Conditiile Legitimei Aparari

Legitima apărare presupune în primul rând un atac, o acțiune agresivă îndreptată împotriva uneia din valorile apărate de lege. Fără existența atacului nu poate exista în genere apărare și deci nici legitimă apărare. Potrivit legii (art.44 alin.2 Cod penal) pentru ca atacul să legitimeze o acțiune de apărare, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie material, direct, imediat, injust și să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc. Așadar, atacul, în condițiile legitimei apărări, este un atac caracterizat.

A. Atac material. Atacul este considerat ca fiind material atunci când se realizează pe căi de fapt (acte fizice) care sunt îndreptate contra existenței fizice a valorilor ocrotite de legea penală.

În general atacul material se produce prin recurgerea la violența fizică, însoțită sau nu de folosirea unor mijloace ofensive (arme, narcotice, mijloace sau instrumente de spargere etc.). Constituie atac material atât o manifestare activ agresivă (de exemplu, îndreptarea armei asupra unei persoane, repezirea cu cuțitul asupra unei persoane etc.), cât și o atitudine pasiv agresivă atunci când inacțiunea voită a unei persoane obligată să acționeze conduce la producerea unui pericol fizic pentru valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă atacul (de exemplu, acarul care omite să schimbe macazul anume pentru a provoca un accident de cale ferată).

Atacul nu este material și deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când se realizează prin injurii sau amenințări (pe cale orală sau în scris), chiar dacă acestea sunt de natură să neliniștească sau să inspire persoanei temerea unei agresiuni. Astfel de atacuri imateriale, deoarece nu implică pericol fizic, nu trebuie să fie înlăturate prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Existența acestor atacuri poate constitui, în favoarea celui care le-a respins prin săvârșirea unei infracțiuni, circumstanța atenuantă a provocării (art. 73 lit.b C.pen.), sau altă circumstanță atenuantă (art. 74 C.pen.).

Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, împrejurarea că o persoană este înarmată nu poate fi considerată că ar constitui un atac material care să justifice legitima apărare, atâta timp cât aceasta nu încearcă să facă uz de arma respectivă. Astfel, într-o speță soluționată de instanța noastră supremă, A, condamnat pentru tentativă de omor pentru că a lovit cu cuțitul și l-a împușcat pe B, s-a apărat pretinzând că a fost în legitimă apărare, deoarece B era înarmat și îl amenințase anterior cu moartea. Analizând argumentele recurentului, fostul Tribunal Suprem a arătat că relațiile de dușmănie permanentă și manifestările cu caracter ultimativ nu pot constitui un atac sau iminența unui atac, acesta presupunând manifestări clare materiale ale agresorului din care să se deducă în mod necesar că atacul va urma cu siguranță. Deci, înarmarea cu o toporișcă sau chiar cu un revolver nu constituie prin ea însăși un act material care să justifice că victima era pe punctul de a o ataca. Din analiza probelor nerezultând vreo manifestare agresivă din partea lui B, apărarea lui A, că s-ar fi aflat în legitimă apărare i-a fost, pe bună dreptate, respinsă.

În același sens, instanța supremă a decis că inculpata, acuzată de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 C.pen., nu s-a aflat în fața unui atac material și, ca urmare, nu s-a aflat în legitimă apărare, când în urma unui conflict cu victima (ginerele său) i-a aruncat acestuia în față o substanță caustică, cauzându-i pierderea vederii și alte vătămări ce au necesitat pentru vindecare 100-105 zile de îngrijiri medicale. În apărarea ei, inculpata a invocat prevederile art. 44 alin.2 C.pen., susținând că victima era o fire violentă și cu viciul beției care a atacat-o anterior în trei rânduri, astfel încât văzând că aceasta îi forțează ușa bucătăriei pentru a intra în casă, s-a considerat pusă în fața unui atac iminent și material, de natură să-i justifice reacția. În favoarea inculpatei a fost reținută doar scuza provocării reglementată de art. 73 lit.b C.pen.

În schimb, într-un alt caz, intrarea forțată în locuință, după amenințări prealabile, a fost considerată ca fiind un act material, deoarece amenințarea nu a rămas în simpla fază de dezvăluire a unei intenții agresive, prin intrarea forțată în locuință trecându-se la realizarea ei prin fapte materiale.

B. Atac direct.Atacul este considerat ca fiind direct atunci când pune în pericol valorile sociale care pot forma obiectul legitimei apărări, în mod nemijlocit, deci atunci când acțiunea sau inacțiunea în care s-a concretizat atacul constituie cauza pericolului la care se găsește expusă valoarea socială respectivă. De exemplu, făptuitorul îndreaptă arma spre victimă, ridică parul pentru a lovi etc.

Atacul este direct și în cazul când, deși sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca acțiune agresivă, anume această valoare (de exemplu, agresorul a turnat otravă în mâncarea care urmează să fie servită unei persoane; o persoană, voind să ucidă pe alta, ce se află într-o cabină suspendată la înălțime, încearcă să taie cablul care susține cabina; agresorul încearcă să distrugă ambarcațiunea în care se află mai multe persoane care nu știu să înoate etc.). Atacul în asemenea condiții este numai aparent indirect, întrucât el rămâne cauza imediată a răului la care se vede expusă valoarea socială. Ceea ce interesează este existența legăturii de cauzalitate între acțiune și pericol, și nu vizarea fizică, nemijlocită, a obiectului agresiunii. În cazul atacurilor aparent indirecte, ca cele menționate mai sus, apărarea este de cele mai multe ori realizată prin intervenția unei terțe persoane.

Interpretarea dată atacului direct în sensul de cauză directă a prejudiciului, ține seama de realități și conduce la soluții echitabile în unele situații care, într-o altă interpretare, ar crea probleme dificil de rezolvat. Astfel, un vânător se găsește pe un pod suspendat, în timp ce dușmanul său încearcă să taie odgoanele. Apărarea vânătorului, prin fapta sa sau a altuia, va fi îndreptată împotriva unui atac direct care, deși nu-l vizează fizic (acțiunea de tăiere a odgoanelor), reprezintă cauza nemijlocită (directă) a pericolului de a cădea în prăpastie.

În practica judiciară s-a decis că nu există un atac direct atunci când între agresor și victimă se interpune un obstacol material (o ușă închisă, un gard, un zid), care împiedică pe agresor să acționeze și să pună în pericol valorile ocrotite de lege. Se exceptează însă situațiile când agresorul ar acționa prin folosirea unei arme de foc sau a unor materiale explozive.

C. Atac imediat. Caracterul imediat al atacului fixează în timp desfășurarea acestuia, încadrându-l într-un anumit interval, în care poate interveni o apărare legitimă.

Prin atac imediat, termen cu o accepțiune largă, se înțelege atât atacul care este pe cale să se producă (iminent), cât și atacul în curs de desfășurare până la epuizarea lui (actual).

Presupunerea din partea unei persoane că ar putea avea loc un atac împotriva sa, lipsită de certitudinea producerii acestuia, nu legitimează reacția sa, fiindcă elementele legitimei apărări trebuie să existe în mod obiectiv, deci trebuie să aibă loc o manifestare concretă din partea agresorului. Numai aprecierile de ordin subiectiv ale unei persoane, care se teme că se va declanșa un atac, nu justifică aplicarea dispozițiilor legale privind legitima apărare.Soluția are în vedere argumentul că un atac viitor (eventual) nu justifică trecerea la o apărare legitimă, persoana amenințată de un astfel de atac putând lua diferite măsuri de prevenire a pericolului, printre care și anunțarea autorităților. În acest sens, corect a fost rezolvată în practica judiciară speța privind fapta unei persoane care a conectat gardul de sârmă de la grădina sa la o priză de curent electric pentru a evita un eventual atac împotriva bunurilor sale și fiind conștient de posibilitatea electrocutării agresorului. Victima a fost un muncitor care lucra în apropierea gardului la un șanț. Fapta a fost calificată omor cu intenție indirectă. Chiar în ipoteza în care s-ar fi constatat că victima avea intenția să comită un furt sau chiar o crimă, încă nu se poate vorbi despre o legitimă apărare, în speță nefiind întrunite condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un atac, și cu atât mai puțin cele referitoare la apărare.

Atacul iminent presupune că acesta este pe punctul de a se dezlănțui în mod sigur, neîndoielnic, în cel mai scurt timp. Instituția legitimei apărări își găsește rațiunea reglementării sale tocmai în necesitatea salvgardării unor interese sau valori amenințate de o agresiune injustă. Or, prin luarea în considerare a atacului iminent se creează posibilitatea concretă de a evita consecințele nocive ale atacului, posibilitate ce ar fi simțitor redusă dacă cel atacat nu ar avea latitudinea să se apere decât după declanșarea atacului când, de multe ori, prejudiciul nu mai poate fi înlăturat sau poate fi înlaturat doar cu greutate. Constituie un atac iminent, de exemplu, faptul că agresorul, după ce a amenințat victima cu moartea, îsi ia arma de pe umăr și o încarcă.

Atacul va fi considerat iminent numai în cazul în care din împrejurările de fapt se poate deduce pericolul la care se găsește expus cel împotriva căruia se declanșează atacul, fiindcă numai în acest fel se poate realiza proporționalitatea dintre apărare și gravitatea pericolului. Așadar, la caracterizarea atacului ca fiind iminent trebuie să se țină seama de natura și împrejurările în care acesta are loc, unite cu posibilitățile existente de apărare împotriva atacului. Astfel, într-o speță s-a decis că nu există un atac iminent în următoare situație: în urma comportării necorespunzătoare a nepotului său C.M., inculpatul C.S. a avut un conflict cu acesta, fiecare aflându-se în curtea sa. Auzind amenințările inculpatului, victima a scos un cuțit cu care s-a îndreptat spre poarta din gardul ce despărțea cele două gospodării. Între timp însă inculpatul a luat un par, a intrat în curtea unde se găsea victima și i-a aplicat o lovitură în cap în urma căreia aceasta a decedat la spital. Deoarece victima se găsea la o anumită distanță de inculpat, spațiul dintre ei fiind separat prin gard, iar intenția de atac a fost doar schițată, rezultă că atacul nu devenise încă iminent și, cu atât mai puțin, actual. Că este așa o demonstrează împrejurarea că inculpatul a avut timp suficient pentru a se înarma cu un par, apoi să intre pe poartă în gospodăria unde se afla nepotul său și să-l lovească, timp în care victima, până la deplasarea ei în gospodăria inculpatului, putea reveni asupra intenției de a folosi cuțitul.

Atacul actual este acela început, dezlănțuit, aflat în curs de realizare până la momentul epuizării (consumării) lui. De exemplu, arma încărcată a fost îndreptată spre victimă, ciomagul a fost ridicat pentru a lovi sau agresorul, aflat sub influența băuturilor alcoolice, a atacat pe inculpat care avea ambele picioare amputate și se afla în pat, încercând să-l lovească în cap cu un baros și apoi l-a strâns de gât. Infirmul l-a lovit în piept cu cuțitul cu care curăța cartofi.

O primă problemă care se ridică în legătură cu atacul actual este aceea a atacurilor care îmbracă forma fie a unei infracțiuni continue, fie a unei infracțiuni continuate.

În cazul infracțiunilor continue (de exemplu, sechestrarea unei persoane), riposta victimei infracțiunii se va considera făcută în legitimă apărare, împotriva unui atac în curs de desfășurare, atâta timp cât nu intervine o acțiune în sens invers care să pună capăt prelungirii în timp a activității infracționale. Reacția victimei va fi, așadar, legitimă în tot timpul desfășurării acțiunii infracționale, până la momentul epuizării sale.

În cazul infracțiunilor continuate însă, fiecare dintre acțiuni reprezentând infracțiuni obiectiv independente, situația este diferită; victima infracțiunii va putea reacționa legitim numai cu ocazia repetării fiecărui act care constituie infracțiunea continuată, nu și în intervalul de timp dintre acestea.

În cursul desfășurării atacului se poate ivi situația în care agresorul este dezarmat și trântit la pământ (de către victimă sau de către o altă persoană) sau încearcă să fugă, situație în care nu mai poate fi vorba de un atac în curs. Acțiunile întreprinse de cel atacat, după acest moment, sunt considerate ca fiind efectuate după consumarea atacului, deoarece se găsea în afară de orice pericol. În acest sens s-a decis în practica judiciară că nu există legitimă apărare când agresorul a fost dezarmat și a încercat să se salveze prin fugă, iar cel ce fusese atacat l-a urmărit și i-a aplicat o lovitură mortală.

Într-o altă speță, instanța a considerat că nu există legitimă apărare în următoarea situație : inculpatul împreună cu doi prieteni ai săi consumau băuturi alcoolice la o masă de la bufet, iar la o masă alăturată se afla victima cu concubina sa. Pentru că inculpatul a întrebat pe victimă de ce s-a certat cu unul din cei doi însoțitori ai săi, aceasta i-a adresat injurii și l-a amenințat cu cuțitul după care a plecat acasă, dată fiind starea de ebrietate în care se afla. A fost însă ajunsă din urmă de inculpat și de persoanele care îl însoțeau și care aveau același drum cu victima. Văzându-l, victima s-a îndreptat spre inculpat, i-a adresat cuvinte injurioase și l-a amenințat cu cuțitul. În acel moment, inculpatul i-a smuls cuțitul din mână, i-a aplicat două lovituri în abdomen și apoi a fugit de la locul faptei. Apărarea inculpatului că s-ar fi aflat în legitimă apărare i-a fost respinsă, deoarece din momentul în care a smuls cuțitul din mâna victimei, dezarmând-o, atacul a încetat, nu mai era imediat și deci nu justifică riposta inculpatului.

Din aceleași considerente, s-a reținut că nu există legitimă apărare, inculpatul nemaifiind în fața unui atac actual când victima, care provocase conflictul, amenințându-l cu securea și cu un cuțit atât pe inculpat, cât și pe fratele său, a fost dezarmată, după care asupra ei s-au exercitat acte de violență care i-au pus viața în pericol, în favoarea inculpatului reținându-se doar circumstanța atenuantă legală a provocării.

Dar se poate întâmpla ca, deși dezarmat, agresorul să nu renunțe la intențiile sale inițiale și, chiar lipsit de obiectul care-i servea ca armă, să continue actele sale agresive pentru a reintra în stăpânirea armei și a o folosi în scopurile sale agresive sau de a folosi pentru atingerea acestor scopuri alte mijloace decât arma de care a fost deposedat. În această situație, apărarea va fi considerată ca fiind întreprinsă pentru înlăturarea unui atac în curs de desfășurare. Se va avea însă în vedere faptul că agresorul, deși duce mai departe acțiunea sa agresivă, fiind lipsit de armă, se găsește într-o situație inferioară poziției sale inițiale, ceea ce poate face ca acțiunea să fie mai puțin periculoasă decât fusese în timp ce el era înarmat. În astfel de împrejurări, actele de apărare pentru a fi legitime, trebuie să fie proporționale cu gradul de intensitate pe care-l mai prezintă agresiunea, cu forța declanșată de agresor în continuarea atacului, cu mijloacele pe care acesta le mai întrebuințează.

Așa cum am arătat deja, atacul se consideră consumat în momentul în care agresiunea a luat sfârșit. Riposta care se produce după consumarea atacului are la rândul ei caracterul unui act de agresiune (ia aspectul unei răzbunări și nu a unei apărări legitime).

În acest sens, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art.20 rap. la art.174 C.pen., cu reținerea scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit.b C.pen., arătându-se că, în seara zilei de 19 mai 1996, partea vătămată a avut un conflict cu mai mulți tineri, printre care și fiul inculpatului, în cursul căruia, înarmată cu un topor, l-a fugărit pe acesta din urmă. Inculpatul s-a certat cu partea vătămată, în cursul discuției contradictorii aceasta adresându-i injurii și lovindu-l cu muchia toporului peste coapsa piciorului stâng. După aceasta, partea vătămată a plecat spre casă dar inculpatul, puternic tulburat și indignat de comportamentul ei violent, a luat din curtea sa un par și a pornit în urma acesteia, ajungând-o după circa 10 m și lovind-o puternic cu parul în cap. În urma loviturii aplicate, partea vătămată a suferit un traumatism cranio-cerebral cu fractură deschisă, cu înfundare, contuzie cerebrală medie și hematom subdural, leziuni care au necesitat pentru vindecare 50-55 zile îngrijiri medicale și i-au pus în primejdie viața. Legitima apărare invocată de inculpat nu a fost reținută în cauză, apreciindu-se că intervenția lui asupra părții vătămate a fost ulterioară terminării conflictului, acțiunea sa nefiind o reacție imediată la lovitura pe care victima i-a aplicat-o în picior, astfel încât, atacul fiind deja finalizat în momentul ripostei inculpatului și victima retrăgându-se din fața lui, nu sunt incidente prevederile art. 44 C.pen.

În literatura juridică s-a subliniat că, pentru a rezolva în toate cazurile problema momentului final al atacului și respectiv al existenței legitimei apărări, trebuie să se stabilească dacă consumarea infracțiunii reprezintă totodată și momentul de consumare a atacului.

În cazul infracțiunilor contra persoanei (de exemplu, lovire, vătămare corporală etc.) consumarea acestora se identifică cu momentul consumării atacului, ceea ce înseamnă că intervenția victimei posterior acestui moment, nu mai este legitimă. Spre deosebire de această categorie de infracțiuni, în cazul infracțiunilor îndreptate împotriva patrimoniului atacul nu încetează în momentul consumării infracțiunii, ci se prelungește și după acest moment, deoarece prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii poate fi înlăturat printr-o activitate ce are loc după consumarea faptei. Astfel, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de furt, atacul îndreptat împotriva bunurilor nu încetează prin luarea acestora din posesia sau detenția persoanei vătămate, ci durează și în timpul când agresorul se îndepărtează cu lucrul furat. Persoana deposedată, aflându-se deci în fața unui atac imediat, poate reacționa prin constrângere sau violență exercitată asupra agresorului, pentru recuperarea bunului furat, atâta timp cât infracțiunea este flagrantă. Așadar, în ce privește atacul împotriva patrimoniului, iminența sau actualitatea acestuia nu se limitează la momentul consumării infracțiunii, ca în cazul celorlalte forme de agresiune, adică la momentul sustragerii bunurilor, ci se extinde și ulterior acestui moment asupra actelor de violență ce se exercită de agresor pentru păstrarea bunului furat.

Tot în legătură cu infracțiunea îndreptată împotriva proprietății s-a exprimat părerea că victima unei astfel de infracțiuni nu ar putea reacționa în stare de legitimă apărare decât numai în momentul în care infracțiunea s-a consumat prin luarea bunurilor. Cu alte cuvinte, atâta timp cât infracțiunea a rămas în fază de tentativă, riposta persoanei vizate de acțiunea agresivă nu este legitimă. Această părere nu poate fi acceptată, deoarece ar însemna ca bunul, deși se află în pericol, să nu poate fi apărat decât numai după ce a fost luat efectiv, fapt ce ar mări îndrăzneala agresorului, ceea ce cu siguranță nu a fost în intenția legiuitorului (care, de altfel, și sancționează tentativa la aceste infracțiuni). Așadar, riposta este legitimă și atunci când infracțiunea a rămas în formă de tentativă, deoarece acțiunea agresivă (atacul) este începută, în curs de desfășurare.

D. Atac injust. Atacul este injust atunci când nu are nici un temei legal sau de fapt care să-l justifice.

Constituie un atac injust orice acțiune sau inacțiune care tinde să lovească sau lovește, fără drept, într-una din valorile ocrotite de lege.

Atacul injust este, de cele mai multe ori, o agresiune socialmente periculoasă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Dar noțiunea de atac injust este mai largă decât aceea de infracțiune, deoarece injust poate fi și un atac care nu constituie infracțiune. Astfel, violența exercitată pentru a împiedica o persoană să se sinucidă constituie legitimă apărare cu toate că încercarea de sinucidere nu este infracțiune; chiar dărâmarea unei construcții de pe propriul teren poate constitui un atac injust dacă ea este făcută în asemenea condiții încât pune în pericol securitatea vecinului.

În literatura juridică s-a pus problema dacă atunci când legea impune condiția atacului injust ea are în vedere sau nu poziția psihică a agresorului, adică dacă cere ca agresorul să aibă sau nu capacitatea psiho-fizică de a-și da seama că fapta pe care o săvârșește constituie o agresiune.

Astfel, unii autori au susținut că atacul trebuie să fie injust din punct de vedere obiectiv, adică din punctul de vedere al drepturilor și intereselor victimei agresiunii și nu din punctul de vedere al concepției agresorului. Nu este necesar ca agresorul să fie o persoană responsabilă și vinovată, deoarece are loc legitima apărare și contra atacului provenit din partea unui iresposabil (alienat mintal) sau a unui minor care nu are discernământ. În completarea acestei opinii s-a arătat că, în situația în care cel ce invocă legitima apărare știe că este atacat de către un minor care nu are discernământ sau de un alienat mintal, se va afla în stare de necesitate, iar în caz contrar în fața legitimei apărări. Această distincție are nu numai un interes teoretic, ci și unul practic, deoarece în cazul stării de necesitate se cere ca cel aflat în pericol să nu se fi putut salva decât săvârșind fapta prevăzută de legea penală, împrejurare care nu este necesară în cazul legitimei apărări.

Majoritatea autorilor sunt de părere însă că injustul trebuie considerat nu numai din punctul de vedere al persoanei atacate, ci și din punctul de vedere al agresorului. Pentru a fi considerat ca injust atacul trebuie să fie executat de o persoană care își poate da seama de ceea ce este just și injust în manifestările sale. Atunci când atacul provine din partea unei persoane care nu este capabilă de a acționa voluntar, care nu are semnificația juridică a faptelor sale, nu poate îmbrăca caracterul de injust. Nu va exista deci stare de legitimă apărare, ci stare de necesitate, atunci când atacul provine din partea unui alienat mintal sau a unui minor care nu are discernământ.

În cazul în care o persoană iresponsabilă este atacată de către o persoană responsabilă, reacția iresponsabilului concretizată într-o faptă prevăzută de legea penală nu va constitui infracțiune pe temeiul incapacității sale (a iresponsabilității) și nu pe temeiul legitimei apărări (iresponsabilul neavând semnificația atacului injust al agresorului).

Riposta celui aflat în stare de legitimă apărare, efectuată în condițiile legii, nu are caracter injust, astfel încât agresorul nu se poate considera în legitimă apărare față de riposta victimei atacului său. Într-adevăr, contrariposta agresorului nu are aspect de apărare ci tot de atac, ea nefiind altceva decât continuarea aceleiași acțiuni agresive, deliberate, care urmărește aceeași finalitate, lezarea persoanei.

Riposta în fața unui atac injust, pentru a fi legitimă, trebuie să se găsească într-o anumită relație de proporționalitate cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Atunci când, în mod intenționat, riposta persoanei care încearcă să respingă un atac injust este vădit exagerată, ea poate deveni, la rândul ei, față de agresorul inițial, sursa unui pericol grav și deci un atac injust. Cu toată vina sa inițială, agresorul, surprins de riposta efectuată dincolo de limitele proporționalității, se va găsi, la rândul său, în stare de legitimă apărare. Dacă primul agresor ar fi lipsit de posibilitatea apărării în fața oricărei riposte, aceasta ar echivala cu desființarea condițiilor legale referitoare la apărare, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, din moment ce însuși agresorul poate invoca starea de legitimă apărare în cazul în care se depășesc limitele legitimei apărări, cu atât mai mult o poate invoca provocatorul a cărui faptă nu are aspectul unui atac care pune în pericol grav valorile protejate de lege și care să justifice o apărare legitimă. Astfel, în literatura de specialitate s-a subliniat caracterul nedrept, injust al ripostei celui provocat și s-a arătat că, în măsura în care aceasta ia aspectul unui atac care întrunește condițiile prevăzute în art.44 C.pen., provocatorul atacat poate reacționa în stare de legitimă apărare. Însă când se provoacă intenționat agresiunea împotriva sa, tocmai pentru a putea săvârși, contra persoanei astfel provocate, o faptă penală sub acoperirea legitimei apărări, această împrejurare conduce la nerealizarea acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Atacul este injust și atunci când acțiunea agresivă periculoasă provine din partea reprezentantului unui organ de stat, care se comportă vădit abuziv, deoarece legalitatea trebuie să fie îndeosebi respectată de aceștia, iar vădita încălcare a legalității constituie un atac injust împotriva valorilor sociale care pot forma obiectul legitimei apărări. Riposta persoanei împotriva căreia se exercită un astfel de atac va fi considerată săvârșită în stare de legitimă apăare. Astfel, dacă o persoană urmează să fie arestată în baza unui mandat legal emis și, cu toate că nu se opune, se exercită asupra sa violențe de către cel care o arestează, care-i pun în pericol grav valorile ocrotite de lege, iar aceasta ripostează, ea va fi în legitimă apărare.

De asemenea, un atac din partea părintelui care ar prezenta toate caracteristicile unui atac material, direct, imediat și injust, ce ar pune în pericol grav persoana copilului, creează o stare de legitimă apărare pentru acesta din urmă. Un astfel de atac cade și sub incidența legii penale care, în art. 306 C.pen., incriminează relele tratamente aplicate minorului.

Atacul este considerat just ori de câte ori legea prevede sau permite, explicit sau implicit, recurgerea la comportarea sau efectuarea actului care este socotit ca fiind un atac. Astfel, agresivitatea, în limitele regulamentului în disputele sportive, nu constituie atac injust tocmai datorită faptului că ea este făcută în conformitate cu regulile prestabilite prin regulamente oficiale. Este legal justificat și actul organului de poliție fața de persoana ridicată în baza unui mandat de arestare.

De asemenea, acțiunea de prindere a infractorului în momentul săvârșirii faptei sau imediat după comiterea ei nu poate fi considerată un atac care să justifice legitima apărare. Art.465 alin. 3 C.pr.pen. acordă acest drept oricărei persoane, astfel încât folosirea violenței pentru a reține pe făptuitor este un atac just.

E. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc. Pentru legitimarea acțiunii în apărare, legea impune condiția ca atacul să pună în pericol grav persoana ori drepturile celui atacat sau interesul obștesc.

Caracterul grav al pericolului rezultă din împrejurarea că el amenință cu producerea unor consecințe ireparabile sau greu de remediat (de exemplu, pierderea vieții, cauzarea unei infirmități sau o altă vătămare corporală care implică grele suferințe, distrugerea unui bun important etc.).

Gravitatea pericolului trebuie apreciată în raport de situațiile concrete, în anumite cazuri gravitatea acestuia fiind dată nu numai de valoarea atacată ci și de natura atacului, de condițiile personale ale celui care a săvârșit fapta în apărare, de condițiile de loc și de timp în care s-a produs atacul, precum și de alte circumstanțe ale cauzei care ar putea spori gravitatea sa.

Desigur, nu orice atac creează o stare de pericol grav. Astfel, în practica judiciară s-a statuat că acțiunea violentă care constituie o faptă obișnuită în relațiile dintre părți – bătăi repetate aplicate victimei – nu poate crea un pericol de natură a impune reacții în legitimă apărare, dacă nu există perspectiva ca lovirea victimei să depășească intensitatea și gravitatea celor anterioare, obișnuite. De asemenea, într-o speță recentă soluționată de instanța supremă, inculpata, aflată în stare de ebrietate, văzând că victima (concubinul ei), de asemenea în stare de ebrietate, îi aplică mai multe lovituri cu pumnii tatălui ei, intervine în conflict și cu o secure îl lovește de trei ori în cap, viața victimei fiind salvată doar datorită intervenției chirurgicale. Întrucât agresiunea la care era supus tatăl ei nu prezenta un pericol atât de grav pentru viața acestuia încât să justifice intervenția inculpatei de o duritate extremă, aceasta a fost condamnată pentru tentativă la infracțiunea de omor, cu reținerea scuzei provocării.

Așa cum s-a subliniat în literatura juridică, pentru a se putea vorbi de un atac nu trebuie neapărat ca agresorul să se folosească de un obiect vulnerant în realizarea intențiilor sale periculoase. Într-adevăr, atacul dezlănțuit de o persoană înarmată, de cele mai multe ori pune în pericol grav valorile sociale vizate, dar, în condiții concrete, chiar și cu mâinile goale, se poate realiza un astfel de atac periculos.

Legea nu cere ca atacul să fie săvârșit de o persoană înarmată. Ca atare, împrejurarea că agresorul este sau nu înarmat nu caracterizează existența atacului, dar poate caracteriza gradul de pericol pe care-l produce acest atac.

În consecință, faptul că în cursul desfășurării atacului agresorul este dezarmat, nu înlătură însăși existența atacului, câtă vreme agresorul, chiar lipsit de arma de care voia să se folosească, continuă actele sale agresive, dar poate influența gradul de pericol pe care îl mai prezintă în continuare acest atac.Astfel, se poate întâmpla ca pericolul să rămână la fel de grav fie datorită posibilității ca agresorul să reintre în posesia armei, fie prin posibilitatea de a acționa la fel de nociv cu alte mijloace decât arma folosită inițial. În unele situații însă, după dezarmarea agresorului, pericolul scade în intensitate datorită imposibilității sau dificultății agresorului de a reintra în posesia armei, împrejurare în care este posibil ca o reacție violentă din partea celui atacat să nu mai fie considerată ca fiind săvârșită în legitimă apărare.

În sensul celor arătate mai sus, într-o speță, instanța a reținut că, în ziua săvârșirii faptei, inculpata a consumat alcool iar victima, soțul ei, a insultat-o din pricina comportării ei, după care s-au încăierat (situație obișnuită între ei), fiind despărțiți de către martori în momentul în care inculpata voia să arunce în soțul său cu un obiect dur. După câtva timp, cei doi s-au încăierat din nou, împrejurare în care inculpata i-a cauzat victimei excoriații pe tâmple, gât și mâini, echimoză a buzei și antebrațului stâng etc. Victima a intrat într-o încăpere alăturată de unde s-a întors înarmată cu o pușcă de vânătoare și două cartușe, precum și cu un făcăleț, cu care, după ce a amenințat-o pe inculpată cu moartea, a lovit-o de mai multe ori. În cele din urmă, inculpata a reușit să dezarmeze victima, iar aceasta a prins-o de păr; în acest moment inculpata a luat un cuțit aflat în apropiere, cu care i-a aplicat victimei mai multe lovituri, secționându-i aorta și provocându-i moartea.

S-a stabilit că fapta nu a fost săvârșită în stare de legitimă apărare, deoarece inculpata a lovit victima după ce aceasta nu mai era înarmată, moment în care acțiunea victimei nu mai prezenta un pericol grav pentru viața inculpatei, situația redevenind obișnuită între părți.

De asemenea, legitima apărare nu putea fi reținută nici sub forma prevăzută în alin.3 al art.44 C.pen., inculpata fiind mai robustă decât soțul ei, pe care întotdeauna îl înfrunta, fiind capabilă să se apere cu propriile-i forțe, astfel încât nu se afla în stare de tulburare sau temere cauzate de acțiunea agresivă a victimei.

Nu este îndeplinită condiția pericolului grav nici în situația în care, în ultima parte a conflictului, atacul, declanșat inițial de victimă și alte două persoane, era continuat numai de victimă, întrucât unul dintre primii agresori se afla la pământ, în nesimțire, iar celălalt plecase din acel loc. Fapta celor trei inculpați de a aplica victimei numeroase lovituri, cauzându-i moartea, nu poate fi considerată ca fiind comisă în legitimă apărare. Datorită superiorității lor numerice din ultima parte a conflictului, inculpații nu pot pretinde că atunci când au aplicat loviturile mortale se aflau în fața unui atac de natură să le pună în pericol grav viața și care să justifice reacția lor extrem de violentă, mai ales că, înarmați fiind, au avut posibilitatea să o imobilizeze pe victimă și să o împiedice de a continua agresiunea, ceea ce de altfel au și făcut.

Această ultimă condiție a atacului, și anume ca el să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obștesc a generat în literatura de specialitate recentă discuții contradictorii, unii autori considerând mult prea oneroasă această cerință și apreciind că, într-o viitoare reglementare, ar fi suficientă cerința ca apărarea să fie proporțională cu atacul, care desigur să aibă caracterele anterior menționate, adică să fie material, direct, imediat și injust. În acest sens, s-a susținut că această condiție este inechitabilă, deoarece restrânge efectele legitimei apărări în cazul atacurilor mai puțin grave. Același autor arată, justificat considerăm noi, că este o inconsecvență să incriminezi o faptă pentru că ea prezintă pericol social, însă în același timp să se considere că aceeași faptă, dacă se prezintă ca un atac, nu dă dreptul la legitimă apărare. Cu alte cuvinte, ceea ce societatea consideră periculos pentru ea, fiind necesară intervenția legii penale, nu este suficient de periculos pentru cel atacat, astfel încât legea să-i acorde dreptul de a se apăra.

De altfel, pornindu-se de la cerința proporționalității dintre atac și apărare (cerință fundamentală a legitimei apărări), în practica judiciară s-au pronunțat deja soluții de achitare, în temeiul prevederilor art.11 pct.2 lit.a rap. la art. 10 lit. e C.pr.pen. comb. cu art.44 alin.2 C.pen., în care s-a avut în vedere, în principal, această condiție a proporționalității, considerându-se, de exemplu, că inculpatul s-a aflat în legitimă apărare când, aflându-se la pământ, i-a aplicat victimei care se afla peste el mai multe lovituri cu pumnul, în timp ce aceasta la rândul ei îl lovea tot cu pumnii, în urma unei lovituri aplicată de inculpat victima căzând și lovindu-se cu capul de solul înghețat, lovitură în urma căreia a decedat.

Mai mult, condiția analizată ar fi, în majoritatea cazurilor, inexplicabilă în situația atacurilor contra patrimoniului, înlăturând practic posibilitatea invocării legitimei apărări, fiind greu de imaginat un pericol atât de grav la adresa proprietății care să justifice vătămarea corporală gravă sau chiar uciderea unei persoane.

Prin urmare, s-a considerat că, de lege ferenda, reglementarea legitimei apărări ar putea fi îmbunătățită prin înlăturarea condiției ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc, pentru a se evita pe viitor unele soluții inechitabile în practica judiciară.

§ 2. Condiții referioare la apărare

Existența unui atac care întrunește condițiile analizate, deși creează indiscutabil o stare de legitimă apărare, nu legitimează orice acțiune de respingere a acestui atac, ci numai o acțiune care îndeplinește anumite condiții prevăzute de lege.

În legătură cu aceste condiții trebuie menționat faptul că, spre deosebire de Codul anterior, actualul Cod penal nu mai prevede condiția „actului necesar” în apărare, fixând numai criteriul proporționalității legitimei apărări cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Înlăturând condiția „actului necesar” din conceptul legitimei apărări, legiuitorul a rezolvat una din problemele dezbătute în literatura juridică referitoare la semnificația „necesității” în legitima apărare, în raport cu „necesitatea” din starea de necesitate sau constrângere.

Este mai mult decât evident că atât fapta comisă în stare de legitimă apărare, cât și cea săvârșită în stare de necesitate sau constrângere sunt necesare pentru evitarea pericolului. Deosebirea constă în aceea că necesitatea apărării (în legitima apărare) rezultă – ope legis – din întrunirea condițiilor referitoare la pericolul atacului, în timp ce necesitatea în starea de necesitate este legată de condiția inevitabilității faptei, atunci când lipsește orice altă posibilitate de scăpare.

Având în vedere că fapta săvârșită în legitimă apărare este impusă de nevoia apărării, numai ca reacție firească și proporționată, condiția necesității faptei, în sensul inevitabilității ei, nefiind cerută, în mod logic actualul Cod penal n-a mai impus condiția „actului necesar” care rămâne propriu numai stării de necesitate și constrângerii.

Datorită considerentelor sus-expuse, riposta aleasă de persoana supusă agresiunii, ripostă concretizată într-o faptă prevăzută de legea penală, se consideră ca realizată în condițiile legitimei apărări, chiar dacă atacul ar fi putut fi evitat și în alt mod (de exemplu, prin ascundere, rugăminți sau prin fuga din fața agresorului). Impunerea obligației de a încerca evitarea pericolului prin fugă sau ascundere ar mări îndrăzneala agresorului, iar starea psihică în care se află uneori cel atacat ar face ca acesta să nu poată întrevedea întotdeauna asemenea posibilități. Ca atare, faptul că cel aflat în stare de legitimă apărare se putea aștepta la atac, fiind prevenit, nu este de natură să înlăture caracterul legitim al faptei prin care a fost respins atacul.

Considerăm deci că apărarea, pentru a fi legitimă, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă ca obiect persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc și să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

A. Apărarea să aibă ca obiect persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc. Apărarea este legitimă numai în măsura în care se efectuează în scopul înlăturării unui atac îndreptat împotriva unor valori sociale ocrotite de lege.

Potrivit art. 44 alin.2 C.pen. este legitimă fapta persoanei care înlătură un atac „ îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc” și care pune în pericol grav „persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc”. Spre deosebire de Codul penal anterior, care în art. 132 prevedea limitativ valorile sociale a căror apărare era legitimă (viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea sau averea, fie ale sale, fie ale altora), actualul Cod penal întrebuințează o expresie generală, cuprinzătoare, care include toate valorile sociale enumerate în art. 132 din vechea reglementare.

Se poate observa că necesitatea apărării intereselor obștești a determinat includerea acestora printre valorile sociale a căror apărare este socotită legitimă (dispoziție care nu figura în Codul penal anterior).

În ce privește apărarea persoanei fizice se are în vedere atât viața acesteia, cât și integritatea corporală, sănătatea, libertatea, viața ei sexuală și demnitatea. Fiecare dintre aceste atribute sau drepturi intime ale persoanei poate constitui obiect al apărării legitime, fără a se putea face vreo distincție, după cum persoana atacată are sau nu capacitate psiho-fizică normală sau dacă se apără singură ori beneficiază de ajutorul unor terți.

Constituie, de asemenea, obiect al legitimei apărări și alte drepturi decât cele legate intim de existența fizică și morală a persoanei, cum ar fi dreptul de proprietate, posesia etc. Aceste drepturi constituie mijloace juridice importante pentru desfășurarea unei existențe individuale și sociale normale.

Deoarece legitima apărare își găsește rațiunea sa de a fi tocmai în necesitatea de a da persoanei posibilitatea reală de a-și apăra, în condițiile prevăzute de lege, ansamblul drepturilor sale în fața agresiunii, legea nu face vreo discriminare în raport cu importanța dreptului amenințat.

Importanța dreptului expus pericolului este luată în considerare numai în legătură cu verificarea condiției proporționalității între apărare și gravitatea pericolului. Astfel, nu se va afla în legitimă apărare acela care, în scopul de a-și apăra posesia unui lucru ar riposta prin uciderea agresorului, pentru că între pericolul deposedării de un bun și uciderea unei persoane există o disproporție vădită.

Așa cum s-a arătat în literatura juridică, chestiunea dacă dreptul era sau nu legitim exercitat de persoana atacată nu interesează decât în măsura în care de această caracterizare ar depinde calificarea atacului ca injust. Din moment ce atacul este injust, legitimitatea dreptului celui atacat nu formează obiect de discuție la stabilirea existenței legitimei apărări. Să presupunem , de exemplu, că o persoană este atacată noaptea pe stradă de un necunoscut care încearcă să-i smulgă prin violență geanta pe care o are în mână. Dacă cel atacat lovește pe agresor și-i cauzează o vătămare corporală, el va putea invoca legitima apărare, deoarece atacul fiind injust nu interesează dacă cel atacat avea sau nu un drept legitim asupra genții.

Potrivit alin.2 al art.44 C.pen. poate forma obiect al apărării legitime și interesul obștesc. Prin „interes obștesc” se înțelege orice situație, stare, relație, activitate etc. de care este legat un interes al unei unități de stat sau altei unități care desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social (cum ar fi cele la care se referă art.145 C.pen.) ori altei persoane juridice de drept privat.

În sfera noțiunii de interes obștesc intră, de exemplu, siguranța statului, avutul public, capacitatea de apărare a țării, bunul mers al organelor și instituțiilor de stat, ordinea și liniștea publică, serviciile de interes public, precum și alte valori asemănătoare.

Orice acțiune îndreptată împotriva celor care atentează la valorile sociale mai sus menționate va fi socotită săvârșită în stare de legitimă apărare, dacă, bineînțeles, vor fi întrunite și celelalte condiții prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, acțiunea prin care se împiedică divulgarea unor secrete, care este de natură să pună în pericol interesele economice, militare sau politice ale statului, va fi considerată că este întreprinsă în legitimă apărare. Deoarece legea nu prevede nici un fel de restricție, orice persoană fizică poate interveni în apărarea interesului obștesc indiferent de funcție, calitate sau atribuții îndeplinite.

B. Apărarea să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Pentru ca apărarea efectuată împotriva unui atac să fie considerată legitimă, trebuie să existe un raport de aproximativă proporționalitate între fapta săvârșită în apărare, pe de o parte, și atacul care a provocat nevoia de apărare, pe de altă parte.

Această condiție rezultă implicit din cuprinsul dispoziției alin.3 al art. 44 C.pen. care reglementează „excesul justificat” de apărare.

Condiția ca apărarea să fie proporțională cu agresiunea trebuie considerată atât față de gravitatea pericolului, cât și față de împrejurările în care s-a produs atacul.

Determinarea gravității pericolului se face în raport cu circumstanțele reale din momentul agresiunii și nu după criterii abstracte. Avându-se în vedere valoarea reală a obiectului apărării și situația concretă în care se găsea persoana atacată, se poate trage o concluzie justă cu privire la gravitatea pericolului creat și la posibilitățile de apărare.

Plecându-se de la evaluarea a ceea ce ar fi putut obiectiv surveni în cazul în care atacul iminent sau declanșat n-ar fi fost înlăturat, se cere o corespondență, o echivalență între urmările ripostei violente a celui atacat în raport cu prejudiciul ce l-ar fi putut suferi dacă ar fi rămas inactiv. Din acest punct de vedere, nu se află în legitimă apărare acela care pentru a împiedica un furt de buzunare va ucide pe agresor și nici acela care pentru a se apăra împotriva unei simple loviri va riposta prin suprimarea vieții agresorului, întrucât nu s-ar putea susține că fapta comisă în apărare ar fi legitimată de gravitatea pericolului (disproporția între valoarea socială vizată de acțiunea agresivă și prejudiciul cauzat de reacția celui atacat fiind vădită).

În stabilirea proporției dintre atac și apărare trebuie să se ia în considerare și împrejurările în care s-a produs atacul, deoarece unele dintre acestea pot să sporească gravitatea pericolului, ceea ce justifică o apărare mai intensă, cu mijloace mai energice din partea celui atacat. Asemenea împrejurări pot fi un atac în timpul nopții, după amenințări anterioare, starea de beție a agresorului sau starea de boală a celui atacat, existența mai multor agresori, locul izolat (câmp deschis, stradă pustie) unde se produce atacul etc.

Într-o speță soluționată în practica judiciară s-a reținut că victima venind beat acasă, în miezul nopții, trezește din somn pe fiica sa pentru a-i cere banii pe care îi luase aceasta ca salariu. Inculpata (soția victimei) i-a luat apărarea fetei, iar victima, ca răspuns, a început s-o bată până când inculpata a pus mâna pe o oală cu sodă caustică și a aruncat conținutul ei în obrazul victimei. Tribunalul a motivat soluția de achitare ținând seama atât de împrejurarea că victima era de o constituție robustă, iar inculpata era plăpândă și însărcinată în luna a cincea, cât și de împrejurarea că la beție forța crește până la bestialitate, ceea ce conduce la concluzia că, în condițiile date, aceasta din urmă nu putea să riposteze suficient numai cu mijloacele sale pentru a se apăra pe ea și copilul său.

Evaluarea proporției dintre agresiune și apărare nu trebuie să se facă după criterii rigide (matematice), întrucât împotriva făptuitorului s-a declanșat o acțiune neașteptată care nu i-a mai dat timpul necesar pentru a se pregăti să exercite o apărare corespunzătoare atacului, nu a putut cântări cu calm măsura în care fapta săvârșită de el în apărare este suficientă pentru a înlătura pericolul grav produs de agresiune. De aceea, proporționalitatea apărării urmează a se analiza în raport cu gravitatea pericolului la care este expusă o persoană, cu împrejurările concrete ale cauzei în care intră ca factor determinant și posibilitatea reală a celui atacat de a înfrunta atacul.

Nu se cere, de asemenea, să existe o echivalență strictă a mijloacelor de apărare folosite în raport cu cele ale agresorului, în sensul că armele utilizate de cel atacat să nu fie superioare din punctul de vedere al eficacității lor. Simpla echivalență a armelor întrebuințate poate fi irelevantă în condițiile în care cu același mijloc se poate ajunge la rezultate foarte diferite (de exemplu, cu un cuțit se poate ucide, dar se poate produce și numai o simplă intimidare). Dacă s-ar impune o asemenea condiție, aceasta ar fi de natură să îngreuneze în mod sensibil apărarea unei persoane care, luată prin surprindere, nu are pregătite nici mijloacele de apărare corespunzătoare cu cele folosite de agresor, și nici calmul necesar pentru a face operații stricte de evaluare.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis că atunci când atacul îndeplinește toate condițiile și prin el se pune în primejdie viața celui atacat, uciderea agresorului în apărare constituie legitimă apărare, chiar dacă atacul a fost înlăturat cu ajutorul unui obiect mai vătămător decât cel folosit de agresor. De asemenea, într-o altă speță s-a hotărât că, așa după cum nu are importanță echivalența mijloacelor folosite, nu are relevanță nici raportul de forță dintre agresor și cel atacat, deoarece atacul și apărarea nu au avut loc în condițiile unei acțiuni reglementate și dirijate, pentru ca eventuala egalitate de forțe sau superioritatea celui atacat să aibă vreun efect asupra rezultatului; tot astfel, nu are relevanță juridică nici împrejurarea că cel atacat a avut sau nu posibilitatea să oprească agresiunea și prin mijloace mai puțin periculoase, cum ar fi imobilizarea victimei.

În concluzie, putem spune că nu se pot stabili cu anticipație (aprioric) criterii în raport cu care să se evalueze proporționalitatea dintre reacțiune și agresiune. Numai ulterior săvârșirii faptei, în funcție de împrejurările concrete, obiective și subiective, ale cauzei, se poate constata dacă apărarea a fost sau nu proporțională cu atacul.