Consecințele Nerespectării Principiului Fidelității Conjugale
TEZA DE LICENȚĂ
CONSECINȚELE NERESPECTĂRII
PRINCIPIULUI FIDELITĂȚII CONJUGALE
CUPRINS:
INTRODUCERE
1. PRINCIPIUL FIDELITĂȚII CONJUGALE: ASPECTE GENERAL-INTRODUCTIVE
1.1. Principiul fidelității conjugale: momente conceptuale
1.2. Contractul matrimonial – mijloc de asigurare împotriva infidelității conjugale
2. INFIDELITATEA CONJUGALĂ ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI
2.1. Adulterul unuia dintre soți în contextul motivelor temeinice de desfacere a căsătoriei
2.2. Desfacerea căsătoriei de către instanța judecătorească
2.3. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile dintre copii și părinți
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Асtuаlitаtеа tеmеi tezei: Legea morală supremă a căsniciei – dragostea, duce la hiperbolizarea calităților pozitive ale persoanei, omului iubit. Relațiile între îndrăgostiți nu mai sunt reglate, ca în existența obișnuită, prin obiceiuri, calcule, gratitudine, stimă, pe scurt – prin sentimente rezonabile. Ființa iubită apare ca o bogăție inepuizabilă: ea este necunoscutul, neașteptatul, cea căreia partenerul nu-i poate sesiza totalitatea nici măcar odată cu trecerea timpului.
Principiul fidelității conjugale, presupune direct și principiul monogamiei, bigamia atrăgînd în acest context nulitatea căsătoriei. Nulitatea în cazul dat are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, care este unul de bază în dreptul familiei. Potrivit acestui principiu,se pot căsători persoanele, care fie că nu au fost nici o dată căsătorite, fie cele, care au fost căsătorite, dar căsătoria acestora a încetat, a fost desființată sau desfăcută în condițiile legii. Astfel, art. 15 al. 1 lit. a) Codul familiei precede: „Nu se admite încheierea căsătoriei între: persoanele dintre care cel puțin una este deja căsătorită”.
În prezent instituția nerespectării principiului fidelității conjugale este o instituție mai puțin cunoscută și cercetată în Republica Moldova, în comparație cu alte țări cum ar fi România, Franța, Rusia etc.
Un aport deosebit îl au autorii români, care au tratat și au cercetat problema dată multiaspectual. Din această categorie fac parte specialiștii Albu I., Cocoș Ș., Filipescu I. etc.
Sсорul și оbiесtivеlе tezei: Actualitatea instituției nerespectării principiului fidelității conjugale condiționează scopul prezentului studiu: analiza consecințelor nerespectării principiului fidelității conjugale în doctrină, analiza diferitelor procedee de constituire și înaintare a pretențiilor, apariția și caracterele juridice ale desfacerii căsătoriei și încetării regimului legal al bunurilor soților în Republica Moldova și în alte țări, analiza reglementărilor legislative, determinarea rolului și importanței, naturii juridice a instituției nerespectării principiului fidelității conjugale.
Astfel, scopul lucrării constă în tratarea instituției nerespectării principiului fidelității conjugale din punct de vedere teoretic, precum și reglementarea juridică a acestuia. Doctrina tratează la fel instituția desfacerii căsătoriei în cazul i nerespectării principiului fidelității conjugale, dar scopul acestei operațiuni este unul: impunerea de lege a efectelor nerespectării principiului fidelității conjugale.
Analizînd legislația și realitatea, făcînd comparație cu practica unor alte state, am stabilit următoarele obiective ale prezentei lucrări:
Principiul fidelității conjugale: momente conceptuale
Contractul matrimonial – mijloc de asigurare împotriva infidelității conjugale
Adulterul unuia dintre soți în contextul motivelor temeinice de desfacere a căsătoriei
Desfacerea căsătoriei de către instanța judecătorească
Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile dintre copii și părinți
Mеtоdоlоgiа tezei: conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia instituției nerespectării principiului fidelității conjugale, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, des abordat în sfera dreptului familiei, metode de cercetare a documentelor și actelor ce țin de dreptul familiei, metode de inducție și deducție, metode de analiză juridică, metode de prognozare etc. Studiul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigative, cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmații îi corespunde metoda de cercetare sistemică.
Vаlоаrеа арliсаtivă а tezei: Teza abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică.
Sub aspect teoretic teza de licență constituie o abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, și literatura străină, cu referire specială la instituția nerespectării principiului fidelității conjugale.
Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea formării unui standard corect și unic de includere în acțiune a normei referitoare la instituția nerespectării principiului fidelității conjugale. Rezultatele obținute pot fi luate în vedere la examinarea nu numai a instituției nerespectării principiului fidelității conjugale, în special, ci și a obligațiilor persoanelor în calitatea lor de soți și părinți. Unele teze și idei novatorii pot fi preluate în vederea unor eventuale modificări de legislație, pentru eficientizarea realizării în practică a instituției nerespectării principiului fidelității conjugale.
Importanța aplicativă este semnificată prin redarea unor concepte, soluții, propuneri vis-a-vis de aspectul familial al instituției nerespectării principiului fidelității conjugale. Toate acestea, înserate cu o gamă amplă de spețe din practica judiciară a Republicii Moldova și a altor state, pot fi utilizate de către specialiștii din domeniul Dreptului familiei, judecători în cadrul activității zilnice de realizare în practică a instituției nerespectării principiului fidelității conjugale și încetării regimului legal al bunurilor soților.
Struсturа și vоlumul tezei: Structura tezei de licență este efectuată în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Lucrarea conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu-zis, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.
În „Introducere” se analizează actualitatea temei investigate, scopul și sarcinile, suportul metodologic și teoretico-științific, gradul de elaborare a temei de investigare, noutatea științifică a lucrării, semnificația și valoarea ei aplicativă.
Capitolul 1. PRINCIPIUL FIDELITĂȚII CONJUGALE: ASPECTE GENERAL-INTRODUCTIVE, prezintă: Principiul fidelității conjugale: momente conceptuale; Contractul matrimonial – mijloc de asigurare împotriva infidelității conjugale
Capitolul 2. INFIDELITATEA CONJUGALĂ ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI, analizează: Adulterul unuia dintre soți în contextul motivelor temeinice de desfacere a căsătoriei; Desfacerea căsătoriei de către instanța judecătorească; Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile dintre copii și părinți
Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor.
1. PRINCIPIUL FIDELITĂȚII CONJUGALE: ASPECTE GENERAL-INTRODUCTIVE
1.1 Principiul fidelității conjugale: momente conceptuale
Conform Constituției [1] și Codului Familiei [4], în Republica Moldova statul ocrotește familia; el sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apara interesele mamei și copilului și manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații. Familia are la baza căsătoria liber consimțită între soți.
Termenul “căsătorie” provine din termenii latini “casa” (bordei, colibă, casă țărănească), “torus” (pat conjugal), și exprimă unirea totală dintre bărbat și femeie. Atât Codul familiei al Republicii Moldova, cât și alte acte normative din republică nu definesc căsătoria.
În doctrina juridică însă căsătoria, ca fundament al familiei, a devenit obiect de numeroase definiții. “Alianța de căsătorie prin care un bărbat și o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieți, orânduită prin caracterul său natural pentru binele soților, nașterea și educarea copiilor, între cei botezați a fost ridicată de Cristos la demnitatea de sacrament”, în concepția populara “cununiile sunt rupte din rai”, Goethe considera a fi “începutul și culmea oricărei culturi”, Proudhon aprecia drept “căsătoria este sacralizarea justiției, misterul viu al armoniei universale, forma dată de însăși natura religiei speciei umane”, opinie asemănătoare și cu cea formulată de G. Ibrăileanu: “Căsătoria își are rădăcinile în profunzimile naturii și vieții sociale, o creație a biologiei naturale și sociale”. Dicționarul de Dreptul familiei o definește ca fiind “unitatea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie”.
Codul familiei a Republicii Moldova din 26.04.2000 [6] folosește termenul de “căsătorie” în două înțelesuri, și anume: act juridic, prin care viitorii soți consimt că se căsătorească în condițiile și în formele prevăzute de lege (art. 3-15) și situație juridică, [28, p. 21] adică un statut legal al soților. Sensurile termenului de căsătorie rezultă din lege, respectiv pe de o parte un sens de act juridic pe care îl încheie cel ce vor să se căsătorească, iar pe de altă parte de situație juridică continuă, permanentă a celor căsătoriți.
De aceea, având la bază sentimentul de dragoste și afecțiune dintre soți, art. 18 alin. . familiei prevede „soții își datorează reciproc sprijin moral și fidelitate conjugală”. Acest principiu stă la baza prezumției de paternitate prevăzută în art. 47 alin. . familiei potrivit căruia „copilul născut din părinți căsătoriți ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soțului mamei copilului are ca tată pe soțul (fostul soț) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul”. Nesocotirea acestei obligații de către soți, poate constitui motiv pentru desfacerea căsătoriei.
Viitorii soți, prezentându-se în fața altarului și încheind actul căsătoriei, deseori sunt supuși riscului deziluziei ulterioare, datorită “flamei emoționale” care le blochează capacitatea de a dezvolta un punct de vedere realist asupra partenerului [24, p. 65]. Căsătoria se încheie în formele prevăzute de lege și are un caracter solemn, ce se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai îutr-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi înainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor viitori soți, cu posibilitatea pentru public de a asista (art. 9 și 12din C.F.). Caracterul solemn al încheierii căsătoriei este menit să sublinieze atât importanța acestui act juridic, cât și deosebirea dintre căsătorie, act juridic care acordă partenerilor calitatea de soți și o serie de drepturi șl obligații expres prevăzute de lege, și uniunea liberă (concubinajul), situație de fapt care, nefiind reglementată de lege, nu este de natură sa producă efecte juridice asemănătoare cu cele produse de căsătorie [18, p. 102].
Legea morală supremă a căsniciei – dragostea, duce la hiperbolizarea calităților pozitive ale persoanei, omului iubit. Relațiile între îndrăgostiți nu mai sunt reglate, ca în existența obișnuită, prin obiceiuri, calcule, gratitudine, stimă, pe scurt – prin sentimente rezonabile. Ființa iubită apare ca o bogăție inepuizabilă: ea este necunoscutul, neașteptatul, cea căreia partenerul nu-i poate sesiza totalitatea nici măcar odată cu trecerea timpului.
Această “dragoste romantică” are o evoluție previzibilă, în sensul că poate să nu fie definitivă. Ea debutează, de obicei, cu o irezistibilă atracție, urmată de o intensificare și aprofundare a relației (partenerii devenind tot mai interdeptiți nu mai sunt reglate, ca în existența obișnuită, prin obiceiuri, calcule, gratitudine, stimă, pe scurt – prin sentimente rezonabile. Ființa iubită apare ca o bogăție inepuizabilă: ea este necunoscutul, neașteptatul, cea căreia partenerul nu-i poate sesiza totalitatea nici măcar odată cu trecerea timpului.
Această “dragoste romantică” are o evoluție previzibilă, în sensul că poate să nu fie definitivă. Ea debutează, de obicei, cu o irezistibilă atracție, urmată de o intensificare și aprofundare a relației (partenerii devenind tot mai interdependenți) pînă la un “punct culminant” al plinătății și satisfacției în doi, după care urmează o diminuare progresivă a intensității trăirilor, o moderare pînă la erodare (ceia ce înseamnă sfârșitul cuplului erotic).
Însă, trebuie de avut în vedere că dragostea este un talent, iar oamenii sunt uimitor de eterogeni, adică diverși în manifestarea talentelor lor. Ca și alte capacități creatoare ale omului și dragostea își așteaptă exprimarea și înflorirea. Posibilitatea de a-și dezvolta calitățile sufletești, inclusiv capacitatea de a iubi, este acel câmp nobil, pe care se cultivă cultura personalității, se șlefuiesc laturile esenței cu adevărat omenești, umanistice. Dragostea romantică poate fi îmbogățită și transformată progresiv într-un alt tip de iubire – iubirea matură. Aceasta nu înseamnă că iubirea romantică este imatură, ci doar faptul că ea este trăită într-un mod de intensitate deosebită, în care accentul cade mai mult pe fuziune și mai puțin pe autonomie psihologică.
Dacă dragostea nebună și cea romantică înseamnă mai mult a simți pe cineva, dragostea matură înseamnă, mai ales, a te sprijini pe cineva, a te bizui pe cineva, a sta cu cineva. Stabilitatea este nota ei definitorie. Din acest motiv, în relația afectivă de parteneriat intervin componente majore ca: respectul, admirația, încrederea, sensul mutual al valorii personale, grija față de celălalt, atașamentul și obligația autoasumată. Stabilizarea cuplului care experimentează dragostea matură, depinde nu atât de comportamentul individual al partenerilor, cît de comportamentul lor interpersonal.
Nevoia de altul este acoperită pe măsură ce comportamentul relațional cu partenerul satisface nevoia și dorința acestuia de menținere a cuplului. Din acest motiv, dragostea matură este evolutivă, este “construită” prin îmbinarea rezonabilității și raționalității cu plăcerea și generozitatea. Ea devine un drum existențial, al cărui plan de bază include puterea de a accepta și depăși împreună obstacolele sau situațiile excepționale. Partenerii fiind responsabili, împart între ei atât câștigurile, cît și pierderile, atât succesele, cît și insuccesele, atât bucuriile, cît și suferințele.
A iubi matur echivalează cu un mod activ de a se simți bine unul cu altul, de a răspunde și a veni fiecare în întâmpinarea nevoilor celuilalt, de a-i “simți” nevoile și problemele înainte ca celălalt să le comunice, de a-i respecta individualitatea etc.
Principiul fidelității conjugale, presupune direct și principiul monogamiei, bigamia atrăgînd în acest context nulitatea căsătoriei. Nulitatea în cazul dat are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, care este unul de bază în dreptul familiei. Potrivit acestui principiu,se pot căsători persoanele, care fie că nu au fost nici o dată căsătorite, fie cele, care au fost căsătorite, dar căsătoria acestora a încetat, a fost desființată sau desfăcută în condițiile legii. Astfel, art. 15 al. 1 lit. a) Codul familiei precede: „Nu se admite încheierea căsătoriei între: persoanele dintre care cel puțin una este deja căsătorită” [31, p. 120].
Momentul în funcție de care se verifică starea de bigamie, este acela al încheierii cele de-a doua căsătorii. În cazul declarării morții unei persoane prin hotărîre judecătorească, cea de-a doua căsătorie este valabilă, dacă a fost încheiată în intervalul de timp, de la data fixată prin hotărîre ca fiind aceea a morții și data rămînerii definitive a hotărîrii declarative de moarte. Art. 40 al. 1 Codul familiei al Republicii Moldova reglementează o situație specială, cînd, după declararea judecătorească a dispariției sau a morții unuia dintre soți, s-a încheiat o nouă căsătorie, iar soțul declarat dispărut sau mort a reapărut. Astfel, textul legal menționat prevede că: „În cazul apariției soțului declarat, în modul stabilit de lege, decedat sau dispărut și anulării hotărîrii respective a instanței judecătorețti, oficiul de stare civilă poate restabili căsătoria respectivă, la cererea comună asoților, dacă celălalt soț nu a încheiat o nouă căsătorie”. Legislația dă prioritate celei de a doua căsătorii, după cum rezultă din prevederile legale susmenționate, prima căsătorie considerîndu-se desfăcută la data pronunțării divorțului de către organul de stare civilă, în cazul soțului declarat dispărut, sau se consideră încetată la data rămînerii definitive a hotărîrii declarative a morții, ori la data indicată în hotărîre, care poate fi data morții prezumtive a acestuia, în cazul soțului declarat mort
1.2 Contractul matrimonial – mijloc de asigurare împotriva infidelității conjugale
La momentul actual, este cert faptul că pentru nașterea unui raport juridic civil, pe lângă norma juridică și subiectele de drept, sunt necesare și împrejurări de fapt, indicate în ipoteza normei de drept. Altfel spus, pentru stabilirea unui raport de drept civil este necesar să se producă anumite împrejurări, deseori prevăzute de lege, în care se concretizează atât persoanele, cît și obiectele, între persoane născându-se drepturi și obligații [13, p. 145].
Împrejurările exprimate în alineatul de mai sus pot conduce la: a) nașterea unor raporturi juridice civile – acordul vânzătorului și a cumpărătorului servește drept temei pentru apariția contractului de vânzare-cumpărare; [2] b) modificarea raportului civil. În acest punct vom menționa căsătoria persoanelor care au împlinit 16 ani care determină o modificare a capacității de exercițiu; [4] c) stingerea raporturilor juridice civile, cum ar fi de exemplu pieirea lucrului închiriat, fapt care duce la încetarea contractului de locațiune [17, p. 156].
Conform definiției date de Baieș S. și Roșca N., împrejurările care, potrivit normelor juridice, au ca urmare apariția, modificarea sau stingerea raporturilor juridice, producând astfel anumite consecințe juridice, se numesc fapte juridice [13, p. 146]. Faptul juridic, așadar, constituie acele împrejurări, fenomenele reale de care legislația în vigoare leagă apariția, modificarea ori stingerea drepturilor civile și a obligațiilor, adică a raporturilor juridice civile.
În contextul opiniilor exprimate, vom preciza că drept temei de apariție a drepturilor și obligațiilor servesc faptele juridice. Dintre acestea, cele mai răspândite sunt contractele civile. Astfel, vom porni de la afirmația că art 666 Cod civil al Republicii Moldova [2] definește contractul ca fiind acel acord de voință, care este realizat între două sau mai multe persoane, prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice. Doctrina juridică utilizează noțiunea de contract în privința acordului încheiat între două sau mai multe părți, prin care se dă naștere, se modifică sau se sting anumite drepturi și obligații, de regulă civile.
Totodată unii autori definesc mult mai restrictiv contractul. Astfel, autorii francezi A. Weilși Fr. Terre definind contractul civil, stabilesc, că acesta este un acord de voință realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic – dând naștere unei obligații sau constituind un drept real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent. Unii autori susțin, că nu toate actele juridice bilaterale sau multilaterale care dau naștere,modifică sau sting drepturi și obligații pot fi desemnate drept contracte. Astfel, după afirmațiile lui M. Cantacuzino, contractele sunt acele acte juridice care au ca scop de a da naștere raporturilor juridice de obligație între părți, excluzând în așa mod din categoria de contracte acele acte juridice care modifică sau sting raporturile juridice de obligații.
Vorbind în continuare despre contract, neapărat trebuie de menționat, că acesta este una din categoriile de convenții, ce se încheie doar între vii. În aceeași ordine de idei, ținem să menționăm, că nu putem fi de acord cu afirmațiile unor autori, care, deși recunosc, că asupra tuturor actelor civile bilaterale între vii se răsfrâng aceleași drepturi și obligații, totuși, nu pentru toate aceste acte atribuie denumirea de contracte, limitându-se doar la cele care dau naștere de obligații.
Astfel, reieșind din cele de mai sus, vom menționa că contractul este un acord de voință încheiat între două sau mai multe persoane pe timpul vieții acestora, cu privire la nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor [21, p. 606].
Codul civil român definește în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic. Sursa de inspirație a Codului civil român în definirea contractului a constituit-o Codul civil italian, care prevedea în art. 1098 aceeași definiție adoptată în art. 942. Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român, intitulat „ Despre contracte sau convenții” a generat în doctrină o problemă în legătură cu existența sau inexistența unor deosebiri între cele două noțiuni, contract și convenție, întemeiată pe dispozițiile art. 1101 din Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil, potrivit căruia contractul este o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva.
În sistemul francez, se consideră că noțiunea de convenție este mai largă, reprezentând acordul de voință ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligații ori crearea, modificarea sau stingerea unui drept, altul decât un drept personal.
Abordarea cu privire la contractul matrimonial în Republica Moldova o vom porni de la faptul că Codul familiei a instituit această normă de drept, pentru a oferi posibilitatea celor ce doresc să-și stabilească o situație juridică specifică patrimoniului său, un anumit regim. Instituirea acestei reglementări moderne – contractul matrimonial – reprezintă o evoluție juridică cu mari conotații sociale [34, p. 29].
Astăzi, contractul matrimonial în țările europene este privit ca ceva absolut firesc, în Republica Modova există însă mari rezerve cu referire la acest subiect. Putem afirma că, de-a lungul istoriei, precum și în reglementările diferitelor state, regimul matrimonial poate fi clasificat după izvorul său ca fiind: [32, p. 14] regim matrimonial legal, care este stabilit prin lege, sau regim matrimonial convențional, care este stabilit potrivit voinței părților, cuprinsă într-o convenție a soților, în legislația în vigoare a Republicii Moldova, pe lîngă regimul legal al bunurilor soților, legiuitorul prin actualul Cod al familiei reglementează și regimul contractual al bunurilor acestora, astfel ca cei ce urmează să se căsătorească sau persoanele deja căsătorite, își pot organiza relațiile patrimoniale pe timpul căsătoriei sau după desfacerea, acesteia.
Adică, viața patrimonială a soților se poate organiza nu numai de către legiuitor, ci în măsura în care acesta prețuiește libertatea individuală și e animat de adevărul ca fiecare dintre noi ne cunoaștem mai bine interesul decît legiuitorul, cei care urmează să se căsătorească pot să-și amenajeze relațiile lor patrimoniale printr-un contract. Acest act juridic poartă denumirea de convenție matrimonială.
Pentru a înțelege mai bine ce este contractul matrimonial, ar trebui să vedem, în primul rînd, cum acesta a fost definit în literatura de specialitate. În realitate, în literatura juridică prin “regime matrimoniale” se desemnează regulile care guvernează efectele patrimoniale ale căsătoriei. Astfel, contractul de căsătorie sau contractul matrimonial reprezintă: statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei. totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți și terțele persoane privind bunurile soților constituie regimul juridic al bunurilor soților. o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convențional și în limitele anume ce determină efectele patrimoniale ale puterilor și ale incapacităților, rezultînd din căsătoria privită ca raport de statut civil. actul convențional prin care viitorii soți, uzînd de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit.
Trebuie menționat, în acest context, că nu trebuie confundat contractul matrimonial cu actul juridic al căsătoriei, care reprezintă o instituție aparte, un act statutar și nu un contract ordinar. Contractul de căsătorie se poate încheia atît înainte de încheierea căsătoriei, cît și oricînd în timpul acesteia și, ca efect, soții singuri pot să-și stabilească desfășurarea relațiilor patrimoniale între ei. Practica țărilor din Occident, unde contractul matrimonial este reglementat de multă vreme, ne arată că, de regulă, contractul matrimonial se încheie înainte de încheierea căsătoriei.
Actuala legislație a Republicii Moldova reglementează expres contractul matrimonial în art.27 din Codul familiei, care prevede: “Contractul matrimonial este convenția încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți, în care se determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora” [4].
În concluzie, putem menționa următoarele: contractul matrimonial reprezintă un contract civil ordinar, căruia îi sînt aplicabile regulile generale în materie de încheiere a contractelor sau executării obligațiilor, avînd însă și unele particularități, ca de exemplu:
a) părți ale acestui contract pot fi numai persoanele care încheie căsătoria sau au încheiat-o deja, adică subiecții sînt soții sau viitorii soți;
b) pot încheia asemenea contracte numai persoanele fizice, nu și cele juridice;
c) prin acest contract se stabilesc doar relațiile patrimoniale între soți sau se reglementează drepturile și obligațiile soților în cazul desfacerii căsătoriei.
Prezentînd în continuarea paragrafului dat caracterele juridice ale contractului matrimonial, vom porni de la afirmația că reieșind din prevederile legislației Republicii Moldova, vom de duce că regimul matrimonial actual este reglementat în vederea desăvîrșirii căsătoriei, ca uniune de persoane, întemeiată pe afecțiune reciprocă, are următoarele caractere juridice:
este un regim exclusiv legal, singurul reglementat de Codul Familiei. Convențiile prin care soții ar mării sau ar micșora comunitatea sunt nule. Nulitatea se aplică atît convenției încheiate de viitorii soți, în vederea încheierii căsătoriei, cît și aceleia dintre soți în timpul căsătoriei. De asemenea nulitatea se aplică și convențiilor încheiate de viitorii soți sau numai de un soț cu terțe persoane dacă sunt de natură a aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.
În doctrină s-a impus însă primul punct de vedere la care subscriem, apeciind că reglementarea regimului comunității de bunuri prin norme cu caracter imperativ conferindu-i acestuia un caracter obligatoriu nu permite o interpretare și o aplicare disparată a textelor legale prin rapotare la efecte pe care le-ar produce anumite categorii de acte sau la interesele ocrotite.
Tot urmare a caracterului legal și este inadmisibilă introducerea în timpul căsătoriei a unei acțiuni în constatare prin care soții să solicite stabilirea cotelor de contribuție la dobîndirea bunurilor comune, întrucît aceasta ar însemna transformarea proprietății în devălmășie în propietate comună pe cote părți, fapt icompatibil cu regimul comunității legale [16, p. 70]. este un regim unic și obligatoriu, în acest sens nu se admit derogări, fiind reglementat prin norme juridice imperative.
este un regim imutabil, caracteristică ce decurge din calificarea sa de regim legal obligatoriu.
bunurile care fac obiectul comunității de bunuri aparțin soților în proprietate simultană, nefracționată. Soții nu au stabilită o cotă parte ideală din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune, acestea fiind stăpînite în devălmășie.
se întemeiază pe principiul egalității între bărbat și femeie, astfel că bunurile sunt comune sau proprii fără a deosebi după cum ele au fost dobîndite de bărbat sau de femeie. Principiul egalității nu trebuie înțeles în sensul că bunurile vor fi atribuite întotdeauna în părți egale între soți cu prilejul încetării comunității de bunuri, întrucît criteriul de atribuire este reprezentat de contribuția la dobîndirea și conservarea bunurilor comune, precum și munca în gospodărie pentru creșterea și educarea copiilor.
scopul reglementării regimului matrimonial este acela al desăvîrșirii căsătoriei ca uniune de persoane întemeiată pe prietenie și afecțiune reciprocă, raporturile patrimoniale dintre soți fiind o consecință a relațiilor personale.
În continuare vom menționa că caracterele juridice ale contractului matrimonial sînt:
este sinalagmatic, deoarece se încheie între două persoane, în cazul dat, între soț și soție sau viitori soți, dînd naștere la drepturi și obligații în sarcina ambelor părți;
este solemn, deoarece trebuie să îmbrace forma scrisă și cu autentificare notarială, formă care este cerută ad validitatem, nerespectarea acesteia ducînd la nulitatea contractului;
este oneros, deoarece reglementează relațiile patrimoniale dintre soți;
este comutativ, pentru că părțile stabilesc și cunosc întinderea și existența prestațiilor datorate unul altuia din momentul încheierii contractului;
este constitutiv de drepturi, întrucît creează între părți o situație juridică nouă, necunoscută acestora anterior;
este cu executare succesivă, adică treptată, în timp;
este un contract numit, fiind reglementat expres de Codul familiei;
este un contract principal, deoarece soarta acestuia nu este legată de aceea a altor acte juridice sau contracte;
este și un contract negociat, întrucît părțile negociază și discută clauzele lor;
poate fi afectat de termen sau condiție.
Contractul matrimonial este un act complex, deoarece, pe de o parte, este un act juridic bilateral, iar pe de alta este un act juridic statutar, detașîndu-se prin complexitatea clauzelor și a efectelor de contractele ordinare; este un act cauzal special, fiind animat de o cauză juridică specifică și anume, de a afecta raporturile patrimoniale, generate de contractul matrimonial, susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării cadrului pecuniar adecvat ducerii vieții de familie; are un caracter personal, împrumutat de la actul juridic al căsătoriei, deoarece se încheie în considerarea persoanei cocontractantului.
2. INFIDELITATEA CONJUGALĂ ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI
2.1 Adulterul unuia dintre soți în contextul motivelor temeinice de desfacere a căsătoriei
Doctrina și jurisprudența susțin că: „căsătoria este actul juridic cu caracter civil, încheiat pe viață între un bărbat și o femeie (celibatari, văduvi sau divorțați), prin liberul lor consimțământ, manifestat – în condițiile cerute de lege – personal și necondiționat, în scopul întemeierii unei familii ce se bazează pe deplina egalitate în raporturile juridice dintre soți” [26, p. 99]. Instituția contrarie căsătoriei, în dreptul familiei, este divorțul.
Divorțul este o modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei. Divorțul nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizat ce cuprinde mai mult etape:
Disoluția și eroziunile. Primul indicator al disoluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu. În mod obișnuit primele semne de insatisfacție provin de la soție. Motivele de insatisfacție invocate de soți sunt aproximativ aceleași: infidelitatea, agresivitatea verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea fizică și alcoolismul soților, iar bărbații invocă mai frecvent insatisfacția sexuală și lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existență și persoanele cu nivel mai ridicat de instrucție invocă mai frecvent dificultățile de comunicare și absența camaraderiei. În prima fază partenerul își trăiește solitar propria insatisfacție sau discută cu prietenii apropiați sau rude. În a doua, își exprimă insatisfacția și se confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relația lor este neviabilă;
Separarea premergătoare. Nu toate separările conduc la disoluția căsătoriei dar majoritatea divorțurilor sunt premerse de separare. Practicarea separării este în funcție și de aspecte independente de relațiile dintre parteneri: nucleul veniturilor, posibilitatea de a găsi locuință, regimul juridic al proprietății familiale;
Disoluția legală. Căsătoria este un contract legal între cuplu și stat; disoluția căsătoriei u se poate face din punct de vedere legal fără participarea statutului. Decizia de divorț este luată de către o curte sesizată prin petiție de unul dintre soți. Cererea de divorț este înaintată mai frecvent de femei decât de bărbați. Acest fapt are o explicație de ordin istoric și juridic;
Acomodarea în perioada de după divorț. După disoluția căsătoriei, foștii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viață: viața într-o nouă locuință și o nouă vecinătate, stabilirea de noi relații și prieteni, refacerea în urma stresului provocat de divorț, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut, îngrijirea de unul singur a copiilor încredințați, pregătirea pentru o eventuală recăsătorie. Principalele probleme care intervin în cazul divorțului sunt: stresul emoționant, încredințarea și îngrijirea copiilor, divizarea proprietății.
Divorțul este un proces complex ce comportă mai multe aspecte:
divorțul emoțional (manifestarea divergenților dintre parteneri, deteriorarea raporturilor afective);
divorț legal (pronunțarea de către o curte de justiție a disoluției căsătoriei);
divorț economic (divizarea proprietății între parteneri, separarea bunurilor casnice, stabilirea obligațiilor de plată a pensiei alimentare);
divorț comunitar (divizarea comunității de prieteni și izolarea de comunitate de rudenie a fostului soț);
divorț părintesc (încredințarea copiilor minori unui părinte);
divorț psihic (dobândirea autonomiei psihice față de fostul partener de căsătorie);
În țările europene sau de cultura europeană, divorțul este reglementat de trei tipuri de legislații:
divorț sancțiune prevede că disoluția căsătoriei nu se poate face decât în urma constatării culpei unuia dintre soți;
divorț filament apare în legăturile dintre soți sunt puternic afectate, încât cei doi sunt conștienți că uniunea lor numai poate continua;
divorț remediu disoluția unei căsătorii complet compromise pentru a permite partenerilor să se recăsătorească.
Din punct de vedere social și individual divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăți (înlăturarea conflictelor și tensiunilor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinți) dar creează și alte noi (stres psihic, dificultăți economice). Aspectele negative se plasează, în principal la nivelul copiilor minori. Bernard I., [15, p. 22] observă că fiecare căsătorie conține două experiențe subiective ale căsniciei – cea a soțului și cea a soției. Această idee își păstrează viabilitatea și privința divorțurilor, deoarece versiunea unuia dintre parteneri cu privire la destrămarea căsniciei contrazice adesea versiunea celuilalt.
În continuare, studiul asupra divorțului prezintă o deosebită importanță atât din punct de vedere juridic cât și social. În primul caz, se pune accentul pe modul cum este reglementată instituția divorțului de către legislația națională și scoaterea în reliefa lacunelor legiuitorului, în scopul perfecționării legislației. Din punct de vedere social, se analizează dacă divorțul este un rău, o necesitate sau el apare ca un remediu contra căsătoriilor nepotrivite în care viața comună a ambilor soți este imposibilă și ce măsuri trebuie întreprinse pentru evitarea acestuia. Totodată, a nu admite divorțul înseamnă a îngrădi libertățile membrilor societății, întrucât fiecare din soți trebuie să aibă dreptul de a cere desfacerea căsătoriei a cărei continuare a devenit imposibilă pentru el. Neadmiterea acestuia poate produce și unele consecințe grave, contribuind la sporirea criminalității, îndeosebi la infracțiunile de familie.
Cuvântul divorț provine de la latinescul „divortium”, care înseamnă desfacerea pe cale legală a unei căsătorii, în doctrină întâlnim și termenul de „despărțenie”, dar el nu afectează cu nimic semnificația juridică a instituției de divorț, deoarece aceste două cuvinte sunt sinonime. Cuvântul „despărțenie” este utilizat în legiuirile noastre mai vechi, pe când cuvântul „divorț” este creația modernă a legiuitorului.
În practica judiciară, un rol deosebit la pronunțarea divorțului se atribuie temeiurilor invocate de reclamant în acțiunea de chemare în judecată. Doctrina concepe diferite sisteme privind justificarea divorțului. Acestea pot fi clasificate în funcție de următoarele criterii:
I) după temeiul juridic al divorțului;
II) după natura motivelor de divorț.
I) Privitor la temeiul juridic al divorțului se disting următoarele concepții:
a) concepția divorțului prin efectul voinței soților;
b) concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești;
c) concepția mixtă.
a) Prima concepție susține că orice căsătorie poate fi desfăcută fie prin voința unilaterală a oricărui dintre soți (reprezentând una dintre cele mai vechi modalități, ce s-a reflectat și în dreptul roman prin „repudium”), fie prin consimțământul reciproc al acestora. Concepția în cauză se justifică mai întemeiat din punct de vedere doctrinar, întrucât divorțul apare ca o reziliere comună sau unilaterală a căsătoriei, dar nu dispune de o argumentare justificată. Aceasta afirmație se bazează pe voința soților, însă, potrivit legislației familiei, consimțământul mutual al părților nu constituie un motiv întemeiat cu o forță convingătoare superioară pentru instanța de judecată. La pornirea unui proces de divorț, voința părților are o importanță primordială pentru soluționarea litigiului, iar pentru obținerea lui mai este necesar ca instanța de judecată să pronunțe o hotărâre, întrucât încetarea căsătoriei fără o astfel de hotărâre se poate realiza numai prin organele înregistrării actelor stării civile, dar atunci aceasta reprezintă o varietate de desfacere a căsătoriei și nu un proces de divorț.
b) Potrivit teoriei divorțului, prin efectul hotărârii judecătorești, voința soților se prezumă numai la promovarea acțiunii în justiție, iar soluționării cauzei instanța nu-i atribuie un rol primordial, deoarece, potrivit legislației familiei, instanța este delegată exclusiv cu dreptul de a stabili pe baza probelor administrate în proces, dacă relațiile de familie s-au destrămat sau nu. La temelia acestei concepții se află teoria instituțională asupra căsătoriei și teoria căsătoriei-uniune, care argumentează că, dacă la încheierea unei căsătorii nu este suficient numai manifestarea reciprocă a voinței viitorilor soți, dar și respectarea unor condiții cerute de lege, atunci și la pronunțarea divorțului nu este suficient doar consimțământul reciproc, întrucât legislația invocă anumite cerințe.
c) O concepție intermediară, cea mixtă, se divizează în două versiuni. Prima versiune consideră că regula generală o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul voinței soților, iar cu titlu de excepție divorțul poate avea loc și prin efectul hotărârii judecătorești. Cea de-a doua concepție susține contrariul, adică regula generală o constituie desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătorești, iar ca excepție, în cazurile prevăzute de legislație, divorțul se poate realiza prin efectul voinței soților.
II) După natura motivelor de divorț, doctrina distinge următoarele concepții:
a) concepția enumerării motivelor de divorț;
b) concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț;
c) concepția mixtă.
a) Prima concepție este susținută de doctrinele ce analizează legislațiile care enumera expres motivele de divorț, sau numai o parte dintre ele, iar restul sunt lăsate la aprecierea instanței judecătorești pentru a decide dacă pot constitui sau nu motive temeinice de divorț. Această concepție se atribuie mai mult la legislația familiei, care indică toate sau numai unele din motivele de divorț, cum ar fi: art. 229-231 al Codului Civil francez, potrivit căruia divorțul se pronunță pentru următoarele motive: adulter, condamnarea unuia din soți la pedeapsă aflictivă și infamantă, excese și cruzimi, injurii grave.
Teoria atribuie legislației un caracter formalist, deoarece practica judiciară dovedește că viața este mai complexă decât legiuitorul îi poate contura reglementări legale și de aceea nu poate fi atât de răspândită în doctrina juridică. Ea nu-și găsește suport legal în legislația R. Moldova, întrucât prevederile pct.2 art.36 Codul familiei indică motivele de desfacere a căsătoriei la oficiul de stare civilă, și nu motivele de desfacere a căsătoriei de către instanța judecătorească. Totodată, concepția nu corespunde realității juridice, deoarece motivele enumerate mai sus se referă numai la cazurile de desfacere a căsătoriei la organele de înregistrare a actelor stării civile și nu la un proces de divorț.
b) Potrivit celei de-a doua concepții, ce consideră că legiuitorul a renunțat la prevederile formaliste, delegând-o pe instanța de judecată cu dreptul să examineze motivele invocate de către soți în acțiunea de divorț și dreptul să le accepte sau nu ca motive pentru desfacerea căsătoriei. Adepții acestei concepții susțin că legiuitorul nu este în stare să contureze prevederi legale pentru toate împrejurările ce pot fi invocate de către soți în acțiunea de divorț, iar legislațiile care enumera expres motivele de divorț contribuie la îngrădirea unor drepturi ale cetățenilor, întrucât în realitate pot interveni unele împrejurării ce nu cad sub incidența prevederilor legale și, de aceea, motivul invocat de soț în acțiune nu constituie un temei legal de desfacere a căsătoriei.
Din cauza acestui fapt, legislațiile familiei ale unor state au fost nevoite să abandoneze sistemul formalist în materia divorțului și să adopte noi reglementări, prin care s-a lărgit competența instanțelor judecătorești de a aprecia temeinicia motivelor de divorț.
c) Concepția mixtă se reflectă în doctrinele țărilor ale căror legislații, pe lângă criteriile de apreciere a motivelor de divorț, au păstrat și enumerarea expresă a motivelor. Pentru legislația noastră, concepția nu ar corespunde logicii juridice, deoarece, la temelia pronunțării unei hotărâri de divorț, instanța de judecată ia în considerare motivele temeinice care fac imposibilă continuarea căsniciei, iar motivele enumerate în art.36 pct.2 din Codul familiei se referă numai la desfacerea căsătoriei la oficiul stării civile.
2.2 Desfacerea căsătoriei de către instanța judecătorească
La momentul actual, conform prevederilor art 37 al Codului familiei, dacă soții au copii minori comuni, cu excepția cazurilor prevăzute la art.36 alin.(2) Codul familiei, sau în lipsa acordului la divorț al unuia dintre soți, desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească. Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească și în cazurile cînd există acordul la divorț al ambilor soți, însă unul dintre ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluționarea problemei.
Astfel, desfacerea căsătoriei în instanța judecătorească are loc în cazurile prevăzute la art. 37 Codul familiei, și anume:
atunci când soții au copii minori comuni;
cînd unul din soți nu este de acord să desfacă căsătoria;
unul din soți refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluționarea cauzei pe cale administrativă.
Cererea de chemare în judecată privind desfacerea căsătoriei se depune la instanța de judecată de la domiciliul pârâtului. În caz dacă reclamantul are copii minori sau dacă deplasarea lui la instanța de la domiciliul pîrîtului întâmpină dificultăți întemeiate, cererea se depune la domiciliul reclamantului. Această posibilitate este prevăzută de art. 39 alin. (5) CPC, care stabilește competența la alegerea reclamantului. La cerere se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului și care permit primirea acesteia de către judecător, și punerea ei pe rolul instanței de judecată.
Instanța judecătorească va desface căsătoria dacă va constata că conviețuirea soților și păstrarea familiei în continuare sînt imposibile. Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soți nu-și dă acordul la divorț, instanța judecătorească va amîna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepția cauzelor de divorț pornite pe motivul violenței în familie confirmate prin probe. Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte și soții continuă să insiste asupra divorțului, instanța judecătorească va satisface cererea respectivă.
Deci, potrivit alin.alin.4 și 5 art.36 și art.37 Codul familiei judecarea cauzelor cu privire la desfacerea căsătoriei în instanța judecătorească se efectuează în procedură generală conform cererii unuia dintre soți. În cazurile necesare, dacă aceasta o cere apărarea intereselor soțului incapabil, acțiunea cu privire la desfacerea căsătoriei poate fi înaintată de către tutore. În acest caz instanța judecătorească poate să atragă la participarea în proces organele de tutelă și curatelă pentru a da concluzii respective (art.7 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003 [3]). Potrivit art.14 Codul familiei soții, în privința cărora a fost stabilită vîrsta minimă de căsătorie de 16 ani sau în privința cărora a fost micșorată vîrsta de căsătorie, obțin capacitatea de exercițiu în volum deplin din momentul înregistrării căsătoriei (art.20 alin.2 Codul Civil), adică ei beneficiază de un drept de sine stătător de a se adresa în instanța judecătorească cu cerere de chemare în judecată [38].
În caz de litigiu cu privire la partajarea bunurilor care sînt proprietate comună, plata mijloacelor de întreținere a soțului incapabil de muncă și care necesită ajutor, desfacerea căsătoriei se efectuează de către instanța judecătorească. Judecătorul nu are dreptul să refuze unuia dintre soți primirea cererii cu privire la desfacerea căsătoriei, iar instanța – să dispună scoaterea cererii de pe rol din motivele că această căsătorie poate fi desfăcută la organele stării civile, deși al doilea soț nu are obiecții, însă se eschivează de a desface căsătoria în organele stării civile (refuză să depună cererea respectivă sau depunînd-o nu se prezintă pentru înregistrarea divorțului etc.). Desfacerea căsătoriei dintre soții, care au copii minori comuni, în cazul în care părinții sau unul din ei a decăzut din drepturile părintești, se efectuează de către instanța de judecată.
Astfel, acțiunea de desfacere a căsătoriei cu o persoană, al cărei domiciliu este necunoscut, poate fi intentată la alegerea reclamantului, adică la instanța judecătorească a ultimului domiciliu cunoscut al reclamantului sau la instanța judecătorească a locului unde se află bunurile lui, iar în cazul în care cu reclamantul se află copiii minori sau deplasarea la locul de trai al reclamantului este dificilă pentru el din cauza stării sănătății – la instanța judecătorească a domiciliului reclamantului.
La fel, cererea de chemare în judecată cu privire la desfacerea căsătoriei trebuie să corespundă cerințelor art.166 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În special, necesită să conțină informațiile: cînd și unde a fost înregistrată căsătoria, a cîta oară se desface căsătoria, dacă sînt copii, vîrsta lor, s-a ajuns la o înțelegere între soți cu privire la întreținerea și educarea copiilor, motivele depunerii cereri de desfacere a căsătoriei și dacă sînt înaintate alte cerințe care pot fi judecate concomitent cu acțiunea de desfacere a căsătoriei [30, p. 27]. La cerere se anexează adeverința de căsătorie, copiile adeverințelor de naștere ale copiilor, copia buletinului de identitate, documentele cu privire la salariu și alte documente necesare.
La cerere de chemare în judecată se anexează certificatul de căsătorie, copiile certificatelor de naștere a copiilor, documente ce confirmă veniturile, lista bunurilor care urmează a fi împărțite, acordul privind determinarea locului de trai al copilului (copiilor) minor cu unul dintre soți după desfacerea căsătoriei (dacă se solicită determinarea domiciliului), contractul matrimonial (dacă acesta a fost încheiat), contractul privind plata pensiei de întreținere (în cazul existenței acestuia) și alte acte necesare, după caz. Cererea de desfacere a căsătoriei se depune în două exemplare, unul pentru pârât, la care se anexează și dovada achitării taxei de stat.
La primirea cererii de chemare în judecată privind desfacerea căsătoriei, judecătorul se conformează dispozițiilor art. 168 CPC. Constată dacă pretențiile incluse în cerere nu sunt altele decât cele care pot fi examinate în procesul de divorț în conformitate cu art. 38 Codul familiei. În caz dacă desfacerea căsătoriei se face pentru motivul infidelității conjugale a soției și se pune problema contestării paternității, atunci și plata pensiei de întreținere se va hotărî după examinarea acestei pretenții, în funcție de rezultat.
Dacă la pregătirea cauzei spre examinare se constată că împărțirea bunurilor proprietate în devălmășie a soților atinge interesele terțelor persoane, problema se va examina într-un proces separat cu participarea persoanelor interesate. Judecătorul, în conformitate cu art. 185 CPC, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, ia cunoștință cu motivele de divorț invocate de soțul reclamant în acțiune, expediază pîrîtului copiile de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisurile anexate la ea întru confirmarea pretențiilor reclamantului și stabilește data pînă la care pîrîtul urmează să prezinte o referință scrisă privind acțiunea reclamantului și toate probele necesare, în conformitate cu art. 186 CPC. Aceasta se face în scopul determinării obiectului probațiunii necesare la examinarea cauzei. Ulterior se numește data pentru examinarea cauzei și se invită ambele părți.
Instanța de judecată la examinarea pricinilor privind desfacerea căsătoriei va atrage o atenție deosebită motivelor invocate de soțul reclamant în acțiune, deoarece, la etapa actuală, suntem martori oculari a unor cataclisme familiale ce se manifestă prin creșterea numărului de divorțuri în țară. Având în vedere varietatea împrejurărilor ce afectează relațiile familiale, este foarte greu de a scoate în evidență cauzele principale, deoarece în prezent unele dintre ele se intercalează cu consecințele reformelor social-economice întreprinse în republică, iar altele reies din relațiile personale ale soților.
Legislația familială nu definește motivele pentru divorț, însă conform art. 37 alin. (3) Codul familiei, instanța judecătorească va desface căsătoria dacă va constata că buna conviețuire a soților și păstrarea familiei în continuare sunt imposibile. Deci, chiar și atunci când soții sunt de acord cu desfacerea căsătoriei și s-au înțeles în privința locului de trai al copiilor minori, modalității de plată a pensiei de întreținere pentru copiii minori sau a soțului inapt de muncă și care necesită sprijin material, cât și în privința împărțirii bunurilor proprietate în devălmășie a soților, instanța judecătorească trebuie să constate acest fapt.
Conform art. 37 alin. (4) Codul familiei, dacă în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soți nu-și dă acordul la divorț, instanța judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepția cauzelor de divorț pornite pe motivul violenței în familie confirmate prin probe. Dacă soția are probe că a fost aplicată violența (proces verbal cu privire la contravenție, certificat medical), atunci instanța de judecată, la solicitarea acesteia, poate să aplice măsuri de protecție prevăzute de art. 3184 alin. (2) CPC, art. 15 din Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie nr. 45-XVI din 01.03.2007.
La fel, conform art 38 al Codului familiei, la desfacerea căsătoriei, soții pot prezenta instanței judecătorești un acord privind împărțirea bunurilor lor proprietate în devălmășie și plata pensiei de întreținere a copiilor și soțului inapt de muncă ce necesită sprijin material, indicînd mărimea acesteia, precum și privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii minori comuni. În cazul lipsei unui acord între soți prevăzut la alin. (1) sau dacă se va dovedi că acordul lezează drepturile și interesele copiilor minori sau ale unuia dintre soți, instanța judecătorească este obligată:
să împartă, la cererea soților (a unuia dintre ei), bunurile lor proprietate în devălmășie;
să determine care dintre părinți va plăti pensia de întreținere a copiilor minori și mărimea acesteia;
să stabilească, la cererea soțului inapt de muncă, care are dreptul la pensia de întreținere de la celălalt soț, mărimea și modul de plată a acestei pensii;
să stabilească cu cine dintre părinți vor locui copiii minori după divorț.
În continuare vom menționa că legiuitorul a statuat că conform art.41 alin.(1) al Codului Familiei, căsătoria poate fi declarată nulă în cazul în care a fost încheiată cu încălcarea prevederilor art.11, 13, 14 sau 15 al Codului familiei, sau a fost încheiată cînd soții sau unul dintre ei nu au avut intenția de a crea o familie (căsătorie fictivă). Căsătoria poate fi declarată nulă în cazul în care consimțămîntul pentru căsătorie a fost dat de o persoană care, la momentul acela, nu putea să-și dea seama de acțiunile sale sau să le dirijeze. Totodată, în cazurile de declarare a căsătoriei nule, conform art.44 alin.(3) lit.b) al Codului familiei, soțul de bună-credință este în drept să ceară, în modul stabilit de legislația civilă, repararea prejudiciului moral și material cauzat.
În contextual de mai sus, se reține că, în urma modificărilor operate la art.13 al Codului familiei prin Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 107 din 11.05.2012, [7] caracterul obligatoriu al examenului medical a fost înlocuit cu efectuarea acestuia la solicitarea persoanelor care doresc să se căsătorească, cu acordul informat al lor. Prin urmare, căsătoria poate fi declarată nulă în condițiile art.13 al Codului familiei numai în cazul în care deși a fost solicitată de către una din persoane sau ambele, efectuarea examenului medical cu acordul informat al acestora, organul stare civilă nu au eliberat persoanelor care doresc să se căsătorească îndreptarea pentru efectuarea examenului medical, conform modelului stabilit, acest fapt fiind contrar dispozițiilor art.11 alin.(2) al Codului familiei.
Căsătoria încheiată pînă la intrarea în vigoare a Legii pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 107 din 11.05.2012, poate fi declarată nulă în condițiile art.13 al Codului familiei, pînă la modificări. Astfel, raportînd prevederile art.11 alin.(2) la cele ale art.13 al Codului familiei, se deduce că informarea reciprocă a persoanelor care doresc să se căsătorească despre starea sănătății va constitui temei de nulitate a căsătoriei numai în cazul în care nu au fost respectate condițiile art.13 al Codului familiei. Or, neefectuarea acestui examen la solicitarea și cu acordul informat al persoanelor care doresc să se căsătorească de a efectua examenul medical, constituie temei de declarare a căsătoriei nule.
Caracterul neobligatoriu al efectuării examenului medical se confirmă și prin prisma art.46 din Legea ocrotirii sănătății nr. 411-XIII din 28.03.95, [5] Ordinul Ministerului Sănătății și Ministerului Justiției cu privire la organizarea examenului medical al persoanelor care doresc să se căsătorească nr.954/446 din 28.09.2012 [9].
Reieșind din sarcinile consolidării familiei, apărării drepturilor și intereselor ocrotite prin lege ale soților și copiilor, instanțele judecătorești nu trebuie să admită cazuri de pronunțare pripită a hotărîrilor de desfacere a căsătoriei. În aceste scopuri ele clarifică toate aspectele relațiilor dintre soți, motivele de desfacere a căsătoriei, cauzele adevărate ale neînțelegerii dintre soți. Aceste pricini vor fi judecate, de regulă, cu participarea ambilor soți.
Acțiunea de desfacere a căsătoriei urmează să fie admisă doar în cazul în care instanța judecătorească constată că viața în comun de mai departe a soților și menținerea familiei au devenit imposibile. Însuși faptul că soții nu s-au împăcat în termenul fixat de instanța judecătorească, precum și recunoașterea de către reclamat a acțiunii, nu constituie temei pentru admiterea acțiunii cu privire la desfacerea căsătoriei.
Instanța judecătorească, de asemenea, va ține cont de faptul că neînțelegerea temporară în familie și conflictele între soți condiționate de cauze întîmplătoare, precum și nedorința unui sau a ambilor soți de a prelungi căsătoria fără prezentarea argumentelor convingătoare nu pot servi drept temei suficient pentru desfacerea căsătoriei.
În conformitate cu lit.d) alin.2 art.38 al Codului familiei, instanța judecătorească ia măsuri pentru apărarea drepturilor și intereselor copiilor minori ai soților ce divorțează. Judecătorul, primind cererea cu privire la desfacerea căsătoriei, iar instanța judecătorească în cursul judecării cauzei vor clarifica dacă soții au ajuns la o înțelegere despre întreținerea și educarea copiilor în cazul divorțului. Dacă nu s-a ajuns la o asemenea înțelegere, judecătorul sau respectiv instanța judecătorească explică părților modul de soluționare a litigiului cu privire la educația și întreținerea copiilor.
Instanța judecătorească nu are dreptul să judece concomitent cu acțiunea de desfacere a căsătoriei alte acțiuni ale soților sau o acțiune care afectează interesele terțelor persoane, cu excepția acțiunii de contestare a paternității la cererea soțului. În special, în cazurile în care între soți există un litigiu referitor la faptul cu cine din ei va locui copilul care se află la terțe persoane sau într-o instituție pentru copii, precum și dacă a fost înaintată o acțiune despre încasarea pensiei alimentare de la soțul din a cărui salariu (venit) sînt deja efectuate rețineri conform altor urmăriri sau cu privire la partajul bunurilor la care pretinde sau sînt înregistrate pe numele terțelor persoane, asemenea acțiuni urmează să fie separate în proceduri aparte, atrăgînd pentru participare în proces toate persoanele interesate.
Concomitent, în procesul de desfacere a căsătoriei instanța judecătorească poate recunoaște dreptul soților la o anumită parte a acumulărilor la cota de participație care este proprietate comună a soților fără împărțirea cotei de participație, dacă totuși a fost înaintată acțiunea de partajare a cotei de participare, asemenea acțiune urmează să fie separată într-o procedură aparte, deoarece ele ating interesele altor persoane.
În cazul refuzului de a primi cererea de desfacere a căsătoriei sau încetării procesului în legătură cu renunțarea la acțiunea de desfacere a căsătoriei, nu vor fi judecate alte cerințe înaintate împreună cu această acțiune. În acest caz părțile au dreptul să înainteze o cerere de chemare în judecată cu respectarea regulilor competenței jurisdicționale.
Dacă împreună cu acțiunea de desfacere a căsătoriei a fost înaintată cerința de urmărire a pensiei alimentare și reclamantul insistă asupra judecării ei, această cerință urmează să fie separată într-un proces aparte. Instanța judecătorească în acest caz adoptă o încheiere. Dacă în cadrul judecării pricinii cu privire la desfacerea căsătoriei între soți a apărut neînțelegeri despre transmiterea copiilor pentru educare în viitor, instanțele judecătorești, sînt obligate să stabilească cu cine dintre părinți vor locui copiii minori după divorț, vor clarifica condițiile de educare a lor la fiecare din părinți, atrăgînd la participarea în proces autoritatea tutelară pentru a-și da concluzia în scopul îndeplinirii obligațiunilor încredințate (art.74 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003, art.73 al Codului familiei a Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000).
În conformitate cu art.241 C.P.C. hotărîrea instanței judecătorești, prin care a fost admisă acțiunea de desfacere a căsătoriei sau prin care a fost refuzat divorțul, necesită să fie legitimă și întemeiată pe probe cercetate din toate punctele de vedere în ședința judiciară. În partea descriptivă a hotărîrii se indică cauzele neînțelegerii dintre soți, constatate de către instanța judecătorească, dovezile pe care se întemeiază concluziile instanțelor despre posibilitatea menținerii familiei sau despre destrămarea ei definitivă, motivele pe baza cărora instanța respinge unele dovezi, legile pe care le-a aplicat instanța.
Dispozitivul hotărîrii de admitere a acțiunii cu privire la desfacerea căsătoriei necesită să conțină concluziile instanței referitor la toate cerințele părților, inclusiv și a celor conexate pentru o judecare comună. În această parte a hotărîrii de asemenea se va indica informațiile necesare pentru înregistrarea divorțului în organele stării civile (timpul înregistrării căsătoriei, numărul de înregistrare, denumirea organului care a înregistrat căsătoria, numărul copiilor comuni în vîrstă de pînă la 18 ani și cu cine dintre părinți s-a stabilit domiciliul acestora). Numele de familie ale soților se înscrie în hotărîre în conformitate cu adeverința de căsătorie, inclusiv și numele de pînă la căsătorie. Această hotărîre, de asemenea, conține informații cine dintre soți și în ce mărime urmează să achite taxa de stat și care dintre soți este eliberat de achitarea ei.
În continuare vom menționa că un aspect al problemei vizează examinarea litigiilor privind partajarea proprietății în devălmășie a soților. Partajul proprietății în devălmășie a soților poate fi făcută atât în timpul căsătoriei, cât și după desfacerea ei. Cererea de împărțire a proprietății comune în devălmășie poate fi depusă În instanța judecătorească de fiecare dintre soți sau de creditorii personali ai oricăruia dintre soți. Litigiile privind partajarea proprietății comune în devălmășie a soților se soluționează în conformitate cu prevederile Codului familiei. În cazurile în care relațiile de familie nu sunt reglementate în deplină măsură de acest act normativ, pot fi aplicate prevederile Codului civil în măsura în care acestea nu contravin relațiilor familiale (art. 4 Codul familiei).
Problema principală care poate apărea la împărțirea proprietății în devălmășie a soților este de a determina care bunuri sunt comune, care dintre ele concret urmează a fi partajate, prețul acestor bunuri și modalitatea partajului. Soluționarea acestor probleme impune ca, în primul rând, să fie stabilit regimul juridic al bunurilor soților. Codul familiei a stabilit două regimuri matrimoniale, convențional și legal. Dacă soții au încheiat un contract matrimonial, atunci partajul bunurilor se va supune prevederilor acestuia.
Încheierea contractului matrimonial nu exclude faptul că între soți pot apărea litigii privind împărțirea bunurilor comune, determinarea cotelor-părți în proprietatea comună pe cote-părți, sau proprietatea în devălmășie etc. În caz de apariție a unui litigiu între soți, acesta se va soluționa în instanța judecătorească de la domiciliul soților sau a soțului pârât.
Cererea poate fi depusă de unul dintre soți și va conține informații privind data și locul încheierii contractului matrimonial, momente ce țin de valabilitatea lui, cât și conținutul acestuia. La soluționarea litigiilor se vor lua în considerare clauzele contractului matrimonial care stabilesc drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților în căsătorie, și în caz de divorț. În primul rând se va atrage atenție la regimul juridic al bunurilor soților stabilit în contract și anume: care dintre bunurile lor sunt proprietate în devălmășie a soților, care proprietate pe cote-părți sau personală; căruia dintre soți îi aparțin anumite bunuri concrete. În al doilea rând, se va concretiza, anume, care clauză este litigioasă și situația concretă în care litigiul a apărut. Partea interesată va prezenta contractul matrimonial cu descrierea motivelor apariției litigiului între soții care au desfăcut căsătoria. Uneori partajul averii este dependent de cauza divorțului și de culpa unuia dintre soți. În astfel de cazuri, soțul care pretinde la o cotă-parte mai mare, invocând culpa celuilalt în desfacerea căsătoriei, urmează să aducă probele respective.
Soțul care nu este de acord cu aplicarea prevederilor contractului matrimonial poate să se adreseze în instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată privind modificarea, rezilierea sau declararea nulității totale sau parțiale a contractului matrimonial. Temeiurile pentru modificarea, rezilierea sau declararea nulității contractului matrimonial urmează a fi argumentate prin probe prezentate de către soțul interesat. În lipsa contractului matrimonial, raporturile patrimoniale dintre soți vor fi reglementate de normele legale, iar determinarea bunurilor ca fiind comune sau personale, cât și împărțirea acestora, se va face în conformitate cu art. 20-26 Codul familiei. La fel, se vor aplica normele Codului civil privind termenele de prescripție, exercitarea dreptului de proprietate, cât și normele generale privind proprietatea.
Este important ca în procesul de partaj al proprietății în devălmășie a soților să fie luate în vedere toate bunurile care fac parte din această proprietate. Altfel spus, este important de a determina cert obiectul partajului pentru ca examinarea cazului să se încadreze într-un singur proces, tendința fiind de a exclude adresările repetate ale soților privind unele bunuri a căror soartă nu a fost determinată în procesul partajului. Ulterior, dacă de la soți vor parveni cereri privind bunurile a căror soartă a fost deja determinată, judecătorul va refuza în primirea cererilor, în conformitate cu art. 169 CPC. Dar se poate întâmpla ca în cererea repetată a unuia dintre soți să se conțină doleanța de partaj a unor bunuri, despre care nu s-a menționat în hotărârea instanței de judecată și în acest caz cererea urmează a fi primită.
Examinarea cererii se va efectua într-o ședință separată a instanței judecătorești care va decide asupra bunurilor indicate suplimentar, dacă acestea sunt comune sau personale, cum vor fi împărțite, cine va deveni proprietar al acestora, cine va plăti compensarea. Cererea de partajare a bunurilor comune trebuie să conțină date privind perioada aflării în căsătorie, data încetării conviețuirii soților (dacă aceasta s-a întâmplat cu mult înainte de desfacerea căsătoriei), date privind patrimoniul care urmează a fi partajat, perioada dobândirii acestuia și prețul fiecărui bun în parte. Se anexează și actele care dovedesc cele invocate în cerere, dacă acestea există.
Componența proprietății în devălmășie a soților se determină la momentul încetării reale de către soți a raporturilor familiale și a administrării comune a gospodăriei, dacă după încetarea lor soții nu au procurat o altă proprietate din mijloace comune: [29, p. 507]
în cazul existenței unor probe, care ar confirma cu certitudine încetarea reală a raporturilor de familie, traiul separat al soților și lipsa unei gospodării comune, fără desfacerea căsătoriei, instanța de judecata are dreptul să recunoască averea proprietate a unui soț, dacă ea a fost dobândită în această perioadă din mijloacele lui personale;
valoarea bunurilor se stabilește reieșind din prețurile, care sunt în vigoare la ziua pronunțării hotărîrii, ținându-se cont de procentul de uzură a bunurilor;
dacă valoarea bunurilor s-a micșorat ca urmare a acțiunilor unilaterale ale unuia dintre soți, după încetarea raporturilor de familie, la împărțirea proprietății instanța poate să micșoreze cota acestui soț în acea mărime, în care s-a micșorat valoarea generală a proprietății comune;
în cazul recunoașterii proprietății unuia dintre soți ca fiind proprietate în devălmășie a soților (art.23 CF), ca urmare a efectuării investițiilor ce au sporit esențial valoarea lor, la stabilirea cotelor-părți din aceasta, instanța trebuie să țină cont de mijloacele depuse de către unul dintre soți pînă la încheierea căsătoriei și, corespunzător, să sporească cota acestuia.
Un element important al cererii este varianta partajului propusă de reclamant. Dacă varianta prevede partajul bunurilor comune în cote-părți diferențiate, atunci este necesar să fie invocate argumentele care justifică partajul propus. La împărțirea proprietății în devălmășie a soților și determinarea cotelor-părți din aceasta, instanță judecătorească va reieși din principiul egalității dintre bărbat și femeie și din faptul că părțile soților sunt considerate egale.
Conform art. 26 alin. (2) Codul familiei, instanța judecătorească este în drept să diferențieze cotele-părți în proprietatea în devălmășie a soților, ținând cont de interesele unuia intre soț și de interesele copiilor minori sau numai de interesele copiilor minori. Instanța judecătorească va decide în fiecare caz concret, ținând cont de probele prezentate. Astfel, majorarea cotei-părți a unuia dintre soți poate avea loc în cazul când, prin împărțirea patrimoniului în părți egale, interesele copiilor minori pot fi lezate. Spre exemplu, dacă doi sau mai mulți copii vor locui după divorțul părinților cu unul dintre ei, căruia i se va atribui o cotă egală cu a celuilalt în casa de locuit, respectiv, copiilor, li se vor înrăutăți condițiile de trai în comparație cu cele avute până la divorțul părinților. În consecință, instanța judecătorească trebuie să ia în considerare acest lucru la împărțirea spațiului locativ și să majoreze cota-parte a soțului care va locui cu copiii și să o micșoreze pe a celuilalt.
2.3 Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile dintre copii și părinți
Ținem să menționăm de la bun început că, deși convingerea că oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi, precum și ideile generoase și aspirațiile de libertate și egalitate a persoanei au însoțit întreaga evoluție a societății umane, înțelegerea copilăriei ca perioadă care necesită grijă și asistență specială din partea familiei și în special a statului, este o achiziție recentă a gîndirii și practicii socio-juridice.
Principalele acte internaționale referitoare la drepturile copilului și familiei cu caracter de universalitate, care stau la baza întregii construcții juridice internaționale, au fost adoptate după cel de-al doilea război mondial sub egida Organizației Națiunilor Unite (ONU). În perioada premărgătoare și în timpul războiului al doilea mondial, încălcările drepturilor omului, inclusiv a drepturilor copiilor și a familiei, de o gravitate fără precedent comise de regimurile fasciste a determinat un puternic curent de opinie în direcția unei reglementări cuprinzătoare și universale și a creării unui cadru de colaborare internațională în domeniul drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Acest curent de opinie a finalizat prin adoptarea și proclamarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, prin Rezoluția 217 (III) din 10.12.1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Deși în Declarația Universală a Drepturilor Omului au fost proclamate drepturile tuturor ființelor umane, inclusiv dreptul tuturor copiilor și famiilor lor la ajutor și la asistență socială, specificul asigurării drepturilor copilului necesita o reglementare juridică aparte.
Primul document important, de ansamblu, cu vocație de universalitate, care pornește de la necesitatea elaborării unui standard minim de drepturi și libertăți ale copilului care să fie respectate pe plan internațional îl constituie Declarația drepturilor copilului, proclamată de Adunarea Generală a ONU la 20.11.1959 (rezoluția nr. 1386). Chiar în Preambulul său, Declarația înscrie ideea că „omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi ea mai bun”.
Avînd în vedere că, datorită imaturității sale fizice și mentale, copilul are nevoie de ocrotire și grijă specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atît înainte cît și după naștere, Adunarea Generală a ONU face apel către părinți, bărbați și femei, organizațiile voluntare, autoritățile locale și guvernele statelor să recunoască drepturile copilului enunțate în Declarația drepturilor copilului [10].
Înnaintînd drept considerent suprem satisfacerea optimă a intereselor copilului în Declarație, în cuprinsul celor 10 principii, sînt stipulate următoarele drepturi de care se va bucura orice copil, fără nici o excepție, fără vre-o deosebire sau discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, orijine națională sau școală, proprietate, naștere sau altă situație personală sau familială:
de a se bucura de ocrotire specială care să-i îngăduie să se dezvolte fizic și moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate (princ. 2);
de a avea de la naștere un nume și o cetățenie (princ. 3);
de a se bucura de avantajele securității sociale – să crească și să se dezvolte sănătos bucurîndu-se de nutriție specială, locuință, timp liber și servicii medicale (princ. 4);
copilului handicapat fizic, mental sau social i se va acorda tratament, educație și îngrijire specială, potrivit situației sale (princ. 5);
copilul va crește în grija și răspunderea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială (princ. 6);
copilul va primi o educație care va fi gratuită și obligatorie, cel puțin în stadiile elementare (princ. 7);
copilul se va bucura în mod prioritar de protecție și asistență (princ. 8);
copilul va fi ocrotit împotriva tuturor formelor de neglijență, cruzime și exploatare (princ. 9);
copilul va fi protejat împotriva oricăror practici ce pot antrena o serie de discriminări rasiale, relijioase sau de alt fel (princ. 10).
Pentru ca copilul să poată avea o copilărie fericită și să se bucure spre binele său și spre binele societății, de drepturile și libertățile respective, autoritățile responsabile urmează să depună eforturi susținute pentru respectarea lor, prin măsuri legislative și alte măsuri luate progresiv și conform principiilor protecției și bunăstării copilului promovate de Declarația Națiunilor Unite. Cu alte cuvinte, Declarația drepturilor copilului fundamentează în conținutul ei necesitatea protecției și ocrotirii copilului prin autoritatea legii de către familie, societate și autoritățile publice, stabilind concomitent principiile de bază în conformitate cu care urmează să se desfășoare activitaea de protecție și ocrotire.
Un rol deosebit de important, în ansamblul documentelor adoptate de către Națiunile Unite îl are Convenția cu privire la drepturile copilului (în continuare – Convenția), adoptată la 29.11.1989. În sensul Convenției, prin copil se înțelege orice ființă umană sub vîrsta de 18 ani, exceptînd cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vîrstă.
Recunoscînd statutul special al copilului, Convenția afirmă necesitatea protejării ei prin reglementarea unui ansamblu de norme și instituții socio-juridice de asistență și ocrotire. Ea acoperă toate aspectele care aparțin în mod tradițional domeniului drepturilor omului și reprezintă o combinație unică a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale ale copilului, sub semnul constant al egalității și nediscriminării.
Avînd în vedere faptul că, răspunderea pentru creșterea copilului și asigurarea dezvoltării sale le revine, în primul rînd, părinților săi sau, după caz, reprezentanților legali ai copilului, pentru garantarea și promovarea drepturilor enunțate în Convenție, statele-părți se obligă să acorde ajutorul corespunzător acestora în vederea exercitării corespunzătoare a obligațiilor ce le revin. Acentuăm că, de regulă, interesele statului și ale părinților se află în legătură directă: spre exemplu, statului i se cere susținerea învățămîntului obligatoriu gratuit, în vreme ce părinților le revine datoria să le asigure copiilor lor educația în acord cu interesul superior al copilului etc. În unele cazuri însă, autorităților administrației publice, pe lîngă obligațiile generale ce-i revin statului – de a asigura un ajutor corespunzător părinților și reprezentanților legali ai copiilor în exercitarea responsabilităților lor de a educa și crește copilul – le revin și alte îndatoriri specifice.
Întrucît relațiile familie-stat în asigurarea protecției copiilor derulează astfel încît, în nici un moment al dezvoltării sale copilul nu trebuie să fie lipsit de ocrotire, [14, p. 168] ori de cîte ori părinții nu pot asigura condițiile și standardele necesare dezvoltării copilului în mediul familial (din motive obiective sau din culpă), statului îi revine obligația de a prelua parțial sau integral (prin măsuri cu caracter temporar sau permanent) ocrotirea drepturilor copilului. De aceea, statele-părți se angajează să asigure crearea instituțiilor, lăcașelor și serviciilor însărcinate să asigure respectarea drepturilor copilului ce are nevoie de protecție specială, precum și să vegheze ca funcționarea acestora să fie în conformitate cu normele fixate de către autoritățile competente, în special în domeniul securității sănătății, și în ceea ce privește numărul și competența personalului lor, ca și în privința unui control corespunzător [19, p. 99].
Drepturile copilului stipulate în Convenție sînt reafirmate și dezvoltate în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat și deschis spre semnare la 16.09.1968 și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16.12.1966 și ratificate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 217-XII din 28.07.1990. Pe parcursul anilor ce au urmat, dispozițiile Convenției au fost fundamentate și dezvoltate, fiind adoptate un șir de alte instrumente de vocație internaționale ce reglementează protecția specială a copiilor aflați în diferite situații de dificultate.
Reieșind din acestea, vom spune că, practic este imposibil să plasăm într-o anumită perioadă istorică sau într-o anumită regiune geografică originile protecției juridice a copilului. Deși primele idei filozofice asupra necesității ocrotirii copilului apar într-o stare embrionară încă în antichitate, iar în cele mai vechi documente sînt descrise cazuri de divizare a muncii, în care se întîlnesc grupe de profesioniști specializați în îngrijirea, educația și ocrotirea socială a copiilor, premisele necesare pentru ca astăzi drepturile copilului să le găsim așa cum sînt înserate în actele normative, s-au acumulat în rezultatul unei îndelungate evoluții.
Reglementarea internațională a drepturilor copilului și familiei poate fi urmărită și la nivel European. În acest sens, rolul Consiliului Europei în vederea protecției drepturilor copilului și a familiei cu copii, este marcat de actele normative de o deosebită importanță, adoptate de către această organizație. Creat în 1949, de-a lungul timpului, Consiliul Europei a adoptat un șir de acte menite să protejeze în special copiii. Printre acestea evidențiem Convenția europeană în materia adopției de copii din 24.04.1967, Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei din 15.10.1975 etc.
Totodată, prevederi referitoare la copilul aflat în dificultate și la familia cu copii găsim și în alte acte. În acest sens, art. 17 din Carta Socială Europeană (revizuită) prevede că statele părți se angajează să ia, fie direct, fie în cooperare cu organizațiile publice sau private, toate măsurile necesare și corespunzătoare care să protejeze copiii și tinerii împotriva neglijenței, violenței sau exploatării, să asigure o protecție și un ajutor special din partea statului pentru copilul sau tînărul privat temporar sau definitiv de sprijinul familiei, iar art. 47 din Codul European de Securitate Socială (revizuit) prevede că, în scopul întreținerii copiilor, anumitor categorii de familii li se vor acorda ajutoare familiale fie sub formă de plăți periodice, fie sub forma unei combinații de plăți periodice, avantaje fiscale, ajutoare în natură sau servicii sociale. În scopul implementării prevederilor Cartei Sociale Europene (revizuite), Guvernul a aprobat Planul de măsuri privind revizuirea și modificarea legislației în vigoare pentru armonizarea ei cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite care prevede modificarea unui șir de acte normative [8].
Reieșind din cele de mai sus, am putea spune că, elaborarea conceptului de drepturi ale copilului și conștientizarea necesității protecției juridice ale acestuia de către stat constituie, în fond, o operațiune de sinteză a tot ce a avut mai de seamă gîndirea umană, de generalizare și abstractizare a ideilor exprimate de-a lungul timpului de către personalități consacrate și înserate în tratate filozofice și documente juridice cu un bogat conținut moral și politic.
În afară de tristețea și golul pe care îi lasă în viețile celor ce pleacă pe drumuri diferite – separarea sau divorțul vor avea în mod inevitabil un efect profund asupra copiilor. Uneori acestea pot fi chiar devastatoare pentru ei. Vestea bună este că divorțul ar putea să nu lase cicatrici psihologice îndelungate, și acest lucru depinde foarte mult de modul în care părintele poate face față situației. Un fapt încurajator ar putea fi faptul că – la nevoie – se poate schimba foarte mult modul în care copiii fac față acestui proces. În mod obișnuit, copiii vor reacționa la separarea sau divorțul părinților prin manifestarea unor semne de suferință, sau prin simptome, și este normal ca ei să reacționeze în acest mod [35, p. 34].
Copiii de vîrsta preșcolară pot reacționa devenind foarte dependenți de părinte sau temători cu privire la momentele separării, de exemplu, atunci cînd sînt lăsați la grădiniță sau la școală sau cînd trebuie să meargă la culcare. Schimbările în obiceiurile lor de a mînca sau dormi sînt adesea un semn ca un copil trece printr-un moment dificil. Uneori au accese de furie mai prelungite sau pot plînge mai ușor decît în mod obișnuit. Încredințarea copiilor minori spre creștere și educare, de regulă, este încredințarea lor unuia sau altuia dintre foștii soți sau ambilor părinți prin separarea copiilor între ei. Prin excepție, pentru motive temeinice, copiii pot fi încredințați rudelor (de exemplu bunicilor, unchilor, mătușilor) sau unor terțe persoane, cu acordul acestor persoane, sau unei instituții de ocrotire.
Dacă soții se înțeleg asupra încredințării copiilor minori, învoiala lor va fi respectată de instanță. În situația neînțelegerii dintre soți, instanța va hotărî, ținînd cont de interesul minorilor. În practică, instanțele folosesc următoarele criterii în privința încredințării copiilor: vîrsta, sexul, gradul de atașament față de unul dintre părinți, posibilitățile reale și condițiile oferite de un părinte, profesia, sănătatea și profilul socio-moral al părinților, interesul și grija manifestată de aceștia, nesepararea copiilor pe cît posibil [12, p. 54].
Deseori, problemele cuplului ascund probleme personale și ca atare partenerul care are astfel de probleme este bine pentru sănătatea sa psihologică să apeleze la consiliere sau terapie. Studiile au demonstrat că divorțul este un eveniment de viață stresant, aflîndu-se pe primele locuri în topul stresurilor de-a lungul vieții (pe lîngă moartea cuiva drag, căsătorie, schimbarea serviciului, concediere etc), deoarece schimbă statutul celor doi protagoniști adulți și al copilului.
De cele mai multe ori persoanele adulte – soțul și soția, înainte de divorțul propriu-zis dezvoltă unul față de celălalt comportamente inadecvate, de sabotare, în care este implicat și copilul (fie că unul din părinți îl ia ca „aliat” pe copil că „copilul, fie” devine „avocat” între soți și încearcă din răsputeri să „salveze” relația lor). Aceste comportamente de „atragere” a copilului de o parte sau de alta denotă din partea adulților imaturitate emoțională și neresponsabilizare pentru viața lor și a copilului.
Divorțul ca eveniment traumatizant în viața persoanelor implicate are desigur consecințe negative pentru un timp asupra psihicului acestora. De cele mai multe ori, chiar după terminarea divorțului, (dacă adulții implicați nu merg la o consiliere pentru a învăța să se comporte adecvat în rolul de părinte) se continuă „lupta”, la mijloc rămînînd a fi tot copilul.
În cazul în care din căsătoria ce se desface au rezultat copii minori, hotărîrea de divorț trebuie să arate, chiar în lipsa unei cereri exprese a soților, cărui părinte i se vor încredința copiii spre creștere și educare și care este contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare a minorilor. Instanța este obligată să îi asculte pe părinți, autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vîrsta de 10 ani.
Părinții se pot învoi în ceea ce privește încredințarea copiilor numai dacă aceasta nu constituie pentru instanța de judecată o obligație de care să țină neapărat cont. În cazul în care există motive temeinice datorate deseori comportării necorespunzătoare sau a imoralității părinților, copiii minori pot fi încredințați unor rude sau altor persoane, dar numai cu consimțământul acestora sau a unei instituții de ocrotire. Astfel, chiar dacă unul dintre părinți trăiește, copilul poate fi încredințat spre creștere și educare bunicilor, atunci cînd din împrejurările cauzei rezultă că este în interesul acestuia.
De obicei, la desfacerea căsătoriei, copiii minori sînt încredințați numai unuia dintre părinți, care exercită față de ei drepturile părintești. Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copiii și de a veghea la creșterea, învățarea și pregătirea lor profesională.
Copilul minor poate fi încredințat și soțului din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria, dacă interesele acestuia sînt în acest sens, deoarece „un soț rău nu este neapărat și un părinte rău”. Printre factorii care se vor lua în considerare pentru a decide în ceea ce privește încredințarea copilului minor, va fi culpa soțului, chiar dacă aceasta nu prezintă importanță prin sine însăși sub acest aspect.
Obligația părinților de a întreține pe copiii lor minori nu este stinsă prin desfacerea căsătoriei, ci persistă independent de legătura de căsătorie a părinților și indiferent cui au fost încredințați copiii spre creștere, unuia dintre părinți, unei alte persoane ori unei instituții de ocrotire, întreținerea copiilor însă nu va putea suplini eficiența educativă a unei familii unite, care să ofere acestora stabilitatea și dragostea de care au nevoie.
Voința exprimată de minorul care a împlinit vîrsta de 10 ani cu privire la încredințarea lui în caz de divorț trebuie analizată cu multă grijă de către instanță, ținînd seama de influențarea psihică a copiilor, în special la vîrste fragede.
Deși soții au dreptul de a se învoi cu privire la încredințarea copiilor minori în caz de divorț, creșterea și educarea acestora nu poate fi lăsată la discreția părinților, în situația în care căsătoria lor s-a destrămat din motive temeinice.
Copiii trebuie să fie încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți, deoarece este în interesul copiilor să continue a se bucura de îngrijirea părinților, chiar și în această situație în care părinții trăiesc despărțiți. Copilul minor încredințat cu ocazia divorțului unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire acordă acestor persoane și instituției numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului, adică numai exercitarea ocrotirii părintești privind persoana copilului.
În cazul în care copilul a fost încredințat unui părinte, acesta exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului. Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. Modalitățile de exercitare a acestui drept sînt, mai ales, următoarele:
vizitarea copilului la locuința părintelui căruia acesta i-a fost încredințat;
lăsarea copilului în vizită la locuința părintelui căruia nu i s-a încredințat;
vizitarea copilului la școală.
Soluționarea cererilor făcute în cadrul procesului de divorț sau pe cale de acțiune separată cu privire la stabilirea modalității de exercitare a dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de a păstra legături personale cu acesta este de competența instanțelor judecătorești [11, p. 128].
În cazul în care copilul a fost încredințat unei alte persoane decît unuia dintre părinți ori unei instituții de ocrotire, aceștia vor avea față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului. Dacă se schimbă împrejurările avute în vedere pentru încredințarea copilului, instanța judecătorească poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii. Această schimbare trebuie să reclame modificarea măsurilor luate cu privire la copil. În acest sens s-a decis că o schimbare parțială a condițiilor care, în ansamblu, au determinat că încredințarea copilului să se facă unuia dintre părinți nu trebuie să atragă neapărat și revenirea asupra măsurii cît timp subexistă elementele de bază hotărîtoare, care confirmă necesitatea ca măsura luată în interesul copilului minor să fie menținută. În consecință, luarea copilului minor de la părintele căruia i-a fost încredințat trebuie să aibă o justificare temeinică, adică să existe motive puternice care să demonstreze că menținerea copilului minor la acel părinte ar avea consecințe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice și morale, împrejurarea că printr-o hotărîre judecătorească anterioară copilul fusese încredințat mamei spre creștere și educare nu constituie un impediment ca ulterior să fie încredințat temporar tatălui, dacă există stare de urgență. Faptul că unul dintre părinți are și alți copii din altă căsătorie nu constituie un impediment pentru reîncredințarea copilului aceluiași părinte, deși are spre creștere și educare și pe ceilalți copii, dacă îi poate asigura condiții de creștere și educare mai bune decît celălalt părinte. Atașamentul față de bunici nu justifică înlăturarea părintelui din dreptul și obligația de a crește copilul.
Faptul încredințării copilului unuia dintre părinți, chiar dacă acesta are mijloace suficiente de trai, nu scutește pe celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului. Soluția se impune, deoarece ambii părinți au aceleași drepturi și obligații față de copiii lor.
Renunțarea la pensie de întreținere, care constituie un drept al copiilor, nu poate fi ratificată decît dacă s-ar constata că posibilitățile materiale ale părintelui care a renunțat sînt îndestulătoare pentru a asigura copilului cele mai bune condiții de trai. Schimbarea situației materiale a părinților sau a nevoilor copilului justifică modificarea contribuției părinților stabilită prin hotărîre judecătorească sau prin învoiala soților [22, p. 320].
La încredințarea copiilor minori unuia sau celuilalt dintre soți instanța va avea în vedere interesul minorilor în mod exclusiv. Posibilitățile materiale mai mari ale unuia dintre părinți sînt luate în considerare de către instanță atunci cînd încredințează minorii. De asemenea, există și alte elemente în acest sens, cum ar fi: posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuale pe care copiii le pot găsi la unul dintre părinți, vîrsta copilului, comportarea părinților față de copil înainte de divorț, legăturile de afecțiune dintre minor și familie. De asemenea se au în vedere și alți factori, de exemplu, sexul minorului, starea sănătății lui, ocupația pe care o au părinții și altele.
Practica judecătorească a decis că soluționarea cererilor cu privire la modul de exercitare a dreptului părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta este de competența instanțelor judecătorești. Legăturile personale se realizează prin vizitarea copilului de către părinte, luarea copilului de către acesta în anumite zile la domiciliul său, vizitarea la școală și altele.
Privitor la copilul aflat în dificultate și față de care s-a luat măsură încredințării sau plasamentul său unei persoane, familii sau instituții, părinții pot păstra legături personale cu minorul. De asemenea, încredințarea copilului unuia dintre părinți, chiar dacă acesta are suficiente condiții materiale, nu scutește pe celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului. Aceasta se explică prin faptul că ambii părinți au aceleași drepturi și obligații față de copiii lor.
În cazul în care copilul este încredințat unuia dintre părinți, drepturile și îndatoririle părintești menționate se exercită de către acesta. Dacă copilul este încredințat unei alte persoane decît părintelui sau unei instituții de ocrotire, instanța va trebui să decidă care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele.
Schimbarea împrejurărilor avute în vedere la luarea acestei măsuri, poate conduce la modificarea acesteia [20]. Dacă minorii au fost încredințați spre creștere și educare unei alte persoane sau instituții de ocrotire, acesta exercită drepturile părintești, iar părinții au doar dreptul de a avea legături personale cu copiii.
În continuare, vom spune că reieșind din necesitatea și actualitatea problemelor ce reiese din obligația legală de întreținere între părinți și copii, în această privință trebuie să facem deosebire între obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori și aceea dintre părinți și copiii majori. Distincția se impune, între altele, pentru următoarele motive: [25, p. 110]
starea de nevoie a copilului se interpretează diferit, după cum el este minor sau este major, în cazul în care cere întreținerea de la părinții săi. Copilul minor este în nevoie dacă nu are venituri din muncă, indiferent dacă are sau nu bunuri care ar putea fi vândute. Copilul major se găsește în nevoie dacă nu are nici venituri din muncă, nici bunuri care ar putea fi vândute pentru procurarea sumelor necesare întreținerii;
descendentul minor, cât timp este minor, are drept la întreținere de la ascendentul său, fără a se cere condiția incapacității de a munci; [23, p. 13]
în literatura juridică s-a pus problema dacă obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori are sau nu un caracter reciproc, problemă care nu s-a pus pentru obligația de întreținere dintre părinți și copiii majori.
Astfel, pentru a asigura condiții materiale bune pentru creșterea și educarea copiilor minori, legiuitorul a instituit obligația legală de întreținere între părinți și copii. Această obligație legală de întreținere și-a găsit reglementare prin dispozițiile Codului familiei, care în art. 74, alin. l prevede: “Părinții sunt obligați să-și întrețină copiii minori și copiii majori inapți de muncă, care necesită sprijin material”.
La fel, potrivit art. 44 al. 5 al Codului familiei „Declararea nulității căsătoriei nu afectează drepturile copiilor născuți din această căsătorie”. De aici concluzionăm: copiii își păstreză situația de copii din căsătorie, vocația succesorală reciprocă dintre părinți și copii nu suferă vreo atingere, aplicîndu-se, prin analogie, regulile de la desfacerea căsătoriei. Astfel, instanța judecătorească este obligată, în cazul cînd părinții nu sau înțeles să încredințeze spre creștere și educare descendenții minori unuia sau ambilor părinți, unei terțe persoane sau unei instituții pentru copii, să stabilească cheltuielile fiecăruia din părinți la creșterea, educarea, învățătura atît medie cît și cea profesională a copiilor. Conform art. 63 al Codului familiei, chiar dacă ar fi considerați din afara căsătoriei, ar avea față de părinții lor și rudele acestora aceeași situație ca și în situația legală a copiilor din căsătorie. Drepturile succesorale între părinți și copii rămîn neatinse.
Aplicarea riguroasă a principiului retroactivității în materie de nulitate a căsătoriei avea drept consecință, în privința copiilor născuți sau concepuți în timpul acelei căsătorii, pierderea statutului legal de copii din căsătorie, pentru simplu motiv că părinții lor, din punct de vedere juridic, nu au fost căsătoriți niciodată.
Regula este de o importanță fundamentală. Copilul nu este nevoit asemenea celui din afara căsătoriei – rezultat, de exemplu, din relațiile de concubinaj ale mamei – să-și stabilească paternitatea „din afara căsătoriei”, fie pe cale judecătorească, fie pe cale de recunoaștere voluntară a tatălui, ci este protejat recunoscîndu-i-se filiația și implicit, rudenia pe linie paternă, cu toate consecințele privind drepturile și obligațiile acestei calități. Tatăl prezumat, deci soțul din căsătoria desființată, poate răsturna prezumția în aceleași condiții care sunt impuse soțului dintr-o căsătorie valabil încheiată.
A doua ideie, contiguă celei dintîi, este că, în relațiile personale și cele patrimoniale dintre părinți și copii se vor aplica prin analogie, dispozițiile legale prevăzute în materia divorțului. În consecință, instanța judecătorească, statuînd asupra nulității căsătoriei, este obligată să dispună chiar și din oficiu cu privire la încredințarea copilului minor, de regulă unuia dintre părinți sau, pentru motive temeinice, unei terțe persoane, cu consimțămîntul acesteia ori unei instituții de ocrotire. Celelalte efecte ale filiației din afara căsătoriei se determină în măsura în care nu există dispoziții speciale, potrivit principiului egalității în drepturi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie [27, p. 66].
Legiuitorul, în preocuparea sa de a ocroti interesele copiilor rezultați din căsătorii lovite de nulitate, a voit să creeze o derogare de la regula desființării retroactive a căsătoriei și, evident, a tuturor efectelor sale. Este de observat, însă, că, în dreptul nostru, copiii din afara căsătoriei sunt pe deplin asimilați celor din căsătorie, astfel că derogarea se referă propriu-zis numai la stabilirea filiației, copiii rezultați dintr-o căsătorie anulată nemaifiind puși în situația de a-și stabili filiația la fel ca cei din afara căsătoriei. De la regula desființării retroactive a căsătoriei legiuitorul consacră și o excepție, respectiv cea privitoare la menținerea pentru trecut a efectelor căsătoriei nule sau anulate în folosul soțului care a fost de bună – credință la încheierea ei. Această excepție poartă denumirea de căsătorie putativă.
ÎNCHEIERE
În prezenta teză de licență am analizat analizat instituția nerespectării principiului fidelității conjugale, prevăzute de către Codul familiei al Republicii Moldova, deoarece, în opinia noastră, în reglementarea legală a instituției date s-au strecurat unele greșeli și venim cu anumite propuneri de lege ferenda de înlăturare a acestora.
Căsătoria își pierde rațiunea de a continua, oricare dintre soți ori ambii soți sînt îndreptățiți să ceară desfacerea ei. Principiul libertății căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este expresia consimțămîntului liber al soților, implică și principiul libertății divorțului, ceea ce înseamnă că voința soților, manifestată în sensul desfacerii căsătoriei, nu poate fi nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rînd și în mod nemijlocit pe respectivii soți. Aceasta explică de ce numai manifestarea de voință a unuia sau a ambilor soți poate declanșa acțiunea de divorț. Libertatea divorțului nu este totuși totală. Căsătoria nu este o chestiune de ordin exclusiv privat, ci are un caracter social. Iată de ce voința soților de a pune capăt căsătoriei este numai premisa desfacerii acesteia, divorțul presupunînd în toate cazurile o statuare judecătorească în acest sens.
Principiul fidelității conjugale, presupune direct și principiul monogamiei, bigamia atrăgînd în acest context nulitatea căsătoriei. Nulitatea în cazul dat are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, care este unul de bază în dreptul familiei. Potrivit acestui principiu,se pot căsători persoanele, care fie că nu au fost nici o dată căsătorite, fie cele, care au fost căsătorite, dar căsătoria acestora a încetat, a fost desființată sau desfăcută în condițiile legii. Astfel, art. 15 al. 1 lit. a) Codul familiei precede: „Nu se admite încheierea căsătoriei între: persoanele dintre care cel puțin una este deja căsătorită”.
Contractul matrimonial este un regim exclusiv legal, singurul reglementat de Codul Familiei. Convențiile prin care soții ar mării sau ar micșora comunitatea sunt nule. Nulitatea se aplică atît convenției încheiate de viitorii soți, în vederea încheierii căsătoriei, cît și aceleia dintre soți în timpul căsătoriei. De asemenea nulitatea se aplică și convențiilor încheiate de viitorii soți sau numai de un soț cu terțe persoane dacă sunt de natură a aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.
Din punct de vedere social și individual divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăți (înlăturarea conflictelor și tensiunilor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinți) dar creează și alte noi (stres psihic, dificultăți economice). Aspectele negative se plasează, în principal la nivelul copiilor minori. Bernard I., în 1973 observă că fiecare căsătorie conține două experiențe subiective ale căsniciei – cea a soțului și cea a soției. Această idee își păstrează viabilitatea și privința divorțurilor, deoarece versiunea unuia dintre parteneri cu privire la destrămarea căsniciei contrazice adesea versiunea celuilalt.
Desfacerea căsătoriei în instanța judecătorească are loc în cazurile prevăzute la art. 37 Codul familiei, și anume: atunci când soții au copii minori comuni; cînd unul din soți nu este de acord să desfacă căsătoria; unul din soți refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluționarea cauzei pe cale administrativă.
Cererea de chemare în judecată privind desfacerea căsătoriei se depune la instanța de judecată de la domiciliul pârâtului. În caz dacă reclamantul are copii minori sau dacă deplasarea lui la instanța de la domiciliul pîrîtului întâmpină dificultăți întemeiate, cererea se depune la domiciliul reclamantului. Această posibilitate este prevăzută de art. 39 alin. (5) CPC, care stabilește competența la alegerea reclamantului. La cerere se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului și care permit primirea acesteia de către judecător, și punerea ei pe rolul instanței de judecată.
La fel, în procesul cercetării Capitolului II a prezentei teze, am constatat că efectele desfacerii căsătorieicu privire la raporturile patrimoniale dintre părinți și copiii minori din căsătorie sînt: 1) obligația părinților de a suporta cheltuielile de creștere, educare, învățare și pregătire profesională a copiilor minori din căsătorie. Dacă părțile nu s-au înțeles, instanța de judecată stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere a minorilor. 2) exercitarea ocrotirii părintești privind administrarea bunurilor minorului și încuviințarea sau reprezentarea minorului la încheierea actelor juridice.
BIBLIOGRAFIE
Izvоаrе nоrmаtivе
Constituția din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/md/311496/
Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6 iunie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.82-86, art. 199. http://lex.justice.md/md/325085/
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/md/286229
Codul familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/md/286119
Legea ocrotirii sănătății nr. 411-XIII din 28.03.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34/373 din 22.06.1995. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=312823
Legea pentru modificarea și completarea Codului familiei nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000 nr. 120-XVI din 29.05.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.125-126/489 din 15.07.2008. http://lex.justice.md/md/328512/
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 107 din 11.05.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 120-125/396 din 15.06.2012. http://lex.justice.md/md/343535/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 406 din 03.04.2003 despre aprobarea Planului de măsuri privind revizuirea și modificarea legislației în vigoare pentru armonizarea ei cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 67-69 /428 din 11.04.2003. http://www.lex.md/registru/registru.php?…bd..&offs=16140
Ordinul Ministerului Sănătății și Ministerului Justiției cu privire la organizarea examenului medical al persoanelor care doresc să se căsătorească nr.954/446 din 28.09.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 212-215/1186 din 12.10.2012. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=344992
Declarația drepturilor copilului din 20.11.1959. În: Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. UNICEF. Chișinău: CARTIER, 2001. 480 p.
Mоnоgrаfii, аrtiсоlе dе sресiаlitаtе
Albu I. Dreptul părintelui divorțat căruia i s-a încredințat copilul de a avea cu acesta legături personale. În: R.R.D., nr. 2. București, 1988, p. 128-132
Apetrei I., Raluca-Oana Andone. Dreptul familiei. Suport de curs. Iași: Casa de editură “Venus”, 2005. 410 p.
Baieș S., Roșca N., Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică, persoana juridică. Ed a III-a. Chișinău: USM, 2007. 380 p.
Balahur D. Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. București: ALL BACK, 2001. 380 p.
Bernard I. Separarea, divorțul și familia. București: Editura Alternativă, 1978. 570 p.
Bodoașcă Th. Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite unele dispoziții legale privind regimul juridic matrimonial. În: Dreptul nr. 9/2004, p. 70-78
Chibac Gh., Băieșu A., Rotari Al. Drept civil. Contracte speciale, ediția a II-a, vol III, Chișinău: Cartier, 2005. 500 p.
Chirtoacă V. Tratat de dreptul familiei. Chișinău: USM, 2005. 340 p.
Chisari A. Reglementări juridice privind asistența socială a copilului și a familiei cu copii în Republica Moldova. Chișinău: Teză de Doctor în drept, 2006. 180 p.
Cocoș Ș. Dreptul familiei. Vol.I. București: Lumina Lex, 2001. 470 p.
Drept civil. Contracte speciale / Coordonator I.Dogaru. București: ALL Beck, 2004. 890 p.
Filipescu I., Filipescu A. Tratat de dreptul familiei. Ediția VI. București: ALL Beck, 2001. 620 p.
Filipescu I. Unele probleme pe care le ridica reglementarea obligației legale de întreținere a părinților față de copiii lor minori. În: J.N., nr. 8, 2006, p. 13-18
Hageanu A. Dreptul Familiei. București: All Beck, 2014. 622 p.
Ionașcu A. Obligația legală de întreținere. În: Studii juridice, Ed. științifică, 2007, p. 110-113
Iovu O. Desfacerea căsătoriei prin divorț și nulitatea acesteia în dreptul Republicii Moldova. În: Revista de drept privat, 2001, nr.1, p.99-101
Leisner W. L’État de Droit – une contradiction?, În: Recuil D’Études en Hommage a Charles Eisenmann; Editura Cujas, Paris 2009, p. 66-69
Lupșan G. Dreptul Familiei, Iași: Jus junimea, 2011. 410 p.
Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția II. Chișinău, 2013. 1020 p.
Mănuc L. Reflecții privind capacitatea de folosință a persoanei fizice. În: Legea și viața, 2008, nr.12, p. 27-32
Mărginenanu L., Mărgineanu G. Dreptul Familiei. Chișinău: Elena-V.I., 2002. 380 p.
Pînzari V. Unele reflecții cu privire la reglementarea regimului contractual al bunurilor soților în legislația familiei a Republicii Moldova. În: Legea și viața, 2006, nr.3, p.14-20
Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice. În: Revista Națională de Drept, USM, Nr. 6, Chișinău, 2008, p. 58-61
Stahi T. Unele considerente cu privire la contractul matrimonial în Republica Moldova. În: Legea și viața, 2010, nr.7, p. 29-32
Timbur C. Efectele divorțului fața de copiii minori din căsătorie. În: Legea și viața, 2011, nr.6, p. 34-37
Рассказова H. Наследование акций, нажитых в браке. În: Вестник Высшего Арбитражного Суда Российской Федерации, 2011 г., N 12, p. 6-12
Самощенко И. С., Фарукшин М. X. Ответственность по советскому законодательству. Москва: Искра, 1971. 613 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărîrea Plenului CSJ Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cauzele de desfacere a căsătoriei nr.10 din 15.11.1993. Modificată de Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.12 din 16.12.2013. www.csj.md
BIBLIOGRAFIE
Izvоаrе nоrmаtivе
Constituția din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/md/311496/
Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6 iunie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.82-86, art. 199. http://lex.justice.md/md/325085/
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/md/286229
Codul familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/md/286119
Legea ocrotirii sănătății nr. 411-XIII din 28.03.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34/373 din 22.06.1995. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=312823
Legea pentru modificarea și completarea Codului familiei nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000 nr. 120-XVI din 29.05.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.125-126/489 din 15.07.2008. http://lex.justice.md/md/328512/
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 107 din 11.05.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 120-125/396 din 15.06.2012. http://lex.justice.md/md/343535/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 406 din 03.04.2003 despre aprobarea Planului de măsuri privind revizuirea și modificarea legislației în vigoare pentru armonizarea ei cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 67-69 /428 din 11.04.2003. http://www.lex.md/registru/registru.php?…bd..&offs=16140
Ordinul Ministerului Sănătății și Ministerului Justiției cu privire la organizarea examenului medical al persoanelor care doresc să se căsătorească nr.954/446 din 28.09.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 212-215/1186 din 12.10.2012. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=344992
Declarația drepturilor copilului din 20.11.1959. În: Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. UNICEF. Chișinău: CARTIER, 2001. 480 p.
Mоnоgrаfii, аrtiсоlе dе sресiаlitаtе
Albu I. Dreptul părintelui divorțat căruia i s-a încredințat copilul de a avea cu acesta legături personale. În: R.R.D., nr. 2. București, 1988, p. 128-132
Apetrei I., Raluca-Oana Andone. Dreptul familiei. Suport de curs. Iași: Casa de editură “Venus”, 2005. 410 p.
Baieș S., Roșca N., Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică, persoana juridică. Ed a III-a. Chișinău: USM, 2007. 380 p.
Balahur D. Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. București: ALL BACK, 2001. 380 p.
Bernard I. Separarea, divorțul și familia. București: Editura Alternativă, 1978. 570 p.
Bodoașcă Th. Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite unele dispoziții legale privind regimul juridic matrimonial. În: Dreptul nr. 9/2004, p. 70-78
Chibac Gh., Băieșu A., Rotari Al. Drept civil. Contracte speciale, ediția a II-a, vol III, Chișinău: Cartier, 2005. 500 p.
Chirtoacă V. Tratat de dreptul familiei. Chișinău: USM, 2005. 340 p.
Chisari A. Reglementări juridice privind asistența socială a copilului și a familiei cu copii în Republica Moldova. Chișinău: Teză de Doctor în drept, 2006. 180 p.
Cocoș Ș. Dreptul familiei. Vol.I. București: Lumina Lex, 2001. 470 p.
Drept civil. Contracte speciale / Coordonator I.Dogaru. București: ALL Beck, 2004. 890 p.
Filipescu I., Filipescu A. Tratat de dreptul familiei. Ediția VI. București: ALL Beck, 2001. 620 p.
Filipescu I. Unele probleme pe care le ridica reglementarea obligației legale de întreținere a părinților față de copiii lor minori. În: J.N., nr. 8, 2006, p. 13-18
Hageanu A. Dreptul Familiei. București: All Beck, 2014. 622 p.
Ionașcu A. Obligația legală de întreținere. În: Studii juridice, Ed. științifică, 2007, p. 110-113
Iovu O. Desfacerea căsătoriei prin divorț și nulitatea acesteia în dreptul Republicii Moldova. În: Revista de drept privat, 2001, nr.1, p.99-101
Leisner W. L’État de Droit – une contradiction?, În: Recuil D’Études en Hommage a Charles Eisenmann; Editura Cujas, Paris 2009, p. 66-69
Lupșan G. Dreptul Familiei, Iași: Jus junimea, 2011. 410 p.
Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția II. Chișinău, 2013. 1020 p.
Mănuc L. Reflecții privind capacitatea de folosință a persoanei fizice. În: Legea și viața, 2008, nr.12, p. 27-32
Mărginenanu L., Mărgineanu G. Dreptul Familiei. Chișinău: Elena-V.I., 2002. 380 p.
Pînzari V. Unele reflecții cu privire la reglementarea regimului contractual al bunurilor soților în legislația familiei a Republicii Moldova. În: Legea și viața, 2006, nr.3, p.14-20
Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice. În: Revista Națională de Drept, USM, Nr. 6, Chișinău, 2008, p. 58-61
Stahi T. Unele considerente cu privire la contractul matrimonial în Republica Moldova. În: Legea și viața, 2010, nr.7, p. 29-32
Timbur C. Efectele divorțului fața de copiii minori din căsătorie. În: Legea și viața, 2011, nr.6, p. 34-37
Рассказова H. Наследование акций, нажитых в браке. În: Вестник Высшего Арбитражного Суда Российской Федерации, 2011 г., N 12, p. 6-12
Самощенко И. С., Фарукшин М. X. Ответственность по советскому законодательству. Москва: Искра, 1971. 613 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărîrea Plenului CSJ Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cauzele de desfacere a căsătoriei nr.10 din 15.11.1993. Modificată de Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.12 din 16.12.2013. www.csj.md
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consecințele Nerespectării Principiului Fidelității Conjugale (ID: 126905)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.