Consideratii Generale Privind Identificarea Criminalistica

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

CONCEPTELE DE IDENTIFICARE ȘI IDENTITATE

Stabilirea identității unor persoane sau obiecte, în sens larg, reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că identificarea criminalistică reprezintă “problema centrală a investigațiilor criminalistice”, fiind în același timp “piatra unghiulară a acestei științe”. Raportându-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubil legat de actul de justiție”.

Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau al victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de pildă, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și sesizării proprietăților, trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte sau persoane în vederea stabilirii identității sau neidentității lor.

Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică presupune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuși.

Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, permanente, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor. De precizat că, prin identic, trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen.

Cu privire la condițiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare ale persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:

Pentru stabilirea identității nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esențiale prin care acesta se individualizează și se distanțează de celelalte obiecte.

Deși identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare.

Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mișcare și transformare, fiind supus acțiunii și influenței unor factori externi sau interni.

Procesul este propriu atât ființelor, cât și obiectelor, inclusiv urmelor acestora.

Deci identificarea criminalistică se distinge, față de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale științei, prin anumite elemente de specificitate.

Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică “se înțelege stabilirea obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare”.

Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca “un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiectele unele de altele.

Identificarea criminalistică este, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularități sau trăsături caracteristice. Identificarea servește în ultimă instanță, scopului procesului penal de aflare a adevărului.

Prin urmare, definim identificarea criminalistică și ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

Rolul identității și al identificării criminalistice în stabilirea anumitor împrejurări care au legătură cu fapta cercetată a fost și este controversat în literatura de specialitate.

După unii autori identificarea operează nu numai în cazurile în care obiectul cercetării constă în stabilirea anumitor stări de fapt, ci în oricare altă situație chiar și în aceea a corectei încadrări juridice a unei fapte penale. Adepții acestei teze argumentează că, în fond, realizarea unei corecte încadrări juridice, în ultimă instanță, înseamnă a stabili identitatea între elementele constitutive ale infracțiunii cercetate și cele ale unei fapte prevăzute de legea penală.

Nu există nici o îndoială că elemente ale identificării logice pot fi întâlnite în orice activitate care urmărește punerea în evidență a împrejurărilor faptice ale cauzei penale cercetate, dar nu este mai puțin adevărat că identificarea criminalistică are specificul ei determinat de conținutul problemelor incluse în obiectul științei criminalistice, în general, și în obiectul propriu identificării, în special.

În criminalistică sunt supuse identificării obiecte ce posedă un sistem de caracteristici care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată. Pentru a demonstra, de exemplu, legătura cauzală dintre acțiunea sau inacțiunea unei persoane și rezultatul faptei sale, trebuie determinate mai întâi legăturile existente între diferite obiecte.

2. OBIECTUL IDENTIFICĂRII. DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE

În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane, fenomene care au anumite caracteristici, particularități și care se află în relație cauzală cu fapta cercetată.

De aceea, pentru a demonstra existența legăturii cauzale între o anumită faptă și consecințele acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea și verificarea elementelor materiale care pot explica și proba o anumită stare de fapt.

Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăția sau nevinovăția unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea și clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la fața locului au fost sau nu create de o anumită persoană.

Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică ci probleme de natură faptică.

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el ființă sau lucru, precum și fenomenul care a generat o anumită stare de fapt, care prezintă caracteristici sau proprietăți, precum și însușiri particulare, prin care el se manifestă în spațiu și timp, îl face susceptibil, de a crea urme și implicit, de a fi identificat, stabilindu-se astfel și relația lui cauzală cu faptele cercetate.

Identificarea criminalistică presupune existența obligatorie a două categorii de obiecte, care trebuie diferențiate în raport cu scopul acestei activități.

Din acest punct de vedere prima categorie o reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai sunt denumite și obiecte scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se urmărește prin identificare.

A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o altă terminologie obiecte mijloc, deci acelea care poartă urmele unei fapte și urmele însăși, acestea servind la identificarea obiectelor care le-au creat.

În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite și obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate.

De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de încălțăminte, pantofii care au creat urmele vor fi obiecte scop (căutate), iar pantofii presupuși a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte mijloc (verificate). De asemenea, glonțul sau tubul descoperit la locul faptei în cazul descoperirii unei arme de foc la comiterea unei infracțiuni, constituie obiect mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de la făptuitor constituie obiectul scop, de identificare.

Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar importanță terminologică, strict teoretică, dimpotrivă ea are importanță practică, confuziile între cele două categorii de obiecte menționate putând atrage erori cu consecințe negative asupra justei finalizări a cauzelor.

Stabilirea identității între caracteristicile obiectelor identificatoare și cele ale obiectului de identificat, se rezolvă în raport de obiectele supuse cercetării, din care cauză, acestea nu se mai numesc obiecte de identificat.

În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate și verificate, mai sunt și urmele lor. Tocmai aceste urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze și să stabilească proprietățile, caracteristicile individuale ale obiectelor cercetate. Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare.

Practica judiciară atribuie identificării criminalistice și înțelesul de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv sau modificat intenționat ori accidental. Se exemplifică în acest sens, relevarea seriilor pilite de pe arme sau motoare, reconstituirea unor acte distruse prin ardere, spălare, răzuire, evidențierea unor scrisuri acoperite și altele.

În activitatea de descoperire și cercetare a infracțiunilor se întâlnesc numeroase situații în care identificarea autorilor unor infracțiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre cu identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc, se face pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea tradițională criminalistică a urmelor descoperite la fața locului. Este vorba de identificarea unei persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe baza imaginii acestora, respectiv a unor trăsături exterioare sau a altor caracteristici, așa cum acestea au fost văzute, percepute de către o altă persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de făptuitor.

3. PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII

3.1. Principiul identității

Acest principiu presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret dar, așa cum aminteam, este important a fi stabilită și neidentitatea, necesară excluderii din cercul suspecților a persoanelor bănuite de săvârșirea unei fapte penale. Aplicarea acestui principiu trebuie respectată într-un mod riguros pentru a se evita eventualele confuzii redate de situația în care cercetarea se rezumă numai la stabilirea elementelor de asemănare a persoanelor fără aprofundarea cunoașterii și relevării elementelor specifice.

3.2. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării și obiecte mijloc de identificare

Obiectul scop al identificării se află în legătură cauzală cu fapta ilicită și se concretizează în diferite ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele folosite la săvârșirea faptei ș.a.).

Obiectul mijloc de identificare constă în urmele obiectului scop și în modelele de comparație realizate experimental în laborator.

Este absolut necesară distincția între cele două obiecte, nefiind permisă nici o abatere de la acest principiu.

3.3. Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare

Caracteristicile esențiale ale unei persoane nu sunt suficiente pentru a-l individualiza de celelalte ființe umane, ele trebuind să prezinte și o anumită stabilitate. Această stabilitate se raportează la intervalul de timp cuprins între momentul descoperiri urmelor și momentul efectuării examenelor comparative.

Expertul criminalist va trebui să delimiteze caracteristicile schimbătoare de cele relativ stabile și să determine cu precizie dacă acestea au putut fi influențate de diverși factori interni sau externi, în formă sau conținut.

3.4. Principiul dinamicității caracteristicilor de identificare

Prin prisma schimbării trăsăturilor și proprietăților caracteristice, a interacțiunii cauzale cu factori care pot determina modificări de ordin calitativ și cantitativ, este necesară abordarea cercetării persoanelor în mișcare.

4. FORMELE ȘI ETAPELE IDENTIFICĂRII

4. 1. Formele identificării

Fazele procesului de identificare marchează momentele mai însemnate de stabilire a caracteristicilor esențiale ale obiectului-mijloc și obiectului-scop, în urma examinării lor comparative.

Înainte de identificarea propriu-zisă, obiectele sunt delimitate – pe baza caracteristicilor descoperite – în tipuri, grupe și uneori chiar în subgrupe, activitate ce se realizează prin reținerea, în procesul examinării, a trăsăturilor esențiale și comune mai multor obiecte, fenomene sau ființe asemănătoare.

Utilitatea practică a primei faze din procesul identificării constă în aceea că deschide posibilitatea eliminării acelor obiecte, ființe ori fenomene din sfera cercetării, care nu au trăsăturile de grup respective și orientării atenției asupra unei sfere mai restrânse de exemplare, în care se află și cel căutat, adică obiectul-scop.

Când obiectele-mijloc redau detalii individuale ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor supuse examinării, procesul examinării continuă cu cea de-a doua fază, cea a identificării obiectului-scop, a delimitării sale de toate celelalte asemănătoare lui.

Această din urma fază constă în stabilirea acelor caracteristici de detaliu ale obiectului-scop și redate de obiectele-mijloc, care sunt proprii numai unei singure ființe sau a unui singur obiect ori fenomen.

În funcție de natura exemplarelor studiate comparativ și de precizia cu care obiectele-mijloc redau caracteristicile obiectului-scop, trăsăturile coincidente, necesare identificării, pot fi diferite ca număr.

Indiferent de natura exemplarelor supuse cercetării, cu cât între obiectele-mijloc și obiectul-scop se constată mai multe caracteristici individuale (comune), cu atât identificarea se face cu mai mare precizie.

Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea comparativă a obiectului-scop cu fiecare din obiectele-mijloc. Întâi, se rețin trăsăturile comune mai multor persoane sau obiecte, realizându-se astfel determinarea de grup apoi urmează selectarea caracteristicilor, care, prin specificul lor și prin detaliile ce le prezintă, pot fi întâlnite numai la un singur obiect-scop.

Întregul examen din procesul identificării parcurge două etape.

Prima etapă constă în stabilirea caracteristicilor coincidente și deosebirilor dintre exemplarele examinate.

A doua etapă cuprinde explicarea rațională a coincidențelor și necoincidențelor stabilite.

În această etapă este necesar ca explicațiile ce se dau situațiilor constatate să se bazeze pe faptul că:

– numai o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe partea de contact cu obiectul primitor, sunt redate în urma sa;

– claritatea caracteristicilor obiectului creator, reproduse în obiectul primitor sau pe suprafața acestuia depinde de natura ambelor obiecte;

caracteristicile obiectelor-mijloc și ale obiectului-scop suferă, de la formare și până la examinare, modificări mai mult sau mai puțin perceptibile. Este necesar să se țină seama de împrejurările în care au fost create caracteristicile respective, de timpul și condițiile de păstrare, de mijloacele cu care au fost transportate obiectele-mijloc și obiectul-scop, spre a se face aprecierile corespunzătoare.

4.2. Etapele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor sau persoanelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, tipului, modelului, etc până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenței generice și identificarea individuală.

Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua.

În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt parcurse cele două etape ale identificării.

Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce privește genul, concluzia va fi de excludere a identității și ca atare cercetarea se oprește la prima etapă.

În același stadiu se rămâne atunci când caracteristicile identificatoare sunt insuficiente, urma nu este complet imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absența particularităților necesare identificării individuale.

Se cunosc însă și situații în care stabilirea identității nu este precedată în mod obligatoriu de o determinare generică. De exemplu, un text scurt, dactilografiat, dar care conține caracteristici specifice, oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o anumită mașină.

A. Etapa stabilirii apartenenței de gen (identificarea de gen sau generică)

Determinarea apartenenței de gen constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, grup îi aparține. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operații logice de includere a unui obiect într-o anumită clasă.

Pentru determinarea apartenenței de gen se apelează în primul rând la clasificările și sistematizările științelor naturii și tehnicii. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcția obiectelor, structura sau compoziția chimică a substanțelor, iar pentru ființe însușirile anatomice, fiziologice și psihice.

Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să țină seama și de specificul acesteia și anume de a servi ca mijloc de probă în justiție.

Deci pentru realizarea identificării în prima etapă, sunt examinate și evidențiate trăsăturile generale ale obiectelor, determinându-se apartenența la gen (categorie, grup). Este vorba de însușirile fizice și funcționale cele mai generale, care conduc la stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceste însușiri.

Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui autovehicul, pe îmbrăcămintea victimei unui accident de circulație se poate stabili lățimea pneurilor, desenul anvelopei iar pe această bază, categoria de autovehicule echipate cu astfel de pneuri (camion, autoturism). De asemenea, din examinarea tubului sau glonțului tras, găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se poate stabili calibrul armei cu care s-a tras, deci categoria (genul, grupul) mare din care face parte această armă.

În literatura de specialitate, această etapă mai este denumită și identificarea criminalistică de gen sau generală.

În logică, termenii menționați au următoarele semnificații:

– “grupul” – reprezintă ansamblul de ființe, de obiecte, de plante asemănătoare, reunite din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcțional;

– “genul” – este o clasă de obiecte având aceleași note esențiale și cuprinzând cel puțin două specii;

– “categoria” – include grupa de ființe sau obiecte asemănătoare și înrudite în clase, ordine, familii.

B. Etapa identificării propriu-zise (individuale)

În cea de a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată. Această etapă este denumită etapa identificării criminalistice.

La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei cercetărilor, eliminând succesiv, dintre obiectele care fac parte din același gen sau grup, pe acelea care au trăsături particulare ce nu se regăsesc la obiectul identificator.

Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în cazul urmei de pneu prezentată pe îmbrăcămintea victimei, prin evidențierea unor elemente de uzură, defecte de fabricație, reflectate în urmă și existența acestora pe unul din pneurile autovehiculului bănuit, se poate stabili în concret autovehiculul echipat cu pneul care a creat urma. În cel de-al doilea exemplu, după ce în etapa identificării de gen, s-a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor succesive cu gloanțele și tuburile modele de comparat, pot fi evidențiate o serie de elemente de detaliu (din câmpurile de striații de pe glonț sau din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându-se stabili în mod cert arma de foc (exemplarul concret) ce a fost folosit la săvârșirea faptei.

Se înțelege că stabilirea obiectului concret este mult mai valoroasă pentru organul judiciar, dar și determinarea apartenenței la gen are o reală importanță, cel puțin din două motive: în primul rând ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit ușurând sarcina identificării concrete; în al doilea rând dă posibilitatea elaborării unor versiuni cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele descoperite la fața locului.

Deci procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor mai generale caracteristici, ceea ce permite determinarea apartenenței la o categorie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidențiate însușirile, caracteristicile, cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se îngustează, pentru ca în final, pe baza unor calități, proprietăți, semnalmente și semne particulare, să se ajungă la stabilirea concretă a obiectului sau persoanei căutate.

Bineînțeles, etapa finală, în care se ajunge la identificarea individuală, are o valoare deosebită sub raportul aflării adevărului în procesul penal.

Deși una din sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă stabilirea persoanei sau obiectului concret aflat în legătură directă cu săvârșire infracțiunii – deosebit de importantă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit.

Astfel, pot fi frecvent întâlnite situații când urmele nu conțin destule caracteristici de individualizare (ex. – un fragment de urmă papilară, glonțul extras din victimă a suferit deformări esențiale, unele urme de natură dinamică – urme de frânare).

De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are un caracter determinat, strict individual, așa cum este cazul identificării unor substanțe (sânge, vopseluri, uleiuri), când nu este posibil a se stabili decât apartenența de gen a acestora.

În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale), microurmelor, procesul identificării vizează de regulă determinarea categoriei sau grupului căreia îi aparține urma cercetată.

Totuși și în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator de urmă, datorită perfecționării mijloacelor tehnico-științifice de investigație, ori stabilirea unor împrejurări concrete în care s-a format urma.

Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor și ființelor conturează două genuri de identificare distincte: identificarea după imaginile fixate material și identificarea după imaginile fixate în memorie. Primul reprezintă modalitatea cea mai frecvent întâlnită și se realizează prin compararea urmelor cu obiectele presupuse că le-au creat sau cu reflectările acestora. Cel de-al doilea gen se bazează pe capacitatea de memorizare a subiectului care, în anumite condiții de spațiu și timp, a perceput caracteristicile unei ființe, unui obiect sau fenomen.

În marea majoritate a situațiilor și împrejurărilor de fapt, în care la un anumit moment se ajunge la cercetarea criminalistică, se apelează la diverse categorii de specialiști și experții atât din domeniul științei criminalistice cât și din alte domenii ca: fizicieni, chimiști, biologi, antropologi, psihologi, medici legiști.

Prezentăm câteva din domeniile de identificare criminalistică mai frecvent întâlnite în practică: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea mașinilor de scris, identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice, etc.

5. METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Obiectele supuse identificării sunt deosebit de variate atât ca formă sau mărime, cât și ca natură ori funcționalitate. Ca urmare și caracteristicile identificatoare vor fi diferite de la o categorie de obiecte la alta. De exemplu, caracteristicile în cazul identificării instrumentelor de spargere sau mijloacelor de transport.

În identificarea criminalistică trebuie să se aibă în vedere următoarele:

-construcția (structura) obiectului (de exemplu , caracteristicile exterioare ale instrumentelor de spargere , urmele lăsate de interiorul țevii pe proiectil, urmele de mâini, urmele mijloacelor de transport, etc);

-componența obiectului ( de exemplu, componența lubrifianților sau carburanților);

-deprinderile funcționale și obișnuințele motrice ale persoanei (exemplu deprinderea scrierii, gesturile, mimica,etc).

Studiul obiectelor supuse identificării are două stadii, și anume:

Examinarea separată a fiecărui obiect în parte, în scopul evidențierii caracteristicilor identificatoare. Acestea pot fi studiate atât nemijlocit, cât și pe modele. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, examinarea caracteristicilor se face pe modele obținute pe cale experimentală, care trebuie să corespundă anumitor cerințe și în special, să fie compatibile cu urmele obiectului căutat. În acest scop, specialistul sau expertul trebuie să cunoască cât mai exact condițiile în care s-a format urma obiectului căutat pentru a le reproduce cât mai fidel în momentul obținerii modelelor..De exemplu, o probă de scris luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul firesc al acesteia, cum la fel pot interveni modificări dacă poziția scriptorului va fi alta decât aceea din momentul scrierii actului în litigiu.

Condițiile în care sunt obținute modelele de comparație au o importanță deosebită pentru întregul proces al identificării și rezultatele acesteia.

Examinarea separată a obiectelor de identificat, de regulă, începe cu obiectul căutat, nefiind exclusă nici posibilitatea examinării la început a obiectului verificat.

Examinarea comparativă constă în compararea proprietăților și caracteristicilor exterioare ale obiectului căutat cu cele ale obiectului verificat, pentru a se stabili care dintre acestea sunt asemănătoare și care se deosebesc. Mai întâi vor fi comparate caracteristicile de ordin general, după care se va trece la cele strict individuale. Compararea obiectelor supuse identificării se poate face prin procedee care îndeplinesc nu numai rolul de tehnici de lucru dar și acela de demonstrație vizuală a rezultatelor obținute.

– Procedeul juxtapunerii, presupune asezarea obiectelor sau urmelor de comparat în același câmp vizual apropiate unul de celălalt, fie direct sau sub forma fotografiilor executate la acceași scară. Sunt folosite în acest scop microscoape comparatoare sau alte mijloace optice ori de protecție, iar în laboratoarele de expertiză criminalistică o astfel de examinare se face cu ajutorul fotografiilor, mai ales în situațiile în care este nevoie de mărirea imaginii. Procedeul este deosebit de eficace, dar o incorectă folosire a luminii la fotografiere poate determina grave erori. De exemplu, juxtapunerea a două fotografii reprezentând obiectul căutat și cel verificat, la executarea cărora nu au fost respectate aceleași condiții de iluminare (poziție, intensitate, culoare,etc) poate duce fie la obținerea unei continuități liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei existente și la privarea cercetării penale de un rezultat categoric.

– Procedeul suprapunerii, după cum arată și denumirea, constă în suprapunerea urmelor una peste cealaltă, a peliculelor foto, desene pe hârtie de calc, fotografii sau imagini transparente ale unuia din obiecte peste imaginea celuilalt obiect. Acest procedeu, de asemenea, are o aplicare destul de largă, datorată posibilităților pe care le oferă în relevarea asemănărilor sau deosebirilor dintre diferite obiecte comparate.

– Procedeul îmbinării constă în unirea imaginilor cu ajutorul unui microscop comparator prin translarea imaginilor, în vederea obținerii continuității liniare la examinarea striațiilor de pe gloanțe, crestelor papilare la două amprente, desenele de pe bancnote, impresiuni de ștampile, urmele create de instrumente de spargere. Continuitatea unui ansamblu de caracteristici morfologice constituie dovada absolută a identității.

Procesul identificării criminalistice se încheie cu formularea concluziilor de către expertul sau specialistul criminalist, pe baza asemănărilor și deosebirilor materialelor supuse examinărilor.

Pentru a fi admisă ca mijloc de probă, concluzia trebuie să răspundă unor cerințe sau condiții, și anume expertul este abilitat să pună concluzii numai în problema care reclamă o calificare de specialitate conf art.116 Cod proc.pen., concluzia să fie precisă și accesibilă fără a necesita cuunoștințe speciale.

Concluziile pot fi certe (categorice) și de probabilitate. Sunt situații însă în practica expertizei criminalistice când nu se pot formula nici una din concluziile de mai sus.

Concluziile certe, la rândul lor, pot fi pozitive sau negative fără echivoc. De exemplu „glonțul extras din victimă a fost tras cu arma seria….” sau „glonțul extras din victimă nu a fost tras cu arma seria….”. În primul caz este vorba de o concluzie certă pozitivă, iar în al doilea de o concluzie certă negativă.

O categorie de concluzii ce au generat multe discuții în rândurile specialiștilor și practicienilor sunt cele de probabilitate.

De cele mai multe ori, la o asemenea concluzie se ajunge din cauza insuficienței cantitative sau calității necorespunzătoare a materialelor comparate. Cu alte cuvinte, obiectul căutat, în special, nu oferă specialistului sau expertului caracteristici suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ care să permită formularea unei concluzii categorice.

O opinie exprimată în literatura de specialitate și îmbrățișată de cea mai mare a practicienilor, susține admisibilitatea și utilitatea concluziilor de probabilitate. Concluziile de probabilitate nu exclud existența unei anumite împrejurări, dar nici nu o pot confirma pe deplin, rămânând o presupunere științifică argumentată cu privire la existența sau inexistența acesteia.

O situație aparte este aceea referitoare la cazurile în care specialistul sau expertul este pus în imposibilitatea de a rezolva problema cu care a fost sesizat. Asemenea situații sunt determinate în principal de doi factori: de cantitatea cu totul insuficientă de caracteristici la obiectul căutat și de lipsa metodei sau aparaturii științifice necesare efectuării examinării respective.

Sunt situații în practică când impresiunea digitală este îmbâcsită fără a distinge detaliile caracteristice sau numărul acestora este redus numeric, sau în alte situații cantitatea probei de analizat este infimă, o peliculă de vopsea sau eșantion de sol din câteva granule, o pată minusculă.

Așa cum rezultă din practica judiciară, sunt cazuri în care concluzia „nu se poate stabili” este luată drept o concluzie negativă, adică, persoana bănuită este exclusă din cercul de suspecți. O asemenea apreciere a acestei concluzii este total greșită și ca atare, trebuie eliminată din activitatea organelor judiciare.