Consideratii Generale Privind Cooperarea Politieneasca la Nivel International
,,
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ LA NIVEL INTERNAȚIONAL
1.1 Scurt istoric al cooperării polițenești internaționale
Fenomenul globalizării, intensificat cu precădere în ultimii zece ani ai mileniului trecut, ne-ar putea determina să credem că activitatea polițienească internațională este apanajul lumii contemporane. Însă, potrivit lui Mathieu Deflem, aceasta își are originile tocmai în timpul formării primelor state moderne. Așadar, nucleul cooperării polițienești a fost atestat la începutul secolului al XIX-lea, primele sale forme având însă caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea și au fost limitate în timp, fiind carențe tocmai în organizarea internațională. Astfel, „formele de cooperare polițienească, care pe durata secolului al XIX-lea au fost orientate către protecția regimurilor politice autocratice constituite, în special pe continentul european, au condus la constituirea, în 1923, a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, organizație cunoscută astăzi ca Interpol”. Pe continentul european, cooperarea polițienească e pusă în practică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și avea în vedere în speță obiective politice protecționiste orientate spre regimurile conservatoriste. Altfel spus, la începuturile sale cooperarea polițienească urmărea contracararea activităților subversive. Conform Encyclopedia of Criminology, cel mai elocvent exemplu din acea vreme e constituit de Uniunea Polițienească a Statelor Germane, o instituție polițienească supranațională (1851-1866), al cărei obiectiv a constat în oprimarea opoziției politice a anarhiștilor. Premisa creării acestei uniunii a fost reglementarea unor sisteme de schimb de informații între membri cu ajutorul unor formulare sau prin intermediul unor întâlniri polițienești. Ecoul Uniunii nu a reușit să atragă decât șapte poliții, toate reprezentante ale unor state vorbitoare de limba germană, constituite politic într-o formă federală. Întrucât autonomia organizării polițienești în raport cu dimensiunea politică a statului era încă precară, începerea Războiului Austro-Prusac a cauzat desființarea Uniunii Polițienești a Statelor Germane. Spre finele secolului al XIX-lea, în Europa s-au petrecut numeroase incidente violente fundamentate pe idei politice radicale. În consecință, sistemele autocratice au căutat soluții, principala rezolvare constând în accelerarea activităților de cooperare polițienească internațională. Asasinarea la 10 septembrie 1898 a Reginei Elisabeta a Austriei de către un anarhist italian a amplificat neliniștea claselor politice. Prima măsură concretă a venit în scurt timp și la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferință internațională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă.
Așadar, Conferința Internațională de la Roma pentru Apărarea Socială împotriva Anarhiștilor, organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898, a marcat începutul cooperării în materie de acțiuni polițienești și justiție între statele europene. Numărul participanților a fost de 54, reprezentând 21 de țări europene. Protocolul de la Roma a promovat supravegherea de către forțele de poliție a anarhiștilor și schimbul de informații între polițiile naționale. În același context a fost propusă metoda de identificare a portretului vorbit, fiind de asemenea întocmite câteva norme de extrădare a persoanelor implicate în crime și răpiri ale unor personalități politice. Al doilea protocol internațional a fost semnat în martie 1904, în cadrul Conferinței Antianarhiste din Sankt Petersburg. De data aceasta au fost prezente peste zece țări, toate devenind semnatare ale Protocolului Secret pentru Războiul Internațional asupra Anarhismului. Dar anarhismul nu era singura problemă de pe agenda lumii internaționale. Statele europene își manifestau îngrijorarea în privința „sclaviei albe”, sintagmă utilizată pentru denumirea prostituției. Franța a luat inițiativa de a aduce la masa unor discuții oficiale această problemă prin intermediul primei conferințe internaționale cu privire la „sclavia albă”, care a avut loc la Paris, în 15 iulie 1902. Semnalul de alarmă tras de Franța a fost receptat de 12 state de pe bătrânul continent, dar și de Statele Unite, care deși nu au semnat acordul, au implementat prevederile lui. Sociologul Mathieu Deflem consideră amplificarea organizării polițienești un rezultat al creșterii autonomiei forțelor de ordine în cadrul statului național, prin dezvoltarea acestor instituții, prin separarea obiectivelor poliției de cele ale clasei politice și prin ocurența unor probleme cu caracter internațional care implică dialogul de specialitate. Același sociolog menționa referitor la aceeași perioadă că „cu cât este mai mare distanța pe care instituțiile naționale de poliție au câștigat-o în poziționarea independenței față de centrele lor politice, cu atât este mai mare șansa ca aceste instituții să poată dezvolta cooperarea internațională”. Legea organizării Poliției Generale a statului din 1 aprilie 1903 marchează autonomia organelor polițienești față de clasa politică în România. Promotorul acestei reglementări a fost ministrul de Interne Vasile Lascăr. Prima lege de organizare a poliției preciza atribuțiile și competențele personalului poliției și statua principiul stabilității organelor polițienești și scoaterea lor în afara luptelor politice. Numeroși specialiști consideră că Interpol – Comisia Internațională de Poliție Criminală este cea mai importantă organizație internațională de cooperare polițienească. Aceasta a fost creată în 1923 la Congresul Polițienesc Internațional de la Viena, fără a fi o inițiativă diplomatică, ci una independentă, aparținând reprezentanților polițiilor naționale din diferite țări, în principal din Europa. „Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat necesitatea unui răspuns adecvat al poliției și, în același timp, similitudinea de probleme cu care polițiile europene se confruntau.” La baza comisiei nu a stat nici un tratat internațional sau document cu caracter legal. Acțiunile polițienești în colaborare erau planificate în cadrul unor întâlniri ale șefilor structurilor polițienești, nefiind girate de sistemele politice naționale. Organizarea polițienească internațională nu a beneficiat de o recunoaștere internațională pentru o perioadă îndelungată și, în aceste condiții, nici obținerea statutului de membru nu presupunea vreo procedură legală. În prima fază, conducerea a fost stabilită la Viena. Acolo poliția dispunea de facilități avansate precum divizii specializate de identificare a pașapoarelor furate și de evidență a amprentelor și fotografiilor.
Ca urmare a naturii sale apolitice, cooperarea polițienească dintre statele europene nu are același parcurs istoric cu instituțiile europene (Programul de la Haga). E bine știut faptul că Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 a pus bazele Comunității Economice Europene, neavând în vedere cooperarea judiciară și cu atât mai puțin pe cea polițienească, însă a reprezentat fundamentul dialogul și a optimizat cooperarea, tocmai prin crearea unui spațiu economic comun. Cooperarea vamală și cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând cu anii ’60, iar în anii ’70, ca urmare a conștientizării amenințărilor euroterorismului se intensifică și cooperarea în materie penală precum și cea polițienească. În 1975 s-a constituit un grup informal numit Grupul TREVI, având ca obiectiv cooperarea în lupta împotriva terorismului. Pe fundalul inițierii acestui grup, președintele francez, Valéry Giscard d’Estaing propune crearea „spațiului judiciar european în materie penală”, pentru statele membre ale Comunității Europene. Olanda s-a opus însă constituirii unei instituții de cooperare internaționale, considerând oportun monopolul Consiliului Europei în materie de cooperare judiciară. Necesitatea instituirii unei cooperării internaționale devine din ce în ce mai stringentă odată cu intensificarea amenințărilor privind creșterea criminalității și a riscurilor, ca urmare a creării pieței europene, care a presupus eliminarea controalelor de la frontierele interne. După adoptarea Actului Unic European, în 1986, eliminarea controalelor interne s-a desfășurat în paralel cu intensificarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne tocmai pentru evitarea problemelor legate de securitate. Dezideratele cooperării judiciare și a celei polițienești se realizează, începând cu 1970, sub necesitatea cooperării în fața amenințărilor comune și capătă cadrul legal formal prin constituirea celui de-al treilea pilon Justiție și Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost prevăzută în cadrul Tratatului de la Maastricht și a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată, în Constituția Europeană.
Primii pași către cooperarea polițienească s-au făcut ca urmare a necesității cooperării în cadrul Comunității Europene împotriva amenințării terorismului. Astfel, în cadrul Consiliului European de la Roma, din 1 decembrie 1975, s-a hotărât constituirea Grupului TREVI, care s-a întâlnit, pentru prima dată, la 29 iunie 1976, fiind format din reprezentanți ministeriali. Scopul Grupului era de a stabili modalități de cooperare și schimb de informații cu privire la amenințările teroriste și de a facilita dezvoltarea de strategii complementare ale Statelor Membre în lupta antiteroristă. Începând cu 1985, Grupului TREVI și-a extins activitatea și asupra imigrației ilegale și combaterii criminalității organizate. Grupul TREVI a dezvoltat politica JAI, în special în probleme de contraterorism (TREVI I), cooperare polițienească (TREVI II), lupta împotriva criminalității internaționale (TREVI III) și eliminarea frontierelor (TREVI 1992).
Grupurile de lucru senioriale realizate au prefigurat structura interguvernamentală ce a pus bazele Acordurilor Schengen și ale Tratatului de la Maastricht. Cooperarea polițienească în cadrul comunitar s-a dezvoltat ca o reacție a evoluției pe care Piața Comună europeană o avea și a transformărilor pe care le producea în mecanismele clasice ale statelor europene. Afirmarea principiului libertății de mișcare, atât a bunurilor, cât și a cetățenilor a determinat eliminarea granițelor dintre statele membre. Eliminarea treptată a controlului de la graniță asupra persoanelor care se deplasau în spațiul Comunității Europene a determinat semnarea primului Acord Schengen, la 14 iunie 1985 în localitatea Schengen (Luxemburg) de către Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda. Acordul a intrat în vigoare începând cu 2 martie 1986. La 19 iunie 1990, aceleași cinci state au semnat Convenția pentru implementarea Acordului Schengen (Convenția Schengen) dând naștere astfel, mecanismului principal de eliminare a controlului persoanelor la graniță. Sistemul Schengen a introdus ofițerii de legătură între statele semnatare, care să coordoneze schimbul de informații cu privire la migrația ilegală, criminalitatea organizată, traficul de droguri și terorismul. A fost introdus dreptul de a urmări persoanele suspecte și pe teritoriul statelor membre.
Semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp instituțional și trei mari direcții de acțiune, cunoscute ca piloni: Comunitățile Europene, Politica Comună de Securitate și Externe și cooperare în domeniul Justiției și Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a prevăzut crearea unui Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. JAI încorporează și organizează cooperarea interguvernamentală ce a fost dezvoltată din anii ’70 și este reglementată în Titlul VI al Tratatului de la Maastricht. Cooperarea are la bază nouă probleme de interes comun:
azilul;
trecerea frontierelor externe;
imigrarea;
politica privind naționalii din celelalte țări;
lupta împotriva drogurilor și a consumului de droguri;
lupta împotriva fraudelor internaționale;
cooperarea judiciară în materie civilă;
cooperarea judiciară în materie penală;
cooperarea polițienească și vamală, inclusiv crearea Europolului.
1.2 Cooperarea polițienească în Comunitatea Europeană
Ca urmare a naturii sale apolitice, cooperarea polițienească dintre statele europene nu are același parcurs istoric cu instituțiile europene (Programul de la Haga). E bine știut faptul că Tratatul de din 25 martie pus bazele Comunității Economice Europene, neavând în vedere cooperarea judiciară și cu atât mai puțin pe cea polițienească, însă a reprezentat fundamentul dialogul și a optimizat cooperarea, tocmai prin crearea unui spațiu economic comun. Cooperarea vamală și cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând cu anii ’60, iar în anii ’70, ca urmare a conștientizării amenințărilor euroterorismului se intensifică și cooperarea în materie penală precum și cea polițienească. În 1975 s-a constituit un grup informal numit Grupul TREVI, având ca obiectiv cooperarea în lupta împotriva terorismului. Pe fundalul inițierii acestui grup, președintele francez, Valéry Giscard d’Estaing propune crearea „spațiului judiciar european în materie penală”, pentru statele membre ale Comunității Europene. Olanda s-a opus însă constituirii unei instituții de cooperare internaționale, considerând oportun monopolul Consiliului Europei în materie de cooperare judiciară. Necesitatea instituirii unei cooperării internaționale devine din ce în ce mai stringentă odată cu intensificarea amenințărilor privind creșterea criminalității și a riscurilor, ca urmare a creării pieței europene, care a presupus eliminarea controalelor de la frontierele interne. După adoptarea Actului Unic European, în 1986, eliminarea controalelor interne s-a desfășurat în paralel cu intensificarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne tocmai pentru evitarea problemelor legate de securitate. Dezideratele cooperării judiciare și a celei polițienești se realizează, începând cu 1970, sub necesitatea cooperării în fața amenințărilor comune și capătă cadrul legal formal prin constituirea celui de-al treilea pilon Justiție și Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost prevăzută în cadrul Tratatului de și a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată, în Constituția Europeană.Primii pași către cooperarea polițienească s-au făcut ca urmare a necesității cooperării în cadrul Comunității Europene împotriva amenințării terorismului. Astfel, în cadrul Consiliului European de , din 1 decembrie 1975, s-a hotărât constituirea Grupului TREVI, care s-a întâlnit, pentru prima dată, la 29 iunie 1976, fiind format din reprezentanți ministeriali. Scopul Grupului era de a stabili modalități de cooperare și schimb de informații cu privire la amenințările teroriste și de a facilita dezvoltarea de strategii complementare ale Statelor Membre în lupta antiteroristă. Începând cu 1985, Grupului TREVI și-a extins activitatea și asupra imigrației ilegale și combaterii criminalității organizate. Grupul TREVI a dezvoltat politica JAI, în special în probleme de contraterorism (TREVI I), cooperare polițienească (TREVI II), lupta împotriva criminalității internaționale (TREVI III) și eliminarea frontierelor (TREVI 1992).
Grupurile de lucru senioriale realizate au prefigurat structura interguvernamentală ce a pus bazele Acordurilor Schengen și ale Tratatului de la Maastricht. Cooperarea polițienească în cadrul comunitar s-a dezvoltat ca o reacție a evoluției pe care Piața Comună europeană o avea și a transformărilor pe care le producea în mecanismele clasice ale statelor europene. Afirmarea principiului libertății de mișcare, atât a bunurilor, cât și a cetățenilor a determinat eliminarea granițelor dintre statele membre. Eliminarea treptată a controlului de la graniță asupra persoanelor care se deplasau în spațiul Comunității Europene a determinat semnarea primului Acord Schengen, la 14 iunie 1985 în localitatea Schengen (Luxemburg) de către Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda . Acordul a intrat în vigoare începând cu 2 martie 1986. La 19 iunie 1990, aceleași cinci state au semnat Convenția pentru implementarea Acordului Schengen (Convenția Schengen) dând naștere astfel, mecanismului principal de eliminare a controlului persoanelor la graniță. Sistemul Schengen a introdus ofițerii de legătură între statele semnatare, care să coordoneze schimbul de informații cu privire la migrația ilegală, criminalitatea organizată, traficul de droguri și terorismul. A fost introdus dreptul de a urmări persoanele suspecte și pe teritoriul statelor membre. Semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp instituțional și trei mari direcții de acțiune, cunoscute ca piloni: Comunitățile Europene, Politica Comună de Securitate și Externe și cooperare în domeniul Justiției și Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a prevăzut crearea unui Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. JAI încorporează și organizează cooperarea interguvernamentală ce a fost dezvoltată din anii ’70 și este reglementată în Titlul VI al Tratatului de are la bază nouă probleme de interes comun:
azilul;
trecerea frontierelor externe;
imigrarea;
politica privind naționalii din celelalte țări;
lupta împotriva drogurilor și a consumului de droguri;
lupta împotriva fraudelor internaționale;
cooperarea judiciară în materie civilă;
cooperarea judiciară în materie penală;
cooperarea polițienească și vamală, inclusiv crearea Europolului.
Deși în cinci ani au fost adoptate peste 500 de decizii privind politica europeană în materie de justiție și afaceri interne, cel mai important rezultat obținut prin politica JAI a fost semnarea Convenției Europol, în 1995, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Prin această convenție a fost constituit Oficiul de Poliție European ce a promovat, în domeniul justiției și afacerilor interne, principiile conlucrării și al cooperării, în schimbul de informații între instituțiile de aplicare a legii din Statele Membre.
Tratatul de împarte cel de-al treilea pilon constituit prin Tratatul de , în două părți și transferă aproape toată problematica către primul pilon. Politica de azil și migrație, statutul naționalilor din țările terțe, trecerea granițelor externe, cooperarea judiciară în materie civilă au devenit comunitare. Aceasta implică recurgerea la instrumentele Comunității Europene, precum directive și reglementări, care sunt mult mai efective decât cele din cel de-al treilea pilon. De asemenea, acestea se supun controlului Curții de Justiție de , cu câteva excepții. Cooperarea polițienească și cooperarea judiciară în materie penală, cele asupra rămân într-un al treilea pilon reînnoit. Acest al treilea pilon continuă să aibă o natură interguvernamentală, iar rolul Parlamentului European este limitat, însă Curtea de Justiție este introdusă, cu anumite limite, în domeniul cooperării polițienești și în cooperarea judiciară în materie penală. Tratatul de a definit mai clar obiectivele fiecărui stat membru și ale autorităților implicate în dezvoltarea politicii celui de-al treilea pilon. De asemenea, rolul Europolului a crescut, iar politica Justiție și Afaceri Interne (JAI) a fost cristalizată într-un nou concept: „un spațiu al libertății, securității și justiției” care a fost implementat prin Programul de la Tampere, adoptat de Consiliul European, în 1999, pentru o perioadă de 5 ani.
Pentru libertate, scopul fiind extinderea libertății de mișcare a persoanelor, precum și promovarea cetățeniei Uniunii, protecția drepturilor fundamentale și facilitarea integrării cetățenilor din țările non-europene.
Spațiul de securitate cuprinde toate formele de luptă împotriva criminalității organizate, precum migrația ilegală, traficul de ființe umane, traficul de droguri și terorismul internațional.
Prin spațiul justiției, scopul Uniunii este de a garanta acces egal cetățenilor europeni la justiție și de a facilita cooperarea între autoritățile judiciare ale statelor membre.”
Programul de a pus în practică prevederile Tratatului de și a solicitat realizarea de urgență, de echipe de investigație comune ca primă etapă în lupta împotriva traficului de ființe umane și a terorismului. Se avansează în procesul de euroconformizare prin identificarea sectoarelor asupra cărora trebuie să se convină cu privire la definiții, sancțiuni și incriminări comune. Prin concluziile de la Tampere se creează și Eurojust compusă din procurori, magistrați și ofițeri de poliție cu competență echivalentă la nivel național, pentru a facilita coordonarea autorităților de urmărire penală și susținerea investigațiilor criminale în domeniul criminalității organizate. La 5 noiembrie 2004, Consiliul European a adoptat un nou program cunoscut ca „Programul de la Haga”, pentru realizarea în Uniunea Europeană a unui spațiu de justiție, securitate și libertate pentru următorii 5 ani.
Programul de la Haga – zece priorități
Planul de acțiune pe următorii 5 ani pentru Libertate, Justiție și Securitate este o inițiativă politică decisivă și piatra de temelie a Obiectivelor Comisiei Strategice pentru 2010. Planul de Acțiune preia majoritatea priorităților pentru Libertate, Justiție și Securitate – aprobat de către Consiliul European în Noiembrie 2004 – și le transformă în acțiuni concrete, incluzând un orar de adoptare și implementare. Acesta identifică 10 zone-cheie de acțiune prioritară:
Drepturi fundamentale și cetățenie (Fundamental rights and citizenship). Asigură dezvoltarea completă și întărirea politicilor referitoare la cetățenie, monitorizarea și promovarea respectării drepturilor fundamentale.
Lupta împotriva terorismului (The fight against terrorism). Axată pe diferite aspecte de prevenire, pregătire și răspuns, pentru a întări în continuare, iar unde este necesar pentru a spori capacitatea Statelor Membre de a lupta împotriva terorismului.
Managementul migrației (Migration management). Definește o abordare echilibrată a managementului migrației prin dezvoltarea unei politici comune pentru imigrare la nivelul Uniunii Europene, în același timp cu întărirea luptei împotriva migrației ilegale și traficului cu ființe umane, în special cu femei și copii.
Granițele interne, externe și vizele (Internal borders, external borders and visas). Continuarea dezvoltării unui management integrat al granițelor externe și a unei politici comune a vizelor, în același timp asigurându-se circulația liberă a persoanelor.
O zonă comună pentru azil (A common asylum area). Se lucrează pentru stabilirea unei zone comune pentru azil, luând în considerare tradiția umanitară și respectarea obligațiilor internaționale de către Uniune și eficientizarea unei proceduri armonioase.
Integrarea: impactul pozitiv al migrației asupra societății și economiei (Integration: the positive impact of migration on our society and economy). Adoptă, sprijină și încurajează măsurile statelor membre pentru adoptarea unor politici mai bune în domeniul integrării pentru maximizarea impactului pozitiv al migrației asupra societății și economiei noastre.
Datele personale și protecția schimbului de informații (Privacy and security in sharing information). Stabilirea unui echilibru pentru schimbul de date personale și protecția informațiilor între agențiile de aplicare a legii și autoritățile judiciare, respectând în întregime drepturile fundamentale la intimitate și protecția datelor personale, cât și principiul disponibilității informațiilor.
Lupta împotriva crimei organizate (The fight against organised crime). Dezvoltarea și implementarea unui concept strategic pentru confruntarea cu crima organizată la nivelul UE, incluzând cunoașterea fenomenului, cooperarea între agențiile de aplicare a legii, cooperarea judiciară, inițiative legislative și non-legislative și cooperarea cu țările din lume a treia și organizații internaționale. Folosirea la capacitate maximă și dezvoltarea în continuare a Europol și Eurojust.
Justiția penală și civilă: o zonă europeană eficientă în domeniul justiției pentru fiecare (Civil and criminal justice: an effective European area of justice for all). Garantează o zona europeană eficientă în domeniul justiției prin asigurarea unui acces eficient la justiție pentru fiecare și aplicarea hotărârilor judecătorești.
Libertate, Securitate și Justiție: împărțirea responsabilităților și solidaritate (Freedom, Security and Justice: sharing responsibility and solidarity). Acordarea de înțeles noțiunilor de împărțire a responsabilităților și solidaritate între Statele Membre prin revizuirea tipurilor de politici și instrumente financiare care întrunesc obiectivele pentru Libertate, Securitate și Justiție în cel mai eficient mod.
În concluzie, cooperarea polițienească europeană este parte a cooperării promovate prin pilonul al treilea al Uniunii Europene, JAI, care a fost adoptat prin Tratatul Uniunii Europene ce a intrat în vigoare din 1993. În efortul de a asigura o singură piață europeană și o singură cetățenie europeană, sub JAI s-a dezvoltat o arhitectură instituțională complexă și o varietate de instrumente legale. În prezent, cadrul juridic european de cooperare polițienească este dat de articolele 29 și 30 (K1 și K2) ale Tratatului Uniunii Europene și de articolul 135 (116) al Tratatului privind Constituția Europeană, iar Comisia Europeană a stabilit următoarele priorități de acțiune:
crearea de structuri de coordonare la nivel european, în domeniile informației operative (Europol), al comunicării interpersonale a top-managerilor (Task-Force-ul European al Șefilor de Poliție), al pregătirii personalului (Colegiul European de Poliție) și al participării la eforturile de peacekeeping (Forța Europeană de Reacție Rapidă);
prevenirea criminalității transnaționale prin promovarea celor mai bune practici și suținerea Forumului de Prevenire a Criminalității;
implementarea măsurilor prevăzute pentru poliție din Convenția Schengen, cu privire de Circulație;
combaterea huliganismului la evenimentele sportive majore;
combaterea terorismului.
1.3 Necesitatea cooperării polițienești internaționale
Deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislații extrem de permisive factorului extern, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace au creat oportunități și breșe excepționale pentru expansiunea și mondializarea organizațiilor criminale. În prezent criminalitatea transnațională este un fenomen complex de o gravitate extremă, atât prin valoarea materială a prejudiciilor pe care le cauzează societății în ansamblul său, cât și prin forța cu care este capabilă să penetreze și să altereze climatul economic, social și chiar politic. Totodată, globalizarea infracțională evidențiază tendința de diversificare și extindere a activităților ilegale, deplasarea nestingherită a persoanelor, bunurilor și informațiilor, procesul liberalizării rapide a piețelor financiare, eliminarea barierelor comerciale. Toate acestea, coroborate cu globalizarea piețelor valutare, exodul masiv de imigranți și acutizarea tendinței de obținere imediată a prosperității, au reprezentat oportunități pe care criminalitatea le-a exploatat rapid. Astfel, comunitatea internațională a fost pusă în fața unei economii "subterane" de mare anvergură, de natură să descurajeze orice încercare de control statal și creează condițiile propice de marcare a banilor proveniți din afaceri ilicite precum traficul de droguri, arme, carne vie, autoturisme de lux furate etc.
Ceea ce este îngrijorător este faptul că acest "virus" a atins cote maxime atât în lume cât și în țara noastră considerată până nu de mult un "pionier", în ceea ce privește criminalitatea organizată. Noile condiții ale vieții moderne oferite de deschiderea europeană s-au caracterizat și printr-o recrudescență a criminalității, fenomen ce a trecut dincolo de granițele unor țări determinate si a dobândit caracter internațional, punând la grea încercare însăși valorile sociale pe care le respecta si le ocrotește întreaga comunitate europeană. Împotriva acestor manifestări deosebit de periculoase, comunitatea europeană a fost nevoită sa riposteze prin acțiuni menite sa descurajeze asemenea activități criminale, să le combată și să le sancționeze, deoarece, la cumpăna celor două milenii cartelurile crimei organizate reprezintă stadiul suprem și esența lumii capitaliste, funcționând în afara oricăror transparențe și de o clandestinitate aproape perfectă. Între-barea firească care s-a ridicat, în acest context, a fost dacă s-ar putea lupta în mod eficient contra unor asemenea forme de criminalitate cu mijloacele pe care le are la dispoziție fiecare stat, care sunt atât de diversificate și uneori chiar contradictorii. În mod rațional, la o tendință spre organizare unitară a elementelor criminale și a crimei organizate ar trebui sa se răspundă cu o organizare la fel de unitară a represiunii penale, dincolo de frontierele naționale și prin abandonarea treptată a formelor specifice, a instituțiilor extrem de particularizate ale fiecărei țări.
Numai cooperarea și conlucrarea internațională, schimbul de informații între autoritățile de poliție ale țărilor cointeresate, vor contribui la aducerea infractorilor în fața justiției. Tot odată luând în considerare contextul economic, determinat de criza economică și financiară pe care o traversează majoritatea statelor lumii și care dă naștere la formele sale specifice de criminalitate, a dezvoltării fără precedent a crimei organizate, cu toate formele sale de manifestare, terorismul contemporan care reprezintă cea mai evoluată formă de organizare și acțiune pusă în slujba unor grupări anarhiste, de multe ori religioase, apoi dezvoltarea în ultimii 30-40 de ani a unor forme ale criminalității precum: traficul și consumul de droguri, traficul de armament, a celui de carne vie, activități infracționale care chiar dacă nu se ridică la pericolul reprezentat de terorism, pot constitui subiecte de analiză și îngrijorare la nivelul fiecărui stat.
Acestea trebuie să determine o reacție de solidaritate din partea statelor făcându-le conștiente de necesitatea intensificării colaborării în activitățile specifice de identificare, prindere, reținere și condamnare a celor vinovați.
CAPITOLUL II
STRUCTURI INTERNAȚIONALE DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ
2.1 Organizația Internațională a Poliției Criminale – INTERPOL
INTERPOL – organizație internațională, interguvernamentală care, conform statutului, asigură și dezvoltă asistența reciprocă între autoritățile de poliție ale țărilor membre, in prevenirea și reprimarea criminalității de drept comun în cadrul legilor existente în fiecare țară și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului. Interpol este un intermediar în colaborarea practică a poliției criminale a diferitor țări și activează ca un centru mondial unic de elaborare a unei strategii și tactici polițienești comune de combatere a criminalității internaționale. În activitatea sa, Interpol respectă principiile de neamestec în afacerile interne ale statelor membre, în problemele cu caracter politic, militar, religios sau rasial. Interpolul reunește în prezent 186 state-membre și o echipă de polițiști din toată lumea lucrează la sediul lui. Structura Interpolului a evoluat pe parcursul anilor. Rolul lui constă în asigurarea și dezvoltarea cooperării polițienești internaționale, activitatea sa având drept scop apărarea și respectarea drepturilor omului, încurajarea creării serviciilor menite să contribuie la prevenirea și reprimarea infracțiunilor. Cooperarea este fondată pe principii de respect a suveranității naționale (ceea ce, bineînțeles, exclude existența “unităților operaționale Interpol” înzestrate cu posibilitatea de anchetare internațională) și de neintervenire în afacerile cu caracter politic, militar, religios sau rasial. Organul suprem al Organizației este Adunarea Generală compusă din delegați desemnați de către guvernele statelor-membre. Adunarea Generală se convoacă o dată pe an, pentru a lua deciziile de bază importante privitor la metodele de lucru, finanțare, mijloacele de cooperare și programul de lucru. Comitetul Executiv, care se întrunește de trei ori pe an, veghează aplicarea deciziilor Adunării Generale. Organul administrativ și tehnic permanent al Organizației este Secretariatul General situat la Lyon (Franța). Fiecare țară-membră are un Birou Național Central. Secretariatului General, condus de către Secretarul General, îi revine un rol de coordonare. El este format din patru diviziuni: Serviciul Administrare Generală, Serviciul Legătură și Informație cu Caracter Criminal, Serviciul Probleme Juridice și Serviciul Asigurare Tehnică. Responsabilitățile Serviciului Legătură și Informație cu Caracter Criminal sunt crimele de drept comun, terorismul, crima organizată, spălarea banilor, asemenea este responsabil pentru centralizarea informației și se ocupă de afacerile ce țin de criminalitatea internațională. Serviciul își asumă obligația de a pregăti notițele internaționale și dările de seamă privind situația criminogenă, precum și de a organiza reuniuni și training-uri pe diverse subiecte specializate. Una din sarcinile încredințate recent constă în efectuarea studiilor aprofundate pe problemele principale conexe cu criminalitatea internațională, utilizând resursele de analiză operațională și strategică. În cadrul fiecărui stat-membru cooperarea polițienească internațională este efectuată prin intermediul Biroului Național Central. B.N.C. este un serviciu de poliție, desemnat de către guvernul țării respective pentru a fi reprezentant al Interpolului în țară și pentru a reprezenta țara în Interpol. B.N.C. primește și centralizează toată informația parvenită din străinătate și o comunică autorităților de drept naționale și locale cointeresate. Informația parvenită din organele naționale și locale ale țării este transmisă omologilor săi din străinătate. Una din activitățile principale ale Organizației rezultă din faptul că toate BNC-rile care fac schimb de informații referitoare la infracțiuni și infractori, trebuie să expedieze copia mesajului la Secretariatul General. Aceste mesaje sunt înregistrate în baza de date informatizată, care permite ofițerilor specializați ai Secretariatului General să efectueze analiza și sinteza informației privind activitatea criminală. Rezultatul sintezei este apoi expediat BNC-urilor. Interpolul, la rândul său, trimite un sistem de notițe internaționale BNC-urilor, fie la cererea acestora, fie la decizia Secretariatului General. Notițele roșii sunt avize de cercetare prin intermediul cărora un BNC informează alte BNC-uri despre faptul că a fost eliberat un ordin de arest împotriva unui individ și că extrădarea lui va fi solicitată. Dacă individul va fi depistat, el va fi arestat. BNC-ul solicitant este imediat informat și acesta, la rândul său, expediază neîntârziat documentele oficiale necesare. Prin Notițele albastre este înaintată cererea de cercetare a reședinței martorilor sau a persoanelor suspecte, prin notițele verzi – cererea de a lua măsuri cu infractorii activi în câteva state, cele galbene – pentru căutarea persoanelor dispărute, cele negre – pentru identificarea cadavrelor. Există notițe ce descriu obiectele furate și alte documente difuzate pentru informarea organelor de poliție cu descrierea noilor metode și tehnica utilizată de infractori. Secretariatul General trimite la cererea BNC-urilor informații de ordin general pe problemele juridice și tehnice, fie din propriile surse, fie apelând la ajutorul BNC-urilor altor țări. Schimbul informațional este posibil datorită rețelei de telecomunicații a Interpolului. Mijloacele tehnice permit efectuarea schimbului de informații rapid și cu un grad înalt de siguranță, dar Interpolul nu se limitează numai la transmiterea informației, Baza de date a OIPC Interpol păstrează de asemenea fișele persoanelor, obiectelor furate precum și informația despre crimele comise. Din 1989 Interpolul dispune de un sistem informatic modern pentru acumularea și prelucrarea informației. BNC-urile, difuzând informația prin intermediul stației centrale de telecomunicații a Secretariatului General, pot decide ce elemente vor fi înregistrate în baza de date informatizată, precum și să determine care țară poate avea acces la această informație. De asemenea este posibil ca o informație oarecare să fie accesibilă numai unei singure persoane a țării destinatare, dacă această persoană este singura care dispune de sistemul de descifrare. Rețeaua poate fi folosită pentru difuzarea fotografiilor și amprentelor digitale, cifrarea anumitor cazuri. Din anul 2002 Interpolul folosește noul sistem informațional global de telecomunicații I-24/7, care permite lărgirea domeniilor de utilizare a informațiilor și posibilităților de transmitere/recepționare a mesajelor.
Europa întotdeauna a ocupat o poziție aparte în cadrul Organizației și ea continuă să joace un rol principal. Astfel, 80% din mesajele Interpolului sunt trimise de către statele membre europene.
Sistemul relațional și de conlucrare al OIPC-Interpol cuprinde organizațiile internaționale: O.N.U.; Comitetul economic și Social; Centrul pentru Drepturile Omului; Centrul pentru prevenirea crimei și justiție; Programul Internațional al Națiunilor Unite pentru Controlul Drogurilor; UNESCO; Consiliul Europei; Organizația Internațională a Aviației Civile (ICAO); Uniunea Internațională a Comunicațiilor (ITU); Organizația Mondială a Sănătății (OMS); Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale (WIPO); Consiliul de Cooperare a Vamelor; Uniunea Internațională Poștală (UPU); Agenția Internațională pe energia atomică; Organizația Internațională Maritimă (IMO); Departamentul de identificare a victimelor catastrofelor etc.
Putem spune fără exagerare că serviciile Interpolului sunt accesibile tuturor funcționarilor de poliție, tuturor statelor membre. Rețeaua de comunicații a Interpolului este cea mai importantă în lume. Tot efortul lor constă în cooperare și reacționare la evenimente. Dar cooperarea trebuie efectuată din ambele direcții și presupune bunăvoința și buna înțelegere a partenerilor. Interpolul este deseori criticat, mai ales de membrii organelor de poliție din statele membre, pentru tergiversarea acțiunilor sale. Există probabil și adevăr în critica dată, deoarece operativitatea acțiunilor depinde în final de modul interacțiunii organelor de drept din țară în prelucrarea mai eficientă a interpelărilor internaționale. Aceste organe de drept sunt adesea mai puțin presate în urgentarea răspunsului, deoarece ceea ce are loc în țara lor pentru ei este mult mai important. Altfel spus, nu Interpolul întârzie să răspundă, dar deseori organele de poliție ale țărilor corespunzătoare. La rândul său, aceste organe pot, printre altele, să judece necesitatea operativității interpelărilor internaționale, deoarece ei însiși așteaptă cu nerăbdare răspunsul altor țări.
La data de 10 ianuarie 1973, în cadrul Inspectoratului General al Poliției, a fost creat Biroul Național Interpol, unitate centrală a Poliției Române, a cărei atribuție principală constă în asigurarea schimbului de informații între autoritățile judiciare române și serviciile corespondente din celelalte 182 state membre ale Organizației Internaționale de Poliție Criminală (OIPC), dispunând în acest scop de mijloacele tehnice necesare primirii și transmiterii, în timp scurt, a informațiilor referitoare la criminalitatea de drept comun. După 1990, ca urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic și social, survenite la nivel mondial, activitatea de cooperare a Poliției Române cu autoritățile similare din celelalte țări membre ale Interpolului și cu Secretariatul General al OIPC a cunoscut o dezvoltare continuă, concretizată printr-un număr sporit de informații de ordin polițienesc.
Poliția Română a avut, totodată, o contribuție activă la perfecționarea cooperării polițienești internaționale în cadrul oferit de Interpol, reprezentanți ai acesteia participând în mod constant la sesiunile Adunării Generale a organizației, la conferințele regionale europene, precum și la o serie de simpozioane și conferințe, la nivel zonal sau mondial, pe tematici dintre cele mai actuale, ocazie cu care au fost prezentate măsurile specifice adoptate de autoritățile române în vederea prevenirii și combaterii, cu mai multă eficacitate a fenomenului criminal, atât pe plan intern, cât și internațional.
Activitatea de cooperare a Biroului Național Interpol (constituit din Serviciul Urmărire Internațională și Extrădări, Serviciul Documentare Operativă și Serviciul Identificare Judiciară) se concretizează în următoarele problematici:
asigură schimbul de informații cu caracter polițienesc referitoare la activitatea infractorilor de drept comun care acționează pe plan internațional (date de identitate, semnalmente, fotografii, amprente digitale, moduri de operare, mijloace de transport utilizate), precum și de alte date necesare identificării acestora și probării activității lor infracționale;
comunică unităților de poliție, altor unități ale Ministerului Administrației și Internelor sau altor instituții ale statului interesate, informațiile privind infractorii străini sau români, urmăriți pe plan internațional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea semnalării intrării lor în țară și dispunerii măsurilor solicitate de autoritățile judiciare care-i urmăresc;
asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public și din Ministerul Justiției, punerea în urmărire internațională, în vederea arestării și extrădării către țara noastră, a persoanelor care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse, emise pentru fapte deosebit de grave și despre care există informații că se află în străinătate;
asigură, în cooperare cu Birourile Centrale Naționale Interpol din țările respective, cu unitățile centrale de linie din Inspectoratul General al Poliției Române sau cu inspectoratele județene, realizarea activităților operative și logistice, pentru preluarea și escortarea, din străinătate, a persoanelor extrădate către România;
coordonează, în cooperare cu unitățile centrale de linie ale Inspectoratului General al Poliției Române și cu organele parchetului, activitățile operative în vederea identificării și arestării infractorilor de drept comun, intrați în țara noastră, care fac obiectul unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General Interpol sau de alte Birouri Centrale Naționale;
coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităților operative de supraveghere a infractorilor cunoscuți pe plan internațional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât se află pe teritoriul României;
asigură informarea operativă și cu caracter de continuitate a unităților centrale și județene de poliție cu privire la persoanele, modurile de operare și mijloacele de transport folosite în traficul internațional ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum și în comiterea altor fapte infracționale grave, pentru luarea măsurilor legale de prevenire și reprimare a acestora;
asigură informarea unităților de poliție și de pașapoarte în legătură cu furturile sau pierderile de documente de identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase, în țară, a unor persoane;
solicită Secretariatului General Interpol și Birourilor Centrale Naționale din țările membre, la cererea unităților Ministerului Administrației și Internelor, organelor parchetului și justiției, a altor instituții implicate în înfăptuirea actului de justiție penală, informațiile necesare soluționării unor cauze aflate în lucru, cu incidențe internaționale;
prezintă, periodic sau la ordin, conducerii Ministerului Administrației și Internelor, informări privind evoluția și tendințele criminalității pe plan internațional, activitatea desfășurată în străinătate de cetățeni români care fac obiectul unor anchete penale în țările membre ale OIPC-Interpol, precum și propuneri pentru îmbunătățirea cooperării polițienești cu țările membre ale Organizației;
informează unitățile de poliție cu privire la modurile de operare ale infractorilor internaționali, mijloacele și metodele eficiente și cu caracter de noutate, folosite de alte poliții pentru prevenirea și combaterea fenomenului criminalității;
participă la reuniunile internaționale prevăzute în Programul de lucru anual al OIPC- Interpol sau organizate de către polițiile afiliate, ocazie cu care prezintă experiența Poliției Române în domeniul prevenirii și combaterii criminalității transnaționale;
exercită orice alte atribuțiuni, stabilite prin actele normative în vigoare, referitoare la cooperarea polițienească internațională în cadrul OIPC-Interpol
Ținând cont de noile servicii oferite de către Secretariatul General al OIPC-Interpol, Biroul Național Interpol, a lansat la 1 iunie 2004 programul de acordare a accesului la bazele de date (eASF) ale organizației (persoane urmărite, autovehicule furate, documente de călătorie ori administrative furate/pierdute), prin sistemul I-24/7, permițând unităților de poliție si MAI conectate la rețeaua de comunicații de date a Ministerului Afacerilor Interne realizarea de verificări operative în timp real. Până în prezent, a fost acordat accesul unui număr de peste 600 de utilizatori ai bazei eASF.
Biroul Național Interpol a elaborat un plan, cu acțiuni, responsabilități și termene precise de implementare a standardelor de serviciu ale Birourilor Centrale Naționale Interpol, adoptate la cea de-a 73-a sesiune a Adunării Generale a Organizației – Cancun/Mexic 2004, conceput într-un plan unitar, ținându-se seama de corelațiile cu celelalte componente ale activității BNI.
2.2 Oficiul European de Poliție – Europol
Europol este organizația care se ocupă de aplicarea legii, în cadrul Uniunii Europene și care operează cu informațiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăți eficacitatea și cooperarea autorităților competente din statele membre, în ceea ce privește prevenirea și combaterea formelor grave de crimă internațională organizată și de terorism. Europol-ul are misiunea de a-și aduce o contribuție semnificativă la acțiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate și a terorismului, concentrându-și eforturile asupra organizațiilor criminale. Înființarea organizației Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a început să-și desfășoare activitatea pe 3 ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea Droguri Europol (EDU), acțiunile sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat și alte domenii importante de criminalitate. Europol-ul răspunde în fața Consiliului Miniștrilor Justiției și Afacerilor Interne. Consiliul răspunde de îndrumarea și controlul Europol-ului. El numește Directorul și Directorii adjuncți și aprobă bugetul. Din Consiliul de Miniștri fac parte reprezentanți ai tuturor statelor membre, iar cerința ca deciziile să se ia în unanimitate ajută la asigurarea unui control democratic asupra Europol-ului. Consiliul de Administrație al Europol-ului include câte un reprezentant din fiecare stat membru și are sarcina principală de a supraveghea activitățile organizației. Organismul Comun de Supraveghere, din care fac parte doi experți în protecția datelor din fiecare stat membru, monitorizează conținutul și modul de utilizare a tuturor datelor personale deținute de Europol. Europol-ul sprijină activitățile de aplicare a legii desfășurate de statele membre, îndreptate în special împotriva:
traficului ilegal de droguri;
rețelelor ilegale de imigrație;
terorismului;
falsificării banilor (falsificarea monedei euro) și a altor mijloace de
plată ;
traficului cu ființe umane inclusiv pornografia infantilă;
traficului ilegal cu vehicule;
spălării banilor.
În plus, principalele priorități ale Europol-ului includ infracțiunile împotriva persoanelor, infracțiunile financiare și infracțiunile cibernetice. Aceasta se aplică atunci când este implicată o structură de crimă organizată și sunt afectate două sau mai multe state membre. Europol-ul oferă sprijin prin:
– facilitarea schimbului de informații, potrivit legii naționale, dintre ofițerii de legătură ai Europol-ului (OLE). Ofițerii de legătură sunt detașați pe lângă Europol de către statele membre, ca reprezentanți ai agențiilor naționale ce se ocupă de aplicarea legii din aceste state;
– oferirea de analize operative în vederea sprijinirii operațiunilor;
– elaborarea de rapoarte strategice (de ex. evaluarea amenințării) și analiza activităților criminale pe baza informațiilor și datelor oferite de statele membre și de terți;
– oferirea de expertiză și sprijin tehnic pentru anchetele și operațiunile realizate în cadrul UE, sub supravegherea și cu răspunderea legală a statelor membre interesate. Europol-ul activează și în domeniul promovării analizei criminalistice și a armonizării tehnicilor de anchetă din cadrul statelor membre.
Dat fiind că activitățile ce țin de crima organizată la nivel internațional nu se opresc la granițele naționale, pentru îndeplinirea rolului său, Europol-ul și-a îmbunătățit cooperarea privind aplicarea legii internaționale, prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte state și organizații internaționale, după cum urmează:, Columbia, Statele Unite ale Americii, Turcia, Rusia, Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (OLAF), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri, Interpol, Biroul ONU privind Drogurile și Criminalitatea, Organizația Mondială a Vămilor, etc.
Europol-ul este finanțat din cotizațiile achitate de statele membre, în funcție de produsul național brut al fiecăruia. Bugetul pentru 2010 fiind de 80,1 milioane de Euro el suportând o rectificare pozitivă cu 12,7 milioane de Euro. Controlorul financiar, care este numit de Consiliul de Administrație în unanimitate, răspunde de modul în care sunt angajate și achitate cheltuielile, precum și de stabilirea și încasarea venitului Europol-ului. Conturile anuale ale Europol-ului sunt auditate. Această activitate este efectuată de către Comitetul comun de auditare, alcătuit din trei membri numiți de Curtea de Conturi a Comunității Europene. La sediul Europol-ului își desfășoară activitatea peste 500 de persoane. Dintre acestea, 80 sunt ofițeri de legătură Europol (OLE), reprezentând mai multe tipuri de agenții care se ocupă de aplicarea legii (poliție, vamă, jandarmerie, servicii de imigrare etc.). Ofițerii de legătură (OLE), împreună cu ofițerii, analiștii și alți experți din cadrul Europol-ului oferă servicii eficiente și rapide multilingve, 24 de ore din 24. România a devenit membru EUROPOL în urma acordului semnat la București la data de 25 noiembrie 2003. Acest acord a fost ratificat prin Legea nr. 197//2004 (MO 498/2004) și a intrat în vigoare la 8 iulie 2004. Punctul național de contact între EUROPOL și autoritățile competente din România este reprezentat de Unitatea Națională EUROPOL – structură a Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul MAI/I.G.P.R. care a devenit operațională la 1 august 2004. Cooperarea se realizează prin schimbul de date și informații pe linie infracțională, conform mandatului EUROPOL și participarea la dosarele de analiză ale EUROPOL.
2.3 Colegiul European de Poliție – CEPOL
La întrunirea sa de la Tampere din 15- 16 octombrie 1999, Consiliul European a convenit asupra necesității înființării unui Colegiu European de Poliție, sub denumirea ,,CEPOL”, pentru formarea înalților responsabili ai forțelor de poliție. CEPOL funcționează ca o rețea, reunind institutele naționale de formare din statele membre, ale căror sarcini includ formarea înalților responsabili de poliție și care cooperează strâns în acest scop. CEPOL se bucură în toate statele membre de cea mai largă capacitate legală și contractuală disponibilă pentru persoanele juridice în conformitate cu legislația internă. În special CEPOL poate dobândi și înstrăina bunuri mobile și imobile și se poate constitui ca parte în justiție. Sediul Colegiului European de Poliție se află la Bramshill, Regatul Unit.
Obiectivele principale ale acestei instituții sunt următoarele:
1) sporirea cunoașterii sistemelor și structurilor naționale de poliție ale altor state membre și extinderea cooperării transfrontaliere în domeniul poliției în interiorul Uniunii Europene;
2) îmbunătățirea cunoașterii instrumentelor internaționale și ale Uniunii, în special în următoarele sectoare:
a) instituțiile Uniunii Europene, funcționarea și rolul acestora, precum și mecanismele decizionale și instrumentele juridice ale Uniunii Europene, în special în ceea ce privește implicațiile acestora pentru cooperarea în domeniul aplicării legii;
b) obiectivele, structura și funcționarea Europol, precum și modalitățile de maximizare a cooperării dintre Europol și serviciile competente de aplicare a legii din statele membre în combaterea criminalității organizate;
c) obiectivele, structura și funcționarea Eurojust;
3) asigurarea formării corespunzătoare cu privire la respectarea garanțiilor democratice, în special cu referire la drepturile de apărare.
Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, CEPOL poate întreprinde în special următoarele acțiuni:
a) să asigure sesiuni de formare, pe baza standardelor comune, pentru înalții responsabili de poliție;
b) să contribuie la elaborarea programelor armonizate pentru formarea polițiștilor de nivel intermediar, a polițiștilor de teren de nivel intermediar și a polițiștilor de teren pentru cooperarea transfrontalieră între forțele de poliție din Europa, să ajute la elaborarea de programe adecvate de formare avansată și să dezvolte și să asigure formarea formatorilor;
c) să asigure formare specializată pentru polițiștii care joacă un rol-cheie în combaterea criminalității transfrontaliere, cu accent îndeosebi pe criminalitatea organizată;
d) să disemineze bunele practici și rezultatele cercetării;
e) să dezvolte și să asigure formare pentru pregătirea forțelor de poliție ale Uniunii Europene în vederea participării la gestionarea nemilitară a crizelor;
f) să dezvolte și să asigure formare pentru autoritățile polițienești din țările candidate, inclusiv formare pentru polițiștii care joacă un rol cheie;
g) să faciliteze schimburile și detașările pertinente de polițiști în contextul formării;
h) să dezvolte o rețea electronică destinată să sprijine CEPOL în îndeplinirea îndatoririlor sale, asigurând punerea în aplicare a măsurilor de securizare necesare;
i) să ofere înalților responsabili de poliție posibilitatea de a dobândi abilități lingvistice adecvate.
CEPOL poate coopera cu organismele relevante ale Uniunii Europene în domeniul aplicării legii și în alte domenii conexe, precum și cu organismele de formare relevante din Europa dar și cu alte state din afara Uniunii. Organele de conducere CEPOL sunt:
1. consiliul de administrație;
2. directorul, care conduce Secretariatul CEPOL
Consiliul de administrație este constituit din câte o delegație a fiecărui stat membru, fiecare delegație are dreptul la un vot. Membrii consiliului de administrație sunt de preferință directori ai institutelor naționale de formare. În cazul în care există mai mulți directori dintr-un singur stat membru, aceștia formează împreună o delegație. Consiliul de administrație este prezidat de reprezentantul statului membru care deține președinția Consiliului Uniunii Europene. Reprezentanții Comisiei și ai Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, precum și ai Europol sunt invitați să asiste la întruniri ca observatori fără drept de vot. Directorul CEPOL participă la întrunirile consiliului de administrație, fără a avea drept de vot.
Consiliul de administrație se întrunește cel puțin de două ori pe an și a instituit patru comitete:
– Comitetul pentru Programul Anual (APC)
– Comitetul pentru Buget și Administrare (CBA)
– Comitetul Strategic (CS)
– Comitetul pentru Formare și Cercetare (CFC)
Consiliul de administrație adoptă:
a) programe, module de formare, metode de învățare comune, precum și orice alte instrumente de învățare și predare;
b) decizia de numire a directorului;
c) cu unanimitate de voturi, proiectul de buget ce urmează să fie prezentat Comisiei;
d) după consultări cu Comisia, programul de lucru ce urmează să fie prezentat Consiliului spre aprobare;
e) raportul anual și raportul pe cinci ani al CEPOL, care urmează să fie prezentate Comisiei și Consiliului, pentru a permite Consiliului să ia notă de acestea și să le aprobe;
f) normele de punere în aplicare cu privire la personalul CEPOL, la propunerea directorului și după ce a fost solicitat acordul Comisiei.
Directorul este numit de consiliul de administrație dintr-o listă de cel puțin trei candidați prezentată de un comitet de selecție, pentru un mandat de patru ani care poate fi prelungit o singură dată.
România a devenit membră CEPOL în urma aderării la UE în ianuarie 2007 (prin semnarea, la Luxemburg în data de 25.04.2005, a Tratatului de Aderare), dar Ministerul Administrației și Internelor a colaborat în mod concret cu CEPOL încă de la înființarea acestei agenții. Din anul 2007, Direcția Generală Management Resurse Umane s-a implicat în organizarea unor activități sub egida CEPOL. De-a lungul anilor, personalul M.A.I. a participat la cursuri, seminarii, conferințe CEPOL organizate în străinătate, s-a implicat în activitățile structurilor decizionale CEPOL, a luat parte la Programul de Schimb și la Proiectul EUROMED, a organizat acțiuni CEPOL în România (2002, București, a doua reuniune CEPOL cu tema "Controlul fluxurilor migratorii"; 2004, Mamaia, seminarul „Migrația ilegală și controlul frontierelor"; 2005, București, seminarul „Combaterea terorismului" și reuniunea Grupului de Lucru pentru Relații Externe din cadrul Comitetului Strategic CEPOL; 2006, Brașov, cursul „Trafficking in Human Beings and Illegal Migration"; 2007, București, seminarul pentru „Autoritățile Polițienești din Țările Candidate"; 2008, București, cursul „Joint Investigation Teams"; 2009, București, cursul pentru „Autoritățile Polițienești din Țările Candidate"; 2010, București, cursul „Southeast Europe Organised Crime Organizations–OCTA Related"). În ceea ce privește reprezentarea în CEPOL, la nivelul M.A.I. există 10 funcții cu caracter permanent, printre care Punctul Național de Contact pentru Colegiu (comisar de poliție Macovei Ovidiu, director adjunct al DGMRU) . În calitate de stat membru, România deține un vot în cadrul Consiliului de Administrație, exprimat de subcomisarul Radu Todoran (DGMRU).
2.4 Frontex – Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre
Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene (Frontex) este instituită ca răspuns la necesitatea îmbunătățirii gestionării integrate a frontierelor externe ale Uniunii Europene (UE). Deși responsabilitatea pentru controlul și supravegherea frontierelor externe le revine statelor membre, agenția va facilita aplicarea măsurilor UE existente și viitoare legate de gestionarea acestor frontiere. În acest context, „frontiere externe” înseamnă frontierele terestre și maritime ale statelor membre, aeroporturile și porturile cărora li se aplică dispozițiile dreptului UE privind trecerea frontierelor externe de către persoane.
Principalele sarcini ale agenției sunt următoarele:
> coordonarea cooperării operative între statele membre cu privire la gestionarea frontierelor externe;
> elaborarea unui model comun de evaluare integrată a riscului și pregătirea evaluărilor generale și specifice ale riscului;
> sprijinirea statelor membre la formarea polițiștilor de frontieră naționali dezvoltând standarde comune de formare, asigurând formare la nivel european pentru instructorii polițiștilor de frontieră naționali, ținând seminare și oferind formare suplimentară funcționarilor autorităților competente;
> monitorizarea cercetării relevante pentru controlul și supravegherea frontierelor externe;
> asistarea statelor membre în situațiile care impun o asistență tehnică și operativă sporită la frontierele externe;
> furnizarea către statele membre a sprijinului necesar pentru organizarea operațiunilor comune de returnare. Agenția poate să utilizeze resursele Uniunii care sunt disponibile pentru acest scop și trebuie să întocmească un inventar al celor mai bune practici pentru îndepărtarea resortisanților țărilor terțe care se află în situație de ședere ilegală în statele membre;
> detașarea echipelor de intervenție rapidă la frontieră în statele membre care se confruntă cu situații de presiune urgentă și excepțională din cauza, de exemplu, a unui număr mare de imigranți ilegali.
Fără a aduce atingere competențelor agenției, statele membre pot continua cooperarea la un nivel operațional cu alte state membre și/sau țări terțe în care o astfel de cooperare completează acțiunea agenției. Statele membre trebuie să raporteze agenției cu privire la astfel de activități, în cazul în care acestea sunt desfășurate în afara cadrului agenției. Agenția este un organism UE cu personalitate juridică. Ea este independentă cu privire la chestiunile tehnice și este gestionată și reprezentată de directorul ei executiv. Directorul executiv, care este independent în efectuarea propriilor sarcini, este numit pentru o perioadă de cinci ani de către Consiliul de administrație pe criterii de merit, pe baza calităților administrative și de conducere dovedite și a experienței relevante în domeniul gestionării frontierelor externe. Consiliul de administrație adoptă, de asemenea, raportul general al agenției, programul de lucru și politica de personal și stabilește structura organizațională a agenției. El este alcătuit din câte un reprezentant din fiecare stat membru și doi reprezentanți ai Comisiei. Fiecare stat membru numește, de asemenea, un supleant, în timp ce Comisia numește doi supleanți. Mandatul membrilor Consiliului de administrație este de patru ani și poate fi reînnoit o dată. Țările asociate la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen participă în cadrul agenției și fiecare numește un reprezentant și un supleant în Consiliul de administrație.
Cu privire la comunicare, agenția are responsabilitatea de a publica raportul său general, precum și de a oferi publicului și oricărei părți interesate informații obiective, fiabile și ușor de înțeles despre activitatea sa. Agenția este finanțată printr-o subvenție UE, o contribuție din partea țărilor asociate, prin taxele pentru serviciile prestate și prin contribuțiile voluntare din statele membre. Normele financiare aplicabile agenției sunt adoptate de către Consiliul de administrație după consultarea Comisiei. Consiliul de administrație comandă o evaluare externă independentă a punerii în aplicare a acestui regulament în termen de trei ani de la data la care agenția își preia responsabilitățile și va comanda o evaluare similară la fiecare cinci ani după aceea. El va face recomandări pe baza rezultatelor acestor evaluări. Obiectivul politicii UE în domeniul frontierelor externe este crearea unei gestionări integrate care să asigure un nivel uniform și înalt al supravegherii și al verificării persoanelor ca o condiție prealabilă pentru stabilirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Planul pentru gestionarea frontierelor externe ale statelor membre, convenit de către Consiliu la data de 13 iunie 2002, a susținut crearea unității comune a experților practicieni ai frontierelor externe ca mijloc de stabilire a unei gestionări integrate a frontierelor externe. Cu toate acestea, această unitate a demonstrat limitări structurale în ceea ce privește coordonarea cooperării operative. Acest regulament este un răspuns la cererea făcută de către Consiliul European de la Salonic în concluziile sale din 16 și 17 octombrie 2003. El are la bază experiențele dobândite din cooperarea dintre statele membre în cadrul unității comune, asupra căreia agenția își asumă responsabilitatea pentru coordonarea cooperării operative. Odată cu obținerea calității de stat membru al Uniunii Europene, România, prin Poliția de Frontieră Română, a devenit membru al Consiliului de administrație al FRONTEX. În prezent, activitatea de cooperare cu FRONTEX se desfășoară în baza Acordului-cadru de parteneriat dintre Ministerul Afacerilor Interne și Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene – FRONTEX, semnat la Varșovia la 12 octombrie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 10 decembrie 2009, prin Ordinul MAI nr.280/2009. Cooperarea realizată în acest cadru asigură valorificarea în beneficiul autorităților române a modelului de gestionare integrată a frontierei în ansamblul său dar și a potențialului FRONTEX (operațional, logistic și financiar) în vederea realizării acestui obiectiv.
Implicarea României în operațiunile/activitățile comune organizate de FRONTEX se poate descrie pe următoarele coordonate:
-participarea experților din România la operațiuni comune organizate la frontiera externă a Uniunii Europene;
-organizarea și participarea la operațiuni comune pe teritoriul țării noastre;
-acordarea de asistență operativă rapidă pentru o perioadă limitată de timp, sub forma unor echipe de intervenție rapidă la frontieră (RABIT- Rapid Border Intervention Team);
-participarea navelor Poliției de Frontieră Române în cadrul Rețelei de Patrule Europene (European Patrol Network) la Marea Neagră;
-admiterea structurii de Analiză de Risc a Poliției de Frontieră Române în cadrul structurii similare europene;
-pregătirea ofițerilor de poliție de frontieră la nivelul standardelor de performanță ale Uniunii Europene;
-participarea la operațiuni comune cu echipamentele tehnice incluse în CRATE (Centralized Record of Available Technical Equipment).
Structurile Ministerului Afacerilor Interne implicate în activități organizate de către Agenție sunt: Poliția de Frontieră Română, Oficiul Român pentru Imigrări, Poliția Română, Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne și Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”.
-Poliția de Frontieră Română organizează și coordonează, prin Punctul Național de Contact Frontex din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, activități sub egida FRONTEX pe teritoriul României și participă cu polițiști de frontieră și cu echipamente tehnice puse la dispoziția Agenției în operațiunile/activitățile comune organizate de către FRONTEX, pentru securizarea frontierelor externe ale Uniunii Europene;
-Oficiul Român pentru Imigrări participă la operațiuni comune de returnare, proiecte pilot și activități de pregătire în domeniile din competența proprie;
-Poliția Română participă la activități în domeniul combaterii traficului de ființe umane, proiecte pilot, exerciții, activități pe linie de pregătire a instructorilor de câini;
-Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne participă la operațiuni comune cu mijloace de mobilitate aeriană;
-Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” participă la activități de pregătire organizate de către Unitatea de Pregătire a Agenției Frontex.
2.5 Southeast European Cooperative Initiative – SECI
La 20 mai, Albania, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, Grecia, RepublicaMoldova, România, Turcia si Ungaria au semnat la Bucuresti, Acordul de cooperare in prevenirea si combaterea criminalitatii transfontaliere(iar la 16 noiembrie 1999 si Croatia)prin care s-a convenit deschiderea,in capitala Romaniei,a unui Centru regional pentru combaterea acestui gen de criminalitate.Fiecare parte la acordul SECI a trimis (sau va trimite) la centru doi ofiteri de legatura,unul de politie si unul de vama.
România a pus la dispoziția Centrului SECI, pentru sediul acestuia, spațiile din corpul principal al Palatului Parlamentului, respectiv etajele 10 și 9 (parțial). Pentru amenajarea și dotarea acestora (proiectare, construcție, dotare cu mobilier, echipamente de calcul, comunicații și securitate) țara noastră a cheltuit până în prezent peste 2 milioane dolari (în lei și valută).
Centrul SECI se constituie într-o instituție internațională de referință pentru sprijinul statelor din regiune în procesul lor de aderare, de integrare europeană în domeniul justiției și afacerilor interne. Astfel, fără a aduce atingere angajamentelor statelor candidate la Uniunea Europeană, Acordul SECI reprezintă un mod de activitate în comun pentru cooperarea inter-agenții (poliție-vamă), cu respectarea convențiilor și a acordurilor internaționale relevante.
De asemenea, prin participarea mai multor state membre UE la activitățile Centrului SECI, se realizează un permanent schimb de experiență și sunt preluate unele
proceduri specifice acestora.
Acordul SECI are drept scop întărirea capacității de acțiune împotriva infracționalității transfrontaliere din Europa de Sud-Est, în conformitate cu standardele europene și cu alte reglementări internaționale relevante.
Se urmăresc în principal următoarele:
• eliminarea obstacolelor care stau în fața unei cooperări internaționale eficiente;
• intensificarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc și vamal, prin crearea unui cadru adecvat schimbului de date și informații, ținând seama de regulile de confidențialitate și de protecție a datelor personale;
• facilitarea cercetării faptelor ilicite din domeniul vamal prin care se comit mari evaziuni fiscale și se alimentează economia subterană;
• asistență tehnică între state, schimb de experiență, pregătirea în comun a specialiștilor;
• intensificarea cooperării dintre state prin înființarea unor grupuri comune de lucru (task force) cu caracter operativ, menite să anihileze principalele rețele de infractori care acționează în zonă pe linia traficului de droguri, de persoane etc.;
• stabilirea unor legături operative directe între agențiile de aplicare a legii din statele participante la Centrul SECI, cu concursul Organizației Mondiale a Vămilor (OMV) și al OIPC – Interpol pentru transmiterea operativă a datelor și a informațiilor;
• armonizarea legislativă;
• evaluarea permanentă a situației infracționalității din zonă, a riscurilor și a posibilităților de facilitare a crimei organizate transfrontaliere, a celor mai bune practici, metode și tehnologii folosite pentru reprimarea infracționalității transfrontaliere.
La Centrul SECI își desfășoară activitatea:
• ofițerii de legătură, desemnați de fiecare stat semnatar al Acordului SECI, trimiși de principalele instituții naționale chemate să combată infracționalitatea transfrontalieră (poliție și vamă), care le asigură și salarizarea;
• observatorii permanenți, respectiv reprezentanții unor state din Europa și SUA, care nu sunt semnatare ale Acordului SECI, dar doresc să coopereze cu Centrul SECI în combaterea infracționalității transfrontaliere;
• reprezentanți ai OIPC – Interpol și ai Organizației Mondiale a Vămilor, ca organizații internaționale de profil, cu rol de sprijin și consiliere a activității Centrului SECI.
Centrul SECI este primul organism internațional cu sediul în România, alegerea semnificând o recunoaștere a rolului pe care acest stat îl are în regiunea de sud-est a Europei. Asumarea rolului de lider reprezintă o provocare la adresa României în a-și dovedi capacitatea organizatorică și de susținere a unui proiect de mare anvergură.
Această abordare are la bază faptul că Centrul SECI va asigura în viitor o corelare a mai multor inițiative zonale menite să combată infracționalitatea transfrontalieră și în special crima organizată transfrontalieră, susținute într-o formă sau alta de România.
CAPITOLUL III
COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ ÎN SPAȚIUL SCHENGEN
3.1Considerații generale
La 14 iunie 1985, Republica Federală Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea treptată a controlului vamal comun acestor țări care doreau să stabilească o zonă fără restricții privind circulația persoanelor și a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre țările participante să fie eliminate și să existe o cooperare mai strânsă în vederea combaterii criminalității transnaționale. Ulterior, cooperarea Schengen a fost încorporată în cooperarea UE și include în prezent toate statele membre ale Uniunii Europene, mai puțin Irlanda și Marea Britanie. Începând din 1954, țările nordice sunt membre ale Uniunii Nordice a Pașapoartelor, care prevede și ea o zonă fără restricții de circulație pentru Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda și Norvegia. Când țările nordice membre ale UE, Danemarca, Suedia și Finlanda, s-au alăturat cooperării Schengen, Norvegia și Islanda au fost nevoite să încheie un acord cu statele Schengen pentru a păstra Uniunea Nordică a Pașapoartelor. Norvegia a încheiat așadar cu Uniunea Europeană un acord de asociere la zona Schengen, în 1999. Acest acord îi permite Norvegiei să ia parte la elaborarea legislației privind implementarea, punerea în aplicare și dezvoltarea ulterioară a acquis-ului Schengen (întregul corpus de acorduri și acte legislative aferente sistemului Schengen). Acesta este cel mai important acord încheiat de Norvegia cu UE, în afara Acordului SEE.
Pentru a institui o zonă cu o frontieră externă comună și fără controale la frontierele interne, toate statele participante trebuie să aibă condiții de intrare în țară identice. Acest lucru înseamnă, de exemplu, că trebuie să existe norme comune privind categoriile de cetățeni ai țărilor terțe cărora li se solicită viză. Pe de altă parte, vizele acordate sunt în general valabile în toate țările Schengen. Mai mult, toate statele participante trebuie să se poată baza pe capacitatea celorlalte țări de a efectua controale satisfăcătoare la frontieră. De aceea, acquis-ul Schengen include norme privind măsurile de control care trebuie puse în aplicare la frontiera externă a zonei Schengen.
Acquis-ul Schengen prevede, de asemenea, cooperarea dintre autoritățile polițienești din statele participante. Un sistem comun de informații (Sistemul de Informații Schengen, SIS) le permite polițiștilor din țările Schengen să emită avertizări privind criminalii căutați într-o țară anume, persoanele dispărute sau bunurile furate.
Cooperarea Uniunii Europene în domeniul justiției și afacerilor interne s-a extins treptat pentru a include mai mult decât simpla cooperare Schengen. Tendințele actuale vizează o cooperare mai strânsă între poliție și procuraturile din diferite țări, armonizarea legislației din domeniul dreptului civil și penal și o politică comună privind imigrația și acordarea dreptului de azil. Acordul Schengen nu implică automat faptul că Norvegia face parte din această cooperare extinsă.
Cu toate acestea, Norvegia se confruntă cu aceleași probleme ca și statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește criminalitatea transnațională, ca de pildă terorismul, traficul de droguri și traficul cu ființe umane. De aceea, cooperarea Schengen este cea mai potrivită arenă în care Norvegia poate ridica probleme de interes comun, care depășesc uneori domeniul strict de aplicare a acquis-ului Schengen. Norvegia este interesată, de asemenea, în caz că este necesar, să încheie acorduri speciale de cooperare în domenii specifice. Un exemplu în acest sens este acordul de cooperare pe care Norvegia l-a încheiat cu EUROPOL, organizația forțelor de poliție din Uniunea Europeană.
La 19 iunie fost semnată Convenția cu privire Schengen. Punctele-cheie ale acordului vizează măsurile de creare, în urma abolirii controlului vamal comun, a unui spațiu comun de securitate și justiție. Obiectivele principalele ale acordului rezidă în:
armonizarea prevederilor legate de intrarea și șederea de scurtă durată în spațiul Schengen a cetățenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);
problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre statele membre se va supune solicitantul azilului);
probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;
cooperarea poliției (urmăriri periculoase);
cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiție.
Convenția cu privire Schengen a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993; prevederile lui nu puteau să aibă un efect practic totuși, până când condițiile tehnice și legale nu erau îndeplinite. Astfel, Convenția a început să aibă efect practic la 26 martie 1995 atât pentru părțile originare ale Acordului Schengen, cât și pentru Spania și Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda și Suedia au aderat la Convenție, care a intrat în vigoare pentru cele trei țări nordice abia la 25 martie 2001.
Odată ce controlul vamal este complet abolit, deținătorul vizei comune este îndreptățit să stea în cele 15 state mai sus menționate care aplică Convenția cu privire Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de șase luni, în timpul în care e valabilă viza.
3.2 Punctele-cheie ale Convenției cu privire Schengen
Cetățenii țărilor ce implementează Acordul Schengen pot trece frontierele interne ale țărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal.
Viza fără restricții teritoriale (viza turistică sau cea business ce permite deținătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de șase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată unui cetățean dintr-o țară-terță de una din țările semnatare, îndreptățește deținătorul, în același scop și pe durata validității vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei dintre țările semnatare.
Orice cetățean dintr-o țară-terță cu permis de reședință valid în una dintre țările semnatare poate călători cu un pașaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile într-o perioadă de șase luni, în alte țări semnatare.
Armonizarea politicii de vize in țările Schengen (lista comună a cetățenilor din țările-terțe care solicită vize).
Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen.
Accesul tuturor țărilor Schengen la Sistemul Informațional Schengen (SIS) furnizând date despre identitatea personală sau alte informații din spațiul Schengen.
Cooperare apropiată dintre poliție și justiție.
Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri.
Reguli ce determină acordarea competenței pentru procedurile de azil (în prezent, înlocuite de întrevederile similare ale Convenției de , din 15 iunie 1990).
Începând cu 1 mai 1999, Protocolul Schengen al Tratatului de din 2 octombrie integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea Europeană și-a asumat competența pentru largile spații ale acquis-urilor Schengen (Acordul Schengen și variatele prevederi adoptate în acest context), precum și pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda și Danemarca s-au făcut aranjamente speciale. Deși Marea Britanie și Irlanda nu sunt părți ale Acordului Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acquis-urile Schengen în întregime sau în parte și să participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca va decide pe baza de analiză de caz dacă va participa, sub prevederile legislației internaționale, la dezvoltarea ulterioară a acquis-urilor și dacă va integra în legislația sa națională și legislația Comunității, dezvoltată fără participarea sa.
Acordurile de cooperare dintre țările semnatare Schengen și Norvegia și Irlanda au fost înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la conținut, încheiate în baza Tratatului de Pentru cetățenii UE și cetățenii țărilor-terțe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are drept rezultat creșterea substanțială a libertății de călătorie și îmbunătățirea siguranței în interiorul țărilor Schengen și frontierelor lor externe. La 21 decembrie 2007, Spațiul Schengen s-a extins și cuprinde următoarele țări: Austria, Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria precum Norvegia și Islanda. În același timp unii membri ai UE, Bulgaria, Cipru, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britaniei și Romania nu participă la cooperarea Schengen.
3.3 Sistemul informatic
Convenția de Aplicare a Acordului Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune interne, a fost semnată la data de 19 iunie 1990, între Belgia, Germania, Franța, Luxemburg și Olanda.
Sistemul Informatic Schengen face parte din Titlul IV al Convenției, art. 92-101. Conform acestora, părțile semnatare ale convenției vor crea și administra un sistem informatic comun, denumit Sistemul Informatic Schengen, compus dintr-o secțiune națională în fiecare stat și un serviciu de asistență tehnică. Sistemul Informatic Schengen trebuie să permită autorităților desemnate de fiecare stat membru ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la semnalmentele cu privire la persoane și obiecte pentru controale la frontieră în concordanță cu legislația națională, precum și în cazul semnalmentelor prevăzute la art. 96, pentru acordarea vizelor, permiselor de ședere și pentru supravegherea străinilor în contextul aplicării dispozițiilor convenției referitoare la circulația persoanelor. Fiecare stat membru creează și administrează, în nume propriu și pe riscul său, secțiunea sa națională din Sistemul Informatic Schengen, al cărei fișier de date va fi identic cu fișierele celorlalte secțiuni naționale ale fiecărui Stat Membru, prin utilizarea serviciului de asistență tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă și eficientă a datelor, fiecare stat membru se conformează, din momentul creării secțiunii sale naționale protocoalelor și procedurilor stabilite de comun acord cu celelalte state pentru serviciul de asistență tehnică. Fișierul de date al fiecărei secțiuni naționale va servi la căutarea automată pe teritoriul fiecărui stat. Consultarea fișierelor de date din secțiunile naționale ale altor state nu va fi posibilă. Statele creează și administrează în comun, asumându-și împreună riscurile, serviciul de asistență tehnică al SIS, pentru care este responsabilă Franța; acest serviciu își are sediul cuprinde un fișier de date care asigură on-line faptul că fișierele de date ale secțiunilor naționale sunt ținute identic. Acest fișier al serviciului de asistență tehnică conține alerte referitoare la persoane și obiecte de interes pentru toate statele membre. Statele semnatare ale Convenției, conform legislației naționale, vor schimba informațiile suplimentare în legătură cu alertele introduse în sistem și acțiunile ce trebuie urmate în momentul descoperirii unei persoane sau obiect dat în urmărire prin SIS, prin intermediul unei autorități desemnate în acest scop, denumita Biroul SIRENE (Suplimentary Information Requested at National Entry). Sistemul Informatic Schengen are ca obiect menținerea ordinii și securității publice, inclusiv a securității naționale. Acest sistem cuprinde doar categoriile de date care sunt furnizate de fiecare stat membru și care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 95-100 din Convenție. Statul semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă importanța cazului justifică includerea semnalmentului în SIS.
Categoriile de date sunt următoarele:
persoanele pentru care a fost emis un semnalment;
obiectele la care se face referire în art. 99 și 100.
În ceea ce privește persoanele informațiile se limitează la următoarele elemente:
numele, prenumele și numele anterioare, aliasuri care sunt introduse separat;
orice semn fizic, particular, obiective si inalterabile;
locul și data nașterii;
sex;
cetățenia;
dacă persoana în cauza este înarmată, violentă sau a evadat;
motivul semnalării;
măsura care trebuie luată;
în cazul semnalmentelor de la art. 95, tipul infracțiunii.
Dacă un stat membru consideră că un semnalment conform cu art. 95, 97 sau 99 este incompatibil cu dreptul său intern, cu obligațiile sale internaționale sau cu interesele naționale esențiale, poate adaugă la aceste semnalmente, în fișierul de date al secțiunii naționale, o notă (flag sau indicator de validitate) în sensul că măsurile care trebuie luate în temeiul semnalmentului nu se vor aplica pe teritoriul său. În legătură cu acest subiect vor trebui să existe consultări cu celelalte state. Dacă statul care a emis semnalmentul nu îl retrage, acesta va rămâne deplin aplicabil pentru celelalte state.
CONCLUZII
Odată cu evoluția și progresul pe care îl observăm în toate domeniile, lumea în care trăim devine din ce în ce mai mică, îndeosebi Europa. Noțiunea de „frontieră” nu mai are același sens. Frontierele între țări nu mai sunt bariere de netrecut ce separau o populație de alta. Astfel, tot ce ușurează viața cetățenilor, ușurează și activitatea infractorilor. La ora când restricțiile în călătoriile internaționale au fost simplificate și când mijloacele de transport și comunicare s-au modernizat, posibilitățile oferite criminalității internaționale au crescut considerabil. Dezvoltarea economică și socială a societății moderne, implementarea elementelor noi de structură deschid continuu noi posibilități criminalității internaționale. Expresia ,,criminalitate internațională” nu înseamnă o categorie de infracțiuni delimitate juridic. Ea se aplică totuși la un număr mare de infracțiuni, cum ar fi falsul de monedă, comerțul cu ființe umane, proxenetismul, traficul de droguri, care sunt prevăzute de diverse convenții internaționale. În toate cazurile menționate, autorii infracțiunilor se dovedesc a fi greu de identificat și de arestat. Evoluția societății contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de criminalitate organizată, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a acestora, reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control în domeniu, precum poliția, justiția și administrația, cât și opinia publică.
Amenințările care în urmă cu un deceniu erau considerate, cvasiunanim, speculații deplasate sau ipoteze analitice cu probabilitate redusă de materializare au devenit realități în prezent. Deși cauzele recrudescenței crimei organizate sunt dificil de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta, majoritatea specialiștilor și cercetătorilor consideră că sursele acestui fenomen rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și entice. În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor internaționale și al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat amploare mai ales în țările slab dezvoltate sau în cele aflate în tranziție la economia de piață.
O grupare criminală, prin modul său de structurare, flexibilitatea și deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului și economicului, prin întinderea sa mondială rapidă, prin recursul necondiționat la violență, corupție și șantaj, reprezintă un pericol direct și de mare actualitate, o sfidare la adresa societății mondiale. În varianta clasică a unei organizații criminale pot fi o serie de trăsături specifice precum: structura, ermetism și conspirativitate, flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare, caracterul transnațional al organizaților criminale, orientarea spre profit și utilizarea forței. Astfel, organizațiile criminale au ajuns să coordoneze cea mai mare parte a traficului mondial cu stupefiante, arme, muniții, materiale strategice, traficul de persoane și cu autoturisme de lux furate, să fie proprietare ale unor bănci și societăți de holding, să dețină hoteluri, cazinouri și terenuri petrolifere, să se implice în metode moderne ale crimei, cum ar fi spălarea banilor și criminalitatea informatică.
Deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislații extrem de permisive factorului extern, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace au creat oportunități și breșe excepționale pentru expansiunea și mondializarea organizațiilor criminale.
Scopul final al activității de cooperpolițienească între poloțiile statelor lumii trebuie să fie acela de a realiza o reducere a criminalității și implicit a creării unei siguranțe sporite propriilor cetățeni.
Bibliografie
1, Adrian Iacob , Tactici de cooperare poliținească internațională Ed. Sitech , Craiova , 2007
2. Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, 2008, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, C.H. Beck.
3. Buzan, Barry; Weaver, Ole; de Wilde, Jaap, 1998, Security. A New Framework for Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra.
4. Catrinciuc, Petre, 2008, Regimul juridic al străinilor, ediția a II-a, C.H. Beck.
5. Cârjan, Lazăr, 2000, Istoria Poliției Române de la origini până în 1949, Editura Vestala, București.
6. Ciobanu Dordea, Aurel, 2007, Legislație comunitară privind cooperarea judiciară în materie civilă și penală, C.H. Beck.
7. Consiliul Uniunii Europene, 2005, Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Secretariatul General, Direcția F – Comunicare, 1 ianuarie.
8. Constantin, Valentin, 1999, Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Titlul V al Tratatului de la Amsterdam, Polirom, Iași.
9. Cristiean Victoria , 2013, Asistență juridică internațională în materie penală” Ed. Pro Universitaria, București
10. Deflem, Mathieu, 2005, „History of International Police Cooperation”,în Richard Wright și Mitchell J. Miller, The Encyclopedia of Criminology, Routledge, New York.
11. Doutriaux, Y.; Lequesne, Ch., 1996, Instituțiile Uniunii Europene, Documentation française, Paris.
12. Ferréol, Gilles, 2001, Dicționarul Uniunii Europene, Polirom, Iași.
13. Fundația pentru o Societate Deschisă, 2002, Suveranitate națională și integrare europeană, Polirom, Iași.
14. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan, 2008, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura Universitară.
15. Stancu, Emilian, 2008, Tratat de criminalistică, ediția a IV-a, Univers Juridic.
16. Weidenfeld, Werner; Wessels, Wolfgang, 2007, Europa von A bis Z, ediția a X-a, Nomos.
Bibliografie
1, Adrian Iacob , Tactici de cooperare poliținească internațională Ed. Sitech , Craiova , 2007
2. Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, 2008, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, C.H. Beck.
3. Buzan, Barry; Weaver, Ole; de Wilde, Jaap, 1998, Security. A New Framework for Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra.
4. Catrinciuc, Petre, 2008, Regimul juridic al străinilor, ediția a II-a, C.H. Beck.
5. Cârjan, Lazăr, 2000, Istoria Poliției Române de la origini până în 1949, Editura Vestala, București.
6. Ciobanu Dordea, Aurel, 2007, Legislație comunitară privind cooperarea judiciară în materie civilă și penală, C.H. Beck.
7. Consiliul Uniunii Europene, 2005, Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Secretariatul General, Direcția F – Comunicare, 1 ianuarie.
8. Constantin, Valentin, 1999, Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Titlul V al Tratatului de la Amsterdam, Polirom, Iași.
9. Cristiean Victoria , 2013, Asistență juridică internațională în materie penală” Ed. Pro Universitaria, București
10. Deflem, Mathieu, 2005, „History of International Police Cooperation”,în Richard Wright și Mitchell J. Miller, The Encyclopedia of Criminology, Routledge, New York.
11. Doutriaux, Y.; Lequesne, Ch., 1996, Instituțiile Uniunii Europene, Documentation française, Paris.
12. Ferréol, Gilles, 2001, Dicționarul Uniunii Europene, Polirom, Iași.
13. Fundația pentru o Societate Deschisă, 2002, Suveranitate națională și integrare europeană, Polirom, Iași.
14. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan, 2008, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura Universitară.
15. Stancu, Emilian, 2008, Tratat de criminalistică, ediția a IV-a, Univers Juridic.
16. Weidenfeld, Werner; Wessels, Wolfgang, 2007, Europa von A bis Z, ediția a X-a, Nomos.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Generale Privind Cooperarea Politieneasca la Nivel International (ID: 126921)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.