Consideratii Generale ale Infractiunii Contra Patrimoniului

Practica îndelungată a societății umane, cel puțin până în zilele noastre, a arătat că proprietatea privată reprezintă aceea formă ce asigură condițiile cele mai bune de a manifesta libertatea economică, determinând decisiv majorarea calitativă a vieții materiale și spirituale a individului.

Libertatea economică oferă șansa proprietarului de a adopta decizii personale în orice problemă ce face referire la acțiunile sale de natură economică. Exercitarea pe deplin a atributelor dreptului de proprietate constituie fundamental libertății economice.

Acolo unde proprietatea este despersonalizată prin socializarea ei ori prin măsuri economice de natură dictatorială, libertatea de inițiativă este îngrădită si chiar lichidată, având ca efecte înstrăinarea indivizilor de procesele economice în general, de producție în special, iar proprietatea încetează de a mai fi o sursa de venituri, de rentabilitate.

Comunismul a dorit însă să despartă omul de legătura sa directă cu produsul său, cu bunul său, cu animalul său, în anumite cazuri chiar cu familia sa, cu ei, rămânând dezinteresat, să poată concepe comunitatea ca pe o entitate superioară, subordonându-se ei cu totul. De aceea, fiecare s-a simțit constrâns, frustrat când i s-a luat, fiindcă n-a putut concepe comunitatea. Ca atare i-a dispărut pofta de a mai produce sau crea și neputându-se simți ca adevărat stăpân peste bunul comun, s-a simțit alienat, înstrăinat, condus zilnic, rob.

Proprietatea, având în vedere subiectul său, poate aparține fie indivizilor, fie unor grupuri constituite pe baza unor interese comune, de tipul asociațiilor, cooperativelor, societăților comerciale, etc. Ea poate aparține și statului, în calitate de producător și consumator și nu ca factor politic, de putere.

Din cele ce preced rezultă că în decursul istoriei proprietatea a ființat, există și se va dezvolta sub forma proprietății privat-particulare și a celei de stat, publice.

Promovarea unor concepții moderne cu privire la formele de proprietate menționate va determina transformarea acestora într-o sursă reală de motivații pentru subiecții dreptului de proprietate de a avea un comportament economic adecvat, benefic, rentabil, atât pentru ei, cât și pentru societate.

Și în România de după evenimentele din decembrie 1989 au fost întreprinse măsuri politico-juridice și administrativ-organizatorice pentru restaurarea întregii proprietăți, în deplină concordanță cu principiile unui stat de drept, așa cum se dorește să devină țara noastră, și ale unei economii de piață prospere.

În acest context este în curs de desfășurare procesul amplu de extindere a proprietății private, atât individuală cât și asociativă, de limitare treptată și în mod echilibrat a proprietății publice, de dezvoltare continuă a proprietății mixte.

Crearea unor condiții prielnice reale de dezvoltare armonioasă a acestora, ar fi de natură să sporească valorificarea superioară a resurselor materiale și umane de care dispunem, în vederea obținerii unor beneficii stimulative pentru redresarea economiei naționale.

Totodată, ar asigura în timp construirea mecanismelor și structurilor economice de piață și, pe cale de consecință, întrevederea unor posibilități reale privind protecția socială a populației. Avem în vedere, în mod deosebit, problema șomajului, până nu se cronicizează, și nivelul de trai decent al tuturor categoriilor de cetățeni (salariați, studenți, elevi, militari în termen, dar mai ales pensionari).

Legile adoptate până în prezent, măsurile organizatorice întreprinse de guvernele ce s-au succedat la puterea executivă au abordat sau abordează direct sau experimental, tot mai mult laturile esențiale ale acestui vast proces reformator pe care îl parcurge România de astăzi. Sunt menționate, printre altele, Decretul-lege privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul-lege privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii, Legea privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale, Legea fondului funciar, Legea privind societățile comerciale, Legea privatizării și nu în ultimul rând Constituția României care consacră proprietatea ca fiind publică sau privată.

Conform Codului Civil ,, patrimoniul este definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale aparținând unei persoane fizice sau juridice determinată, privite ca o sumă de valori active si pasive, strâns legate intre ele. În ceea ce privește conținutul raportului juridic civil, acesta este format din drepturile subiective și obligațiile corelative ce iau naștere în favoarea și, respective în sarcina subiectelor acestui raport juridic civil. Una dintre cele mai importante, clasificări ale drepturilor și obligațiilor subiective civile, o reprezintă clasificarea în drepturi și obligații patrimoniale și drepturi și obligații nepatrimoniale. Codul Civil folosește noțiunea de patrimoniu în mai multe texte, mai cu seamă în material dreptului succesoral.

Conform Noul Cod penal, noțiunea de ,,patrimoniu,, este mai clară decât noțiunea de ,, proprietate, incluzând nu doar proprietatea , ci și totalitatea drepturilor și obligațiilor ce au valoare economic. Înțelegând să ocrotească patrimonial, legiuitorul penal nu are în vedere o universalitate de bunuri, ci doar bunurile material în individualitatea lor, bunuri susceptibile de a fi sustrase, dilapidate, distruse, tăinuite etc.

SCOPUL OCROTIRII PATRIMONIULUI

Ocrotirea patrimoniului prin prevederile de drept penal a reprezentat dintotdeauna un obiectiv important al oricărei sistem de drept, patrimoniul constiuind în acest context, o componentă prioritară a vieții de fiecare zi a persoanei fizice ori a persoanei juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor necesare, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, dar și micro și macrosocial.

Legislația penală din România, în contextul legislațiilor penale moderne europene, a pastrat, pe parcursul timpului, printre cele mai importante norme juridico-penale, infracțiunile contra proprietății ( de pildă în Codul Cuza) ori infracțiunile contra patrimoniului ( de pildă Codul Carol al – III-lea).

În Codul penal român, de la 1969, cu modificările și completările ulterioare, aceste infracțiuni au fost transpuse într-un singur titlu ,, Infracțiuni contra patrimoniului,, după ce în legislația penală anterioară fuseseră transpuse în 2 titluri diferite, și anume ,, Infracțiuni contra avutului personal ori particular,, și ,, Infracțiuni contra avutului obștesc,,.

În Noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor ilicite săvârșite contra patrimonului sunt sistematizate în 5 capitole, luând în considerare situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca enități patrimoniale, cât și caracterul ori natura acțiunilor ilicite prin care pot fi schimbate acteste situații de fapt.

De altfel, această sistematizare nu constituie o premieră pentru legislația penală din țara noastră, ci mai degrabă o revenire la tradiție – Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe nouă secțiuni, Codul penale de la 1936 sistematiza crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV ce cuprindea patru capitol.

Noul Cod penal, prevede:

infracțiunile de furt în capitolul I

infracțiunile de tâlhărie, tâlhărie calificată și piraterie în capitolul II

capitolul III cuprinde dispoziții incriminatoare ale unor fapte contra patrimoniului care sunt săvârșite prin nesocotirea încrederii

cel de-al patrulea capitol cuprinde fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și prin mijloace de plată electronice, iar ultimul capitol, capitolul V, prevede infracțiunile de distrugere și tulburare de posesie.

PARTICULARITĂȚI PRIVIND STRUCTURA INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale referitoare la patrimoniul public sau privat. Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor, încrederea și buna-credință pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial.

Obiectul material. Bunul care poate constitui obiect material al acestor infracțiuni se caracterizează în cazul fiecăreia dintre ele prin anumite trăsături, un bun mobil aflat în posesia ori detenția altuia, în cazul infracțiunii de furt, un bun mobil al altuia aflat în posesia făptuitorului sub orice titlu etc.

Subiect activ poate fi, de regulă, orice persoană, legea necondiționând existența lor de vreo calitate specială a făptuitorului. În cazul unora dintre infracțiunile contra patrimoniului, subiectul activ este calificat.

Participația penală este posibilă, de regulă, sub toate formele.

Latura obiectivă. Elementul material se realizează, pentru majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului, printr-o acțiune constând în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, în cazul furtului, furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, în cazul tâlhăriei, furtul comis, prin violență sau amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă, în cazul pirateriei, conform Noului Cod penal, însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, în cazul abuzului de încredere, conform art. 238 din Noul Cod penal, fapta persoanei care, în frauda creditorilor falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia, în cazul bancrutei frauduloase conform art. 241 din Noul Cod penal etc.

Elementul material poate fi realizat și printr-o inacțiune constând în:

Nerestituirea bunului, în cazul infracțiunii de abuz de încredere;

Neluarea măsurilor necesare preîntâmpinării prejudiciului la gestiunea frauduloasă;

Nepredarea bunului găsit, la însușirea bunului găsit.

Unele infracțiuni au conținuturi alternative, elemental material putându-se realize prin săvârșirea oricăreia din acestea, de pildă, însușirea, dispunerea pe nedrept ori refuzul de restituire a bunului în cazul abuzului de încredere, distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare în cazul infracțiunilor de distrugere, etc.

Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube.

Raportul de cauzalitate dintre faptă și urmare trebuie să existe.

Latura subiectivă. Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc cu intenție, care poate fi directă sau indirectă, cu excepția distrugerii din culpă. Latura subiectivă include uneori și un scop special urmărit de către făptuitor, constând, de exemplu, în scopul însușirii bunului, în cazul furtului.

Formele infracțiunii. Actele de pregătire nu sunt sancționate, conform regulii generale. În cazul infracțiunii de tâlhărie, dacă actele de pregătire sunt realizate de un terț, iar autorul s-a folosit de acestea la săvârșirea tâlhăriei, acestea vor constitui acte de complicitate anterioară.

Tentativa imperfectă este posibilă și incriminată, de pildă în cazul infracțiunii de furt, în timp ce tentativa perfectă nu este posibilă. În cazului furtului realizat în condițiile art. 229 alin. (3) Noul Cod penal nu mai sunt asimilate tentativei efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecție a conductei de transport al țițeiului, gazolinei, benzinei, motorinei, condensatului, etanului lichid ,altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum și deținerea, în acele locuri sau în apropierea depozitelor, ștuțurilor, instalațiilor, cisternelor sau vagoanelor – cisternă, sau oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare.

Infracțiunea se consumă în momentul producerii faptei socialmente periculoasă. De pildă, infracțiunea de furt se consumă în momentul în care se produce împosedarea făptuitorului, indiferent de durata stăpânirii bunului – teoria apropriațiunii – sau în momentul utilizării vehicului sustras.

Unele infracțiuni pot îmbrăca forma continuă sau continuată, situație în care, în afara momentului consumării, există și un moment al epuizării.

Modalității agravante. În cazul unora dintre dintre infracțiunile contra patrimoniului, legea prevede, în afara formei simple, și forme agravante. Astfel, în cazul infracțiuniilor de furt, distrugere, tâlhărie, piraterie, înșelăciune etc., sunt prevăzute și modalități agravate.

Circumstanțele ce atribuie acestor infracțiuni caracter agravbat face referire fie la obiectul material ori la subiectul infracțiunii, fie la latura obiectivă.

Formele agravate ale infracțiunilor contra patrimoniului sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, care are însă limite mai ridicate, iar unele cazuri și cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Sancționare. Infracțiunile contra patrimoniului, neprezentând același grad de pericol social, sunt prevăzute cu pedepse diferite.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu pentru majoritatea infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului. Acțiunea penală se pune în mișcare doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracțiuni:

Faptele prevăzute de art. 228, 229, 230 Noul Cod Penal, săvârșite între membri de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de cel ce locuiește împreună cu persoana vătămată ori este găzduit de aceasta;

Abuzul de încredere;

Distrugerea;

SECTIUNEA A II-A : REFERINȚE ISTORICE ȘI EVOLUȚIA INCRIMINĂRII

2.1. FURTUL REGLEMENTAT ÎN DREPTUL ROMAN

Cercetarea delictelor private prezintă importanță deosebită, datorită, în primul rând, faptului că acestea sunt izvoarele obligațiunilor delictuale și, în al doilea rând, deoarece în multe situații, plecându-se de la naumite delicte, s-a ajuns la recunoaștere unor contracte ori cvasi-contracte.

Terminologia juridică utilizată în materia delictelor private prezintă totodată un interes special pentru cercetătorii dreptului roman, deoarece aceasta este în măsurî să ne arate fizionomia diecărui delict privat, în cadrul evoluției pe care a cunoscut-o. Evoluția reglementării delictelor private din epoca primitivă a Romei, când stăpânirea nu juca un rol important, până în epoca clasică, în care delcitele tind să devină publice, este oglindită de o terminologie juridică proprie.

Noțiunea furtului a evoluat în decursul secolelor ca și sancțiunea sa.

În epoca primitivă a Romei, furtul era un delict privat, care dădea dreptul victimei să recurgă la răzbunarea individuală apoi la o compozițiune bănească.

În epoca clasică, furtul tinde să devină un delict public.

Urmărind evoluția istorică a noțiunii de furt putem să distingem câteva momente mai importante:

Furtul înainte de Legea celor XII Table

Furtul în Legea celor XII Table

Reformele pretorului

Furtul în dreptul clasic.

Se pare că la origine, conform cutumelor anterioare Legii celor XII Table, se autoriza răzbunarea privată în cazul lui fur manifestus precum și percheziției lance licioque.

Fur manifestus este hoțul suprins ținând încă în mână lucrul furat, precum și cel ce este descoperit în urma unei percheziții lance et licio. În practică, hițul, fie că era prins asupra faptului înainte de a ascunde lucrul furat, fie că lăsa urme clare de natură să permită identificarea casei în care a intrat. În acest din urmă caz, victima delictului nu putea intra imediat în casa celui bănuit că ar fi comis furtul, ci trebuia să procedeze la o percheziție solemnă, care presupunea, în primul rând, o vestimație specială. Victima furtului poartă un simplu brâu (licium), iar în mână ține o farfurie (lanx). Victima se prezenta în acest fel pentru a nu putea fi acuzată că ar fi introdus în casa celui urmărit lucrul furat. O altă condiție cerută de percheziția lance et licio era prezența martorilor care înconjurau casa, păzind toate ieșirile prin care s-ar fi putut scoate obiectul furat. Descoperirea obiectului în casa celui urmărit era asimilată cu prinderea asupra faptului.

Legea celor XII Table introduce un sistem mai complet și mai perfecționat de sancționare a furtului. Legea decemvirală pedepsește delictul de furt, indiferent dacă hoțul a fost prins asupra faptului sau nu. S-a menținut împotriva lui fur manifestus sistemul cutumiar, conform căruia delicventul cădea în puterea păgubașului, dar, în același timp, se prevedea și intervenția magistratului.

În situația în care autorul furtului era un om puber, era bătut cu nuiele și addictus de către magistratul păgubașului, care îl putea vinde ca sclav trans Tiberim. Delicventului i se lăsa totuși posibilitatea de a se înțelege cu victima, dacă aceasta voia să îi muncească un anumit număr de zile sau să îi plătească o sumă de bani.

În 2 situații, delicventul om liber puber putea fi omorât, și anume:

Când furtul era săvârșit în timpul nopții;

Când furtul era săvârșit în timpul zilei, dar delicventul era înarmat și se apăra pentru a nu fi prins. În acest din urmă caz se cerea ca victima furtului să cheme vecinii, pentru ca aceștia să ia cunoștință de modul în care a fost comisă fapta.â

Delicventul om liber impuber era bătut cu nuiele, urmând ca magistratul să decidă asupra modului de recuperare a prejudiciului.

Dacă autorul furtului era un sclav, acesta era invariabil pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe Stânca Tarpeiană.

Legea celor XII Table completează sistemul cutumiar prin introducerea noțiunii de furtum nec manifestum. Furtum nec manifestum presupune că hoțul nu a fost prins asupra faptului. Victima furtului intentează în acest caz actio furti, al cărei obiect este îndoitul pagubei suferite. În dreptul clasic, actio furti se va numi actio furti nec manifesti, pentru a o deosebi de acțiunea pretoriană furti manifesti.

În afară de percheziția lance et licio, legea decemvirală mai cunoaște și o percheziție nesolemnă, ce atrage după sine sancțiunea printr-o acțiune la triplu contra detentorului, actio furti concepti. Această acțiunea se dă contra detentorului, indiferent dacă este sau nu vinovat, spre deosebire de situația în care se aplică sancțiunea lui fur manifestus, când se cere, pe lângă respectarea unor forme solemne, și dovedirea vinovăției detentorului.

O acțiune specială, actio furti oblati, privitoare la lucrul furat și oferit, se dădea celui ce cumpăra cu bună-credință un lucru furat. Prin această acțiune, cumpărătorul de bună-credință cerea întritul sumei plătite celui care i-a furnizat lucrul.

Prin reformele sale, pretorul a realizat unificarea sancțiunii delictilui de furt. Dispozițiile Legii celor XII Table ne înfățișează 2 sisteme de reprimare a furtului, primul prezentând un pronunțat caracter arhaic, datând din epoca în care domnea justiția privată, pe când celălalt, de dată mai recentă, introduce sistemul compozițiunii legale.

Unificarea sancțiunii furtului de către pretor a fost facilitată de utilizarea compozițiunii voluntare private. Legea celor XII Table prevede că delicventul poate să evite vânzarea sa ca sclav trans Tiberium prin plata unei sume de bani. Întrucât în lege nu se stabilea nici o limită a compozițiunii, victima furtului putea pretinde de la delicvent orice sumă de bani egală cu împătritul lucrului furat. Acest obicei a fost consacrat de către pretor. Magistratul acorda victimei o acțiune împotriva delicventului, fixând cuantumul condamnării la cvadruplu.

O altă inovație a pretorului constă în faptul că hoțul prins asupra faptului are dreptul să își conteste vina, astfel încât vechea addictio este înlocuită cu un adevărat proces.

Data la care a fost creată actio furti manifesti nu este cunoscută, dar ea nu poate fi anterioară sfărșitului republicii.

Sancțiunea lui furtum nec manifestum, realizată prin actio furti nec manifesti, continuă să poarte asupra dublului valorii lucrului furat.

În urma adoptării legii Aebutia, percheziția solemnă a dispărut, menținându-se percheziția nesolemnă, cu importante schimbări aduse de către pretor. Pretorul menține actio furti concepti pentru cazul în care lucrul a fost descoperit la detentor în prezența martorilor, dar desigur fără respectarea unor forme solemne. De asemenea, s-a păstrat și actio furti oblati pentru a asigura detentorului șansa de a se îndrepta împotriva aceluia ce i-a remis un lucru furat.

În același timp, pretorul a creat acțiunea furti non exhibiti și actio furti prohibiti.

Prin actio furti non exhibiti, pretorul forța pe acela la care se găsea prin percheziție un lucru furat, să îl prezinte magistratului pentru a putea face posibilă intentarea de către victimă a acțiunii în revendicare. Această acțiune avea ca obiect obținerea îmătritului valorii prejudiciului cauzat.

Ceea de-a doua acțiune, furti prohibiti, era dată contra aceluia ce refuza să se supună la percheziția nesolemnă și purta de asemenea asupra împătritului. Actio furti prohibiti era acordată oricărei persoane care avea interesul să o intenteze și nu doar proprietarului.

În dreptul clasic noțiunea de furt dobândește trei caracterstici, așa cum prevede următoarea definiție: „ furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia vel ipsius rei vel etiam usus eius possessionisve”.

Furtum este contrectatio, de unde reiese că în această epocă, furtul nu constă doar într-o sustragere ca în dreptul vechi, ci poate consta în mânuirea, utilizarea sau atingerea lucrului altuia.

Contrectatio rei desemnează ceea ce astăzi înțelegem prin fapte ca escrocheria ori abuzul de încredere. Astfel, comodatarul ori depozitarul ce vinde un lucru primit pentru folosință ori pentru păstrare, comite în zilele noastre un abuz de încredere, pe când romani vedeau în acest fapte un furt.

În definiția de mai sus „ furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia vel ipsius rei vel etiam usus eius possessionisve”, pentru a avea furtum ipisus rei este nevoie ca lucrul să aparțină unui proprietar. Astfel, cel ce fură un lucru sacru, nu comite delictul de furt, ci un sacrilegiu. De asemenea, este nevoie ca lucrul să aparțină unui proprietar în momentul în care este atins. Găsirea unei comori, de exemplu, nu cosntituie furt.

Pe lângă furtul care poartă însuși lucrului, dreptul clasic mai cunoaște și furtum usus. Comite furtul uzului cel ce utilizează lucrul altuia, cu toate că nu are dreptul, cum este cazul depozitarului ce utilizează un lucru al deponentului, pe care îl are în păstrare.

Furtum possessionis este comis de către însuși proprietarul asupra lucrului său. Astfel este cazul debitorului care își reia lucrul dat ca garanție creditorului său.

Delictul de furt presupunea, de asemenea, scopul de a obține un folos. Când cineva ucide un sclav sau ia lucrul altuia în scopul de a-l distruge, nu comite un furt și, prin urmare, va fi sancționat pentru alt delict.

Intenția de a realiza o îmbogățire este cerută în epoca clasică numai în anumite situații, pentru ca în vremea lui Justinian să devină o condiție generală a furtului.

O altă condiție constă în aceea că lucrul trebuie să fie luat fără voia stăpânului. Datorită acestui fapt, lucrul ce n aparține nimănui, nu poate să fie obiect al furtului.

Distincția dintre furtum manifestum și furtum nec manifestum este adesea consemnată în textele dreptului clasic. Conform definiției lui Sabinus „ furtum manifestum presupune prinderea delicventului asupra faptului. Autorii nu sunt de accord asupra momentului până la care durează flagrantul delict. După opinia lui Sabinus, situația se prelungește până în momentul în care lucrul este dus la destinație. Potrivit altei opinii, care restrânge sfera noțiunii de furtm manifestum, hoțul trebuie prins la locul în care furtul a fost comis. În fine, unii autori au considerat că este suficient ca hoțul să fie văzut ținând lucrul. S-a impus, în final, punctul de vedere conform căruia furtul este flagrant ori de câte ori delicventul este prins în timp ce comite furtul sau înainte de a fi ajuns la destinație.

Furtul este nec manifestum când hoțul nu a fost prins imediat, dar există probe că furtul a fost comis de către el.

În dreptul clasic, se degajează și ideea juridică de complicitate la la comiterea unui furt. Complicele era pedepsit ca și autorul principal, dar împotriva lui nu putea fi intentată condictio furtiva.

Obiectul acțiunilor furti manifesti și furti nec manifesti constă în dreptul de a îl face pe delicvent să plătească o sumă de bani, sumă ce nu are numai semnificația reparării prejudiciului cauzat prin fapta delictuală. În scopul obținerii reprarării prejudiciului cauzat, victima are la dispoziție o acțiune specială, care se adaugă mijloacelor de drept folosite pentru sancționarea prprietății. Această acțiune este condictio ex causaq furtiva, cunoscută în lucrările moderne sub denumirea de condictio furtiva. Inițial, condictio furtiva era acordată numai în caz de furtum improprium – fără sustragere – , pentru că se socotea că în caz de subpretio, victima era suficient protejată prin prevederile legale. Atinia care interzicea uzucaparea lucrurilor sustrase și, prin urmare, proprietarul avea oricând șansa de a intenta acțiunea în revendicare. Folosirea unei condictio, cu alte cuvinte a unei acțiuni persoanle, de către o persoană care nu și-a pierdut calitatea de proprietar, constituie bineînțeles o anomalie. Gaius explică această stare de lucruri prin faptul că romanii urau furtul în mod deosebit.

Am văzut că furtul nu împiedică mereu dobândirea proprietății prin uzucapiune, chiar după adoptarea legii Atinia. Întradevăr, în situația futurlui prin sustragere, proprietarul lucrului mobil pierdea dreptul de proprietate, astfel încât nu mai putea intenta acțiunea în revendicare. Este prin urmare firesc să se acorde victimei o acțiune persoanlă, prin care să apară în calitate de creditor al lucrului care i-a aparținut odinioară.

Spre deosebire, de acțiunea în revendicare, condictio furtiva putea fi intentată chiar și atunci când lucrul piere fără vina hoțului, în virtutea principiului că hoțl este asimilat întotdeauna cu debitorul pus în întârziere: fur semper moram facere videtur. Suma pe care reclamantul o putea cere prin condictio furtiva era egală cu ceea mai mare valoare pe care lucrul a avut-o în perioada de la comiterea furtului până la intentarea acțiunii. Hoțul răspunde, în cazul acestei aacțiuni pentru toate prejudiciile cauzate prin comiterea furtului. Condictio furtiva este dată împortiva moștenitorilor hoțului, chiar dacă aceștia nu dețin lucrul.

2.2. FURTUL REGLEMENTAT ÎN CODURILE PENALE ANTERIOARE

Legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale au

incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii

particulare.

Legislațiile penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au

incriminat însă niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază

fără cruțare munca – singurul avut – a celor exploatați, făcându-i să

trudească până la istovire și însușindu-și cvasitotalitatea produsului muncii

lor4.

Ca o împotrivire față de cei ce-și durau fabuloase averi din spolierea

celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor

au luat, încă de la începutul orânduirii feudale, forma asociațiilor organizate

în bande, care purtau diferite denumiri și care au dăinuit și continuă să

dăinuiască evoluate și în orânduirea capitalistă.

Cadrul infracțiunilor contra avutului era oarecum limitat în legiuirile

penale din orânduirea sclavagistă, a sporit mereu în timpul orânduirii

feudale, pentru a ajunge la o adevărată hipertrofie în societatea capitalistă,

care, în domeniul infracțiunilor patrimoniale a oferit și continuă să ofere puternici factori criminogeni și să solicite mereu ingeniozitatea infractorilor și

a așa-zișilor oameni de afaceri5.

În privința sancțiunilor, toate legiuirile penale din orânduirile cu

exploatare de clasă s-au caracterizat prin pedepse de o asprime fără

margini. Pedeapsa cu moartea era aplicată în majoritatea cazurilor, uneori de

la prima faptă, alteori în caz de recidivă.

Legiuirile penale moderne, eliminând exagerările legislațiilor

anterioare, au menținut totuși un regim destul de sever pentru anumite

forme de activități infracționale îndreptate împotriva patrimoniului și au

extins cadrul incriminărilor la o serie de fapte specifice relațiilor economice

din societatea modernă.

Legislațiile penale, menținând categoria infracțiunilor patrimoniale, au

conceput, pentru prima oară, împărțirea acestora în două grupuri distincte

prin obiectul lor juridic generic, infracțiuni contra avutului public sau privat

(proprietății socialiste) și infracțiuni contra avutului personal și particular

(proprietate privată). Această divizare era necesară față de specificul

orânduirii la temelia căreia se găsește avutul obștesc.

Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu

(Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (îndreptarea legii, din

1652) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alxs. Sturza (1826) în Moldova

și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la

infracțiunile patrimoniale.

Codul penal român de la 1864, compilat aproape în întregime după

codul penal francez, conținea în capitolul privitor Ia „Crime și delicte contra

proprietăților” dispoziții copiate, în mare majoritate, din codul penal

prusian (art. 306-380). În Codul de la 1864 în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect

legătură cu ocrotirea avutului6.

Codul penal român de la 1936 prevedea inițial, în Cartea II, titlul XIV

infracțiunile contra avutului în genere, sub denumirea de „Crime și delicte

contra patrimoniului” (art. 524-573); ulterior însă, după instaurarea noii

orânduiri sociale, a fost introdus la 1950 în titlul XIV un capitol nou, cu

denumirea de „Unele infracțiuni contra avutului obștesc” (art. 536 -536 ) care

au primit diferite modificări în anii următori.

În Codul penal de la 1936 cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a

fost restrâns la limitele sale firești, toate infracțiunile care fuseseră în mod

nepotrivit înglobate acestui cadru în Codul de la 1864 fiind așezate în alte

despărțăminte corespunzătoare obiectului lor juridic.

Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1864 cât și sub

imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracțiuni contra

patrimoniului care erau prevăzute în legi speciale (codul justiției militare,

codul comercial, codul silvic, codul marinei comerciale și altele). Unele

dintre aceste legi au fost abrogate sau modificate iar infracțiunile pe care le

prevedeau au fost introduse în Codul penal7.

În raport cu aceste precedente legislative cadrul infracțiunilor contra

avutului personal sau particular a primit în Codul penal în vigoare o

reglementare superioară. Au fost eliminate unele infracțiuni care nu

priveau în principal relațiile sociale de ordin patrimonial (exemplu: abuz de

încredere profesional comis de avocați, fraudarea creditorilor, înșelăciune

în emigrare, nerespectarea drepturilor de autor, jocul de noroc) unele dintre

aceste fapte fiind scoase din sfera dreptului penal, altele așezate în grupul

de infracțiuni corespunzător obiectului lor juridic. Pe de altă parte, au fost

introduse în cadrul infracțiunilor patrimoniale faptele care privesc în principal relațiile sociale de ordin patrimonial, cum este fapta de distrugere

prin incendiere, explozie sau alte mijloace care produc pericol public

săvârșită cu intenție sau din culpă (atingerea adusă bunurilor în cazul

acestor fapte fiind urmarea imediată și efectivă, pe când pericolul public

apare numai ca o posibilitate ce amenință, deci ca o eventuală și indirectă

urmare), și fapta de tăinuire de bunuri (și prin această faptă se aduce

imediat și efectiv o atingere relațiilor sociale de ordin patrimonial și numai

indirect și eventual o stânjenire în desfășurarea cursului justiției).

Remarcăm, pe de altă parte, că în Codul penal în vigoare cadrul

infracțiunilor contra avutului personal sau particular pare, formal, mult mai

restrâns decât cadrul aceleiași categorii de infracțiuni din codul penal

anterior. În realitate nu ne găsim în fața unei diminuări substanțiale a

cadrului infracțiunilor, ci a unei concentrări a acestora în texte

incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât fapte care în codul anterior se

încadrau în texte diferite, în codul actual sunt cuprinse în același text, care

își găsesc, deopotrivă, o corectă încadrare (de exemplu s-a dat o redacțiune

mai cuprinzătoare infracțiunilor de furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă,

înșelăciune, însușirea bunului găsit).

CAPITOLUL II : CONTINUTUL LEGAL AL INFRACTIUNII DE FURT CALIFICAT

SECTIUNEA I : ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

CADRUL JURIDIC

OBIECTUL JURIDIC

OBIECTUL MATERIAL

SUBIECTII

LATURA OBIECTIVA

1.5.1.ELEMENTUL MATERIAL

1.5.2.URMAREA IMEDIATA

1.5.3.RAPORTUL DE CAUZALITATE

1.6. LATURA SUBIECTIVA