Consideratii Generale Asupra Criminalisticii

CUPRINS

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, oamenii s-au preocupat de studierea propriului comportament și a comportamentului celorlalți, încercând să instituie reguli, norme de conviețuire și de comportare socială, astfel încât să îmbunătățească tipul de relații existente între ei. Evident că orice regulă ori normă impusă de nevoile socio – umane prevedea sancționarea, pedepsirea acelora care nu le respectau.

De aceea prevenirea infracțiunilor (și în special a acelora care atentează la viața persoanelor), ca activitate socială de mare amploare, are o importanță deosebită, ceea ce impune necesitatea de a i se conferii un caracter organizat, eficient și permanent.

Prevenirea infracțiunilor de omor (precum și a altor fapte antisociale) presupune elaborarea pe baze științifice a unor noi și eficiente metode de muncă. Aceasta implică, în mod necesar, cunoașterea științifică a fenomenului infracțional prin studierea criminologică a faptelor (precum și a cauzelor declanșatoare ale acestora) în scopul găsirii unor căi și mijloace științifice eficiente de acționare împotriva criminalității.

Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg – proprie multor domenii ale științei – reprezintă elementul definitoriu al investigațiilor criminalistice. Prin rezonanța sa practică, acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că reprezintă problema centrală a investigațiilor criminalistice.

Raportându-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este indisolubil legat de actul de justiție. Identificarea criminalistică nu trebuie înțeleasă ca reducându-se numai la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componenta sa tehnică, confuzie făcută chiar și de practicieni ai dreptului.

Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de pildă, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Toate acestea au ca finalitate determinarea a ceea ce denumim sintetic fapte și împrejurări ale unei cauze penale.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și sesizării proprietăților, a trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identității sau neidentității lor.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identic numai cu sine însuși.

Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor. Precizăm că prin identic trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, raportat la o persoană sau un obiect (sau chiar un fenomen), inclusiv la obiecte de gândire.

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CRIMINALISTICII

1.1. Noțiunea și obiectul criminalisticii

Noțiunea

Impunerea unei caracteristici moderne asupra activității cu caracter judiciar a constituit preocuparea a numeroși juriști de seamă, profund convinși de rolul important al științei în vederea descoperirii faptelor penale. Ei au înțeles că, pentru soluționarea cauzelor penale, o simplă aplicare a regulilor juridice nu este de ajuns.

Denumirea de criminalistică a fost folosită prima dată de un cunoscut judecător de instrucție și profesor de drept penal, Hans Gross, de origine austriacă; acesta a folosit termenul de criminalistică în lucrarea Handbuch für Untersuchungrichter din anul 1893. Odată cu dezvoltarea societății și a evoluției tehnice, noțiunea de criminalistică a dobândit o sferă tot mai largă.

Magistratul austriac nu a acționat însă pe un teritoriu necunoscut, căci el fusese anterior pregătit de un cunoscut specialist francez – Alphonse Bertillon, șef al Serviciului de identitate judiciar din Paris, la sfârșitul secolului trecut. Ulterior lui Hans Gross, alți juriști reputați precum A. Niceforo, A. Reiss, E. Goddefroy care au publicat lucrări proprii noii științe – criminalistica- denumită pe atunci poliție tehnică și științifică.

Apariția noii științe a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile cunoașterii umane, îndeosebi de revoluția tehnico-științifică, aflată la primii săi pași la sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul secolului XX. Firește, această necesitate obiectivă s-a impus și într-un moment în care mijloacele de luptă ale justiției penale împotriva criminalității deveniseră insuficiente față de creșterea numărului infractorilor, mereu mai versați, ei înșiși folosind metode și tehnici perfecționate de apărare.

Încercarea de a se da o definiție cât mai exactă și mai cuprinzătoare criminalisticii a preocupat cercetătorii din diferite ramuri ale științei. Întemeietorul ei, Hans Gross, a numit-o „o știință a stărilor de fapt din procesul penal”.

Criminalistica poate fi definită fiind știința care elaborează și folosește mijloacele tehnice, metodele și procedeele tactice necesare descoperirii și cercetării infracțiunilor și a persoanelor care le-au săvârșit, precum și a prevenirii faptelor antisociale.

O altă definiție asupra criminalisticii o oferă Emilian Stancu: "Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale."

Obiectul

Evidențierea punctelor cheie menite să definească obiectul propriu disciplinei criminalistice prezintă o importanță majoră din cel puțin două puncte de vedere: în primul rând este vorba despre aportul său particular în aflarea adevărului, iar în al doilea rând – evidențiază unitatea și autonomia sa, în anumite limite însă, în comparație cu celelalte științe juridice sau nejuridice aflate sub aripa justiției: psihologia judiciară, medicina legală, fizica, chimia etc.

Ca știință autonomă, de sine stătătoare, criminalistica are un obiect propriu de studiu și metode specifice de cercetare. O examinare cuprinzătoare a definiției ne permite să cunoaștem obiectul și direcțiile de acțiune ale acestei științe. Criminalistica elaborează metodele de cercetare a urmelor infracțiunii: urmele de mâini, urmele lăsate în diferitele mijloace de transport, urmele instrumentelor folosite în spargeri, urmele împușcăturii etc., cu scopul de a identifica obiectele care au lăsat indicii grăitoare și persoanele care le-au folosit

De asemenea, criminalistica elaborează metodele tactice și procedeele de ascultare a persoanelor implicate în săvârșirea faptelor penale. Pentru continua perfecționare a mijloacelor și metodelor pe care le elaborează, criminalistica studiază și generalizează experiența vastă a organelor de urmărire penală.

O altă direcție în care acționează criminalistica este prevenirea infracțiunilor. Această activitate este efectuată în mod organizat, pe baza unor metode și mijloace specifice unor grupe de infracțiuni (furt, omor, accidente de circulație) și unor categorii de persoane (recidiviști, traficanți de droguri, armament și muniții, falsificatori de monede, minori etc.)

1.2. Metodele folosite în cadrul criminalisticii

Datorită obiectului propriu de cercetare, criminalisticii îi sunt caracteristice anumite metode de cunoaștere, unele dintre ele definitorii pentru știința respectivă, altele comune mai multor științe dar aplicate specific obiectului său.

Din perspectivă epistemologică, o adâncire a analizei metodologei criminalistice ar avea, fără îndoială, o rezonanță imediată asupra lărgirii bazei teoretice a științei în discuție.

Criminalistica folosește atât metode specifice, cât și metode ale altor științe. Din prima categorie fac parte: descoperirea, fixarea și interpretarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, analiza comparativă, realizarea de experimente, identificarea persoanelor dar și a corpurilor în funcție de semnalmentele exterioare sau după resturile de natură osoasă, cercetarea falsului din documente, etc. Metodele preluate din cadrul altor științe, prelucrate și adaptate scopului propus, au în vedere: spectroscopia, cromatografia, holografia, anatomia comparată, etc.

Metodologia criminalistică studiază mijloacele tehnice și metodele tactice folosite la cercetarea unor grupe de infracțiuni ce prezintă un grad înalt de pericol social, sau care necesită o anume specializare a organelor judiciare. Între acestea, pot fi menționate infracțiunile împotriva persoanei, sustragerile din avutul public și particular, accidentele de circulație, darea și luarea de mită, traficul de stupefiante etc.

Criminalistica și criminologia contribuie, prin mijloace si metode proprii, la prevenirea infracțiunilor. Metodele și mijloacele tehnice utilizate de specialiștii în criminalistică sunt aplicate în cel mai scurt timp de la săvârșirea faptelor cu caracter penal, sau cât mai aproape de data constatării lor, în timp ce criminologia cercetează aceleași fapte, după ce s-a dovedit existența lor cu ajutorul probelor oferite de criminaliști, pentru a identifica factorii determinanți și condițiile favorizante.

Între criminalistică și medicina legală există o legătură atât de strânsa, încât unele fapte, cum sunt cele săvârșite împotriva vieții sau integrității corporale și a sănătății, nu pot fi cercetate fără contribuția medicului legist. Mai mult decât atât, geneza criminalisticii este revendicată de medicii legiști care studiază același fenomen, infracționalitatea, dar din alte unghiuri. De asemenea, cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmente se realizează tot cu ajutorul și îndrumarea specialiștilor din domeniul medicinei legale.

Evoluția criminalisticii în România se face remarcată în cadrul secolului al XIX-lea, când au loc tot mai multe preocupări efective ale unor oameni de știință în sensul întocmirii și introducerii de noțiuni criminalistice în cadrul procesului judiciar, care s-au dovedit remarcabile prin originalitatea și acuitatea lor.

Un element de noutate îl aduce anul 1879, când, în țara noastră, începe să fie practicată fotografia judiciară. Primul serviciu de identificare judiciară este înființat în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate nu au fost remarcabile din pricina folosirii unui sistem relativ dificil de identificare, constituit dintr-o fișă antropometrică, care includea și amprentele primelor patru degete de la mâna dreaptă, fotografia din față și profil a infractorului. În vederea perfecționării procesului de identificare s-a făcut apel la dactiloscopie astfel că, prof.dr. Mina Minovici, în urma cercetărilor întreprinse, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor în urma analizei mâinilor, în anul 1909.

Între cele două științe există o legătură specială, datorată contribuției avute de medicii legiști la dezvoltarea criminalisticii, între care frații Nicolae, Ștefan și Mina Minovici, întemeietorii medicinei legale românești, au avut un rol deosebit.

Criminalistica – în special tactica criminalistică – are strânse legături cu psihologia judiciară. La ascultarea persoanelor participante la procesul penal (infractor, martor, persoană vătămată) sunt necesare cunoștințe temeinice de psihologie generală și psihologie judiciară. Polițistul, procurorul, judecătorul, avocatul etc. trebuie să cunoască factorii care pot influența comportamentul celor aflați în situații limită și să știe ce metode tactice pot fi folosite pentru

aflarea adevărului, în funcție de structura psihică a fiecărei persoane.

Disciplina criminalisticii preia și adaptează specificului sau rezultatele cercetărilor din fizică, în domenii cum sunt: fotografia judiciară, folosirea laserelor, acțiunea radiațiilor atomice, etc. De asemenea, fizica pune la dispoziția criminalisticii mijloace moderne de la cele mai simple, lupe, microscoape, detectoare, spectrografe, dispozitive de raze ultraviolete și infraroșii, și continuând cu instalații de raze „X”, gamma și beta, fotocolorimetria etc.

În cadrul cercetării criminalistice, unele categorii de urme nu ar putea fi identificate fără folosirea metodelor de analiză chimică a diverselor produse și substanțe. Așadar, chimia oferă mijloacele necesare pentru relevarea și cercetarea urmelor, dar și anumite informații referitoare la stupefiante, substanțe toxice, falsuri alimentare și alte asemenea.

În sfârșit, criminalistica folosește tehnici de cercetare din domeniul biologiei pentru examinarea urmelor de natură organică: sânge, urina, sperma, saliva, sputa, fire de păr ori urme de natura vegetală.

1.3. Principiile investigației criminalistice

1.3.1 Noțiunea și sistemul principiilor criminalisticii

Orice sistem de drept se bazează pe reguli fundamentale, determinante pentru orientarea conținutului normelor juridice și pentru activitatea întregului aparat judiciar. Subordonându-se în principal scopului procesului penal, criminalistica are la bază principiile care guvernează modul în care este organizat sistemul judiciar și activitatea desfășurate în timpul procesului penal.

Principiile fundamentale ale criminalisticii , unele identice sau asemănătoare cu cele ale Dreptului procesual penal, au la bază aceeași concepție definitorie pentru modul de realizare a justiției în cauzele penale. După cum noțiunea de principiu fundamental a procesului penal poate poate fi reținută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activități procesuale, la fel noțiunea de principiu fundamental al Criminalisticii trebuie interpretată în accepțiunea de regulă aplicabilă tuturor domeniilor ei.

1.3.2. Principiile fundamentale ale criminalisticii

a) Principiul legalității

Faptul că principiul legalității se situează pe primul loc în cadrul principiilor fundamentale semnifică faptul că totalitatea activităților de cercetare criminalistică se desfășoară cu respectarea strictă a prevederilor legale în acest sens.

În condițiile existenței unui stat de drept, orice încălcare a legii, orice abatere de la normele de executare a unei activități sau act de cercetare criminalistică, poate atrage numeroase sancțiuni, fie cu caracter administrativ, caracter procesual, ajungându-se până la anularea actului considerat ilegal sau încetarea activității respective.

b) Principiul aflării adevărului

Acest principiu are o semnificație cu totul deosebită, pornind de la faptul că, pentru înfăptuirea justiției penale, este imperios necesară aflarea adevărului. Articolul 3 al Codului de procedură penală prevede că:" În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului."

c) Prezumția de nevinovăție

Conform acestui principiu orie persoană este prezumată a fi nevinovată, organelor judiciare revenindu-le sarcina de administrare a probelor în vederea dovedirii vinovăției. Prezumția de vinovăție se aplică pe parcursul întregului proces penal, fără nici un fel de discriminare privind etnia, rasa, sexul etc.

Ca argument al importanței Criminalisticii în garantarea prezumției de nevinovăție poate fi invocată inclusiv posibilitatea, creată prin utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluții de condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare a adevărului.

d) Principiul existenței urmelor oricărui fapt penal

Toate faptele ilicite ale omului se soldează cu modificări sau transformări care reprezintă de fapt urme ale infracțiunii. Reflectarea materială a rezultatului unui act infracțional reprezintă o premisă de bază ale cercetării criminalistice, tot mai mulți specialiști fiind de acord că nu există infracțiune fără urme.

În primul rând, prin urmă a infracțiunii, trebuie să se înțeleagă orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Între fapta autorului și modificarea intervenită este necesar să existe un raport cauzal caracterizat prin aceleași criterii ca raportul cauzal prezent în structura laturii obiective a infracțiunii. Astfel se poate explica de ce urma se poate interpreta nu numai ca o modificare materială, realizată în exclusivitate de autorul faptei, ci și ca o modificare materială determinată de victima unei agresiuni, dar ca o consecință a infracțiunii, cum sunt mușcăturile, zgârieturile, petele de sânge aflate pe corpul sau îmbrăcămintea agresorului.

În al doilea rând, noțiunea de urmă trebuie privită într-un sens foarte larg, întrucât prin urmă nu se înțelege numai urma formată prin contactul direct a două corpuri (urme de mâini, de picioare, de dinți, de buze, de pneuri, ale instrumentelor de spargere etc) ci și urme de resturi materiale, urme biologice, reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme diverse etc. Însăși consumarea infracțiunii sau modul de operare al infractorului pot să fie incluse în categoria generală a urmelor.

e) Principiul identității

Identificarea este definită ca o activitate prin care este stabilită identitatea persoanelor sau obiectelor în baza trăsăturilor particulare dinainte stabilite. Această activitate presupune un proces de căutare și valorificare științifică a probelor necesare pentru a descoperi infractorul și a soluționa cauza penală.

Particularizat la necesitățile justiției, principiul identității capătă, prin intermediul criminalisticii, anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecților infracțiunii, fie activi, fie pasivi, ca și prin stabilirea exactă a tuturor faptelor și împrejurărilor în care a fost săvârșită o anumită faptă penală.

f) Principiul operativității în efectuarea investigației penale

Acest principiu este caracteristic pentru întreaga activitate a rezolvării cauzelor penale, prin intermediul lui constatându-se în timp util faptele prevăzute de legea penală, precum și identificarea persoanelor ce le-au săvârșit.

Pe bună dreptate, în literatura juridică de specialitate, s-a subliniat că rapiditatea are consecințe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că odată cu trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor de pe obiect, dispar oamenii și obiectele. Din sistematizarea unei bogate experiențe practice se desprinde cu claritate ideea că șansele de descoperire a infractorului scad pe măsura scurgerii timpului, aspect de natură să susțină afirmația că timpul lucrează în favoarea infractorului.

Urgența se impune și în cazul efectuării unor constatări tehnico-științifice sau a unor expertize care au ca scop identificarea unor obiecte ale căror caracteristici exterioare se pot modifica odată cu apariția uzurii sau degradării în timp.

CAPITOLUL II: IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

2.1. Considerații de ordin terminologic

Criminalistica operează cu termeni întâlniți în diverse ramuri ale științelor naturii, tehnicii ori științelor sociale, dar le adaptează la propriul obiect supus cercetării. La fel se întâmplă cu lucrurile și noțiunile de identitate și de identificare. Identificarea în criminalistică semnifică cercetarea obiectelor, ființelor sau fenomenelor concrete, cu scopul de stabili identitatea acestora, în măsura în care sunt utile și au legătură cu actul justițiar.

Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe haine și pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei imperceptibile, dar caracteristice, pentru prezența sau acțiunea sa.

Noțiunea de „identificare criminalistică” nu poate fi definită fără înțelegerea unor termeni utilizați atât în teoria, cât și în practica de specialitate. În acest sens, termenul „identic” este folosit fie cu înțelesul de „ceea ce este unic”, fie cu înțelesul de „aceeași”, adică o persoană „este identică cu ea însăși”, neavând relevanță schimbările ce pot apărea pe parcursul existenței sale. Alteori, termenul „identic” este utilizat în sensul că două – ori mai multe – obiecte de gândire, aflate în stare numerică distinctă, sunt considerate ca având aceleași proprietăți sau cantități.

Identificarea poate fi definită ca fiind activitatea prin care se caută stabilirea însușirilor comune ale obiectelor, ființelor sau fenomenelor, precum și a însușirilor care le deosebesc unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, în vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte, cu care au anumite asemănări.

Identitatea însumează acele caracteristici sau proprietăți ale obiectului, fenomenului sau ființei care îl fac sa fie el însuși, distinct de restul. Între identificare și identitate există un raport interdependent, deoarece scopul identificării îl reprezintă stabilirea identității.

Referitor la definirea noțiunii de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infracțiunii sunt considerate ,,totalitatea1 elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau ,,cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului”.

Într-o altă opinie, urma este interpretată, într-un sens larg, ca ,,Schitibare, ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”; și tot același autor interpretează urma, într-un sens restrâns, ca ,,o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.

„Legea identității este fundamentală, dar ea nu se fundamentează cu adevărat dacă nu este dublată concomitent cu legea identității concrete” spunea, pe bună dreptate, Constantin Noica. Din acest considerent, ideea exprimată de reputatul profesor Emilian Stancu, potrivit căreia „…stabilirea identității unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg, proprie tutore domeniilor științei, reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică” își găsește o deplină acoperire atât în plan teoretic, cât și în planul practicii în domeniu.

Această opinie, coroborată cu aprecierile după care investigarea criminalistică este o „artă”, iar criminalistica, în sens larg, arta și tehnica investigațiilor penale demonstrează elocvent rolul de element definitoriu al identificării criminalistice în procesul de investigare.

În contextul celor arătate subliniem că identificarea criminalistică nu se realizează numai prin activități de laborator. O astfel de identificare se poate realiza și prin alte activități, cum ar fi: ascultarea martorilor, ascultarea victimei infracțiunii prezentarea pentru recunoaștere etc. aceasta deoarece nici criminalistica nu poate fi redusă numai la componenta ei tehnică.

2.2. Obiectele identificării

Criminalistica operează cu termeni consacrați pentru a denumi obiectele identificării, în funcție de rolul pe care îl au în activitatea de identificare și de legătură cauzală cu fapta ilicită.

Sub acest aspect se face distincție între obiectele ce trebuie identificate și obiectele prin intermediul cărora se identifică cele dintâi, pe de o parte, și obiectele căutate și cele verificate, de cealaltă parte.

Primul criteriu de clasificare are în vedere scopul identificării.

Obiectul de identificat, denumit și obiect scop, poate fi: persoana care a comis infracțiunea, mijloacele sau instrumentele utilizate la comiterea actului ilegal sau orice alt obiect care a lăsat o urmă în timpul comiterii faptei penale.

Obiectul identificator, numit și obiect mijloc, este obiectul folosit pentru identificarea obiectului scop.

Obiectele mijloc sunt constituite de urmele lăsate la locul faptei, precum și de impresiunile obținute experimental cu obiectele presupuse a le fi creat în timpul săvârșirii faptei.

Astfel, proiectilele găsite la locul faptei și cele trase experimental în poligon sunt obiecte mijloc, iar arma corp delict este obiect scop. De asemenea, urmele de tăiere găsite la locul faptei și cele produse experimental în laborator cu toporul care se presupune că ar fi fost utilizat la înlăturarea unui obstacol din lemn sunt obiecte mijloc, iar toporul corp delict este obiect scop.

2.3. Tipurile de identificare

Pentru o înțelegere mai exactă a evoluției concepțiilor asupra acestor categorii de reflectări ale actelor infracționale, menționăm, cu titlu de exemplu, câteva dintre modurile mai importante de clasificare a urmelor infracțiunii: într-o opinie mai veche, promovată de criminaliștii francezi, clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și, în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.). De asemenea, se face distincția între urme și pete.

După contribuția pe care o are la aflarea adevărului în procesul penal, identificarea poate fi de trei feluri, enumerarea fiind făcută în raport invers proporțional cu importanța acestora: identificarea după memorie, identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale ale obiectelor sau ale ființelor și identificarea după urmele lăsate la locul faptei de obiecte, fenomene sau ființe.

a) Identificarea după memorie

Este modalitatea cu eficiența cea mai redusă pentru aflarea adevărului în procesul penal. Este folosita când nu se dispune de alte posibilități de identificare. Organele judiciare asculta relatările unor persoane care reproduc date sau împrejurări pe care și le amintesc după trecerea unei perioade mai scurte sau mai îndelungate de timp, ceea ce face ca riscul producerii unor erori sa nu fie exclus. De aceea este privită cu multe rezerve, iar datele obținute trebuie coroborate cu celelalte constatări făcute în cursul cercetărilor.

b) Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de obiecte sau ființe

Este modalitatea cea mai frecvent folosită și cea mai preferată, deoarece urmele găsite la locul faptei constituie probe obiective, care, în principiu, nu pot fi modificate ori alterate.

Din această cauză, sunt preferate rapoartele de tip tehnico-științific, rapoartele de expertiză din cele mai diferite domenii (expertiza criminalistica, medico-legală, tehnică etc.).

c) Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale ale obiectelor sau ființelor

Descrierea făcută de cei interesați trebuie privită cu multe rezerve, pentru că se pot strecura erori, pot scăpa detalii, iar uneori se fac denaturări intenționate, pentru a se obține despăgubiri mai mari decât cele care reprezintă valoarea reală. În practica organelor judiciare se înregistrează cazuri de dispariție a unor autoturisme asigurate, care, între timp, au fost vândute pentru piese de schimb, sau cazuri de vite furate, care, în realitate, au fost sacrificate și

valorificate.

Este folosită în cazul furtului, pierderii sau dispariției unor obiecte sau ființe. Descrierea emană de la persoana care reclamă pierderea, furtul sau dispariția obiectului ori ființei (oameni, animale, păsări), iar organele judiciare consemnează cât mai multe detalii utile identificării. În practica organelor judiciare se reclamă, în mod frecvent, furtul unor obiecte de valoare (haine, obiecte de artă sau de cult și, în ultimii ani, foarte multe autoturisme), animale de tracțiune (boi, cai), oi, păsări de rasă sau de ornament etc.

2.4. Etapele identificării

Identificarea este o activitate deosebit de complexă care are drept scop stabilirea identității unui obiect sau a unei persoane. Procesul este constituit din mai multe etape, pornindu-se de la general și alungându-se la particular; se poate vorbi așadar despre un proces inductiv în care se stabilesc: tipul, grupa și subgrupa.

2.4.1. Stabilirea tipului

În cadrul acestei prime etape se încearcă stabilirea trăsăturilor de ordin general ale obiectului sau ființei avute în vedere. Spre exemplu, la urmele mijloacelor de transport lăsate de vehiculul care a părăsit locul faptei, trebuie identificat dacă urma pneului aparține unui autovehicul sau a unui autovehicul cu tracțiune animală, care folosește pneuri uzate de la un autovehicul.

De asemenea, urma de împușcătură găsită pe cadavru poate fi provocată de un glonț de pistol de calibru mic sau de o singură alice a unei arme de vânătoare, ori chiar un glonț, când o armă de vânătoare folosește o astfel de muniție.

Un caz asemănător este cel al persoanei care este autorul unui accident de circulație și a părăsit locul faptei, când în cadrul primelor cercetări se identifică dacă persoana este de sex feminin sau masculin.

2.4.2. Stabilirea grupei

În a doua etapă se determină caracteristici suplimentare ale obiectelor sau ființelor, altele decât cele stabilite în etapa anterioară. Preluând exemplul de mai sus, se poate determina că, în prima situație, urma a fost creată de un autoturism, iar în cea de-a doua, de o armă militară; a treia situație identifică un bărbat îmbrăcat în uniformă.

2.4.3. Stabilirea subgrupei

În cadrul stabilirii subgrupei se obțin noi probe, cu ajutorul cărora, s-a stabilit în primul caz că era vorba de un autoturism Dacia, în cazul următor este vorba despre un pistol militar tip Parabellum iar în ultimul caz persoana în uniformă de sex masculin era un poștaș.

2.5. Metodologia identificării

Tehnicianul sau expertul criminalist poate folosi mijloace și metode diferite după natura obiectelor cercetate și a dotării tehnice de care dispune. Studiul obiectelor supuse identificării parcurge două etape, și anume: examinarea separată și examinarea comparată.

2.5.1. Examinarea separată

În aceasta etapă sunt examinate separat fiecare dintre obiectele purtătoare de urme, precum și urmele ridicate de la locul faptei, pe de o parte, și urmele produse experimental în laborator, pe de altă parte. Se are în vedere împrejurarea că aceeași persoană poate să scrie cu totul diferit, în funcție de starea psihică în care se află, de materialul suport sau de poziția în care stă în timpul scrierii.

De aceea, nu poate exista nicio asemănare între declarația dată de șoferul care a condus autovehiculul după ce a consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice și declarația scrisă în cursul cercetărilor, când nu se mai află în aceeași stare. De asemenea, semnătura dată de același șofer pe formularele organelor de urmărire penală nu se mai aseamănă cu semnătura făcută în spațiul foarte restrâns pe o foaie de restituire CEC.

2.5.2. Examinarea comparativă

În practica tehnicienilor și a experților criminaliști sunt cunoscute trei procedee de lucru: procedeul confruntării, procedeul juxtapunerii și procedeul suprapunerii.

Procedeul confruntării

Este foarte răspândit și eficient. Confruntarea între urmele sau obiectele găsite la fața locului și urmele produse experimental sau a înscrisului incriminat și a înscrisului de comparație poate fi făcută și prin examinarea cu ochiul liber. În laboratoarele de criminalistică se măresc fotografiile celor două categorii de urme și se compară la microscop. În prezent, laboratoarele de expertiză sunt dotate cu microscoape comparatoare de mare precizie, iar imaginea obiectelor

sau a urmelor comparate ce apare pe un ecran poate fi mărită, micșorată, examinată în întregime sau pe porțiuni etc.

Procedeul juxtapunerii

Este utilizat în cazul cercetării urmelor instrumentelor folosite în spargeri, al urmelor de pe glonț etc. Fotografia obiectului incriminat (bănuit) și fotografia urmei reproduse experimental se așază „cap la cap”; se poate constata, astfel, o continuitate perfectă a liniilor (striațiilor) din cele două fotografii.

Procedeul suprapunerii

Este simplu, deci ușor de practicat și eficient, si consta în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte peste imaginea celuilalt obiect.

2.6. Formularea concluziilor

La încheierea activității de identificare, expertul poate formula concluzii categorice, probabile și de imposibilitate.

Concluziile categorice pot fi de două tipuri – cert pozitive ori cert negative.

Concluziile cert pozitive sunt concluziile care rezultă atunci când expertul constată că:

„urma degetului găsită la locul săvârșirii faptei a fost lăsată de degetul arătător de la

mâna dreapta al lui XY”.

Sunt concluzii cert negative atunci când se folosește următoarea formulare:

„glonțul extras din corpul victimei nu a fost tras cu arma având seria Z.R.,

1458, prezentată pentru expertiză”.

Concluzii de probabilitate

Se formulează în cazul în care obiectele sau urmele prezentate pentru examinare nu prezintă suficiente caracteristici pentru identificare. Concluziile de probabilitate nu exclud existența unei anumite împrejurări, dar nici nu o pot confirma pe deplin. Astfel de concluzii sunt întâlnite în rapoartele de expertiză traseologică, privitoare la identificarea toporului, cleștelui cu care s-a acționat asupra unui obstacol sau sistem de închidere; spre exemplu, „Urma

găsită la locul faptei a fost produsă, probabil, cu toporul prezentat pentru examinare, dar putea fi produsă și cu un alt topor, având aceleași caracteristici”.

Concluzii de imposibilitate

Sunt formulate asemenea concluzii în cazul insuficienței notelor caracteristice care le individualizează sau a lipsei de mijloace ori de metode adecvate pentru a fi cercetate. Astfel, o semnătură formată din câteva linii frânte nu poate oferi elemente particulare, pentru că ar putea fi realizată de orice persoană.

Asemenea concluzii se dovedesc totuși utile, pentru că obligă organele de urmărire

penală să emită alte versiuni de cercetare.

CAPITOLUL III: INVESTIGAREA PRINCIPALELOR URME BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ

3.1. Noțiunea de urmă criminalistică

Noțiunea de urmă are multiple semnificații, care depășesc cu mult domeniul criminalisticii. Noțiunea de urmă se poate întâlni în domeniul arheologiei, în accepția de dovezi ale existenței unor civilizații dispărute, după cum se poate întâlni și în accepția de existență a unor urme de viată pe alte planete.

Dacă se restrânge înțelesul noțiunii de urmă către domeniul criminalisticii, se constată că aceasta cuprinde o sferă mult mai largă decât aceea de urmă rezultată în cadrul săvârșirii unei infracțiuni. Într-un sens restrâns, urmele infracțiunii sunt urmele produse de om în timpul săvârșirii unor fapte prevăzute și sancționate de legea penală.

În domeniul criminalisticii, noțiunea de urmă are un sens mai larg și unul mai restrâns. În sens larg, urmele constituie rezultatul modificărilor intervenite în mediul înconjurător în urma acțiunii sau intervenției omului, iar în sens restrâns, urmele sunt doar acele modificări produse în mediul înconjurător, în timpul săvârșirii unor fapte cu caracter penal.

Trebuie reținut faptul că aceste modificări trebuie analizate atât pe obiectele asupra cărora a fost exercitată acțiunea omului, cât și pe corpul sau îmbrăcămintea persoanelor ce au fost implicate într-un mod sau altul în săvârșirea unor fapte penale. De altfel, este cunoscut faptul că, între acțiunea omului și modificările produse în mediul înconjurător, este necesar să existe o legătură directă de cauzalitate.

Din cele de mai sus rezultă că, în criminalistică, noțiunea de urmă cuprinde toate modificările care au loc în lumea materială prin acțiunea omului și care prezintă interes pentru stabilirea existenței unei fapte prevăzute de legea penală, a mijloacelor folosite la săvârșirea ei, a împrejurărilor în care s-a produs, precum și pentru identificarea făptuitorului.

3.2. Clasificarea urmelor

Diversitatea modificărilor care au loc în lumea materiala, ca rezultat al intervenției omului, face ca si urmele sa capete forme si aspecte din cele mai diferite, iar clasificarea lor sa devina foarte anevoioasa. De aceea, din motive de ordin didactic, clasificarea urmelor se face după multiple criterii.

1. După modalitatea de formare

Potrivit acestui criteriu, urmele se împart în trei categorii, si anume:

urmele de reproducere;

urmele formate din obiecte sau felurite substanțe;

urmele produse prin incendii sau explozii.

În privința categoriei urmelor de reproducere, acestea se formează prin venirea în contact nemijlocit a două obiecte: primul, purtând denumirea de obiect creator de urmă, lasă pe suprafață ori substanță celui de-al doilea, care poartă denumirea de obiect primitor de urmă, un procent din caracteristicile sale de contact.

La rândul lor, urmele de reproducere se clasifica si se subclasifică după

anumite criterii, si anume:

modul de acțiune a unui obiect asupra celuilalt: în urme statice si urme

dinamice;

natura obiectului primitor: urme de adâncime și urme de suprafață;

natura obiectului creator.

2. După modalitatea în care un obiect acționează asupra altuia, urmele de reproducere se pot clasifica în: urme statice și urme cu caracter dinamic.

Urmele statice se formează în urma unui singur contact între obiectul creator de urmă și obiectul primitor de urmă. Astfel, la contactul degetului cu o suprafață plana lucioasă, se imprimă detaliile desenului papilar.

De asemenea, la trecerea unui autovehicul suprafața de asfalt curat al șoselei rămân imprimate urmele desenului ce aparțin pneurilor.

Urmele dinamice rezultă din alunecarea obiectului creator pe suprafața obiectului primitor. Așa se formează urmele lăsate de pneurile unui autovehicul pe asfalt în timpul frânării bruște, sau urmele instrumentelor de spargere, în timpul forțării sistemului de închidere a unei uși.

În funcție de consistența sau gradul de rigiditate a obiectului primitor, urmele de reproducere se împart în: urme de adâncime și urme de suprafață.

Urmele de adâncime se formează atunci când obiectul care primește urmele deține un procentaj ridicat de plasticitate mai mare decât obiectul creator de urme. Astfel se formează urmele pneurilor când autovehiculul circula pe un drum desfundat, sau când o persoana calca pe nisipul umed de pe plajă ori pe asfaltul încins al trotuarului puternic încălzit de razele solare.

Urmele de suprafață se formează atunci când obiectul creator de urme și cel primitor de urme au un grad de plasticitate aproape asemănător, iar obiectul creator de urme își imprimă conturul și detaliile pe suprafața obiectului primitor. Aceste urme se împart, la rândul lor, în urme de stratificare și urme de destratificare.

Urmele de stratificare se formează prin dezlipirea de pe suprafața obiectului creator și depunerea pe suprafața obiectului primitor a unui strat subțire de substanță. Acest lucru se atunci când praful, vopseaua și alte substanțe asemănătoare se detașează de pe suprafața degetului care atinge suprafața curată, lucioasă a unui geam, a unei oglinzi sau a unei mese netede. În același mod se imprimă urmele pneurilor pline de praf sau de noroi, care ating suprafața asfaltului curat de pe șosea.

Urmele de destratificare se formează atunci când se desprinde un strat superficial de substanță de pe suprafața obiectului primitor de urme și depunerea acesteia pe suprafața obiectului creator de urme. În acest mod se formează urmele de deget când degetul curat atinge suprafața prăfuită a unei mese, ori când pneurile umede ale autovehiculului circulă pe asfaltul acoperit de praf.

3. După natura obiectului creator

Conform acestui criteriu, se pot identifica atâtea urme câte obiecte există în lumea materială. În criminalistică sunt studiate însă doar urmele care prezintă interes pentru aflarea adevărului în procesul penal: urmele de mâini, urmele de picioare, urmele de dinți etc.

Tot după modul de formare, urmele pot fi clasificate în două categorii: urme locale și urme de contur.

4. După caracteristica factorilor care participă în cadrul procesului de formare a urmelor

În procesul de formare a urmelor sunt implicate două grupe de factori: factorii ce creează urme și factorii care primesc urmele create. În cazul ambelor gupe de factori sunt cuprinse urmele create de om, de animale, de vegetație, de diverse obiecte sau fenomene.

Omul poate să creeze urme cu mâinile, picioarele, față ori alte părți ale corpului care vin în contact cu locul unde s-a produs infracțiunea, după cum obiectele de la locul săvârșirii faptei pot lăsa urme pe corpul omului. În aceasta categorie se includ și produsele biologice de natură umana: sânge, urina, secreții glandulare.

Chiar și animalele pot crea urme cu diferite părți ale corpului: gheare, copite, coarne etc. De asemenea, prezintă interes în criminalistică firele de par, produsele biologice, precum și mirosul caracteristic al animalelor, pentru că pot fi utile la identificarea acestora.

Plantele pot să lase urme sub forma zgârieturilor, urticariilor etc., care oferă indicii cu privire la locurile pe unde au trecut persoanele implicate într-un conflict: vegetație specifică zonei mlăștinoase, zonei montane sau de câmpie etc.

3.3. Investigarea urmelor de sânge

În categoria urmelor biologice se află majoritatea urmelor de material biologic uman, în special urmele de sânge, produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Din categoria secrețiilor fac parte: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile sunt: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul etc. Din categoria de țesuturi moi fac parte: piele, țesut muscular, sânge, masă cerebrală. Țesuturile dure sunt oasele și unghiile; tot în această ultimă categorie se află firele de păr și urmele de miros.

Față de bogata practică judiciară existentă în materie și, așa cum se învederează în literatura de specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte țesuturi moi, diverse secreții și excreții), în multe cazuri ele fiind asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.

În funcție de frecvența cu care sunt întâlnite în cazul comiterii infracțiunilor de violență, în accidente rutiere, de muncă, în explozii, dar și în funcție de calitatea elementelor științifice de individualizare și circumstanțiere, se poate concluziona că cele mai importante sunt urmele de sânge, salivă, spermă și urmele de păr.

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza completă.

Juriștii și-au însușit noțiunile de ordin general cu privire la urmele biologice, concluzionând că problematica cercetărilor în acest domeniu are la bază două premise majore:

modalitatea în care organul judiciar identifică și ridică de la fața locului urmele biologice; această activitate depinde nu doar de succesul expertizei criminalistice, dar și de clarificarea unor probleme esențiale referitoare la săvârșirea actului infracțional, în special la persoanele implicate în săvârșirea lui, în calitate de autor, instigator, victimă etc.

pregătirea materialelor pentru efectuarea expertizei, formularea corespunzătoare a întrebărilor ce vor fi adresate specialistului, precum și interpretarea concluziilor, admiterea sau respingerea argumentelor – care se poate realiza numai de către un magistrat experimentat, fiind o dovadă a probității profesionale.

Urmele de sânge pot fi întâlnite la fața locului în majoritatea cazurilor de cercetare a faptelor penale: furturi, distrugeri, etc., dar mai ales în cazul faptelor de violență, care privesc viața sau integritatea corporală: ucideri intenționate sau din culpă, violuri, tâlharii, etc.

După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementele celulare, formate din globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.

În câmpul infracțional, urmele de sânge se prezintă sub forma picăturilor, stropilor, dârelor, bălților, fiind de fapt consecința unor acțiuni violente asupra corpului uman, cauzând astfel leziuni sanguine. Se poate vorbi de acțiune violentă nu numai în cazurile ce implică o violență deosebită, ci și atunci când este vorba despre simpla spargere a unui geam – fiind vorba de o acțiune mecanică și un rezultat violent.

În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, spre exemplu cazul suporturilor confecționate din material textil, ori pot rămâne la suprafață, formând un fel de strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor care se formează pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, caroserii de mașini, etc.

În privința culorii urmelor de sânge, ea depinde în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului precum și factorii de acțiune: temperatura, lumina, agenții fizici sau chimici.

Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciu dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la un brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție. A acțiunii factorilor menționați, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.

Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată de acțiunile persoanei, care încearcă îndepărtarea petei prin răzuire, spălare sau distrugerea suportului care conține urma. Astfel de acțiuni sunt: arderea batistei sau prosopului, decuparea unei porțiuni din materialul îmbibat cu sânge etc. De multe ori aceste acțiuni nu au rezultatul scontat, fie din cauză că materialul este unul absorbant, fie datorită faptului că sângele este sub formă de stropi.

Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate de o importanță deosebită. Dificultatea activității de identificare nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi spre exemplu o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit transformări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu cea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.

Identificarea urmelor de sânge se realizează în funcție de caracteristicile locului sau suportului supus cercetării, fiind orientată în mai multe direcții:

Îmbrăcămintea sau corpul persoanelor implicate în infracțiune; este necesară o cercetare minuțioasă cu privire la autor, deoarece acesta încearcă de obicei să înlăture petele de sânge; petele de sânge rămân de obicei îm profunzimea țesăturii;

Porțiunea de teren și obiectele ce se află la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt spre exemplu covoarele, dușumeaua, obiectele de mobilier, zidurile, ușile, vegetația sau solul.

Sângеlе еstе un fluid dе culoɑrе roșiе, ɑvând un rol imрortɑnt, în рrocеsul dе ɑutoɑрărɑrе ɑ corрului și în coordonɑrеɑ funcțiilor vitɑlе. Dɑtorită funcțiilor ре cɑrе lе îndерlinеștе, în comрozițiɑ sângеlui sе găsеsc еlеmеntе реrmɑnеntе (рroрrii) și еlеmеntе vеhiculɑtе (trɑnziționɑlе). Εlеmеntеlе реrmɑnеntе sunt comрusе din еlеmеntе cеlulɑrе (еritrocitеlе sɑu globulеlе roșii, lеucocitеlе sɑu globulеlе ɑlbе, grɑnulocitеlе, limfocitеlе, monocitеlе, рlɑsmocitеlе și trombocitеlе sɑu рlăcuțеlе sɑnguinе și рlɑsmɑ sɑnguină formɑtă din рrotеinе рlɑsmɑticе (64-80 g рrotеinе lɑ litru), clorură dе sodiu și ɑрă.

Sângеlе sе găsеștе în mișcɑrе реrmɑnеntă în cɑdrul sistеmului vɑsculɑr și în sрɑțiilе tisulɑrе (рɑrtеɑ lichidă), fiind рomрɑt dе cord. Sângеlе рoɑtе fi sângе vеnos și sângе ɑrtеriɑl, duрă cum рornеștе sɑu vinе dinsрrе рlămâni.

În criminɑlistică, рrеzintă imрortɑnță gruреlе sɑnguinе, ɑvându-sе în vеdеrе sistеmul ΑВO, dеscoреrit în 1900 dе Κ. Lɑndstеinеr. În cɑzul sângеlui umɑn sunt рrеzеntе ɑntigеnеlе din sistеmеlе dе gruре ΑВO. Dе mеnționɑt еstе fɑрtul că ɑlături dе fɑctorii dе gruре ΑВO, în fiеcɑrе cɑz еstе рrеzеntă și ɑntigеnɑ H, cɑrе difеrеnțiɑză sângеlе umɑn dе cеl ɑnimɑl. Νoțiunеɑ dе "gruрă sɑnguină" cuрrindе totɑlitɑtеɑ sistеmеlor gruрɑtе rеzultɑtе din рolimorfismеlе structurɑlе biochimicе, indifеrеnt dɑcă еlе sunt locɑlizɑtе ре mеmbrɑnɑ cеlulеlor sɑnguinе în рrotеinеlе рlɑsmɑticе sɑu ре cеlulеlе ori limfɑ cеlulɑră din difеritеlе țеsuturi și orgɑnе.

3.4. Influеnțɑ fɑctorilor еxtеrni ɑsuрrɑ urmеlor dе sângе

Ρеntru ɑ ɑрrеciɑ că dе vеchе еstе o urmă dе sângе trеbuiе să sе еfеctuеzе o ɑnɑliză ɑsuрrɑ culorii și ɑsреctului urmеi. Cɑ rеgulă gеnеrɑlă, coɑgulɑrеɑ еstе întârziɑtă dе tеmреrɑturɑ scăzută ɑ mеdiului și în sреciɑl ɑ suрortului, dɑr și în funcțiе dе cât dе groɑsă еstе рɑtɑ. Теmреrɑturɑ scăzută și întunеricul întârziе virɑrеɑ culorii dе lɑ roșu-ɑрrins lɑ brun реntru реrioɑdе dе ɑрroximɑtiv 2-3 săрtămâni, lɑ lumină difuză virɑrеɑ ɑrе loc în 7-8 zilе, iɑr în рrеzеnțɑ luminii duрă o zi sɑu două. Sângеlе рutrеfiɑt ɑrе culoɑrе nеgricioɑsă, în timр cе реtеlе foɑrtе rеcеntе sunt lichidе, ɑvând culoɑrе roșiе-dеschisă, duрă 2-3 orе ре suрrɑfɑțɑ lor formându-sе o рoϳghiță, cɑrе ре măsură cе sе usucă dеvinе brun-nеgricioɑsă, рrеzеntând ultеrior fisuri. Duрă trеcеrеɑ unui ɑnumit intеrvɑl dе timр, рɑtɑ рoɑtе să dеvină рulvеrulеntă. Dɑcă реtеlе sе ɑflă ре suрorturi dе culori închisе, stɑbilirеɑ culorii dеvinе un рrocеdеu mɑi ɑnеvoios.

Influеnțɑ fɑctorilor dе mеdiu intеrn

Acеști fɑctori sе mɑnifеstă în cɑdrul рrocеsului dе рutrеfɑcțiе, dеtеrminând modificɑrеɑ culorii și ɑsреctului sângеlui.

Mobilitɑtеɑ corрului реrsoɑnеi cɑrе sângеrеɑză și ɑ suрortului

Dɑcă victimɑ stɑționеɑză, реtеlе vor ɑvеɑ un ɑsреct dе bɑltă – ре suрort orizontɑl – și dâră – ре suрort oblic. Stroрii sɑu реtеlе cu formă dе dâră indică fɑрtul că реrsoɑnɑ cɑrе sângеrеɑză sе dерlɑsеɑză într-o ɑnumită dirеcțiе, iɑr рɑrtеɑ mɑi ɑscuțită ɑ ɑcеstorɑ vor ɑrătɑ dirеcțiɑ dе dерlɑsɑrе;

Αnumitе momеntе fiziologicе în cɑrе еstе surрrinsă реrsoɑnɑ cɑrе sângеrеɑză, cum ɑr fi: mеnstruɑțiɑ, grɑviditɑtеɑ, convɑlеscеnțɑ duрă boli grɑvе, sunt tot ɑtâtеɑ momеntе în cɑrе cɑntitɑtеɑ dе sângе рiеrdută еstе mɑi mɑrе;

Rеgiunеɑ ɑnɑtomică ɑfеctɑtă. Dɑcă еstе o rеgiunе рutеrnic vɑsculɑrizɑtă, cɑntitɑtеɑ dе sângе еxtrɑvɑzɑtă vɑ fi mɑi mɑrе;

Măsurilе întrерrinsе реntru ɑ oрri hеmorɑgiɑ sɑu ɑ-i diminuɑ intеnsitɑtеɑ;

Măsurilе întrерrinsе реntru îndерărtɑrеɑ urmеlor dе sângе: sрălɑrеɑ, ɑtɑcɑrеɑ cu ɑcizi și bɑzе, frеcɑrеɑ, ɑrdеrеɑ, ɑрlicɑrеɑ unui strɑt dе vɑr sɑu voрsеɑ реstе urmă еtc. рot modificɑ еsеnțiɑl formɑ urmеlor dе sângе.

3.5 Căutɑrеɑ urmеlor dе sângеb#%l!^+a?

Dеscoреrirеɑ urmеlor sɑngvinolеntе rерrеzintă o ɑctivitɑtе dе o dеosеbită imрortɑnță. Dificultɑtеɑ dеscoреririi nu рrivеștе, însă, urmеlе еvidеntе dе sângе, cum ɑr fi sрrе еxеmрlu o bɑltă dе sângе formɑtă lângă un cɑdɑvru cе рrеzintă рlăgi tăiɑtе рrofundе, ci, în sреciɑl, ɑcеlе urmе cɑrе ɑu sufеrit modificări рrin scurgеrеɑ timрului, urmеlе ɑflɑtе în cɑntitɑtе mică, sɑu cɑrе рrеzintă o culoɑrе cе sе рoɑtе confundɑ cu ɑcееɑ ɑ suрortului. Lɑ ɑcеstеɑ sе ɑdɑugă dificultățilе dеscoреririi urmеlor cɑrе ɑu fost înlăturɑtе, în mɑrеɑ lor рɑrtе, dе cătrе ɑutor.

Lɑ căutɑrеɑ urmеlor dе sângе sе рornеștе dе lɑ studiul suрorturilor ре cɑrе sе рot formɑ. Din gеnеrɑlizɑrеɑ рrɑcticilor dе urmărirе реnɑlă ɑ rеzultɑt că, în cursul cеrcеtărilor lɑ fɑțɑ locului, urmеlе dе sângе рot fi găsitе ре corрul și ре îmbrăcămintеɑ victimеi și ɑ ɑgrеsorului, ре obiеctеlе рrеsuрusе ɑ fi fost folositе lɑ săvârșirеɑ fɑрtеi, ре drumul рɑrcurs dе victimɑ și ɑgrеsor, dɑcă рrеzintă lеziuni dеschisе, lɑ locul undе ɑ fost găsită victimɑ. Тoɑtе ɑcеstеɑ vor fi еxɑminɑtе cu dеosеbită ɑtеnțiе, știut fiind fɑрtul cɑ sе folosеsc рrocеdее difеritе реntru distrugеrеɑ lor: ștеrgеrе, sрălɑrе, trɑtɑrе cu substɑnțе chimicе sɑu ɑrdеrеɑ obiеctеlor рurtătoɑrе.

Căutɑrеɑ urmеlor dе sângе sе еfеctuеɑză рotrivit рɑrticulɑrităților locului sɑu suрortului cеrcеtɑt, dеci în funcțiе dе fiеcɑrе cɑz în рɑrtе, еɑ fiind oriеntɑtă în câtеvɑ dirеcții рrinciрɑlе, și ɑnumе:

ɑ. Îmbrăcămintеɑ și corрul реrsoɑnеlor ɑntrеnɑtе în infrɑcțiunе (victimă sɑu făрtuitor). O cеrcеtɑrе ɑtеntă sе imрunе în рrivințɑ ɑutorului, ɑcеstɑ încеrcând, dе rеgulă, să îndерărtеzе urmеlе dе sângе, în ciudɑ mɑnoреrеlor dе înlăturɑrе, într-o formă sɑu ɑltɑ, ɑ реtеlor sɑngvinolеntе, trеbuiе rеținut că еlе рot rămânе în рrofunzimеɑ țеsăturii, îmbrăcămintеi și lеnϳеriеi, lɑ cusături, în mɑnșеtе, în intеriorul buzunɑrеlor, ре rɑmɑ рɑntofului, sub unghii, în рăr, ре divеrsе obiеctе dе uz реrsonɑl еtc.

b. Ρorțiunеɑ dе tеrеn și obiеctеlе ɑflɑtе lɑ locul săvârșirii infrɑcțiunii sɑu în locul în cɑrе ɑ fost dеscoреrit cɑdɑvrul, cum sunt, dе рildă, covoɑrеlе, închеiеturilе рɑrchеtului, ɑlе dușumеlеi, divеrsеlе obiеctе dе mobiliеr, zidurilе, ușilе, fеrеstrеlе, solul, vеgеtɑțiɑ ș.ɑ.

c. Instrumеntеlе folositе în săvârșirеɑ infrɑcțiunii, cum sunt cuțitеlе, toрoɑrеlе, ɑltе tiрuri dе ɑrmе, instrumеntеlе chirurgicɑlе întrеbuințɑtе lɑ еfеctuɑrеɑ ilеgɑlă ɑ unеi intеrvеnții.

d. Instɑlɑțiilе sɑnitɑrе, vɑsеlе, ɑltе obiеctе cе ɑr fi рutut sеrvi lɑ înlăturɑrеɑ urmеlor sɑu lɑ trɑnsрortul cɑdɑvrului.

Dерistɑrеɑ реtеlor susреctе ɑ fi dе sângе sе fɑcе, dе rеgulă, cu sursе dе lumină (lɑntеrnɑ) cɑrе disрun dе filtrе dе culoɑrе (roșii sɑu vеrzi) cɑрɑbilе să scoɑtă mɑi binе în еvidеnță urmɑ. Iluminɑrеɑ suрrɑfеțеi cеrcеtɑtе sе fɑcе sub un unghi ɑscuțit. Frеcvеnt sе folosеștе lɑmрɑ dе rɑdiɑții U. V. Duрă dеscoреrirеɑ реtеlor susреctе – ɑvând în vеdеrе că o urmă dе sângе рoɑtе fi confundɑtă ușor cu ɑltе cɑtеgorii dе urmе (colorɑnți, реtе dе rugină, vin, divеrsе sucuri ɑlimеntɑrе, cеrnеɑlă еtc.) – еstе nеcеsɑră, în continuɑrе, ɑрlicɑrеɑ dе mеtodе biologicе реntru ɑ sе stɑbili dɑcă рɑtɑ еstе într-ɑdеvăr dе sângе.

Ρrimеlе rеɑcții lɑ cɑrе sе ɑреlеɑză ɑu un cɑrɑctеr oriеntɑtiv sɑu dе рrobɑbilitɑtе. Αstfеl sunt cеlе ре bɑză dе ɑрă oxigеnɑtă, ɑcеɑstɑ рroducând o еfеrvеscеnță cɑrɑctеristică еlibеrării oxigеnului din sângе, în рrеzеnt рuțin folosită. Un ɑlt rеɑctiv еstе ре bɑză dе luminɑi, cɑrе, рrin îmрrăștiеrеɑ ре urmеlе рrеsuрusе dе sângе, sub ɑcțiunеɑ rɑdiɑțiilor ultrɑviolеtе dеtеrmină o fluorescență oɑrеcum рɑrticulɑră. Αltе rеɑcții rеlɑtiv sреcificе, sunt, dе еxеmрlu, cеlе dеtеrminɑtе dе ɑcidul sulfuric, rеɑctivul Mеdingеr ре bɑză dе vеrdе lеuco-mɑlɑchit sɑu rеɑctivul Αdlеr ре bɑză dе bеnzidină.

Folosirеɑ rеɑctivilor dе oriеntɑrе sɑu dе рrobɑbilitɑtе еstе nеcеsɑr să sе fɑcă cu рrudеnță, реntru ɑ lăsɑ dеschisă рosibilitɑtеɑ еxɑminării comрlеxе ɑ urmеlor; dе cătrе, sреciɑlist, în condiții dе lɑborɑtor. Dе ɑcееɑ еstе rеcomɑndɑbil, mɑi ɑlеs în cɑzurilе dеosеbitе, să sе ɑреlеzе lɑ un sреciɑlist în biocriminɑlistică, ɑcеstɑ urmând să еfеctuеzе cеrcеtɑrеɑ oriеntɑtivă рrin рrеlеvɑrеɑ unor cɑntități mici dе sângе într-un gеɑm dе cеɑs și vеrificɑrеɑ lor ре bɑzɑ rеɑctivilor oriеntɑtivi.

Duрă dеscoреrirеɑ urmеlor sɑu реtеlor susреctе ɑ fi dе sângе, ɑrе loc рrocеsul dе fixɑrе ɑ lor рrin dеscriеrеɑ în рrocеsul-vеrbɑl, рrin fotogrɑfiеrе (fotogrɑfiɑ schiță, dе: dеtɑliu, inclusiv fotogrɑfiɑ sерɑrɑtoɑrе dе culori) реntru рunеrеɑ în еvidеnță ɑ urmеlor. Sе vɑ ɑtrɑgе b#%l!^+a?ɑtеnțiɑ ɑsuрrɑ рrеcɑuțiilor cе trеbuiе luɑtе odɑtă cu cеrcеtɑrеɑ ɑcеstor urmе lɑ fɑțɑ locului, mɑi ɑlеs în idееɑ рrеvеnirii contɑminării lor și, dе ɑici, ɑnulɑrеɑ рosibilităților dе invеstigɑrе gеnеtică.

Liрsɑ urmеlor dе sângе dе lɑ un cɑdɑvru cе рrеzintă lеziuni constituiе o ɑșɑ-numită îmрrеϳurɑrе nеgɑtivă (controvеrsɑtă), cɑrе ducе lɑ concluziɑ că fɑрtɑ nu s-ɑ săvârșit în ɑcеl loc.

Ρе îmbrăcămintе, urmеlе dе sângе vor fi еxɑminɑtе cu ɑtеnțiе dеosеbită, știind-sе fɑрtul că рot fi sрălɑtе sɑu ștеrsе cu substɑnțе chimicе. Mɑi trеbuiе căutɑtе urmе dе sângе și în dерozitul subunghiɑl ɑtât lɑ victimă, cât și lɑ реrsoɑnеlе bănuitе cɑ ɑu рɑrticiрɑt lɑ săvârșirеɑ fɑрtеi.

Obiеctеlе folositе lɑ săvârșirеɑ fɑрtеi (toрor, cuțit, рăr) рoɑrtă urmе dе sângе рrovеnit dе lɑ victimă, dɑr, lɑ fеl dе binе, рoɑtе рrovеni și dе lɑ ɑgrеsor. În încăреri, реtеlе dе sângе vor fi căutɑtе ре lеnϳеriɑ dе рɑt, ре covoɑrе, рrеcum și ре mobiliеr, реrеți sɑu tɑvɑn. Când еxistă bănuiɑlɑ că ɑu еxistɑt urmе dе sângе, dɑr ɑu fost sрălɑtе sɑu trɑtɑtе cu substɑnțе chimicе, sе vor

folosi sursе dе lumină ɑdеcvɑtе, lɑmрɑ cu rɑzе ultrɑviolеtе si rеɑctivi, cɑrе sɑ рună în еvidеnță рrеzеnțɑ sângеlui.

În câmр dеschis sɑu în рădurе, urmеlе dе sângе vor fi căutɑtе ре sol, iɑrbă, frunzе sɑu flori. Ρе trɑsеul рɑrcurs dе victimă, în cɑzul în cɑrе fɑрtеlе s-ɑu săvârșit în mɑi multе еtɑре, sе vor căutɑ urmеlе dе sângе ре cărɑrеɑ dе рɑși sɑu ре drumul рrеsuрus ɑ fi рɑrcurs dе victimɑ și ɑgrеsor.

O ɑtеnțiе dеosеbită trеbuiе ɑcordɑtă căutării urmеlor dе sângе ре ɑutovеhiculеlе рrеsuрusе ɑ fi ɑngɑϳɑtе în рroducеrеɑ unor vătămări corрorɑlе sɑu ucidеrеɑ unor реrsoɑnе, duрă cɑrе ɑu рărăsit locul fɑрtеi. Dе ɑsеmеnеɑ, ɑutovеhiculеlе рot fi folositе lɑ trɑnsрortɑrеɑ cɑdɑvrului, victimɑ ɑ unеi infrɑcțiuni dе omor.

Dе ɑcееɑ, ɑutovеhiculеlе vor fi cеrcеtɑtе ɑtât în intеrior, cât si ре suрrɑfеțеlе mɑi еxрusе contɑctului cu victimɑ si рroducеrii urmеlor. Ρе lângă еxɑminɑrеɑ cu ochiul libеr, vor fi folositе рrocеdее tеhnicе ɑdеcvɑtе, cu sursе dе lumină corеsрunzătoɑrе sɑu lămрi cu rɑzе ultrɑviolеtе.

Urmеlе dе sângе sе рot dеscoреri ре:

– Corрul și îmbrăcămintеɑ victimеi sɑu ɑ grеsorului;

– Obiеctеlе vulnеrɑbilе sɑu ре obiеctеlе din ϳurul реrsoɑnеi cɑrе sângеrеɑză;

– ре drumul străbătut dе реrsoɑnɑ cɑrе sângеrеɑză;

– lɑ locul dеscoреririi victimеi#%l!^+a?

Urmеlе dе sângе sе cɑută:

Ρе îmbrăcămintеɑ victimеi, făрtuitorului sɑu susреctului;

Ρе corрul victimеi făрtuitorului sɑu ɑl susреctului;

Lɑ locul săvârșirii fɑрtеi;

Lɑ locul găsirii victimе.

Fixɑrеɑ urmеlor dе sângе găsitе lɑ fɑțɑ locului

Ρеntru dеscriеrеɑ urmеlor în рrocеsul-vеrbɑl dе cеrcеtɑrе lɑ fɑtɑ locului și fotogrɑfiеrеɑ lor sе folosеsc рrocеdееlе cunoscutе.

În рrocеsul-vеrbɑl dе cеrcеtɑrе lɑ fɑtɑ locului trеbuiе sɑ fiе dеscrisе: locul undе ɑu fost găsitе urmеlе (suрortul), rɑрortul cе cеlеlɑltе urmе, distɑntɑ dintrе еlе, mărimеɑ, ɑsреctul și culoɑrеɑ, formɑ (bɑltɑ, dârɑ, stroрi). Dɑcă sunt ре corрul victimеi sɑu ɑl реrsoɑnеi bănuitе, sе indică rеgiunеɑ ɑnɑtomică sɑu orgɑnul ре cɑrе ɑu fost găsitе, iɑr lɑ îmbrăcămintе sе indică și рorțiunеɑ ре cɑrе sе ɑflă: gulеr, mânеcɑ, rеvеr еtc.

Fotogrɑfiеrеɑ urmеlor dе sângе sе fɑcе рrin рrocеdее obișnuitе, simрlе, însă еstе rеcomɑndɑbil fotogrɑfiɑ sерɑrɑtoɑrе dе culori sɑu fotogrɑfiɑ color, рrеcum și ɑрɑrɑturɑ vidеo sɑu color.

Ridicɑrеɑ urmеlor dе sângе

Ridicɑrеɑ urmеlor dе sângе sе vɑ fɑcе în funcțiе dе situɑțiɑ concrеtă еxistеntă lɑ locul fɑрtеi, ɑdică dɑcă еstе vorbɑ dеsрrе obiеctе trɑnsрortɑbilе sɑu nеtrɑnsрortɑbilе. Dɑcă b#%l!^+a?реtеlе sе ɑflă ре suрorturi cu volum mɑrе (mobilă, реrеți еtc) sе vor răzui sɑu rɑclɑ îmрrеună cu o рɑrtе din suрort. Dɑcă реtеlе sе ɑflă ре suрorturi cu volum rеdus (încălțămintе, îmbrăcămintе), ɑcеstеɑ sе vor ridicɑ dе lɑ fɑțɑ locului.

Dɑcă mеtodɑ răzuirii nu sе рoɑtе ɑрlicɑ ( în cɑzul mɑșinilor) реtеlе dе sângе е vor ridicɑ рrin ɑрlicɑrеɑ ɑsuрrɑ lor ɑ unor hârtii dе filtru sɑu ɑ unеi bucăți dе tifon înmuiɑtе în ɑрă, sângеlе urmând ɑ sе imрrеgnɑ în ɑcеstеɑ.

Sе folosеsc рrocеdее difеritе, duрă stɑdiul dе coɑgulɑrе ɑ sângеlui, mărimеɑ urmеi (cɑntitɑtеɑ dе sângе scursɑ) si suрortul ре cɑrе sе găsеsc urmеlе.

Dɑcɑ sângеlе nu s-ɑ coɑgulɑt sе ɑsрirɑ cu ерrubеtɑ si sе introducе în ерrubеtе sigilɑtе si еtichеtɑtе. Sângеlе coɑgulɑt sе ridicɑ cu o lɑmɑ dе cuțit si sе introducе într-o ерrubеtɑ.

Ρеntru cɑntități mici dе sângе (рicături) sе utilizеɑză hârtiɑ dе filtru, реntru sângеlе nеcoɑgulɑt; рicăturilе mɑi vеchi vor fi trɑtɑtе mɑi întâi cu ɑрɑ distilɑtɑ, реntru ɑ dеvеni solubilе. Dɑcɑ sе găsеsc ре frunzе dе ɑrbori, sе tɑiе crеngilе sɑu frunzеlе, iɑr рământul ori nisiрul sе ridică cu întrеɑgɑ рorțiunе ре cɑrе ɑu fost găsitе.

Obiеctеlе cе рot fi trɑnsрortɑtе cu ușurință, рurtătoɑrе dе urmе, sе vor ridicɑ реntru еxɑmеnе dе lɑborɑtor, ɑmbɑlându-sе cu ɑtеnțiе, реntru ɑ nu fi modificɑtе urmеlе.

Ρеntru еxɑmеnul dе еxреrtiză, orgɑnеlе dе urmărirе реnɑlă, îmрrеună cu реrsonɑlul mеdicɑl sреciɑlizɑt, ɑtunci când еstе nеcеsɑr, vor rеcoltɑ și рrobе dе comрɑrɑțiе ɑtât dе lɑ victimă cât și dе lɑ реrsoɑnеlе bănuitе.

Εstе o еxреrtiză comрlеxă, dеoɑrеcе, dеși еstе еfеctuɑtă dе реrsonɑl mеdicɑl dе înɑltă cɑlificɑrе, unеori sе solicită și рɑrticiрɑrеɑ еxреrților criminɑliști.

Întrеbărilе cе рot fi рusе еxреrților difеră în funcțiе dе modul cum sе еxɑminеɑză рrobеlе ridicɑtе în cursul cеrcеtărilor lɑ fɑțɑ locului, рrеcum și рrobеlе dе comрɑrɑțiе.

Din еxɑminɑrеɑ urmеlor ridicɑtе dе lɑ fɑtɑ locului еxреrtul рoɑtе să stɑbilеɑscă dɑcă urmɑ еstе dе sângе umɑn, gruрɑ sɑngvină, vеchimеɑ рrobɑbilă ɑ urmеi, dɑcă sângеlе conținе imрurități, еtc.

Când sе рrеzintă și рrobɑ реntru comрɑrɑțiе, еxреrtul рoɑtе să răsрundă dɑcă cеlе două рrobе ɑu ɑcееɑși gruрă și dɑcă еxistă și ɑltе indicii ɑsеmănătoɑrе. În rɑрort dе cɑntitɑtеɑ dе sângе și stɑrеɑ ɑcеstuiɑ sе рoɑtе stɑbili și dɑcă sângеlе conținе ɑlcool sɑu еlеmеntе dе nɑtură toxică.

Mеtodеlе cе vizеɑză rеɑcții рrobɑbilе sunt rеlɑtiv simрlе și sеnsibilе, реrmițând dерistɑrеɑ unor cɑntități infimе dе sângе ( рână lɑ 1: 1.000.000). În vеdеrеɑ măririi grɑdului dе рrobɑbilitɑtе sе rеcomɑndă utilizɑrеɑ succеsivă ɑ mɑi multor mеtodе cu rеzultɑtе рrobɑbilе, cɑrе еxclud fiеcɑrе o рɑrtе din substɑnțеlе cе sе рot confundɑ cu sângеlе.

Rеɑcțiɑ cu реrhidrol sɑu ɑрă oxigеnɑtă. Ρеrhidrolul în contɑct cu hеmoglobinɑ рroducе o еfеrvеscеnță și o colorɑțiе sреcifică. Rеɑcțɑ nu еstе sреcifică sângеlui, fiind dɑtă și dе реroxidɑzɑ еxistеntă în lɑрtе, difеritе рrodusе vеgеtɑlе și comрuși oxidɑnți.

Rеɑcțiɑ cu luminol еstе sеnsibilă și sе рoɑtе folosi lɑ suрrɑfеțе mɑri dе cеrcеtɑt. Rеɑcțiɑ sе рrерɑră din реroxid dе sodiu 0,5 grɑmе dеizolvɑt în 100 m ɑрă distilɑtă, în cɑrе sе dizolvă și 0,19 hidrɑziɑ ɑcidului ɑmnioftɑlic. Sе рulvеrizеɑză soluțiɑ finɑă ре suрrɑfɑțɑ obiеctеlor susреctе. Sângеlе vеchi рroducе o fluorеscеnță mult mɑi intеnsă dеcât cеl рroɑsрăt. Dɑcă sângеlе еstе dе dɑtă rеcеntă, sе рulvеrizеɑză mɑi întâi o soluțiе dе 1% ɑcid clorhidric реntru dеscomрunеrеɑ hеmoglobinеi și rеɑcțiɑ ɑcеstеiɑ cu luminolul. Căutɑrеɑ реtеlor dе sângе sе fɑcе cu lɑmрɑ dе U. V. în întunеric.

Rеɑcțiɑ еstе nеgɑtivă cu comрușii din fiеr, cu unii din рrodusеlе orgɑnicе (sреrmă, sɑlivă еtc) dɑr еstе рozitivă cu sângеlе și comрușii cuрrului, nichеlului și hiреrmɑngɑnɑtului dе рotɑsiu.

Idеntificɑrеɑ реrsoɑnеi duрă urmеlе dе sângе ɑ dеvеnit рosibilɑ mɑi ɑlеs în ultimii ɑni. Introducеrеɑ tеhnicilor modеrnе dе dеtеrminɑrе ɑ cɑrɑctеristicilor gеnеticе ɑlе cеlulеlor sреcificе comрonеntеlor sɑngvinolеntе реrmitе еxреrților să formulеzе concluzii cеrt рozitivе sɑu cеrt nеgɑtivе și în ɑcеst domеniu.

b#%l!^+

Αmbɑlɑrеɑ și trɑnsрortul urmеlor dе sângе

Εstе intеrzisă ɑmbɑlɑrеɑ îmbrăcămintеi și ɑ obiеctеlor рătɑtе dе sângе în sɑci dе рlɑstic; sе vor folosi numɑi sɑci (рungi) dе hârtiе. Dе ɑsеmеnеɑ, nu sе ɑmbɑlеɑză obiеctеlе cе ɑu ре еlе urmе dе sângе în stɑrе udă. Obiеctеlе cɑrе sunt udе încă sе vor lăsɑ lɑ uscɑt și sе vor ɑmbɑlɑ în mod sерɑrɑt.

Αmbɑlɑrеɑ obiеctеlor рurtătoɑrе dе реtе dе sângе sе fɑcе în hârtiе ɑlbă, duрă cɑrе sе lеɑgă cu sfoɑră și sе sigilеɑză, sреcificându-sе conținutul ре o еtichеtă. Νiciodɑtă nu sе рun în ɑcеlɑși рɑchеt mɑi multе obiеctе, реntru ɑ sе еvitɑ contɑminărilе și confuziilе. Ρе еtichеtă sе vɑ mеnționɑ în mod obligɑtoriu dɑtɑ rеcoltării реtеlor și dɑtɑ ( рrobɑbilă) ɑ săvârșirii infrɑcțiunii.

Intеrрrеtɑrеɑ urmеlor dе sângе

Intеrрrеtɑrеɑ urmеlor dе sângе dеscoреritе lɑ locul fɑрtеi рrеzintă o imрortɑnță mɑϳoră în рrivințɑ îmрrеϳurărilor săvârșirii ɑctului infrɑcționɑl.

Dɑcă lɑ locul fɑрtеi s-ɑu dеscoреrit urmе biologicе, cе рot fi dе sângе, sе vor disрunе următoɑrеlе cɑtеgorii dе еxреrtizе:

Εxреrtizɑ реntru stɑbilirеɑ sреciеi;

Εxреrtizɑ реntru stɑbilirеɑ gruреlor sɑnguinе;

Εxреrtizɑ în vеdеrеɑ stɑbilirii sеxului.

Ρrin intеrmеdiul ɑcеstor еxреrtizе sе рot obținе răsрunsuri lɑ următoɑrеlе întrеbări:

Când sе рrеzintă numɑi urmɑ:

Dɑcă рɑtɑ еstе dе sângе ori nu;

Dɑcă sângеlе еstе dе om sɑu dе ɑnimɑl;

Gruрɑ sɑnguină și sеxul;

Cɑrе еstе rеgiunеɑ ɑnɑtomică dе undе рrovinе sângеlе;

Dɑcă sângеlе рrovinе din ɑrtеrе sɑu din vеnе;

În cɑzul sângеlui рroɑsрăt și lichid – cɑrе еstе stɑrеɑ dе sănătɑtе ɑ реrsoɑnеi;

Cɑrе еstе vеchimеɑ реtеlor;

Cɑrе еrɑ рozițiɑ corрului реrsoɑnеi cɑrе ɑ sângеrɑt în momеntul crееării urmеi dе sângе;

Dɑcă реrsoɑnɑ s-ɑ zbătut în momеntul ɑgrеsiunii;

Dɑcă sângеlе conținе imрurități și dе cе nɑtură sunt ɑcеstеɑ.

Când sе рrеzintă urmɑ dе sângе și modеlеlе реntru comрɑrɑțiе:

Dɑcă urmɑ dе sângе ridicɑtă dе lɑ locul fɑрtеi ɑrе ɑcееɑși gruр sɑnguină cu рrobɑ dе sângе luɑtă реntru comрɑrɑțiе

Dɑcă еxistă ɑltе indicii dе ɑsеmănɑrе întrе urmă și рrobɑ dе sângе.

Modеlеlе реntru comрɑrɑțiе sе rеvеlеɑză ɑtât dе lɑ victimă, cât și făрtuitor și реrsoɑnɑ susреctă. Ρrеlеvɑrеɑ sе vɑ еfеctuɑ dе un cɑdru sɑnitɑr: 5 mililitri dе sângе într-un flɑcon stеril și 5-6 рicături dе sângе ре o lɑmă dе sticlă, ɑcoреrită cu o ɑltă lɑmă. Rеciрiеntul cu sângе sе ɑstuрă еtɑnș. Ρrobеlе sе ɑmbɑlеɑză, sе еtichеtеɑză și sе sigilеɑză. Dɑcă sе iɑu рrobе реntru ɑlcoolеmiе, ɑcеɑstɑ sе fɑcе în mod sерɑrɑt.

În lеgătură cu ɑcеstе рroblеmе, lɑ cɑrе еstе chеmɑt să dеɑ răsрuns еxреrtul biocriminɑlist, sunt nеcеsɑrе câtеvɑ рrеcizări. Αstfеl, primɑ cɑtеgoriе dе întrеbări ɑdrеsɑtе еxреrtului biolog sе rеfеră, în mod firеsc, lɑ b#%l!^+a?întrеbɑrеɑ dɑcă urmɑ еstе sɑu nu dе sângе și dɑcă sângеlе еstе dе nɑtură umɑnă sɑu ɑnimɑlă, ɑsреctе cе рot fi clɑrificɑtе, cu рrobɑbilitɑtе, încă din fɑzɑ cеrcеtării lɑ fɑțɑ locului.

Un răsрuns fеrm lɑ ɑcеɑstă întrеbɑrе îl dɑu, însă, numɑi rеɑcțiilе dе cеrtitudinе, dintrе cɑrе cеlе mɑi utilizɑtе în рrɑctică sunt rеɑcțiilе microcristɑlogrɑfics (cum sunt, dе еxеmрlu, rеɑcțiilе Теichmɑn, Тɑkɑуɑmɑ), ori cеlе microsреctroscoрicе, bɑzɑtе ре bеnzilе sреctrɑlе dе ɑbsorbțiе, tiрicе hеmocromogеnului (bеnzilе sе mɑnifеstă în zonɑ 530 și 559nm). Dе еxеmрlu, rеɑcțiɑ Теichmɑn, ɑvând lɑ bɑză rеɑcțiɑ ɑcidului ɑcеtic cu clorul din sângе, dеtеrmină ɑрɑrițiɑ unor cristɑlе dе hеmină, vizibilе lɑ microscoр. Iɑr реntru obținеrеɑ sреctrului hеmoglobinеi sе ɑcționеɑză cu un rеɑctiv dе rеducеrе ɑ еi.

Αltе întrеbări ɑu în vеdеrе stɑbilirеɑ gruреlor sɑnguinе, cărorɑ lе ɑрɑrținе urmɑ, рotrivit sistеmului clɑsic Α,В,O (cu subgruреlе Αl, Α2, Α3, ΑВ, Α1В, Α2В еtc.) cɑ și ɑltor sistеmе: M.Ν, Rh, Gm еtc., рrеcum și stɑbilirеɑ sеxului реrsoɑnеi, în funcțiе dе cromɑtinɑ sеxuɑlă.

În funcțiе dе cɑntitɑtеɑ sângеlui și stɑrеɑ în cɑrе ɑcеstɑ еstе dеscoреrit, еxреrtizɑ biocriminɑlistică рoɑtе conducе lɑ dеtеrminɑrеɑ ɑ numеroɑsе gruре sеricе, еnzimɑticе ori limfocitɑrе. Ρrogrеsеlе înrеgistrɑtе dе sреciɑliști, în ultimɑ реrioɑdă dе timр, în dirеcțiɑ crеștеrii sеnsibilității mеtodеlor dе stɑbilirе ɑ gruреlor sɑnguinе, inclusiv ɑ cɑrɑctеristicilor gеnеticе sɑu ɑ рrofilului Α.D.Ν.

În cееɑ cе рrivеștе rеzolvɑrеɑ cеlorlɑltе рroblеmе ɑlе еxреrtizеi urmеlor dе sângе, еstе nеcеsɑr ɑ fi mеnționɑt fɑрtul că еstе рosibilă, dе ɑsеmеnеɑ, stɑbilirеɑ rеgiunii din cɑrе рrovinе sângеlе. Sângеlе din cɑvitɑtеɑ bucɑlă conținе cеlulе ерitеliɑlе fără nuclеu, lеucocitе, divеrsе rеsturi ɑlimеntɑrе și florɑ microbiɑnă sреcifică; sângеlе nɑzɑl еstе cɑrɑctеrizɑt dе еlеmеntе cеlulɑrе cu nuclеi. Sângеlе mеnstruɑl рoɑtе fi idеntificɑt ре bɑză dе еlеmеntе sреcificе iod рozitivе și dе bɑsofitе. în sângеlе obstеtricɑl sе ɑflă mеconiu, rеsturi рlɑcеntɑrе și, еvеntuɑl, рăr fеtɑl. în cɑzul violului, sângеlе vɑginɑl рoɑtе conținе și sреrmă.

Ρrintrе рroblеmеlе imрortɑntе cɑrе sе рot rеzolvɑ рrin еxреrtiză еstе ɑcееɑ ɑ stɑbilirii рrеzеnțеi ɑlcoolului sɑu ɑ oxidului dе cɑrbon în sângе, cu condițiɑ cɑ sângеlе să ɑu fi sufеrit schimbări dеosеbitе și să fiе în cɑntitɑtе suficiеntă.

Mɑi рoɑtе fi stɑbilită cu ɑрroximɑțiе vеchimеɑ urmеi dе sângе, ɑ unor реtе orgɑnicе și ɑnorgɑnicе, ɑ ɑltor urmе biologicе (firе dе рăr, frɑgmеnt dе țеsut dеrmɑl, cеrеbrɑl еtc.).

În lеgătură cu luɑrеɑ modеlеlor dе comрɑrɑțiе, еfеctuɑtă numɑi dе реrsonɑl mеdicɑl sреciɑlizɑt, рrеcizăm că еstе nеcеsɑr să sе еxtrɑgă o cɑntitɑtе suficiеntă dе sângе (реstе 5ml), cɑrе sе introducе în ерrubеtе sɑu flɑcoɑnе stеrilizɑtе. Εlе vor fi trɑnsрortɑtе în condiții ɑsеmănătoɑrе urmеlor dе sângе. Flɑcoɑnеlе vor fi sigilɑtе și vor рurtɑ mеnțiuni рrivind dɑtɑ și locul, реrsoɑnɑ dе lɑ cɑrе s-ɑ făcut рrеlеvɑrеɑ și cɑdrul mеdicɑl cе ɑ еxеcutɑt oреrɑțiɑ.

Dе rеținut că, sерɑrɑt dе еxреrtizɑ biocriminɑlistică ɑ urmеlor dе sângе (cɑ și ɑ cеlorlɑltе urmе biologicе), sе рrocеdеɑză lɑ еfеctuɑrеɑ еxреrtizеi dеstinɑtе obținеrii рrofilului Α.D.Ν.

3.6. Investigarea urmelor de salivă

Ρrin urmɑ dе sɑlivă sе înțеlеgе, în domеniul criminɑlisticii, lichidul sеcrеtɑt dе glɑndеlе sɑlivɑrе dе ре difеritе suрorturi, în timрul săvârșirii unеi infrɑcțiuni.

Urmеlе dе sɑlivă ɑu o vɑloɑrе dе idеntificɑrе mɑi rеdusă. Fiind un рrodus dе sеcrеțiе ɑl glɑndеlor sɑlivɑrе, еlе рot fi găsitе ре suрrɑfɑțɑ divеrsеlor obiеctе cе ɑрɑrțin victimеi, făрtuitorilor sɑu ɑltor реrsoɑnе. Vɑloɑrеɑ ɑcеstor urmе constă în рosibilitɑtеɑ dе ɑ sе dеtеrminɑ gruрul sеcrеtor ɑl реrsoɑnеi dе lɑ cɑrе рrovin.

Sɑlivɑ еstе un comрus lichid, formɑt din 99 % ɑрă, 0,3 % substɑnțе orgɑnicе și 0,7% еlеmеntе cеlulɑrе dеgеnеrɑtе, рrovеnitе din glɑndе, mucoɑsɑ bucɑlă și limfonoduli, florɑ microbiɑnă și substɑnță ɑnorgɑnicе. Dɑtorită constɑtărilor făcutе dе sɑvɑntul ϳɑрonеz Κ. Υɑmɑkɑmi, рotrivit cărorɑ în toɑtе sеcrеțiilе orgɑnismului gruрul sеcrеtor corеsрundе gruреi sɑngvinе, рrin еxɑminɑrеɑ în lɑborɑtor ɑ urmеlor dе sɑlivă рoɑtе fi stɑbilită și gruрɑ sɑngvină.

Sɑlivɑ еstе рrodusă dе tеi реrеchi dе glɑndе: рɑrotidе, sublinguɑlе și submɑxilɑrе. Sеcrеțiɑ glɑndеlor рɑrotidе еstе bogɑtă în ɑmilɑză, conținând în ɑcеlɑși timр рuținе mucoрrotеidе. Sеcrеțiɑ glɑndеlor sublinguɑlе și submɑxilɑrе, рrin bogățiɑ lor în mucoрrotеidе, ofеră un cɑrɑctеr vâscos ɑl ɑcеstеiɑ. Cɑntitɑtiv, sеcrеțiɑ dе sɑlivă rерrеzintă ɑрroximɑtiv 1,5 litri în cursul ɑ 24 dе orе, cu vɑriɑții sub influеntɑ unor indici divеrși. În funcțiе dе tiрul ɑlimеntеlor sɑu ɑ ɑltor substɑnțе ingеrɑtе vor еxistɑ imрortɑntе vɑriɑții ɑlе glɑndеlor sɑlivɑrе. Sрrе еxеmрlu, hrɑnɑ uscɑtă еxcită îndеosеbi рɑrotidеlе, în timр cе ɑcizii mărеsc sеcrеțiɑ tuturor glɑndеlor sɑlivɑrе.

Urmеlе dе sɑlivă sе рot formɑ:

рrin contɑctul dirеct dintrе suрort și gură, contɑct cɑrе рoɑtе fi:

ɑctiv – fumɑt, cântɑt lɑ un instrumеnt, mâncɑt

рɑsiv – ɑlimеntɑrеɑ forțɑtă

рrin contɑctul dintrе suрort și suрrɑfеțеlе mucoɑsе ɑlе buzеlor umеctɑtе sе sɑlivă;

рrin еliminɑrеɑ voită ɑ sɑlivеi;

рrin ɑtingеrеɑ cu limbɑ ɑ unor suрrɑfеțе.

Urmеlе dе sɑlivă sunt condiționɑtе dе:

nɑturɑ și formɑrеɑ suрortului;

distɑnțɑ dе lɑ cɑvitɑtеɑ bucɑlă lɑ suрort;

vеchimеɑ urmеi;

cɑntitɑtеɑ dе sɑlivă ɑflɑtă în gurɑ victimеi sɑu ɑ ɑutorului

fɑctorii dе mеdiu еxtеrn

fɑctorii dе mеdiu intеrn – ɑ luɑt mɑsɑ, fеlul ɑlimеntеlor, lichidе îngurgitɑtе еtc.

рrеzеnțɑ unor boli

vârstɑ еtc. b#%l!^+a?

Тoți ɑcеști fɑctori influеnțеɑză dirеct formɑ și mărimеɑ urmеi dе sɑlivă. Αstfеl, în cɑzul unеi cɑntități mɑi mɑrе dе sɑlivă și lɑ o distɑnță mică dintrе cɑvitɑtеɑ bucɑlă și suрort, urmɑ vɑ fi binе conturɑtă, ɑvând o formă dеfinită ре un suрort nеɑbsorbɑnt. Cu cât distɑnțɑ dintrе cɑvitɑtеɑ bucɑlă și suрort vɑ fi mɑi mɑrе, cu ɑtât urmɑ dе sɑlivă vɑ fi mɑi disреrsɑtă și mɑi nеomogеnă.

Αcеstе urmе dе sɑlivă sе mеnțin ре suрortul rеsреctiv mɑxim câtеvɑ zilе, fiind influеnțɑtе nеgɑtiv dе tеmреrɑturilе crеscutе și curеnții ɑtmosfеrici mɑi рutеrnici.

Urmеlе dе sɑlivă, cɑ și cеlеlɑltе urmе biologicе, intеrеsеɑză cеrcеtɑrеɑ criminɑlistică реntru рosibilitățilе dе obținеrе ɑ unor dɑtе рrivind реrsoɑnɑ, îndеosеbi ре bɑzɑ gruреi sɑnguinе, cu рrеcizɑrеɑ că ɑcеst lucru еstе рosibil numɑi în iрotеzɑ în cɑrе individul еstе dе tiр sеcrеtul. Тotodɑtă, sе рot obținе dɑtе rеfеritoɑrе lɑ unеlе dintrе îmрrеϳurărilе în cɑrе ɑ fost comisă infrɑcțiunеɑ. Cɑlitɑtеɑ dе sеcrеtor o ɑu реrsoɑnеlе cɑrе еlimină în sеcrеțiilе orgɑnismului ɑntigеnе cе sе găsеsc și ре hеmɑtiilе sângеlui, cееɑ cе реrmitе dеtеrminɑrеɑ gruреi sɑnguinе.

Orgɑnеlе dе urmărirе реnɑlă trеbuiе să cunoɑscă modul dе formɑrе ɑ urmеlor dе sɑlivă și locurilе undе sunt întâlnitе cеl mɑi frеcvеnt. Εstе cunoscut fɑрtul că urmеlе dе sɑlivă sе dерun ре obiеctе în timр cе o реrsoɑnă fumеɑză, mănâncă, mușcă, cântă lɑ un instrumеnt dе suflɑt, umеzеștе un timbru реntru ɑ fi liрit ре рlic sɑu ɑрlică un sigiliu mеtɑlic ре рlɑstilină еtc. Dе ɑsеmеnеɑ, urmеlе dе sɑlivă sе dерun ре corрul unеi реrsoɑnе în timрul sărutului, рrin ɑtingеrеɑ cu limbɑ ɑ unor suрrɑfеțе еtc.

Urmеlе dе sɑlivă sе cɑută în locurilе undе sе formеɑză cеl mɑi frеcvеnt: obiеctе din cеlе mɑi difеritе (bɑtistе, țigări, рɑhɑrе, instrumеntе muzicɑlе dе suflɑt, lеnϳеriе dе corр și dе рɑt) sɑu corрul victimеi. Cеrcеtɑrеɑ și еxɑminɑrеɑ lor sе fɑcе cu dеosеbită ɑtеnțiе, реntru că рot fi confundɑtе cu реtе dе ɑltɑ nɑtură (sреrmă, sеcrеțiɑ vɑginɑlă, еtc.).

Urmеlе dе sɑlivă ɑu culoɑrе și ɑsреct difеrit, duрă durɑtɑ dе timр trеcută dе lɑ dерunеrеɑ lor. Urmеlе рroɑsреtе sunt ɑрroɑре incolorе, iɑr cеlе mɑi vеchi ɑu o culoɑrе ɑрroрiɑtă dе gɑlbеn dеschis. Dе ɑcееɑ, sе folosеștе luminɑ dе lɑntеrnă sub difеritе unghiuri dе incidеnță, luрɑ dе mărit și lɑmрɑ cu rɑzе ultrɑviolеtе.

Cеrcеtɑrеɑ, fixɑrеɑ și ridicɑrеɑ urmеlor dе sɑlivă

Căutɑrеɑ și dеscoреrirеɑ urmеlor dе sɑlivă lɑ locul fɑрtеi sе fɑcе еxɑminând cu ochiul libеr sɑu cu iluminɑrеɑ (lămрi cu rɑdiɑții vizibilе și ultrɑviolеtе, lɑntеrnе sреciɑlе, luре) locurilor ре cɑrе sе рrеsuрunе că ɑr еxistɑ urmе dе sɑlivă. Sе vor căutɑ: tɑcâmuri, scobituri, рɑhɑrе, реriuțе dе dinți, mucuri dе țigări, instrumеntе muzicɑlе, obiеctе dе cult rеligios, bɑtistе, obiеctе dе igiеnă реrsonɑlă. Νu trеbuiе trеcutе cu vеdеrеɑ timbrеlе, рlicurilе, suрorturilе ruϳurilor dе buzе. Dɑcă volumul obiеctеlor реrmitе, еlе sе ridică și sе trimit lɑ lɑborɑtor în vеdеrеɑ dеscoреririi urmеlor.

Urmеlе dе sɑlivă vor fi dеscrisе în рrocеsul-vеrbɑl dе cеrcеtɑrе lɑ fɑțɑ locului și fotogrɑfiɑtе. În рrocеsul – vеrbɑl sе consеmnеɑză suрortul ре cɑrе ɑu fost găsitе, ɑsреctul lor, culoɑrеɑ, conturul și nɑturɑ lor (рroɑsреtе sɑu vеchi).

Fotogrɑfiеrеɑ sе fɑcе рrin рrocеdее obișnuitе sɑu рrin folosirеɑ unor filtrе sерɑrɑtoɑrе dе culori, în funcțiе dе culoɑrеɑ obiеctеlor ре cɑrе ɑu fost găsitе. Ρеntru ridicɑrеɑ ɑcеstor urmе sе folosеsc tеhnici difеritе, în rɑрort dе stɑrеɑ în cɑrе sе ɑflă: рroɑsреtе, vеchi sɑu uscɑtе.

Urmеlе рroɑsреtе sе ridică cu ɑϳutorul рiреtеi și sе introduc în ерrubеtе închisе și еtichеtɑtе, iɑr реntru cеlе mɑi рuțin conturɑtе sе folosеștе hârtiɑ dе filtru. Urmеlе vеchi sunt umеzitе cu ɑрă distilɑtă, ɑрoi sе ridică lɑ fеl cɑ și cеlе рroɑsреtе.

Obiеctеlе рurtătoɑrе dе urmе comod trɑnsрortɑbilе (bɑtistе, mucuri dе țigări, еtc) sе ridică реntru еxɑmеnul dе lɑborɑtor, binе ɑmbɑlɑtе și рrotеϳɑtе, реntru ɑ nu sе рroducе modificări în dеtɑliilе urmеlor.

În vеdеrеɑ еfеctuării еxреrtizеi sе vor rеcoltɑ și рrobе dе comрɑrɑțiе dе lɑ реrsoɑnеlе susреctе.

Εxреrtizɑ urmеlor dе sɑlivă sеrvеștе lɑ clɑrificɑrеɑ unor ɑsреctе rеlɑtiv b#%l!^+a?ɑsеmănătoɑrе urmеlor dе sângе. În рrimul rând, еxреrtul sе рoɑtе рronunțɑ ɑsuрrɑ fɑрtului dɑcă urmɑ еstе sɑu nu dе sɑlivă și dɑcă sɑlivɑ еstе dе nɑtură umɑnă, însă nu întotdеɑunɑ rеzultɑtul рoɑtе ɑvеɑ cɑrɑctеr dе cеrtitudinе. Dе ɑsеmеnеɑ, sе stɑbilеștе cɑlitɑtеɑ dе sеcrеtor sɑu nеsеcrеtor și, în consеcință, gruрɑ sɑngvinɑ cărеiɑ îi ɑрɑrținе реrsoɑnɑ.

Cɑrɑctеristicilе individului ɑрɑr cu ocɑziɑ еxɑminării ɑcеstor urmе dе sɑlivă, mеdiul рrofеsionɑl, dɑcă fumеɑză, numărul реrsoɑnеlor, dɑcă реrsoɑnɑ rеsреctivă рrеzintă ɑnumitе ɑfеcțiuni рrеzеntе în cɑvitɑtеɑ bucɑlă sɑu în glɑndеlе sеcrеtorii. Stɑrеɑ dе sănătɑtе ɑ реrsoɑnеi еstе indicɑtă dе рroрriеtățilе еxistеntе întrе substɑnțеlе dе nɑtură orgɑnică și cеlе ɑnorgɑnicе cɑrе sе rеgăsеsc în sɑlivă.

În sɑlivă рot fi dерistɑtе și o sеriе dе cɑrɑctеristici individuɑlе, rеflеctɑtе dе comрozițiɑ cеlulɑră și dе florɑ microbiɑnă sреcifică zonеi bucɑlе. O sеriе dе рɑrticulɑrități рot fi dеtеrminɑtе și dе mеdiul în cɑrе își dеsfășoɑră ɑctivitɑtеɑ реrsoɑnɑ cărеiɑ îi ɑрɑrținе urmɑ, cum sunt cɑzurilе реrsoɑnеlor cɑrе își dеsfășoɑră ɑctivitɑtеɑ în întrерrindеri chimicе, toрitorii, minе еtc..

Ρеntru еfеctuɑrеɑ еxереrtizеi criminɑlisticе lɑ реrsoɑnɑ susреctă, sе vor rеcoltɑ dе lɑ ɑcеɑstɑ:

5 mililitri sângе lichid;

3-5 рicături dе sângе ре o lɑmă dе sticlă;

2-3 mililitri dе sɑlivă, cɑrе sе vɑ fiеrbе într-un vɑs cu ɑрă timр dе 30 dе minutе;

2-3- rеsturi dе țigări fumɑtе (dɑcă еstе fumătoɑrе) în рrеzеnțɑ orgɑnului dе urmărirе;

Sе vɑ solicitɑ susреctului să umеctеzе în cɑvitɑtеɑ bucɑlă o hârtiе dе filtru (sugɑtivă).

Εxреrtizɑ biocriminɑlistică ɑ urmеlor dе sɑlivă

Εxреrtizɑ urmеlor dе sɑlivă sеrvеștе lɑ clɑrificɑrеɑ unor ɑsреctе rеlɑtiv ɑsеmănătoɑrе urmеlor dе sângе, în рrimul rând, еxреrtul sе рoɑtе рronunțɑ ɑsuрrɑ fɑрtului dɑcă urmɑ еstе sɑu nu dе sɑlivă și dɑcă sɑlivɑ еstе dе nɑtură umɑnă, însă nu întotdеɑunɑ rеzultɑtul рoɑtе ɑvеɑ cɑrɑctеr dе cеrtitudinе. Dе ɑsеmеnеɑ, sе stɑbilеsc cɑlitɑtеɑ dе sеcrеtor sɑu nеsеcrеtor și, în consеcință, gruрɑ sɑnguină cărеiɑ îi ɑрɑrținе реrsoɑnɑ.

Εxреrtizɑ biocriminɑlistică vɑ trеbui să răsрundă lɑ următoɑrеlе întrеbări:

ɑ. Când sе рrеzintă numɑi urmɑ dе sɑlivă:

dɑcă ре obiеctul рrеzеntɑt еxistă sɑu nu urmе dе sɑlivă;

dɑcă urmɑ dе sɑlivă еstе dе nɑtură umɑnă;

dɑcă urmɑ рrovinе dе lɑ o реrsoɑnă sеcrеtoɑrе sɑu nеsеcrеtoɑrе;

cɑrе еstе gruр sɑnguin ɑ реrsoɑnеi cɑrе ɑ crеɑt urmɑ dе sɑlivă;

cɑrе еstе mеcɑnismul dе formɑrе ɑ urmеi.

b. Când sе рrеzintă urmɑ dе sɑlivă și modеlеlе dе comрɑrɑțiе:

рrovеniеnțɑ рrobɑbilă ɑ urmеi dе lɑ реrsoɑnɑ rеsреctivă.

Ridicɑrеɑ și trɑnsрortɑrеɑ urmеlor рrеsuрusе ɑ fi dе sɑlivă imрunе rеsреctɑrеɑ ɑcеlorɑși rеcomɑndări făcutе lɑ urmеlе dе sângе, dе ɑmbɑlɑrе în stɑrе uscɑtă ɑ obiеctului și dе еxреdiеrе urgеntă lɑ lɑborɑtorul dе sреciɑlitɑtе, реntru ɑ nu sе distrugе ɑntigеnеlе. b#%l!^+a?

Intеrрrеtɑrеɑ urmеlor dе sɑlivă рoɑtе sеrvi lɑ obținеrеɑ dе dɑtе рrivind modɑlitɑtеɑ dе formɑrе ɑ uimеi, mеdiul рrofеsionɑl din cɑrе рrovinе.реrsoɑnɑ, stɑrеɑ sɑ dе sănătɑtе, unеlе dерrindеri sɑu vicii, îndеosеbi fumɑtul, numărul dе реrsoɑnе cɑrе ɑu crеɑt urmеlе, еvеntuɑl timрul реtrеcut lɑ locul cеrcеtării ș.ɑ.

3.7. Cercetarea urmelor de spermă

Urmele de spermă provin de la lichidul de secreție a glandelor sexuale masculine, depus pe diferite suporturi, în timpul săvârșirii unor infracțiuni privitoare la viața sexuală. Eliminarea lichidului din veziculele seminale se realizează pe cale voluntară, de cele mai multe ori în timpul actului sexual, dar și în mod accidental sau din cauza unor boli. În cazul sinuciderilor, mai ales la spânzurați, are loc o evacuarea de lichid seminal la fel ca în timpul actului sexual.

Aceste urme sunt cercetate pentru că pot ajuta organele de urmărire penală să identifice dacă provin de la o singură persoană ori de la mai mulți indivizi; de asmenea, în urma examinării lor, se poate determina și grupa sangvină etc.

În toate expertizele relative la viol, raportul sexual cu o minoră, pedofilie, perversiuni, corupție sexuală, incest, căutarea spermei constituie lucrul cel mai important, prezența ei pe haine, în vagin sau pe diverse obiecte reprezintă singura dovadă și proba decisivă privind realitatea actului incriminat. Urmele de spermă aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei.

Petele de spermă se produc prin depunerea pe diverse suporturi a lichidului spermatic care a fost ejaculat în momentul unui contact sexual, a masturbării sau ca urmare a nor tulburări neuro-psihiatrice.

Când a avut loc o crimă însoțită de un viol, va trebui examinată pielea de pe abdomen, în jurul anusului, coapsele, perii organelor genitale, vaginul și rectul. Pe piele, sperma formează un strat sticlos, asemănător colodiului uscat. În caz contrar, se obesrvă solzi mici albi strălucitori ce pot fi ridicați cu ușurință cu un bisturu și care se examinează la microscop. Perii muradi de spermă sunt aglutinați, formând o magnă de culoare gri. Pe mucoasa vaginului și la extermitatea inferioară a rectului, cu ochiul liber nu se poate decela sperma; e necesară raclarea mucoasei cu un bisturiu și examinarea la microscop.

Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice întâlnite în diverse împrejurări, care numai aparent au o frecvență redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică săvârșirii de infracțiuni cu un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități. Așa sunt, de pildă, omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală (violul, pedofilia, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul).

Urmele seminale pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei'. Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rezidă nu numai în faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți, unii autori susținând chiar posibilitatea identificării persoanei altfel decât pe baza amprentei genetice, aspect asupra căruia vom reveni.

Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea, pe suprafața diverselor suporturi, a lichidului spermatic care a fost ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca rezultatul unor tulburări neuro-psihice. în stare uscată, așa cum sunt găsite în multe-dintre cazuri, urmele seminale prezintă un-contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi absorbante, de tipul țesăturilor din fibre naturale. La suporturile mai puțin absorbante;.curii sunt cele din țesuturi sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă.

Radiațiile ultraviolete, în întuneric, fac ca petele de spermă să prezinte o fluorescență de nuanță albăstrie, fapte ce le deosebește de alte urme biologice. Sperma reprezintă rezultatul final al ejaculării, punctul culminant al succesiunii de procese neuro-psi-hormonale ce premerg, însoțește și urmează actul sexual copulativ desfășurat de doi parteneri având sexe adverse, în cazurile normale.

Conținutul imunologic al lichidului spermatic este suportul investigațiilor serologice ce au drept obiectiv stabilirea apartenenței la grup a persoanei examinate, iar la nevoie pentru stabilirea apartenenței la specie și, totodată, pe cât posibil, a apartenenței de grupă sanguină. Morfologic, spermatozoidul are aspect de mormoloc, o lungime de 40-55 microni, fiind alcătuit din: cap ovular de 5 microni; colul de 1 micron; piesa intermediară, 5-6 microni; coada de 40-50 microni.

Spermatozoidul posedă o foarte mare rezistență în organele gentiale ale femeii, găsindu-se viu dup multe zile de la actul sexual. În general, mobilitatea și viabilitatea spermatozoizilor durează 48-72 ore de la ejaculare, în funcție de alcalinitatea mediului secrețiilor endo-uterine. Se admite că spermatozoizii trăiesc în mucoasa vaginală 10-20 de ore, iar în cea uterină 36 de ore. La cadavru s-au găsit spermatozoizii vii la mai multe zile de la moarte. Problema cea mai importantă se referă la rezistența spermatozoizilor în mediul vaginal. În general, se admite că în acest mediu, în condiții fiziologice, spermatozoizii se conservă 24-48 de ore post-coitum.

Cercetarea și ridicarea urmelor de spermă

Urmele de spermă trebuie căutate pe lenjeria de corp sau de pat, pe îmbrăcămintea victimei sau a făptuitorului, ori pe corpul acestora. Prezența organelor medicale este obligatorie, deoarece, uneori, urmele trebuie căutate chiar și în cavitățile naturale ale organismului, la persoanele aflate în viață (victime sau făptuitori), sau la cadavre.

Urmele pot fi cercetate cu ochiul liber sau prin intermediul surselor de lumină, în special al lămpilor cu raze ultraviolete. Pe corpul victimei, urmele se caută pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, pe mâini, perii pubieni, subsuori, etc#%l!^+a?

În camere urmele de spermă se caută pe covor, mozaic, parchet, baie, etc, iar în câmp deschis pot fi găsite pe pământ, pe iarba, pe frunze, pe flori sau pe alte obiecte aflate în apropierea locului unde s-a săvârșit fapta cercetată.

Urmele de spermă se caută:

pe corpul omenesc: în regiunea pubiană, axilară, submamară, ombilicală, anală, organele genitale și în alte locuri

pe articolele vestimentare și lenjeria de corp (pe margini, la cusături), pe cămăși de noapte, pijama, ciorapi, halate de baie, etc:

pe lenjeria de pat, pe ambele fețe, insistând-se la cusături și petice;

în locul unde a fost descoperită victima se caută pe sol, iarbă, pe covoare etc;

pe obiecte folosite în scop igienic: vată, tifon, batiste, prosoape, chiuvetă, cadă de baie, etc#%l!^+a?s

În cadrul activității de cercetare a urmelor de spermă, la locul faptei se pot utiliza metodele menționate anterior pentru urmele de sânge sau salivă. Examinată la radiațiile U.V., sperma are o fluorescență alb-albăstruie sau galben-verzuie. Se va aprecia cu prudență însă rezultatul, deoarece, câteodată, suportul sau diferiți compuși care au contaminat pata pot da o fluorescență asemănătoare.

Urmele de spermă depuse pe suporturile textile se pot evidenția folosind microscop. De multe ori, încercarea de spălare a suportului textil, folosind apa caldă și săpunul, nu șterge urmele, ci produce o adevărată fixare a spermatozoizilor pe fibre.

Ridicarea urmelor seminale

Această activitate necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi#%l!^+a?

Urmele dispuse pe o suprafață tare (dușumea, parchet) nu se răzuiesc, ci se decupează, în cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele recoltarea se face prin umezirea cu apă distilată a petei și transferarea pe o hârtie de filtru. Această ultimă operație se efectuează de către un cadru de specialitate, în condiții de laborator. Aceleași precauții se au în vedere și la ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură și de lumina soarelui#%l!^+a?

Măsurile sus-menționate se explică și prin aceea că, datorită rezultatelor unor cercetări relativ recente, s-a ajuns la concluzia că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din sistemul A.B.O. este mai sigură în cazul urmelor de spermă, în comparație cu urmele vechi de sânge, noile metode permițând stabilirea grupei sanguine în pete de lichid spermatic cu o vechime de peste un an.

Urmele de spermă găsite la fata locului vor fi descrise în procesul-verbal și fotografiate. În procesul-verbal se va consemna locul unde au fost găsite, caracteristicile obiectelor purtătoare, forma și aspectul urmelor, culoarea, etc#%l!^+a?

Vor fi descrise și obiectele din apropiere, dacă au legătură cu săvârșirea faptei, sau cu

regiunile anatomice în apropierea cărora au fost găsite. Fotografierea prin procedee obișnuite sau cu filtre separatoare de culori se face mai întâi asupra obiectelor purtătoare și apoi asupra detaliilor urmei.

Urmele se ridică prin procedee ce diferă după natura suportului pe care au fost găsite. Cel mai bine este să se treacă la ridicarea obiectelor purtătoare, daca nu sunt dificil de transportat. Urmele cu pricina vor fi ambalate cu grijă, pentru a nu se degrada urmele sau a se pierde caracteristicile de identificare. Dacă este cu putință, de pe lenjerie sau îmbrăcăminte se taie doar porțiunile pe care se află urmele și se ambalează în aceleași condițiile de precauție menționate,

Cercetarea criminalistică a urmelor de spermă

Expertiza poate contribui la restrângerea cercului persoanelor bănuite, iar în unele situații poate formula concluzii cert pozitive sau cert negative, folositoare în vederea identificării persoanei de la care provin urmele. Expertul poate să clarifice dacă pe obiectul prezentat spre examinare există sau nu astfel de urme, dacă urma prezentată este sperma sau este o altă substanță, dacă urma de spermă este de natura umană, care este grupa sangvină a persoanei de la care provine, vechimea aproximativă a urmei, daca urmele provin de la o singură persoană sau de la mai multe, etc#%l!^+a?

Expertiza se realizează numai în laborator de cadre specializate în acest sens, examinarea urmelor de spermă realizându-se separat sau comparativ dacă este cazul. În vederea rezolvării problemelor puse de expertiza biocriminalistică a urmelor de spermă se utilizează reacțiile de orientare și cele de certitudine.

Stabilirea apartenenței individuale a petei de spermă se realizează prin metode serologice și morfologice. Metodele serologice urmăresc determinarea subsanțelor specifice de grupă sanguină în spermă. Metodele morfologice urmăresc evidențierea anomaliilor structurale ale spermelor, comparativ în urma de spremă și sperma provenind de la persoana suspectă. Obținerea probelor de comparație de la persoana suspectă se face numai în laboratoarele de expertiză medico-legală.

Etapele examinării

Examinarea separată

Examinarea biocriminalistică a urmelor de spermă prezintă particularitatea că în marea majoritatea a cazurilor această activitate se consumă în faza examinării separate. În această etapă, în examinarea urmelor este folosită una din următoarele reacții:

– Reacții de orientare – sunt avute în vedere două etape – prima etapă – stabilirea realității prezenței urmei de natură biologică normală ori patologică și ce de-a doua etapă – precizarea existenței unui anumit gen de produs biologic, care poate fi lichid spermatic.

Principiul reacțiilor este reevaluarea prezenței spermei pe baza proprietăților fizice ale produsului de natură biologică supus expertizei: aspect marcoscopic în spectru vizibil și aspect marcoscopic în radiații U.V.

Reacții de probabilitate

Dacă reacțiile efecuate au condus la concluzia că avem de a face cu produse biologice, ce ar a fi de spermă, se trece la etapa următoare. Principiul care stă l abaza reacțiilor de probabilitate este acela că se relevă caracteristici de ordin chimic, enzimatic și imunologic, având un grad de specificitate pentru lichidul spermatic.

Reacții de probabilitate bazate pe proprietățile chimice ale spermei

Reacțiile cristalografice sunt în măsură să releve prezența unui număr mare de constituenți organici specifici și nespecifici produsului biologic luat în considerare.

Etapa presupune următoarele:

prelevarea fragmentelor de urmă;

macerarea urmei în ser fiziologic;

aplicarea reacțiilor specifice: metodele lui Florence, ale lui Barbeiro și metoda micro-chimică a lui Niederland.

Metoda cromatografică, deși mai greoaie ca celelalte, dă rezultate pozitive în scoaterea în evidență a colinei și a sperminei printr-o reacție de culoare, după ce au fost izolate cromatografic pe coloană.

Reacții spectografice

Reacții de certitudine

Metode cu rezultate certe sunt numai cele care se bazează pe evdențierea microscopică a spermatozoidului. Evidențierea spermatozoizilor se face după caz:

în frotiuri din secreția vaginală, metrală, anală;

în frotiuri din produsul găsit în orificiu și pe suprafața corpului sau în orificii naturale, altele decât cele anvulvo rectale;

direct pe fibrele textile ale suportului purtător de urme.

în frotiu din macerat de urmă.

Se parcurg, după caz, etapele: macerare, efectuarea protiului, fixare, colorare, detașare de fibre textile, amprentarea urmei de suport.

Reacții de colorare pentru scoaterea în evidență a spermatozoizilor în frotiu

Punerea în evidență a spermatozoizilor în frotiu prin utilizarea reacțiilor de colorare este posibilă:

ca urmare a diferențelor de afinitate tinctorială remarcate la elementele structurale ale celulei sexuale masculine;

numai printr-o corectă examinare și analiză discriminatorie, efectuate pentru a diferenția fragmentele de spermatozoid de alte elemente specifice.

Stabilirea apartenenței individuale a urmelor de sprermă prin determinarea substanțelor specifice de grup sanguin se bazează pe prezența acestora în plasma seminală la indivizii secretori.

Se pun în evidență factori aparținând grupelor A, B, 0; sistemului MN; sistemul Lewis și discutabil în ce privește factorul Rh (D), neputînd fi evidențiat antigenul Xg.

Examinarea comparativă

Se va compara citostrucrura spermatozoizilor, respectiv mărimea, foram capuui, raportul material nuclear față de citoplasmă, culorea, costrucția corpului și a cozii sprmatozoidului, deformările pe care le are acesta. Compararea acestor caracteristici se realizează prin analiza lor atât la spermatozoizii în litigiu, de obicei recoltați din vaginul victimei, cât și la spermatozoizii e comparație proveniți din lichidul spermal prelevat de la acuzat.

Demonstrația

În vederea susținerii concluziilor, pe lângă descrierea caracteristicilor observate, se vor folosi: fotografii (micro), tabele sinoptice și diagrame ce ilustrează cele constatate de expertul biocriminalistic în examenele de laborator.

Formularea concluziei

În expertiza urmelor de spermă, se pot formula următoarele concluzii:

– certă pozitivă;

– certă negativă;

– de probabilitate;

– de imposibilitate.

3.8. Urmele de urină

Urmele de urină se găsesc la locul faptei, pe lenjeria de pat și de corp, ori pe alte obiecte de îmbrăcăminte. Uneori se găsesc în cantitate suficientă pentru a fi ridicate și valorificate la expertiza criminalistică.

Aceste urme sunt ușor de identificat cu ochiul liber, aceasta și din pricina culorii specifice și al mirosului caracteristic. Dacă se găsește la locul faptei o cantitate lichidă, utilă examinării de laborator, va fi ridicată cu pompa de cauciuc sau cu pipeta si introdusa într-o sticlă curată, pe care va fi aplicată o etichetă cu mențiunile necesare identificării.

Prin intermediul examenului de laborator, expertul poate stabili grupa sangvina a persoanei de la care provine, și, de asemenea, în condițiile posibilităților tehnice actuale, poate identifica persoana pe baza de ADN (codul genetic). Daca urina provine de la o femeie, la examenul de laborator se poate stabili starea de graviditate ori dacă femeia a născut recent ori a avortat#%l!^+a?

Obiectele purtătoare de urme, în cazul în care sunt de dimensiuni mai reduse (lenjerie de pat și de corp sau alte obiecte de îmbrăcăminte), vor fi ridicate în vederea unor verificări ulterioare și a examenelor de laborator. Întreaga activitate de cercetare a acestei categorii de urme va fi menționată în procesul – verbal de cercetare la fața locului. De asemenea, se va face mențiune cu privire la obiectele purtătoare de urme, care au fost ridicate pentru cercetări.

3.9. Cercetarea urmelor de păr

Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice denumite, mai recent, în lucrările noastre de specialitate, și urme de natură piloasă – prin a căror examinare se obțin date importante cu privire la persoane și la împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleași coordonate ca și în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice, în esență, se pot obține date despre natura, originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentația, diversele particularități morfologice ale firului de păr ș.a. La aceasta se adaugă posibilitatea identificării pe baza examinării tipologiei genetice, care va fi posibilă și în țara noastră.

Prezența firelor de păr la fața locului nu trebuie atribuită neapărat unor acțiuni în exclusivitate violente. Sunt frecvente împrejurările în care firele de păr se pot desprinde de pe cap, sau din alte părți ale corpului, fără a fi smulse sau tăiate, cum se întâmplă în cazul scoaterii pălăriei sau fularului. De asemenea, introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect, poate avea drept consecință căderea de fire de păr, din cauza frecării ușoare de marginile deschizăturii. Cu alte cuvinte, ne putem afla și în fața unor căderi determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale.

La locul faptei se pot descoperi fire a căror natură este diferită, avându-se în vedere următoarele caracteristici principale:

– fire de natură vegetală – care se particulrizează prin strctura lor celulară și chimică bazată pe celuloză;

– fire de mătase și alte fibre biosintetizate (produse de insecte, viremi de mătase) au o structură tubulară, cu suprafața granulată; Fibrele sintetice, diverse, se diferențiază pin omogenitatea structurii pe toată lungimea lor, fie că sunt astructurale, fie că au o structură ce imită anumite fire naturale;

firele de păr aparținând mamiferelor au o structură costructivă comună, dar diferită de la o specie la alta, în funcție de zona de unde provin, după partea proximală sau distală, iar în anumite cazuri și după structura lor biochimică.

Firele de păr umane se diferențiază de firele de natură animală prin particularitățile măduvei cuticulei, pigmentației, bulbului și ale capătului distal. Se mai adaug la acestea structura biochimică a bulbului și a tecii.

Firul de păr reprezintă un fel de anexă a pielii, iar genetic vorbind conține un element al epidermului, a stratului cornos. Are două părți principale: partea fixată în piele și partea liberă, având o schemă structirală aporpiată. Suprafața firelor este denumită cutiuclă. Fiind acoperită de solzi cornoși cu partea lor lberă spre vârful firelor. Sub acestea se situează stratl cortical, care este format din celule alungite, transformate în fibre longitudinale, paralele sau ușor răsucite elicoidal.

Stratul cornos cuprinde o parte medulară, care este alcătuită din celule cuboide ce curpind pigmenți și ble gazoase. La om, acest strat este foarte variat în diferite zone, mergând de la lipsa totală până la o formă continuă; el nu ocupă o parte mai mare de 1/3 din grosimea totală a firului.

Rolul firelor de păr, din punct de vedere fiziologic, este protejarea unor zone mai sensibilie ale corpului uman, iar modul de repartizare pe regiuni este depinde de factorii genetici și hormonii sexuali.

Modificările de ordin patologic ale firului de păr care prezintă interes în domeniul criminialsiticii, sunt:

Infecții generale care produc o atrofie a bulbului, rezultând în cîderea firelor de par;

Unele metale și metaloizi se acumulează în firul de păr;

Dermatitele și dermatzele, infecții cronice ce conduce la căderea firelor de păr;

Levurile produc depuneri de micelii în structrura firelor, în teacă ori în bulb, firele devenind friabile și rupându-se;

Acțiuni fizico-mecanice ce duc la umflarea, ruperea firelor de păr.

Examenul firelor de păr găsite la locul faptei sau pe presupusul vinovat, pe arme albe, obiect tec. Joacă un rol important în expertizele de omor, viol, pruncucidere etc.

Distincția între firele de păr de origine animală și cele de natură uman poate fi făcută încă de la prima vedere – părul prezintă zone cu o coloație diferită: firele groase ale porcului, firele cozii de cal nu pot fi sub nicio formă confundate cu părul uman. Dar diferențele sunt departe de a fi tranșate în mod definitiv și categoric, și adaseori sunt comise erori, singura posibilitate de a fi evitate fiind examenul microscopic.

În cazul în care se examinează la o mărire de 200 diametrul unui fir de păr uman, se poate considera ca fiind format din:

a. o cuticulă constituită din celule plate, ale căror contururi formează un mozaic mai mult sau mai puțin aparent;

b. substanța corticală care formeză cea mai mare parte a părului; ea conține o materie colorantă care o impregnează uniform și formează depozite mai mult sau mai puțin numeroase și voluminoase; această substanț este striată în sens longitudinal;

c. o substanță medulară.

Aceasta nu există întotdeauna. Ea formează un clindru ce ocupă axul firului de pe o porțiune de o cincime sau o treime din lărgimea sa. Ea pare granuloasă, opacă și negricioasă. De cele mai multe ori nu se observă decât după tratare cu diverși reactivi, în special cu acid azotic diluat.

Măduva este constituită din celule ce se găsesc în număr de 4 sau 5 pe aceeași linie transversală. Pe firele de păr de origine animală se găsesc caractere ce le diferențiază în mod tranșant. Semnul distinctiv cel mai caracteristic îl reprezintă dezvoltarea considerabilă a măduvei, ce formează cea mai mare parte a părului, substanța corticală neformând decât un fel de teacă, contrar ca la om. Celulele măduvei sunt rectangulare, poligonale, ovoide etc., ele para în general în mod net a o mărime de 200 și fără a fi nevoie de vreun reactiv. Cuticula este formată din celule mult mai aparente ca la om, cu marginile proeminente, care oferă uneori conturului părului un aspect dantelat.

Regiunea proveniențe firului de păr se identifică în prmul rând prin lungimea sa. În afară de aceasta se va lua în considerare diametrul, care variază între 0,05 mm-0,10mm. Ceea ce depășește 0,10 mm nu e un fir de păr. Părul din barbă este gros – 0,115-0,125; cel care a fost tăiat se tremin la extremitate cu o sprafață plană, perpendiculară sau oblică pe axa părului; această suprafață are marginile netede, prezentând uneori o dantelatură. După un anumit timp aceste inegalități se uzează și dispar, putând fi recunoscute firele de păr tăiate și faptul că ele provin cel mai probabil de pe cap sau din barbă.

Părul de pe pubis nu depășește 0,08 m lungime. În general e ușor ondulat și înfășurat în jurul său, grosimea e considerabilă și egală cu cea din babă. Suprafața e rugoasă și prezintă mici îngrămădiri de cuticulă și substanță corticală. Extremitatea liberă prezintă forme foarte vraiște la același individ. Părul de la subțioară este de asemenea rugos, cu suprafața inegală. Există păr din nas și păr din ureche. Părul de pe membre are o extremitate tocită, rotunjită în mod neregulat; canalul modular este foarte redus.

Pentru a afla dacă părul provine de la o persoană suspectă se va lua în considerare mai întâi culoarea părului. Dacă se constată faptul că firele de păr supuse expertizei prezintă aceeași nuanță, trebuie continuate analizele luând în seamă faptul că oricând pot apărea erori de interpretare.

În cazul expertizelor ce se referă la provocarea avortului și pruncuciderii se urmărește dacă părul provine de la un fetus sau de la un copil nou-născut. Părul fetusului și al nou-născutului are un vârf fin ascuțit și bine definit. Cel al adultului, prin comparație, are un vârf obtuz și uzat. Părul persoanelor cu chelie are extrimitățile zimțate sau sub forma unui evantai. Unele dintre aceste fire de păr prezintă un canal medular, dar firele de păr aparținând fetusului și nou-născutului nu au acest canal.

Firele de păr se disting după forma rădăcinii pe care o au, în perii cu bulb găunos (rădăcină în mugure) și păr cu bulb plin (rădăcină in formă de ciomag). Primele corespund la o papilă în plină vitalitate și este foarte probabil că nu au căzut spontan. Părul cu bulb plin, din contră, este considerat că și-a terminat creșterea și a rămas un timp implantat în dermă, astfel că a putut fi smuls.

De obicei, la rădăcina firelor de păr smulse, se descoperă fragmente sau totalitatea teacii externe și teaca maternă care împreună formează un înveliș voluminos de formă neregulată. Perii căzuți antrenează uneori o parte din tecile lor. Extremitatea ruptă este foarte neregulată, încrețită și filamentoasă.

De regulă se descoperă la rădăcina firelor de păr smulse, fragmente sau totalitatea teacii externe și teaca maternă care împreună formează un înveliș voluminos de formă neregulată. Perii căzuți antrenează uneori o parte din tecile lor. Extremitatea ruptă este foarte neregulată, încrețită și filamentoasă.

Influența factorilor de mediu exetrn asupra firelor de păr se referă la:

lovituri cu corpuri contondente – cuticula prezintă deformări;

împușscături în limita factorilor secundari – se găsesc urme de pulbere aderate la fire;

temperatură ridicată; între 150-200° părul blond devine brun sau brun-roșcat; părul brun devine negru sau roșu-brun; părul roșu își păstrează culoarea, iar părul alb devine galben și apoi roșu metalic; între 200-240° în păr apar bule de aer; între 240-300° părul se ondulează, iar peste 300° se carbonizează.

Cercetarea la fața locului

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber#%l!^+a? Totuși, pentru a ușura descoperirea este util să se recurgă la lupe și la surse de lumină ceva mai puternice. Se cercetează atât îmbrăcămintea, lenjeria și corpul persoanei, cât și alte suprafețe, inclusiv obiectele de igienă personală, în special pieptenii și prosoapele#%l!^+a?

O atenție deosebită trebuie să fie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente), în sfera cercetării sunt incluse și urmele biologice ce pot conține și fire de păr. La cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor și, în general a mâinilor, în care poate fi găsit păr smuls de la agresor, în literatura de specialitate este citat un caz de identificare a unui infractor care a utilizat piciorul pentru a răni victima căzută la pământ, după firele de păr din sprânceană rămase pe încălțămintea făptuitorului.

Întrucât stabilirea naturii și originii unui fir presupus a fi de păr nu poate fi efectuată decât în condiții de laborator, este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte, după prealabila lor fixare în procesul-verbal și prin fotografiere.

Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerințe minime cu privire la menținerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire care provin accidental de la persoanele care efectuează activitatea de cercetare.

Nu trebuie în nici un sens modificate depunerile de pe tija firului, prevenindu-se aderarea de noi elemente. Astfel, firele de păr se introduc în eprubete sau plicuri separate (preferabil din celofan), în funcție de locul în care au fost descoperite, făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.

Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea obținerii modelelor de comparație, necesită și ea respectarea anumitor reguli, în primul rând recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere, deși acest ultim procedeu lipsește părul de o parte importantă: rădăcina. Specialiștii în domeniu recomandă să se realizeazărecoltarea numai prin intermediul smulgerii.

Firele vor fi ambalate separat, în funcție de zona din care au fost recoltate pentru analize. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți (creștet, ceafă, frunte, tâmple), cel mai recomandată tactică fiind aceea de a se împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții. Pentru fiecare fir de păr se precizează regiunea din care provine și modul de recoltare, fără a se omite să se indice și numele persoanei de la care provine.

Examinarea firelor de păr se face pe baza caracteristicilor generale și cele individuale. La schimbarea comparativă se vor avea în vedere: culoarea, lungimea în mm, grosimea în microni, forma, cantitatea și culoarea canalului mdular, forma cuticulei, culoarea pigmenților din zona corticală, existența, forma și culoarea bulbului.

Expertul poate răspunde la următoarele întrebări:

Natura și originea umană sau animală a firului de păr;

Zona corpului din care provine;

Modul de detașare a firului de păr;

Sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei, timpul scurs de la tăiere;

Eventualele modificări produse în urma unor boli;

Tipologia depunerilor de pe suprafața firului de păr.

Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă

Problematica generală a expertizei.

Expertiza firelor de păr este destinată, pe de o parte,analizei structurii intime a părului, cu numeroasele sale elemente caracteristice, iar, pe de altă parte, analizei suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit,

Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea, încă de la început, a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.

Cercetarea de laborator.

Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcția stabilirii caracteristicilor sale generale și particulare, parcurge, în principiu, trei etape principale:

a. Examinarea modului de detașare, a culorii sau vopselei, a particularităților de formă, precum și a aderențelor;

b. Analiza construcției exterioare a firului, pentru identificarea speciei, a vârstei, sexului, ca și a regiunii corporale din care provine, examinare ce se realizează în special prin microscopie;

c. Examinarea structurii interioare, respectiv a cortexului (în care se găsesc pigmenții, pe baza cărora se poate face o identificare de grup) precum și a medularei.

Natura și originea unui fir de păr uman se diferențiază de firele de altă natură (vegetale, artificiale ș.a.) prin structura sa intimă și prin solzișorii de pe suprafața cuticulei. La rândul său, părul uman se distinge de părul altor mamifere datorită caracteristicilor cuticulei, în special ale solzișorilor, ale substanței corticale (cortexul) și pigmenților acesteia, precum și ale medularei.

Un element important de diferențiere este indicele medular (raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr), care se apropie la om de 0,30, în timp ce la animale este situat la peste 0,50.

Alte date obținute prin expertiza biocriminalistică:

– Regiunea corpului, stabilită după lungimea, grosimea, forma, starea de macerație a cuțiculei (specifică părului de la axile);

– Vârsta, stabilită cu o anumită aproximație, plecându-se de la grosimea și pigmentația părului;

– Sexul persoanei, determinat pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca fiind în cantitate mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit de medulară, spre deosebire de pârul bărbaților;

– Rasa umană căreia i-ar aparține firul de păr, elementul de diferențiere constituindu-1 forma secțiunii transversale a firului ovală la albi, renifbrmă la negri și rotundă la rasa galbenă.

În privința compoziției, firul de păr poate conține mai mult de 15 elemente chimice (mangan, zinc, aur, plumb, arseniu, mercur, telur etc.), a căror concentrație variază aproape de la o lună la alta, fiind în funcție și de stările fiziopatologice, de condițiile de igienă, de alimentație, dar și de mediu. Așadar, o posibilă identificare a persoanei pe baza compoziției chimice a firului de păr este încă relativă.

Dintre principalele metode tehnico-științifice de examinare menționăm microscopia clasică și electronică, îndeosebi aceea cu baleiaj, calorimetria și spectrofotometria de absorbție atomică. O metodă revoluționară de analiză este considerată a fi activarea prin neutroni,apreciată de unii dintre specialiști atât pentru finețea determinărilor calitative – sunt autori care consideră că ea permite chiar identificarea certă a persoanei – cât și pentru păstrarea intactă a firului de păr și a aderențelor de pe suprafața sa. Majoritatea specialiștilor consideră însă că această identificare este posibilă numai teoretic.

Pe linia lărgirii posibilităților de identificare după firul de păr, în prezent este posibilă identificare grupei sanguine a individului, din cauza prezenței antigenelor specifice sistemului A,B,O. Pentru ca această realizare să se efectueze este necesar să existe fire de o lungime de 3 sau 9 cm, în funcție de procedeul întrebuințat, apreciindu-se că pentru stabilirea fiecărui antigen sunt necesari 3cm. Deoarece este o metodă distructivă, se va aplica după terminarea celorlalte cercetări.

Identificarea persoanei este problema centrală a examinării firului de păr, dacă se prezintă și fire de păr de comparație. Până nu demult nici un specialist nu putea da un răspuns cert pozitiv; în schimb, putea da un răspuns cert negativ („firul de păr nu aparține persoanei X"), în interpretarea răspunsului pozitiv cu caracter de probabilitate, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că posibilitățile actuale de investigare științifică apropie foarte mult de certitudine un rezultat dat cu caracter de probabilitate („firul de păr în litigiu aparține probabil numitului Y").

Răspunsul poate fi formulat cu certitudine prin examinarea amprentei genetice, cu condiția ca firul de pâr să aibă rădăcină.

Dintre procedeele destinate identificărilor de grup, menționăm ,,metoda lui Gaudette", constând în efectuarea unui studiu statistic privind aproximativ 96 de caracteristici morfologice și metrice (dimensionale), pe baza cărora se poate face o delimitare serioasă a cercului de suspecți.

3.10. Cercetarea urmelor de natură osteologică

Pentru înțelegerea motivelor de ordin științific care permit furnizarea unor informații organelor judiciare în funcție de cercetarea resturilor osoase descoperite, se dovedește utilă înfățișarea unor date ce privesc anatomia, osteogeneza și morfopatologia osoasă.

Osteogeneza este procesul prin care se nasc și se formează oasele. Cunoașterea punctelor de osificare prezintă interes pentru expertiza urmlor osteologice. Pentru acest considerent s-au elaborat tabele ce cuprind toate aceste date. Primele procese ostepgenetice apar în săptămânie 6-7, în claviculă. Dezvoltarea scheletului se continuă până la 23-25 de ani. Proprietățile fizice ale oaslor sunt rezistența și elasiticitatea. În compoziția chimică a osului intră substanțe organice 35% (oseina) care permit elasticitatea și substanțe minerale 65% (fosfați, carbonați și cantități infime de fluorură și clorură de calciu) care conferă rezistența osului. Proporția materialelor principale din structura osului variază de la un os la altul și în raport cu vârsta. Oasele care suportă presiuni mai mari sunt mai bogate în săruri minerale. Procentul sărurilor minerale crește la bătrânețe, când oasele sunt mai casabile decât în copilărie.

Etapele examinării

1. determinarea densității – se recurge la determinarea densității osului în situația în care acesta a fost descoperit într-un pământ foare activ.

2. tehnicile cu izotopi radioactivi – arată distrugerile de subranțe organice ale oasleor, modificări ale mărimii bob de grâu a componentelor minerale din os.

3. efectuarea de radiografii.

4. formularea concluziei – de probabilitatea sau de imposibilitate.

3.11. Elemente de investigare odorologică judiciară

Aspecte generale privind urmele olfactive

Urmele de miros reprezintă o categorie aparte de urme, specifice nu numai omului ci și animalelor, inclusiv majorității substanțelor care conțin elemente volatile precum și altor corpuri din natură. Folosirea acestor categorii de urme în interesul justiției, al descoperirii infractorilor și corpurilor delicte constituie obiectul odorologiei judiciare.

Formarea urmelor olfactive

Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, orice persoană lăsându-și moleculele de miros peste tot pe unde trece, pe fiecare dintre obiectele atinse, nici pantofii, nici îmbrăcămintea și nici mănușile neputând să împiedice formarea acestui gen de „amprentă" olfactivă. Așa cum se afirmă în practică, orice măsură de precauție s-ar lua, este imposibil să se împiedice emisia permanentă, de către corpul uman, a moleculelor de miros, care cad pe sol ori se fixează pe obiectele atinse.

Firește, teoretic este posibilă oprirea emisiei volatile, printr-o costumație complet etanșă, de genul unui costum spațial, ceea ce practic nu poate fi de imaginat, mai ales în condițiile săvârșirii unei infracțiuni.

Conținutul urmelor olfactive

Conținutul urmei olfactive cuprinde mai multe categorii de miros, în care ponderea este deținută de mirosul specific sau de bază al corpului, acestuia adăugându-i-se mirosul profesional sau general, precum și mirosul ocazional.

Mirosul specific (de bază sau individual) este consecința proceselor metabolice petrecute în organismul uman, materializate, printre altele, în emanații volatile, cum sunt cele ale acizilor sebaceici – caracteristice transpirației, respirației, altor secreții și excreții organice, descuamărilor pielii – de o mare complexitate chimică. Compoziția emanațiilor este influențată de starea de sănătate a persoanei, de medicamente, alimentație și, bineînțeles, de igiena corporală.

Mirosul specific se imprimă atât în lenjerie și îmbrăcăminte, cât și în obiectele purtate de om. Intensitatea mirosului specific este, în majoritatea cazurilor, direct proporțională cu stările de emoție prin care trece o persoană, așa cum se întâmplă în cazul săvârșirii unei infracțiuni, precum și cu solicitările fizice sau cu stările fiziopatologice. in stare de stres, emanațiile volatile pot crește de cea. 4 ori.

Mirosul profesional sau general este determinat de specificul locului de muncă al persoanei, de încăperea în care locuiește sau în care a stat mai mult timp. Uneori aceste mirosuri pot fi dominante în urmă, cum ar fi, de exemplu, cazul persoanelor care lucrează în uzine chimice, în fabrici de produse cosmetice și parfumuri, în tăbăcării, abatoare, cantine, cămine etc. Un asemenea miros poate fi specific și locului în care conviețuiesc mai multe persoane (cămine, cazărmi etc.).

Mirosul ocazional, rezultat dintr-un contact întâmplător cu diverse medii sau substanțe, din folosirea produselor cosmetice, din fumat ș.a. Firește că și această categorie de miros poate fi într-adevăr ocazională sau poate căpăta un caracter relativ stabil prin folosirea consecventă, de exemplu, a unui anumit tip de produs cosmetic.

Utilitatea urmelor olfactive

Exploatarea urmelor olfactive în investigațiile criminalistice s-a impus datorită proprietății acestora de a se forma invariabil, la simpla trecere a persoanei printr-un anumit loc, și de a fi practic imperceptibile pentru organele de simț ale omului. Existența acestor urme este, însă, destul de limitată în timp, după cum vom preciza mai jos.

O urmă olfactivă, formată în locuri închise, poate persista, în condițiile cele mai bune, maximum 20 de ore. Temperatura ridicată, vântul, ploaia, intervenția unor factori poluanți, trecerea unui număr mare de oameni etc., conduc la degradarea rapidă a urmei.

Natura suportului și însuși mirosul acestuia influențează negativ urma. De exemplu, suporturile dense, în care mirosul se imprimă mai greu (sticlă, ciment, asfalt), rețin mai puțin mirosul. Spre deosebire de acestea, suporturile cu suprafață poroasă, iarba, vegetația în general, pământul și zăpada afânată, păstrează mai bine urmele de miros.

Urmele olfactive formate în încăperi sau locuri închise (lipsite de curenți de aer, în care nu sunt emanații volatile puternice), nici circulate, nici locuite, se pot păstra un timp relativ mai îndelungat.

În funcție de persistența urmelor, acestea sunt clasificate în urme proaspete, cu o vechime de până la o oră, urme normale, cu o vechime de trei ore și urme reci, mai vechi de trei ore, limita normală de prelucrare fiind de aproximativ 6-7 ore.

Cercetarea la fața locului

Descoperirea urmelor olfactive

Descoperirea se face cu ajutorul câinilor de urmărire. Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă de miros din alte 200, explicația constând în aceea că el dispune de un număr de celule olfactive de peste 30 de ori mai mare.

Pentru a înțelege exact posibilitățile deosebite de depistare a urmelor de miros ale unui câine de urmărire – posibilități evaluate științific cu aparate de tipul olfactometrelor -considerăm suficientă următoarea precizare: dintre emanațiile volatile ale piciorului, aproximativ o milionime străbate încălțămintea. Or, cantitatea de molecule de miros, lăsate de un picior care atinge numai o secundă solul, este de trei milioane de ori mai mare decât cantitatea minimă pe care o poate percepe câinele. Specialiștii spun că acest animal „vede cu nasul".

Calitățile care servesc la descoperirea urmelor olfactive sunt în funcție de rasa, pregătirea și chiar sexul câinelui. Astfel, printre cei mai folosiți câini în descoperirea și prelucrarea urmelor de miros este câinele ciobănesc german (câinele lup), acuitatea olfactivă maximă având-o femelele. Cu toate acestea, în unitățile de specialitate se folosesc masculii, întrucât perioadele de fecundare ale femelelor, relativ lungi, determină dificultăți în folosirea lor operativă.

Prelucrarea urmelor

Pentru prelucrarea urmei, câinele este dirijat de conducătorul său care, firesc, îi cunoaște posibilitățile și modul de comportare, dar și de organul judiciar care efectuează sau îndrumă cercetarea la fața locului și care trebuie să fie atent la respectarea anumitor reguli privind folosirea câinelui de urmărire și interpretarea reacțiilor sale. Astfel, în ipoteza în care se consideră utilă și oportună folosirea câinelui de urmărire, acestuia i se va da imediat spre prelucrare urma de miros, înaintea desfășurării altor activități de cercetare, exceptând salvarea victimei sau înlăturarea unor stări de pericol (incendiu, inundație etc.). Prin aceasta se evită distrugerea sau formarea altor urme noi, cum uneori se mai întâmplă în practică, prin pătrunderea unui număr mare de persoane în câmpul infracțional. De altfel, nu sunt puține cazurile în care se recurge la serviciul câinelui abia după ce cercetarea locului faptei a intrat într-o fază avansată.

Specialiștii recomandă cu insistență ca, ori de câte ori la fața locului sunt observate urme de picioare ori obiecte suspecte, posibil purtătoare de urme de miros, cei care efectuează cercetarea să nu se apropie de ele la o distanță mai mică de 2-3 metri, pentru a nu crea urme olfactive suplimentare care pot deruta câinele.

Pe parcursul acțiunii câinelui, este necesară notarea traseului străbătut și observarea reacțiilor sale, însă acesta nu trebuie derutat, cu atât mai mult cu cât el acționează potrivit temperamentului și calităților sale. Sunt cazuri în care pot interveni factori perturbatori sau excitanți (trecerea mașinilor, a oamenilor, a unor animale). De asemenea, nu trebuie exclusă nici posibilitatea unei lipse de coincidență între o cărare de urme și urma de miros, datorită deplasării acesteia sub acțiunea vântului, precum și folosirea de către infractori a unor substanțe prin care să încerce alterarea sau iritarea mirosului câinelui.

Metode moderne de investigare odorologică

Pe lângă câinele de urmărire, în cercetarea urmelor olfactive se apelează și la metode tehnice, constând în ridicarea urmelor de miros de la fața locului, de pe obiecte corp delict, de pe îmbrăcămintea pierdută de infractor ș.a., prin aspirarea cu dispozitive speciale și conservarea în flacoane ermetice, dezodorizate în prealabil. Aceste urme sunt supuse unei examinări comparative cu modelele prelevate de la persoanele sau obiectele suspecte, pe baza unei analize gazocromatografice sau prin spectrografia de masă.

Dincolo de aceste posibilități tehnice – uneori dificil de exploatat în practică -specialiștii au demonstrat că procedeul de identificare a persoanelor de către câinele de urmărire, pe baza mirosului specific, rămâne cel mai fiabil și mai simplu de realizat.

Chiar dacă spațiul nu ne îngăduie, considerăm necesar să atragem atenția asupra posibilităților reale de identificare menționate, deseori ignorate de practicieni. De pildă, sunt frecvente împrejurările în care câinele, deși descoperă urma de miros, nu o poate prelucra decât pe o distanță scurtă. Cazuri de acest gen se întâlnesc, de exemplu, în aglomerările urbane, ori când infractorul părăsește locul faptei cu un mijloc de transport.

În astfel de situații – socotite de nerezolvat de către cei mai puțin avizați – pot fi prelevate totuși urme olfactive, în vederea identificării ulterioare printr-o expertiză odorologică comparativă, apelându-se la serviciul câinelui de urmărire. Pentru aceasta, vor fi determinate locurile sau obiectele atinse ori presupuse că ar aparține infractorului.

Fixarea și, respectiv, prelevarea urmelor olfactive se va face prin acoperirea lor cu o bucată de pânză specială, lipsită de orice miros (denumită „țesătură textilă de fixare a mirosului"), timp de 20-30 minute. Pânza se ridică cu o pensetă, de asemenea dezodorizată, și se introduce într-un vas de sticlă, steril, care va fi închis ermetic. Astfel conservată, urma olfactivă poate fi păstrată în încăperi speciale, timp de mai mulți ani. Firește că vasul de sticlă va purta o etichetă cu mențiunile exacte privind locul, data, modul de ridicare etc.

Examenul odorologic comparativ se va face cu modele olfactive de comparație, prelevate de la persoanele suspecte. Prelucrarea trebuie să se facă într-un interval de cel mult 24 de ore de la obținerea modelelor de comparație. După cum se afirmă în literatura de specialitate, posibilitatea de eroare în aceste cazuri nu depășește un procent de l sau 2%.

Metode tehnice de examinare odorologică, sunt, în prezent, pe cale de a fi puse la punct în analiza mirosurilor corporale. De pildă, a fost experimentată cromatografia în fază gazoasă cu tub capilar, cromatograful fiind cuplat cu un spectrometru de masă care analiza calitativ componentele chimice ale mirosului astfel cum au fost separate prin cro-matografie.

Și totuși, specialiștii consideră superioară capacitatea câinilor de a detecta un miros specific, până la punerea la punct a unui sistem de captare mai sensibil, eficient și rapid.

3.12. Elemente de investigare și identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N.

Fundamentul științific

Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (A.D.N.) a avut ca rezultat înțelegerea noțiunii de ereditate și, ulterior la identificare, prin intermediul decodării datelor genetice pe care molecula de A.D.N. le are în componență. Aceasta are compoziție moleculară și este conținută de toate celulele vii ale organismelor.

Prima înfățișare a alcătuirii A.D.N. -ului s-a realizat în anul 1950 de către James Watson și Francis Crick. Molecula de A.D.N. este foarte mare, fiind alcătuită din patru tipuri de nucleotide – adenina, citozina, guanina și timina – care se pot aranja numai în următoarea formulă: A-T și G-C, pe o bandă dublă, răsucită, care a fost denumită convențional ,,dublă elice".

Până în anul 1985, studierea moleculei de A.D.N. nu a fost una dintre preocupările cele mai importante pentru criminalistică. Alee Jeffreys și colegii săi de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valențele infinite pe care A.D.N.-ul le are în identificarea unei persoane prin intermediul studierii urmelor biologice de orice natură cre au fost lăsate de respectiva persoană la locul unde s-a produs o infracțiune.

Procesul identificării unui individ începe atunci când aceasta lasă la scena crimei o urmă biologică care conține, în mod obligatoriu, material genetic (A.D.N.). Următorul pas este constituit de prelevarea probei de către specialistul criminalist, urmată apoi de analiza de laborator care are ca scop principal traducerea materialului genetic sub forma unui cod, cu formulă unică, irepetabilă, care este caractericstică unui singur purtător al acelei informații genetice.

Subliniem că singurele celule din corpul uman fără nucleu, deci fără A.D.N., sunt acelea cunoscute sub numele de ,,globule roșii", care se regăsesc în sângele uman. Cu toate acestea, sângele, este compus nu numai din hematii, dar și din alte elemente celulare, care nu pot fi separate decât prin intermediul procedeelor de laborator, probabilitatea ca la locul infracțiunii să nu se găsească celule purtătoare de AD.N. fiind întotdeauna nulă.

Răspunsurile pe care a trebuit să le dea Criminalistica, au fost acelea referitoare la numărul de analize de locații A.D.N., respectiv la aranjarea sau succesiunea tipurilor de nucleotide, care pot duce la evidențierea certă a diferențelor existente între două amprente geneticei aparținând unor persoane diferite.

Pentru siguranță, s-a luat în calcul posibilitatea ca, spre exemplu, două persoane suspecte a căror amprentă genetică trebuie comparată cu amprenta genetică a probei care a fost recoltată de la locul unde s-a produs infracțiunea să prezinte același model ca cel al locației A.D.N.

Pentru maximizarea puterii discriminatorii a analizei, ciminaliștii au lucrat cu un polimorfism de înaltă putere, numit de primii utilizatori de origine anglo-saxonă, VNTR (Variable Number of Tandem Repeats). Analizele au la bază faptul că locațiile conțjn numere variabile de secvențe A. D. N. care se repetă, locațiile conținând, de la individ la individ, secvențe a căror repetare este imposibilă. Pentru a elimina orice posibilă sursă de confuzie, laboratoarele de analiză a profilului A.D.N. examinează patru locații VNTR, care sunt considerate suficiente pentru a stabili cu precizie identitatea unei persoane.

În funcție de raportul valorii de identificare, specialiștii geneticieni clasifică urmele biologice în trei grupe:

A. Probe cu un înalt grad de exactitate în identificarea profilului A.D.N.: sângele, lichidul seminal care, chiar dacă nu conține spermă, deține suficient material pentru efectuarea analizelor A.D.N.; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate, periuțe de dinți, plastice ale țigărilor de foi, măști, veselă, chewing gums, timbre și plicuri poștale etc.);

B. Probe care au un anumit potențial în definirea profilului A.D.N.: fluidul vaginal (în cazurile de viol poate conține un amestec de celule, provenind de la ambele părți, care pot fi analizate separat), secrețiile nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare A.D.N. atâta timp cât A.D.N.-ul este cuprins numai în celulele ce înconjoară rădăcina), bucăți de carne, celule ale pielii, urină, părți de corp, oase (măduva osoasă poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată).

C. Probele care au potențial crescut ăn cadrul analizelor A.D.N. mitocondrial. Orice probe care nu se pretează la alte analize, pot fi analizate prin intermediul analizelor A.D.N. mitocondriale.

Particularități ale cercetării la fața locului

De regulă, în general, cercetarea urmelor ce pot servi la identificări genetice parcurge aceleași etape tehnice, tipice urmelor biologice (sânge, spermă, salivă), de la descoperire, la fixare fotografică și ridicare. Firește că se impun precauții suplimentare. Obiectele sau suporturile purtătoare de urme biologice care se ridică în vederea analizării A.D.N. vor fi verificate pentru a fi puse în evidență alte urme importante, cum ar fi urmele papilare. Pentru fiecare probă se va folosi un tip special de recipient care să ofere o conservare optimă și un transport sigur. Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se containerizează și se refrigerează în vederea transportării în condiții optime. Spre deosebire de sângele colectat lichid, petele de sânge aflate pe obiecte vor fi uscate înainte de a fi împachetate și trimise laboratorului. Părul trebuie colectat cu grijă pentru a evita ruperea tijei sau atingerea rădăcinii, furnizoare de informație genetică.

Raportat la sensibilitatea tehnicilor A.D.N., contaminarea probelor este o adevărată problemă. Pentru a evita acest pericol se folosesc mănuși și pensete adecvate, avantajul folosirii acestora fiind posibilitatea schimbării lor ori de câte ori devin contaminate. Instrumentarul folosit, atât în cercetarea la fața locului, cât și în analizele de laborator, se curăță cu tampoane cu alcool după ridicarea fiecărui obiect. De asemenea, se recomandă purtarea unor măști pentru a evita stropii de salivă în caz de strănut, tușit sau chiar vorbit în apropierea suprafețelor purtătoare de urme. Bineînțeles că este obligatorie purtarea de mănuși.

Efectuarea expertizelor A.D.N.

În 1985, Alee Jeffteys preciza faptul că minisateliții existenți în genomul uman prezintă o zonă centrală ce se repetă de mai multe ori în cadrul unui fragment unic, determinând astfel polimorfismul lungimii fragmentului de restricție. Astfel, metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost adoptată tocmai datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților A.D.N-ului uman, ceea ce determină un potențial de discriminare (diferențiere) foarte ridicat.

Analiza profilului A.D.N., în laboratoare specializate, se desfășoară prin două metode: metoda analizei amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR).

Analiza prin metoda enzimei de restricție, în cazul utilizării metodei prin enzime de restricție, este necesară o cantitate suficientă de A.D.N. ce este supusă izolării și purificării cu ajutorul unor detergenți și enzime cu mare specificitate, cum ar fi proteinaza K. Cea de-a doua etapă o constituie decuparea A.D.N.-ului cu ajutorul unor enzime de restricție, în fragmente de mărimi diferite.

Fragmentele astfel decupate sunt triate după lungime cu ajutorul unui gel de agaroză, fenomen ce poartă numele de electroforeză. Următoarea etapă poartă numele de transfer "Southern" și constă în transferarea fragmentelor de pe gel pe o membrană de nailon, urmată de denaturarea A.D.N.-ului, ce constă în ruperea punților de hidrogen dintre bazele complementare și apoi reunirea A.D.N. (hibridarea). Ultima etapă a metodei prin enzime de restricție constă în autoradiografia membranei.

Rezultatul analizei îl constituie vizualizarea fragmentelor A.D.N. sub forma unor benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate din prelucrarea probelor ridicate de la fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce la eliminarea din cercul suspecților a persoanei examinate.

Analiza prin metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR).

O altă metodă care s-a impus extrem de rapid este aceea a reacției în lanț a polimerazei (PCR = polymerase chain reaction). Avantajul acestei metode față de metoda cu enzime de restricție constă în sensibilitatea acesteia, putându-se folosi o singură moleculă de. A.D.N. -pentru a fi amplificată

Metoda.constă în amplificarea in vitro a secvențelor A.D.N. prin cicluri de denaturare A.D.N,, fixarea primerilor și extinderea pu polimerază A.D.N. Metoda PCR este rapidă, simplă, necesită fragrriente de dimensiuni mici pentru studiere și permite reanalizări multiple.

Privitor la valoarea de identificare pe baza profilului A.D.N., în ciuda controverselor și criticilor ce nu au întârziat să apară, precizăm că amprenta genetică oferă dovada științifică a unicității noastre. Astfel, s-a impus în investigațiile criminalistice o nouă metodă de identificare, cu șanse reale în realizarea actului de justiție penală sau civilă, în condiții de certitudine și de obiectivitate.

CONCLUZII

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să servească scopurile acesteia, nefiind chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o identitate probantă.

În identificarea criminalistică conținutul principal al examinării îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale similare conducând la identificarea obiectului creator de urme și implicit la deosebirea totalității acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte.

Specificul identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea și interpretarea informațiilor conținute în reflectările sale.

În practica judiciară identificării criminalistice i se mai atribuie uneori și un alt înțeles, și anume de individualizare a unei persoane (cadavru, obiect, după un semn distinctiv, distrus sau modificat, intenționat sau accidental).

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general, la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, ființelor, sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenței genetice și identificarea individuală. Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de a doua. Continuă în condițiile unei criminalități în creștere și a unor omoruri deosebite – adeseori săvârșite prin cruzimi – se ajunge deseori la imposibilitatea recunoașterii victimelor, fiind necesară aplicarea unor metode de identificare criminalistică precum – reconstituirea fizionomiei după sistemul dentar, după craniu, după resturile osoase, mai ales când avem a face cu depesajul criminal.

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de către o altă persoană.

Metodele tehnice de identificare – identi-kit-ul, photo-identi-kit-ul, portretul robot computerizat sunt folosite frecvent în practica organelor de cercetare penală, de multe ori obținându-se succese notabile.

Prin urma rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a.m.d.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), incercarea de apărare, de scăpare, etc. , zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.

Nu numai ce face ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare. Ex.: modul de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafacerii).

În această ordine de idei trebuie evidențiat efortul dar și obligația membrilor pentru implementarea programelor de asigurare a calității, respectiv de validare și acreditare a tehnologiilor folosite. Standardul cel mai frecvent aplicat este ISO 17025, conceput inițial pentru testarea și calibrarea laboratoarelor, dar extins și adaptat exigențelor de asigurare a calității în toate ramurile criminalisticii, inclusiv cercetarea locului faptei .

În finalul acestei succinte prezentări trebuie semnalată tendința de a se trece de la producerea de probe la producerea de „inteligență forensic”, atât pe plan național cât și internațional.

Fără a avea pretenția că aspectele analizate au surprins întreaga problematică a infracțiunilor criminale, considerăm însă că acestea ar trebui avute în vedere pentru eventuale modificări legislative în România în acest domeniu și pot ajuta în mod considerabil specialiștii, în vederea studierii și aplicării acestora.

BIBLIOGRAFIE

A. Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001;

A. Lalande, Vocabulaire technique et critique de Philosophie, PUF, Paris, Ed. A XII-a;

C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;

C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;

E. Locard, Traite de criminalistique, Ed. J. Desvigbne, Lzon, 1931;

Emilian Stancu, Criminalistică, vol. I, Editura Actami, București, 1995;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2004;

G. Matei, Considerații privind amprenta genetică, R.C. nr.1/2001;

I. Andrei, L Bilegan, V.Molanr, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București. 1966;

I. Enescu, Amprenta genetică – tehnică de vârf în identificarea medico-legală și biocriminalistică, în P.C.C., nr. 1-2/1989;

I. Enescu, Amprenta genetică – tehnică de vârf în identificarea medico-legală și biocriminalistică;

I. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie expertizelor, în RRD, nr. 3/1978;

I. Stoenescu, Creșterea și dresajul câinilor, Ed. Militară, București, 1968;

I. Stoenescu, Creșterea și dresajul câinilor, Ed. Militară, București, 1968;

I.R. Constantin, Secretele amprentelor papilare, Editura Național, București, 1996;

Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 1998;

L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Științifică, București, 1990;

Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, București, 2005;

M. Moldovan, în Tratat practic de criminalistică, vol. II;

M. Rose în Revista de Medicină Legală, martie, 1994;

M. Terbancea, M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea Școala românească de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975;

Marcela Boia și Lia Vasiliu, Cercetări privind antigenele salivare și importanța lor în expertizele biologice, în Prezent și perspectivă în știința criminalistică;

Mihai Covalciuc, Criminalistică, Editura Pamfilius, Iași, 2004;

N. Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi, Psihologia judiciară, Editura Șansa – S.R.L., București, 1992;

Nicolae Dan, Identificarea criminalistică, colectiv, în Tratat de practica criminalistică, vol. I, I.G.M. Bucuresti, 1976;

T. Mircea, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;

V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. II, București, 1995.

V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. II, București, 1995;

V. Molnar, Expertiza urmelor de sânge în Tratat practic de criminalistică, Vol. II, I.G.M., București, 1978;