trebui să se soldeze cu o nouă dinamică a campaniei pro- constituționale. Am făcut apel la mai multe tipuri de argumente în favoarea continuării ratificării: 1. argumentul pragmatic al salvării documentului în integralitatea lui evitând astfel riscul inconsistenței unui „puzzle” constituțional; 2. argumentul politic legat de necesitatea combaterii deficitului de democrație care caracterizează raportul din Uniune și cetățenii ei; 3. argumentul legal al conformității cu Declarația 30 (IV-443 din Protocoale si anexe) care prevede continuarea procesului.

Capitolul I

Apariția comunităților europene

I.1. Comunitățile europene

I.1.1. Tratatul de la Paris. Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și oțelului

Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a lăsat în urma sa, o Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize politice și divizată prin „Cortina de Fier" în două blocuri: Est și Vest. Totuși, această distrugere și divizare nu putea să rămână fără urmări. Este momentul în care se constatau efectele eșecului controlului colectiv al beneficiilor revoluției industriale, care a degenerat în înarmare și în producție militară, dincolo de nevoile imediate de apărare, riscurile manipulării și îndoctrinării maselor și limitele Statului-Națiune, care a alunecat în imperialism și în naționalism agresiv. Astfel, după eșecul Ligii Națiunilor, în 1945 se creează Organizația Națiunilor Unite, urmată de alte organizații cu vocație mondială: Fondul Monetar Internațional (1946), Banca Mondială (1946), Carta de la Havana (Carta Internațională a Comerțului, 1946), Acordul General al Tarifelor și Schimburilor (GATT, 1946).

Aceste inițiative, la nivel internațional, se doreau a fi stâlpii unei noi ordini mondiale care să nu mai permită repetarea tragediilor celor două războaie mondiale, mai ales că, pentru mulți politicieni, apropierea unui nou război mondial care să opună sistemul comunist celui capitalist, părea inevitabilă.

Cum ambele războaie mondiale își avuseseră punctul de pornire în Vechiul Continent, pacificarea sa durabilă era o țintă pe care cancelariile lumii o doreau atinsă, nu numai rapid dar și durabil. Principala problemă care apărea pentru blocul Occidental era aceea a reintegrării și reconstruirii Republicii Federale Germania – stat de primă mărime aproape în orice perioadă istorică, în pofida faptului că fusese înfrânt în războiul abia încheiat și împărțit în zone de influență. Dar, această opțiune fusese utilizată și după Primul Război Mondial când investițiile, în special cele americane, au făcut Germania să își revină economic și militar, însă rezultatul nu fusese decât o altă tragedie. Parisul eră, de altfel/ cel mai sceptic în ceea ce privește o reconstrucție a vecinului său. Nu este de mirare atunci că soluția a venit chiar din partea oamenilor politici francezi, respectiv a lui Jean Monnet – comisar general al planului de reconstrucție în Franța, cel care a avut inițiativa și a furnizat expertiza tehnică și administrativă – și a lui Robert Schuman – ministrul francez de externe, care a fost promotorul politic al ideii.

La data de 9 mai 1950, Schuman avea să-și asume, într-o conferința de presă, responsabilitatea politică asupra declarației „Schuman", precizând că proiectul propus reprezintă primul păs în realizarea unei Europe unite, având în centru reconcilierea franco-germană.

„Planul Schuman" avea ca principală direcție punerea sub controlul unei instituții independente a producției de cărbune și oțel, domeniu ales datorită ponderii economice a lui în Europa, dar și pentru că interesele din aceste sectoare au determinat, în mod semnificativ, izbucnirea celor două războaie mondiale, în 1914 și 1939.

Planul prezentat de ministrul francez și acceptat de partea germană a atras atenția și altor state, ajungându-se astfel, ca 6 țări Occidentale să își pună semnătura, la 18 aprilie 1951, pe Tratatul de la Paris de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acestea au fost: Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Tratatul CECO a intrat în vigoare la 27 iulie 1952, el fiind valabil pe o perioadă de 50 de ani, astfel încât CECO și-a încetat existența la 23 iulie 2002, iar statele membre nu au hotărât prelungirea acestuia.

Conform prevederilor Tratatului CECO au fost create patru institutii:

– înalta Autoritate federală, formată din nouă membri desemnați de guvernele statelor membre, învestită cu independență și autoritate legală; înalta Autoritate a dispărut în anul 1967, fiind asimilată de Comisia Europeană, unde activitatea este împărțită pe directorate generale;

– Consiliul de Miniștri, reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse;

– Adunarea Comună, formată din deputați ai parlamentelor din statele membre;

– Curtea de Justiție, alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica și interpreta dispozițiile Tratatului.

I.1.2. Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom, CEEA)

Succesul înregistrat de crearea CECO a dus la un val de optimism printre promotorii ideii de integrare accelerată europeană. în cadrul acestui optimism, ei au înaintat și alte proiecte, precum cel semnat la 27 mai 1952 la Paris privind instituirea Comunității Europene de Apărare (CEA). Un an mai târziu, la 9 martie 1953, Adunarea generală a GEGO a elaborat și prezentat reprezentanților guvernelor statelor membre proiectul Tratatului de instituire a Comunității Politice Europene (CPE).

Aceste inițiative nu vor rezista, însă, testului practicii, Franța respingând la 30 august 1954, printr-un vot procedural, Tratatul CEA, iar proiectul CPE este lăsat în nelucrare. Era evident că, o integrare la nivel politic sau militar, la așa de puțini ani di^pă cel de-al doilea război mondial și antagonismele stârnite de ei, era o misiune imposibil de impus populației țărilor occidentale. Trebuia să se revină la perspectiva economică și să se renunțe la cea politică. Astfel, statele BENELUX avansează propunerea pentru începerea negocierilor vizând extinderea integrării în două noi sectoare. Rezultatul îl va constitui, în 1957, semnarea la Roma, de către statele membre CECO, a tratatelor care pun bazele Comunității Economice Europene (CEE) și Euratom (CEEA). Ratificate în același an, ele vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Euratom a apărut pe fondul amplelor dezbateri ale vremii în legătură cu utilizarea, în domeniul civil, a tehnologiei atomice, într-o lume zguduită de exemplul utilizării celor două bombe atomice în Japonia, un astfel de subiect era deosebit de delicat, mai ales din perspectiva participării la un program cu implicații atomice a inamicului de până mai ieri, Germania. Soluția reprezentată de Euratom a fost fiabilă, ducând la dezvoltarea rapidă a industriei nucleare a „Celor șase". în domeniul comercial, Tratatul a favorizat exploatarea în comun a mijloacelor statelor și întreprinderilor vizate, și s-a prevăzut un schimb de informații și un sistem original de brevete de invenție.

Al treilea Tratat, cel ce a pus bazele Comunității Economice Europene, care este văzut de mulți ca fiind adevăratul trunchi al construcției comunitare, urmărește, cu precădere, expansiunea comercială internațională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-germane. în mod concret, principiile Comunității Economice Europene, conform art. 3 al Tratatului de la Roma instituind CEE, au fost următoarele:

– eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, precum și toate celelalte măsuri de efect echivalent;

– stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune Mă de statele ter te;

– abolirea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

– instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii;

– instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor;

– stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurență pe piața comună;

– aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre și prevenirea dezechilibrelor în balanțele de plați;

– apropierea legislațiilor naționale, care să asigure funcționarea pieței comune;

– crearea unui Fond Social European, în vederea creșterii oportunităților de muncă ale muncitorilor și a ridicării nivelului lor de viată;

– instituirea unei Bănci Europene de Investiții, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunității prin crearea unor noi resurse;

– asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări, în vederea creșterii schimburilor și a continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică și socială.

În ceea ce privește sistemul instituțional al celor două comunități, se observă diminuarea caracterului supranațional. Astfel, înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie care, deși reprezintă tot interesul Comunității, și-a pierdut caracterul dominant supranațional. în schimb, celelalte trei instituții – Consiliul (de miniștrii), Parlamentul (Adunarea) și Curtea de Justiție – își mențin caracterul și în mare parte atribuțiile.

I.1.3. Tratatul de fuziune

În anul 1958, generalul Charles de Gaulle a relansat ideea unei Uniuni politice, iar la 2 noiembrie 1961, o Comisie prezidată de Cluistian Fouchet a întocmit un prim proiect (Planul Fouchel î), respins, și mai apoi un al doilea proiect, ia 18 ianuarie 1962, de asemenea respins de „Cei 6" (Planul Fouchet ÎI).

Date fiind noile eșecuri de dezvoltare a integrării în domeniu! politic, sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcții principale:

– integrarea comunitară prin aprofundarea mijloacelor de acțiune europene la nivelul celor trei Comunități;

extinderea comunitară, prin creșterea numărului de țări membre ale proiectului european.

în sensul primului aspect, apare și Tratatul de fuziune de îa Bruxelles din 8 aprilie 1965 care a venit pe fondul marginalizării CECO care, deși a jucat un rol important în perioada anterioară, a început să fie concurată de creșterea producției petroliere și afectată de criza siderurgică. De asemenea, față de CEEA (Euratom), începând din mai 1958, guvernul francez a început să dea dovadă de o atitudine de neîncredere. Astfel, s-a ajuns la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei Comunități, CEE fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două, doar organizații de strictă specializare.

I.1.4. Actul Unic European

Dezvoltarea integrării a întrat într-o epocă a pașilor mărunți după marile dezvoltări ale anilor '50- 60. Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris și Roma a avut loc după aproape treizeci de ani, prin Actul Unic European (AUE), semnat la Luxemburg și Ilaga, la 17 februarie 1986, respectiv, la 28 februarie 1986, și care a intrat în vigoare la I iulie 1987.

Noul Tratat, prevedea în preambulul său, transformarea relațiilor statelor membre într-o Uniune Europeană. în legătură cu aceasta, se arată în ari. 1: „Comunitățile Europene suni fondate pe Tratatele instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca și pe tratatele și adele subsecvente care le-au modificat sau completat".

AUE a avut ca obiectiv finalizarea așa-mimitei piele interne, definită ca o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.

O altă schimbare adusă la nivelul dreptului comunitar primar adusă de A UE,ce va influenta toată constructia comunitară ulterioară, este promovarea principiului „subsidiarității. Aceasta înseamnă că, nicio hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul „guvernului" european.

I.1.5. Extinderea de state membre

Cea de-a doua direcție de dezvoltare a construcției comunitare a fost aceea a creșterii numărului de state membre. In acest sens, după adoptarea de către statele membre a unei poziții comune, în 1970, negocierile cu statele candidate la aderare (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca și Norvegia) s-au putut deschide. Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui tratat de aderare. Norvegia a decis să nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte 3 state devin membre, începând cu 1 ianuarie 1973, ale unei

Comunități confruntate, din toamna aceluiași an, cu primul șoc petrolier.

Prin semnarea Tratatului de aderare, în 1981, dintre Grecia și Comunități, numărul statelor membre se ridică la 10, pentru ca, în 1986, acestea să fie în număr de 12 (prin aderarea Spaniei și Portugaliei).

I.2. Uniunea Europeană

I.2.1. Tratatul de la Maastricht

După cum am arătat deja, A UE a adus un nou avânt în dezvoltarea construcției comunitare și pregătea noi perspective pentru aceasta. Totuși, pe plan internațional, a apărut 'un eveniment care a dat peste cap orice previziune făcută în anii "80: căderea comunismului în țările Europei de Est. Acesta a dus la mutații fundamentale pe scena mondială, precum și la noi planuri de dezvoltare. In acest context, apare Tratatul de Ia Maastricht, caracterizat pe bună dreptate de către oamenii politici ai momentului, ca fiind unul dintre cele mai importante creații ale celei de-a dona jumătăți a secolului XX. Tratatul – care cuprinde, pe lângă textul propriu-zis, 17 protocoale și 33 de declarații – a fost semnat la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Noul Tratat a adus pe o nouă formă a construcției comunitare, Uniunea Europeană, în cadrul căreia se pot distinge trei „piloni":

– primul, comunitar, pune accentul pe recunoașterea principiului subsidiarității (articolul 3 B), pe crearea unei cetățenii europene (articolul 8 până la 8E) și stabilirea unei Uniuni Economice și Monetare articolele 102A-109M), pe unele domenii ele competență (perfecționare profesională, cultură, protecția consumatorului ele.) (articolul 126 și următoarele) și pe întărirea controlului exercitat de Parlament (articolul 137 până la 137E; 158 și 189B);

– al doilea, interguvernainental, se referă Ia „dispozițiile cu privire la Politica Externă și de Securitate Comună" (PESC) (titlul 5 cu articolele J 1 până la f 11);

– al treilea – justiție și Afaceri Interne (JAI) (articolul K până la K9) – consolidează procedurile existente privitoare la poliție și justiție, pentru a permite libera circulație a persoanelor, prevăzută în AUE și reiterată în Convenția de la Schengen. Cooperarea instaurată se referă atât la politica în domeniul dreptului de azil și imigrare, cât și la mijloacele de luptă împotriva terorismului, criminalității și traficului de droguri.

Obiectivul major al Uniunii era acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor. In realizarea acestuia se urmărea, în mod special:

– trecerea de Ia Piața Unică Ia o Uniune Economică și Monetară, inclusiv trecerea la o monedă unică;

– întărirea protecției drepturilor și intereselor resorlisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

– dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiției și afacerilor interne (J AI), garantându-se siguranța și securitatea popoarelor în condițiile liberei circulații a persoanelor.

Schimbările aduse de tratat sunt mult mai profunde decât apariția propriu-zisă a Uniunii. Astfel, organizația numită acum „Comunitatea Europeana", a căpătat prin intermediul Tratatului de la Maaslricht, noi competențe în domeniile culturii, rețelelor transeuropene și industriei. Era vorba de domenii în care CEE a avut atribuții și înainte de 1993, dar pentru care au lipsit atribuiri clare de competentă. Domeniilor sănătății și al protecției consumatorului le-au fost consacrate titluri distincte. A fost, de asemenea, introdus un nou titlu privind cooperarea pentru dezvoltare (Titlul XVII), care a inclus acest domeniu în politicile comunitare. Această politică urmărește dezvoltarea economică și socială durabilă a statelor în curs de dezvoltare, integrarea progresivă a țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială și combaterea sărăciei în aceste țări.

Esențială a fost însă, crearea unei Uniuni Economice și Monetare prin introducerea unor politici economice strâns coordonate, prin prevederi bugetare, prin stabilirea irevocabilă a unor cursuri de schimb, în vederea introducerii monedei unice Euro, prin stabilirea și implementarea unor politici unitare privind moneda și cursul de schimb, orientate spre asigurarea stabilității prețurilor și, nu în ultimul rând, prin întemeierea Băncii Centrale Europene (BCE) și a unui Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC).

Tratatul de la Maastricht a mai creat, prin Titlurile V și VI, bazele pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), precum și pentru cooperarea statelor membre în domeniul justiției și al internelor.

Nu trebuie uitat, relativ la marile noutăți aduse de Tratat, și aceea a introducerii conceptului de „cetățenie europeană''.

I.2.2. Tratatul de la Amsterdam

Situația pe plan internațional evolua în mod rapid, Ia fel cu aceea din interiorul nou-createi Uniuni Europene. Statele din Est își îndreaptau aspirațiile lor către o aderare la Uniune, pe când aceasta cunoștea o creștere accentuată a nivelului comunitar de reglementare, atât printr-o legislație europeană din ce în ce mai largă, cât și prin deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene. Din aceste motive, a devenit necesară o nouă reglementare la nivelul de bază al dreptului comunitar, ce s-a concretizat în

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997. Prin acest nou document s-a ajuns la o simplificare și codificare a tratatelor, o politică mai coerentă și mai eficientă în domeniul extern, în plus se face trimitere la raporturile Uniunii Europene cu cetățenii proprii, la libertatea, securitatea și justiția la nivelul Uniunii Europene etc.. Intrarea în vigoare a Tratatului a avut loc la 1 mai 1999.

Patru au fost obiectivele majore ale Tratatului de la Amsterdam, și anume:

– Situarea drepturilor cetățenilor și problema locurilor de muncă în „inima" Uniunii;

– Suprimarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a persoanelor și întărirea securității;

– Să permită Europei ca vocea ei să fie mai bine auzită, în problemele omenirii;

– Să facă mai eficace arhitectura institutională a Uniunii, în perspectiva noii extinderi care se apropia.

I.2.3. Tratatul de la Nisa

Tratatul analizat mai sus (Tratatul de la Amsterdam) prevedea și organizarea unei conferințe a reprezentanților guvernelor statelor membre pentru revizuirea componenței și funcționării institutiilor, cu un an înainte ca numărul membrilor UE să trea- că de douăzeci. In acest sens, semnarea Tratatului de la Nisa la 26 februarie 2001 a marcat încheierea Conferinței interguvernamentale, deschisă la 14 februarie 2000.

Ratificarea Tratatului a fosl destul de anevoioasă, el fiind respins într-o primă consultare populară (referendum) de către irlandezi. O astfel de problemă apăruse anterior și în cazul Tratatului de la Maastricht când, în cauză a fosl Danemarca. Astfel se face că, Tratatul a intrai în vigoare abia la 1 februarie 2003, totuși la timp pentru a reglementa o Uniune care peste cca. un an avea să primească alte 10 noi state.

Modificările instituționale aduse prin Tratatul de la Nisa au privit, în principal, extinderea principiului majorității calificate, numirea și rolul Președintelui Comisiei, precum și repartizarea competențelor între Curte și Tribunalul de Primă Instanță (denumit, în prezent „Tribunalul", conform modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009).

Numărul maxim al membrilor Parlamentului European a fost fixat, începând cu ] februarie 2003, la 732 față de 700, câți fuseseră anterior aceslei date.

în Tratat a fost de asemenea, introdus un nou titlu privind colaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic, financiar și tehnic.

Competența Comunității Europene de a încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune a fost extinsă și asupra domeniului serviciilor, și asupra unor aspecte economice ale proprietății intelectuale.

I.2.4. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa

Succesiunea unor documente importante precum AUH, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam și cel de la Nisa, cu o frecvență medie de odată la cinci ani, precum și dublarea numărului de membri ai Uniunii în numai 10 ani, a adus un nou sentiment de euforie pentru cei care sprijineau apariția unei structuri cât mai integrale la nivel european. Pe acest fond a apărut inițiativa creării unui nou document juridic comunitar fundamenta!, care să simplifice legislația primară existentă până ia el, precum și să împingă Uniunea către o integrare mai accentuată. Ea a căpătat forma Tratatului, instituind o Constituție pentru Europa sau, cum a fost cunoscut în limbaj popular, „Constituția europeana".

Crearea unui document de o importantă atât de mare a necesitat un proces complicat, al cărui start l-a constituit Declarația de Ia Lăeken care a pus bazele unei Convenții în cadrul căreia să se dezbată documentul.

Convenția, după îndelungi dezbateri, a prezentat președintelui Consiliului European la Roma, la 18 iulie 2003, proiectul de Constituție a UE. Acesta a fost aprobat în 2004 de o Conferință lnlerguvernamentală, convocată în acest scop.

Semnat la Roma, în toamna lui 2004, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa a intrat în procesul de ratificare, proces care s-a poticnit rapid în Franța și Olanda în primăvara anului 2005. în pofida unor încercări de deblocare a procesului, el a fost până la urmă abandonat in favoarea soluției reprezentate de Tratatul de la. Lisabona.

I.2.5. Tratatul de la Lisabona

Anii 2005-2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvare în ceea ce privește problema Constituției Europene. Abia în a doua parte a anului 2007 s-a ajuns Ia o soluție de compromis pe care, factorii de decizie comunitari au sperat-o viabilă. Ea s-a concretizat în apariția unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sau Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de șefii de state și de guverne pe 13 decembrie 2007. Noul Tratai este clădit în general pe conținutul Constituției Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate și, în primul rând, titlul de „Constituție", care speria populația europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea.

Noul document se spera că va intra în vigoare la 1 ianuarie 2.009, după ratificarea sa de către toți cei 27 de membri ai Uniunii, însă, dat fiind faptul că a apărut o nouă opoziție din partea populației irlandeze, exprimată în respingerea sa într-un prim referendum, a trebuit să se aștepte sfârșitul anului 2009 și un al doilea referendum irlandez pentru ca acesta să intre în vigoare, lucru ce s-a petrecut pe 1 decembrie 2009.

I.2.6. Extinderea Uniunii Europene

Uniunea Europeană a cunoscut, ca și în cazul Comunităților Europene, un proces de extindere a numărului de membri. Astfel, tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu, din 24-25 iunie 1994.

Poporul norvegian a respins aderarea, pentru a 2-a oară prin referendum, cu o majoritate de 52,2%, la 28 noiembrie 1994; astfel, doar 3 state au devenit membre ale UE, începând cu 1 ianuarie 1995'.

Următorul val al aderării a trebuit să aștepte 10 ani, concretizându-se în mai 2004 și fiind format din următoarele state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Lituania și Letonia.

Ultimul val de aderare, cel care a dus la Uniunea celor 27 de state membre, a avut loc la 1 ianuarie 2007, fiind formai din România și Bulgaria.

I.3. Politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.)

Tratatul de la Maastricht a acordat Uniunii – Titlul V – o competență în domeniul PESC, dar a păstrat, totuși, caracterul inter- guvemamental al acesteia, căci PESC, nu era o politică “integrată”.

I.3.1. Instrumentele juridice ale P.E.S.C.

Instrumentele juridice ale PESC sunt: pozițiile comune, acordurile internaționale și strategiile comune.

Pozițiile comune sunt destinate să facă cooperarea mai sistematică și mai coordonată, iar acțiunile comune permit mobilizarea ansamblului de resurse disponibile pentru atingerea obiectivelor stabilite, ele angajând, evident, statele membre.

Consiliul poate să încheie acorduri internaționale în materiile PESC, statuând, însă, conform art. 24 TCE, în unanimitate.

Tratatul de la Amsterdam și Tratatul de la Maastricht au prevăzut că Consiliul european va decide “strategiile comune care vor fi puse în practică de Uniunea în domeniile în care Statele membre au interese comune importante”.

I.3.2. Politica comună de securitate și apărare (P.C.S.A.) – componentă a P.E.S.C

“Europa apărării se prezintă ca un ansamblu de tratate și organizații a priori mai complementare decât concurenții, fară a ține cont că aceste organizații sunt în plină evoluție, pentru că ele au fost create spre a răspunde raportului EST-VEST și pentru că rolul lor inițial a î’ncetat, întrucât au dispărut dușmanii de ieri”.

Dispozițiile art. 17 TUE vizează componența apărării și securității, iar Tratatul de la Maastricht din 7 .II. 1992 a încurajat “stabilirea relațiilor instituționale mai strânse cu U.E.O. (Uniunea Europei Occidentale”) în vederea integrării eventuale a UE în Uniune”.

Tratatul de la Nisa a definit apărarea UE ca o “apărare autonomă”, marcând sfârșitul U.E.O. și modificând art. 17 TUE, dar identitatea europeană a securității și apărării (IESD) a rămas doar în NATO, ca un dispozițiv de consultare și cooperare UE-NATO.

I.3.3. Instituțiile și organele P.E.S.C.

Activitățile Uniunii în cadrul PESC relevă autoritatea Consiliului European, un cadru instituțional unic și proceduri specifice.

Conform art. 18 TCE – text introdus prin Trattul de la Amsterdam, în domeniul PESC Președinția reprezintă Uniunea, fiind sprijinită de secretarul general al Consiliului, care exercită funcțiile de înalt reprezentant pentru PESC, ajutat de secretarul general adjunct.

Comisia poate formula propuneri, exercitând gestiunea civilă a crizelor, pe baza Regulamentelor 381/2001, dat în aplicarea art. 308 TCE.

În baza deciziilor (3) din 14.11.2000 ale Consiliului, s-au instituit primele organisme intermediare ale politicii de apărare comună a UE (comitetul politic și de securitate interioară).

Consiliul European de la Nisa (XII-2000) a aprobat crearea structurilor operaționale permanente ale apărării Europei:

Comitetul politic și de securitate (COPS) organ privat al PESD și PESC, însărcinat să urmărească situația internațională in domeniile PESC, să contribuie la definirea politicilor și să asigure o, misiune de supraveghere a realizării acestor politici, precum și direcția strategică a operațiunilor de gestiune a crizei;

– Comitetul militar (CMUE) creat în interioarul Consiliului însărcinat să furnizeze COPS avize militare și recomandări, să evalueze și să definească opțiunile strategice în caz de criză.

– Statul major sub direcția CMUE este un serviciu al secretariatului general al Consiliului;

– Oficiile comune de cooperare în materie de armament (OCCAR) – este o veritabilă agenție europeană de armament;

– Institutul de studii de securitate al Uniunii (Paris) și Centrul satelitar al Uniuii sub supravegherea COPS.

I.3.4. Limitele P.E.S.C.

Aplicarea PESC a fost dificilă, în special, pentru că a necesitat adaptarea infrastructurilor administrative existente la modurile de acțiune interguvemamentale care caracterizează PESC.

Factorii care atestă limitele PESC sunt identificați de doctrină": '

-utilizarea unanimității ea deciziilor PESC constituie una din problemele dificile și care-i reduce din eficacitate;

– problemele puse de PESC rămân, totuși, neclare, ele nu sunt numai politice, ci și instituționale, iar

– interconexiunea între cei trei piloni (Piața Internă, PESC și JAI) a dat loc la dificultate care afectează buna aplicare a deciziilor ș.a.

I.4. Cel de al treilea pilon – J.A.I.

I.4.1. Cadru general

Astfel cum a fost concepută în 1992, prin Tratatul de la Maasctricht, cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (J.A.I.) trebuie să favorizeze dialogul, ajutorarea și activitatea în comun a serviciilor de poliție, vamale și de justiție din Statele Membre (titlul VI al Tratatului de la Maasctricht).

Cooperarea în materia polițienească trebuie să permită lupta contra traficului de droguri și a crizei internaționale.

Tratatul de la Amsterdam a întărit J.A.I., fixând noi măsuri pentru controlul frontierelor interne ale Uniunii și pentru întărirea sa în exterior, în aplicarea Convenției de la Schengen asupra liberei circulații a persoanelor.

Politicile referitoare la azil, imigrație, cooparare juridică în materie civilă și acordarea vizelor pentru resortisanții terțelor țări sunt progresiv comunitarizate. Tratatul de la Amsterdam prevede că toate cheltuielile operaționale ale J.A.I. sunt în sarcina bugetului comunitar, în afara cazului când Consiliul ar decide altfel în unanimitate.

I.4.2. Instrumentele juridice ale J.A.I.

Noile instrumente juridice sunt prevăzute în Tratatele de la Maasctricht și Amsterdam: pozițiile comune, acțiunile comune, deciziile cadru, deciziile și convențiile adoptate de Consiliu.

Natura și efectele juridice ale pozițiilor și acțiunilor comune sunt controversate (ca și cadrul PESC), existând consens asupra constrângerii exercitate prin aceste noi instrumente juridice, numai în măsura în care ele comportă obligații explicite.

Deciziile-cadru au fost introduse prin Tratatul de la Amsterdam, dar ele nu pot avea efect direct; de exemplu, decizia cadru din 26.VI.2001 privind spălarea banilor și identificarea, depistarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor crizei ș.a. Principalul avantaj al acestei noi proceduri, mai ales în perspectiva lărgirii Uniunii Europene spre Est, este că ea va răspunde în întregime, un grad ridicat de încredere între Statele membre.

Până în prezent, însă, Consiliul nu a putut utiliza noile instrumente juridice de care dispune, dar, în schimb, a adoptat un mare număr recomandări, rezoluții sau concluzii, care fac parte din “instrumentele tradiționale de cooperare, deja folosite de Statele membre anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Maasctricht”.

I.4.3. Instituțiile și organele J.A.I.

Deși J.A.I. este cuprinsă în cadrul instituțional unic, ea își părstrează un caracter interguvemamental accentuat, ca și PESC, căci Tratatul a dat un rol foarte important Statelor membre și unor instanțe ale Uniunii.

Este atributul Consiliului Uniunii de a adopta pozițiile comune, deciziile și deciziile-cadru, dar și de a elabora convențiile, în cadrul orientărilor date de Consiliul European.

O importantă sporită se acordă Oficiului European al politicilor (Europol) în scopul de a facilita, în special, lupta contra crimei organizate (Convenția Europol din 26.VII.1995, intrată în vigoare la 1.X.1998).

Prin două acțiuni comune adoptate în 1998 s-a pus în aplicare Rețeaua judiciară europeană destinată să favorizeze ajutorul judiciar pentru formele grave ale crizei, iar, prin decizia Consiliului European din octombrie 1999 s-a prevăzut crearea unei “unități a judecătorilor europeni EURO JUST, care să fie dotată cu personalitate juridică și cu o anumită competență de anchetă a marii criminalități.

Tratatul de la Nisa a decis, din februarie 200li crearea Unității europene de cooperare judiciară (Eurojust), completând art. 31 T.U.E., în sensul că se permite “Eurojust să contribuie la o bună coordonare între autoritățile naționale ale Statelor membre însărcinate cu urmărirea penală:” Eurojust a fost creată practic prin decizia Consiliului din 28.II.2002, iar la 28 mai 2001, Consiliul a adoptat decizia de instituire a “Rețelei europene de prevenire a criminalității”.

I.4.4. Integrarea sistemului Schengen în Tratat

Acordul semnat la Schengen (Luxemburg), la 14.VI.1985, în afara cadrului comunitar, între Benelux, Germania și'Franța, asupra eliminării progresive a controalelor la frontierele lor prevedeau:

– libera circulație a persoanelor în spațiul Schengen;

– cooperarea polițienească prin intermediul sistemului de informare Schengen (SIS);

– cooperarea judiciară, și

– armonizarea regulilor de intrare-ieșire a resortisanților terțelor țări.

La 19.VI.1990 s-a semnat Convenția de aplicare a Acordului Schengen, iar acesta este inclus în T.U.E. prin Tratatul de la Amsterdam, sub forma unui protocol.

Acquis-ul Schengen este integrat în Tratatul în următoarele condiții:

– coperarea între cele 13 state și spațiul Schengen se efectuează în cadrul juridic și instituțional al Uniunii;

– Tratatul de la Amsterdam recunoaște caracterul specific al Marii Britanii și Irlandei, care nu sunt țări membre ale spațiului Schengen;

– un regim special este, de asemenea, prevăzut pentru Danemarca, iar

– acquis-ul Schengen va trebui acceptat în integralitatea sa de toate țările care aderă la Uniune.

Capitolul II

Procesul de adoptare a Constituției Europene

II.1. Convenția Europeană

II.1.1. Prima Convenție pentru Carta drepturilor fundamentale

Consiliul European de la Koln din 3 și 4 iunie 1999 a dat dovadă de imaginație în privința deciziei asupra compunerii grupului pe care voia să-l însărcineze cu redactarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii.

De la prima reuniune din decembrie 1999, membrii acesteia au decis să o boteze Convenție. Era astfel clară referirea la un proces constituant. Germanii nu puteau să nu se gândească la “Convenția Constituțională” din 1948, începută de președintele Convenției,

Roman Herzog, fost președinte al Republicii Federale Germania, fost judecător la Curtea Constituțională din Karlsruhe și profesor de Drept Constituțional.

Francezii, la rândul lor, aveau în memorie Convenția care, de la prima sa reuniune din 21 septembrie 1792, a proclamat Republica.

În mai 1777, reprezentanții tuturor statelor americane, cu excepția Rhode Island, s-au reunit la Convenția de la Philadelphia. Ele erau mandatate să propună în Congres amendamente la unele din articolele Confederației, tratat ce unea cele treisprezece foste colonii.

Reunite sub președinția delegatului statului Virginia, George Washington, acestea au adoptat o ordine de zi care prevedea “instalarea unui guvern național, constând dintr-un legislativ, un executiv și un judiciar, supreme”.

Membrii grupului au dat dovadă de un curaj simbolic în alegerea numelui. Aceasta nu i-a împiedicat să lucreze cu tact și să reușească să adopte, la 2 decembrie 2000, un text care putea să obțină acordul unanim în Consiliul European.

Textul Cartei drepturilor fundamentale ale UE este departe de a întruni unanimitatea comentatorilor și mai ales a juriștilor. A fost vorba, totuși, despre un tur de forță care a constat în formularea de o manieră relativ mai clară a unui număr de principii incluse până atunci în tratatele institutive, în directive sau reglementări comunitare, precum și în numeroase decizii ale Curții de Justiție.

Curajul și realismul politic de care au știut să facă dovadă membrii acestei prime Convenții (62 de titulari și aproape tot atâția supleanți, precum și 12 observatori) i-a convins pe sceptici, atât pe cei din rândul politicienilor, cât și din al practicienilor și al universitarilor specializați în afaceri europene, că formula Convenției este una validă. Aceasta se datorează în special combinației de tehnicitate – inclusiv în expertiza juridică necesară redactării textelor —. și de lizibilitate, de care face dovadă textul final. Convenția s-a evidențiat ca fiind suficient de reprezentativă pentru toate instituțiile europene și naționale pentru a avea o legitimitate egală cu cea a Conferințelor Interguvemamentale tradiționale, ceea ce o distinge de toate comitetele anterioare de înțelepți, de experți etc. Deși a trebuit să ajungă la unele compromisuri, ea nu a avut de suferit de pe urma excesului de dispute diplomatice și de negocieri pe culoar, care au marcat tot mai mult conferințele mepite să revizuiască tratatele comunitare și ale UE. Din acest motiv, începând cu 1999, propunerile de reformă asupra procedurii de revizuire a tratatelor europene se referă practic toate la modelul Convenției, în pofida existenței mai multor variante.

II.1.2. Desfășurarea acesteia

După șaisprezece luni de lucrări, uneori agitate, Convenția Europeană, prezidată de Valery Giscard d’Estaing, a adoptat, la 13 iunie (pentru prima și a doua parte) și la 10 julie 2003 (pentru părțile a treia și a patra), proiectul de tratat ce stabilea o Constituție pentru Europa.

Să ne amintim că în Declarația de la Laeken, din decembrie 2001 Consiliul European dorise ca CIG 2004 să fie precedată de o «largă dezbatere, care să antreneze toate părțile interesate: reprezentanții parlamentelor naționale și ansamblul opiniei publice, si anume mediile politice, economice și universitare, reprezentanții societății civile etc.». O metodă asemănătoare își dovedise eficiența în cadrul redactării Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, «proclamate în mod solemn» cu prilejul desfășurării Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000.

Astfel s-a constituit, în decembrie 2001, «Convenția asupra viitorului Europei», însărcinată să supună atenției guvernelor și popoarelor europene un «document final», care să sintetizeze reflecțiile și propunerile la finalul dezbaterilor care erau prevăzute să înceapă. Ideea unui text care să pună bazele unui proiect de Constituție era, cu siguranță, prezentă între intențiile mai multor delegații, dar era încă prematur să se rețină acest termen, încărcat de semnificații și care va fi în zadar căutat în textele oficiale referitoare la Comunitățile Europene și la Uniunea Europeană. Adoptarea termenului de «Constituție», care pare să se fi înregistrat abia în iunie 2003, a fost mult mai dificilă decât s-ar putea crede, chiar dacă Declarația de la Laeken l-a folosit la finalul unei serii de întrebări privind simplificarea și resistematizarea tratatelor. Așa stând lucrurile, dincolo de greutatea cuvintelor, «documentul final», chiar dacă de natură constituțională, nu va fi o Constituție veritabilă, deoarece Uniunea Europeană reunește state care își păstrează o personalitate internațională proprie. Documentul avea să ia, în mod obligatoriu, forma unui proiect de tratat, ce trebuia supus CIG-ului, singurul for abilitat să revizuiască tratatele de la Roma și de la Maastricht, fiind, prin urmare, în ultimă instanță, reglementat de către dreptul internațional public.

Dacă această Convenție, care s-a numit «Convenție Europeană», nu și-a avut legitimitatea într-o alegere directă, nu i se putea lotuși contesta larga reprezentativitale. Incontestabil, nu era vorba despre o conferință diplomatică. Astfel, ea a fost alcătuită dinlr-un număr de o sulă cinci membri: președintele și vicepreședinții (fostul președinte al consiliului italian, Giuliano Amato, și fostul prim-ministru belgian, Jean-Luc Dehaene); cincisprezece reprezentanți ai guvernelor (câte unul pe fiecare stat membru); treizeci de parlamentari naționali (câte doi din partea fiecărui stat membru; șaisprezece parlamentari europeni; doi reprezentați ai Comisiei, precum și treizeci și nouă de reprezentați a treisprezece state candidate la aderare la acea vreme (inclusiv Turcia), dar fără drept de voi. în plus, treisprezece persoane au deținut statutul de observatori: trei reprezentanți ai Comitetului Economic și Social, trei reprezentanți ai partenerilor sociali, șase reprezentanți ai regiunilor Europei și mediatorul european. în plus. Convenția a fost completată cu un prezidiu format din cincisprezece membri: în afară de președinte și de cei doi vicepreședinți, nouă reprezentanți de guverne (reprezentanții guvernelor spaniol, danez și grec, care și-au exercitai președinția temporară a Uniunii Europene până in mai 2002), doi reprezentanți ai parlamentelor naționale, doi reprezentanți ai Parlamentului European, doi comisari europeni (francezul Michel Barnier și portughezul Antonio Vilorino).

Nu a fost creat un forum formal pentru societatea civilă, dar aceasta a fost, în mare parte, asociată lucrărilor prin intermediul «rețelei structurate» de organizații neguvernamenlale.

Convenția, ale cărei lucrări principale trebuiau să înceapă la 28 februarie 2002, pentru a se încheia «după un an», avea ca mandat special, conform declarației finale a Summitului de la Laeken, să reflecteze asupra întrebărilor lăsate fără un răspuns satisfăcător în decembrie 2000, la Nisa, și anume repartizarea competențelor, participarea parlamentelor naționale, integrarea eventuală a Cariei Drepturilor Fundamentale în tratate, simplificarea și lizibilitatea acestora din urmă și eventuala lor fuziune, într-un singur corpus juridic. Dar Convenția, prezentată cu emfază de către președintele său drept «ultima șansă a Europei unite», avea să exploateze toate marjele de manevră pe care i le lăsa declarația, încercând să depășească în același timp disputele teologice dintre partizanii federalismului, ai funcționalismului, ai interguvernamentalismului sau ai suveranismului, interesele exclusiv naționale și «târguielile» la care conducea, inevilabil, actul diplomatic (do ut des: «dau, ca să dai și tu»). Lucrările s-au derulat în trei faze: o fază lungă, de ascultare, până în iulie 2002, o fază de reflecție, implicând circa unsprezece grupuri de lucru, și, în timpul primului semestru al anului 2003, o fază de propunere și de redactare, cu tensiuni puternice maifestate în mai și în iunie, atunci când au fost examinate subiectele instituționale mai sensibile.

După aspre confruntări, defășurate sub privirile internauților – între partizanii unei reforme ambițioase a instituțiilor comunitare și adepții unui stătu quo a fost adoptat, în cele din urmă, la 13 iunie și la 10 iulie 2003, un «Proiect de tratat ce stabilea o Constituție pentru Europa», care a fost apoi înmânat președintelui Consiliului European la Roma, la 18 iulie, în anul următor. Președinția și secretariatul Convenției au evitat astfel ceea ce Jacques Ziller a numit «capcana opțiunilor», oferind un text complet, «la cheie», ceea ce îi întărea credibilitatea, și al cărui conținut corespundea celui al unei «Constituții în tradiția Secolului Luminilor».

Rezultatul – care grupa 465 de articole repartizate în patru părți, la care se adăugau cinci protocoale și câteva declarații – nu era, desigur, unul perfect, dar reprezenta punctul de echilibru fragil a ceea ce putea face obiectul unui consens larg. În această privință, primul comentariu al Iui Valery Giscard d’Estaing, conform căruia texlul era «imperfect, dar nesperat», este unul foarte corect, într-atât de reală fiind amenințarea unui eșec planând pe întreaga durată a lucrărilor. în mai 2003, presa insista încă asupra importanței dezacordurilor dintre așa-numiții «convenționali», puțini fiind cei care ar fi îndrăznit să pronosticheze un compromis final.

Incontestabil, eforturile s-au îndreptat în sensul cerut de foaia de parcurs a Convenției, adică Declarația de la Laeken: cea mai bună lizibilitate a textului pentru majoritatea cetățenilor europeni, ținând seama, firește, de dificultățile limbajului juridic și de preocuparea negociatorilor de a nu readuce în discuție precedentele opțiuni politice, precum și mai multe reforme semnificative destinate, conform promotorilor lor, în cea mai mare parte, să asigure cea mai bună eficiență a instituțiilor, fără ca, în ansamblu, metoda «comunitară» să fie repusă în discuție.

II.1.3. Rezultatele ei

Față de tratatele de la Roma și de Ia Maastricht, în cuprinsul proiectului de Constituție există mai multă continuitate decât schimbare. Să observăm că însuși numele de Uniune Europeană (față de variantele Comunitate Europeană, Europă Unită, Statele Unite ale Europei etc.) a fost menținut, după derularea unei serii de sondaje în diferite cercuri (presă națională, organizații, mai mult sau mai puțin reprezentative, ale societății civile). Principalele propuneri ale Convenției priveau, în mod evident, subiectele instituționale, care, în cea mai mare parte a lor, nu fuseseră discutate decât în ultimele săptămâni. Să le reținem, în esență, pe cele care urmează:

– atribuirea de personalitate juridică Uniunii Europene, care se substituie celor trei piloni existenți, fără ca totuși să fie eliminată orice diferențiere de puteri și de proceduri în funcție de domenii (PESC, spațiu de securitate și libertate și alte domenii);

– încorporarea Cartei Drepturilor Fundamentale în Constituție, ceea ce corespunde uneia dintre funcțiile esențiale ale oricărei Constituții (aceea de a proclama, sub o formă sau alta, drepturile fundamentale) și deci recunoașterea formală a caracterului ei constrângător;

– un președinte stabil al Consiliului European, desemnat de către acest for cu o majoritate calificată, pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitate de reînnoire (art. 21), ceea ce pune capăt rotației semestriale a președințiilor Uniunii; acestui președinte i se atribuie mai ales rolul de așa-numit chairman, de «mijlocitor de consens» și de reprezentare a Uniunii Europene în domeniul PESC; odată instalat în funcție, acesta nu ar primi directive din partea nimănui… Acest lucru înseamnă că niciun șef de stat sau de guvern al unui stat membru nu va mai avea sarcina dublă a dirijării politicii țării sale și a reprezentării Uniunii pe lângă omologii lor din țările terțe;

– un ministru al Afacerilor Externe, numit de către Consiliul'European cu o majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei, și sprijinindu-se pe activitatea unui serviciu european dispunând de o cultură diplomatică proprie (art. 111-197 par. 3); el are ca misiune esențială conducerea politicii externe și de securitate a Uniunii, coordonarea cât mai bună a acesteia și alte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii (în materie comercială, de ajutor în dezvoltare etc.) și de prezidare a Consiliului miniștrilor Afacerilor Externe (art. 23 par. 2)21**; totodată, acest ministru este vicepreședinte al Comisiei Europene (art. 25 par. 3);

– o Comisie Europeană mai consolidată: era prevăzut că, începând de la 1 noiembrie 2009, Comisia nu trebuia să mai numere, în afară de președinte și de ministrul de Externe, decât treisprezece membri (plus cincisprezece membri fără drept de vot), selecționați după un sistem complex de rotație egalitară între statele membre (art. 25 par. 3); președintele Comisiei este propus de către Consiliul European, în funcție de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul de la Slrasbourg, iar mai apoi ales de către deputații europeni, cu majoritate de voturi; el îi desemnează pe membrii colegiului – pe baza unei liste de câte trei candidați din partea fiecărui stat membru -, ansamblul colegiului făcând ulterior obiectul unui vot de aprobare din partea Parlamentului European (art. 26);

– o politică externă și de apărare mai consolidată: regula unanimității rămâne necesară pentru deciziile de politică externă (Se putea oare spera altceva, mai ales după rupturile dintre state manifestate în timpul Crizei irakiene?). Totuși, majoritatea calificată intervine în vederea luării de decizii sub mandatul Consiliului European, iar Consiliul poate decide, cu unanimitate, să extindă domeniul de aplicare al majorității calificate. în ce privește politica de apărare, aceasta este, și ea, definită doar în termeni de unanimitate (fiind prevăzută funcționarea unei agenții de armament și de capacități militare); proiectul de tratat constituțional dă totuși posibilitatea de angajare a unei «cooperări mai strânse în materie de apărare reciprocă» (art. 40 par. 7 și 111-214) și, pentru statele membre ce răspund «criteriilor de capacități militare crescute» și care acceptă «angajamente mai constrângătoare», de implementare a «cooperărilor structurate» (ari. IK-213 par. 1), ceea ce era imposibil înainte în cadrul Uniunii;

– integrarea în dreptul comun al Constituției a materiei ce făcea obiectul de reglementare al spațiului de libertate, securitate și justiție (art. 41): în special, instrumentul Convenției care necesita ratificarea de către ansamblul de parlamente naționale este abandonat în folosul «metodei comunitare»; domeniul majorității calificate este extins; derogările de la dreptul comun sunt limitate și se referă la modalitățile cooperării operaționale, rolul și participarea parlamentelor naționale și dreptul de inițiativă rezidual în favoarea statelor membre în materie penală și de cooperare polițienească (art. 111-159 la 111-162);

– clarificarea instrumentelor juridice prin adoptarea conceptelor de lege, de lege-cadru și de regulament europene (art. 32): funcția legislativă este exercitată în comun, conform procedurii de codecizie, de către Consiliul de Miniștri (în cadrul unei formațiuni specifice, «Consiliul Legislativ și de Afaceri Generale» [art. 23]) și de către Parlamentul European, care devine un adevărat colegislator în majoritatea domeniilor;

– majoritatea calificată devine regula («cu excepția cazurilor în care Constituția dispune altfel», circa șaizeci de domenii sensibile, ceea ce este totuși cam mult…); ea se definește mult mai simplu decât înainte (o majoritate a statelor membre reprezentând cel puțin 60% din populația Uniunii) (art. 24 par. 1), dar – în fața opoziției Spaniei și a Poloniei, care au avut sentimentul că își pierd avantajul obținut la Nisa – s-a prevăzut că sistemul nu ar trebui să se aplice decât începând din noiembrie 2009;

– o ordonare a competențelor Uniunii, prin întocmirea unei tipologii de competențe: exclusive, împărțite, eventual dublate cu cele ale statelor membre, precum si de coordonare, de sprijin sau de completare, mai ales în materie de PESC (art. 11-16).

II.1.4. Membrii Convenției

Membrii Convenției europene erau împărțiți în mai multe categorii, prevăzute prin Declarația de la Laeken, conform unor diviziuni reale mai mult sau mai puțin importante.

Cele patru componente

– Parlamentele naționale. – Convenția cuprindea cincizeci și sase de reprezentanți ai parlamentelor naționale: doi pentru fiecare stat membru și pentru fiecare stat candidat, plus un număr egal de supleanți.

Obiectivul era de a avea un proces mai democratic decât CIG, datorita implicării unui mare număr de parlamentari aleși. Rezultatul a fost că reprezentanții guvernelor s-au simțit mult mai izolați atunci când adoptau poziții care nu erau în asentimentul majorității, un fenomen total opus celui din CIG. Se poate adăuga că supleanții parlamentarilor naționali și europeni – care erau deputați, senatori etc., cu același titlu ca și titularii – au fost prezenți în mod remarcabil la ședințe, în vreme ce guvernele nu erau în general reprezentate decât de o singura persoana: fie titularul, fie supleantul.

Convenția a cuprins douăzeci și opt de reprezentanți ai guvernelor: unul pentru fiecare stat membru și pentru fiecare stat candidat, cu un număr egal de supleanți. Alegerea reprezentanților guvernelor era relevantă în ceea ce privește importanta pe care aceștia o acordau Convenției.

Se produce, însă, o schimbare de macaz când, la începutul lunii noiembrie 2003, cancelarul german Schroder îl numește ca reprezentant pe Joschka Fischer, ministru federal al afacerilor externe, care l-a înlocuit astfel pe Peter Glotz, o personalitate ușor neglijata a partidului social-democrat.

– Parlamentul european – Convenția cuprindea șaisprezece reprezentanți ai Parlamentului european și tot atâția supleanți.

Și pentru Parlamentul european, schimbarea față de CIG este considerabilă. Parlamentul obținuse, nu fără efort, ca doi dintre membrii săi să poată asista ca observatori la lucrările CIG care aveau să conducă la tratatele de la Amsterdam și Niia. La Convenție, numărul titularilor săi l-a depășit pe cel al reprezentanților guvernelor statelor membre: șaisprezece contra cincisprezece.

– Comisia europeană. – Convenția a cuprins doi reprezentanți ai Comisiei europene, amândoi membri ai Prezidiului unde supleanții lor nu puteau să-i înlocuiască (aceștia din urma nu erau comisari).

Cei doi reprezentanți ai Comisiei la Convenție au fost cu siguranța aleși datorită competentelor lor, dar nu numai: primul se ocupa de reformele instituționale, al doilea de spațiul de securitate și de libertate, ca și de drepturile fundamentale.

– Prezidiul – în afară de cei o suta doi titulari și de supleanții lor, Convenția s-a compus și din trei personalități independente, care au fost numite la summitul de la Laeken pentru a asigura direcția Convenției. În afara președintelui și a vice-președinților, prezidiul celor treisprezece membri reprezenta toate componentele Convenției. Prezidiul reprezintă, în același timp, într-o maniera imperfecta un echilibru între forțele politice de o parte, statele, de alta parte, care nu sunt toate reprezentate: treisprezece înseamnă deja un grup important; dincolo de aceasta, eficacitatea nu mai este garantata.

Rolul Prezidiului a fost esențial pentru că el este cel care a făcut alegerile de principiu și care a adoptat diferitele versiuni de proiecte de texte supuse Convenției. S-a reunit înaintea fiecărei sesiuni plenare și cel puțin o data pe luna între două sesiuni și aproape continuii de la finele lui mai pana la începutul lui iunie 2003.

Observatorii – Convenția cuprindea în mod egal delegați care nu aveau statutul de membru deplin, dar de observator. Dat fiind că în Convenție nu s-a votat niciodată, diferența între cele două categorii nu este esențială. Observatorii au participat, ca și toți ceilalți membri, la ședințele plenare și la grupurile de lucru și au primit aceleași documente, în același timp și pe aceleași canale, ca și ceilalți membri.

Comitetul Regiunilor a investit mult în Convenție, dând un sprijin specific celor sase delegați și supleanților lor, care au prezentat nu numai poziția globala a instituțiilor lor, dar o serie întreaga de contribuții individuale și de amendamente sistematice.

Comitetul economic și social nu a avut decât trei reprezentanți (și trei supleanți), partenerii sociali fiind la rândul lor reprezentați de trei observatori.

Mediatorul european, în fine, care participase deja la lucrările din cadrul Convenției asupra Cartei drepturilor fundamentale, avea de asemenea statut de observator.

Secretariatul – Secretariatul era compus din nouăsprezece persoane în total. Sprijinul logistic de la reuniunile Convenției erau asigurate de serviciile Consiliului, cat și de cele ale Parlamentului European în ale căror locații se va întruni și Convenția. Nu avea deci cum sa fie vorba de o echipa suficienta pentru a redacta ordinea de zi și a fixa orarul luărilor de cuvânt, pentru a întocmi procesele verbale ale ședințelor și a pregăti raportul general final.

II.1.5. Reprezentarea intereselor Convenției

Marile familii politice reprezentate în Parlamentul european nu s-au opus deloc proiectului de integrare europeană, pentru că ele numărau reprezentanți a diferite proiecte de integrare. Acest lucru este evident pentru PPE, PSE și ELDR, care constituiau batalionul principal al Convenției, dar și pentru o parte a membrilor UEN. Verzii/ALE s-au alăturat mai curând proiectului federalist, în timp ce extrema dreapta este mai apropiata de suveranismul altermondialist. Suveranismul este afișat în mod deschis de partidul Europa democrațiilor și a diferențelor, dar numără de asemenea anumiți fideli ai UEN. Cea mai mare parte a membrilor Convenției era mai mult sau mai puțin oficial atașată acestor grupuri politice din Parlamentul european.

Opozițiile politice tradiționale s-au manifestat în același timp și în Convenție, regăsindu-se în câteva compromisuri ale Constituției. Este semnificativ în mod deosebit în ceea ce privește cele două teme, a Europei sociale și a “guvernării economice”. în primul caz, disensiunile nu au împiedicat atingerea unui compromis, caracterizat de acceptarea drepturilor sociale incluse în Carta, pe de o parte, și de renunțarea la o întărire a metodei comunitare, pe de alta, totul însă cu prețul unor formulări uneori contradictorii sau ambigue, în al doilea caz, conjuncția unor poziții conservatoare și a unui atașament profund față de abordarea interguvemamentala explică, fară îndoială, absenta progresului real spre un Consiliu de miniștri ai economiei cu puteri clar definite și întărite.

Interesele naționale din Convenție. – Ar fi inutil să se facă lista intereselor naționale aparate deschis de reprezentanții guvernelor în cadrul Convenției sau, de o manieră mai subtilă, de un anumit număr de parlamentari naționali sau europeni.

Interesele instituționale din Convenție. – Una dintre marile noutăți ale Convenției a fost participarea deplina a reprezentanților instituțiilor europene la lucrările sale. Curtea de Justiție și Banca centrala nu au dispus însă de statut de observator, contrar organelor consultative și mediatorului european, dar președinții acestora au fost audiați în grupele de lucru și cercurile de discuție. Cu ocazia CIG de la Amsterdam și Nisa, Parlamentul european a fost reprezentat de doi deputați, iar Comisia asista deja la lucrările preparatorii într-o maniera activa începând cu Actul Unic European. Dar nici Parlamentul, nici Comisia nu a dispus de un instrument instituțional de participare la însăși CIG, unde se decide în unanimitatea reprezentanților guvernelor. Structura diferita a Convenției a permis, întă, intereselor instituționale să se exprime mai ferm.

II.2. Proiectul de Constituție așa cum a rezultat el la încheierea CIG din anul 2003

II.2.1. Disensiunile

Conform termenilor Tratatului asupra UE, doar o conferință interguvernamentală era abilitată să adopte formal un proiect de tratat modificator, supus ratificării lui decătre statele membre. în octombrie 2003 s-a deschis, așadar, o conferință având ca temă acest ansamblu, fără opțiuni asupra vreunui punct. Lucrările s-au lovit, încă de la început, de o «rezervă serioasă» a guvernului spaniol asupra chestiunii sistemului de vot din sânul Consiliului Uniunii. De fapt, Consiliul European de la Roma, din decembrie 2003, s-a soldat cu ceea ce media a calificat drept un «fiasco», mai ales în fața voinței ireductibile a Poloniei și a Spaniei de a-și păstra statutul de «țări mari», pe care li-l garanta Tratatul de la Nisa (care le acorda aproape tot atâtea voturi ca și «celor mari» – douăzeci și șapte împotriva a douăzeci și nouă – în ciuda diferențelor demografice), și de a respinge astfel soluția propusă de Convenție, susținută mai ales de Franța și de Germania, și care lua preponderent în calcul importanța demografică a statelor.

La drept vorbind, această disensiune, puternic mediatizată, a disimulat, în parte, mai multe linii de ruptură. în special, în mod uimitor, între statele mari și mici, cele din a doua categorie, adică cele mai puțin populate, sub impulsul Austriei și al Finlandei, manifestând temere față de o voință hegemonică a primelor și insistând asupra necesității existenței câte unui comisar de țară, iar cele trei țări ale Beneluxului încercând, în această privință, să joace rolul de conciliatori. Astfel, logica statelor și principiul de egalitate suverană au reapărut pe masa negocierilor. Apoi,s-a manifestat disensiunea dintre partizanii unei Europe federale, înzestrată cu o adevărată politică externă, și apărătorii singurului echilibru instituțional fixat în Tratatul de la Nisa, atașați integrării economice, dar nu și «Europei-putere». După cum a ieșit la iveală și disensiunea dintre partizanii «metodei comunitare» – ce consta în transferarea puterilor importante unei instanțe din afara statelor, pentru realizarea unei politici externe – și cei ai metodei interguverna- mentale, singura care ar permite să se avanseze într-un domeniu care atinge profund suveranitățile naționale. Se adăugau la aceasta teama unui anumit număr de state față de o direcție hegemonică a Germaniei și a Franței, precum și, fără îndoială, o anumită resemnare în ajunul integrării țărilor din Est, fără ca nimic solid să fi fost edificat înainte, ceea ce repunea în discuție visurile acelor aficionados (Ib. sp. admiratori entuziaști, adepți) ai Europei federale: nu se afirmase oare că «aceste țări intraseră în NATO pentru a face politică și în Uniune pentru a face comerț»? în orice caz, marcate de trecut, se părea că acestea strâmbau din nas !a ideea de a consimți să-și piardă suveranitatea într-un ansamblu comunitar.

În realitate, doar cele șase țări fondatoare, cărora li se adăugase până la urmă și Marea Britanie, doreau să limiteze modificările Constituției la niște «ajustări» și «clarificări». A fost înaintat argumentul unui «consens alternativ»: țările care propuneau schimbări trebuiau să se asigure că propunerile lor erau susceptibile să fie întâmpinate de un consens la fel de larg ca și cel obținut în sânul Convenției.

Totuși, numai un număr redus de puncte, douăzeci, făceau încă obiectul dezacordurilor, ceea ce înseamnă că, în privința celorlalte a existat un acord! Printre punctele de dezacorduri, să cităm, nu neapărat într-o ordine anume:

– în general, rigiditatea excesivă a Constituției și înclinația ei de a reglementa deliul (dispozițiile referitoare la funcționarea Comisiei oferă o ilustrație a acestui fapt);

– președinția «permanentă» a Consiliului European (absența controlului democratic direct, național sau european, și riscul de rivalitate și de incoerență între ceie trei funcții: de președinte al Consiliului European, de președinte al Comisiei și de ministru al Afacerilor Externe); w alcătuirea Comisiei (reticență cu privire la o Comisie în care jumătate din membri nu ar avea drept de veto; preferință pentru principiul unui comisar pentru fiecare stat membru);

– extinderea votului majoritar (din care rămâneau excluse, în special, fiscalitatea, securitatea socială și resursele proprii); o întărirea coordonării politicilor economice, mai ales între țările zonei euro;

– actualizarea anumitor dispoziții materiale ale Constituției;

– revizuirea viitoare a anumitor aspecte ale Constituției (mai ales a capitolelor referitoare la politicile comune), care ar fi putut face obiectul unei proceduri simplificate;

– intrarea în vigoare a tratatului constituțional, pentru a împiedica faptul ca ratificarea tratatului de către un stat membru să nu nimicească orice speranță…;

– last, but not least, referința la moștenirea creștină: proiectul se referă, în preambul, la «moștenirile culturale, religioase și umaniste» ale Europei. Or, șase țări (Italia, Lituania, Polonia, Portugalia, Republica Cehă și Slovacia) au cerut o referire explicită în text la creștinism.

II.2.2. Compromisul final de la 17 și 18 iunie 2004

Nici trei luni mai târziu, după usturătoarea înfrângere electorală a partidului popular al spaniolului Jose Maria Aznar și sosirea Ia putere a socialistului Jos§ Luis Rodriguez Zapatero, și cu puțin timp înainte de demisia, anunțată pentru ziua imediat următoare intrării Poloniei în Uniunea Europeană, a prim-ministru acestei țări, Leszek Miller, un larg consens avea să intervină cu prilejul întâlnirii șefilor de stat și de guvern ai Celor Douăzeci și Cinci, la Bruxelles, în martie 2004, asupra necesității de a închide CIG-ul înainte de finalul președinției irlandeze, de !a sfârșitul lui iunie, chiar înainte de alegerile europene de la jumătatea aceleiași luni…

În ceie din urmă, în cadrul desfășurării lucrărilor Consiliului European de la Bruxelles, la 17 și 18 iunie 2004, a intervenit un compromis. Textul proiectului de Constituție a fost aprobat, în cea mai mare parte, fiind aduse modificările următoare:

– modalitatea de vot cu o majoritate calificată a devenit mai complexă (dar rămâne încă mai ușor de pus în practică decât formula de ponderare a voturilor, stabilită prin Tratatul de la Nisa): pentru a fi adoptată, o propunere a Comisiei trebuie să primească sprijinul a 55% din statele membre (cu condiția ca această majoritate să numere cel puțin cincisprezece state, reprezentând 65% din populația Uniunii; majoritatea calificată este realizată și în situația în care voturile negative provin de la mai puțin de patru state);

– este înlăturată distincția dintre comisarii cu exercițiu deplin și comisarii fără drept de vot: s-a prevăzut existența unui comisar corespunzător fiecărui stat membru până în 2014, apoi o Comisie restrânsă la două treimi din numărul statelor, prin aplicarea principiului «rotației egalitare» (cu obligația de a reflecta în mod satisfăcător situația demografică și geografică a statelor membre); Consiliul European poale totuși modifica componența Comisiei, cu unanimitate de voturi; o numărul maxim de deputați europeni este stabilit la 750, cu un minimum de șase deputați pe stat membru, în loc de patru, și un maximum de 96;

– dacă preambulul nu conține referințe la moștenirea creștină sau iudeo-creștină, citatul din Tucidide cu privire la definiția democrației, ca putere a celor mai mulți, este înlăturat, deoarece conținutul acestuia a fost considerat ca fiind contrariu principiului de egalitate a statelor… Preambulul menționează, în schimb, «experiențele amare» care au precedat reunificarea Europei.

Să observăm faptul că votul majoritar nu a fost extins nici la domeniul fiscalității sau al securității sociale, din cauza rezistenței britanice, nici la adoptarea primului cadru financiar după intrarea în vigoare a Constituției, din cauza opoziției olandeze. În plus, CIG nu a reținut denumirea de «Consiliu Legislativ și al Afacerilor Generale», ci pe aceea de «Consiliu al Afacerilor Generale»; în schimb, a fost reținută existența «Consiliului Afacerilor Externe».

Fără a nega neajunsurile proiectului constituțional, lipsa lui de îndrăzneală în anumite puncte, esențial rămâne, așa cum sublinia și Christian Philip, înregistrarea la încheierea lucrărilor Convenției a unor progrese reale.

Dar mai rămânea un drum lung de parcurs. După adoptarea textului proiectului Constituției de către CIG, el trebuia să mai fie și ratificat de către cele douăzeci și cinci de state membre, fapt ce constituia, trebuie să recunoaștem, principalul obstacol al intrării lui în vigoare! Din momentul în care Constituția abroga tratatele anterioare (art. IV-437), se impunea, conform dreptului tratatelor, o ratificare unanimă.

Iar eșecul nu a întârziat să survină: respingerea tratatului constituțional, prin referendum, în Franța (29 mai 2005, cu 54,68% de voturi «împotrivă»), apoi în Olanda (1 iunie 2005, cu 61,7% de voturi «împotrivă»), a aruncat Uniunea într-un marasm instituțional, amestecat cu o formă generalizată de «euroscepticism» și de descurajare, chiar dacă două treimi ale statelor membre (18 din 27), dintre care două prin referendum (Spania și Luxemburg), au ratificat tratatul, iar alte patru au fost de acord.

Probabilitatea unui eșec ai procesului de ratificare nu fusese însă exclusă: o declarație anexată la proiectul de Constituție prevedea, sub forma unei afirmații cu un conținut mai mult decât evident, că: «în cazul în care, la capătul unui termen de doi ani, începând de la semnarea tratatului care stabilește Constituția, cele patru cincimi ale statelor membre au ajuns să ratifice tratatul respectiv și dacă unul sau mai multe state au întâmpinat dificultăți în a trece la respectiva ratificare. Consiliul European urmează să se sesizeze cu privire la această problemă».

În cadrul proiectului ei Penelopa, Comisia prevăzuse un sistem care se inspira din procedura urmată pentru ratificarea Constituției Statelor Unite în anul 1787: noua Constituție ar fi intrat în vigoare odată ratificată de către cele trei sferturi din numărul statelor membre; se consideră că statele care nu ar fi acceptat-o au părăsit Uniunea și că au rămas membre SEE. Pentru unele state membre, între care Danemarca și Marea Britanie, o asemenea soluție nu era, firește, una acceptabilă.

II.2.3. Proiecte concurente pentru Europa în dezbaterea Convenției

II.2.3.1. Proiectul federalist

Proiectul federalist – Proiectul federalist este cel mai adesea asociat cu numele lui Altiero Spinelli (1907- 1986). El poate fi schematizat în două puncte: obiectivul este crearea unei federații europene dotate cu o suveranitate externă, comparabilă, într-o oarecare măsură, cu Statele Unite ale Americii; instrumentele sunt instituțiile de tip federal stabilite printr-o Constituție, în particular un Parlament reprezentând popoarele europene. Acestea sunt instituții democratice care vor crea o Europa federală. Proiectul federalist, multă vreme considerat o utopie și depășit de pragmatismul metodei Monnet, revine în forță în 1992, în urma reacțiilor la Tratatul de la Maastricht. O abordare mai tehnocratică a integrării europene a fost indicată drept principala cauză a votului negativ din Danemarca la referendumul din 2 iunie 1992 și a ezitărilor din Franța față de referendumul din 20 septembrie, obținut pe muchie de cuțit.

II.2.3.2. Proiectul funcționalist

Proiectul funcționalist este legat direct de numele lui Jean Monnet (1888-1979), fiind înscris în toate tratatele începând, cu 1951, prin metoda comunitară. Mult mai pragmatic decât proiectul federalist, a cărui finalitate o împărtășește de altfel, el insistă mai puțin pe obiective și mai mult pe metodă. Instituțiile vizate pentru a face să avanseze integrarea europeană sunt mai ales concepute ca un mijloc de a depăși toate egoismele naționale exprimate prin pozițiile diplomaților naționali.

In timpul lucrărilor Convenției, expresia cea mai clară a proiectului funcționalist a fost, fără îndoială, proiectul “Penelope”, un studiu de fezabilitate a unui tratat constituțional realizat la cererea președintelui Comisiei Europene.

II.2.3.3. Proiectul interguvernamental

Proiectul interguvemamental a fost inițial asociat cu numele lui Charles de Gaulle ( 1870-1970) și cu sloganul său, “Europa pa- triilor”. Această abordare a fost îndelung percepută ca fiind ostilă integrării europene, pentru că refuza ideea dispariției suveranităților. Rădăcinile sale sunt la fel de vechi ca și cele ale cooperării inter- guvemamentale în Europa, a cărei primă manifestare a fost Congresul de la Viena din 1814-1815. De Gaulle s-a opus constant lui Monnet: planurile Fouchet din octombrie 1961 și din ianuarie 1962, prin care el a încercat să relanseze construcția Europei politice în 1964, veneau în opoziție cu metoda comunitară. Obiectivul era o întărire a cooperării între guverne, sub impulsul țărilor celor mai importante; instituția cheie era Consiliul șefilor de stat și de guvern.

II.2.3.4. Proiectul suveranist

Proiectul suveranist. – Proiectul suveranist este în mod clar legat de reacțiile ostile față de Tratatul de la Maastricht dintr-un anumit număr de state membre. Două trăsături îl disting în mod particular de proiectul interguvemamental: crisparea pe poziții de principiu, în opoziție cu pragmatismul mai ales absenta unui proiect structurat pentru Europa. De vreme ce proiectele federalist, funcționalist și interguvemamental sunt în realitate în mare măsură complementare,cum o arata progresia non lineara a integrării europene, proiectul suveranist li se opune de o maniera fundamentala. Contrar acestor trei proiecte, el considera că, în Europa, cooperarea este un joc.

Capitolul III

Cadrul general al Constituției Uniunii Europene

III.1. Adoptarea și semnarea Constituției

După doi ani de tratative și două zile de negocieri intense, liderii Uniunii Europene (U.E.) au ajuns în ziua de 18 iunie 2004 la Bruxelles, la un acord istoric privind prima Constituție Europeană, pe care, la 29 octombrie 2004, la Roma, au semnat-o, în numele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.

“Toată lumea este victorioasă”, a declarat premierul irlandez, Bertie Ahem, care asigura președinția în exercițiu a Consiliului European. “Am putea spune, fără să abuzăm de cuvinte mari, că aceasta este o zi istorică”, a salutat președintele francez, Jacques Chirac, adoptarea Constituției. “Acesta este un semnal important, care demonstrează capacitatea Europei de a fi unită”, a întărit la rândul, său, cancelarul german, Gerhard Schroeder. “Este un succes pentru Marea Britanie și un succes pentru Europa”, a lansat premierul britanic, Tony Blair.

Meritul adoptării Constituției revine în mare măsură președinției Consiliului European, care a desfășurat în șase luni o muncă intensă de consultare și convingere. De aceea, înainte de a turna șampania în cupe, șefii de stat și de guvern din U.E. s-au ridicat în picioare pentru a-l apaluda pe Bertie Ahern, președintele în exercițiu pe semestrul 1/2003.

III.2. Unele obstacole și controverse

Primul obstacol în calea adoptării noii Constituții Europene îl reprezenta disputa privind ponderea ce revine fiecărei țări în Consiliul de Miniștri al U.E. La summit-ul din decembrie 2003, Polonia și Spania s-au opus, cu vehemență, propunerii din proiect care prevedea că o reglementare va fi adoptată dacă întrunește sprijinul a 50% din state, reprezentând 60% din populația statelor membre (așa- numitul principiu al dublei majorități). Ambele țări insistau pentru menținerea sistemului prevăzut în Tratatul de la Nisa, din 2000, care le conferea aproape aceeași greutate, ca și țările cele mai mari ale U.E., Franța, Germania, Italia și Marea Britanie. O altă tabără a fost cea a statelor mici, care doreau ca procentele necesare pentru adoptarea unei legi să fie 50% din state, întrunind 50% din populație, în fine, Germania, ca exponent al țărilor cu populație numeroasă, a susținut că pragurile de 55% din numărul de state și de 65% din populație ar reprezenta un echilibru just între statele mici, mijlocii și mari, idee susținută și de președinția irlandeză a U.E. Acest ultim punct de vedere a reușit să se impună în cele din urmă, fiind inclus în noua Constituție. Dacă în Spania, compromisul a fost acceptat ca fiind “răul cel mai mic”, în Polonia, opoziția a calificat gestul guvernului drept o rușine națională, afirmând că premierul Marek Belka ar trebui judecat pentru înaltă trădare, având vina de a fi cedat în acest aspect – cheie.

Cealaltă dispută, care a încins spiritele la Bruxelles, se referea la numărul de comisari europeni ce revin fiecărei țări. Statele mici ale Uniunii insistau asupra menținerii principiului “o țară, un comisar”, ceea ce ar fi complicat foarte mult procesul decizional într-o uniune care are acum 25 de membri și ar putea ajunge la 29 prin aderarea României, Bulgariei, Croației și Turciei. Proiectul inițial al Constituției prevedea reducerea numărului de comisari la 10, în cele din urmă s-a ajuns la o variantă de compromis, optându-se pentru reducerea numărului de comisari la 17, începând cu 2014. Aceștia vor fi aleși prin rotație, pentru cinci ani.

Printre noutățile aduse de Constituție , figurează instituirea funcției de președinte al Consiliului European, care, în ciuda importanței titlului său va avea, totuși, puteri limitate, crearea acestui post având rolul de a întări unitatea europeană, prin alegerea unei persoane care să vorbească în numele întregii Europe. În același scop s-a hotărât numirea unui ministru de externe european, dar și puterile sale vor fi limitate, acesta fiind abilitat să-și exprime poziția doar în privința unor chestiuni asupra cărora membrii au puteri concordante.

III.3. Cadrul general al Constituției

Dacă Europa dorește cu adevărat să încorporeze o viziune a societății, o viziune a păcii și o antantă a popoarelor, atunci ea are nevoie de o Constituție proprie” (Valery Giscard d'Estai'ng – președintele Convenției)

III.3.1. Consemnarea clară și precisă a valorilor europene și a obiectivelor Uniunii Europene

Constituția, unește, într-un singur text fundamental prevederile tratatelor comunitare pentru transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și un punct de referință în noua ordine mondială.

Textul cuprinde patru părți:

partea I – Definirea valorilor europene și a obiectivelor Uniunii Europene;

partea a II-a – Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene;

partea a IlI-a – Politicile comunitare și funcționarea Uniunii Europene;

partea a IV-a – Dispoziții generale și finale.

Constituția prezintă Uniunea Europeană ca o uniune a cetățenilor și a statelor Europei. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale și care se angajează să le promoveze.

Proiectul de Constituție, consacră valorile pe care Uniunea se bazează: respectarea demnității umane, a libertății, a democrației, a egalității, a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscri- minare.

Libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire sunt garantate prin Constituție în cadrul Uniunii. Constituția interzice orice discriminare pe motiv de naționalitate.

Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile și bunăstarea popoarelor sale. Ea oferă, un spațiu de libertate, securitate și justiție, precum și o piață unică unde concurența este liberă. Totodată, ea combate excluderea socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.

III.3.2. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene

“Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; Uniunea se sprijină pe principiul democrației și pe principiul statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, de securitate și de justiție. Uniunea contribuie la păstrarea și dezvoltarea acestor comune respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor publice la nivel național, regional și local; Uniunea va promova o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire. în acest scop, este necesar ca evidențiindu-le printr-o cartă să fie întărită protecția drepturilor fundamentale în sprijinul evoluției și a dezvoltării științifice și tehnologice.” (Preambul).

Instituțiile Uniunii Europene trebuie să respecte drepturile garantate de Cartă. Aceleași obligații le au statele membre care aplică dreptul Uniunii Europene, Curtea de Justiție fiind însărcinată cu controlul aplicării prevederilor Cartei.

III.3.3. Funcționarea Uniunii Europene și politicile comunitare

Constituția prevede o mai bună diviziune a competențelor între statele membre și Uniune, și atribuie personalitate juridică Uniunii Europene. Totodată, ea stabilește o simplificare a instrumentelor de acțiunea ale Uniunii, și adoptă măsuri pentru dezvoltarea democrației, transparenței și eficienței Uniunii Europene, prin dezvoltarea contribuției parlamentelor naționale, prin creșterea legitimității construcției europene, prin simplificarea procesului de decizie și prin funcționarea instituțiilor într-un mod transparent; de asemenea, 'stabilește măsurile necesare pentru a îmbunătăți structura și rolul fiecărei instituții europene, în condițiile noi ale lărgirii Uniunii Europene.

III.3.4. Unele caracteristici și particularități

– Europa se legitimează nu numai prin State, ci, și prin cetățeni, iar procesul de integrare rămâne deschis și după intrarea în vigoare a Constituției.

– Nici un stat european nu mai poate rămâne singular și unic, ci integrat politic și economic în Uniunea Europeană, întoarcerea la tradiționala identitate națională fiind soluția imposibilă. Statele europene trebuie să ia decizia politică, dar nu trebuie să fie înfrântă identitatea fiecărui stat membru.

– Formarea unității, bazată pe tradiții, culturi, convingeri, va constitui, însă, un proces de lungă durată, al cărei fundament este Constituția Uniunii.

– În mod evident, Constituția Uniunii Europene va asigura redefinireâ unui nou echilibru de putere în Europa și în lume, Uniunea Europeană devenind un actor economic și politic foarte important.

– Uniunea Europeană, este și trebuie să fie, în primul rând, o comunitate de valori și, apoi, o comunitate de state. Europa este o comunitate de valori, care are coeziune și nu rămâne abstractă, fiind “rânduită” într-o structură europeană.

– Uniunea Europeană este o uniune juridică deplină între State, având recunoscută personalitatea juridică unică.

– O caracterizare a Europei, sub forma organizării și legitimării într-un tratat constituțional determină puterea ierarhică și instituie, deci, o structură complexă, coerentă și dinamică de instituții supranaționale.

Supranaționalitatea stă la baza Constituției Uniunii Europene, iar intemaționalitatea la baza Tratatului constituțional dintre Statele membre.

– Uniunea Europeană are caracter supranațional, nu este o federație de state ca S.U.A., Rusia ș.a., nici o confederație. Dar, Uniunea Europeană are o Constituție instituită printr-un tratat adoptat de Statele membre, ceea ce atestă natura originală și fără precedent istoric a Uniunii, în raport de conceptul clasic, conform căruia numai un stat poate avea o constituție proprie.

Există, așadar, în interiorul Uniunii Europene, două etaje – structurile supranaționale și relațiile internaționale directe între Statele membre.

Constituția recunoaște și consacră, cu valoare de principii fundamentale ale dreptului comunitar, normele dreptului internațional, și pe cele din Convenția Europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce-i conferă o vocație universală și un profund spirit umanist.

III.4. Definirea politicilor comune în Constituția Uniunii Europene. Cadrul general și principiile

În ziua de 18.07.2003, Președintele Convenției' asupra viitorului Europei, V. Giscard d’Estaing, împreună cu cei doi vicepreședinți, Giuliano Amato și J.L. Dehaene, a remis în mod oficial, în numele Convenției, textul complet al Proiectului instituind o Constituție pentru Europa.

După controversele ulterioare și neșansa de la Summittul din 13.12.2003, semnarea Constituției și, deci, adoptarea ei, s-a realizat în ziua de 29 octombrie 2004.

La această dată zece noi state europene sunt deja membre de plin drept ale Uniunii, împlinind cea mai mare și spectaculoasă extindere, așa încât Uniunea Europeană va ajunge, de la 6 membri fondatori, la 25 membri, după peste 50 de ani de existență.

Prin adoptarea acestei Constituții, Europa devine definitiv o uniune politică: uniunea cetățenilor și uniunea Statelor membre.

Marile domenii și principii ale noii Constituții sunt subliniate, în mod sintetic, în Declarația de la Roma din 18.07.2003:

– ea consacră drepturile cetățenilor încorporând Carta europeană a drepturilor fundamentale;

– ea îndreaptă Europa către cetățenii ei, oferindu-le noi posibilități de participare;

– ea stabilește un partaj clar și transparent al puterilor între Uniune și Statele membre, dând parlamentelor naționale mijloace de a interveni. Puterile Uniunii sunt extinse, cetățenii dobândind:

– realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție printr-o luptă mai eficace contra marii criminalități și recunoașterea, între Statele membre, a diferitelor lor drepturi civile;

– dezvoltarea progresivă a unei politici externe și de apărare comună cu un ministru european al afacerilor externe, care va acționa și vorbi în numele Europei în lume și crearea unei agenții europene de înarmare;

– ameliorarea coordonării economice între țările care au adoptat euro pentru a asigura stabilitatea și succesul monedei comune.

– dotarea Europei cu instituții stabile, democratice și eficace:

Parlamentul european devine legislatorul principal al Uniunii. El va elabora și adopta legile cu Consiliul; Legislația europeană va fi rezultatul acordului între reprezentanții aleși ai cetățenilor și Statele membre;

Consiliul va avea o fizionomie proprie și un mandat, iar președintele său va putea organiza activitatea Statelor, în timp și anticipat;

Comisia, organizată pentru a îndeplini misiunea sa europeană va fi motorul și executivul principal. Ea va fi „încarnarea interesului comun european".

„Proiectul Convenției este un succes pentru că el fixează echilibrele necesare între popoare, între state, între instituții, între vis și realitate.

Politicile Uniunii. Clauze cu aplicare generală

Titlul I al Părții a IlI-a reglementează clauzele cu aplicare generală, consacrând, în realitate, principiile fundamentale ale politicilor comune.

– Uniunea veghează la consecvența diferitelor politici și acțiuni, prevăzute în prezenta parte, ținând cont de ansamblul obiectivelor Uniunii și în conformitate cu principiul de atribuire a competențelor.

– Uniunea va acționa pentru eliminarea inegalităților, în definirea și realizarea politicilor și acțiunilor și pentru combaterea discriminării de orice fel.

– Cerințele de protecție a mediului vor fi integrate în definirea și aplicarea politicilor comune și a acțiunilor Uniunii, în special în vederea dezvoltării durabile.

– Având în vedere importanța serviciilor de interes economic general și rolul lor în promovarea coeziunii sociale și teritoriale, Uniunea și statele membre veghează ca aceste servicii să funcționeze pe baza principiilor și condițiilor definite de legea europeană.

SECȚIUNEA A III-A Piața internă a Uniunii

Constituția înscrie în primul capitol al Titlului III reglementarea pieții interne comunitare, consacrând, sistematizat, libertățile fundamentale, regulile de concurență și dispozițiile fiscale.

„Piața internă cuprinde un spațiu fară frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată, conform Constituției", (art. III – 130 pct.2)

La propunerea Comisiei, prin regulamente sau decizii europene, Consiliul de Miniștri definește orientările și condițiile necesare pentru asigurarea unui progres echilibrat în toate sectoarele interesate.

Libera circulație a persoanelor și serviciilor.

Principii

2.1. Lucrătorii (III- 133-136)

Lucrătorii au dreptul de a circula liber în cadrul Uniunii, fară nici o discriminare.

Lucrătorii au dreptul:

– la oferte efective de angajare,

– să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre,

– de ședere pentru a exercita o activitate ocupațională,

– de a se stabili pe teritoriul unui stat membru după obținerea unui loc de muncă, cu excepția „angajaților din administrație publică".

Statele membre încurajează schimbul de lucrători tineri în cadrul unui program comun.

2.2. Libertatea de stabilire (III- 137-143)

Interdicția tuturor restricțiilor impuse libertății de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru și garantarea dreptului de acces al acestora pe teritoriul statelor membre, la activități independente și la exercitarea lor, precum și la constituirea și gestionarea întreprinderilor, în condițiile stabilite prin legile-cadru europene.

Asigurarea posibilității de achiziționare și exploatare a proprietăților funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru.

Prin legile-cadru europene se va asigura recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri.

Societățile constituite, conform legislației unui stat membru, având sediul social, administrația centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii, sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăți se înțeleg „societățile de drept civil sau comercial, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția societăților care nu au un scop lucrativ”, (art. III – 142 al.2)

2.3. Libertatea de prestare a serviciilor (III – 144-150)

Constituția definește astfel noțiunea de servicii: „în sensul Constituției, sunt considerate servicii, prestările furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor (art. III – 145)

Serviciile cuprind în special:

– activități cu caracter industrial,

– activități cu caracter comercial,

– activități artizanale,

– activități prestate în cadrul profesiilor liberale,

– activități în domeniul transporturilor, bancar și de asigurări sociale.

Dispozițiile din art. III – 147.1 prevăd imperativ că: „Măsurile pentru realizarea liberalizării unui serviciu determinat se stabilesc printr-o lege-cadru europeană, numai după consultarea Comitetului Economic și Social”.

Constituția reglementează distinct cadrul general privind Uniunea vamală (III – 151), cooperarea vamală (III – 152) și interzicerea restricțiilor cantitative (III – 153-155).

Potrivit art. III – 151.1: „Uniunea cuprinde o uniune vamală care reglementează toate schimburile de mărfuri și care implică interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu statele terțe“.

Ea se aplică atât produselor originare din statele membre, cât și produselor care provin din țări terțe, care se află în liberă circulație în statele membre și pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import, fiind percepute în statul membru, respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile.

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și export, taxele cu efect echivalent și taxele vamale cu caracter fiscal.

Prin regulamente sau decizii europene Consiliul de Miniștri, la propunerea Comisiei, stabilește taxele vamale din Tariful Vamal Comun (T.V.C.).

Comisia exercită aceste misiuni ținând seama de:

– necesitatea facilitării schimburilor comerciale între statele membre și țările terțe;

– evoluția condițiilor concurenței în cadrul Uniunii;

– necesitățile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime și produse semifinite;

– necesitatea de a evita perturbări grave în viața economică a statelor membre, de a asigura o dezvoltare rațională a producției și o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.

– Textul art. III – 153 prevede că: „între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative, atât la import, cât și la export, precum și orice măsură cu efect echivalent.;

– Statele membre sunt obligate să-și adapteze monopolurile naționale cu caracter comercial, astfel încât să asigure, în condițiile de aprovizionare și desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor membre.

În cazul unui monopol cu caracter comercial care implică reglementări menite să promoveze desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie să se asigure garanții echivalente pentru nivelul de ocupare a forței de muncă și pentru nivelul de trai al producătorilor interesați.

4. Libera circulație a capitalurilor și plăților

Dispozițiile constituționale prevăd că „sunt interzise restricțiile atât în ce privește mișcările de capital, cât și de plăți‘‘ între statele membre și între acestea și țări terțe.

Legile sau legile-cadru european vor stabili, însă, măsurile cu privire la mișcările de capital către sau provenind din țări terțe, când acestea implică investiții directe, inclusiv investiții imobiliare, stabilire, prestare de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piața de capital.

Atunci când este necesar și numai în realizarea obiectivelor expres prevăzute în art. III – 158 relative la prevenirea și combaterea criminalității organizate, a terorismului și a traficului de persoane, legile europene pot defini un cadru de măsuri cu privire la mișcările de capital și la plăți, cum ar fi înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparțin sau sunt deținute de persoane fizice și juridice, de grupuri sau entități nestatale.

5. Reguli de concurență

In Secțiunea a V-a din Capitolul I sunt reglementate, la nivel de principii, regulile de concurență aplicabile întreprinderilor (III —161- 166) și ajutoarele acordate de statele membre (III – 167-169).

Regulile aplicabile întreprinderilor declară incompatibile cu piața internă, interzise și unele de plin drept, orice acorduri între întreprinderi, orice decizii de asociere și orice practici concertate care pot prejudicia comerțul între statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

Aceste acorduri sau asocieri interzise pot avea ca obiect:

– impunerea direct sau indirect a prețurilor de cumpărare sau de vânzare ori a altor condiții de comercializare inechitabile,

– limitarea sau controlarea producției, desfacerii, dezvoltării tehnice sau investițiilor,

– împărțirea piețelor sau surselor de aprovizionare,

– aplicarea unor condiții inegale de prestații echivalente în raporturile cu partenerii comerciali, plasându-i în dezavantaj concurențial și

– condiționarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestații suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Dispozițiile art. III – 167 declară incompatibil cu piața internă și interzis orice abuz de poziție dominantă a uneia sau mai multor întreprinderi, în cadrul pieței interne sau pe o parte substanțială a acesteia.

Aceste principii și reguli sunt puse în aplicare prin regulamente europene adoptate de către Consiliul de Miniștri, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, în limitele și în scopurile prevăzute în art. III – 168.2.

Ajutoarele acordate de statele membre sunt incompatibile cu piața internă, în mod direct sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare de producție, în măsura în care acestea afectează schimburile dintre statele membre.

Constituția reglementează, în mod precis, lista ajutoarelor compatibile sau care pot fi compatibile cu piața internă (III -ul 67 pct.2), și obligă Comisia să verifice permanent regimul ajutoarelor existente în statele membre, stabilind și procedura de declarare a compatibilității ajutoarelor sau a interzicerii acestora.

6. Dispoziții fiscale

Principiile instituite prin Constituție sunt următoarele:

– nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare;

– produsele exportate de un stat membru pe teritoriul altui stat membru nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne, care să depășească impozitele aplicate direct sau indirect;

– cu privire la impozit, altul decât cel pe cifra de afaceri, accizele și celelalte impozite indirecte, nu pot opera scutiri sau rambursări la exportul către celelalte state membre și nu pot fi instituite taxe de compensare la importurile care provin din statele membre;

– o lege sau o lege-cadru europeană va stabili măsurile de armonizare a legislațiilor referitoare la impozitul pe cifra de afaceri, accize sau alte impozite indirecte pentru a asigura buna funcționare a pieței interne și pentru a evita denaturarea concurenței.

Capitolul IV

De la Tratatul Constituțional la Tratatul de reformă. Reflecții la debutul unei noi Conferințe interguvernamentale a UE

După 36 ore de negocieri terminate în dimineața zilei de 23 iunie, Consiliul European prevăzut inițial pentru 21-22 iunie 2007 a reușit să ajungă la un acord pentru mandatul de negociere a unui Tratat de Reformă care să înlocuiască Tratatul Constituțional (TC), cu speranța de a pune, astfel, capăt celor doi ani de criza instituțională europeană. Cancelarul german Angela Merkel declara, la ieșirea din reuniune: „A fost nevoie de bunăvoință, lucru deloc ușor, dar ceea ce contează este că am reușit să ne extragem din faza de reflecție în care Uniunea Europeană intrase după referendumurile francez și olandez din 2005. Probabilitatea de a avea un Tratat în vigoare începând din 2009 este foarte mare.”

Așa cum remarcam într-o analiză anterioară („Uniunea Europeană în căutarea viitorului”), rezultatul referendumurilor din 29 mai (Franța) și, respectiv, 1 iunie 2005 (Olanda) a confirmat încheierea etapei volun- tarist-vizionare a construcției comunitare, bazată pe voință politică și entuziasm, imaginată de Jean Monnet și Robert Schuman. Aminteam atunci că 85% din conținutul Tratatului Constituțional reprezintă angajamente deja în vigoare ale statelor membre, ce sunt cuprinse în Tratatele actuale (TUE, TCE și Euratom) și că doar 15% reprezintă elemente de noutate menite să adapteze funcționarea unei construcții comunitare cu 27 sau mai mulți membri la provocările globalizării.

Consiliul European din 15-16 iunie 2006 reușise să traseze o hartă a reperelor următorilor doi ani, din perspectiva identificării unei soluții pentru Tratatul Constituțional, sub forma unui proces cu patru etape: 1. Cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a Tratatelor de la Roma, la 25 martie 2007, urma să aibă loc la Berlin un Consiliu European extraordinar care să adopte „o declarație politică cu privire la valorile și ambițiile Europei și să confirme angajamentul comun de a le realiza”. 2. Viitoarea președinție germană a UE era chemată să prezinte la Consiliul European din iunie 2007 un raport asupra stadiului discuțiilor pe tema Tratatului Constituțional și a posibilelor dezvoltări viitoare. 3. Acest raport urma să fie apoi examinat de liderii statelor membre, în vederea adoptării „unor decizii privind modalitățile de continuare a procesului de reformă”. 4. In fine, „pașii necesari pentru atingerea acestui obiectiv vor fi efectuați cel mai târziu în cursul semestrului doi al anului 2008”.

Urgența unui astfel de calendar era justificată atât de impactul negativ pe care prelungirea perioadei de incertitudine îl avea asupra opiniei publice, cât și de aspecte ce țin de funcționarea efectivă a instituțiilor Uniunii, în primul rând a Comisiei Europene, deoarece Tratatul de la Nisa, în vigoare în acest moment, prevede în art. 4 din „Protocolul privind extinderea Uniunii Europene” că: „Atunci când Uniunea va avea 27 state membre (…), numărul membrilor Comisiei va fi mai mic decât numărul statelor membre. Membrii Comisiei vor fi aleși pe baza unui sistem de rotație bazat pe principiul egalității, pentru care Consiliul va adopta, prin vot cu unanimitate, aranjamentele de implementare necesare. Numărul membrilor Comisiei va fi stabilit de către Consiliu, cu unanimitate de voturi. Acest amendament se va aplica de la data la care își va începe mandatul prima Comisie de după aderarea celui de-al 27-lea membru al Uniunii”.

Prima Comisie ce îndeplinește aceste condiții va fi numită după alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009. Pe cale de consecință, trebuia convocată o nouă Conferință Interguvemamentală (CIG) pentru adoptarea mecanismelor de implementare a formulei Comisiei reduse, data limită pentru aceasta reformă fiind „cel mai târziu în semestrul II al anului 2008”.

Urmând reperele trasate în iunie 2006, la 25 martie 2007, la Berlin, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a semnării Tratatului de la Roma, liderii UE au adoptat o declarație semnată de președinții Consiliului, Comisiei și PE în care erau trecute în revistă succesele UE, valorile, prioritățile și angajamentele acesteia pentru viitor. Obiectivul esențial al Declarației de la Berlin l-a constituit promovarea în rândul opiniei publice europene a valorilor și realizărilor UE și transmiterea unui semnal clar privind angajamentul politic pentru evoluția viitoare a Uniunii. Accentul a fost pus pe elementele specifice ..modelului european”: importanța individului (cetățeanul este considerat elementul-cheie al Europei unite), echilibrul între creșterea economică și responsabilitatea socială, necesitatea acțiunii comune („Europa este viitorul nostru comun”). Elementele controversate privind viitorul UE au fost atinse doar implicit, textul Declarației de la Berlin menționând procesul de „unificare europeană” fară a vorbi însă explicit de aprofundarea integrării europene, după cum face referire la „baze comune renovate”, iar nu la Tratatul Constituțional.

Formula aleasă a reprezentat, totuși, un pas înainte semnificativ în pregătirea foii de parcurs pentru Consiliul European din iunie 2007. Președinta Senatului Belgiei, Anne Mărie Lizin, a sintetizat sugestiv situația: „Declarația de la Berlin amintește trecutul, constată prezentul și prevede viitorul”. Dacă Declarația de la Messina din 1955 a dat impulsul pentru crearea CEE, putem spune că Declarația de la Berlin a fost un moment de bilanț și de identificare a sfidărilor actuale, ca bază pentru pașii următori ai UE.

Au urmat o serie de contacte și reuniuni exploratorii, a căror frecvență s-a accentuat în luna mai 2007, toate având drept scop identificarea unor formule de compromis care să poată salva, dacă nu Tratatul Constituțional ca atare, cel puțin o parte cât mai semnificativă din substanța acestuia. La 12-13 mai 2007 a avut loc la Sintra, în Portugalia, o reuniune informală la care au participat președintele Comisiei Europene, cancelarul Germaniei, președintele Parlamentului European și premierii portughez și sloven – cele două țări care urmau să dețină președinția Uniunii în semestrele II din 2007 și I din 2008. Cancelarul Angela Merkel a spus atunci că are nevoie de susținerea celorlalte state UE, în special a Portugaliei și Sloveniei pentru a relansa proiectul constituțional. Ministrul portughez de externe, Luis Amado, afirma la rândul său că: „Baza Tratatului nu trebuie inventată, pentru că avem un consens puternic asupra Tratatului Constituțional, iar acesta trebuie să fie baza unui nou acord”.

La întrevederea pe care a avut-o la 16 mai 2007, la Berlin, cu cancelarul Angela Merkel, președintele francez Nicolas Sarkozy a declarat că, deși susține un Tratat ambițios, existența unei „veritabile urgențe instituționale” reclamă formula unui Tratat simplificat, centrat pe chestiunile instituționale și care să conțină dispoziții esențiale precum extinderea votului cu majoritate calificată, introducerea regulii dublei majorități, alegerea președintelui Comisiei Europene de către Parlamentul European, instituirea unei președinții stabile a Uniunii, crearea postului de ministru al afacerilor externe al UE, dar și respectarea strictă a principiilor subsidiarității și proporționalității. In opinia liderului francez, UE va avea nevoie pe termen lung de „un Tratat mai complet, elaborat în cadrul unei mari Convenții Europene” ai cărei membri să fie desemnați de către parlamentele naționale.

Nicolas Sarkozy a lansat în cursul lunii mai 2007 o adevărată ofensivă diplomatică pentru susținerea proiectului său de Tratat simplificat, marcând astfel revenirea Franței în prim-planul agendei europene. Astfel, la 21 mai 2007 s-a întâlnit la Paris cu președintele Parlamentului European, Hans-Gert Pottering, la 23 mai a discutat la Bruxelles cu premierul belgian Guy Verhofstadt și cu președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durăo Barroso – prilej cu care cei trei au constatat că tot mai mulți lideri europeni sunt favorabili ideii de a adopta un Tratat UE simplificat. La 28 mai s-a întâlnit la Paris cu premierul italian Romano Prodi, la 31 mai a vorbit la Madrid cu premierul spaniol Jose Luis Zapatero, iar la 4 iunie 2007 a avut din nou consultări la Paris cu viitoarea președinție portugheză a Uniunii, după care, la 14 iunie, s-a deplasat la Varșovia pentru a discuta cu președintele polonez Lech Kaczynski. Deși în luările sale de poziție a evitat să vorbească despre o „Europă cu două viteze”, așa cum sugerase premierul italian Romano Prodi, șeful statului francez a declarat că nu poate înțelege țările membre care doresc să întârzie alte state: „aș prefera o Europă care să meargă înainte”.

Premierul italian Romano Prodi transmisese, la 22 mai 2007 în fața plenului PE la Strasbourg, mesajul că: „la viitoarea CIG privind TC va trebui să ne respectăm angajamentele și să decidem asupra configurației Europei (…). In octombrie 2004, toate statele membre au semnat TC și și-au asumat responsabilitatea politică a acestui document; este regretabil, de aceea, că în acest moment se aude mai mult vocea celor care au probleme și nu a celor care au ratificat și care sunt majoritari, atât ca număr de state, cât și ca populație”. Romano Prodi consideră că respectarea termenului de 2009 pentru adoptarea viitorului Tratat reclamă ca mandatul CIG să fie unul foarte clar, care să delimiteze precis lista de probleme în suspensie și modul lor de soluționare, nefiind fezabilă, în opinia sa, o CIG cu mandat deschis: „Textul TC este deja rezultatul unui compromis îndelung negociat și acceptat de toate statele membre în momentul semnării. Sacrificarea acestui text presupune renunțarea la o concepție coerentă asupra Europei (…). Cu nici un preț nu se poate accepta punerea sub semnul întrebării a pachetului instituțional”.

România s-a situat în tabăra susținătorilor Tratatului Constituțional, președintele Traian Băsescu declarând în fața Parlamentului European la Bruxelles, la 31 ianuarie 2007: „In ceea ce privește Tratatul Constituțional, doresc să asigur președinția germană că va avea în România un susținător al demersului său de revigorare a Tratatului și de avansare a unei soluții consensuale. Avem nevoie de un Tratat solid, capabil să consolideze legitimitatea acțiunii politice la nivel comunitar. Credem că deblocarea crizei constituționale este esențială pentru a da Europei capacitatea de a decide și a acționa după definitivarea unui val de extindere fară precedent.”

Și Parlamentul European și-a manifestat poziția pe acest subiect, în perioada care a precedat summit-ul european din iunie. Comisia de politică externă a PE a adoptat, la 21 mai 2007, un raport privind Tratatul Constituțional, redactat de către Elmar Brok (PPE) și Enrique Baron Crespo (PSE). Raportul insistă asupra păstrării „tuturor principiilor de bază conținute în partea I a TC, inclusiv dubla natură a UE (Uniune de state și cetățeni), prioritatea legislației europene în fața normelor naționale și personalitatea juridică a UE”. Eurodeputații au respins „orice viitor Tratat al UE care să fie mai puțin ambițios decât actualul TC în ceea ce privește protejarea drepturilor cetățenilor și transparența în funcționarea UE”. Ei au cerut ca viitorul Tratat să țină cont și de o serie de alte subiecte dezbătute în perioada de reflecție: schimbările climatice, solidaritatea energetică, politică de imigrație, modelul social european, terorismul, dialogul între civilizații și criteriile de aderare la UE.

Nu toți liderii statelor UE aveau însă aceleași opinii. Președintele Poloniei, Lech Kaczynski, aprecia la 11 mai 2007 că: „proiectul de Tratat simplificat al președintelui Sarkozy este foarte interesant”, dar își reitera opoziția față de sistemul de vot cu dublă majoritate: „nu suntem în măsură să acceptăm sistemul de vot actual. Polonia este țara care pierde cel mai mult, poate la egalitate cu Olanda. Partenerul nostru german va profita cel mai mult”. La rândul sau, premierul Olandei, Jan Peter Balkenende, expunând la 23 mai a.c., în fața Parlamentului European, viziunea guvernului de la Haga cu privire la stadiul actual al construcției europene, arăta că: „Europa este un proiect unic, de succes. Eforturile actuale trebuie să se axeze mai degrabă pe valorile și preocupările comune, decât pe diferențele dintre statele membre. Europa a evoluat, pe de o parte, de la o structură cu 6 membri la o Uniune cu 27 membri, de o manieră percepută de cetățenii olandezi drept prea rapidă, iar, pe de altă parte, și-a extins competențele la numeroase politici. Este nevoie de timp pentru construirea unei noi solidarități europene. Olanda consideră că un Tratat de natură constituțională, cum este actualul TC, este problematic pentru că induce cetățenilor olandezi sentimentul că își pierd identitatea”.

Primul ministru olandez consideră că există patru condiții esențiale pentru a se ajunge la o soluție cu ocazia Consiliului European din 21-22 iunie 2007: 1. adoptarea unei abordări graduale de tipul step by step approach, în sensul amendării Tratatelor după modelul Amsterdam sau Nisa, cu renunțarea la abordarea de tipul Tratatului unic; 2. Uniunea trebuie sa fie mai eficientă, printr-o abordare comună a problemelor legate de securitatea energetică, combaterea imigrației ilegale și a schimbărilor climatice; 3. ameliorarea funcționării UE să se facă prin respectarea principiului subsidiarității; 4. criteriile de aderare să fie înscrise în viitorul Tratat al UE.

Pentru a înțelege atmosfera ce a precedat Consiliul European de vară din 2007, adăugăm faptul că, la o întâlnire avută la Berlin, la 28 mai, cu cancelarul Austriei și premierul Estoniei, cancelarul Germaniei declara: ..nu trebuie ascultați numai cei ce nu vor ceva, ci și cei care vor”, cei trei șefi de guvern considerând că Tratatul Constituțional este deja rezultatul unui compromis al „Celor 27” și că ar trebui acceptat în integralitatea sa.

Președinția germană a UE a abordat însă pregătirea acestui dosar cu multă precauție, fiind conștientă de dificultățile în atingerea unui acord de substanță. Strategia acesteia s-a bazat pe o abordare discretă, axată pe dialogul direct cu statele membre, fiind privilegiate contactele cu înalții funcționari naționali responsabili cu dosarul TC la cabinetele celorlalți lideri europeni sau dialogul direct cu aceștia din urmă. S-a urmărit, astfel, obținerea unor rezultate concrete, ce nu ar fi fost posibile în condițiile unor negocieri deschise care, dacă ar fi fost supuse expunerii mediatice, riscau să fie compromise de orgoliile naționale. Un pas important pentru degajarea compromisului din 23 iunie l-a reprezentat acordul miniștrilor de externe la conclavul de la Luxembourg, din 17 iunie 2007, de a renunța la denumirea de „Tratat Constituțional” și la formula unui Tratat unic care să înlocuiască tratatele existente, revenindu-se, astfel, la metoda clasică de amendare a legislației primare a UE.

Acesta era contextul în care șefii de stat sau de guvern din țările membre UE s-au reunit la Bruxelles, la 21 iunie 2007, pentru a negocia mandatul unei Conferințe Guvernamentale care să aibă drept rezultat redinamizarea funcționării instituțiilor UE prin adoptarea unui nou Tratat.

Acordul la care s-a ajuns în dimineața zilei de 23 iunie a balizat strict desfășurarea CIG a cărei primă reuniune a avut loc la Bruxelles exact o lună mai târziu, la 23 iulie, în maija reuniunii CAGRE. Așa cum era de așteptat, mandatul CIG a confirmat abandonarea formei constituționale, stabilind însă că viitorul Tratat de Reformă va prelua principalele inovații ale fostului Tratat Constituțional.

Negocierile pe marginea acestui mandat au fost complicate și s-au concentrat, în principal, asupra identificării soluțiilor la câteva teme controversate: definirea sistemului de vot cu majoritate calificată în Consiliu (unde adoptarea procedurii dublei majorități introdusă în TC s-a lovit de inflexibilitatea Poloniei), statutul Cartei drepturilor Fundamentale (opoziția Marii Britanii ca acest document să devină parte integrantă a viitorului Tratat), introducerea unei personalități juridice unice a UE (rezerve din partea Republicii Cehe și Marii Britanii), recunoașterea principiului supremației dreptului comunitar (deși consacrat prin jurispru- dența CJCE și a hotărârilor unor Curți Constituționale, Polonia, Marea Britanie și Republica Cehă preferau ca acest principiu să nu apară menționat explicită în textul Tratatului de Reformă), mandatul viitorului ministru european de Externe (rezerve britanice), rolul parlamentelor naționale (Olanda și Marea Britanie insistau pe o mai mare accentuare a acestuia), trecerea la votul cu majoritate calificată în anumite domenii specifice (rezerve britanice), introducerea unei referiri explicite în Tratat cu privire la criteriile de aderare la UE (Olanda insistă asupra unei astfel de mențiuni) și delimitarea mai clară a competențelor Uniunii în raport cu statele membre (solicitarea Cehiei).

Cele mai dificile negocieri s-au purtat cu liderii de la Varșovia (pe fondul istoriei celui de-al Doilea Război Mondial) și Londra (având în fundal euro-scepticismul populației britanice), în timp ce Franța, Luxembourg, Spania și România și-au asumat rolul de facilitatori ai compromisului, sprijinind constant eforturile președinției germane.

Consiliul European a decis convocarea unei Conferințe Interguver- namentale pentru redactarea „Tratatului de Reformă” pe baza unui mandat detaliat și a unui calendar care să permită finalizarea textului până la sfârșitul anului 2007, ratificarea noului Tratat în 2008 și intrarea sa în vigoare înainte de alegerile pentru Parlamentul European, din iunie 2009. Esența soluției de compromis adoptată poate fi sintetizată de cuvintele președintelui francez Nicolas Sarkozy: ..nu există câștigători, nu există perdanți și Europa s-a pus în mișcare”, dar și de cele ale fostului premier britanic Tony Blair: „cel mai important este că acordul obținut ne permite să progresăm în direcția unor lucruri care, în final, sunt mult mai importante.”

Mandatul de negociere a CIG conține o serie de elemente care se situează sub nivelul prevederilor Tratatului Constituțional. Astfel, se revine la metoda clasică de amendare a tratatelor, renunțându-se la formula propusă prin TC, aceea a unui Tratat unic, consolidat; se renunță la simbolurile UE (imn, drapel, titulatura ministrului european de Externe, termenul de Constituție) – de menționat însă că drapelul și imnul vor continua să fie utilizate ca și până acum, chiar dacă acest lucru nu va avea o consacrare juridică în Tratat; este eliminat din textul viitorului Tratat de Reformă principiul supremației dreptului comunitar (care se va regăsi, totuși, într-o declarație anexă); se păstrează valoarea juridică obligatorie a Cartei Drepturilor Fundamentale care însă nu va mai face parte din textul Tratatului și va fi însoțită de o declarație ce reconfirmă absența oricăror implicații asupra competențelor Uniunii, precum și de un protocol care aduce precizări restrictive privind aplicabilitatea CDF în dreptul intern britanic; va crește rolul parlamentelor naționale în procesul decizional european, prin introducerea obligației Comisiei de a motiva neluarea în considerare a obiecțiilor venind din partea unei majorități a legislativelor naționale; sunt introduse prevederi care facilitează neparti- ciparea la inițiative de creștere a integrării în domeniile cooperării judiciare, penale și polițienești; este subliniat caracterul specific al PESC, prin plasarea sa separat de celelalte politici ale UE; se introduc declarații interpretative privind PESC și mandatul înaltului Reprezentant UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.

în fine, o modificare importantă privește definiția majorității calificate: formula convenită prevede prelungirea aplicării mecanismului de la Nisa până la 1 noiembrie 2014, după care va intra în vigoare dubla majoritate definită în TC. Polonia a obținut însă, ca o garanție suplimentară, o perioadă de tranziție între 1 noiembrie 2014 și 1 aprilie 2017, în care orice stat membru poate solicita ca la adoptarea unei anumite decizii să fie folosit tot sistemul de vot de la Nisa. De asemenea, va putea fi invocată și o clauză de tipul „Compromisului de la Ioannina”, care să permită statelor ce se opun adoptării unei decizii, dar nu întrunesc minoritatea de blocaj să beneficieze de o amânare a deciziei pentru un interval rezonabil de timp.

„Compromisul de la Ioannina” a fost adoptat în timpul negocierilor de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei, când numărul total de voturi în Consiliu a crescut la 87. Spania și Marea Britanie au insistat atunci ca minoritatea de blocaj în Consiliu să rămână la nivelul de 23 voturi existent când UE avea 12 membri, în timp ce alte țări doreau ca acest prag să fie ridicat la 27 voturi. Soluția s-a tradus într-o decizie din 29 martie 1994 a Consiliului UE, care prevedea că dacă un grup de țări membre ce totalizează un număr de voturi cuprins între 23 și 25 își declara intenția de a se opune adoptării unei decizii, Președinția Consiliului va face tot ce-i stă în putere pentru a se ajunge, într-un interval rezonabil, la o soluție care să poată fi adoptată cu cel puțin 65 voturi (cu alte cuvinte, minoritatea de blocaj revenea la 23 voturi). In toate celelalte cazuri minoritatea de blocaj era de 27 voturi. Compromisul de la Ioannina a fost menținut până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, la 1 ianuarie 2003. Pentru că Uniunea Europeană are astăzi 27 membri și, conform Tratatului de la Nisa, numărul total de voturi în Consiliul UE este acum de 345, iar majoritatea calificată a crescut la 255 voturi (care trebuie să provină de la majoritatea statelor membre dacă propunerea de decizie aparține Comisiei Europene, sau de la 2/3 dintre acestea în celelalte cazuri), „Compromisul Ioannina” a fost adaptat și se referă doar la faptul că decizia se amână pentru „o perioadă rezonabilă”, timp în care Consiliul va depune toate eforturile „pentru a se ajunge la o soluție satisfacătoare”.

Trebuie spus că, în bună măsură, substanța Tratatului Constituțional se regăsește în mandatul actualei CIG. Astfel, se păstrează președinția fixă a Consiliului European, va fi introdus sistemul de vot cu dublă majoritate – deși cu o întârziere de câțiva ani -, CDF devine document juridic obligatoriu și va fi creat postul de ministru de Externe al UE, care va conserva, practic, prerogativele menționate în TC, chiar dacă, pentru a liniști temerile unora dintre statele membre, acesta se va numi „înalt reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate”. Se va institui, totodată, un mecanism de control al subsidiarității, care va permite parlamentelor naționale să influențeze încă din stadiul incipient propunerile legislative ale Comisiei. Numărul de comisari va fi redus din 2014, la 2/3 din numărul țărilor membre, președintele Comisiei Europene va fi ales de către eurodeputați, iar numărul membrilor Parlamentului European va fi limitat la 750. în ceea ce privește echilibrul de putere între statele membre, prin introducerea sistemului vot cu dublă majoritate se va evidenția mai bine ponderea țărilor mari, care vor putea bloca mai ușor o decizie. Noul sistem va intra însă efectiv în vigoare abia în 2017, deoarece în perioada de tranziție, între noiembrie 2014 și martie 2017, orice stat membru poate solicita aplicarea actualului sistem de vot din Tratatul de la Nisa. Nu în ultimul rând, mandatul CIG confirmă renunțarea la sistemul „în piloni” al UE și conferă Uniunii personalitate juridică unică.

Proiectul de mandat adoptat de Consiliul European invită CIG să redacteze un Tratat (denumit „Tratat de Reformă”) care să modifice Tratatele actuale „pentru a întări eficacitatea și legitimitatea democratică a Uniunii extinse și a ameliora coerența acțiunii sale externe.” Se precizează că Tratatul de Reformă va conține două clauze de substanță privind modificarea Tratatului Uniunii Europene (TUE) – care își va păstra actualul nume – și a Tratatului Comunității Europene (TCE) – care va fi intitulat „Tratatul privind funcționarea Uniunii”, dat fiind faptul că UE va fi dotată cu o personalitate juridică unică. Acordul de la Bruxelles din 23 iunie 2007 prevede, de asemenea, că modificările tehnice aduse Tratatului Euratom și protocoalelor actuale anexate TUE și TCE, convenite de către CIG din 2004, vor deveni protocoale ale Tratatului de Reformă.

Președinția portugheză a UE indicase încă din luna mai 2007 că dorește ca la reuniunea Consiliului European din iunie 2007 să primească un mandat clar privind TC, avertizând că absența unui astfel de mandat riscă să scoată subiectul de pe lista priorităților președinției Uniunii în semestrul II din 2007. Acest mandat a fost dat. Intr-un discurs rostit la 27 iunie în fața Parlamentului European, primul ministru portughez Jose Socrates a plasat reforma Tratatelor UE pe primul loc între cele „trei axe-cheie” ale programului semestrial al Președinției Uniunii, alături de agenda pentru modernizarea economiei și societății europene și de întărirea rolului Europei în lume: „principala provocare este, în mod cert, procesul de reformă a Tratatului. Acordul obținut la ultimul Consiliu European oferă un mandat clar și precis, așa cum Portugalia a considerat întotdeauna necesar. Iată de ce am decis să convocăm Conferința Interguveenamentală începând cu 23 iulie, în același timp cu reuniunea Consiliului miniștrilor de Externe. Obiectivul nostru este clar: să valorificăm șansa acordului obținut la Bruxelles și să aprobăm un nou Tratat al Uniunii Europene cât mai curând posibil.”

Prima reuniune a CIG s-a desfășurat la Bruxelles la 23 iulie 2007 și a durat o jumătate de oră. In cadrul unei ceremonii desfășurate în prezența președintelui Comisiei Europene și a șefilor diplomațiilor statelor membre, președinția portugheză a UE a prezentat trei proiecte de documente: „Proiectul de Tratat modificând Tratatul Uniunii Europene și Tratatul Comunității Europene” – însumând 145 pagini -, protocoalele propuse spre anexare noului Tratat (în număr de 12 și care privesc: rolul parlamentelor naționale; aplicarea principiilor subsidiarității și proporțio- nalității; Eurogrupul; cooperarea structurată permanentă în materie de PESA; condițiile de aderare a UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale; piața internă și politica de concurență; aplicabilitatea CDF la sistemul de drept britanic; exercitarea competențelor mixte; serviciile de interes general; dispozițiile tranzitorii; modificarea protocoalelor existente, anexate TUE și TCE; modificarea Tratatului Euratom) – redactate pe 69 pagini -, al treilea document distribuit fiind un proiect al declarațiilor ce vor fi anexate viitorului Tratat – alte 63 pagini.

Zilele de 24 și 25 iulie 2007 au fost rezervate examinării, de către experții juriști ai celor 27 state membre, a celor 277 pagini, urmând ca în ultima săptămână a lunii august aceștia să se întâlnească zilnic pentru discuții. Deși se speră ca negocierile să poată avansa la nivel tehnico-juridic, guvernele țărilor membre au fost prevenite să păstreze permanent în rezervă și pe reprezentanții „sherpa” care au negociat aspectele politice înaintea Consiliului European din iunie 2007, astfel încât aceștia să poată interveni dacă vor apare aspecte ce depășesc posibilitatea unor soluții juridice. Președinția portugheză a Uniunii dorește ca redactarea documentului final să fie gata în câteva săptămâni, pentru a putea fi prezentat oficial la summit-ul informai de la Lisabona, din 18-19 octombrie 2007, după care să fie semnat la Consiliul European din decembrie 2007.

Cu toate că este prea devreme pentru a trage concluzii asupra desfășurării CIG, câteva constatări se impun. In primul rând, că Uniunea Europeană nu-și poate permite o nouă perioadă de reflecție, după ce a avut doi ani la dispoziție pentru acest exercițiu. Apoi că trebuie conservată o parte cât mai substanțială din TC, deoarece acesta reprezintă un pachet de compromis negociat care asigură un echilibru între interesele statelor membre, servind totodată intereselor globale ale Uniunii. In fine, că este esențial ca un acord final asupra viitorului Tratat de Reforma să fie identificat în următoarele 20 de luni, în caz contrar existând riscul ca UE să evolueze fie spre un ,nucleu dur”, în jurul căruia să graviteze diferite forme de integrare, adică o „Europă cu mai multe viteze”, fie spre o structură de integrare diferențiată în care grupuri diferite de țări să dezvolte politici integraționiste pe domenii diferite, în funcție de interese și afinități. Și într-un caz și în celălalt, Uniunea Europeană nu va mai semăna nici cu ceea ce au imaginat „părinții fondatori” în anii ’50 ai secolului trecut, nici cu ceea ce și-a dorit România atunci când, în iunie 1995, și-a fixat drept obiectiv fundamental al politicii sale externe aderarea la construcția europeană comună.

Concluzii

La 10 iulie 2003, Convenția europeană și-a încheiat lucrările, în aceeași incintă în care le începuse cu 16 luni în urmă: hemiciclul de la Bruxelles al Parlamentului European. Proiectul de Tratat Constituțional conținea 338 articole ce defineau politicile și instituțiile UE și reprezentau rezultatul a 26 reuniuni plenare, 11 grupuri de lucru, 5436 minute de intervenții orale, 692.250 accesări ale site-ului internet al Convenției. Decizia aparținea acum șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre UE-25, care urmau să redacteze versiunea finală a viitoarei legi funda-mentale a Uniunii, în cadrul Conferinței interguvernamentale prevăzute să înceapă la Roma, la 4 octombrie 2003.

Ultimele retușuri aduse proiectului de Tratat Constituțional au permis deblocarea unor rezerve ce împiedicau consensul. Astfel, Franța și Belgia au reușit să impună „excepția culturală”, care le permite ca regula adop-tării acordurilor comerciale internaționale cu votul majorității calificate să nu se aplice și negocierilor privind bunurile culturale și audiovizuale. Conform noii formule, încheierea acordurilor în domeniul serviciilor culturale și audiovizuale va continua să se facă cu unanimitate „atunci când aceste acorduri riscă să aducă atingere diversității culturale și lingvistice a Uniunii”. Cu alte cuvinte, specificul național se păstrează în domeniul audiovizualului.

Germania, a cărei economie este afectată de creșterea șomajului, a insistat și a reușit să obțină dreptul de a decide asupra numărului de imigranți pe care să-i admită pe teritoriul său. Proiectul Tratatului Consti-tuțional prevede crearea unei politici comune a UE în materie de imigrație, ceea ce a determinat teama guvernului german că s-ar putea vedea confruntat cu un flux masiv de imigranți în căutare de lucru, creând o presiune suplimentară asupra sistemului său social. Propunerea Prezi-diului Convenției, aprobată ulterior de plen, a fost aceea că, deși statele membre nu vor avea drept de veto asupra politicilor UE în materie de azil și refugiați, ele vor putea să-și aplice în continuare propriile reglementari pentru a preveni accesul imigranților pe piața națională a forței de muncă, putând stabili un prag maxim al numărului de imigranți pe care sunt dispuse să-i primească. La rândul său, Marea Britanie, care nu a adoptat încă moneda unică Euro, și-a văzut îndeplinită cererea ca orice decizie de coordonare economică pe care o va lua grupul de state din zona Euro (Eurogrupul) sa fie obligatoriu compatibilă cu restul țărilor membre. Concesiile făcute pentru realizarea consensului în ultima reuniune plenară a Convenției riscă însă să stârnească și apetitul altor state, care ar putea emite pretenții de amendare a textului constituțional cu prilejul Confe-rinței interguvernamentale.

Ca apreciere de ansamblu, se poate afirma că mandatul general al Convenției, stabilit la Consiliul European de la Laeken în decembrie 2001, a fost îndeplinit. Convenția europeană a reușit să producă un docu-ment închegat și bine structurat, care prefigurează coordonatele viitorului Tratat Constituțional al UE și va servi drept bază de negociere pentru Conferința interguvernamentală. Rezultatul final al activității Convenției Europene a arătat că România a știut să evalueze corect importanța momentului și că opțiunile noastre privind viitorul Europei coincid, în mare măsură, cu ceea ce s-ar putea să fie Uniunea europeană de mâine. Departe de a fi doar un forum pentru reducerea deficitului democratic, convenția a devenit incinta de configurare a noii arhitecturi europene și arena de confruntare, prin negociere politică, între curentele de idei în spatele cărora se ascundeau interesele fundamentale ale statelor și instituțiilor reprezentate. Pentru țările candidate, convenția a reprezentat prima șansă reală de a-și expune și apăra punctele vedere și interesele de pe poziții egale cu statele UE. Parafrazându-l pe Winston Churchill, care afirma cu 60 de ani în urmă, într-un alt context, „acesta nu este sfârșitul; nu este nici măcar începutul sfârșitului; dar este, cu siguranță, sfârșitul începutului”, putem spune și noi că drumul comun spre Europa unită, imaginat la mijlocul anilor ’90, când statele central și est-europene depuneau cereri de aderare la UE, a început să prindă contur concret.

La 18 iulie 2003, președintele Convenției, Valéry Giscard d’Estaing, a înmânat în mod oficial, la Roma, președinției italiene a UE, proiectul complet al viitorului Tratat al UE, considerat deja de cei mai optimiști drept o veritabilă Constituție Europeană. Cu acest prilej, el a pledat în favoarea considerării textului propus de Convenție drept un „produs final” ce ar trebui acceptat și adoptat ca atare de către șefii de stat sau de guvern ce se vor reuni în cadrul Conferinței interguvernamentale. Giscard d’Estaing a îndemnat guvernul italian să susțină ideea unei CIG de scurtă durată, organizată la cel mai înalt nivel politic, care să se încheie în decembrie 2003.

Președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, aprecia, la 3 iulie 2003, în cadrul unei dezbateri organizate la Bruxelles de către European Policy Centre, reputat centru de analiză politică, că acest exercițiu a fost o etapă indispensabilă pentru stabilirea regulilor noii Europe. „Era de neevitat. Sau schimbăm metodologia de lucru, sau mergem înapoi, pentru ca metodele create pentru o UE cu șase state membre, chiar dacă func-ționează încă într-o UE cu 15 state, sunt de neconceput pentru o Uniune cu 25 de membri”. Exercițiul nu este însă terminat deoarece, așa cum am menționat, decizia aparține Conferinței interguvernamentale.

Deși statele participante și-au susținut punctele de vedere în cadrul Convenției, cele mai multe fiind reprezentate la un nivel politic ce face greu de imaginat schimbări majore în textul care a întrunit consensul celor 210 participanți (105 titulari, plus tot atâția supleanți), nu toate sunt satisfăcute de formulele de compromis identificate, ceea ce anunță o negociere strânsă și interesantă în cadrul CIG. Primul ministru luxem-burghez, Jean-Claude Juncker, recunoștea, de altfel, în conferința de presă ce a urmat reuniunii de la Porto Carras (Grecia, Consiliul European de la Salonic), că „12 prim-miniștri au puncte serioase de ridicat” cu ocazia viitoarei CIG, estimând că „vor fi câteva certuri frumoase (de belles bagarres), dar nu va fi pus în discuție esențialul rezultatelor Con-venției” (Declarație preluată de cotidianul belgian La libre Belgique, din 23 iunie 2003). Comisia europeană a anunțat pentru luna septembrie 2003 prezentarea unui document de poziție privind CIG, pe tema unei extinderi suplimentare a votului cu majoritate calificată, în timp ce alți actori europeni estimează că s-a mers deja prea departe cu renunțarea la dreptul de veto în domenii aflate, tradițional, în zona suveranității naționale.

Perioada de timp între momentul încheierii lucrărilor Convenției și debutul CIG (4 octombrie 2003) este folosită de către statele UE și candidate pentru a-și formula observațiile la textul proiectului de Tratat Constituțional. Este de așteptat ca CIG să se desfășoare sub forma a trei-patru sesiuni și să se finalizeze în timpul actualei președinții italiene a UE, iar o eventuală „Constituție de la Roma” să fie semnată la 9 mai 2004, de Ziua Europei, cu puțin timp înaintea alegerilor pentru Parla-mentul European, prevăzute pentru luna iunie 2004. Ratificarea noului Tratat de către parlamentele celor 25 țări membre UE ar urma să aibă loc în intervalul mai 2004-sfârșitul anului 2005.

Calendarul pregătirii și desfășurării viitoarei CIG presupune organi-zarea, în perioada iulie-august 2003, a unor consultări bilaterale între președinția italiană a UE și statele participante la CIG (cu România, acestea au fost prevăzute pentru ultima săptămână din august), elaborarea unui raport care să sintetizeze pozițiile statelor participante cu privire la modul de desfășurare a CIG și subiectele sensibile, prezentarea acestui raport cu ocazia reuniunii informale a miniștrilor de externe (Gymnich), din 5-6 septembrie 2003 și lansarea CIG la 4 octombrie. Ar urma o reuniune ministerială în marja Consiliului Afaceri Generale și relații externe (CAGRE) din 13-14 octombrie 2003, una la nivelul șefilor de stat sau de guvern cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles, din 16-17 octombrie 2003, plus alte două-trei reuniuni ministeriale în noiembrie, urmate de Consiliul European din 12-13 decembrie 2003, care ar urma să marcheze încheierea CIG.

Negocierile în cadrul Conferinței interguvernamentale se vor desfă-șura, cel mai probabil, la nivel politic (sunt state membre care solicită ca discuțiile să fie exclusiv la nivel politic), însă este posibilă și constituirea unui grup de sprijin la nivel diplomatic și juridic. În ceea ce privește substanța discuțiilor, se prefigurează deja ca agenda să fie dominată de reforma instituțională, existând semnale că numeroase state membre doresc rediscutarea unor prevederi instituționale stabilite în documentul elaborat de convenția europeană – Competențele Președintelui Consiliului European, funcționarea președinției rotative a Consiliului UE, mandatul Ministrului european de externe, structura Colegiului Comisiei. Alte subiecte ar mai putea fi legate de mai buna definire a votului cu majo-ritate calificată, chestiuni privind guvernarea economică și politica externă comună (PESC/PESA).

Ca o concluzie a acestei analize, putem afirma că proiectul de Tratat instituind o Constituție pentru Europa nu reprezintă un moment final al construcției europene, ci un punct de plecare. Cu certitudine, rolul esențial în adoptarea noului Tratat va reveni Conferinței interguverna-mentale din octombrie 2003. Dincolo de toate acestea însă demersul convențional început în 2002 și finalizat în 2003 înfățișează o Europă deschisă, în care atât statele membre cât și cele candidate sunt chemate să se pronunțe împreună asupra viitorului Uniunii, o Europă pregătită să abordeze marile probleme cu care se confruntă și să ofere soluții veritabile, o Europă conștientă de locul și rolul său în lume.

Bibliografie selectivă

Cursuri, tratate, monografii

Bîrzea Cezar, Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București, 2001;

2. Darie Nicolae, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici Comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, București, 2001;

3. Deleanu Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002;

4. Diaconescu Mirela, Economie europeană, Editura Uranus, București, 2004;

5. Dumitriu Felicia, Constituția europeana, Editura Biblioteca, Târgovișle, 2004;

6. Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, București, 2001;

7. Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2003;

8. Hlipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, Editura ACTAMI, București, 2000;

9. Lefter Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003;

10. Manolache Octavian, Tratat de drept comunitar, Editura. C.H. Beck, București, 2006;

11. Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001;

12. Mariana Rudareanu, Drept comunitar. Note decurs, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;

13. Mathijsen Pietre, Compendiu de drept european, Editura Club Europa, București, 2002;

14. Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Drept internațional public, Casa de Editură și presă „Șansa" SRL, București, 1997;

15. Popescu Ion, Bondrea Aurelian, Constantinescu Mădălina, Uniunea Statelor Europene, alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, București, 2005;

16. Popescu Roxana Mariana, Dumitrașcu Mihaela Augustina, Fuerea Augustin, Drept comunitar european, Editura Pro Universitaria București, 2004;

17. Ștefan Tudorel, Introducere în dreptul comunitar, Editura C. H. Beck, București, 2006;

18. Voicu Marin, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2005;

19. Zlatescu Irina Moroianu, Demetrescu Radu C., Prolegomene la un drept instituțional comunitar, Editura Economică, București, 2003;

20. Zorgbibe Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998.