Congresul de la Viena din 1815

Introducere

Motto:

Sunt necesare numai două cuvinte pentru a produce răul; două cuvinte care pentru că sunt lipsite de orice înțeles practic îi încântă pe vizionari. Aceste cuvinte sunt libertate și egalitate…libertate pentru ce? Libertate pentru a face bine sau pentru a face rău?

Oamenii acceptă foarte ușor să fie păcăliți: nu putem exagera bunătatea oamenilor; dar ignoranța lor este fără margini; de aceea trebuie conduși (Klemens von Metternich)

Din toate punctele de vedere, secolul al XIX-lea a fost ultimul în care continentul european a mai fost centrul lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, secolul al XIX-lea, în materie de relații internaționale, a fost unul al conducătorilor politici preocupați nu atât de credință ori de ideea monarhiei universale, cât de apărarea și menținerea echilibrului de putere și a unor privilegii tradiționale. Același secol al XIX-lea a fost secolul impulsului naționalist și al unei revoluții europene, în timp ce generațiile contemporane l-au perceput probabil ca fiind o epocă a furtunii și a revoltei. O revoltă bazată pe o frământare socială fără precedent. Și totuși, chiar cu aceste revoluții, deși pare surprinzător, secolul națiunilor a fost unul stabil în ceea ce privește afacerile și relațiile internaționale în comparație cu taifunul pe care l-a reprezentat secolul trecut. Trebuie totuși amintit că vechiul regim european, reliefat din punct de vedere teoretic prin monarhia de drept divin și printr-o armonie socială ce deriva din aceasta nu a fost deloc scutit de diverse schimbări în ceea ce privește evoluția marilor puteri continentale. De altfel, acestea s-au schimbat între ele, au crescut, unele au decăzut chiar lăsând locul altora.

De departe momentul de schimbare radicală a evoluției Europei dar și a lumii a reprezentat-o revoluția franceză izbucnită în 1789. Marea putere europeană și colonială a trăit în mare parte în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca urmare a moștenirii rămase de pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea. Din toate punctele de vedere, econimic, politic și social, Franța sfârșitului de secol XVIII era într-o mare criză. Ancorată undeva între medieval și moder, cu o nobilime veche privilegiată care se afla în concurența cu noua nobilime a burgheziei care chiar dacă nu avea o putere politică foarte mare, o deținea pe cea economică și cu marea majoritate a popoluției trăind în mediul rural și ducând pe umerii ei povara guvernăriii, monarhia franceză era în pragul colapsului. Repetatele crize anunțau acest final și singura întrebare era asupra momentului, nu asupra finalității. Nebuloasa plana asupra societății franceze în care reprezentanții filosofiei iluministe erau și ei la fel de nehotărâți, militând mai degrabă spre un despotism luminat mai degrabă decât spre o republică întemeiate pe precepte liberale.

Și totuși, știm cu toții ce a urmat: o revoluție care a scăpat de sub control, care a făcut la fel de mult bine, pe cât a făcut rău. Ideile revoluționare franceze au pătruns în toate colțurile Europei odată cu armatele lui Napoleon Bonaparte. Au creat haos, au schimbat destinele oamenilor și ale națiunilor. Și astăzi relațiile internaționale sunt bazate pe factorul națiune.

După înfrângerea lui Napoleon, marile puteri europene au înțeles că era timpul pentru o nouă construcție europeană, una care să asigure echilibrul de putere pe continent. Numai că fiecare a înțeles-o în felul lui. Cu toții însă, și Marea Britanie, dar și Franța, Rusia, Prusia și Austria știau că trebuia evitată o nouă situație similară celei din Franța. Tratele de pace de la Viena au instaurat concertul puterior europene întemeiate pe echilibrul de putere european și pe temeiul legitimității europene (reinstaurarea caselor monarhice care fuseseră afectate de războaiele napoleoniene).

Franței i se reduseseră teritoriile la cele din 1789, Austriei i se acceptase dreptul de a interveni în spațiul italian, în timp ce Marea Britanie reușise să creeze o confederație statală germană care împreună cu Prusia și Austria să creeze un tampon în centrul Europei pentru a tempera atât Rusia cât și Franța. Echilibrul de putere extern este dublat de Prusia, Rusia și Austria prin crearea Sfintei Alianțe, o construcție politică și diplomatică inițiață de țarul Alexandru I pe considerente religioase dar orchestrată politic de cancelarul Austriei, prințul Klemens von Metternich care asigura status quo-ul european din punct de vedere intern, cele trei state asigurându-se că vor acționa împreună pentru a nu permite niciunie revoluții să le afecteze politica internă.

Concepte care vor deveni foarte importante în anii următori, precum liberalism și naționalism au fost pe deplin ignorte în cadrul congresului de pace de la Viena, însă nu au putut fi ignorate atunci când s-au manifestat în mod real. Revoluțiile din Spania și Italia din anii 1820-1821, revoluțiile din sud-estul Europei (Serbia,Țara Românească și Moldova) din aceeși perioadă au fost stopate, dar războiul de independeță al Greciei, nu. Erau semne că lumea era în schimbare și că anumite schimbări nu mai puteau fi oprite. Chiar dacă revoluțiile europene din anul 1848 au fost înfrânte, a doua jumătate a secolului ai XIX a stat sub semnul națiunilor.

Acesta este contestul internațional care a premers și care mai apoi a fost generat de congresul de pace de la Viena din perioada 1814-1815. Pe aceleași direcții am încercat să ne construim lucrarea noastră, reliefând principalele etapei și interese ale construcției politico-diplomatice a Europei acelor vremuri. Am prezentat în primul capitol acest context general, precum și principale interese ale marilor puteri implicate și felul în care acestea au influențat deciziile congresului de la Viena. Capitolul al doilea este orientat către cadrul general care a dus la nevoia stabilirii unui raport de forțe bazat pe echilibrul puterii. Am analizat principalele evenimente din timpul revoluției franceze și a domniei lui Napoleon Bonaparte și am încercat cât mai succint cu putință să ilustrăm influența acestora în spațiul românesc.

Partea cea mai mare a lucrării este desigur orientată către congresul de la Viena cu tratativele de pace, cu deciziile care au fost luate, cu punctele slabe ale acestora și cu principalele urmări. Am intenționat de asemenea să descriem și felul în care Sfânta Alianța a acționat la începuturile existenței sale pentru a stopa revoluțiile din Spania și Italia, precum și prima breșă creată de obținerea independenței Greciei.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este fără doar și poate momentul de final al unei epoci și începutul alteia așa cum recunoștea și Klemens von Metternich: în sinea mea sunt convins că Europa se apropie de sfârșitul său. Sunt decis să mă prăbușesc odată cu ea și voi ști să îmi fac datoria…viața mea a coincis cu o epocă dezgustătore.

I. Contextul politic european al congresului de la Viena

Finalul de secol XVIII a găsit atât Europa, cât și America într-un tumult generalizat, o frământare socială deosebită care a schimbat definitiv raportul de puteri pe plan internațional. Chiar dacă procesul a fost lent, a fost unul fără putință de a fi inversat. În doar un secol politica și echilibrul de putere se schimbaseră radical. Franța și Marea Britanie încă își mai disputeau supremația în Occident și colonii, în timp ce în sud-estul Europei Imperiul Habsburgic și Rusia șubrezeau încet dar sigur supremația Imperiului Otoman. În aceste condiții, încă din secolul al XVIII-lea, Marea Britanie, mult mai dezvoltată decât celelalte rivale europene în ceea ce privește sistemul democratic, atât din punct de vedere politic, cât și economic și social, a pus bazele sistemului politic intitulat echilibrul puterilor. Conceptul Albionului era că nicio mare putere nu trebuia lăsată să devină hegemonă și să își impună voința asupra celorlalte. Iată de ce Marea Britanie va lupta pe durata a aproape un secol și jumătate împotriva Franței și mai apoi a Rusiei în timpul războiului Crimeii (1853-1856) și va susține financiar, politic și logistic Imperiul Otoman, deja prăbușit în interior pe întreaga durată a secolului al XIX-lea. Dacă la începuturile acestei politici, ea era un fel de adaptare ad-hoc a gândirii și a intereselor britanice, odată cu revoluția franceză a devenit un act premeditat, conștient.

La fel ca de fiecare dată, cei care au cunoscut primii într-un mod cât se poate de detaliat ceea ce înțelegeau britanicii prin echilibrul puterii au fost francezii. Purtători ai stindardului revoluției din 1789 și ai ideilor republicane, bine mascate pentru perioada de început a lui Napoleon, ei visau la dominația Europei. Și nu au fost deloc departe de a o și obține. Până în 1807, armatele lui Napoleon creaseră regate clientelare Franței de-a lungul Rinului, în Italia și în Spania; reduseseră Prusia la o puteră secundară și slăbiseră considerabil Austria. Mirajul dominației totale și a invincibilității l-au condus pe Napoleon spre Rusia. Doar tăcuta, dar din ce în ce mai puternica putere din Est mai stătea între Franța și dominația totală europeană. Puterea fizică brută a Rusiei se baza pe autocrația sa internă, nemiloasă. Absolutismul rusesc era diferit de cel occidental, întrucât era strict generat de dorințele țarului care avea posibilitatea de a decide orice. Spre deosebire de structura socială din vestul Europei, organizată pe reguli și ierarhii nobiliare care nu de puține ori s-au opus regalității, în estul Europei se menținuse o tradiția bizantină în care conducătorul statului era deținătorul absolut al puterii.

Ținând cont de toate aceste lucruri și mai ales de personalitatea schimbătoare a țarului Alexandru I a cărui politică externă în repetate rânduri a avut anumite excese de liberalism, trebuie să amintim că un moment important a avut loc în 1804 când primulului ministru britanic, William Pit cel Tânăr, adversar declarat al lui Napoleon, țarul Rusiei i-a propus un concept politic vag argumentat pe ideea de pace universală în care statele aveau să adopte un sistem constituțional și să își rezolve neînțelegerile pe baza unui arbitraj, nu printr-un război.

Decizia lui Pitt nu era una ușoară din mai multe puncte de vedere. Nu dorea să înlocuie un adversar puternic cu un altul (Franța cu Rusia) și nu își permitea să își angajeze țara într-o politică europeană neclară și delicată în condițiile în care din punct de vedere social, revoluția franceză nu afectase Marea Britanie. Răspunsul primului ministru britanic a fost de o diplomație clasică și s-a restrâns la nevoia urgentă de a stopa înaintarea armatelor franceze și de a crea o serie de mici puteri în centrul Europei care să prevină ca o asemenea situație să se întâmple din nou. Marea Britanie, Rusia, Prusia și Austria urmau să garanteze această stare de fapt, mai ales că statele germane erau primele care aveau de câștigat prin mărirea teritoriului lor pe seama celor câteva sute de stătulețe germane. Ceea ce Pitt, elegant, evitase să spună, era că aceste structuri statele central-europene nu opreau doar Franța din drumul spre Est, ci și Rusia spre cel de Vest.

Odată cu înfrângerea lui Napoleon în urma dezastrului din Rusia, Europa se simțea pregătită pentru a proiecta pentru prima dată în istoria sa o ordine politică bazată pe principiul echilibrului de puteri. Presărat cu numeroase conflicte între toate statele europene, secolul XVIII învățase pe oamenii de la conducerea acestora că un echilibru de puteri nu se crează oricum și în niciun caz la întâmplare. La fel de important era și faptul că puterea este greu de definit, de cuantificat și că întotdeauna voința de revendicare poate să distrugă orice echilibru fragil. Prin urmare provocarea congresului de pace de la Viena a fost să găsească acel acord asupra unor valori comune care să legitimeze echilibrul puterii europene.

În septembrie 1814, în timp ce Napoleon îndura primul său exil în insula Elba, învingătorii săi se întâlneau la Viena pentru a modela lumea de după răicte între toate statele europene, secolul XVIII învățase pe oamenii de la conducerea acestora că un echilibru de puteri nu se crează oricum și în niciun caz la întâmplare. La fel de important era și faptul că puterea este greu de definit, de cuantificat și că întotdeauna voința de revendicare poate să distrugă orice echilibru fragil. Prin urmare provocarea congresului de pace de la Viena a fost să găsească acel acord asupra unor valori comune care să legitimeze echilibrul puterii europene.

În septembrie 1814, în timp ce Napoleon îndura primul său exil în insula Elba, învingătorii săi se întâlneau la Viena pentru a modela lumea de după război. Și au continuat să se întâlnească și după evadarea acestuia-perioada cunoscută sub denumirea de domnia celor 100 de zile și după victoria de la Waterloo când reconstruirea unei ordini internaționale era și mai necesară.

Chiar dacă negocierile aveau loc la Viena și împăratul nu a stat niciodată prea departe de discuții, din partea Austriei, delegat la congres a fost prințul von Metternich. Din partea Prusiei, a participat prințul von Hardenberg, în timp ce interesele Marii Britanii au fost reprezentate de primul ministru, lordul Castlereagh. Recent instalatul rege al Franței, Ludovic al XVIII-lea și-a pus speranțele în vechiul diplomat Talleyrand, spre deosebire de țarul Alexandru I care a dorit să se reprezinte singur. Ceea ce acești cinci oameni au realizat se poate măsura în faptul că timp de 40 de ani Europa nu a cunoscut niciun război între marile puteri (până la conflictul din Crimeea), urmând apoi încă 60 de ani de pace. Fapt important de remarcat este că reglementarea de la Viena a urmat îndeaproape planul lui Pitt, dovadă fiind declarația lui Castlereagh cu prilejul raportului său către parlamentul britanic.

Crearea echilibrului de putere a fost relativ simplă; mult mai simplă decât încercările care au urmat conceptului wilsonian de la sfârșitul primului război mondial. Și asta pentru că nu venise timpul conceptului de autodeterminare a popoarelor. Artizanii congresului de la Viena nu au fost interesați de omogenizarea pe criterii etnice a teritoriilor eliberate de sub dominația napoleoniană. Lucrurile au fost tranșate eficient și rapid: poziția Austriei a fost întărită în Italia, a Prusiei în Germania; Republica Olandeză a primit mare parte a Belgiei de astăzi, Rusia a primit partea centrală a Poloniei iar Marea Britanie, conform tradiției și a politicii de a nu face anexări sau cuceriri pe continent s-a mulțumit cu Capul Bunei Speranțe. Franței i-a fost impus să revină la vechile frontiere de dinainte de revoluția din 1789.

Oamenii de stat prezenți la Viena știau că Austria renunțase la a se mai considera puterea conducătoare a lumii germane, însă nu ar fi acceptat sub nicio formă să cedeze această poziție în favoare Prusiei. Prin urmare, echilibrul era perfect asigurat în zonă, cele două puteri anulându-se și supraveghindu-se reciproc. În același sens, diplomații europeni erau convinși pe deplin de importanța factorului german. O națiune germană slăbită divizată așa cum fusese în secolele trecute era în defavoarea echilibrului de puteri pentru că ar fi devenit o pradă ușoară pentru vecinii ei; în special Franța. O Germanie unificatăr era însă un pericol la adresa întregii Europe. Și evoluția ulterioară a dovedit cât de adevărate erau aceste considerent. Iată de ce la congreul de la Viena s-a dorit doar consolidarea Germaniei, nu și unificarea sa. Astfel, Confederația germană construită din arpoximativ 30 de stătulețe a fost o construcție extrem de ingenioasă. Era prea puternică pentru a fi atacată de Franța și prea slabă pentru a amenința echilibrul de putere din Europa.

Esențială pentru crearea noului echilibru de puteri era felul în care se realiza pacea cu puterea înfrântă: Franța. Un tratat care ar fi îngreunat poporul francez și l-ar fi nemulțumit profund l-ar fi găsit pe acesta disponibil pentru orice alt stat dornic să schimbe regulile jocului. Dacă facem un salt în timp, chiar aceasta a fost greșeala tratatului de pace de la Versailles. Chiar dacă nu a fost deloc ușor să se arate generoși cu Franța, reprezentanții Marii Britanii, Prusiei, Rusiei și Austriei au înțeles rolul pe care această națiune îl avea de jucat în cadrul echilibrului de putere european. De altfel, după cum vom vedea și pe parcursul acestei lucrări, Franța va fi primită la sistemul de congrese ulterioare celui de la Viena în anul 1818.

Statele centrului și sud-estului Europei și mă refer aici în principal la Austria și Rusia, dar și la Prusia și-au dorit să întărească echilibrul puterii cu un sentiment comun al legalității care să aibă și o variantă formală. Așa a luat naștere la sugestia țarului Alexandru I Sfânta Alianță formată din cele trei state enumerate mai sus. Franța era privită însă ca pe un stat cronic agresivă, mereu destabilizatoare. Prin urmare, tocmai pentru a contracara o nouă situație în care Franța ar declanșa un război, Sfânta Alianță a devenit prin alăturarea Marii Britanii Cvadrupla Alianță.

Promovând o politică profund conservatoare bazată cel puțin la nivel declarativ pe percepte religioase, Alexandru I se schimbase radical față de anul 1804 când avusese acele discuții cu William Pitt cel Tânăr, după cum afirmam mai sus. Chiar dacă suveranul austriac a declarat amuzat că nu știe unde să discute aceste noi concepte, dacă la spovedanie sau în consiliul de miniștri, el va susțini total Sfânta Alianță ca fiind o obligație a puterilor semnatare de a menține statu quo-ul european. Chiar dacă primul ministru britanic nu înțelegea rostul Sfintei Alianțe, ea era un mijloc legitim și eficient pentru Austria și Rusia de a se controla și limita reciproc. Fără doar și poate, Sfânta Alianța a grupat în interiorul ei monarhii conservatori care se opuneau revoluțiilor, dar i-a obligat să rezolve în consens orice acțiune de natură să afecteze stabilitatea generală.

Omul în jurul căruia s-a dezvoltat Sfânta Alianță a fost cu siguranță von Metternich. Asta și pentru că Austria în opinia sa era statul care avea cea mai mare nevoie de o astfel de construcție internațională pentru a-i garanta poziția de mare putere în zonă. Metternich era adeptul tradiției vechi, a instituțiilor cu tradiție medievală fiind puternic afectat și influențat de ceea ce ideile liberale și democratice creaseră în Franța. Prin urmare, fiind la cârma politicii externe a unui stat multinațional, el putea vedea cu ochii liberi amenințările la adresa Austriei: ideile naționale și liberale ale epocii, Rusia care viza populații sale slave, Prusia care își întărea poziția în cadrul statelor germane. Iată de ce Sfânta Alianță era atât de importantă pentru cancelarul austriac.

Diplomatul austriac a reușit să convingă Prusia și Rusia că încurajarea oricăror forme de naționalism și revoluție ar fi fost total împotriva intereselor lor, deși dacă aceste două state ar fi dat concursul lor frământărilor naționale din centrul Europei, respectiv Balcani, probabil că Austria și Imperiul Otoman s-ar fi dezintegrat mai devreme. Cu mare abilitate, Metternich a obținut prelungirea vieții Austriei cu încă un secol. Motivul politicii lui Klemens von Metternich era simplu, dar foarte greu de obținut. Utilizarea Marii Britanii, un aliat de încredere, pentru a menține sistemul geopolitic ce garanta echilibrul de putere și apropierea de Rusia pentru a combate împreună tendințele revoluționare ale epocii. Prima soluție asigura liniștea externă; cea de a doua pe cea externă.

Totuși, jocul pe sârmă al lui Metternich era destul de periculos atrăgând Austria tot mai mult de partea Rusiei în detrimentul Marii Britanii. Și acesta pare că a fost destinul cancelarului austriac: revoluția din 1848 a dus la fuga sa la Londra, în timp ce doar prin intervenția armtelor rusești, pacea a putut fi restabilită pe teritoriul Austriei. În ceea ce privește Marea Britanie, după cum vom vedea pe parcursul lucrării noastre, diferențele de opinie cu privire la existența și rolul Sfintei Alianțe au făcut ca aceasta să se îndepărteze de sistemul echilibrului european pe care îl crease. Marea Britanie nu dorea intervenția marilor puteri în probleme interne ale statele, dovadă și faptul că în ciuda intereselor directe în zona Greciei, au trecut câțiva ani până la sprijinirea recunoașterii acesteia, care de altfel s-a făcut și datorită pericolului rusesc. La fel de imporntat de menționat este și faptul că reticența Marii Britanii la a participa la aceste consultări periodice ale marilor puteri europene era datorată faptului că aceasta nu își dorea deloc o construcție politică, diplomatică și socială care semăna cu o guvernare unică a Europei. La fel ca americanii ceva mai târziu, englezii s-au temut de asta.

Trebuie, de asemenea, să precizăm și să nuanțăm că întreaga construcție politică și diplomatică apăruta ca urmare a congresului de la Viena, după cum vom arăta pe parcursul lucrării noastre este cu siguranța una strict bazată pe conceptul de monarhie și pe tradiția și drepturile acesteia de a dispune și organiza existența socială a Europei. Pe ea se va baza principiul legitimității Sfintei Alianțe și pe ea se va strucutra și echilibrul politic european de după întâlnirile din capitala Austriei. După cum arătam mai sus, status quo-ul privea atât politica externă a statelor, cât și pe cea internă, afectată, în unele cazuri, de perceptele naționalismului și liberalismului din ce în ce mai puternice odată cu izbucnirea revoluției franceze din 1789.

Având în vedere realitățile prezentului nostru, avem clara tendință de a zâmbi și de a plasa monarhia într-un context pe care să scriem anacronicitate. Conceptul acesteia care presupunea, desigur doar unul dintre ele, ca binele, dreptatea, adevărul să fie lăsate la aprecierea unui singure persoane care era avantajată în mod special și de un set de reguli prestabilite care o plasau în afara normelor comunității ni se pare cu totul vicios și pe alocuri absurd. Cu toate acestea, dacă ne raportăm la întreaga evoluție a lumii cunoscute de noi, cu ușurință putem observa cum dintre toate formele de organizare socială, atribuirea conducerii către o singură persoană care se distinge prin anumite caracteristici și însușiri de ceilalți și prin asta își câștigă dreptul de a-i conduce.

De asemenea, s-a argumentat că această stare de fapt face parte dintr-un mers ciclic al istoriei în care din cauza viciilor umane și a tendinței de a abuza de puterea obținută, aristocrațiile, democrațiile și dictaturile sunt parte a unui lanț pe care se prezintă sub forma unor verigi derivate unele din altele.

La fel de important este în opinia noastră să amintim că orice societate de-a lungul istoriei umanității în care monarhia a cunoscut o largă utilizare, aceasta a fost puternic ancorată și în realitățile religioase. Timp de sute se secole, monarhia a rămas singurul model viabil de organizare socială pentru că era considerată o formă de conducere naturală și divină. De multe ori, monarhul se împletea cu figura conducătorului bisericii, nu de puține ori această lupta de deține controlul suprem asupra celor două facțiuni în stat a dus la conflicte teribile și la scindări dureroase în lumea occidentală.

Tocmai pentru că exista credința conform căreia monarhul era un fel de intermediar între ierarhie socială pământească și cea cosmică, supranaturală, trebuie să înțelegem că puterea mitică a monarhiei era la fel de mare cu cea politică. Ceremonialul religios al încoronării, ungerea cu mir, prezența dată de biserică, toate reprezentau elemente care confereau monarhii o legitimitate cu greu separată de conceptul unei naturi divine a puterii ei. Fără să mai adăugăm că în lumea asiatică, în special în China, unde viața era un preludiu al unei existențe viitoare pentru care se realizau pregătiri în această existență, regele era o ființă sacră. Rezisteța remarcabilă a instituției monarhiei este dovedită și de faptul că influența ei a rămas aceeași și după introducerea sistemului ereditar de succesiune.

Totuși, o perioadă nouă în privința monarhiei ca instituția a părut odată cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Odată cu mișcările democratice și industriale, vechile forme de organizare politică și socială au căzut în declin. Începea era mașinilor și a fabricilor. Trebuie, de asemenea, să spunem că iluminismul francez nu a fost nici pe departe o mișcare contrară la nivel absolut instituției monarhiei, ci mai degrabă componentei sale religioase pe care a încercat să o înlăture. Iluminiștii doreau un despotism luminat care să reducă nuanța abstractă a monarhiei și să o ancoreze mai mult în pragmatism și laicitare. Din păcate pentru ei, naționalismul revoluției franceze a fost diluat și transformat de Napoleon în imperialism pur. De altfel, se poate afirma fără a greși că la un anumit nivel, războaiele napoleoniene au reprezinta cofruntarea a două tipuri de monarhie: constituționalismul englez și absolutismul francez.

A câștigat primul dintre ele, doar că așa cum a dovedit-o congresul de la Viena și structurile diplomatice create în cadrul acestuia, marile puteri europene cu excepția Marii Britanii care de altfel s-a și distanțat de acestea nu doreau sub nicio formă răspândirea naționalismului și a liberalismului printre popoarele pe care le conduceau. Acestea curente politice și ideologice, după cum vom arăta mai departe, reprezentau pericole pentru ierarhiile conducătoare europene. Principiul legitimității enunțat la congresul de la Viena presupunea repunerea în drepturi a caselor monarhice afectate de cuceririle lui Napoleon Bonaparte.

II. Europa revoluției franceze și a lui Napoleon

II.1. Revoluția franceză

Pe măsură ce prefacerile determinate de revoluția industrială și de iluminism s-au făcut simțite pe continent pe parcursul secolului al XVIII-lea și ulterior, europenii au parcurs un proces de modernizare economică și intelectuală. Noi curente politice s-au adăugat acelora care introduseseră industria în civilizația europeană. După anul 1780, fuzionarea acestor forțe politice, economice și intelectuale a influențat și mai profund populația continentului.

În Franța, aceste elemente au dus la izbucnirea revoluției politice modernizatoare în 1789. Aristocrația a cerut, atunci, convocarea Stărilor Generale, care nu se mai întruniseră din 1614. Teama de absolutismul monarhic care determinase cele trei stări să fie solidare între ele nu mai putea fi un factor de coeziune în momentul începerii alegerile pentru Adunare. Starea a Treia și o minoritate semnificativă a clerului și a nobilimii reformatoare au cerut abolirea procedurilor tradiționale de convocare a Stărilor Generale. La întrunirile anterioare, fiecare Stare, reprezentând o entitate distinctă, avusese același număr de delegați și dăduse un singur vot comun într-o problemă. Un membru al clerului, abatele Emmanuel de Sieyes, a scris un pamflet intitulat Ce este Starea a Treia? în care susținea că cei lipsiți de titluri nobiliare reprezentau națiunea și că ei trebuiau să decidă în orice problemă. Majoritatea membrilor celor două Stări privilegiate se situau pe poziții diametral opuse. Ludovic al XVI-lea a fost de acord cu dublarea numărului de reprezentanți ai Stării a Treia. Totuși, el nu a acceptat solicitarea reformatorilor de a se vota individual, nu pe Stări, ceea ce le-ar fi permis delegaților Stării a Treia și susținătorilor lor din rândurile aristocrației să preia controlul asupra Stărilor Generale.

Reprezentanții Stărilor s-au întrunit în această atmosferă explozivă la 5 mai 1789. Delegații Stării a Treia au refuzat însă să participe la lucrări, în condițiile în care dreptul la vot nu era egal pentru toți membrii adunării. Ca urmare, la 17 iunie 1789, Starea a Treia s-a proclamat Adunare Națională. Membrii acestui nou organism i-au îndemnat pe reprezentanții aristocrației și clerului să li se alăture. La 27 iunie 1789, regele a cerut fuzionarea celor trei stări. Acum Franța avea o Adunare Națională dominată de către delegația Stării a Treia.

La puțin timp de la concesiile acordate Adunării Naționale, s-a crezut că monarhul este gata să recurgă la forță. Această impresie se baza pe faptul că trupe regale fuseseră masate lângă Versailles iar Necker, trezorierul reformator, fusese destituit. La 14 iulie 1789, mulțimea dezlănțuită a împresurat bătrâna fortăreață a Bastiliei. Atacatorii i-au decapitat pe comandant și pe mai mulți soldați uciși, expunându-le capetele înfipte în sulițe, în semn de victorie. Acest mare triumf simbolic a făcut ca ziua de 14 iulie 1789 să fie considerată prima zi de libertate a poporului francez.

Violența parizienilor și-a pus pecetea asupra cursului revoluției. Regele a renunțat la intenția de a dizolva Adunarea Națională acceptând în aparență Adunarea și revoluția înfăptuite. În primele zile ale lunii august, care au marcat apogeul revoltei țărănești și al marii frici, Adunarea a adoptat rezoluții și decrete menite să consfințească legitimitatea revoluției care se extinse în toată țara. Într-o singură noapte, 4 august 1789, delegații au decretat sfârșitul privilegiilor nobilimii și al drepturilor exercitate încă din Evul Mediu de instituții ca Biserica și corporațiile. Câteva zile mai târziu, decretele oficiale emise de Adunare consemnau abolirea Vechiului Regim.

Printre răspunderile asumate de către Adunare s-a numărat și aceea a elaborării unei constituții. Ca urmare, acest organism reprezentativ a devenit cunoscut și sub numele de Adunarea Constituantă. La 26 august 1789, membrii Adunării au adoptat o cuprinzătoare declarație de principii politice, primul pas spre crearea unei constituții. În Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului se afirma că dreptul de a guverna aparține poporului, nu regelui. În continuare, se susținea că toți cetățenii aveau dreptul înnăscut și inalienabil la libertate, egalitate, proprietate și securitate. Nimeni nu putea fi privat de dreptul la libertatea de gândire și exprimare. Documentul, analog Declarației de independență americane, desăvârșea procesul inițiat prin decretele din august, care puneau capăt în mod oficial Vechiului Regim.

Totodată, în noiembrie 1789, conducătorii politici au început să pună în circulație bancnote garantate cu vânzarea bunurilor clerului. În continuare, ei au elaborat o Constituție civilă a clerului, care, o dată promulgată în iulie 1790, subordona total Biserica față de stat. Adunarea Națională a prezentat legile fundamentale ale noului regim într-o constituție adoptată în septembrie 1791, prima constituție scrisă pe care a avut-o vreodată Franța. Astfel, un organism legislativ unicameral, Adunarea Legislativă, urma să decidă în toate domeniile legate de impozite și cheltuieli de guvernare. Monarhul avea temporar drept de veto față de măsurile Adunării, însă recuzarea acestuia în trei întruniri consecutive ale Adunării putea anula voința regelui, care continua să răspundă de politica externă și de armată. Constituția conferea drept de vot tuturor bărbaților care plăteau impozite echivalente cu salariul pe trei zile. Însă legea nu permitea cetățenilor să-și aleagă direct reprezentanții. Aceștia trebuiau să desemneze prin vot un număr de electori, care-i alegeau apoi pe cei 745 de membrii ai Adunării Legislative. În plus, doar 50 000 de persoane erau suficient de bogate pentru a putea ocupa, conform legii, funcțiile respective. Deși conținea asemenea restricții, Constituția promitea Franței cel mai democratic sistem din Europa.

Tot acum, spinoasa problemă constituțională a dreptului de veto al regelui a condus la scindarea Adunării în diverse facțiuni. Radicalii se opuneau menținerii dreptului de veto al regelui. Ei ocupau partea stângă a sălii de ședințe, în raport cu tribuna din față. Grupul mai conservator, amplasat în dreapta, se declara pentru un drept de veto al regelui care să nu poată fi contestat de Adunare. Acum au luat naștere, de fapt, conceptele de stânga și dreapta politică, atât de relevante pentru știința politică.

În octombrie 1791, când s-a întrunit Adunarea Legislativă conform prevederilor noii constituții, la orizont se întrevedea spectrul războiului și al revoluției radicale. În iunie 1791, Ludovic al XVI-lea a încercat să părăsească Franța. Astfel, în timp ce legislativul se confrunta cu probleme grave, îndeosebi cu perspectiva războiului, mai multe facțiuni și cluburi politice se angajaseră în disputa electorală. Cel mai radical dintre aceste grupuri, condus de către Maximilien Robespierre, s-a întrunit inițial pe strada pariziană St.Jacques, de unde numele de iacobini prin care a devenit cunoscut. Deși, în calitate de susținători ai principiului suveranității poporului, iacobinii aparțineau aripii stângi, acest club eminamente burghez dorea să păstreze controlul asupra mult mai radicalilor sansculottes, ale căror vederi le împărtășeau. De asemenea, iacobinii luptau pentru supremația guvernării centrale asupra autorității politice locale. Delegații Adunării Legislative includeau și un număr de reprezentanți pentru departamentul Gironde, plasat în zona Bordeaux. Girondinii împărtășeau ostilitatea iacobinilor față de puterea monarhică și aristocratică, în schimb se opuneau suveranității poporului. Federalismul girondin – susținerea unei guvernări puternice la nivel local – venea și el în conflict cu idealurile iacobine.

Oricum, violența civilă și războiul revoluționar au creat o atmosferă de criză pe toată durata alegerilor pentru adunarea constituțională sau, cum avea să fie denumită, Convenția Națională. Delegații ei s-au întrunit la 20 septembrie 1792 sub impresia încurajatoare despre o mare victorie împotriva prusacilor la Valmy. În cadrul sesiunilor Convenției, iacobinii ocupau scaunele din partea stângă, secțiune situată ceva mai sus decât restul sălii, căpătând astfel numele de Montaignards (munteni). Girondinii ocupau partea dreaptă a sălii, iar moderații centrul ei. Aceste facțiuni s-au solidarizat, luând decizia de abolire a monarhiei și de instaurare a republicii. Cu toate acestea, ei au intrat în dispută în privința situației monarhului, devenit, peste noapte, Cetățeanul Capet. Iacobinii au adus un potop de argumente în sensul ideii că un rege în viață ar fi fost o continuă incitare la contrarevoluție. Girondinii s-au împotrivit, pledând în favoarea grațierii. Delegații de centru au cedat argumentelor aduse de iacobini și radicali. Soarta regelui era pecetluită. La 21 ianuarie 1783, Ludovic al XVI-lea cădea victimă proaspăt inventatei ghilotine.

În aprilie 1793, în cadrul Convenției s-a format așa-zisul Comitet al Salvării Publice, care deținea puterea executivă. Comitetul, compus din nouă membrii, a fost condus de către Georges Jacques Danton, un montaignard. Curând, ei au ajuns să preia controlul adunării după ce, cu ajutorul maselor, i-au eliminat, în iunie, pe girondini din Convenție. Noua constituție, expresie a principiului suveranității populare, extindea dreptul de vot la toți bărbații adulți. În iulie 1793, Danton împărțea puterea cu trei dintre cei mai radicali montagnarzi. Noii lideri erau M. Robiespierre, Louis de Saint-Just și Georges Couton. În acea vară de criză, Robespierre a căpătat puteri supreme în cadrul Comitetului Salvării Publice, organism care includea acum douăsprezece persoane. Din septembrie 1793, noua conducere, în majoritate iacobină, a început să exercite în toată Franța o autoritate dictatorială. Robespierre a determinat Comitetul și Convenția să susțină realizarea marii lui cauze, instaurarea unei Republici a Virtuții. În viziunea lui, suveranitatea poporului sau democrația nu puteau exista fără virtute publică, concept prin care înțelegea devotament absolut față de națiunea revoluționară și noile ei legi. Robespierre și iacobinii intenționau să instaureze o dictatură adaptată la starea de necesitate și să lanseze o campanie de teroare etatică, cu scopul de a institui un regim politic complet democratic, suveranității poporului. Federalismul girondin – susținerea unei guvernări puternice la nivel local – venea și el în conflict cu idealurile iacobine.

Oricum, violența civilă și războiul revoluționar au creat o atmosferă de criză pe toată durata alegerilor pentru adunarea constituțională sau, cum avea să fie denumită, Convenția Națională. Delegații ei s-au întrunit la 20 septembrie 1792, sub impresia încurajatoare despre o mare victorie împotriva prusacilor la Valmy. În cadrul sesiunilor Convenției, iacobinii ocupau scaunele din partea stângă, secțiune situată ceva mai sus decât restul sălii, căpătând astfel numele de Montaignards (munteni). Girondinii ocupau partea dreaptă a sălii, iar moderații centrul ei. Aceste facțiuni s-au solidarizat, luând decizia de abolire a monarhiei și de instaurare a republicii. Cu toate acestea, ei au intrat în dispută în privința situației monarhului, devenit, peste noapte, Cetățeanul Capet. Iacobinii au adus un potop de argumente în sensul ideii că un rege în viață ar fi fost o continuă incitare la contrarevoluție. Girondinii s-au împotrivit, pledând în favoarea grațierii. Delegații de centru au cedat argumentelor aduse de iacobini și radicali. Soarta regelui era pecetluită. La 21 ianuarie 1783, Ludovic al XVI-lea cădea victimă proaspăt inventatei ghilotine.

În aprilie 1793, în cadrul Convenției s-a format așa-zisul Comitet al Salvării Publice, care deținea puterea executivă. Comitetul, compus din nouă membrii, a fost condus de către Georges Jacques Danton, un montaignard. Curând, ei au ajuns să preia controlul adunării după ce, cu ajutorul maselor, i-au eliminat, în iunie, pe girondini din Convenție. Noua constituție, expresie a principiului suveranității populare, extindea dreptul de vot la toți bărbații adulți.

În iulie 1793, Danton împărțea puterea cu trei dintre cei mai radicali montagnarzi. Noii lideri erau M. Robiespierre, Louis de Saint-Just și Georges Couton. În acea vară de criză, Robespierre a căpătat puteri supreme în cadrul Comitetului Salvării Publice, organism care includea acum douăsprezece persoane. Din septembrie 1793, noua conducere, în majoritate iacobină, a început să exercite în toată Franța o autoritate dictatorială. Robespierre a determinat Comitetul și Convenția să susțină realizarea marii lui cauze, instaurarea unei Republici a Virtuții. În viziunea lui, suveranitatea poporului sau democrația nu puteau exista fără virtute publică, concept prin care înțelegea devotament absolut față de națiunea revoluționară și noile ei legi. Robespierre și iacobinii intenționau să instaureze o dictatură adaptată la starea de necesitate și să lanseze o campanie de teroare etatică, cu scopul de a institui un regim politic complet democratic, toate sub masca îngăduitoare a principiului suveranității populare. Valul de violențe a cuprins întreaga țară. Victimele Terorii iacobine au murit nu numai ghilotinate, ci și înnecate în masă sau în fața plutoanelor de execuție. Până în iulie 1794, când s-a încheiat domnia terorii, revoluționarii au masacrat între 30 000 și 40 000 de persoane. Concomitent cu lichidarea presupușilor trădători, uitând însă de prevederile Constituției din 1793, guvernanții au trecut la aplicarea în continuare a programului lor revoluționar. Legislația adoptată abolea pedeapsa cu închisoarea pentru neplata datoriilor, desființa sclavia în coloniile franceze și interzicea acordarea de titluri nobiliare. S-au stabilit, de asemenea, un nou sistem metric, s-a introdus un nou calendar cu săptămâni de zece zile și ani de zece luni și s-a organizat o Religie a Rațiunii. Dacă unitățile de măsură și greutate s-au permanentizat, noul calendar și noua religie au avut o durată limitată.

Cele zece luni ale noului calendar aveau denumiri extrem de sugestive. În cea de-a noua zi a lunii Termidor (caniculă) din al doilea an revoluționar (27 iulie 1794), delegații Convenției au luat atitudine împotriva Terorii și lui Robespierre. Ei au decis prin vot arestarea și ghilotinarea lui. Odată cu execuția lui Robespierre, revoluția radicală a luat sfârșit. Convenția a sistat activitatea Comitetului Salvării Publice, concomitent cu desființarea altor organisme ale republicii dictatoriale și cu închiderea Clubului iacobinilor din Paris. Deputații girondini care reușiseră să scape cu viață în timpul Terorii au revenit în Convenție. Începând din acest moment, s-a făcut simțit un nou spirit republican, mult mai moderat.

Termidorienii au ridicat restricțiile impuse presei, economiei, producției teatrale și cultului catolic. Convenția nu a revenit la constituția din 1793. În schimb, a elaborat o nouă constituție. După lovitura de stat din 9 Termidor, Adunarea a rămas adepta guvernării republicane, nu și a suveranității poporului. Constituția din 1795 refuza dreptul de vot unui procent de douăzeci și cinci la sută din populație, care avea situația economică cea mai precară. De asemenea ea instituia un organism legislativ bicameral. Garanție suplimentară a spiritului moderat în politică, Convenția stipula ca în Camera superioară (Consiliul Bătrânilor) să intre membri în vârstă de cel puțin patruzeci de ani. În sfârșit, termidorienii au numit un executiv slab și cu puteri restrânse, Directoratul, compus din cinci membri nominalizați de Camera inferioară (Consiliul celor 500) și aleși de Bătrâni.

II. Epoca lui Napoleon.

Deja cunoscut din luptele republicii din Italia unde se distinsese ca un excelent conducător militar, Napoleon Bonaparte a decis să renunțe la comanda artileriei Armatei de Vest mulțumindu-se cu un post în Biroul Topografic al Ministerului de Război. Aici a fost numit comandant adjunct al Armatei de Interior, și a pus capăt răscoalei din 13 Vendémiaire (5 octombrie 1795) care protesta împotriva noii constituții introduse de Convenția Natională. Napoleon i-a împrăștiat pe insurgenți cu o "răbufnire de mitralii", salvând astfel convenția. Directoratul i-a oferit drept recompensă comanda generală a Armatei de Interior.

Napoleon, ajuns la comanda Armatei de Interior, a atacat viguros forțele piemonteze (sarde) și austriece, ajungând la un armistițiu cu piomentezii la sfârșitul lui aprilie, după ce îi învinse la Ceva și Mondovi în aprilie și îi obligase să cedeze Franței Savoia și Nisa.

Urmatoarea mișcare a fost o campanie împotriva austriecilor, pe care i-a înfrânt la Lodi pe 10 mai, iar după aceea a intrat în Milano pe 15 mai. A alungat forțele austriece din Lombardia în lunile mai si iunie. Mantua, ultima fortăreață austriacă din regiune, a căzut în mâinile lui Napoleon în februarie 1797 în urma unui asediu îndelungat. După aceea Napoleon a înaintat chiar către Viena, o manevră care i-a adus pe austrieci la masa tratativelor.

Comandantul însuși a negociat Tratatul de la Campo Formio la 17 octombrie 1797, prin care se punea capăt Războiului Primei Coaliții-primul dintre războaiele revoluționare franceze.

Napoleon a remodelat politica italiană, creând Republica Cisalpină, instalând ceea ce erau de fapt guverne marionetă în Italia și prădând colecțiile de artă italiene pentru a finanța operațiunile militare franceze. După ce l-a salutat ca pe un erou, Directoratul i-a propus cuceritorului Italiei să cotropească Anglia. Dar Napoleon a optat pentu altă mare strategie: invadarea Egiptului cu scopul de a asigura o bază de plecare pentru a pătrunde în India britanică. El a plecat la 19 mai 1798 cu vreo 35000 de soldați, îndreptându-se spre Alexandria. În drumul spre Egipt a cucerit Malta, evitând cu dibăcie flota engleză sub comanda lui Horatio Nelson, apoi a ocupat Alexandria și Cario. Napoleon a avut înțelepciunea să garanteze menținerea legii islamice, dar a trecut la modernizarea guvernării civile în perioada septembrie 1798-februarie 1799.

La 1 august 1798, flota amiralului Nelson a distrus flota franceză în Golful Abukir, tăind legătura lui Napoleon cu Franța. În ciuda acestei înfrângeri, Napoleon a continuat operațiunile din Egipt. În momentul în care turcii otomani au declarat război Franței, în februarie 1799, Napoleon a încercat să contracteze o invazie turceasă în Egipt prin ocuparea prealabilă a Siriei. Trupele turcești sub comandă engleză și-au oprit înaintarea la Acra în 15-17 mai, iar armata franceză a fost lovită de ciumă. Napoleon și-a adus trupele înapoi la Cario în iunie, apoi, la 25 iulie, a anihilat o încercare de invazie anglo-turcă.

În acest moment, Franța se afla într-o poziție critică, deoarece forțele franceze suferiseră o înfrângere din partea celei dea Doua Coaliții. Napoleon a pornit către Franța la 24 august, ajungând la Paris la 14 octombrie, participând la lovitura de stat din 9 noiembrie împotriva Directoratului. După ce i s-a încredințat comanda garnizoanei Paris, Napoleon și-a asigurat numirea ca unul dintre cei trei consuli dintr-un nou Consulat. În conformitate cu Constituția din Anul VIII, a fost ales primul consul, având puterea să numească membrii consiliului de stat, funcționarii guvernamentali și judecătorii, instalarea lui având loc din februarie 1800. Ca prim consul, Napoleon a consolidat ceea ce a devenit curând puterea dictatorială, centralizând radical guvernarea și punând-o sub controlul său personal.

Starea de spirit a națiunii îi era favorabilă. După anii de teroare și fărădelege revoluționară poporul voia să-și încredințeze soarta în mâinile unui om puternic. În această perioadă Napoleon s-a implicat în elaborarea codului Napoleon, care a codificat legea civilă. Primul consul a încheiat Concordatul din 1801 cu Papa Pius al VII-lea, restabilind catolicismul roman ca religie de stat. Napoleon a pus economia pe baze sănătoase, a încurajat dezvoltarea industriei și îmbunătățirea sistemului de educație și a format un program de construcții inspirat din exemplele clasice ale Romei imperiale.

Napoleon a continuat să stabilizeze Franța ca putere mondială, învingându-i pe austrieci în bătălia de la Marengo la 14 iunie 1800, parafând Tratatul de la Lunéville (9 februarie 1801) și încheind pentru moment pacea cu toată Europa, inclusiv Anglia, cu care a semnat Tratatul de la Amiens (27 martie 1802). În virtutea plebicistului, o Franță recunoscătoare l-a numit pe Napoleon prim consul pe viață, la 2 august 1802.

Napoleon s-a apucat să remodeleze înfățișarea Europei. A început să ocupe noi teritorii: în Olanda – Republica Batavia și în Elveția – Republica Helvetică. După aceea a anexat Savoia-Piemont, apoi a făcut primul pas spre desființarea Sfântului Imperiu Roman suspendând Imperiul în 1803, ceea ce întărea poziția orașelor libere și a statelor minore dominate de Sfântul Imperiu Roman. Agresiunea reînoită a lui Napoleon, asociată cu refuzul de a garanta Angliei concesii comerciale, a reaprins războiul în mai 1803.

În timp ce Napoleon pregătea o armată de 170000 de oameni pentru a invada Anglia, a fost descoperit un complot finanțat de englezi ce urmărea asasinarea sa. Alarmat de acest fapt, Senatul francez l-a rugat pe Napoleon să pună bazele unei dinastii ereditare. Primul consul a profitat imediat de această ocazie și la 2 decembrie 1804, sub privirile Papei Pius al VII-lea, s-a încoronat împărat. Nemulțumit doar cu înființarea unei dinastii în Franța, el a sfârșit prin a instala membrii ai familiei sale pe tronul nou-createlor regate Neapole, Olanda, Westfalia și Spania. În acest timp, Napoleon a elaborat o strategie de împingere a puternicei flote engleze departe de Anglia cu scopul de a-și ușura invazia plănuită. Strategia a dat însă greș, iar Austria s-a pregătit să reia războiul; Napoleon fiind obligat să amâne punerea în aplicare a planurilor sale de invazie. La 26 mai 1805, el a fost încoronat rege al Italiei la Milano și între iulie și septembrie a inițiat o campanie împotriva austriecilor, conduși de generalul Karl von Mack von Leiberiche, pe care l-a învins la Ulm în perioada 25 septembrie-20 octombrie 1805. A fost un triumf de uscat, dar pe mare a avut loc înfrângerea flotei sale de către amiralul Nelson, care a distrus o mare parte din navele franceze în bătălia de la Trafalgar (pe coasta Spaniei) la 21 octombrie. Din acel moment nu se mai punea problema invadării Angliei.

Napoleon a cucerit Viena la 13 noiembrie, apoi a continuat cu Moscova, unde armata rusă, sub comanda mareșalului Mihail Kutuzov, l-a înfruntat în bătălia de la Austerlitz. Victoria deplină obținută aici la 2 decembrie a fost cel mai mare triumf militar individual. La sfârșitul lunii, Austria a semnat Tratatul de la Pressburg, cedând Veneția și Dalmația Regatului Italiei al lui Napoleon. La 12 iulie 1806, Napoleon a desființat Sfântul Imperiu Roman, organizând în locul lui Confederația Rinului, un protectorat francez al statelor germane. În încercarea de a aplana ostilitățile cu Anglia, el s-a oferit să-i retrocedeze Hanovra, ceea ce a provocat războiul cu Prusia în octombrie.

Sub conducerea Prusiei a fost creată cea de-a patra coaliție împotriva lui Napoleon, , dar armatele ei au suferit o înfrângere decisivă în bătălia de la Jena și Auerstedt (ambele la 14 octombrie 1806).

După aceea Napoleon a întâlnit armata Rusiei la Eylau, la 8 februarie 1807, această luptă încheindu-se cu un rezultat indecis, apoi la Friedland, la 4 iunie 1807, unde împăratul și-a adjudecat victoria, obligându-l pe țarul Alexandru I să semneze Tratatul de la Tilsit în iulie 1807. Aceasta urmărea înființarea Marelui Ducat al Varșoviei controlat de francezi, recunoașterea de către Rusia a altor entități europene create de Napoleon și cedarea de către Prusia a tuturor ținuturilor dintre fluviile Rin și Elba.

Împăratul își extinsese stăpânirea asupra Europei, dar nu era mulțumit. Deoarece nu putea să anihileze Anglia prin mijloace militare, el a instituit în 1806-1807 sistemul continental, o blocadă a comerțului britanic menită să distrugă economia engleză. Această măsură a agitat spiritele în întreaga Europă; Portugalia, revoltată de această măsură, a anunțat imediat că nu participă la blocadă. Napoleon a declanșat Război Peninsular pentru a obliga Portugalia să se supună. Acest lucru a provocat neliniște în Spania și abdicarea regelui Carol al IV-lea și a fiului său Ferdinand al VII-lea între 5 și 6 mai 1808, precum și o revoltă populară împotriva succesorului la tronul Spaniei, desemnat de Napoleon în persoana fratelui său Joseph Bonaparte. În timp ce Napoleon încerca să restabilească ordinea în peninsula Iberică, Austria a format A Cincea Coaliție, declanșând un război unde victoria era să fie a aliaților, dar în final francezii i-au înfrânt decisiv în bătălia de la Wagram în 5-6 iulie 1809. După armistițiul din 12 iulie cu Austria, care în baza Tratatului de la Schönbrunn (14 octombrie 1809) a renunțat la Iliria și Galiția.

În perioada acestei importante victorii, Napoleon își pierduse puterea asupra Spaniei și Portugaliei. La rândul său, Rusia a refuzat să participe la Sistemul Continental, astfel că un Napoleon supradimensionat militar a invadat această țară la 23-24 iunie 1812. Armatele rusești s-au retras din fața împăratului, atrăgându-l tot mai adânc în interiorul țării. Napoleon a repurtat o primă victorie la Borodino în ziua de 7 septembrie 1812 și după o săptămână a ajuns la Moscova. Sub loviturile armatelor rusești întărite cu forțe proaspete, la care se adaugă apropierea iernii grele, Napoleon a început o retragere dureroasă care a devenit curând un dezastru total. Deși a reușit să scape cu viață și să salveze inima Marii Armate, o bună parte din forțele lui au fost distruse în decembrie.

În urma acestei înfrângeri, prusacii au anulat scurta lor alianță cu francezii pentru a forma împotriva lui Napoleon Coaliția a VI-a, alcătuită din Prusia, Rusia, Anglia și Suedia. La Paris, împăratul a refăcut armata și a înfrânt forțele Coaliției la Lützen, pe 2 mai 1813 și la Bautzen, pe 20-21 mai. Austria s-a alăturat Coaliției a VI-a. Napoleon a învins trupele austriece la Dresda în ziua de 26-27 august, dar din cauza inferiorității lor numerice, francezii au fost la rândul lor înfrânți în Bătălia Națiunilor de la Leipzig între 16 și 19 octombrie 1813.

Napoleon s-a retras peste Rin, dar a refuzat să predea vreunul din teritoriile cucerite. În anul următor, armatele coaliției au invadat iarăși Franța, dar împăratul a contracarat toate încercările lor de a pătrunde în Paris, până când repetatele lovituri primite de forțele sale împuținate au dus la o revoltă a mareșalilor săi și la căderea capitalei la 31 martie 1814.

După câteva zile, la 4 aprilie, Napoleon a abdicat în favoarea fiului său. Întrucât aliații nu au fost de acord cu acest lucru, Napoleon a abdicat necondiționat la 6 aprilie, fiind exilat pe insula Elba, stăpânită de englezi. În 1815 Napoleon s-a întors în Franța, debarcând la Cannes la 1 martie, iar Monarhul din dinastia Bourbon, Ludovic al VIII-lea, a fugit, și Napoleon a ocupat Parisul la 20 martie. Aliații lui, fiind adunați în Congresul de la Viena, au respins declarațiile lui Napoleon despre intențiile sale pașnice. Încercând să amâne un atac combinat al armatelor rusești și austriece, Napoleon a hotărât să lovească primul cu scopul de a diviza și a distruge armatele prusace și anglo-olandeze în Belgia. A obținut victoria asupra austriecilor la Ligny pe 6 iunie și asupra englezilor la Quatre-Bras în aceeași zi, dar la 18 iunie 1815 a fost învins la Waterloo de ducele de Wellington, cu sprijinul trupelor aflate sub comanda lui Gebhard von Blücher.

Napoleon s-a întors la Paris, și a abdicat pentru a doua oară la 22 iunie și s-a predat căpitanului navei de război engleze Bellerophon, fiind exilat pe insula Sf. Elena, unde și-a scris memoriile și s-a îmbolnăvit grav, murind pe data de 5 mai 1821.

II.3. Influența revoluției franceze în spațiul românesc

Este evident că secolul al XIX-lea a reprezentat pentru principatele române o renaștere culturală și națională. Aceste transformări nu au afectat decât elitele și s-au datorat în mare parte influenței revoluționare franceze. Istoricul și juristul A.D. Xenopol, care a trăit în a doua jumătate a secolului națiunilor, ne înfățișează o realitate românească extrem de receptivă la modul de viață francez- limbă, vestimentație, maniere, jocuri de societate, muzică etc. Un asemenea fenomen, atât de complex, nu poate avea un răspuns simplu, fără echivoc. El însă există iar noi ne propunem să îl evidențiem și să-l dezvoltăm pentru a putea fi înțeles în toată dimensiunea lui.

Patrioții greci care îl considerau pe Napoleon salvatorul vechii Elade au adus în principatele române odată cu legenda împăratului corsican și ideile culturale franceze. A fost scânteia care a aprins flacăra națională și la români. Napoleon va fi prezent în spațiul românesc, din punct de vedere literar, în cronici, poezii, traduceri și povestiri până la începutul secolului XIX.

Ideile revoluției franceze, bazate pe noțiuni filosofice, dar și juridice, cum sunt libertatea, dreptatea și egalitatea, deși au fost însușite de elitele țărilor române, nu au produs efecte directe, nu au generat o reacție revoluționară decât abia în 1821, și atunci favorizată de mișcarea de eliberare grecească. Prima urmare a ideilor franceze a fost adoptarea Codului Calimach, în anul 1818, care este al treilea cod de legi modern al Europei, după cel francez și cel austriac. Conștiința națională românească s-a lăsat modelată de perceptele culturii franceze ale cărei urmări și-au atins apogeul revoluționar în anul 1848 și cel politic în 1859 când, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea, s-a realizat unirea Țării Românești cu Moldova.

Dintre popoarele din sudul și sud-estul Europei, cel mai receptiv la marea mișcare revoluționară franceză a fost cel grec. Elenii au înțeles că evenimentele din Paris reprezintă pentru ei un prilej de a scăpa de sub stăpânirea otomană. În douăzeci de ani, mai mult de trei mii de volume în limba greacă au vazut lumina tiparului la Paris, Viena, Moscova, Veneția, Leipzig, Iași și București. În Moldova și Țara Românească, imediat după revoluție, a fost creată Societatea Amicilor, condusă de grecul Rhigas din Velestin, care avea ca scop eliberarea Greciei și din care făceau parte și boieri români. Până la moartea sa (1797), patriotul grec a tradus la Viena, în limba greacă, toate știrile care ajungeau în capitala austriacă și care aveau legătură cu revoluția franceză. Aceste foi volante au ajuns în principatele române prin intermediul negustorilor.

În același timp, la București și Iași, au venit primii trimiși ai revoluției care aveau ordin să afle opinia românilor despre mișcarea de la Paris și să îi implice în revoluție pe cetățenii francezi de pe teritoriul românesc. Dintre acești trimiși putem aminti pe negustorul Hortollan și pe tovarășii săi Pellet și Jeaunne. În afară de aceste cercuri revoluționare ce cunoșteau în bună măsură evenimentele care aveau loc în Franța, marea parte a poporului român nu pricepea natura și nici urmările faptelor pe care le povesteau sau le auzeau. Curiozitatea era, însă, destul de mare. Astfel că boierii mai înstăriți au început să se aboneze la reviste străine pentru a fi la curent cu evenimentele din vestul Europei.

În 1802 Manole Vardala primea „Le journal de Francfort”, „Notizia del Mundo”, și „Spectateur du Nord”, iar în 1803 postelnicul Manu citea „Le Spectateur” și „Le Journal Litteraire”. Între iunie și decembrie 1814, Tudor Vladimirescu a mers la Viena la porunca boierului Nicolae Glogoveanu. În capitala Imperiului Habsburgic, Tudor a luat contact cu ideile vehiculate de revoluționarii greci. Pe durata congresului vienez a fost tipărită o foaie volantă ce a ajuns și în București, în care se afirma că Imperiul Otoman urma să fie împărțit între aliați. Influențat de aceste informații Tudor scrie în țară că „mult a fost, puțin a rămas”. Zvonul divizării puterii otomane a fost fals, însă idea a rămas în conștiința lui Tudor Vladimirescu. Șapte ani mai târziu, în ianuarie 1821, acesta a declanșat în Țara Românească o mișcare revoluționară ce s-a încheiat cu înlăturarea domnilor fanarioți. Tudor, care luptase ca voluntar român de partea rușilor în războiul acestora cu Imperiul Otoman (1806-1812), a fost, pentru câteva luni, domnitor al Țării Românești. Era prima dată, după mai bine de un secol când la conducerea țării se afla un român.

În Transilvania, ocupată de Imperiul Habsburgic, ziarul care a satisfăcut dorința de cunoaștere a elitelor intelectuale, în special maghiare și germane, a fost „Der Kriegsbote”, editat la Sibiu în perioada 1788-1792 de cărturarul și tipograful Martin Hochmeister. Acest ziar a tratat în paginile sale revoluția franceză prezentând cititorilor săi informații cu privire la căderea Bastiliei, eliberarea deținuților, dezbaterile Adunării Naționale Constituante, reorganizarea administrativă a Franței și curentul antimonarhic francez. Articolul intitulat „Es lebe die Freiheit” ironiza modul în care revoluția franceză înțelegea aplicarea libertății. Uciderea regelui Ludovic al XVI-lea era dezaprobată de ziarul sibian care se situa pe poziții vădit anti-franceze sprijinând monarhia austriacă în lupta ei contra lui Napoleon. Această modificare de opinie este de înțeles având în vedere originea germană a reginei Franței, dar și înăsprirea cenzurii în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Imaginea războiului franco-austriac este reflectată și de circularele bisericești din județul Brașov. Prin intermediul preoților, românii din Transilvania erau anunțați fie să se roage pentru soldații imperiului, fie să strângă, în măsură posibilităților, haine și alimente pentru satele distruse de invazia armatelor lui Napoleon.

Putem concluziona că, spre deosebire de Moldova și Țara Românească unde ideile revoluționare franceze au reprezentat imboldul necesar renașterii spiritului național al românilor, în Transilvania propaganda austriacă a creat un curent de opinie antifrancez. Iată cum imaginea Franței revoluționare în spațiul românesc a depins de raportarea la această mișcare a conducătorilor statului (grecii erau pro-francezi, iar austriecii contrari revoluției). Se poate afirma că, asupra românilor, influența franceză a acționat în primul rând din punct de vedere cultural și mai apoi revoluționar.

Interesul pentru evenimentele din Franța a crescut odată cu primele victorii ale revoluției. Treptat, toate discuțiile despre mișcarea franceză au avut un numitor comun. Un om de care depindea soarta tuturor popoarelor: Napoleon Bonaparte.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea societatea română din vechiul regat era sub înrâurirea modelului francez de viețuire. Elitele vorbeau amestecat, folosind, uneori, în aceeași frază și cuvinte franțuzești și românești; se îmbrăcau ca la Paris și adoptau jocurile de societate și dansurile din capitala Franței. Limba elitelor din România era franceza. Cum s-a ajuns la această situație? Încercarea de a oferi un răspuns cât mai apropiat de realitățile secolului națiunilor prin raportarea la ideea de popor latin, pe care românii și-au însușit-o atunci, poate fi inexactă. Nu conștiința originii latine a românilor a generat apropierea de modelul cultural francez ci contactul sporadic, dar permanent, al elitelor române cu reprezentanți ai Franței. A.D. Xenopol susține această idee, arătând cum românii din Transilvania, aflați sub stăpânire austriacă, deși fuseseră primii care arătaseră că limba română este o limbă neolatină, nu au fost influențați de spiritul cultural francez. După cum am văzut, în cele prezentate mai sus, au existat momente când românii de peste Carpați au avut reacții vădit antifranceze. Același istoric ne prezintă motivul influenței pariziene în societatea română, care s-ar baza pe interdicția stabilită de Coran prin care turcii nu aveau voie să vorbească limba unui popor creștin. „Cultura franceză la noi, românii din principate, a fost datorită unui verset din Coran”, ne spune A. D. Xenopol. La Constantinopol, turcii, pentru a se putea înțelege cu reprezentanții marilor puteri europene, care nu vorbeau otomana, s-au folosit de interpreți. Grecii din capitala Imperiului Otoman au fost cei care au reușit să ocupe această funcție. Pentru a se face indispensabili curții sultanului, grecii își trimiteau copiii să învețe în Italia și Franța. Începând cu secolul al XVIII-lea, acești mari interpreți au obținut tronul Moldovei și Țării Românești. Astfel, limba și manierele franceze au pătruns în saloanele din Iași și București. În anul 1761 Grigore Calimah, domn al Moldovei, avea un secretar francez al cărui nume din păcate nu ni s-a păstrat. Grigore Ghica l-a avut în slujba sa pe secretarul de la Roche, iar Nicolae Caragea pe Tissandier. Durosoy a fost în apropierea domnului Alexandru Mavrocordat Firariul, în timp ce rusofilul Constantin Ipsilanti a fost sfătuit de un aventurier francez, Gaspari, care se prezenta ca fiind conte de Belleval. În paralel cu influența în plan politic a unor francezi, mai trebuie să menționăm și rolul de învățători pe care aceștia l-au jucat în pregătirea viitoarelor elite culturale și politice române. Începând cu ultima decadă a secolului al XVIII-lea, mulți emigranți ajung din Franța revoluționară în țările române. Printre ei putem aminti pe Clemaron, institutorul copiilor lui Moruzi, domn în Moldova și pe Martinot, profesorul de matematică al logofătului Manu. Alături de aceștia ni s-au păstrat numele lui Jacques Ledoulx, frații Trecourt, Laurencon, Recordon, Colson, Mondoville, ultimii patru veniți din Rusia. În Moldova în anul 1796 Cado de Lille primea 400 de lei pe lună pentru lecții de franceză. Un personaj interesant este Fleury „regicidul”. Apreciat în epocă, neidentificat cu vreun membru al Convenției care să fi cerut moartea regelui, după cum povestise el românilor, francezul a fost profesorul nepoților logofătului Roznovanu și fiilor vistiernicului Iordache Balș. Unul dintre primii poeți români, Costache Conachi, a primit și el învățătură de la Fleury. Printre alți emigranți mai cunoaștem pe monarhistul Dopagne, care i-a educat pe copiii logofătului Scarlat Sturdza, atrăgându-l pe unul dintre ei spre arta filosofiei; Lejeune, aflat în slujba domnului Callimachi; abatele Lhomme, profesorul viitorului domn al Moldovei Mihail Sturdza (1834-1848) și al lui Mihail Kogălniceanu, revoluționar la 1848 și ministru de externe al României în timpul războiului de independență; Colson, institutorul poetului Iancu Văcărescu, cel care va traduce din limba franceză două piese de teatru despre Napoleon Bonaparte și Cuenim, din al cărui internat moldovean au ieșit Vasile Alecsandri, unul dintre marii poeți ai românilor și diplomatul trimis de Cuza la curtea lui Napoleon al III-lea pentru a obține recunoașterea unirii din 1859; Millo, artist dramatic român; diplomatul Costantin Negri, trimisul principatelor la Constantinopol în timpul lui Cuza (1859-1866) și nu în ultimul rând același Mihail Kogălniceanu, după plecarea abatelui Lhomme.

Chiar dacă acești profesori francezi nu au fost de talia celor întâlniți în statele din vestul Europei influența lor a fost destul de mare. Tinerii români, fii ai boierilor, s-au format în spiritul culturii franceze, vorbind foarte bine limba lui Voltaire și stăpânind manierele întrebuințate în marile saloane din Paris. Efectul imediat al activității acestor profesori a fost acela de a îmboldi boierimea română să citească. Bibliotecile acestora s-au umplut de cărți clasice datând din secolele XVII-XVIII. Învățământul în limba franceză l-a înlocuit în scurt timp pe cel oficial, grecesc, în așa măsură încât, potrivit mărturiilor călătorilor străini, începând cu anul 1800 aproape toți boierii români știau să vorbească în limba lui Napoleon.

Echilibrul de putere și congresul de la Viena

III.1. Introducere

Din toate punctele de vedere, secolul al XIX-lea a fost ultimul în care continentul european a mai fost centrul lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, secolul al XIX-lea, în materie de relații internaționale, a fost unul al conducătorilor politici preocupați nu atât de credință ori de ideea monarhiei universale, cât de apărarea și menținerea echilibrului de putere și a unor privilegii tradiționale. Același secol al XIX-lea a fost secolul impulsului naționalist și al unei revoluții europene, în timp ce generațiile contemporane l-au perceput probabil ca fiind o epocă a furtunii și a revoltei. O revoltă bazată pe o frământare socială fără precedent. Și totuși, chiar cu aceste revoluții, deși pare surprinzător, secolul națiunilor a fost unul stabil în ceea ce privește afacerile și relațiile internaționale în comparație cu taifunul pe care l-a reprezentat secolul trecut. Trebuie totuși amintit că vechiul regim european, reliefat din punct de vedere teoretic prin monarhia de drept divin și printr-o armonie socială ce deriva din aceasta nu a fost deloc scutit de diverse schimbări în ceea ce privește evoluția marilor puteri continentale. De altfel, acestea s-au schimbat între ele, au crescut, unele au decăzut chiar lăsând locul altora.

Dintre puterile politice care ș-au așezat la masa negocierilor, reprezentând indiscutabil marile puteri ale vremii, la congresul de pace din Westfalia în 1648, trei, Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) și Spania au încetat să mai fie mari puteri, în timp ce una, Polonia, a încetat să mai existe înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea. Locul acestora a fost luat de Rusia și Prusia, două state aproape necunoscute cu o sută de ani mai înainte.

În ciuda caracterului său revoluționar, ori poate tocmai de aceea, secolul al XIX-lea n-a cunoscut astfel de răsturnări de situație chiar dacă în ultimele trei decenii ale sale s-au produs unificările Italiei și Germaniei. Marile puteri care au declanșat primul război mondial în 1914 au fost marile puteri care organizaseră congresul de la Viena din 1814-1815. Și un fapt care arată particularitățile fascinante ale secolului națiunilor în care noul se împletește de o manieră unică cu vechiul este că limba franceză era încă limba preferată a diplomației cu toate că pierdea serios teren. Diplomații prusaci și cei austrieci au încetat să mai corespondeze cu propriile ministere în limba franceză abia către anul 1860, în timp ce italienii nu au făcut asta decât la începutul anilor 1890 iar rușii au continuat să-și scrie rapoartele în franceză până în preajma conflagrației mondiale.

III.2. Premisele diplomatice și politice ale congresului de la Viena

Interesele generale. După prăbușirea imperiului napoleonian, restaurarea echilibrului european a fost decisă în cadrul congresului de la Viena unde între 1 noiembrie 1814 și 9 iunie 1815 s-au reunit reprezentanții puterilor învingătoare (Austria, Rusia, Prusia și Marea Britanie) alături de alți 217 trimiși oficiali din partea principatele italiene, a orașele libere germane, dar și a Ordinul Cavalerilor Teutoni sau al celor al Cavalerilor de Malta. Principele Klemens von Metternich a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeți la o reuniune diplomatică în care însăși compozitorul Ludwig van Beethoven, prin intermediul premierei operei Fidelio, și-a pus muzica în serviciul încercării reinstaurării echilibrului european. Dincolo însă de toată această logistică impresionantă, congresul de la Viena, prin cele 41 de reuniuni ale reprezentanților celor cinci state a sfârșit prin a reconfigura sistemul internațional european, noua realitate geopolitică și teritorială fiind sintetizată în cele 121 de articole ale actului final de la Viena (9 iunie 1815).

Interesul general a fost acela al stabilirii unei păci durabile și juste care să preîntâmpine apariția unei noi situații politice similare celei din Franța. Marea Britanie a promovat o politică externă realistă, specifică pragmatismului cetățenilor săi, o politică dezvoltată în jurul deciziei de a e separa declarațiile de principii. La momentul respectiv, Albionul reprezenta singurul imperiu colonial având puncte de sprijin în întreaga lume cunoscută. Deținătoare a supremației navale, dovadă incontestabilă fiind și victoriile asupra armatelor lui Napoleon, Marea Britanie era interesată de afirmarea puterii sale maritime (obținerea de baze și poziții strategice suplimentare) și de apărarea echilibrului de forțe continental. Iată de ce obiectivul său va fi să contracareze o eventuală hegemonie rusă pe continent, prin întărirea celor doua mari state germane: Prusia si Austria.

Adeptă a status quo-ului teritorial, Marea Britanie nu a acordat deocamdată o atenție specială naționalismelor. Era interesată, din rațiuni economico-comerciale, de soarta imperiului colonial spaniol care înseamnă potențiale piețe de desfacere în lumea latinoamericană. Cu diferențele de rigoare, din aceleași considerente era interesată și de menținerea integrității Imperiului Otoman care apăra “drumul mătăsii” și bloca expansiunea rusă spre strâmtori și accesul în Mediterana orientală.

Rusia era în primul rând o mare putere prin dimensiunile terestre și capacitățile demografice. Urmașii lui Petru cel Mare căutau supremația continentală în formula cuceririlor teritoriale și în aceea a asigurării unui rol de arbitru al sistemului. În imediata proximitate, strategia rusă privind Imperiul Otoman a însemnat obținerea liberului pasaj prin strâmtorile Bosfor și Dardanele (cu toate că planurile rusești de la jumătatea secolului al XIX-lea nu ar fin refuzat chiar ocuparea Constantinopolelui, dacă acest lucru ar fi fost favorizat de contextul internațional), în timp ce în zona Pacificului interesele Rusiei vizau Alaska, California și aria Vancouver-ului.

Conglomerat etnic instabil, Austria prezenta riscul unor mișcări naționale și revoluționare și din cauza acestora se afla într-un declin de putere încă de pe vremea înfrângerilor pricinuite de armatele lui Napoleon Bonaparte. Rivalele imediate ale Austriei erau Prusia și Rusia care ar fi câștigat imediat de pe urma slăbirii sale. În încercare de a rezista în această competiție, Austria era interesată de consolidarea pozițiilor cu preponderență în peninsula Italică și în zona danubiană.

Prusia, puterea gardiană a Rinului, constituia unul dintre elementele esențiale ale “cordonului sanitar” ce înconjura Franța după înfrângerea lui Napoleon I. Deși încă nu putea rivaliza cu Austria, i se opunea acesteia în lupta pentru supremație în spațiul germna. Prusia era direct interesată de accesul la Marea Nordului în defavoarea Hanovrei, legată dinastic și geostrategic de Marea Britanie.

În ceea ce privește, puterea învinsă, Franța, aceasta își dorea consolidarea regimului intern și eliminarea cât mai rapidă a ocupației străine instaurată după abdicarea lui Napoleon. Franța urmărea, de asemenea, reintegrarea în sistemul internațional în postura de mare putere pentru consolidarea monarhiei restaurate.

Temele esențiale ale Congresului. Principiul echilibrului de forțe esențial pentru stabilitatea sistemului internațional presupunea prevenirea hegemoniei unipolare sau multipolare și a stat la baza congresului de pace de la Viena și la construcția europeană pe durata unui secol întreg. Cu alte cuvinte, princiiul echilibrului de puteri însemna ca niciuneia dintre marile puteri nu trebuia să i se permită să ajungă în poziția de a putea impune voința sa tuturor celorlalte. Deliberările congresului de la Viena pe această temă vor conduce în intervalul de timp imediat următor la instrumentalizarea principiului echilibrului de forțe. Echilibrul de putere a fost generat și prin felul în care a fost rezolvată problema compensațiilor. Tratată cu importanța majora cuvenită, aceasta a beneficiat de un consens și de o adeziunea morală din partea marilor puterni și a presupus satisfacerea principalelor revendicări ale acestora prin raportarea la status quo. Finalitatea a fost absența ulterioară a unor puteri revizioniste, respectiv configurarea unui sistem internațional stabil. Principiul legitimității considerat a fi și el un element cheie al menținerii echilibrului de putere european a reprezentat reinstalarea vechilor dinastii alungate de revoluție și restaurarea formelor tradiționale (de dinainte de 1789) de viață politică, socială și economică.

III.3. Deciziile majore ale congresului de la Viena

Desigur că principalele discuții ale congresului din capitala Austriei au avut în centrul lor problema învinsei în război, Franța, față de care decidenții politici trebuiau să fie extrem de atenți dacă doreau implicarea acesteia în viitoare construcție diplomatică europeană. O națiune franceză umilită și dornică de răzbunare ar fi zădărnicit pe deplin eforturile de implementare a echilibrului de putere european. Prin urmare, Franța a fost admisă în rândul statelor care beneficiau de puterea de a lua decizii și s-a hotărât revenirea ei mai întâi la granițele din iar după cele “100 de zile” la cele din 1789. Aceste pierderi teritoriale au fost compensate prin redobândiri unei părți din fostul teritoriu colonial: Martinique și Insula Bourbon, plus Guyana franceză de la Portugalia și Guadelupa în defavoarea Suediei. Congresul de la Viena în spiritul principiul legitimității s-a pronunțat pentru reîntoarcerea dinastiei de Bourbon pe tronul Franței, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea. De asemenea, prevederile tratatului de pace au obligat Franța să plătească o despăgubire de război în valoare de 700 de milioane de franci și să suporte ocupația militară pană în anul 1818.

Tot prin deciziile adoptate la Viena, Regatul Țărilor de Jos s-a născut prin unificarea fostelor teritorii ale Republicii Provinciilor Unite cu cele belgiene (Flandra, Brabant, Hainaut), plus Marele Ducat de Luxemburg, acțiune politică pornită din inițiativa și ca punct esențial al strategiei britanice continentale, de izolare a Franței. Raționamentul geostrategic principal era crearea unui puternic stat care să împiedice pe viitor o eventuală expansiune a Franței spre Nord. Noul Regat al Țărilor de Jos a recuperat o parte din posesiunile coloniale ale fostei Republici a Provinciilor Unite, respectiv Java și Antilele, cedând în schimb, cu titlul de despăgubiri de război, Colonia Capului și Ceylonul Marii Britanii. Austria a abandonat în acest aranjament teritoriile ereditare belgiene (Pays-Bas Espagnoles) primind în schimb Iliria și recunoașterea influenței exclusive în spațiul italian.

În cadrul lucrărilor congresului, Rusia a cerut aproape întreg teritoriul Poloniei invocând efortul militar depus în războiul antinapoleonian. Evident, pretențiile țarului Alexandru I s-au lovit de obiecțiile Rusiei care nu își dorea în niciun caz încă un focar de naționalism activ la granițele sale și nici apropierea de acestea a Rusiei. Prusia, interesată primordial de spațiul german a căutat sprijinul Rusiei în chestiunea Saxei, presând în schimb Austria să accepte pretențiile ruse asupra Poloniei. Austria a căutat la rândul ei sprijinul Prusiei propunând cooperarea în chestiunea Saxei în schimbul cooperării în chestiunea Poloniei. Imposibilitatea stabilirii consensului în prima fază a dezbaterilor congresului a condus la conturarea antagonismelor: Prusia s-a raliat Rusiei în timp ce Austria s-a apropiat de Marea Britanie.

De toată această neînțelegere a profit Franța prin trimisul său la lucrările congresului de la Viena, Talleyrand. Acesta din urmă a reușit să potențeze aceste diferențe de opinie și să scindeze parțial coaliția învingătoare. Dovada reușitei sale a fost tratatul secret de alianță defensivă contra Rusiei și Prusiei semnat de Marea Britanie, Austria și Franța la 3 ianuarie 1815. Țarul Rusiei, Alexandru I, a reușit să ajungă în cele din urmă la un compromis direct cu Austria, compromis care prevederea stabilirea unor compensații acceptabile pentru Prusia. Împărțirea Poloniei în februarie 1815 a însemnat crearea orașului liber Cracovia; apariția Regatului autonom al Poloniei (2/3 din vechiul regat), plasat sub protectorat rus și inclus în granițele imperiului țarist; revenirea Galiției sub dominarea Austriei, în timp ce Prusia a primit Posen și compensații – Pomerania suedeză și teritorii în regiunea Rinului. Prusia a abandonat așadar Rusiei partea de teritorii poloneze pe care o reclama, obținând in schimb Thorn, Danzig precum și jumătatea de nord a Saxoniei, al cărei rege a fost pedepsit astfel pentru sprijinul acordat lui Napoleon. Congresul a recunoscut Rusiei achizițiile teritoriile dobândite anterior în detrimentul Suediei respectiv al Imperiului Otoman: Finlanda, ocupată în 1809 și Basarabia, în 1812.

După cum am mai arătat pe parcursul acestei lucrări, chestiunea spațiului germanic a fost și ea una sensibilă pentru conturarea echilibrului de putere necesar reinstaurării păcii pe continentul european. Direct interesată de acest aspect și intuind pericolul reprezentat de o Germanie unificată, Marea Britanie a înțeles că era totuși nevoie de o lumea germană puternică capabilă să tempereze avânturile cuceritoare ale Franței și Rusiei. Iată de ce fostul Imperiu roman de națiune germană, desființat de Napoleon a fost înlocuit prin prevederile congresului de pace de la Berlin cu o confederație germanică construită în jurul Prusiei și Austriei.

Organismul comun al noii construcții politice fiind reprezentat de Dieta federală de la Frankfurt a cărei președinție a revenit Austriei. Pornindu-se de la precedentul napoleonian și operându-se o decimare administrativă, numărul statelor germane a fost redus de la peste 360 la 39, acela al orașelor libere de la 51 la 4, principatele și electoratele ecleziastice nefiind restabilite. Anticul Electorat al Hanovrei, ridicat la rangul de regat, a fost restituit Casei Regale britanice cu titlul de feudă ereditară. Au devenit state membre ale Confederației, Regatul Țărilor de Jos căruia ii fusese atribuit Marele Ducat de Luxemburg, și Danemarca căreia, în schimbul Norvegiei îi fuseseră cedate ducatele Holstein și Lauenburg, sursă de lungi și grave complicații viitoare. Prusia a dobândit ca urmare a acesor decizii controlul în nordul Germaniei, în timp ce rivala sa, Austria, și-a consolidat la rându-i poziția în zona danubiană. Antagonismul austro-prusac a fost evident pe parcursul dezbaterilor, însă în condițiile în care Prusiei îi lipseau capacitățile necesare unei rivalități deschise cu Austria finalitatea a fost, inevitabil, recunoașterea preponderenței Vienei, fapt ce nu a anulat însă hegemonia de facto a celei dintâi în nordul confederației. De menționat totuși că multe dintre statele de rang secund germane au fost inițial ostile proiectului confederației, doar presiunile exercitate asupra lor de diplomația britanica reușind să le determine să își modifice poziția.

Un alt spațiu asupra căruia planau interese strategice în cadrul discuțiilor purtate în reuniunile cogresului de la Viena a fost cel italian. Peninsula Italică a fost divizată în șapte entități; au dispărut republicile Venezia, Genova și Lucca; Regatul Sardiniei a fost restituit lui Vittorio Emanuele di Savoia (1802-1821), fiindu-i anexată și Liguria. De asemenea, Venezia și Lombardia au intrat în posesiunea Austriei care, de facto, domina și influența politica întregii peninsule. Ducatele Parma, Piacenza și Guastella au fost acordate cu titlu viager Mariei Luiza de Habsburg, Modena Arhiducelui Francisc d’Este iar Marele Ducat al Toscanei a revenit Marelui Duce Ferdinand, nepotul împăratului Francisc I de Habsburg. Regatele de Napoli-Sicilia au fost restituite lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon care a devenit rege sub numele de Ferdinand I (1815-1825), statul său fiind legat de Austria printr-un tratat de alianță militară. Tot prin decizia congresului de la Viena, Statul Pontifical, reîntregit cu Legația Bologniei și mare parte din aceea a Ferrarei, i-a fost restituit Papei Pius al VII-lea (1800-1823).

Din perspectiva echilibrelor și a influențelor geopolitice, Franța a pierdut temporar orice pondere în microsistemul italian. Austria, principala beneficiară, a făcut din nordul Italiei un corp intermediar între ea și Franța, dominând direct zona nordică, spațiul cel mai vast și mai bogat al peninsulei.

Marea Britanie, consecventă politicii sale, nu a aavut pretenții teritoriale pe continentul european, obținând în schimb recunoașterea suveranității asupra unor puncte strategice ca Insula Malta, Heliogoland, Insulele Ionice (formal, protectoratul fiind recunoscut ulterior printr-un tratat semnat la 5 noiembrie 1815), Capul Bunei Speranțe și Ceylon (cedate de către Regatul Țărilor de Jos), insulele Mauritius, Tobago, Santa Lucia (cedate de Franța ca despăgubire de război), Trinidad (cedat de Spania ca despăgubire de război). Grație achiziționării insulelor Heliogoland în Marea Nordului și a uniunii personale cu Regatul Hanovrei, guvernul britanic ajunge să dispună și de importante baze strategice de-a lungul coastelor Europei septentrionale.

Spațiul elvețian a constituit și el obiectul dezbaterilor congresului de la Viena, numărul cantoanelor fiind sporit de la 19 la 22 prin adăugarea Genevei, Wallis-ului și a Neuchatel-ului. Din rațiuni geostrategice, ținând de apărarea stabilității sistemului, Confederația Helvetă a fost neutralizată (neutralitate perpetuă) prin decizia unanimă a Marilor Puteri.

Congresul a dezbătut si chestiunea comerțului cu sclavi, introdusă în agenda problemelor comune la insistențele Marii Britanii. Cum un consens în acest sens nu a putut fi atins, în special din cauza opoziției Franței, congresul s-a rezumat să condamne, în februarie 1815, comerțul cu sclavi ca fiind incompatibil cu civilizația și drepturile omului. Până în 1819, Marea Britanie a reușit să determine Spania și Portugalia, prin intermediul unor tratate bilateral, să abolească traficului de sclavi.

Un comitet special a dezbătut și problema regimului fluviilor europene, congresul de la Viena afirmând principiul liberei navigații pe fluviile internaționale Rin, Moselle și Nekar. Actul final de la Viena a fost semnat de plenipotențiarii celor cinci mari puteri și de cei ai Spaniei, Portugaliei și Suediei la 9 iunie 1815.

Idealurile naționalității și autodeterminării popoarelor, stimulate pe parcursul luptei antinapoleoniene, idealuri care după cum am văzut chiar dacă nu erau încă adânc înrădăcinate în mentalul colectiv european deja deschiseseră mințile și sufletele multor europeni, au rămas străine criteriilor de reglementare și gestionare a relațiilor internaționale. Trasarea frontierelor la congresul de la Viena a ignorat aproape total tradițiile, etniile, limba și cultura popoarelor făcând în multe cazuri imposibilă coincidența stat-națiune, lăsând  milioane de oameni sub stapânire straină: italieni,germani, norvegieni, români, greci, sirbi, croati, polonezi, finlandezi etc.

Deși încă lipsite de vigoare în 1815, mișcările naționale nu vor întârzia să producă efecte perturbatoare pentru sistemul internațional: spațiul german (1819) și italian (1820); războiul de independență grec (1821-1823), secesiunea Belgiei (1830) etc. Singurul care a fost conștient de acest pericol a fost cancelarul austriac Klemens von Metternich, reprezentatul unui imperiu multinațional pentru care noile idei politice erau o reală amenințare. De aceea și toate eforturile acestuia de a menține Sfânta Alianță și principiile ei.

După cum am arătat și mai sus, naționalismul este cu siguranță un fenomen al istoriei europene moderne, devenit o forta imposibil de stăpânit odată cu obținerea puterii de către burghezie. Revoluția franceză din 1789 a conferit acestui fenomen o vitalitate care nici astazi nu a fost stinsă, naționalismul fiind în continuare un vector al formularii sistemului international de state. Forța și atuurile naționalismului constau în afirmarea națiunii înteleasă ca o comunitate de cetățeni care locuiesc pe un teritoriu comun, participă la guvernare și sunt conștienți de interesele lor identice precum și de moștenirea lor comună.

Al doilea curent doctrinar care se manifestă cu o forță deosebită ca urmare a revoluției franceze este liberalismul. Principala caracteristica a acestuia este emanciparea individului deținător de drepturi și libertăți. Liberalismul se bazează pe ridicarea clasei de mijloc care profesează toleranța religioasă, securitatea persoanei și a proprietății și care cerea o “voce” în procesul guvernarii. Aceste orientări au dus cu timpul la instituirea controlului parlamentar asupra guvernului, la existența partidelor politice (și legitimizarea celor de opoziție) și la construirea pe temeiuri constituționale a unei societăți. Opus prin structura sa principiului legitimității, liberalismul politic va fi cel care va conduce la alterarea ordinii stabilite la Viena.

III.4. Construcția diplomatică a congresului de la Viena

Introducere. Din punct de vedere al relațiilor diplomatice, construcția congresului de la Viena a cunoscut în evoluția sa mai multe acte semnate între participanți, fiecare dintre ele reprezentând un moment solemn și necesar acelei realități. Primul tratat semnat a fost la Chaumont pe 9 martie 1814 când reprezentanții Marii Britanii, Rusiei, Prusiei și Austriei au încheiat o alianță defensivă împotriva Franței napoleoniene, alianță a cărei durată era stipulată la cinci ani.

Câteva luni mai târziu, pe 30 mai 1814, la Paris, s-a semnat primul tratat de pace cu Franța, un acord care dădea dovadă de clemență precizând reinstaurarea dinastiei de Bourbon, revenirea la frontierele din 1792, lipsa reparațiilor de război, precum și o serie de aspecte referitoare la teritoriile coloniale. Evadarea lui Napoleon și domnia celor 100 de zile cu războaiele aferente au determinat semnarea unui nou tratat cu Franța pe 20 noiembrie 1815, act pe care l-am prezentat în detaliu mai sus împreună cu actul final al congresului de la Viena din 9 iunie 1815.

Sfânta Alianță. Un moment extrem de important al congresului de la Viena pentru construcția echilibrului de putere european îl reprezintă crearea Sfintei Alianțe. Tratatul semnat la 26 septembrie 1815 la inițiativa țarului Alexandru I, a reunit inițial Rusia, Austria și Prusia. Au aderat ulterior, alături de Franța, majoritatea statelor monarhice cu excepția Marii Britanii și a Statului Pontifical. Principiile creștine enunțate de document au permis Rusiei să mențină excluderea Imperiului Otoman din sistemul de echilibru politic european. Documentul, deși extrem de confuz, s-a dorit a fi baza de pornire pentru construirea unui instrument colectiv de securitate, el recomandând forme de colaborare internațională la nivel dinastic pe baza matricei creștine comune civilizație europene. Pactul va fi instrumentalizat grație eforturilor cancelarului austriac Metternich, prin afirmarea și consacrarea parțială a principiului legitimității, respectiv a principiului intervenției (in afacerile interne ale Statelor Suverane pentru a se preîntâmpina – inclusiv prin recursul la forța armată – destabilizarea regimurilor legitime de către mișcările naționale sau radical-revoluționare). În concret, eforturile artizanilor principali ai Sfintei Alianțe au vizat extinderea obligațiilor si responsabilităților marilor puteri de o asemenea manieră încât să subînțeleagă nu doar apărarea status quo-ului teritorial stabilit prin actul final de la Viena, ci și a ordinii politico-sociale restaurate.

Sfânta Alianță este extinsă la 20 noiembrie 1815 prin aderarea Marii Britanii la această structură politică creată și orientată doar împotriva unei eventuale noi cruciade franceze. Poate fi considerată embrionul sistemului concertat – un instrument de securitate bazat pe sistemul directoratului. La origine, reprezenta un fel de ligă permanentă mandatată să asigure respectarea prevederilor celui de al doilea tratat de la Paris, să împiedice revenirea lui Napoleon I sau a unui membru al familiei sale pe tronul Franței și să ia măsurile necesare în caz de tulburări revoluționare în spațiul francez. Evoluția sa ulterioară va conduce la instituirea unui sistem de conferințe periodice ale reprezentanților celor cinci mari puteri, al căror scop va fi apărarea stabilității sistemului si asigurare păcii (îndatoriri colective).

Termenul “concert” provine din italianul concerto, si incă din secolul al XVI-lea – ori de cate ori a fost aplicat diplomației – a avut sensul de state acționând in acord sau armonie. Cuvântul a căpătat insă o nouă conotație pe parcursul luptei împotriva hegemoniei Franței imperiale. Oponenții lui Napoleon, au început să-l asocieze cu perspectiva unei coaliții aliate continue, menite nu doar să asigure victoria împotriva împăratului francez ci si prevenirea Revoluției, menținerea păcii si restabilirea a ceea ce se chema “sistemul general al legii publice in Europa”. Așadar, sistemul concertelor a luat naștere din deliberările Congresului de la Viena din 1814-1815. El se referă la un sistem ad-hoc de conferințe ținute de Marile Puteri pentru a rezolva crizele diplomatice din Europa dintre 1815-1854. Desi nu a avut o structură oficială instituțională, scopul lui a fost in mod clar managerial – să controleze, prin consultări reciproce, echilibrul puterii din Europa de după războaiele napoleoniene.

Sistemul concertelor, mai ales in formula conferințelor ambasadorilor a devenit principalul instrumet prin intermediul căruia Marile Puteri au reglementat afacerile dintre ele, cele ale vecinilor mai mici si mai slabi, precum si instrumentul cu care au venit in întâmpinarea provocărilor pe care revoluțiile si mișcările naționale le-au adus status quo-ului teritorial. la Londra. Capitala britanică avea să devină, de asemenea, locul de întrunire al unei alte conferințe a ambasadorilor Marilor Puteri in 1831, conferință ocazionată de revolta provinciilor belgiene si de cererea lor de a ieși din uniunea cu Netherlands (Olanda). Sub președinția Ministrului de Externe britanic, Lordul Palmerston, si alcătuită din Trimișii permanenți la Londra ai Austriei, Franței, Prusiei si Rusiei, conferința a avut complicata sarcină de a decide soarta frontierelor Belgiei. Conferința s-a reunit in mai multe ocazii in următorii doi ani, înainte de a intra într-o îndelungată fază de suspendare a activității ce a precedat acceptarea generală a propunerilor sale in 1839. Ințial, scopurile si puterile sale exacte au fost neclare, dar mai apoi conferința și-a asumat dreptul de a modifica prevederile Actului final de la Viena trecând chiar la stabilirea de măsuri coercitive atunci când Regele Netherlandu-lui (Olanda) a încercat să reziste deciziilor sale. In timp, membrii săi au dobândit un real esprit de corps demonstrând o remarcabilă flexibilitate in a menține unitatea Marilor Puteri pe măsură ce opera schimbări dinastice si teritoriale.

Congresele circumscrise “epocii congresului” (1815-1822). Sistemul instaurat la congresul de la Viena și fundamentat ideologic și politic și prin crearea Sfintei Alianțe s-a reunit într-o serie de congrese care au derivat din prevederile celui din anul 1815. Primul dintre aceste noi congrese a avut loc în anul 1818 la Aix-la-Chapelle și a fost convocat nu în baza art. V care se referea la durata ocupării Franței de către trupele aliate. Cu aceastp ocazia, Franța a fost acceptată în cadrul echilibrului european și s-a decis încheierea ocupație militară aliată pe teritoriul său. Chiar dacă a fost reînnoită Cvadrupla Alianță, momentul 1818 și intrarea Franței în cadrul structurile de putere care asigurau echilibrul de forțe a însemnat și distanțarea Marii Britanii de sistemul politic pe care îl concepuse.

Următorul congres al marilor puteri s-a ținut la Troppau în anul 1820 și a fost ocazionat de tulburările revoluționare de la Napoli. Protocolul de la Troppau, semnat de Rusia, Austria și Prusia, a instrumentalizat principiul intervenției, marcând în același timp prima ruptură deschisă între Marea Britanie și Sfânta Alianță. Franța s-a asociat și ea poziției britanice refuzând să adere la declarația de la Troppau. Austria a eșuat în tentativa de a obține legitimarea intervenției sale militare in Peninsula Italică. Un an mai târziu, la Laybach, au fost reluate deliberările inițiate la Troppau privind mișcările revoluționare din Regatul celor Două Sicilii. Invocând cererea de ajutor adresată congresului de regele Ferdinand al IV-lea de Bourbon, Austria a obținut în final asentimentul Rusiei și al Prusiei pentru o intervenție militară în sudul peninsulei italice, intervenție care a avut loc la finele lunii martie 1821.

În 1822, marile puteri s-au reunit la Verona, de data aceasta pentru a decide în privința tulburărilor revoluționare din Spania mandatând intervenția militară franceză în peninsulă. Soluția a fost respinsă și condamnată de Marea Britanie care a opus un veto decis oricărei extinderi a acțiunii represive la Portugalia. Momentul a marcat disocierea definitivă a guvernului englez de politica Sfintei Alianțe.

III.5. Echilibrul puterii și mișcările revoluționare

Mișcările revoluționare din Grecia și Spania. La puțin timp după instaurarea conceptului echilibrului de putere în Europa, zonele rămase nerezolvate pe agenda politică și diplomatică europeană au erupt sub forma unor mișcări revoluționare extrem de greu de controlat. Scânteia mișcărilor revoluționare a început în 1820-1821 și a venit din Spania. În sudul peninsulei iberice, la Cadiz, în 1812, susținătorii Bourbonilor aprobaseră o constituție profund democratică. Deși fusese abrogată de Ferdinand al VII-lea în momentul revenirii pe tron, ea rămăsese un punct de referință pentru liberalismul spaniol și european, spre deosebire de cea cea franceză acordată de Ludovic al XVIII-lea în 1818.

După mai multe tentative de revoltă eșuate la 1 ianuare 1820 trupele spaniole concentrate la Cadiz pentru a servi la stingerea rebeliunii din coloniile sud-americane, au sfârșit prin a se revolta cerând repunerea în vigoare a constituției din 1812. În martie, regele a trebuit să consimtă în fața revoluționarișor și să o reinstaureze. Mișcarea s-a propagat destul de repede și în Portugalia. Din acest motiv, regele Juan al VI-lea, care se afla încă la Rio de Janeiro unde se refugiase în 1808 în momentul invaziei napoleoniene, a fost constrâns și el de Cortesuri să accepte o constituție.

Ecoul mișcării din Spania a fost extrem de puternic în peninsula italică, intensificându-se propaganda carbonară pe lângă militari. Inițiativa revoltei a aparținut la 1 iulie 1820 de către doi sublocotenenți (Morelli și Silvati) ai regimentului din Nola, în Regatul celor Două Sicilii, lor alăturându-se în scurtă vreme și alte trupe, inclusiv din rândul celor trimise de guvern împotriva lor. În fruntea rebelilor s-a plasat generalul Guglielmo Pepe. Regele Ferdinand I a fost constrâns să accepte guvernarea pe baza unei constituții și l-a numit locțiitor pe fiul lui, Francesco, care a enunțat și promulgat carta constituțională la 6 iulie 1820. Noul guvern constituțional a organizat alegeri pentru un parlament napoletan modern ce va ajunge să funcționeze efectiv cinci luni, având o intensă activitate legislativă.

Știrea victoriei revoluției a provocat însă o insurecție la Palermo, în cursul lunii iulie, mișcarea extinzându-se mai apoi la Agrigento. Unificarea celor două Regate (Napoli și Sicilia) crease nemulțumire în rândul aristocrației din insulă care-și pierdea astfel autonomia și independența, în timp ce Palermo din capitală se vedea redusă la centru administrativ de provincie. Austria, puterea direct interesată de acest spațiu, a reacționat cu prudență, cancelarul său Metternich supunând chestiunea napoletană atenției puterilor în cadrul congresului de la Troppau (octombrie-noiembrie 1820), intervenția Austriei fiind clar refuzată de Marea Britanie și Franța. În lipsa unui consens la nivelul concertului european, Metternich a căutat să legitimeze intervenția austriacă invocând “solicitările” și aprobarea lui Ferdinand I de Bourbon. Un al doilea congres a fost convocat pentru luna ianuarie 1821 la Laybach, fiind invitați toți suveranii italieni. Regele celor Două Sicilii a obținut de la Parlamentul napoletan autorizația de a se deplasa la Laybach, însă, odată ajuns acolo a solicitat intervenția militară austriacă. La 23 martie 1821, armatele Austriei au intrat în Napoli, după o scurtă ciocnire la Rieti cu armata napoletană condusă de Guglielmo Pepe.

După acest precedent, reprimarea altor mișcări similare a fost mult mai ușoară pentru austrieci. În Piemont, convingerea eronată că expediția contra insurgenților napoletani ar fi comportat o slăbire a garnizoanelor austriece în Lombardia, i-a împins pe aceștia la acțiune. Mișcarea a debutat la Alessandria la 9 –10 martie 1821, unde a fost proclamată constituția spaniolă din 1812, fiind invocată unitatea Italiei și războiul contra Austriei. La 12 martie soldații și ofițerii insurgenți au ocupat citadela militară din Torino. Regele Vittorio Emanuele I a abdicat indicându-l pe Carlo Alberto drept regent (Carlo Felice, fiul său, fiind absent). În lipsa unui sprijin popular în favoare insurgenților, armata piemonteză a obținut o victorie facilă asupra trupelor revoluționare, la 8 aprilie 1821. La 9 aprilie, austriecii au pătruns la rândul lor în Piemont, menținând mai apoi garnizoane pană in 1823.

Intervenția în Spania a puterilor aliate a fost decisă la Congresul de la Verona din 1822. A fost Franța (membră a Sfinte Alianțe din 1818), de pe acum ultraconservatoare, cea care și-a asumat responsabilitatea intervenției militare. Din perspectiva strategiei de politică externă, guvernul transalpin a vizat în principal să contrabalanseze, prin intermediul influenței în Spania vecină, consolidarea hegemoniei austriece în Peninsula Italică. Revoluționarii din Cadiz au fost învinși în vara anului 1823 (Trocadero, lângă Cadiz, 31 august 1823). La asediul Cadizului a participat și Carol Albert, regentul Piemontului, doritor a-și răscumpăra păcatele datorate trecutelor simpatii pentru liberali. În Portugalia intervenția lui Don Miguel, moștenitorul reacționar al tronului, a condus la abolirea constituției, rezolvând situația pe căi mult mai pașnice.

Independența Greciei (1821-1829). Mișcarea de emancipare elenă s-a înscris în cadrul procesului de lentă dezagregare a Imperiului Otoman. Incă mai înainte, sârbii se revoltaseră contra sultanului, în 1791 și mai apoi în 1815-1817 sub Milos Obrenovic, căutând să obțină recunoașterea propriei autonomii. În Grecia acționa deja din 1814 o societate secretă, Eteria, ce se bucura de adeziunea plutocrației grecești de la Constantinopol. Mișcarea de eliberare a fost declanșată în martie 1821, pe valul evenimentelor europene, combinându-se cu revoltele din principatele române, Moldova și Valahia. În fapt, in spațiul românesc a înfruntat generalul Ipsilanti trupele otomane, fiind insă înfrânt și din cauza lipsei sprijinului rusesc care îi fusese promis. În sud, în schimb, rebelii greci au reușit să ocupe Peloponezul și la 1 ianuarie 1822 și-au proclamat independența in cadrul Adunării de la Epidauro.

Reacția turcă a fost violentă și din cauza dezinteresului de ultim moment manifestat de țarul rus Alexandru I, favorabil inițial mișcării grecești dar constrâns de Metternich, la Laybach, să se abțină de la orice luare de poziție filo-elenă. În ajutorul patrioților greci au venit in schimb numeroși voluntari străini, printre ei aflându-se nume celebre ca Byron, Chateaubriand sau Santarosa. Chestiunea greacă a căpătat rapid o dimensiune internațională. În cadrul concertului european un consens în acest sens nu s-a precizat, pozițiile puterilor fiind relativ antagonice. Abia în iulie 1827, grație eforturilor Ministrului de Externe britanic, George Canning, s-a ajuns la coalizarea Angliei (ce nu vroia să delege Petersburgului influența asupra Greciei), Rusiei și Franței (aflată în căutarea unei victorii diplomatice contra Austriei) contra Imperiului Otoman. Înfrântă în războiul declanșat de Rusia asistată de Marea Britanie și Franța – Poarta a trebuit în cele din urmă să accepte pacea de la Adrianopol (1829) ce sancționa nașterea regatului independent elen, dar și instalarea protectoratului rus asupra principatelor române.

Mișcarea de eliberare greacă a avut însă un succes parțial, Tessalia, Epirul, insulele Ionice și Creta nu au fost incluse în limitele nou creatului regat, eșecul în această direcție dând naștere unui puternic iredentism elen ce se va manifesta pe tot parcursul veacului al XIX-lea. La nivelul concertului european, pacea de la Adrianopol a părut să indice o destrămare a frontului monarhiilor conservatoare, aparent numai Austria rămânând apărătoarea principiilor legitimității și intervenției. Tratatul de la Adrianopol va pune însă capăt supremației Turciei în Grecia, el având, totodată, urmări însemnate și pentru Principatele Dunărene, așezând relațiile lor cu Poarta pe baze noi, întărindu-le autonomia, desființând raialele și monopolul comercial turcesc, scoțându-le practic, cu excepția unui mic tribut, din sfera de dominație politică și economică a Imperiului Otoman. Tratatul prevedea, de asemenea, reorganizarea neîntârziată a administrației lor interne pe baza unor Regulamente Organice. Acestea au intrat în vigoare în anul 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova. Din punct de vedere extern, principala schimbare introdusă prin tratatul de la Adrianopol, legiferată apoi de regulamente, a fost introducerea protectoratului rusesc. Sultanul a rămas suzeranul nominal, însă adevăratul stăpân al principatelor a devenit țarul Rusiei. Influența rusă a crescut și mai mult prin introducerea în regulamente, în ciuda opoziției Adunărilor Obștești, a așa-numitului “articol adițional”, care dădea dreptul Petersburgului să se opună orcărei reforme interne dacă o socotea ostilă.

Repere ale evoluției sistemului de echilibru european până la 1848. Anii de după congresul de la Viena, până la 1848 au creat bazele pentru o restructurare a cadrului european din punct de vedere economic, social și politic. A fost o perioadă în care faptele și evenimentele au dobândit o amplă relevanță pe tot continentul provocând transformări instituționale și teritoriale în orice parte a Europei. De la congresul de la Viena la mișcările din 1830 și succesive, după zguduirile din 1830-1831, pană la 1848, panorama europeană a fost dominată de o perioadă de relativă pace în relațiile dintre state.

În ceea ce privește evoluția marilor puteri, Franța a ieșit desigur redimensionată, a crescut influența polului austriac și a Rusiei, Marea Britanie menținându-se în continuare în postura de garant al balanței de forțe. Acțiunea Statelor Unite era încă marginală, în timp ce unele state asiatice ca Japonia și China se mențineau într-o poziție de izolare. În ciuda faptului că globalizarea economiei era o realitate iar sfera politicii internaționale tindea la rândul ei spre mondializare, conducerea proceselor geopolitice era încă eurocentrică.

Restaurația a definit acea perioadă a istoriei europene de după epoca napoleoniană pană la revoluțiile din 1830-31. Anii ei acoperă așadar neliniști, așteptări, transformări subterane, dezvoltarea latentă dar nici un moment stopată a mișcării liberal-revoluționare activate de revoluția industrială engleză și de revoluția franceză. Dacă pentru 15 ani a părut că o asemenea mișcare putea fi sufocată, în ciuda înfrângerii a numeroase tentative de insurecție (în Spania, în Italia, în Rusia), au existat și evidente semne (independența Greciei) ale rupturii echilibrului creat de Metternich prin sistemul congreselor. Au fost mișcările din anii ’30 si consecințele lor cele care au activat profunde transformări în cadrul sistemului european. Revoluția de la Paris, din iulie 1830 a generat o serie mișcări victorioase (Belgia, Statele germane) sau înfrânte (Polonia, Statul Pontifical), dar înainte de toate a modificat geografia puterilor făcând să emeargă o fractură intre puterile liberale occidentale (Marea Britanie și Franța) și cele conservatoare din Centru și Est (Austria, Prusia, Rusia).

Viața internă a țărilor europene va însemna împletirea în varii moduri a tematicilor sociale (prevalente în Vest) cu cele naționale (prevalente în Est). Anul 1848 va fi un an dens în evenimente politice, aducând pentru liberali, democrați, revoluționari o alternare frenetică de speranțe și deziluzii. Chestiunile sociale și naționale emerse în deceniile precedente vor irumpe la Paris, Berlin, Viena, Milano, Roma, Veneția, Praga, Budapesta, București. Victoria în ultimă instanță a reacțiunii nu va putea masca nașterea de noi forțe sociale și nu va putea, mai ales, bloca revendicările naționale, chiar dacă-și va pune asupra lor marca moderației.

Concluzii

Sfârșitul secolului al XVIII-lea a găsit deopotrivă Europa și America într-o stare de frământare socială și politică deosebită și generalizată, o stare care a schimbat definitiv raportul de puteri pe plan internațional. Chiar dacă procesul acestei schimbări a fost unul lent, el a fost unul fără putință de a fi inversat. În doar un secol de lupte acerbe, politica și echilibrul de putere se schimbaseră radical pe plan internațional. Franța și Marea Britanie încă își mai disputeau supremația în Occident și colonii, în timp ce în sud-estul Europei Imperiul Habsburgic și Rusia șubrezeau încet dar sigur supremația Imperiului Otoman. În aceste condiții, încă din secolul al XVIII-lea, Marea Britanie, mult mai dezvoltată decât celelalte rivale europene în ceea ce privește sistemul democratic, atât din punct de vedere politic, cât și economic și social, a pus bazele sistemului politic intitulat echilibrul puterilor.

Necesitatea construirii unei ordini internaționale bazată pe anumite reguli diplomatice care să asigure menținerea unui echilibru devenise obligatorie în opinia britanicilor tocmai din cauza exceselor noii republici franceze. Pe măsură ce prefacerile determinate de revoluția industrială și de iluminism s-au făcut simțite pe continent pe parcursul secolului al XVIII-lea și ulterior, europenii au parcurs un proces de modernizare economică și intelectuală. Noi curente politice s-au adăugat acelora care introduseseră industria în civilizația europeană. După anul 1780, fuzionarea acestor forțe politice, economice și intelectuale a influențat și mai profund populația continentului.

În Franța, aceste elemente au dus la izbucnirea revoluției politice modernizatoare în 1789. Aristocrația a cerut, atunci, convocarea Stărilor Generale, care nu se mai întruniseră din 1614. Teama de absolutismul monarhic care determinase cele trei stări să fie solidare între ele nu mai putea fi un factor de coeziune în momentul începerii alegerile pentru Adunare. Revoluția din Franța ridicase așadar la suprafață problemele sociale existente în statele rămase ancorate încă într-o economie medievală, însă soluțiile găsite de revoluționarii francezi nu erau cele mai potrivite. Revoluția scăpase de sub control și atât prin ideile promovate cât și prin imperialismul pur al politicii lui Napoleon, distruse definitiv echilibrul european.

Efectele revoluției franceze au fost ca lovirea unei bile de biliard care crează ricoșeu. Ideile revoluționare s-au răspândit imediat în toate colțurile bătrânului continent. Patrioții greci care îl considerau pe Napoleon salvatorul vechii Elade au adus în principatele române odată cu legenda împăratului corsican și ideile culturale franceze. A fost scânteia care a aprins flacăra națională și la români. Napoleon va fi prezent în spațiul românesc, din punct de vedere literar, în cronici, poezii, traduceri și povestiri până la începutul secolului XIX. Ideile revoluției franceze, bazate pe noțiuni filosofice, dar și juridice, cum sunt libertatea, dreptatea și egalitatea, deși au fost însușite de elitele țărilor române, nu au produs efecte directe, nu au generat o reacție revoluționară decât abia în 1821, și atunci favorizată de mișcarea de eliberare grecească. Prima urmare a ideilor franceze a fost adoptarea Codului Calimach, în anul 1818, care este al treilea cod de legi modern al Europei, după cel francez și cel austriac. Conștiința națională românească s-a lăsat modelată de perceptele culturii franceze ale cărei urmări și-au atins apogeul revoluționar în anul 1848 și cel politic în 1859 când, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea, s-a realizat unirea Țării Românești cu Moldova.

Odată cu înfrângerea împăratului francez în urma dezastrului campaniei din Rusia, Europa se simțea pregătită pentru a proiecta pentru prima dată în istoria sa o ordine politică bazată pe principiul echilibrului de puteri. Presărat cu numeroase conflicte între toate statele europene, secolul XVIII învățase pe oamenii de la conducerea acestora că un echilibru de puteri nu se crează oricum și în niciun caz la întâmplare. La fel de important era și faptul că puterea este greu de definit, de cuantificat și că întotdeauna voința de revendicare poate să distrugă orice echilibru fragil. Prin urmare provocarea congresului de pace de la Viena a fost să găsească acel acord asupra unor valori comune care să legitimeze echilibrul puterii europene.

Chiar dacă negocierile aveau loc la Viena și împăratul nu a stat niciodată prea departe de discuții, din partea Austriei, delegat la congres a fost prințul von Metternich, de numele căruia se va lega întreaga construcție diplomatică europeană în perioada 1815-1848. Din partea Prusiei, a participat prințul von Hardenberg, în timp ce interesele Marii Britanii au fost reprezentate de primul ministru, lordul Castlereagh. Recent instalatul rege al Franței, Ludovic al XVIII-lea și-a pus speranțele în vechiul diplomat Talleyrand, spre deosebire de țarul Alexandru I care a dorit să se reprezinte singur. Ceea ce acești cinci oameni au realizat se poate măsura în faptul că timp de 40 de ani Europa nu a cunoscut niciun război între marile puteri (până la conflictul din Crimeea), urmând apoi încă 60 de ani de pace.

Prima condiția, fără de care negocierile asupra păcii ar fi fost considerate un eșec pe termen lung era locul pe care aliații îl acordau puterii învinse. Esențială pentru crearea noului echilibru de puteri era așadar modalitatea în care se realiza pacea cu Franța. Un tratat care ar fi îngreunat poporul francez și l-ar fi nemulțumit profund l-ar fi găsit pe acesta disponibil pentru orice alt stat dornic să schimbe regulile jocului.

Statele centrului și sud-estului Europei și mă refer aici în principal la Austria și Rusia, dar și la Prusia și-au dorit să întărească echilibrul puterii cu un sentiment comun al legalității care să aibă și o variantă formală. Așa a luat naștere la sugestia țarului Alexandru I, lovit de o fervoare religioasă profundă din momentul incendierii Moscovei de către armatele lui Napoleon, Sfânta Alianță formată din cele trei state enumerate mai sus. Franța era privită însă ca pe un putere cronic agresivă, mereu destabilizatoare. Prin urmare, tocmai pentru a contracara o nouă situație în care Franța ar declanșa un război, Sfânta Alianță a devenit prin alăturarea Marii Britanii Cvadrupla Alianță.

Omul în jurul căruia s-a dezvoltat Sfânta Alianță a fost cu siguranță von Metternich. Asta și pentru că Austria în opinia sa era statul care avea cea mai mare nevoie de o astfel de construcție internațională pentru a-i garanta poziția de mare putere în zonă. Metternich era adeptul tradiției vechi, a instituțiilor cu tradiție medievală fiind puternic afectat și influențat de ceea ce ideile liberale și democratice creaseră în Franța. Prin urmare, fiind la cârma politicii externe a unui stat multinațional, el putea vedea cu ochii liberi amenințările la adresa Austriei: ideile naționale și liberale ale epocii, Rusia care viza populații sale slave, Prusia care își întărea poziția în cadrul statelor germane. Iată de ce Sfânta Alianță era atât de importantă pentru cancelarul austriac.

Pentru a înțelege și mai bine felul în care s-a manifestat pe plan european Sfânta Alianță, creată și bazată pe temeiul legitimității monarhiei de inspirație divină, trebuie să aruncăm o privire și asupra noilor idei ale epocii. O perioadă nouă în privința monarhiei ca instituția a părut odată cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Datorită mișcărilor democratice și industriale, vechile forme de organizare politică și socială au căzut în declin. Începea era mașinilor și a fabricilor. Trebuie, de asemenea, să spunem că iluminismul francez nu a fost nici pe departe o mișcare contrară la nivel absolut instituției monarhiei, ci mai degrabă componentei sale religioase pe care a încercat să o înlăture. Iluminiștii doreau un despotism luminat care să reducă nuanța abstractă a monarhiei și să o ancoreze mai mult în pragmatism și laicitare. Din păcate pentru ei, naționalismul revoluției franceze a fost diluat și transformat de Napoleon în imperialism pur. De altfel, se poate afirma fără a greși că la un anumit nivel, războaiele napoleoniene au reprezinta cofruntarea a două tipuri de monarhie: constituționalismul englez și absolutismul francez.

A câștigat primul dintre ele, doar că așa cum a dovedit-o congresul de la Viena și structurile diplomatice create în cadrul acestuia, marile puteri europene cu excepția Marii Britanii care de altfel s-a și distanțat de acestea nu doreau sub nicio formă răspândirea naționalismului și a liberalismului printre popoarele pe care le conduceau. Acestea curente politice și ideologice, după cum vom arăta mai departe, reprezentau pericole pentru ierarhiile conducătoare europene. Principiul legitimității enunțat la congresul de la Viena presupunea repunerea în drepturi a caselor monarhice afectate de cuceririle lui Napoleon Bonaparte.

Dintre puterile politice care ș-au așezat la masa negocierilor, reprezentând indiscutabil marile puteri ale vremii, la congresul de pace din Westfalia în 1648, trei, Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) și Spania au încetat să mai fie mari puteri, în timp ce una, Polonia, a încetat să mai existe înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea. Locul acestora a fost luat de Rusia și Prusia, două state aproape necunoscute cu o sută de ani mai înainte. Marile puteri care au declanșat primul război mondial în 1914 au fost marile puteri care organizaseră congresul de la Viena din 1814-1815.

Principiul echilibrului de forțe esențial pentru stabilitatea sistemului internațional presupunea prevenirea hegemoniei unipolare sau multipolare și a stat la baza congresului de pace de la Viena și la construcția europeană pe durata unui secol întreg. Cu alte cuvinte, princiiul echilibrului de puteri însemna ca niciuneia dintre marile puteri nu trebuia să i se permită să ajungă în poziția de a putea impune voința sa tuturor celorlalte.

Finalitatea a fost absența ulterioară a unor puteri revizioniste, respectiv configurarea unui sistem internațional stabil. Principiul legitimității considerat a fi și el un element cheie al menținerii echilibrului de putere european a reprezentat reinstalarea vechilor dinastii alungate de revoluție și restaurarea formelor tradiționale (de dinainte de 1789) de viață politică, socială și economică.

Prin urmare, Franța a fost admisă în rândul statelor care beneficiau de puterea de a lua decizii și s-a hotărât revenirea ei mai întâi la granițele din iar după cele “100 de zile” la cele din 1789. Aceste pierderi teritoriale au fost compensate prin redobândiri unei părți din fostul teritoriu colonial: Martinique și Insula Bourbon, plus Guyana franceză de la Portugalia și Guadelupa în defavoarea Suediei. Congresul de la Viena în spiritul principiul legitimității s-a pronunțat pentru reîntoarcerea dinastiei de Bourbon pe tronul Franței, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea. De asemenea, prevederile tratatului de pace au obligat Franța să plătească o despăgubire de război în valoare de 700 de milioane de franci și să suporte ocupația militară pană în anul 1818.

După cum am mai arătat pe parcursul acestei lucrări, chestiunea spațiului germanic a fost și ea una sensibilă pentru conturarea echilibrului de putere necesar reinstaurării păcii pe continentul european. Direct interesată de acest aspect și intuind pericolul reprezentat de o Germanie unificată, Marea Britanie a înțeles că era totuși nevoie de o lumea germană puternică, capabilă să tempereze avânturile cuceritoare ale Franței și Rusiei. Iată de ce fostul Imperiu roman de națiune germană, desființat de Napoleon a fost înlocuit prin prevederile congresului de pace de la Berlin cu o confederație germanică construită în jurul Prusiei și Austriei.

Un alt spațiu asupra căruia planau interese strategice în cadrul discuțiilor purtate în reuniunile cogresului de la Viena a fost cel italian. Peninsula Italică a fost divizată în șapte entități; au dispărut republicile Venezia, Genova și Lucca; Regatul Sardiniei a fost restituit lui Vittorio Emanuele di Savoia (1802-1821), fiindu-i anexată și Liguria. De asemenea, Venezia și Lombardia au intrat în posesiunea Austriei care, de facto, domina și influența politica întregii peninsule. Ducatele Parma, Piacenza și Guastella au fost acordate cu titlu viager Mariei Luiza de Habsburg, Modena Arhiducelui Francisc d’Este iar Marele Ducat al Toscanei a revenit Marelui Duce Ferdinand, nepotul împăratului Francisc I de Habsburg. Regatele de Napoli-Sicilia au fost restituite lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon care a devenit rege sub numele de Ferdinand I (1815-1825), statul său fiind legat de Austria printr-un tratat de alianță militară. Tot prin decizia congresului de la Viena, Statul Pontifical, reîntregit cu Legația Bologniei și mare parte din aceea a Ferrarei, i-a fost restituit Papei Pius al VII-lea (1800-1823).

Marea Britanie, consecventă politicii sale, nu a a avut pretenții teritoriale pe continentul european, obținând în schimb recunoașterea suveranității asupra unor puncte strategice ca Insula Malta, Heliogoland, Insulele Ionice (formal, protectoratul fiind recunoscut ulterior printr-un tratat semnat la 5 noiembrie 1815), Capul Bunei Speranțe și Ceylon (cedate de către Regatul Țărilor de Jos), insulele Mauritius, Tobago, Santa Lucia (cedate de Franța ca despăgubire de război), Trinidad (cedat de Spania ca despăgubire de război). Grație achiziționării insulelor Heliogoland în Marea Nordului și a uniunii personale cu Regatul Hanovrei, guvernul britanic ajunge să dispună și de importante baze strategice de-a lungul coastelor Europei septentrionale.

Un moment extrem de important al congresului de la Viena pentru construcția echilibrului de putere european l-a reprezentat crearea Sfintei Alianțe. Tratatul semnat la 26 septembrie 1815 la inițiativa țarului Alexandru I, a reunit inițial Rusia, Austria și Prusia. Au aderat ulterior, alături de Franța, majoritatea statelor monarhice cu excepția Marii Britanii și a Statului Pontifical.

Pactul va fi instrumentalizat grație eforturilor cancelarului austriac Metternich, prin afirmarea și consacrarea parțială a principiului legitimității, respectiv a principiului intervenției (in afacerile interne ale Statelor Suverane pentru a se preîntâmpina – inclusiv prin recursul la forța armată – destabilizarea regimurilor legitime de către mișcările naționale sau radical-revoluționare). În concret, eforturile artizanilor principali ai Sfintei Alianțe au vizat extinderea obligațiilor si responsabilităților marilor puteri de o asemenea manieră încât să subînțeleagă nu doar apărarea status quo-ului teritorial stabilit prin actul final de la Viena, ci și a ordinii politico-sociale restaurate.

Sistemul instaurat la congresul de la Viena și fundamentat ideologic și politic și prin crearea Sfintei Alianțe s-a reunit într-o serie de congrese care au derivat din prevederile celui din anul 1815. Primul dintre aceste noi congrese a avut loc în anul 1818 la Aix-la-Chapelle și a fost convocat nu în baza art. V care se referea la durata ocupării Franței de către trupele aliate. Cu această ocazie, Franța a fost acceptată în cadrul echilibrului european și s-a decis încheierea ocupație militară aliată pe teritoriul său. Chiar dacă a fost reînnoită Cvadrupla Alianță, momentul 1818 și intrarea Franței în cadrul structurile de putere care asigurau echilibrul de forțe a însemnat și distanțarea Marii Britanii de sistemul politic pe care îl concepuse.

Următorul congres al marilor puteri s-a ținut la Troppau în anul 1820 și a fost prilejuit de tulburările revoluționare de la Napoli. Protocolul de la Troppau, semnat de Rusia, Austria și Prusia, a instrumentalizat principiul intervenției, marcând în același timp prima ruptură deschisă între Marea Britanie și Sfânta Alianță. Franța s-a asociat și ea poziției britanice refuzând să adere la declarația de la Troppau. Austria a eșuat în tentativa de a obține legitimarea intervenției sale militare in Peninsula Italică. Un an mai târziu, la Laybach, au fost reluate deliberările inițiate la Troppau privind mișcările revoluționare din Regatul celor Două Sicilii. Invocând cererea de ajutor adresată congresului de regele Ferdinand al IV-lea de Bourbon, Austria a obținut în final asentimentul Rusiei și al Prusiei pentru o intervenție militară în sudul peninsulei italice, intervenție care a avut loc la finele lunii martie 1821.

În 1822, marile puteri s-au reunit la Verona, de data aceasta pentru a decide în privința tulburărilor revoluționare din Spania mandatând intervenția militară franceză în peninsulă. Soluția a fost respinsă și condamnată de Marea Britanie care a opus un veto decis oricărei extinderi a acțiunii represive la Portugalia. Momentul a marcat disocierea definitivă a guvernului englez de politica Sfintei Alianțe.

Deși încă lipsite de vigoare în 1815, mișcările naționale nu vor întârzia să producă efecte perturbatoare pentru sistemul internațional: spațiul german (1819) și italian (1820); războiul de independență grec (1821-1823), secesiunea Belgiei (1830) etc. Singurul care a fost conștient de acest pericol a fost cancelarul austriac Klemens von Metternich, reprezentatul unui imperiu multinațional pentru care noile idei politice erau o reală amenințare. De aceea și toate eforturile acestuia de a menține Sfânta Alianță și principiile ei.

Lista anexelor:

Anexa I Congresul de la Viena-tablou de Jean Baptiste Isabey

Anexa II Harta Congresului de la Viena

Anexa III Prima pagină a actului final al congresului de la Viena

Anexa IV Textul actului de constituire al Sfintei Alianțe

Anexa I Congresul de la Viena-tablou de Jean Baptiste Isabey

Anexa II Harta Congresului de la Viena

Anexa III Prima pagină a actului final al congresului de la Viena

Anexa IV Textul actului de constituire al Sfintei Alianțe

Maiestățile lor Împăratul Austriei, Regele Prusiei și Împăratul Rusiei, dobândind convingerea intimă ca urmarea a marilor evenimente ce au marcat cursul ultimilor trei ani în Europa, și mai ales ca urmare a binecuvântărilor pe care Pronia Cerească a găsit cu cale să le pogoare asupra acelor state ale căror guverne și-au pus încrederea și nădejdile doar în ea, a nevoii de a întemeia un comportament care să fie respectat de către puteri în relațiile dintre ele, pe baza adevărurilor sublime pe care le învățăm de la sfânta religie a Mântuitorului nostru.

Declară solemn că prezentul act are ca singur țel să se publice, în fața întregii lumi, hotărârea lor fermă, atât în privința administrării statelor respective, cât și legat de relațiile dintre ele și orice alt guvern, de a folosi drept singură călăuză preceptele acelei Sfinte Religii; anume preceptele dreptății, păcii și milei creștinești care, departe de a se aplica doar precocupărilor personale, trebuie să aibă o influențăimediată asupra Consiliului Prinților și să le îndrume toți pașii, aceasta fiind singura cale de întărire a instituțiilor omenești și de repararea a neregulilor. În consecință, Maiestățile Lor au convenit asupra următoarelor articole:

Conform cuvintelor din Sfintele Scripturi care le spun tuturor să se privească unii pe alții ca frați, cei trei monarhi semnatari vor rămâne uniți prin legăturile unei fraternități adevărate și de nezdruncinat, și, considerându-se cetățeni, își vor oferi unii altora ajutor oriunde și oricând; deopotrivă, fiind ca niște capi de familie pentru supușii și armatele lor, le vor conduce în același spirit frățesc care îi însuflețește și pe ei pentru apărarea religiei, a păcii și a dreptății.

În consecință, singurul principiu în vigoare, fie între guverne, fie între supușii lor va fi cel al serviciilor reciproce și al dovedirii, printr-o bunăvoință imposibil de schimbat, a afecțiunii reciproce de care se cuvine să fie însuflețiți pentru a se considera cu toții membri ai uneia și aceleiași națiuni creștine, cei trei Prinți Aliaț văzându-se doar ca simpli trimiși ai Proniei pentru a conduce trei ramuri ale aceleiași familii, anume Austria, Rusia și Prusia; astfel ei vor recunoaște că lumea creștină, din care fac parte împreună cu popoarele lor, are de fapt ca singur suveran pe Cel căruia îi aparține toată puterea, căci doar în El se găsesc toate comorile dragostei, cunoașterii și înțelepciunii nemărginite, iar numele Lui este Dumnezeu, Mântuitorul nostru Divin, Cuvântul cel mai Înalt, Cuvântul Vieții. Prin urmare, Maiestățile lor recomandă popoarelor lor, cu cea mai tandră solicitudine, ca pe singura cale de a se bucura de pacea pe care o dă conștiința curată și care este singura durabilă, deprinderea zi de zi a principiilor și exercitării îndatoririlor pe care Mântuitorul ceresc le-a adus omenirii.

Toate puterile care vor alege în chip solemn să respecte principiile sacre care au dictat prezentul act și vor recunoaște cât de important este pentru fericirea națiunilor, prea îndelung puse la încercare, ca aceste adevăruri să exercite de acum încolo asupra destinelor omenirii toată influența de care dispun, vor fi primite cu egală ardoare și afecțiune în această sfântă alianță.

Bibliografie

Ambrose, Tom, Despoți și dicatori. De la Nero la Saddam Hussein, București, Editura Litera, 2009

Cănănău, Iulian, O istorie documentată a SUA, Pitești, Editura Agatha, 2003

Chaunu, Pierre, Civilizația Europei în secolul luminilor, 2 vol., București, 1986

Churchill, Winston, Istoria Americii, București, Editura Orizonturi, f.a.

Ciurdariu, Ana, Pavel, Teodor, Cronica revoluției franceze într-un ziar contemporan din Transilvania (1789-1794) în Studii, nr. 1, 1970, p. 91-102

D’Encausse, Helene, Imperiul Eurasiei. O istorie a imperiului rus de la 1552 până astăzi, București, Editura Orizonturi, 2008.

Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), București, 2002

F.G. Dreyfus, F.G., Jourcin, A., Thibault, P., Milza, P., Istorie univerală, vol. 3 Evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006

Eliade, Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societății românești în vremea domniilor fanariote, București, Editura Univers, 1982

Fitzgerald, C.P., Istoria culturală a Chinei, București, Editura Humanitas, 1998

Fossier, Robert, Oamenii evului mediu, București, Editura Artemis, 2011

Glotz, G., Cetatea greacă, București, Editura Meridiane, 1992.

Gurjewitsch, Aaron J., Individul în evul mediu european, trad. din lb. germană de Hans Neumann, Iași, Editura Polirom, 2004

Henshall, Kennneth, O istorie a Japoniei de la epoca de piatră la supraputere, București, Editura Artemis, 2002

Heppner, Harald, Austria și principatele dunărene (1774-1812), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000

Ionescu-Gion, G., Istoria bucurescilor, București, 1899

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2007

Maurois, Andre, Istoria Angliei, București, Editura Orizonturi, f.a.

Mantran, Robert (coord.), Istoria Imperiului Otoman, București, Editura All, 2001

Micu, Emil, Răsunetul războaielor lui Napoleon I la românii din Ardeal, ce spun circularele bisericești păstrate în arhiva bisericii din comuna Moeciul de Jos-Bran, jud. Brașov în Revista istorică română, vol. 9, 1939, pp. 283-288

Mitu, Sorin, Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități, Iași, Editura Polirom, 2006

Oppenheim, Walter, Habsburgii și Hohenzolernii. 1713-1786, București, Editura All, 2001

Idem, Europa și despoții luminați, București, Editura All, 1998

Oțetea, Andrei, Tudor Valdimirescu, București, Editura Științifică, 1971

Pelling, Nick, Imperiul Habsburgic. 1815-1918, București, Editura All, 2002

Phillips, C., Axelrod, A.Dictatori și tirani, traducere de Ion Aramă, Bucuresti, 1995

Sherman, Russell, Rusia, 1815-1881, București, Editura All, 2001

Stiles, Andrina, Unificarea Italiei. 1815-70, București, Editura All, 1995

Spellman, W.M., Monarhiile între anii 1000 și 2000, București, Editura Artemis, f.a.

Tames, Richard, Japonia, București, Editura Lider, f.a.

Tarle, E.V., Napoleon, București, Editura Lider, 1997

Trevelyan, G.M., Istoria ilustrată a Angliei, București, Editura Științifică, 1975.

Valderon, Julio, Perez, Joseph, Julia, Santos, Istoria Spaniei, București, Editura Viga, 2011.

Vranoussis, L., Rigas. Un patriot grec din principate, București, Colecția Clepsidra, 1980

Venner, Dominique, Istorie și tradiție la europeni, trad. din lb. franceză de Aurelia Ulici, București, Editura Lider, 2006

Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. X, București, Editura Cartea Românească, f.a.,

Idem, Națiunea Română, București, Editura Albatros, 1999.