Consideratii Generale Privind Infractiunea de Furt

SECȚIUNEA I

SCURT ISTORIC PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT

Legislațiile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului. Erau aspru pedepsite furtul, tâlhăria și jaful chiar din perioada sclavagistă

Apoi, în perioada feudală aria infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului se extinde cuprinzând în sfera sa, treptat, toate infracțiunile din actualul Cod penal de acest gen.

Deși furturile mărunte erau pedepsite cu biciuirea, la al treilea furt se aplică pedeapsa cu moartea (tres furtilius). Cu toate acestea furturile grave erau pedepsite cu moartea de la prima faptă.

Având în vedere frecvența infracțiunilor și gravitatea lor, în acea perioadă, se impuneau pedepse crude, inumane pentru reducerea acestora.

Primele reglementări penale din țara noastră au fost pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, Codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova și a lui Barbu Știrbei în Muntenia, care conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

În Codul penal român din 1864, copiat în mare parte după Codul penal francez, erau incriminate, în capitolul privitor la "Crime și delicte contra proprietății" numeroase infracțiuni de protejare a patrimoniului, inspirate, din Codul penal prusac (art.306-380).

Ulterior, Codul penal român din 1936 pedepsea furtul în Cartea II, Titlul XIV intitulat "Infracțiuni contra patrimoniului", sistematizat în cinci capitole: Cap.I-Furtul ; Cap.II-Tâlhăria și pirateria; Cap.III-Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap.IV-Strămutarea de proprietăți ;Cap.V-Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.

În timpul celor două coduri penale menționate mai sus, au existat și anumite infracțiuni împotriva patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de exemplu, în Codul Justiției Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, în Codul Marinei Comerciale și altele.

În perioada anilor 1944-1989, au avut loc schimbări importante legislative, fiind adoptat Decretul nr.192 din 1950 care cuprindea definiția noțiunii de "obștesc" și implicit și aceea de "avut obștesc". Atunci a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea "Unele infracțiuni contra avutului obștesc", capitol modificat ulterior mai ales în privința agravării pedepselor.

În Codul penal din 1936 a apărut prima dată noțiunea protejării patrimoniului, care era considerat "particular"sau "obștesc".

În Codul penal de la 1969 infracțiunile contra patrimoniului, după ce anterior erau reglementate în două titluri distincte (infracțiuni contra avutului personal sau particular și infracțiuni contra avutului obștesc), au fost comasate într-un titlu unic: „Infracțiuni contra patrimoniului”.

În Noul Cod penal, infracțiunile contra patrimoniului sunt reglementate în patru capitole, în funcție de situația bunurilor ca entități patrimoniale și de natura acțiunilor ilicite.

SECȚIUNEA II

ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Toate sistemele de drept moderne reglementează infracțiunile care aduc atingere proprietății, datorită importanței relațiilor patrimoniale petru societate în ansamblu cât și pentru stimularea interesului la progresul acesteia.

Clasificarea infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este prevăzută și în codurile penale ale unor țări din Uniunea Europeană, adoptate recent, precum Codul penal francez sau Codul penal spaniol, sau mai vechi, precum Codul penal italian, Codul penal german etc.

Astfel, noul Cod francez a intrat în vigoare la 1 septembrie 1994. În acest cod, cartea a III-a este consacrată "Crimelor și delictelor contra bunurilor". Titlul I din această carte cuprinde incriminările referitoare la furt (care se pedespește în formă simplă cu închisoare până la 3 ani, iar în forma agravată cu închisoare până la 10, 15, 20 de ani sau chiar închisoare pe viață, în funcție de consecințele produse prin infracțiune).

Codul penal spaniol, în vigoare din 1973, reglementează în Titlul XIII delicte contra proprietății. Aici găsim incriminat furtul sub forma sustragerii prin violență și amenințare (art.500-506), furtul fără violență și amenințare (art.514), aceste incriminări având fiecare o formă simplă și una agravată .

Codul penal german, în vigoare din 1871, reglementează în capitole diferite infracțiunile contra proprietății. Astfel, în capitolul al XIX-lea este incriminat furtul simplu (pedepsit cu închisoare de până la 5 ani), furtul savârșit în formă agravată (cu pedeapsa închisorii de până la 10 ani), furtul savârșit cu arme ori în bandă, furtul atenuat când este comis de o rudă ori de cel care locuieste cu victima , folosirea ilicită a unui autovehicul, sustragerea de energie electrică. În capitolul XXX sunt incriminate infracțiunile de furt cu violență, șantaj și șantaj cu violență.

În Codul penal italian, în vigoare din 1930, infracțiunile contra patrimoniului sunt incriminate în Titlul XIII. Aici sunt prevăzute infracțiunile contra patrimoniului săvârșite cu violență asupra bunurilor și persoanei (furtul simplu și agravat, răpirea) dar și infracțiunile contra patrimoniului săvârșite prin fraudă (înșelăciune, camătă, tăinuire).

În Codul penal portughez, în vigoare din 1982, infracțiunile contra patrimoniului sunt reglementate în Titlul IV, numit "Crime contra proprietății". Aici sunt incriminate infracțiunile de furt simplu, furtul calificat, furt între membrii familiei, furt din necesitate, înșelăciune, etc.

În Codul penal american, în vigoare din 1985, infracțiunile contra proprietății sunt reglementate în art.220 și următoarele, cu următoarele infracțiuni: furtul simplu, primirea de lucruri furate , furtul de servicii, folosirea neautorizată a unui vehicul, pătrunderea abuzivă într-o locuință în scopuri criminale etc.

SECTIUNEA III CONSIDERAȚII GENERALE ALE DREPTULUI PENAL PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT

Rolul dreptului penal în protejarea proprietății

Legislația penală prevede pedepsele aplicate făptuitorilor și măsurile luate în cazul comiterii infracțiunilor însă doar după constatarea lor de către organelle judiciare.

Libertatea economică asigură proprietarului dreptul de a decide cu privire la bunurile sale, exercitându-și astfel în totalitate atributele dreptului de proprietate.

Conform naturii subiective, proprietatea aparține indivizilor, grupurilor cu interese comune și statului, în calitatea sa de producător și consumator și nu ca factor politic, de putere.

În decursul timpului, proprietatea a existat, există și se va dezvolta sub forma proprietății privat-particulare și a celei de stat, publice.

Prin patrimoniu înțelegem o sumă de drepturi și obligații privind bunuri care pot fi evaluate economic. Astfel, noțiunea de patrimoniu este mai amplă decât cea de proprietate, întrucât include orice situație, chiar dacă prezintă doar o aparență de drept.

În ceea ce privește infracțiunile contra patrimoniului, victima nu este ținută să-și dovedească dreptul de proprietate asupra bunului sustras, însușit sau distrus, ori alt drept asupra acestui bun, legislația penală insistând asupra faptei ilicite și nu asupra poziției juridice a victimei. Din acest motiv, în unele situații este pedepsit însuși proprietarul când, prin acțiunea sa modifică starea de fapt a unui bun al său, dăunând astfel interesele legitime ale altei persoane.

În ceea ce privește categoria claselor exploatate, legislațiile penale nu au incriminat faptele prin care minoritatea exploatatoare sustrage munca, reprezentând dealtfel singura avere a celor exploatați. Astfel, activitățile infracționale contra patrimoniului spoliatorilor s-au grupat în jurul asociațiilor organizate în bande, purtând diferite denumiri de-a lungul timpului.

În Noul Cod penal, pedeapsa pentru infracțiunea de furt este mai mică comparativ cu cea prevăzută în Codul penal anterior (maximul special fiind redus cu 9 ani) și s-a introdus pedeapsa altrenativă a amenzii penale.

Această reducere a pedepsei de către legiuitor a avut în vedere următoarele aspecte:

necesitatea reflectării în limitele pedepsei a ierarhiei valorilor sociale ocrotite, combaterea eficientă a infracțiunilor nefiind realizată prin pedepse exaggerate ci prin pedepse proporționale cu gravitatea infracțiunilor;

necesitatea armonizării părții special a codului penal cu partea generală, având în vedere faptul că unele forme agravante ale infracțiunii erau prevăzute și ca circumstanțe agravante în partea generală;

pedepsele aplicate concret de instanțe pentru aceste infracțiuni;

necesitatea revenirii la tradiția codurilor penale anterioare (Codulpenal din 1864, Codul penal din 1936 și cel din 1968).

Aspectele legislative de protecția a domiciliului

Infracțiunile care aduc atingere proprietății publice sau particulare au ca obiectiv juridic comun totalitatea relațiilor patrimoniale referitoare la existența și integritatea lor.

Din cele mai vechi timpuri, locuința a fost privită de către oameni ca un refugiu, pătrunderea fără drept prin violență într-o locuință fiind pedepsită cu asprime de lege.

Locuința unei persoane a purtat, în diferite sisteme de drept, diferite denumiri, respectiv ”fortăreața unei persoane” în legislația britanică sau ”un loc inviolabil” în sistemul de drept francez.

Importanța locuinței unei persoane și a protejării acesteia a fost subliniată și de organizațiile internaționale care au adoptat mai multe acte în acest sens.

Astfel inviolabilitatea domiciliului era adoptată de Declarația Universală a Drepturilor Omului sub egida Organizației Națiunilor Unite, fiind prevăzută și în Pactul privind drepturile civile și politice.

Ulterior Comunitatea Europeană a adoptat Convenția europeană a drepturilor omului unde este consacrat dreptul persoanei de a avea un domiciliu, respectiv un loc pentru desfășurarea vieții personale.

Legislația română corespunde în cea mai mare parte exigențelor Convenției, prevăzând inviolabilitatea domiciliului ca un drept fundamental al ființei umane, fiind, alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului, valori supreme și garantate ale societății.

Conform dreptului constituțional, prin inviolabilitatea domiciliului se înțelege interdicția pătrunderii în domiciliul sau reședința unei persoane, impusă de necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției.

Excepțiile privind inviolabilitatea domiciliului au fost organizate în 2 categorii conform Constituției României:

a) pătrunderea în locuință a persoanelor învestite cu exercițiul autorității publice, respectiv:

– executarea unui mandat de arestare;

– executarea unei măsuri asiguratorii asupra bunurilor;

– executarea unei hotărâri judecătorești;

b) pătrunderea oricăror persoane particulare sau oficiale determinate de o stare de necesitate, în următoarele situații:

– pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

– pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;

– pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Aceste situații reprezintă limitări legale ale dreptului la inviolabilitatea domiciliului și absolvă de răspundere penală agenții publici ori persoanele particulare care pătrund împotriva voinței subiectului pasiv, dar cu respectarea dispozițiilor legale în domiciliul acestuia.

Cu toate acestea legislația penală prevede că perchezițiile efectuate în timpul nopții sunt interzise, cu excepția delictului flagrant.