Consideratii Generale Privind Persoana Fizica Si Capacitatea Civila a Acesteia

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Considerații generale privind persoana fizică și capacitatea civilă a acesteia

1.1. Dreptul și subiectele de drept

1.2. Persoana fizică privită ca și subiect de drept

1.3. Capacitatea civilă a persoanei fizice

1.4. Capacitatea de folosință a persoanei fizice

1.5. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

Capitolul II. Identificarea persoanei fizice

2.1. Numele si prenumele persoanei fizice

2.2. Domiciliul persoanei fizice

2.3. Starea civilă

Capitolul III. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

3.1. Ocrotirea minorului

3.1.1. Ocrotirea minorului de către părinții săi

3.1.2. Ocrotirea minorului prin tutelă

3.1.3. Ocrotirea minorului prin curatelă

3.1.4. Protecția specială a minorului

3.2. Ocrotirea persoanei majore

3.3. Ocrotirea alienatului și debilului mintal

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Prezenta lucrare tratează un subiect deosebit de important pentru societate, pentru relațiile care se stabilesc între indivizi, dar mai ales pentru conduita fiecărei persoane în parte.

Persoana fizică-subiect de drept civil este o temă de actualitate, întrucât nu putem trăi într-o lume civilizată fără a cunoaște drepturile persoanei fizice, caracteristicile acesteia, modul prin care se identifică în societate, precum și mijloacele de ocrotire ale acesteia.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, scopul acesteia fiind de a evidenția rolul persoanei fizice în viața de zi cu zi, într-o societate dominată de progres tehnic, științific și mai ales cultural, unde procesul de inovare survine la fiecare pas.

Primul capitol prezintă modul de abordare al dreptului privind subiectele de drept, cu precădere a persoanei fizice, precum și capacitatea civilă a persoanei fizice (capacitatea de folosință și cea de exercițiu).

Al doilea capitol include identificarea persoanei fizice în societate prin atributele pe care le deține: numele și prenumele, domiciliul, starea civilă, atribute inerente fiecărei persoane.

Al treilea capitol descrie mijloacele de drept civil prin care se poate apăra persoana fizică (persoanele minore, majore și cele debile mintal),respectiv tutela, curatela, protecția socială.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PERSOANA FIZICĂ ȘI CAPACITATEA CIVILĂ A ACESTEIA

Dreptul și subiectele de drept

Sistemul modern al dreptului reglementează calitatea de subiect de drept a omului, acesta fiind singura ființă în măsură să participe la raportul juridic în calitate de subiect. In Evul Mediu însă, sunt prezentate situații în care animalele erau considerate subiecte ale raportului juridic. Există mai multe diferențe între om și animal, între specia umană și lumea animală. Animalul nu are personalitate juridică, el nu este subiect de drept, neavând drepturi subiective.

Subiectul raportului juridic reprezinta calitatea de a fi titular al drepturilor si obligațiilor ce alcătuiesc conținutul raportului juridic.

Noul Cod Civil, prin articolul nr.25, mentionează faptul că sunt subiecte de drept civil persoanele fizice si cele juridice, persoana fizică fiind omul, ca titular de drepturi și obligații civile, iar persoana juridică reprezentând orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații civile.

Astfel, au calitatea de subiecți persoanele fizice sau juridice care reglementează un raport juridic, una dintre acestea având calitatea de subiect activ, care exercită drepturi subiective, iar cealaltă având calitatea de subiect pasiv, ce îi impune anumite obligații civile subiectului activ.

Totuși, în raporturile juridice interne, cât și în cele de drept internațional, sunt menționate subiectele colective ca subiecte de drept, respectiv statul, autoritățile publice, precum și organizațiile internaționale interguvernamentale.

Dreptul internațional public definește statul ca fiind subiectul direct și nemijlocit al dreptului internațional, având capacitatea deplină de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional , statele fiind singurele subiecte de drept internațional care au capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.

Autoritățile publice sunt reprezentate de organele puterii legislative, organele puterii executive, cele ale administrației, precum și de cele ale justiției. Ca subiecte de drept, autoritățile publice îndeplinesc cel puțin trei categorii de competențe: exercitarea conducerii de stat în diferite domenii, soluționarea problemelor privind temeinicia legală a pretențiilor unor subiecte de drept față de altele și asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept încălcate.

Organizațiile internaționale interguvernamentale reprezintă forme de coordonare a colaborării internaționale în diferite domenii, pentru care statele au creat un anumit cadru juridico-organizatoric prin adoptarea unui statut, elaborat de comun acord, în care se prevăd obiectul și scopurile organizației, organele și atribuțiile lor, necesare realizării obiectivelor pentru care au fost constituite. Acestea au calitatea de subiecte de drept internațional, apariția lor fiind întotdeauna rezultatul acordului de voință al unor state.

Calitatea de subiect de drept îi revine persoanei juridice, legiuitorul neformulând o definiție legală aacesteia. Legislația civilă precizează doar condițiile în prezența cărora o grupare de oameni dobândește personalitate juridică si devine subiect de drept distinct de persoanele fizice care o alcătuiesc.

În literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiții ale persoanei juridice, dintre care mentionăm:

“Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și de obligații civile”.

“Persoana juridică este o entitate căreia în anumite condiții (dacă sunt întrunite integral sau parțial elementele constitutive) dreptul îi recunoaște o capacitate civilă (mai largă sau mai restransă), cu alte cuvinte facultatea (abstractă ori generală) de a dobândi, în anumite limite, drepturi de a-și asuma obligații.

Clasificarea persoanei juridice folosește o multitudine de criterii, enunțate în literatura de specialitate. Conform acestora, persoana juridică poate fi clasificată astfel:

Dupa domeniul dreptului de care aparțin, distingem:

persoane juridice de drept public (statul român,organele puterii executive, cele ale puterii legislative, organele puterii judecătorești)

persoane juridice de drept privat (partidele politice, sindicatele, cultele religioase, asociațiile și fundațiile)

După forma dreptului de proprietate ca temei al patrimoniului, distingem:

Persoane juridice care au la bază proprietatea publică (statul, unitățile administrativ-teritoriale)

Persoane juridice care au la bază proprietatea mixtă (societăți, fundații cu astfel de patrimoniu)

Persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată (partidele politice, cultele religioase, societățile comerciale)

În funcție de natura scopului lor:

Persoane juridice cu scop patrimonial (regiile autonome, societățile comerciale)

Persoane juridice cu scop nepatrimonial (instituțiile de stat, partidele politice, sindicatele, cultele religioase, fundațiile)

După naționalitatea persoanei juridice:

Persoane juridice române

Persoane juridice străine

După modul lor de înființare:

Persoane juridice constituite prin act de dispoziție (lege,act administrativ): organele puterii de stat, regiile autonome

Persoane juridice care se înființează prin act juridic de asociere: societățile comerciale cu capital privat, asociațiile.

Persoana fizică privită ca și subiect de drept

În înțelesul curent, persoana este un individ al speciei umane, omul considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. Dreptul studiază persoana fizică doar din perspectiva rolului pe care îl joacă în societate, ci nu în toată integritatea sa. Aceasta este o conceptie clasică, rolul dreptului civil fiind astăzi și acela de a studia și corpul uman, durerea fizică ori psihică.

Persoana este subiectul cu raza de participare cea mai largă. Cetățenii statului pot participa la toate raporturile juridice, având capacitate juridică generală. Raportul juridic reprezintă relația socială reglementată de o normă de drept, relația socială fiind legătura stabilită între oameni în cadrul societății.

Orice ființă umană este subiect de drept. Noțiunea de subiect de drept a cunoscut de-a lungul timpului numeroase modificări. Spre exemplu, în societatea romană, persoanele trebuiau sa dețină capacitate juridică, adică aptitudinea de a avea drepturi și obligații. Astfel, sclavii nu erau considerați subiecte de drept, ci erau numiți lucruri sau unelte.

Dreptul civil reglementează statutul juridic al persoanelor, ce prezintă relația dintre ființa individuală si ființa socială. Astfel, dintr-un anumit punct de vedere, toate persoanele sunt asemănătoare. Pe de altă parte, persoanele se diferențiază prin distincția lor civilă, acestea având un anumit statut civil.

O altă caracteristică a persoanei fizice este personalitatea juridică a acesteia, adică aptitudinea de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, art.6, “fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică oriunde s-ar afla.” Personalitatea juridică este o condiție inerentă de existență a persoanei fizice, fiind atribuită acesteia de la naștere și păstrată până la moarte.

Capacitatea civilă a persoanei fizice

Capacitatea civilă a persoanei, având ca elemente constitutive capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu desemnează capacitatea juridică specific dreptului civil.

Capacitatea civilă a persoanei fizice este reglementată de lege ca având un caracter obligatoriu, persoanele fizice și juridice primind capacitatea civilă nu ca o obligație, ci fiind dată de lege în mod nemijlocit și imediat ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru recunoașterea capacității civile.

Conținutul capacității civile nu este același pentru toate persoanele. Aceste diferențe se exprimă atât la nivelul capacității de folosință, cât și la nivelul capacității de exercițiu,prin îngrădiri prevăzute de lege. Spre exemplu, incapacitățile speciale prevăzute în materie de moșteniri, incapacități speciale de a cumpăra și de a vinde.

În cadrul limitărilor capacității civile nu au nicio influență asupra acesteia limba, religia, rasa, naționalitatea, vârsta, sexul, convingerile personale, averea, gradul de cultură etc.

Există o legătură strânsă între calitatea de subiect de drept civil si capacitatea civilă. Astfel, nicio persoană nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu, deoarece nimeni nu poate renunța la calitatea sa de subiect de drept civil.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice

Potrivit art.34 din Codul Civil, “Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.” Capacitatea de folosință a persoanei fizice prezintă o serie de caractere juridice:

Legalitatea

Capacitatea de folosință a persoanei fizice rezidă în lege. Ea este creată prin lege, ci nu prin voința individuală. Legalitatea este fundamentată și de prevederile art.15 alin.1 din Constituție care stabilește că „Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.”

Generalitatea

Acest caracter juridic rezidă din capacitatea subiectului de drept de a avea drepturi și obligații, conform art.34 din Codul Civil.

Inalienabilitatea

Exprimă idea că această capacitate de folosință a persoanei fizice nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunțare și nici obiect de înstrăinare.

Acest caracter juridic nu trebuie confundat cu renunțarea la un drept civil subiectiv. Spre exem civile.” Capacitatea de folosință a persoanei fizice prezintă o serie de caractere juridice:

Legalitatea

Capacitatea de folosință a persoanei fizice rezidă în lege. Ea este creată prin lege, ci nu prin voința individuală. Legalitatea este fundamentată și de prevederile art.15 alin.1 din Constituție care stabilește că „Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.”

Generalitatea

Acest caracter juridic rezidă din capacitatea subiectului de drept de a avea drepturi și obligații, conform art.34 din Codul Civil.

Inalienabilitatea

Exprimă idea că această capacitate de folosință a persoanei fizice nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunțare și nici obiect de înstrăinare.

Acest caracter juridic nu trebuie confundat cu renunțarea la un drept civil subiectiv. Spre exemplu, o persoană poate renunța la dreptul de a fi moștenitor, însă nu poate renunța la capacitatea de folosință.

Intangibilitatea

Rezultă din faptul că nicio ființă umană nu poate fi îngrădită sau limitată în exercitarea capacității de folosință,decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Egalitatea

Se referă la faptul că toți oamenii sunt egali în fața legii. Astfel, art.16 din Constituție prevede: “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

Universalitatea

Constă în posibilitatea recunoscută de lege a tuturor persoanelor de a săvârși orice acte de drept civil și în general de drept privat, în condițiile legii. Această trăsătură se regăsește și în Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului.

Începutul și sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice

Potrivit Noului Cod Civil, capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odata cu moartea acesteia.

Momentul dobândirii capacității de folosință este data nașterii persoanei fizice, moment ce este stipulat în cadrul certificatului de naștere, cu condiția ca acea persoană sa se nască vie. Pentru stabilirea datei concepției, legiuitorul a instituit o prezumție legală, astfel:” intervalul de timp cuprins între a treia sută și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.” (art.412 alin.1 Codul Civil).

Prevederea legală în cazul moștenitorilor menționează faptul că i se recunoaște copilului dreptul la moștenire din momentul concepției, dar cu condiția ca acesta să se nască viu. Astfel copilul dobândește anticipat capacitatea de folosință.

Conținutul capacității de folosință

Conținutul capacității de folosință se obține prin îmbinarea a două elemente: latura activă (aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile) si latura pasivă (aptitudinea persoanei fizice de a avea obligații civile).

Excepția este constituită în cazul în care există capacitatea de folosință anticipată, când este avută în vedere doar aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile, dar nu și obligații.

Îngrădirile capacității de folosință ale persoanei fizice

Îngrădirile capacității de folosință ale persoanei fizice reprezintă acele împrejurări în care o persoană fizică, în temeiul unui text expres de lege, nu are posibilitatea fie de a săvârși anumite acte, fie de a încheia anumite contracte determinate prin specia lor sau cu anumite categorii de persoane.

Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice pot fi calificate drept incapacități de drept civil. Unele dintre acestea au caracter de protecție a persoanei fizice, caracter sancționar, iar altele sunt considerate și măsuri de singuranță.

Îngrădirile cu caracter de protecție a persoanei sunt stabilite de Codul Civil după cum urmează:

Incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune de bunurile sale prin donație sau testament (art.806)

Incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile sale (art.807)

Incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune de bunurile sale, prin testament, în favoarea tutorelui său (art.809)

Incapacitatea tutorelui de a primi legate de la minorul de 16 ani aflat sub tutelă (art.809)

Incapacitatea medicilor și a farmaciștilor de a primi donații sau legate de la persoana pe care au tratat-o în ultima sa boală (art.810)

Incapacitatea soților de a vinde unul celuilalt (art.1307)

Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice

Potrivit dispozițiilor art.35 din Codul Civil, “Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”.

Astfel, se deduce faptul că momentul morții persoanei fizice marchează sfârșitul capacității sale de folosință sau a calității de subiect de drept civil. Legea civilă reglementează modul de stabilire a datei morții pentru două ipoteze posibile:

moartea constatată fizic, prin examinarea cadavrului, atunci când decesul are o cauză naturală, dar și o cauză violentă

ipoteza persoanei dispărute, când decesul persoanei este cert ori aproape cert. Legiuitorul a creat instituția declarării judecătorești a morții.

Pentru ambele ipoteze, data încetării capacității de folosință a persoanei fizice coincide cu data morții.

Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

Conform art.37 din Codul Civil, “capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”.

Ca și capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu prezintă o serie de caractere juridice:

Legalitatea capacității de exercițiu decurge din caracterul imperativ al normelor care reglementează această capacitate, neputându-se deroga prin voința individuală a persoanelor.

Generalitatea exprimă posibilitatea persoanei de a-și exercita ansamblul drepturilor subiective civile și de a-și asuma toate obligațiile civile prin încheierea actelor juridice civile, cu excepția celor prevăzute de lege.

Inalienabilitatea exprimă ideea conform căreia capacitatea de exercițiu nu poate fi înstrăinată și nici nu se poate renunța la aceasta prin încheierea de acte juridice.

Intangibilitatea se concretizează prin faptul că nicio persoană nu poate fi privată, în totalitate sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege.

Egalitatea constă in faptul că, potrivit legii, capacitatea de exercițiu este egală pentru toate persoanele fizice.

Din definiția capacității de exercițiu a persoanei fizice consacrată de art.37 din Codul Civil, rezultă că pentru exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor civile prin încheierea de acte juridice civile este nevoie de două elemente necesare și obligatorii:

existența capacității de folosință a persoanei fizice

existența discernământului persoanei fizice

Prima premisă este caracteristică tuturor persoanelor fizice, pe când cea de-a doua premisă se înfățișează diferit în funcție de înaintarea în vârstă: maturitatea psihică, discernământul se dobândesc numai ca urmare a înaintării în vârstă a minorului. Discernământul mai depinde și de sănătatea mentală a unei persoane.

Absența discernământului poate fi consecința fie a vârstei, fie a unei maladii psihice.

Capacitatea de exercițiu deplină reprezintă capacitatea persoanei fizice de a-și exercita drepturile subiective civile și de a-și asuma obligații prin încheierea tuturor actelor juridice îngrădite de lege.

Persoana fizică dobândește capacitatea de exercițiu deplină la împlinirea vârstei de 18 ani, când aceasta devine majoră.(art.38 alin.2 Codul Civil).

Capacitatea de exercițiu deplină se mai poate dobândi, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, prin căsătorie (art.39 alin.1 Codul Civil), iar dacă această căsătorie a fost anulată, minorul păstrează capacitatea de exercițiu (alin.2).

Încetarea capacității de exercițiu deplină are loc în următoarele situații:

prin moarte sau declararea judecătorească a morții persoanei fizice

prin punerea sub interdicție judecătorească a persoanei

prin declararea nulității căsătoriei, înainte ca femeia să fi implinit 18 ani

Persoanele lipsite total de capacitatea de exercițiu deplină sunt următoarele:

minorii sub 14 ani, aceștia fiind lipsiți de discernământ

persoanele puse sub interdicție judecătorească

Încetarea lipsei capacității de exercițiu se întâlnește:

când minorul a împlinit vârsta de 14 ani

prin decesul minorului

prin ridicarea interdicției judecătorești

Capacitatea de exercițiu restrânsă a minorului de 14-18 ani reprezintă aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma obligațiile civile prin încheierea, personal, a actelor juridice civile cu încuviințarea prealabilă a reprezentantului legal.

Caracteristici ale capacității de exercițiu restrânsă:

aparține numai minorilor în vârstă de 14-18 ani

conferă minorului de 14-18 ani aptitudinea de a încheia personal unele acte juridice civile prin care își exercită drepturile civile și își asigură obligații civile.

realizarea acestei forme de capacitate juridică se face numai prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice, cu încuviințarea prealabilă a tutorelui sau a părinților.

Potrivit art.41 din Codul Civil, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază și acte de dispoziție de mică valoare cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.Actele interzise minorului sunt donațiile, altele decât darurile obișnuite potrivit stării sale materiale, neputând nici să garanteze obligația altuia.(art.146 Codul Civil).

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Identificarea persoanei fizice reprezintă individualizarea acesteia în raporturile juridice cu ajutorul anumitor atribute ce caracterizează subiectul de drept civil. Aceste atribute sunt: numele si prenumele persoanei fizice, domiciliul acesteia, precum și starea civilă.

2.1. Numele și prenumele persoanei fizice

Numele este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute. Conform art.82 din Codul Civil, “orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.”

În legislația noastră, termenul „nume” este folosit în două sensuri și anume: pentru a desemna numele de familie și prenumele unei persoane fizice sau pentru a desemna numai numele de familie al unei persoane fizice.

Numele de familie este un drept absolut, ceea se înseamnă că este opozabil tuturor persoanelor. Fiind un drept absolut, acesta impune tuturor persoanelor obligația generală negativă de a nu aduce vreo atingere acestui drept. Toate persoanele au obligația de a se abține de la orice act sau fapt prin care ar tulbura pe titularul numelui de familie în exercitarea dreptului său.

Așadar, numele are un caracter obligatoriu, toate persoanele fizice fiind obligate să poarte un nume și să participe sub acest nume la viața socială și juridică.

Caracterele juridice ale numelui:

opozabilitatea ergo omnes (față de toate persoanele)

inalienabilitatea, ce reflectă faptul că persoana fizică nu poate renunța la nume printr-un act juridic, nu il poate înstrăina.

imprescribilitatea exprimă faptul că dreptul la nume este imprescriptibil și extinctiv, întrucât el nu se poate pierde oricât ar dura neexercitarea lui.

personalitatea reprezintă ideea că numele este legat de persoana omului, excluzând exercitarea numelui prin reprezentare. Reprezentarea este permisă numai când are loc schimbarea numelui minorului pe cale administrativă.

universalitatea derivă din art.82 din Codul Civil, “orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.”

legalitatea înseamnă că dobândirea, modificarea ori schimbarea numelui se pot stabili numai prin lege.

unitatea reprezintă faptul că numele persoanei fizice cuprinde atât numele de familie, cât și prenumele, ce individualizează aceeași persoană fizică.

Dobândirea numelui de familie se realizează astfel:

Potrivit art.84 alin.1 din Codul Civil, “numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condițiile prevăzute de lege.”

Noțiunea de filiație prezintă două înțelesuri: un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de strămoșul ei, iar în sens restrâns filiația reprezintă legătura de sânge dintre părinți și copii.

După cum părinții unui copil pot fi căsătoriți sau necăsătoriți, filiația poate fi din cadrul căsătoriei sau din afara acesteia. Astfel, potrivit dispozițiilor art.84 alin.1 din Codul Civil, numele de familie se stabilește prin efectul filiației. Astfel, părinții nu pot decide asupra altui nume de familie, decât cel al unuia dintre ei sau numele lor reunite, pe care îl declară la serviciul de stare civilă. În cazul în care părinții nu se învoiesc asupra numelui pe care urmează sa-l poarte copilul, atunci va decide autoritatea tutelară de la domiciliul copilului, după ce aceasta a ascultat și părinții. Și de această dată, numele copilului va fi numele de familie comun al soților sau numele lor reunite.(art.449 Codul Civil).

În cazul copilului din afara căsătoriei, art.450 alin.1 din Codul Civil menționează: “Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți de care filiația a fost mai întai stabilită.” Dacă filiația a fost stabilită și față de celălalt părinte, copilul poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația anterior sau numele reunite ale părinților prin acordul acestora (alin.2). Dacă ambii părinți au recunoscut copilul, acesta va purta numele comun al soților sau numele lor de familie reunite (alin.3).

În conformitate cu art.84 alin.3 din Codul Civil, numele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți sau părăsit “se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau a sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui în condițiile legii speciale”.

Modificarea numelui de familie

Modificarea numelui de familie reprezintă înlocuirea acestuia ca urmare a schimbărilor intervenite în starea civilă.

Această modificare poate avea loc în cazurile: adopției, încheierii căsătoriei sau divorțului sau prin depunerea cererii de către persoana interesată la organele de înregistrare a actelor de stare civilă în a cărei rază teritorială își are domiciliul solicitantul.

Modificarea numelui de familie prin adopție este reglementat de art.473 din Codul Civil.

Astfel, copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al persoanei care îl adoptă. În cazul în care adopția se face de către cei doi soți sau de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul va purta numele de familie al acestora. Dacă soții nu au un nume de familie comun, atunci acesția sunt obligați să declare instanței care realizează adopția numele pe care îl va purta copilul adoptat.

În cazul în care părinții nu se învoiesc asupra numelui pe care urmează sa-l poarte copilul, atunci va decide autoritatea tutelară de la domiciliul copilului, după ce aceasta a ascultat și părinții.Astfel, numele copilului va fi numele de familie comun al soților sau numele lor reunite.

Modificarea numelui de familie prin căsătorie

Conform art.311 alin.1 din Codul Civil, “soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.” În cazul în care soții au convenit să poarte pe durata căsătoriei un nume comun declarat, unul dintre soți nu poate să ceară schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimțământul celuilalt soț.

Modificarea numelui de familie prin divorț

Art.383 din Codul Civil menționează faptul că la desfacerea căsătoriei, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Excepția o constituie cazul în care instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei, pentru anumite motive temeinice (interesul unuia dintre soți sau interesul superior al copilului).

Alin.3 din același articol prevede că dacă nu a intervenit nicio înțelegere sau încuviințare, soții vor purta numele dinaintea căsătoriei.

Schimbarea numelui pe cale administrativă constituie solicitarea schimbării numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, pe baza unor motive temeinice.

Cererea de schimbare a numelui se publică în Monitorul Oficial și se soluționează de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor.

Prenumele persoanei fizice

Prenumele este tot un drept personal nepatrimonial care individualizează persoana fizică. Acesta are un drept deosebit de important, întrucât ajută la identificarea persoanei fizice în familie și societate. Acesta are o valoare juridică inferioară față de numele de familie, însă, asociat cu numele, își produce toate efectele.

Caracterele juridice ale prenumelui sunt aceleași ca și în cazul numelui de familie: opozabilitatea, inalienabilitatea, imprescribilitatea, personalitatea și universalitatea.

Stabilirea, schimbarea prenumelui

Potrivit art.84, alin.2 din Codul Civil, “prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere."Pentru copilul găsit, din părinți necunoscuți, stabilirea prenumelui se face în condițiile cerute pentru schimbarea numelui de familie.

Prenumele persoanei nu este supus modificării așa cum se întâmplă în cazul numelui de familie, ca efect al schimbărilor în starea sa civilă. Acesta poate fi schimbat pe cale administrativă, în condițiile legii. (art.85 Codul Civil).

Art.84 alin.2 din Codul Civil menționează astfel: “Este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.”

Pseudonimul și porecla

Pseudonimul reprezintă o anumită denumire pe care o persoană fizică și-o alege pentru a fi individualizată într-un anumit domeniu de activitate.

Pseudonimul nu trebuie confundat cu porecla, întrucât acesta este ales de persoana căreia îi este destinat. Porecla este o denumire expresivă pe care nu și-o alege o persoană, ci pe care o aleg alții pentru ea, în special pentru defectele persoanei respective.

Deși uneori porecla constituie un mijloc de identificare a persoanei, aceasta nu are valoare juridică și nu se bucură de ocrotirea legii.

2.2. Domiciliul persoanei fizice.

Potrivit art.87 din Codul Civil, domiciliul este locul unde persoana fizică își are principala așezare. Spre deosebire de domiciliu, reședința reprezintă locul unde persoana fizică își are locuința secundară.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana fizică poate avea doar un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține o singură locuință.(art.86 alin2 din Codul Civil).

Prin domiciliu lato sensu se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui anumit loc.

Caracterele juridice ale domiciliului

Domiciliul fiind un drept personal nepatrimonial, el se bucură de caracterele juridice ale acestor drepturi: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate, imprescribilitate, personalitate și universalitate.

Domiciliul mai prezintă și câteva caractere specifice:

stabilitatea caracterizează în general domiciliul comun și domiciliul legal. Legea subliniază acest caracter prin sintagma “locuință statornică”.

Caracterul de stabilitate al domiciliului nu împiedică libertatea persoanei de a merge și nici libertatea de stabilire a altui domiciliu. Fiecare persoană își poate fixa domiciliul unde dorește și îl poate schimba, în condițiile legii.

unicitatea domiciliului presupune că o persoană, la un moment dat, are un singur domiciliu (de drept comun sau legal)

Acest lucru înseamnă că dacă o persoană are mai multe locuințe statornice, numai cea principală va avea valoarea juridică a domiciliului. Unicitatea domiciliului nu exclude coexistența domiciliului de drept comun cu cel convențional. De asemenea, nu exclude nici schimbarea domiciliului.

obligativitatea domiciliului decurge, în mod firesc, din aceea că domiciliul este mijloc de individualizare în spațiu al individului.

Din punct de vedere legal, chiar și persoanele care nu au efectiv o locuință statornică și principală (nomazii și vagabonzii) au un domiciliu care trebuie considerat a fi ultimul domiciliu, domiciliul părinților sau domiciliul de origine (locul nașterii).

Tipurile domiciliului

După modul de determinare, domiciliul se clasifică astfel:

domiciliu de drept comun (voluntar)

domiciliu legal

domiciliu convențional (numit și “ales”)

În raport de teritoriul pe care se află,domiciliul poate fi în țară și în străinătate.

În funcție de succesiunea lor, există domiciliu de origine (de naștere), fostul domiciliu și actualul domiciliu.

În raport cu situația soților, domiciliul poate fi domiciliu conjugal comun și domicilii separate.

Domiciliul de drept comun

Domiciliul de drept comun sau domiciliul voluntar este acela pe care o persoană și-l alege în mod liber, prin propria sa voință, aceasta stabilindu-și locuința statornică sau principală într-o anumită localitate.

Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizică cu capacitate de exercițiu, iar ca excepție minorul care a împlinit 14 ani.

Potrivit art.86 alin.1 din Codul Civil,: “Cetățenii români au dreptul sa își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.” Același articol prevede că o persoană fizică poate deține în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință (alin.2).

În cazul în care domiciliul nu este cunoscut, reședința se consideră domiciliu (art.90 alin.1 din Codul Civil), iar când persoana fizică nu are o reședință stabilită,

persoana respectivă este considerată a domicilia la locul ultimului domiciliu, iar dacă ultimul domiciliu nu se cunoaște, la locul unde persoana se găsește.(art.90 alin.2 Codul Civil).

În principiu, orice persoană majoră poate să-și aleagă domiciliul de drept comun în mod liber și să abandoneze domiciliul de drept legal pe care l-a avut, voința individuală constituind un factor decisiv în determinarea domiciliului.

O excepție de domiciliu de drept comun este reglementată de art.498 din Codul Civil, care prevede faptul că minorul de 14 ani poate să-și schimbe felul pregătirii profesionale, domiciliul ori locuința necesară. În cazul în care părinții se opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă, aceasta hotărându-se pe baza raportului de anchetă psiho-socială.

Schimbarea domiciliului de drept comun este reglementată atât de Constituția României, cât și de Codul Civil.

Art.25 alin.2 din Constituție menționează: “Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.”

În conformitate cu art.89 alin.2 din Codul Civil, stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principal, iar alin.3 precizează că dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organelle administrative compentente, iar în lipsa acestor declarații, în alte împrejurări de fapt.

Dovada domiciliului de drept comun

Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate întocmită și eliberată persoanelor fizice care au împlinit 14 ani, de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor de la domiciliul sau reședința acestora.

De asemenea, art.91 alin.1 din Codul Civil, stabilește că dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile din cartea de identitate.

Dovada identității minorului care nu a împlinit 14 ani se face cu certificatul de naștere, iar dovada domiciliului cu cartea de identitate a părintelui la care locuiește sau a reprezentantului său legal.

Domiciliul legal

Domiciliul legal este acela pe care îl stabilește legea pentru anumite persoane, în scopul ocrotirii lor. Aceste persoane pot fi: persoane lipsite de capacitate de exercițiu, cu capacitate de exercițiu restrânsă, fie persoane care din anumite motive nu-și pot apăra unele drepturi.

Caracteristicile domiciliului legal:

este stabilit de lege

are seminificația unei măsuri de ocrotire a anumitor categorii de persoane fizice

coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea

Stabilirea domiciliului legal se face astfel:

Minorul care nu are capacitate deplină de exercițiu are domiciliul la părinții săi sau la unul dintre aceștia.(art.92 alin.1 Codul Civil). În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă va asculta atât copilul (care a împlinit 10 ani), dar și părinții, tinând cont de interesele copilului. (art.92 alin.2 Codul Civil). Domiciliul minorului poate fi și la bunici,rude sau alte persoane, precum și la o instituție de ocrotire (art.92 alin.3). De asemenea, domiciliul minorului poate fi la reprezentantul său legal în cazul în care numai unul dintre părinți îl reprezintă sau dacă este sub tutelă (art.92 alin.4).

Un caz special al copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotire a părinților săi și supus unor măsuri de protecție social prevede că domiciliul acestuia este la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament. (art.93 Codul Civil)

Interzisul judecătoresc are domiciliul legal la reprezentantul său legal (art.92 alin.4 Codul Civil).

Cel ocrotit prin curatelă are domiciliul la curatorul său, dar numai dacă acesta este în drept să-l reprezinte. (art.94 Codul Civil)

Cei chemați la moștenire au domiciliul legal la custode sau curator în măsura în care acesta este îndreptățit să-l reprezinte. (art.95 Codul Civil).

Schimbarea domiciliului legal

În acest caz, acesta se realizează odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice sau juridice care are în ocrotire persoana respectivă.

De asemenea, se realizează prin reîncredințarea minorului stabilită pe cale judecătorească sau în cazul în care măsura de ocrotire încetează sau este înlocuită cu alta.

Dovada domiciliului legal

Aceasta se face prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei care are în ocrotire persoana cu domiciliul legal.

Minorul care a împlinit 14 ani îsi dovedește domiciliul legal cu cartea de identitate sau se poate folosi și de hotărârea judecătorească de încredințare a minorului sau de decizia de instituire a tutelei ori curatelei, din care rezultă domiciliul de drept comun.

Domiciliul convențional

Reprezintă adresa stabilită prin acordul de voință al actului juridic în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluționarea eventualului litigiu și comunicarea actelor de procedură.

Art.97 din Codul Civil prevede faptul că părțile unui act juridic pot alege un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor din acel act (alin.1) , însă acest lucru trebuie făcut în scris (alin.2).

Conform literaturii de specialitate, acesta este calificat ca o convenție accesorie care are ca efect programarea de competență teritorială a instanțelor judecătorești.Fiind o convenție accesorie, domiciliul este supus acțiunii principiului de drept accesorium sequitur principale.

De regulă, domiciliul convențional nu va putea fi schimbat decât prin acordul de voință al părților. Dacă schimbarea domiciliului s-a făcut numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta va putea renunța unilateral la domiciliul ales.

Reședința

Este definită de Codul Civil ca fiind locul unde persoana fizică își are locuința secundară (art.88).

Art.90 alin.1 din Codul Civil stabilește că reședința va fi considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut.

Caracterele reședinței:

unicitatea, potrivit căreia persoanele fizice pot avea în același timp o singură reședință și un singur domiciliu.

vremelnicia, reședința fiind o locuință temporară, care nu se bucură de stabilitate.

caracterul facultativ, potrivit căruia o persoană fizică nu poate fi silită, în cadrul raporturilor de drept civil, să aibă reședință.

Reședința nu prezintă caracterul juridic al domiciliului, însă are efecte juridice și utilitate în dreptul constituțional, fiscal, dreptul muncii, dreptul familiei etc.

Stabilirea reședinței are în vedere libera alegere a persoanei fizice. Reședința persoanei fizice este în statul în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare. (art.2570 alin.1 Codul Civil). Determinarea locuinței principale se face având în vedere toate circumstanțele personale și profesionale care reflect anumite legături durabile cu statul respective sau intenția de a stabili aceste legături. (alin.2)

Schimbarea reședinței soților sau a cetățeniei lor se face potrivit legii comune a noii reședințe sau a noii cetățenii și se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă soții nu au convenit altfel. În niciun caz nu se prejudiciază drepturile terților (art.2596 alin.2 Codul Civil). “Dacă soții au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea rămâne aceeași, chiar dacă soții își schimbă reședința sau cetățenia” (alin.3).

Dovada reședinței se face prin orice mijloace de probă (art. 2570 alin.5 Codul Civil).

2.3. Starea civilă

Starea civilă sau statutul civil cuprinde un ansamblu de elemente care individualizează persoana fizică, subiect de drepturi și obligații și i se stabilește poziția sa juridică față de familia din care face parte și față de membrii din societate.

Art.98 din Codul Civil prevede că “starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.

Astfel, aceasta reprezintă “mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităților personale având această semnificație”.

Starea civilă prezintă în conținutul său două laturi: este un drept subiectiv de individualizare a persoanei, precum și o sumă a unor calități personale. Elementele ce compun starea civilă sunt constatate prin actele de stare civilă.

Conținutul stării civile

Elementele stării civile sunt următoarele:

date privind filiația: din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptat, născut din părinți necunoscuți sau abandonat

date de ordin familial: căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu altă persoană

factori de ordin natural, biologic: sexul, sănătatea, vârsta.

Caracterele juridice ale stării civile

caracterul obligatoriu, ce rezultă din normele juridice privitoare la condițiile de fond și de formă în a căror prezență o persoană fizică este considerată a avea sau nu o anumită stare civilă.

indivizibilitatea privește faptul că ansamblul de elemente ce-i formează conținutul alcătuiesc un tot unitar. Astfel, o persoană fizică poate avea o singură stare civilă, indiferent de raporturile juridice la care participă.

caracterul indisponibil constă în faptul că nicio persoană nu poate renunța la starea civilă sau dispune de ea înstrăinând-o sau încheind anumite acte juridice ce privesc starea sa civilă.

imprescribilitatea privește idea conform căreia nefolosirea stării civile pe o perioadă îndelungată nu duce la stingerea drepturilor unei persoane fizice asupra stării sale civile.

caracterul strict personal, ce presupune faptul că starea civilă nu poate fi exercitată decât personal, nu și pe cale de reprezentare. Excepția o constituie moștenitorii sau reprezentanții legali care pot exercita sau continua anumite acțiuni de stare civilă.

universalitatea, potrivit căreia orice persoană are o anumită stare civilă

legalitatea stării civile rezultă din faptul că ea este stabilită prin lege, prin norme imperative.

Acțiunile de stare civilă

Acțiunile de stare civilă reprezintă acțiuni în justiție care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanelor fizice.

Acțiunile privitoare la starea civilă se numesc acțiuni de stare civilă sau de stat. Prin ele se urmărește stabilirea, contestarea sau modificarea stării civile.

Există mai multe criterii de clasificare a acțiunilor de stare civilă, însă cea mai importantă clasificare se face după obiectul acțiunilor de stare civilă. Astfel, există:

acțiunea în reclamație de stat- este acea acțiune prin care persoana fizică urmărește să obțină recunoașterea unei stări civile, alta decât cea de la data introducerii acțiunii. Spre exemplu, acțiunea în stabilirea paternității sau a maternității.

acțiunea în contestație de stat- urmărește înlăturarea unei stări civile, pretins nereale și înlocuirea ei cu alta, pretins reală (acțiunea în anularea căsătoriei, adopției și recunoașterii de filiație etc.)

acțiunea în modificare de stat- urmărește schimbarea stării civile pentru viitor, cea anterioară nefiind contestată, ci fiind acceptată ca situația corespunzătoare realității. (acțiune de divorț, de desfacere a adopției).

Actele de stare civilă

Acestea sunt acte autentice care constată principalele elemente ale persoanei fizice și sunt întocmite de către autoritățile publice abilitate. Art.99 alin.1 din Codul Civil menționează că actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă.

Actele de stare civilă au o natură mixtă, întrucât se supun atât regulilor de drept civil, cât și celor de drept administrativ.

Pentru dreptul civil, actele de stare civilă sunt acte autentice, iar pentru dreptul administrativ ele reprezintă actul doveditor (instrumentum) al actului administrativ individual, care este tocmai înregistrarea de stare civilă.

Organizarea stării civile

Exercitarea atribuțiilor de stare civilă este de competența serviciilor publice comunitare de evidență a populației care funcționează la nivelul comunelor, orașelor și municipiilor.

Înregistrările de stare civilă se realizează de către consiliile județene, autoritățile administrației publice locale ale municipiilor, sectoarelor, municipiului București, orașelor și comunelor prin ofițerii de stare civilă.

Controlul asupra activității de stare civilă desfășurat de serviciile publice comunitare este realizat de către președinții consiliilor județene, primarul general al municipiului București și secretarii consiliilor județene prin serviciile de specialitate.

Registrele de stare civilă se întocmesc în două exemplare, ambele originale și la ambele se folosește o cerneală specială de culoare neagră. Actele se numerotează pe an calendaristic. Primul exemplar se păstrează la serviciul public comunitar unde a luat ființă registrul, iar al doilea exemplar se prezintă serviciului public comunitar al consiliului județean sau al municipiului București, în termen de 30 de zile de la data când toate filele au fost completate.

Pe baza actelor de stare civilă se întocmesc certificatele de stare civilă, respectiv certificatele de căsătorie și de naștere titularilor sau reprezentanților legali ai acestora, iar certificatele de deces, membrilor familiei sau altor persoane îndreptățite.

Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă

Aceste operațiuni se realizează numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive (art.100 alin.1 Codul Civil). Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă sunt opozabile altor persoane dacă printr-o altă hotărâre nu s-a stabilit contrariul (art.100 alin.4 Codul Civil).

Art.101 din Codul Civil menționează faptul că anularea, completarea, modificarea, rectificarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni de pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă sau prin dispoziție a primarului, se înscrie numai prin mențiune pe actul de stare civilă respectiv. Astfel, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică din oficiu, de către instanța care s-a pronunțat ultima asupra fondului.

Anularea actelor de stare civilă reprezintă sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale care reglementează condițiile de valabilitate a actelor de stare civilă.

Erorile din cadrul actelor de stare civilă pot fi îndreptate sau înlăturate prin adăugarea de elemente reale în conținutul actelor de stare civilă prin intermediul rectificării și completării actelor de stare civilă respective.

Soluționarea cererii de anulare a actelor de stare civilă revine judecătoriei de la domiciliul reclamantului. Legea nu menționează cazurile în care actele de stare civilă sunt lovite de nulitate și de aceea doctrina și jurisprudența au enumerat câteva dintre ele:

actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător

actul nu trebuia întocmit de primăria respectivă

faptul sau actul de stare civilă nu există

nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă

înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă etc.

Rectificarea actelor de stare civilă se face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziției primarului de la primăria care are actul de stare civilă. (art.100, alin.2 Codul Civil).

Completarea actelor de stare civilă se referă la întregirea actului de stare civilă cu mențiunile omise, în situația când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deși trebuiau completate.

Modificarea actelor de stare civilă “se face numai în baza unei hotărâri de anulare,completare sau modificare a actelor de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.” (art.100 alin.3 Codul Civil).

Potrivit art.102 din Codul Civil, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, doar dacă beneficiarii acestor acte au recunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestor calități.

Proba stării civile

Starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. (art.99 alin.1 Codul Civil).

Există și excepții de la această regulă, întrucât art.103 din Codul Civil stipulează astfel: “starea civilă se va putea dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloc de probă dacă:”

nu au existat registre de stare civilă

registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte

nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă

întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau refuzată.

CAPITOLUL III

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL

Ocrotirea minorului

Potrivit art.105 din Codul Civil, “sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții,a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să-și administreze bunurile și nici să-și apere interesele în condiții corespunzătoare.”

Ocrotirea minorului de către părinții săi

Art.483 din Codul Civil menționează faptul că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de persoana și bunurile minorului.

Dacă unul dintre părinți este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau din orice împrejurare, se află în neputința de a-și manifesta voința, celălalt părinte exercită singur drepturile părintești.

În cazul în care există neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor părintești, autoritatea tutelară, după ce îi ascultă pe părinți, hotărăște, potrivit interesului superior al copilului (art.506 din Codul Civil).

Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special pentru îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.

Conform art.496 din Codul Civil, copilul minor locuiește la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînțelegere între părinți, instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, tinând seama de interesele copilului.

Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor și de a-l reprezenta în actele civile până la data la care acesta împlinește vârta de 14 ani. După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își exercită singur drepturile și își execută obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților spre a-l apăra impotriva abuzurilor de către o terță persoană.

În art.495 din Codul Civil se menționează faptul că părinții au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept. Instanța judecătorească va respinge cererea dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vârsta de 10 ani.

Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere (art.500 din Codul Civil). Copilul minor este întreținut de către părinții săi. Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinții au îndatorirea să asigure condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională (art.499 din Codul Civil).

Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și la bunurile copilului. Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre felul cum aceștia sunt îngrijiți, în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea învățătura, și pregătirea profesională, iar la nevoie, aceștia vor da îndrumările necesare .

Potrivit art.508 din Codul Civil, decăderea părintelui din drepturile părintești are loc la cererea autorităților administrației publice , fiind pronunțată de instanța de tutelă în cazul în care sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin rele tratamente aplicate copilului de către părinți, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. De asemenea, decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului (art.510 Codul Civil).

Ocrotirea minorului prin tutelă

Sub aspect terminologic, expresia “tutela minorului” are două sensuri:

tutela ca mijloc juridic prin care se asigură ocrotirea minorului lipsit de ocrotirea părintească

tutela instituție juridică, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numită tutore care își exercită atribuțiile sale sub supravegherea autorității tutelare.

Caracterele juridice ale tutelei sunt următoarele:

legalitatea și obligativitatea tutelei, potrivit căruia instituirea, deschiderea, conținutul și încetarea tutelei sunt reglementate prin lege, cel numit tutore neputând refuza această sarcină. Excepțiile sunt constituite de către:

cel care are vârsta de șaizeci de ani împliniți

femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani

cel care crește sau educă doi sau mai mulți copii

cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă

cel care din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive intemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.

gratuitatea tutelei este un caracter consacrat prin dispozițiile art.123 din Codul Civil, potrivit căruia tutela este o sarcină gratuită, însă autoritatea tutelară va putea acorda tutorelui o remunerație, cu avizul consiliului de familie, care nu va depăși zece la sută din veniturile minorului, în funcție de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui. Potrivit împrejurărilor, autoritatea tutelară va putea modifica sau suprima această remunerație, cu avizul consililului de familie.

personalitatea tutelei, conform căreia tutela este instituită în considerarea persoanei tutorelui și este strict personală, însă instanța de tutelă, cu avizul consililului de familie, poate decide ca administrarea patrimoniului sau doar a unei părți a acestuia să fie încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau juridice specializate (art.122 din Codul Civil).

Deschiderea tutelei

Art.110 din Codul Civil reglementează cazurile de deschidere a tutelei minorului: în cazul în care ambii părinți fiind morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori declarați morți, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele.

Tutela se instituie conform legii de către instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul. Tutela se exercită numai în interesul minorului.

Pot fi tutori persoanele fizice sau soțul și soția împreună, care au domiciliul în România și nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Astfel, art.113 din Codul Civil menționează următoarele cazuri de incompatibilitate:

nu poate fi tutore minorul, cel pus sub interdicție judecătorească sau sub curatelă;

cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;

cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări;

cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;

cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;

cel aflat în stare de insolvabilitate;

cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească.

Când vreuna dintre împrejurările arătate se ivește în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.

Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutori trebuie să fie evaluată de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire.

Instanța judecătorească numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă, un afin sau un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină.

Dacă numirea tutorelui necesită o perioadă mai lungă de timp, poate fi numit provizoriu un curator care să poată reprezenta interesele minorului.

Codul Civil, prin art.114, alin.1, menționează faptul că părintele poate desemna, prin act unilateral ori contract de mandat, încheiate în formă autentică sau prin testament, persoana care urmează a fi tutore al copiilor săi. Desemnarea făcută de părintele care în momentul morții era decăzut din drepturile părintești sau pus sub interdicție judecătorească este lipsită de efecte (alin.2). Desemnarea făcută de părinte poate fi oricând revocată, chiar și printr-un înscris sub semnătură privată. (alin.3).

Numirea tutorelui se face cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă (art.119 din Codul Civil). Ascultarea minorului de 10 ani este obligatorie. În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face cu consultarea consiliului de familie.

Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului. Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.

Exercitarea tutelei

Ocrotirea minorului prin tutelă privește atât latura personală, cât și cea patrimonială, având același conținut cu ocrotirea copilului de către părinții săi firești.

Art.137 din Codul Civil precizează faptul că minorul pus sub tutelă are domicilul la tutore. Numai cu autorizarea instanței de tutelă minorul poate avea și o reședință. Excepția o constituie cazul în care tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o reședință determinată de educarea și pregătirea sa profesională, caz în care tutorele va înștiința instanța de tutelă.

Potrivit art.142 și 143 din Codul Civil, tutorele are obligația de a administra cu bună-credință bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlinește vârsta de paisprezece ani. După împlinirea acestei vârste, minorul își exercită singur drepturile și își execută obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a tutorelui, spre a-l apăra împotriva abuzurilor de către terți, până la vârsta de 18 ani. Tutorele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor tutorelui.

Codul Civil, în art.140, menționează că după numirea tutorelui, un delegat al instanței de tutelă, în prezența tutorelui și a membrilor consiliului de familie, va întocmi un inventar al bunurilor minorului, care va fi supus aprobării instanței de tutelă, în maxim 10 zile de la numirea tutorelui de către instanța de tutelă.

Cu ocazia inventarierii bunurilor minorului, tutorele și membrii consiliului de familie trebuie să declare în scris creanțele, datoriile sau pretențiile pe care le au față de minor în procesul-verbal de inventariere, ce pot fi plătite voluntar numai cu autorizarea instanței de tutelă.

Autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Această sumă se acoperă din veniturile minorului. În cazul în care veniturile acestuia nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului. Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligați de lege să-i dea întreținere, autoritatea tutelară va cere Direcției generale de asistență socială și protecția copilului să contribuie la întreținerea lui.

Potrivit art.152 din Codul Civil, tutorele este obligat să prezinte anual autorității tutelare o dare de seamă despre modul în care acesta a îngrijit minorul, precum și despre administrarea bunurilor acestuia, respectiv în termen de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic. De asemenea, tutorele este obligat să dea oricând dări de seamă, la cererea autorității tutelare, despre felul cum este îngrijit minorul și despre administrarea bunurilor acestuia.

Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre felul cum aceștia sunt îngrijiți, dacă sunt respectate normele cu privire la sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională. La nevoie, aceștia vor da îndrumările necesare.

Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelară va putea cere colaborarea organelor administrației de stat și instituțiilor de ocrotire.

Regimul actelor juridice civile încheiate de către tutore

Actele juridice civile pe care tutorele le poate încheia fără aprobarea autorității tutelare sunt actele de conservare a patrimoniului și cele de administrare a patrimoniului.

Actele juridice civile pe care tutorele le poate încheia numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare și cu avizul consiliului de familie sunt reglementate de art.144 din Codul Civil, respectiv: înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și încheierea altor acte care depășesc dreptul de a administra. Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum și bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urmă nu depășește suma de două sute cincizeci de lei.

Art.149 din Codul Civil menționează faptul că tutorele poate depune și sumele necesare întreținerii, tot pe numele minorului, într-un cont separat și vor putea fi ridicate de tutore, fără încuviințarea autorității tutelare, însă tutorele va dispune de aceste sume numai cu încuviințarea instanței de tutelă.

De asemenea, încuviințarea prealabilă a autorității tutelare este necesară și în cazul plății creanțelor pe care le au față de minor tutorele, soțul, rudele în linie dreaptă sau frații și surorile tutorelui (art.140 din Codul Civil), precum și în cazul sumelor de bani care depășesc nevoile de întreținere ale minorului și ale administrării bunurilor, ce vor fi depuse pe numele minorului, la o instituție de credit indicată de consililul de familie, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare (art.149 din Codul Civil).

Actele juridice civile ce nu pot fi încheiate de către tutore sunt donațiile în numele minorului și garantarea obligației altuia, cu excepția darurilor obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului. (art.144 din Codul Civil).

Art.147 din Codul Civil interzice, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte si minor, pe de altă parte.

Încetarea tutelei

Încetarea tutelei poate avea loc în cazul în care nu se mai menține situația care a dus la instituirea tutelei (art.156 din Codul Civil), respectiv:

minorul ocrotit dobândește capacitate de exercițiu deplină prin împlinirea vârstei de 18 ani;

minora se căsătorește și prin căsătorie dobândește în acest mod capacitate de exercițiu deplină;

se stabilește filiația minorului față de unul sau față de ambii părinți;

redobândirea drepturilor părintești;

părinții au reapărut în urma declarării judecătorești a dispariției sau a morții;

a fost ridicată punerea sub interdicție pronunțată împotriva părinților firești;

moartea minorului sau declararea judecătorească a morții acestuia.

De asemenea, tutela poate înceta și ca o consecință a încetării funcției tutorelui, respectiv:

moartea tutorelui

îndepărtarea tutorelui de la tutelă

când tutorele minorului este înlocuit cu “tutorele interzisului”, respectiv dacă la data când minorul devine major el se află încă sub interdicție, autoritatea tutelară va numi un tutore. În cazul în care, la data punerii sub interdicție, minorul se afla sub tutelă, autoritatea tutelară va decide dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.

când are loc înlocuirea tutorelui la cererea sa în cazurile prevăzute de art.121 din Codul Civil.

Art.159 din Codul Civil menționează faptul că până la preluarea funcției de către noul tutore, instanța de tutelă poate numi un curator special.

Potrivit art.160 din Codul Civil, tutorele sau moștenitorii acestuia sunt datori, ca în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte autorității tutelare o dare de seamă generală, având aceeași îndatorire și dacă este îndepărtat din tutelă. Darea de seamă generală va cuprinde situațiile veniturilor și cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul și pasivul, precum și stadiul în care se află procesele minorului. De asemenea, bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moștenitorilor acestuia sau noului tutore.

După predarea bunurilor,verificarea socotelilor și aprobarea lor, instanța de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa, însă tutorele va răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa. Tutorele care înlocuiește un alt tutore are obligația să ceară acestuia, chiar și după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancțiunea de a fi obligat el însuși de a repara aceste prejudicii (art.162 din Codul Civil).

Ocrotirea minorului prin curatelă

Curatela minorului este acel mijloc temporar și subsidiar de ocrotire a minorului. Aceasta deoarece minorul, de regulă este ocrotit de către părinți, iar când această ocrotire lipsește, se înfăptuiește prin tutore.

Cazurile de instituire a curatelei minorului sunt prezentate în art.178 din Codul Civil, respectiv:

când o persoană, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, deși capabilă, nu poate să-și administreze bunurile sau să își apere interesele și din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;

când din cauza bolii sau a altor motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

când o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

când o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

Instituirea curatelei este de competența instanței de tutelă de la domiciliul persoanei reprezentate în cazul prevăzut la art.178, lit.a), instanța de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanța de la locul unde trebuie luate măsurile urgente, în cazul prevăzut de art.178, lit.b) sau instanța de la ultimul domiciliu din țară al celui lipsă sau al celui dispărut în cazul prevăzut la art.178 lit.c) și d) (art.179 Codul Civil).

Poate fi numit curator orice persoană fizică având capacitate de exercițiu deplină și care este în măsură să îndeplinească această sarcină. (art.180 din Codul Civil). Același articol din Codul Civil menționează faptul că atunci când persoana interesată desemnează prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate.

Curatela nu se poate institui asupra unei persoane care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației sau debilității mintale, precum și asupra minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Curatela se poate institui la cererea celui care urmează să fie reprezentat, a soțului său, a rudelor, a persoanelor precizate, obligate să înștiințeze instanța de tutelă în cadrul art.111 din Codul Civil. De asemenea, tutela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat (art.182 din Codul Civil).

În cazurile în care se instituie curatela, curatorul își îndeplinește atribuțiile conform regulilor de la mandat sau dacă instanța consideră că se impune o asemenea măsură, curatorul va fi investit cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia, după cum dispune art.183 din Codul Civil.

Curatorul are dreptul să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire, însă pentru motive temeinice, acesta poate cere înlocuirea sa și înainte de împlinirea acestui termen (art.184 Codul Civil).

Întrucât curatelei minorului i se aplică regulile tutelei, exercitarea acesteia, încetarea și răspunderea curatorului sunt similare celor prezentate în cazul tutelei. Curatela încetează odată cu încetarea cauzelor care au determinat instituirea ei. Aceasta va fi ridicată la cererea curatorului , a celui reprezentat ori a persoanelor prevăzute la art.111 din Codul Civil, de către instanța de tutelă.

Protecția specială a minorului

Protecția specială a minorului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor ce servesc la îngrijirea și dezvoltarea copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi sau a persoanei care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

Aceasta este reglementată de dispozițiile legii nr.272/2004, care menționează cazurile de protecție specială în art.56:

în cazul copilului ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

în cazul copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților săi din motive neimputabile acestora;

în cazul copilului abuzat sau neglijat;

în cazul copilului găsit sau abandonat de către mamă în unități sanitare;

în cazul copilului care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Conform art.54 din legea nr.272/2004, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului are obligația de a întocmi planul individualizat de protecție imediat după primirea cererii de instituire a măsurii de protecție specială sau imediat după ce directorul direcției generale de asistență specială și protecția copilului a dispus plasamentul în regim de urgență.

Protecția specială a copilului se menține până la dobândirea capacității depline de exercițiu a acestuia, însă, la cererea tânărului care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se va acorda pe toată durata continuării studiilor, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani (art.51).

Dacă tânărul nu își continuă studiile și nu are posibilitatea de a reveni în propria familie, riscând excluderea socială, în cazul în care acesta a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, beneficiază, la cerere, de protecție specială pe o perioadă de până la 2 ani în scopul facilitării integrării sale sociale.

Măsurile de protecție specială a copilului sunt: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată (art.55).

Plasamentul constituie o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial.

Art.58 din legea nr.272/2004 definește condițiile în care o persoană poate primi un copil în plasament, respectiv: aceasta trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească.Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire (art.59).

Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis. Excepția o constituie cazul copilului mai mic de 2 ani care prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate (art.60).

Potrivit art.61 din legea 272/2004, măsura plasamentului se stabilește de către Comisia pentru Protecția Copilului, pentru situațiile prevăzute la art.56 lit.b) și e).Același articol menționează măsura plasamentului pentru instanța judecătorească, la cererea Direcției generale de asistență socială și protecția copilului:

în situația copilului prevăzut la art.56 lit.a), c) și d) dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului.

în situația copilului prevăzut la art.56 lit.b) și e), atunci când nu există acordul părinților sau, după caz, al unuia dintre părinți, pentru instituirea acestei masuri.

Drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către Comisia pentru Protecția Copilului (art.62 alin.1). În situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului, drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate și îndeplinite de către președintele consiliului județean și de către primarul sectorului municipiului București (art.62 alin.2).

Cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea copilului va fi stabilită de către Comisia pentru protecția copilului sau de către instanța care a dispus plasamentul copilului (art.63).

Plasamentul în regim de urgență

Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.

Art.64 din legea nr.272/2004 reglementează suspendarea exercițiului drepturilor părintești pe toată durata plasamentului în regim de urgență până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate si respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean.

Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul Direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, atunci când nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice sau a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv (art.65).

De asemenea, în situația plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătorească, în termen de 48 de ore de la data la care s-a dispus această măsură (art.66).

Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și se va pronunța cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei sau reintegrarea copilului în familia sa, având și obligația de a se pronunța cu privire la exercitarea drepturilor părintești.

Pe toată durata plasamentului în regim de urgență, exercițiul drepturilor părintești se suspendă de drept, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau înlocuirea acestei măsuri, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești (art.64).

De asemenea, pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență. Drepturile și obligațiile privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.

Supravegherea specializată

Conform art.67 din legea nr.272/2004, măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. Astfel, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit o faptă cu discernământ. Cel care răspunde penal este minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.

În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către Comisia pentru Protecția Copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.

Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal, vor fi asigurate servicii specializate pentru a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate.

Potrivit art.81 din legea nr.272/2004, procesul de supraveghere specializată constă în menținerea copilului în familia sa, acesta fiind obligat să respecte următoarele condiții:

frecventarea cursurilor școlare

utilizarea unor servicii de îngrijire de zi

urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie

interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

Legea nu conține anumite prevederi cu privire la exercitarea drepturilor părintești în cazul supravegherii specializate, însă putem admite faptul că părinții sunt cei care exercită drepturile și îndeplinesc obligațiile părintești pe toată durata supravegherii specializate.

Dacă menținerea în familie nu este posibilă sau dacă tânărul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului sau instanța judecătorească pot dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor prevăzute (art.81 alin.2).

Conform art.82 din legea 272/2004, în cazul în care fapta săvârșită de copilul care nu răspunde penal prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul săvârșește în continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului ori instanța judecătorească dispun, pe o perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.

Ocrotirea persoanei majore

Dispozițiile ocrotirii persoanei majore sunt reglementate de către art.2578 din Codul Civil. Potrivit acestuia, măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate de exercițiu deplină sunt supuse legii statului unde aceasta își are reședința obișnuită la data instituirii tutelei sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire.

În mod excepțional, autoritatea competentă poate să aplice sau să ia în considerare legea altui stat, cu care situația juridică prezintă cele mai strânse legături.

Persoana cu capacitate deplină de exercițiu va putea alege între legea națională, legea unei reședințe obișnuite anterioare și legea statului unde sunt situate bunurile în cazul în care legea statului în care aceasta își are reședința nu se va putea îngriji de interesele sale.

Ocrotirea alienatului și debilului mintal

Potrivit art.164 din Codul Civil, măsura interdicției judecătorească poate fi luată de persoanele care din cauza alienației sau debilității mintale sunt incapabile să aprecieze natura și consecințele propriilor acțiuni și să se îngrijească adecvat de interesele sale.

Această prevedere legală presupune ca în mod necesar dificultățile mentale și permanente să existe înainte ca asemenea restricție să fie impusă asupra persoanei. Pierderea temporară a facultăților mintale, pierderea cunoștinței din cauza intoxicării sau hipnozei nu vor fi suficiente pentru impunerea acestei restricții. Temei pentru declararea incapacității persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficiențe mintale.

Astfel, interdicția poate fi impusă în următoarele condiții:

persoana să fie lipsită de discernământ;

lipsa discernământului să se datoreze alienației mintale sau debilității mintale;

persoana să fie în imposibilitatea de a se îngriji de propriile interese.

Articolul mai sus menționat afirmă că și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă pot fi puși sub interdicție judecătorească.

Cererea poate fi făcută de autoritatea tutelară, precum și de către următoarele persoane, care au obligația ca, de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, să înștiințeze instanța de tutelă, conform 111 din Codul Civil:

persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;

serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moșteniri;

instanțele judecătorești, procuratura și poliția cu prilejul pronunțării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;

organele administrației de stat, organizațiile obștești, instituțiile de ocrotire, precum, și orice altă persoană.

Desemnarea tutorelui și a curatorului special

Procedura punerii sub interdicție judecătorească debutează cu înregistrarea cererii la judecătoria de la domiciliul persoanei în cauză, potrivit art.1 alin1 art.5 din Codul de procedură civilă.

În cadrul acestui proces, participarea procurorului este obligatorie. Principala probă administrată este raportul de expertiză psihiatrică efectuată de o comisie de medici de specialitate din cadrul Institutului de medicină legală. Persoana respectivă va fi supusă expertizei psihiatrice.

Art.166 din Codul Civil vizează desemnarea tutorelui, astfel orice persoană care are capacitate de exercițiu deplină poate desemna, prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, un tutore pentru a se putea îngriji de persoana și bunurile sale în cazul interdicției judecătorești.

În cazul în care este nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea persoanei pusă sub interdicție judecătorească, precum și pentru administrarea bunurilor acesteia, conform art.167 din Codul Civil.

Prin hotărârea de punere sub tutelă, instanța de tutelă numește, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească (art.170 din Codul Civil).

Efectele punerii sub interdicție

De la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, persoana pusă sub interdicție judecătorească este prezumată a nu avea capacitate de exercițiu,instituindu-se tutela interzisului. Prin hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutelă numește un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească (art.170 din Codul Civil).

Conform art.171 din Codul Civil, regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și poate încheia acte juridice doar cu încuviințarea părinților, a tutorelui sau cu autorizarea instanței de tutelă, în anumite cazuri. Minorul poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.

Minorul care, la data punerii sub interdicție se afla sub ocrotirea părinților, va rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dacă la data când minorul devine major el se afla încă sub interdicție, autoritatea tutelară va numi un tutore. În cazul în care la data punerii sub interdicție minorul se afla sub tutelă, autoritatea tutelară va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore (art.176 din Codul Civil).

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a persoanei fizice puse sub interdicție este o excepție de fond, peremptorie și absolută care poate fi invocată de oricare dintre părți și chiar de instanță din oficiu pe toată durata procesului.

Interzisul judecătoresc este lipsit de capacitatea de exercițiu și doar tutorele are dreptul de a încheia actele juridice ale interzisului. De asemenea, tutorele are obligația de a îngriji persoana pusă sub interdicție judecătorească, de a-i grăbi vindecarea, folosind veniturile celui pus sub interdicție judecătorească și la nevoie, bunurile acestuia.

Art.173 din Codul Civil menționează că tutorele persoanei puse sub interdicție este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire, însă pentru motive temeinice, acesta poate cere înlocuirea și înainte de 3 ani.

Persoana pusă sub interdicție judecătorească va fi îngrijită la locuința sa sau într-o instituție sanitară, la hotărârea instanței de tutelă, cu avizul consiliului de familie și consultând un medic de specialitate (art.174 din Codul Civil).

Codul Civil introduce noțiunea de “consiliu de familie” ca un organ consultativ, compus din rude sau afini, cu rolul de a supraveghea modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle. În lipsa rudelor sau a afinilor pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia.

Potrivit art.276 din Codul Civil, este oprit să se căsătorească alienatul și debilul mintal, indiferent dacă este sau nu pus sub interdicție judecătorească. Încălcarea acestei dispoziții se sancționează cu nulitatea absolută, pe când lipsa vremelnică a discernământului constituie doar o cauză de nulitate relativă.

Ridicarea interdicției

Interdicția judecătorească încetează prin:

moartea interzisului;

declararea judecătorească a morții celui interzis;

ridicarea interdicției prin hotărâre judecătorească, dacă au încetat cauzele care au determinat-o.

Cererea de ridicare a interdicției judecătorești se poate introduce de cel pus sub interdicție judecătorească, de tutore, precum și de persoanele prevăzute de art.111 din Codul Civil, persoane care pot cere punerea sub interdicție.

Hotărârea care pronunță ridicarea interdicției își produce efecte de la data când a rămas irevocabilă. (art.177 din Codul Civil).

Încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data când a fost făcută mențiunea despre ridicarea interdicției, dacă cel de-al treilea a cunoscut ridicarea interdicției pe altă cale.

Concluzii

Din analiza lucrării se deduce faptul că aceasta are un cuprins complex, îmbrăcând o formă teoretico-aplicativă, axându-se pe principalele caracteristici ale persoanei fizice, ce privesc atât capacitatea civilă a acesteia, atributele de identificare în societate, precum și mijloacele de ocrotire ale persoanei fizice.

Persoana fizică este omul, purtător de drepturi și obligații, un element primordial în cadrul societății zilelor noastre, fără de care nu ar exista majoritatea domeniilor în care se regăsește știința: drept, filosofie, matematică, psihologie etc.

Un alt element deosebit de important, ce reprezintă baza acțiunilor întreprinse de către persoana fizică, este capacitatea civilă a acesteia, fiind alcătuită din capacitatea de folosință și cea de exercițiu, cele două constituind un “tot unitar”, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor civile, precum și abilitatea persoanei fizice de a încheia singură acte civile.

De asemenea, persoana fizică trebuie să își asume obligațiile ce decurg din drepturile pe care le deține, sub incidența sancționării. Este foarte important ca aceste obligații să fie duse la îndeplinire prin responsabilitatea persoanei fizice, prin conștiința acesteia și nu prin intervenția legii statului respectiv.

Identificarea persoanei fizice se realizează prin atributele sale, respectiv: numele, prenumele, domiciliul și pseudonimul sau porecla. Acestea conferă persoanei fizice unicitate, stabilitate, capacitatea de a se individualiza în societate, în relațiile care se stabilesc între indivizi.Fiecare dintre aceste atribute are un rol deosebit de important în procesul de formare al individului, pornind încă de la naștere și până la moarte.

Ocrotirea persoanei fizice menționează mijloacele de drept civil: tutela, curatela, ocrotirea de către părinți, protecția specială ca mijloace de ocrotire a minorului, însă există și mijloace de ocrotire a persoanei majore, respectiv a persoanei pusă sub interdicție judecătorească.

De fapt, ocrotirea persoanei fizice este cea mai importantă reglementare, întrucât într-o societate dezvoltată trebuie să existe un sistem de drept care să permită ocrotirea și sentimentul de siguranță. În acest sens există mai multe instituții abilitate, respectiv: autoritatea tutelară, direcția generală de asistență socială si protecție a copilului, comisia pentru protecția copilului etc.

Bibliografie

Apetrei Irina- Drept civil. Partea generală, Editura Cantes, Iași, 2004

Aspazia Cojocaru- Drept civil. Partea generală, Editura Universul juridic, București, 2010

Beleiu Gheorghe- Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, Ediția a IX-a, Editura Universul Juridic, București, 2004

Beleiu Gheorghe- Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1999

Bojincă Moise-Analele Universității “Constantin Brâncuși”, Seria Științe Juridice, Nr.4/2010

Bonciu Gheorghe- Drept internațional, Editura Ars Academica, București, 2011

Ciochină Daniela- Drept civi.Persoanele, Editura Prouniversitară, București, 2012

Cornoiu Danuț- Drept civil.Persoanele, Editura fundației România de mâine, București, 2001

Dumitriu Raluca- Academia de studii economice,catedra de drept-Drept civil.Volumul I, Editura Lumina Lex, București, 2000

Gavrilescu Alin-Gheorghe- Unele aspecte privind protecția specială a minorului, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, seria Științe Juridice, Nr.1/2009, pag.23

Grădinaru Nicolae-Dreptul familiei, Editura Independența Economică, Pitești, 2010

Hamangiu C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu- Tratat de drept civil român, vol.I, Ed. All, București, 1996

Hanga Vl.- Drept privat roman, Ed.Argonaut, Cluj-Napoca,1996

Legea nr.272/2004

Lupulescu Dumitru- Actele de stare civilă, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980

Lupulescu Dumitru- Numele și domiciliul persoanei fizice, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982

Munteanu Cornelia, Ungureanu Ovidiu- Drept civil.Persoanele in reglementarea Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2013

Noul Cod Civil

Popa Nicolae- Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, 2002

Rais Dorian, Cebuc Iuliana, Neagu Emilian- Drept, Editura Independența Economică, 2010

Stătescu C., Drept civil, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1978

Trușcă Petrică- Drept civil. Partea generală.Persoanele, Editura Universul Juridic, București, 2007

Ungureanu Ovidiu- Manual de drept civil. Partea generală, Editura All Beck, 1999

Urs.I., Todică C.-Drept civil, Ed. Universitară, București,2007

Y. Eminescu- Subiectele colective de drept în România, Editura Academiei, București, 1981

Bibliografie

Apetrei Irina- Drept civil. Partea generală, Editura Cantes, Iași, 2004

Aspazia Cojocaru- Drept civil. Partea generală, Editura Universul juridic, București, 2010

Beleiu Gheorghe- Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, Ediția a IX-a, Editura Universul Juridic, București, 2004

Beleiu Gheorghe- Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1999

Bojincă Moise-Analele Universității “Constantin Brâncuși”, Seria Științe Juridice, Nr.4/2010

Bonciu Gheorghe- Drept internațional, Editura Ars Academica, București, 2011

Ciochină Daniela- Drept civi.Persoanele, Editura Prouniversitară, București, 2012

Cornoiu Danuț- Drept civil.Persoanele, Editura fundației România de mâine, București, 2001

Dumitriu Raluca- Academia de studii economice,catedra de drept-Drept civil.Volumul I, Editura Lumina Lex, București, 2000

Gavrilescu Alin-Gheorghe- Unele aspecte privind protecția specială a minorului, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, seria Științe Juridice, Nr.1/2009, pag.23

Grădinaru Nicolae-Dreptul familiei, Editura Independența Economică, Pitești, 2010

Hamangiu C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu- Tratat de drept civil român, vol.I, Ed. All, București, 1996

Hanga Vl.- Drept privat roman, Ed.Argonaut, Cluj-Napoca,1996

Legea nr.272/2004

Lupulescu Dumitru- Actele de stare civilă, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980

Lupulescu Dumitru- Numele și domiciliul persoanei fizice, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982

Munteanu Cornelia, Ungureanu Ovidiu- Drept civil.Persoanele in reglementarea Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2013

Noul Cod Civil

Popa Nicolae- Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, 2002

Rais Dorian, Cebuc Iuliana, Neagu Emilian- Drept, Editura Independența Economică, 2010

Stătescu C., Drept civil, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1978

Trușcă Petrică- Drept civil. Partea generală.Persoanele, Editura Universul Juridic, București, 2007

Ungureanu Ovidiu- Manual de drept civil. Partea generală, Editura All Beck, 1999

Urs.I., Todică C.-Drept civil, Ed. Universitară, București,2007

Y. Eminescu- Subiectele colective de drept în România, Editura Academiei, București, 1981