Conditii Favorabile Pentru Aparitia Crizelor

Cuprins

Lista Figurilor 7

Glosar 8

REZUMAT 9

ABSTRACT 10

INTRODUCERE 11

CAPITOLUL I – 13

INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL PREVENIRII ȘI GESTIONĂRII SITUAȚIILOR DE CRIZĂ 13

I.1. Definirea și etimologia termenului de criză 13

I.2. Clasificarea crizelor 15

CAPITOLUL II – 21

ASPECTE PRIVIND MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE CRIZĂ 21

II.1. Caracteristici ale managementului crizelor 21

II.2. Etape ale managementului situațiilor de criză 22

II.2.A) Diplomația însoțită de amenințări 22

II.2.B) Diplomația însoțită de forță 24

II.2.C) Forța însoțită de diplomație 25

II.2.D) Diplomația însoțită de reconstrucție 26

II.3. Măsuri de prevenire și răspunsul la crize 28

II.3.A) Rezolvarea pe cale juridică a crizei 28

II.3.B) Rezolvarea pe cale politico-diplomatică 29

II.3.C) Acțiunide constrângere de natură diplomatică 30

CAPITOLUL III – 33

ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE CE POT INTERVENI ÎN MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE CRIZĂ 33

III.1. Consiliul de Securitate al ONU 33

III.2. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa 37

III.3. Alianța Nord Atlantică (NATO) 41

III.4. Concluzii 44

CAPITOLUL IV – 45

CONDIȚII FAVORABILE PENTRU APARIȚIA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ. STUDIU DE CAZ – CONFLICTUL RUSO-GEORGIAN 45

IV.1. Condiții specifice care au favorizat apariția situațiilor de criză 45

IV.2. Conflictul Ruso-Georgian din 2008 sau cum să generezi un conflict la scară largă 48

IV.3. Caracteristici ale sitemului decizional din Georgia 56

IV.4. Percepția asupra situației create 57

IV.5. Comunicarea în timpul crizei și credibilitatea 58

IV.6. Concluzii 60

CONCLUZII 63

BIBLIOGRAFIE 66

Contents

List of figures 7

Glossary 8

ABSTRACT 9

ABSTRACT 10

FOREWORD 11

CHAPTER I – 13

INTRODUCTION IN PREVENTION AND MANAGEMENT OF CRISES 13

I.1. Definition and etymology of the term crisis 13

I.2. Clasification of crises 15

CHAPTER II – 22

ASPECTS OF CRISIS MANAGEMENT 22

II.1. Characteristics of crisis management 22

II.2. Stages of crisis management 23

II.2.A) Diplomacy backed by threat 23

II.2.B) Diplomacy backed by force 25

II.2.C) Force backed by diplomacy 26

II.2.D) Diplomacy backed by reconstruction 27

II.3. Prevention and crisis response 29

II.3.A) Solving the crisis legally. 29

II.3.B) Solving crises through political and diplomatic path. 30

II.3.C) Diplomatic coercive actions 31

CHAPTER III – 34

INTERNATIONAL ORGANIZATIONS THAT CAN INTERVENE IN CRISIS MANAGEMENT 34

III.1. UN Security Council 34

III.2. Organization for Security and Co-operation in Europe 38

III.3. North Atlantic Treatz Organization 42

III.4. Conclusions 45

CHAPTER IV – 46

FAVORABLE CONDITION FOR THE EMERGENCE OF CRISES. CASE STUDY – RUSSIAN-GEORGIAN CONFLICT 46

IV.1. Specific conditions that favored the emergence of crisis 46

IV.2. Russian-Georgian conflict in 2008 or how to generate a large-scale conflict 49

IV.3. Characteristics of decision-making system in Georgia 57

IV.4. The perception on the situation created 58

IV.5. Communication and credibility during the crisis 59

IV.6. Conclusions 61

CONCLUSIONS 64

BIBLIOGRAPHY 66

Lista Figurilor

Figura 1.1. Matricea tipului de criză 13

Figura nr.4.1: Localizarea Georgiei. 43

Figura nr.4.2: Localizarea Osetiei de Sud și Abkhaziei. 44

Figura 4.3 Imagini radar din cadrul raportului UNOMIG pentru incidentul aviatic din 20 aprilie 49

Glosar

Boicotul – Sistare organizată (totală sau parțială) a relațiilor cu o persoană, cu o organizație sau cu un stat în semn de protest față de anumite acțiuni ale sale. Interdicție declarată împotriva unui individ, a unui grup social, a unui stat etc. prin care se stabilește refuzul de a cumpăra, a vinde sau a întreține orice fel de relații cu cei supuși acestui procedeu.

Concilierea internațională – mijloc pașnic de reglementare a diferendelor dintre state, care se caracterizează prin examinarea diferendului de către un organ prestabilit, sau stabilit după ivirea disensiunilor, alcătuit din persoane particulare numite cu acordul statelor părți la diferend: se deliberează după o procedură contradictorie, în absența părților, propunându-le o soluție fără caracter obligatoriu.

Conflicte înghețate – aceasta este termenul tehnic pentru conflictele de pe teritoriul URSS care nu au gasit o rezolvare.

Criză – Fază în evoluția unei societăți marcată de mari dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă). Moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli. Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium. 

Diferend – Deosebire de păreri între două sau mai multe persoane, state etc.; neînțelegere, dezacord.

Embargou – act prin care un stat sau un grup de state interzic în caz de conflict circulația aeriană înspre și dinspre statul sau grupul de state vizate și rețin forțat aeronavele contraveniente.

EUFOR – European Union Force, este un nume dat trupelor de intervenție rapidă a Uniunii Europene.

ISAF – International Security Assistance Force, misiune de securitate condusă de NATO în Afganistan stabilită prin Rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al ONU la 20 decembrie 2001.

KFOR – Forțele din Kosovo, este o forță militară condusă de NATO cu scopul menținerii păcii și a unei împrejurări pașnice în Kosovo fiind sub administrația ONU după sfârșitul războiului din Kosovo.

Medierea – A mijloci o înțelegere între două sau mai multe părți adverse, a face demersuri oficiale pentru a preveni sau pentru a pune capăt ostilităților dintre două sau mai multe state.

Negocierea – A trata cu cineva încheierea unei convenții economice, politice, culturale etc

OCHA – Biroul de coordonare a Ajutorului Umanitar al Națiunilor Unite

ONU – Oragnizația Națiunilor Unite

UAV – vehicul aerian fără pilot. Dronă.

UNPROFOR – United Nations Protection Force, prima unitate de menținere a păcii în Croația, Bosnia și Herțegovina.

REZUMAT

Prezenta lucrare are ca scop stabilirea unor soluții de management a situațiilor de criză ce se pot manifesta în interiorul unui stat, dar și între state, evidențierea unor situații favorabile pentru apariția crizelor, dar și modul în care o criză poate fi generată, în scopul dobândirii unor beneficii.

Pornind de la definirea si clasificarea crizelor, am întreprins o incursiune în managementul situațiilor de criză, în baza unei documentații solide, trecând prin etape ale managementului situațiilor de criză, măsuri de prevenire și răspunsul al situații de criză, argumentând fiecare idee expusă prin exemple din viața reală, exemple cu care ne-am confruntat și ne confruntăm în fiecare zi.

Pentru ca o organizație sau un stat să cunoască atuurile pe care le are la îndemână pentru managementul unei crize, este foarte important ca aceasta să cunoască entitățile din partea cărora poate primi ajutor. Am făcut referire din acest punct de vedere, la trei organizații internaționale, active din punct de evdere al evenimentelor în care se implică, și mă refer la Consiliul de Securitate al ONU, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, având la baza chiar documentele de „fundație” a acestor organizații, așa cum sunt Carta ONU și Tratatul Atlanticului de Nord.

Foarte important pentru prevenirea unor situații de criză, este cunoașterea evenimentelor cu caracter declanșator, așa cum sunt conflictele înghețate din zona regiunii Mării Negre.

La finalul lucrării m-am axat pe evenimentele din anul 2008, și anume conflictul ruso-georgian, un conflict care a creat un precedent și care reprezintă un punct de cotitură în modalitatea de generare și evoluție a unei situații de criză, dar mai ales ca noua metodă de război, și anume război proxy.

Cuvinte cheie: criză, organizație, conflict, NATO, ONU, OSCE, Osetia, Abkhazia.

ABSTRACT

This paperwork aims to establish the management sollutions for a crisis situation that can occur within a country or between countries, highlighting tha favorable situations for crises, and how a crisis can be generated in order to aquire benefits.

Starting from the definition and clasification of crises, I have conducted a raid in crisis management, based on solid documentation, passing through stages of crisis management, prevention and crisis response, arguing every exposed ideea by examples of real life examples that we have faced and we face every day.

For an organization or a state to know the strengths that they have on hand for the management of a crisis, it is very important to know the entities from which they may recieve aid. I have reffered in this regard, three active international organizations in the events they involv into, and I refer by this to United Nations Security Council, North Atlantic Treaty Organization and the Organizations for Security and Cooperation in Europe, based on their foundation documents, such as UN Charter and The North Atlantic Treaty.

A very important fact in the prevention of crisis situations, is to know the events that may trigger the crisis, such as the frozen and forgotten conflicts in the Black Sea region.

At the end of the work, I focused on the events of 2008, namely the Russian-Georgian conflict, a conflict that has created a precedent and represent a turning point in terms of generating and evolution of a crisis situation, especially as new methods of warfare, the proxy wars.

Foarte important pentru prevenirea unor situații de criză, este cunoașterea evenimentelor cu caracter declanșator, așa cum sunt conflictele înghețate din zona regiunii Mării Negre.

Key words: crisis, organizations, conflict, NATO, UN, OSCE, Osetia, Abkhazia.

INTRODUCERE

Lucrarea cu titlul “Managemetul situațiilor de criză. Condiții favorabile pentru apariția crizelor. Generarea situațiilor de criză” are ca scop stabilirea unor soluții de management a situațiilor de criză ce se pot manifesta în interiorul unui stat, dar și între state, evidențierea unor situații favorabile pentru apariția crizelor, dar și modul în care o criză poate fi generată, în scopul dobândirii unor beneficii.

Având în vedere situațiile tensionate care au apărut în ultimii ani și modul în care acestea au fost rezolvate, este necesară găsirea unor metode eficiente de prevenire a acestor crize, având în vedere caracteristicile acestora, în sensul existenței unei asemănări puternice între ele.

Tema aleasă este una care nu a mai fost tratată și, chiar dacă se întrepătrunde cu aspecte ce țin de politica externă și apărarea națională, în managementul unei crize de amploare, este necesară colaborarea tuturor instituțiilor, în vederea analizării și luării celor mai bune decizii. În condițiile în care o structură nu este implicată, deciziile luate pot fi pripite și pot avea caracter distructiv pe termen lung.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, primele trei capitole făcând referire la aspecte ce țin de crize și managementul acestora, modalități de prevenire și răspuns la crize. Ultimul capitol reprezintă un studiu de caz asupra conflictului ruso-georgian, pornind de la evenimentele care au condus treptat la apariția unei situații de criză.

Structura pe capitole a lucrătii este următoarea:

CAPITOLUL I – INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL PREVENIRII ȘI GESTIONĂRII SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

CAPITOLUL II – ASPECTE PRIVIND MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

CAPITOLUL III – ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE CE POT INTERVENI ÎN MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

CAPITOLU IV – CONDIȚII FAVORABILE PENTRU APARIȚIA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ. STUDIU DE CAZ – CONFLICTUL RUSO-GEORGIAN

Am ales acestă structură pentru lucrare, deoarece este primordial a cunoaște termenii utilizați, ce anume reprezintă o situație de criză și care sunt caracteristicile acesteia. Ulterior am abordat partea de management a situațiilor de criză, în vederea prezentării unor modalități de gestionare a crizelor, făcând referire la evenimente care au avut loc în ultimele două decade. Întrucât, la nivel internațional există o serie de organizații care se ocupă de managementul și gestionarea situațiilor de criză, am considerat că este necesar să fac referire la cele mai importante dintre acestea, alegerea fiind făcută în baza nivelului de implicare a acestora, dar având în vedere în același timp popularitatea acestora în cadrul situației de caz studiate.

Pentru studiul de caz al lucrării, am luat în calcul nu doar conflictul ruso-georgian în sine, ci și cadrul în care acesta a avut loc, condițiile favorabile care au condus în cele din urmă la degenerarea diferendului existent, dar și dorința de a genera un conflict în zonă în vederea obținerii unor beneficii.

Foarte interesante la acest studiu de caz sunt modalitățile prin care a putut fi creat un conflict, dar și crearea unui precedent, astfel încât Rusia, după șase ani de la conflictul din Georgia, s-a implicat în criza din Ucraina într-o manieră foarte asemănătoare. De asemenea, putem observa că, în cazul unor astfel de crize, se poartă așa numitul război proxy, mai exact este vorba de un război purtat de două sau mai multe state pe teritoriul altui stat, dar fără a recunoaște implicarea în conflictul ce are loc.

INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL PREVENIRII ȘI GESTIONĂRII SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

Definirea și etimologia termenului de criză

Se poate spune că noi trăim astăzi într-o societate globală, plină de evenimente generatoare de crize de tot felul atât la nivel social, cât și la nivel familial sau individual. Episoadele de criză au devenit situația prevalentă în lumea de astăzi. Din punct de vedere epistemologic evoluția fenomenelor de astăzi, fie ele sociale, economice, politice nu mai este liniară ci se realizează printr-o succesiune de crize. Însăși teoria evoluționistă postulează că trecerea de la un nivel la altul al evoluției unui fenomen, de la un ciclu la altul, s-a făcut și se face în continuare printr-un proces cataclismic, prin crize care au rolul de a segrega și purifica o variabilă.

Milioane de oameni se confruntă zilnic cu evenimente care nu le pot face față cu capacitățile proprii, fie ele dezastre naturale, foamete, seceta, probleme financiare, șomaj, incertitudini politice, revolte sociale sau situații de conflict.

Dicționarul Oxford da următoarea definiție a “crizei”: un moment de dificultate intensă sau pericol; un moment când o dificultate sau o decizie importantă trebuie sa fie făcută; un punct de cotitură a evoluției unei boli, când se produce o schimbare importantă indicând fie recuperarea, fie moartea.

Dicționarul explicativ al limbii romane dă următoarele definiții ale crizei: 1. Manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifesta în societate; 2. Moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc in cursul unei boli cornice; 3. Tensiune, moment de mare depresiune sufleteasca, zbucium [1].

Cuvântul “criză” derivat de la grecescul κρίσις (krisis) care înseamnă decizie sau “punct de cotitura”. Pentru discipolii lui Platon, verbul “kreinen” are semnificația de “a judeca”, “ a separa”, “a decide”. Această etimologie nu atribuie însă conotația pe care o are astăzi termenul de “criză”.

Din punct de vedere al crizelor sociale, acestea sunt considerate a fi interne sau externe. Criza internă cuprinde crizele de ordine publică (acte de terorism, conflicte armate interne, tulburări interne), crizele economice (finanțe, agricultură, sănătate, transporturi), dezastrele (naturale și accidente). Criza externă cuprinde: acte de terorism internațional, conflicte armate internaționale, tensiuni diverse.

Amploarea evenimentului poate fi atât de mare sau de importantă încât eclipsează toate celelalte activități ale organizației pe timpul perioadei în discuție. Într-o criză, încrederea publicului în organizație și controlul factorilor de răspundere asupra fenomenelor în derulare, se află la cote foarte reduse [2].

Din perspectiva organizațiilor internaționale, criza este definită avându-se în vedere caracterul acestora. Astfel, la nivelul NATO, ținând cont că această organizație este o alianță politica-militară, criza este definită în mai multe moduri în scopul de a fi folosite alternativ, în funcție de evoluția situației operative, acoperind tot spectrul de interese ale acesteia:

Situație internă sau externă care conține o amenințare împotriva scopurilor, intereselor și valorilor prioritare ale pârților implicate;

Un set de evenimente rapide și neașteptate care ridică impactul forțelor destabilizatoare asupra sistemului internațional sau al altor subsisteme deasupra nivelului normal și creste posibilitatea de folosire a violenței în sistem.

Secvență a interacțiunilor dintre guvernele a două sau mai multe state suverane în tensiune, care poate include o mare probabilitate de a genera o stare de război;

Situație tensionată caracterizată prin creșterea intensității interacțiunilor conflictuale între doi sau mai mulți adversari, existând o mare probabilitate de a genera o stare de război.

Tot în acest sens , din punctul de vedere al unei organizații cu caracter umanitar – ONU – respectiv Biroul de coordonare a Ajutorului Umanitar al Națiunilor Unite (OCHA), criza este definită din perspectiva spectrului complex pe care îl presupune activitatea de asistenta umanitară, criza este definită ca fiind “serioasă disfuncționalitate apărută în structurile sociale vitale sau o amenințare a valorilor și standardelor fundamentale ale societății”[2].

În doctrina N.A.T.O., deși nu s-a convenit clar asupra unei definiții oficiale, criza apare ca o situație națională sau internațională în cadrul căreia se manifestă o amenințare direcționată către valori, interese sau obiective prioritare ale uneia sau mai multor pârți interesate sau implicate.

Luând în considerare datele prezentate, criza poate fi considerată un fenomen rezultat datorită interacțiunilor unor factori perturbatori, ce poate avea caracter spontan sau care poate fi prevăzută, ce are are un impact puternic negativ asupra organizației, care determină apariția de presiuni spre schimbare, care poate scăpa de sub control și poate lua amploare , producând prejudicii grave organizație, dacă nu sunt luate măsuri pentru a fi gestionată corect din toate punctele de vedere și pe toate planurile pe care criza se manifestă.

Clasificarea crizelor

Conceptul de ordine generală în lume, continent, regiune și societate semnifică statuarea și respectarea unor norme juridice și reguli prin care se realizează echilibrul necesar menținerii stării de normalitate. Pentru aceasta, societatea omenească a fost nevoită să-și formeze o organizație social-politică specială – Statul – delegat al conviețuirii și ordinii sociale, iar instituțiile sale ca aparat de administrație al acestei gospodăriri complexe. El poate fi considerat drept gospodarul, administratorul, subiect strict necesar față de care indivizii au drepturi și obligații. În consecință, este firesc și necesar ca primordialitatea principiului de ordine să străbată întreaga societate, în toate momentele sale, iar Statul să-și elaboreze o politică a ordinii, în cadrul căreia, se înțelege, un loc îl ocupă activitatea complexă de gestionare a situațiilor de criză.[4]

Crizele sunt fenomene de mare amploare și complexe, diferă în funcție de caracteristici și suscită interesul mai multor logici disciplinare în funcție de domeniul de manifestare.

Având în vedere faptul că fenomenul de criză este universal, dar formele sub care se manifestă crizele sunt complexe și diverse, pentru o abordare de specialitate este necesară o clasificare a crizelor. Realizarea unei tipologii a crizelor este posibilă și acest lucru presupune identificarea unor criterii semnificative față de care pot fi definite și evaluate principalele caracteristici ale unei crize. Această clasificare, descompunere în etape specifice este importantă din punct de vedere al identificării unor strategii adecvate de gestionare a unei crize, acest aspect fiind prezentat în mod special în operațiunile de management al crizelor. [2]

Astfel, o primă clasificare a crizelor poate fi realizată după:

domeniul în care se manifestă;

cauze;

amploare;

spațiul în care se manifestă

modul de manifestare.

D. Newsom, A. Scott, J.V. Turk consideră că, din punct de vedere fizic, crizele pot fi violente sau non-violente, iar ambele categorii se pot împărți în trei subgrupe:

– create de natură, iar aici putem evidenția cutremurele, incendiile declanșate de fulgere, furtunile ca fiind crize violente și epidemiile, invaziile de insecte, seceta ca fiind crize non-violente, dar care au ca origine natura.

– rezultate în urma unei acțiuni intenționate, cum sunt acțiunile teroriste sau intoxicații produse în urma falsificării unor produse, acestea având un caracter violent. Tot acțiuni intenționate sunt și amenințările cu atentate sau diseminarea de informații cauzatoare de panică, însă acestea sunt crize non-violente.

– rezultate în urma unor acțiuni neintenționate. Exploziile, accidentele industriale majore, incendiile de mare amploare reprezintă crize violente apărute în urma unor acțiuni neintenționate, pe când blocarea unei linii de producție sau eșecul unei idei de afacere pot constitui începutul unei crize non-violente neintenționate.

O altă grilă de clasificare a crizelor este oferită de Timothy Coombs care apreciază o clasificare a crizelor bazată pe două axe:

intern-extern;

intenționat – neintenționat.

Luând în considerare aceste axe, autorul determină patru tipuri de crize, care se exclud reciproc:

accidentale, care sunt neintenționate și apar în cadrul activităților organizațiilor (defecțiuni apărute în procesul de producție la diverse instalații, accidente de amploare cum sunt cele aviatice sau dezastrele naturale);

greșelile, care sunt acțiuni neintenționate ale organizației pe care un agent extern încearcă să le transforme într-o criză; de exemplu declarații ambigue sau ezitări ale liderilor politici;

transgresiunile, care sunt acțiuni intenționate comise de organizații care, în mod conștient încalcă reguli de comportament anterior asumate (ascunderea unor informații de interes public, cum a fost cazul accidentului de la Cernobîl, eludarea legilor, și chiar eliberarea de acte false);

terorismul, care se referă la acțiunile intenționate realizate de factori externi, menite să afecteze o anumită organizație.

Astfel, din cele patru tipuri de criză poate fi constituită o matrice a tipului de criză ca în figura următoare:

Figura 1.1. Matricea tipului de criză

Apariția și evoluția situațiilor de criză au la origine cauze de natură obiectivă. Ca urmare, ele nu se rezolvă singure și nu pot fi lăsate la voia întâmplării să se rezolve de la sine. Diminuarea din intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză, indiferent de categoria acesteia, sau înlăturarea acestora se poate realiza doar prin intervenția instituțiilor, a factorului conștient, prin voința și acțiunea dirijată a oamenilor, prin intermediul instituțiilor politice, juridice, economice, diplomatice, militare etc.

În continuare vom încerca să clasificăm și să definim crizele în funcție de domeniile în care se manifestă, astfel:

După domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină, crizele pot fi de natură: politică, diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informațională, comunicațională, tehnologică, psihologică, ecologică, morală etc.

a) Criza politică este o situație nou creată națională sau internațională (mai rar), caracterizată prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau intereselor politice și ale valorilor prioritare ale partidelor politice implicate. Criza de natură politică este pusă în evidență de apariția unor elemente, indicii sau factori, cum ar fi: implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele; apariția și manifestarea unor reacții externe față de politica internă a statului, prin impunerea unor restricții în organismele internaționale cu implicații asupra dezvoltării democratice, cu efecte în domeniile diplomatic, economic etc.; manifestarea tendințelor de izolare politică a țării în organismele internaționale; creșterea în amploare a manifestărilor revizioniste și a presiunilor politice din exteriorul țării; sprijin pe toate planurile din exterior a manifestărilor destabilizatoare desfășurate de unele grupări etnice; manifestarea publică a lipsei de înțelegere și consens politic în rezolvarea problemelor fundamentale ale statului și națiunii; creșterea în amploare și virulență a manifestărilor și acțiunilor unor forțe politice aflate în opoziție în vederea obținerii puterii în stat; apariția reacțiilor adverse față de organele politice alese, din partea unor grupuri sociale, a unor segmente ale populației sau a unor grupuri religioase, confesionale etc.; implicarea partidelor politice în problemele sindicatelor în vederea obținerii de avantaje sau de capital politic; reacția unor categorii sociale, grupuri mari de cetățeni, segmente ale populației față de unele măsuri luate de guvern, măsuri considerate dure, antipopulare; creșterea nemulțumirii maselor populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot exercita unele partide în vederea obținerii de avantaje electorale; lipsa de claritate în definirea interesului național și altele.

b) Criza diplomatică este acea situație care poate apărea în relațiile internaționale ca urmare a unei conjuncturi create la nivel național, internațional prin declarații, măsuri sau activități de natură diplomatică care afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare sau de altă natură, iar valorile prioritare ale diplomației unui stat sunt grav puse în pericol de către una din părțile sistemului diplomatic național sau internațional. Altfel spus, o criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent măresc posibilitatea recurgerii la mijloace violente și renunțarea la calea tratativelor. Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de întreruperea comunicării, a dialogului, a medierii și monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive. Astfel, o criză diplomatică poate începe ca urmare a negăsirii formulelor optime de soluționare a altor tipuri de crize sau ca urmare pur și simplu a luării unor măsuri de către una din părți care încalcă flagrant obiectivele și interesele uneia sau mai multor părți aflate în conflict.

c) Criza economică este o situație negativă, nou creată în viața economică a unei societăți, națiuni, ca urmare a apariției unor manifestări, măsuri sau reforme economice ale grupului sau poporului, care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice. Criza economică este o stare complexă, de cele mai multe ori ca rezultat al unor combinații de crize de naturi diferite (politice, diplomatice, militare, ecologice etc.). Dicționarul Oxford definește criza ca fiind un moment de pericol sau suspans în politică sau comerț, etc. Crizele sunt inevitabile. Întrebarea nu este dacă o organizație va fi implicată într-o criză economică, ci cât de mult?

Elementele principale (indicii) ale unei crize economice sunt date de o serie de factori. Dintre aceștia ne vom opri doar la câțiva: declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor de viață ale majorității populației; devalorizarea monedei naționale și creșterea necontrolată a inflației; pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; erodarea bazei economice a securității naționale, prin declinul producției, dezechilibrul balanței comerciale, deficitul bugetar; accentuarea disparităților structurale din economia națională; eșecul reformelor economice; evoluții economice, financiar-monetare sau comerciale pe plan regional sau global, cu posibile efecte negative asupra intereselor României; exprimări ale îngrijorării față de efectul asupra relațiilor economice; acordarea denaturată a nivelului de risc economic de către agențiile internaționale de rating; anularea unor vizite în scop comercial; întreruperea creditelor de export și a garanțiilor guvernamentale; aplicarea unor controale stricte sau a unor restricții activităților economice, blocade, embargouri etc.

d) Criza socială este o situație nou creată în viața socială ca urmare a apariției unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei națiuni, care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială. În principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul social. Ea este, de regulă, combinată cu alte crize de natură politică, diplomatică, militară, sindicală, economică, ecologică etc. O criză socială pură, având în conținut numai elemente, cauze, amenințări sau manifestări de domeniul socialului este mai rar întâlnită și se manifestă numai la nivelul unor grupuri mici, deci la nivel macrosocial apare combinată cu alte crize latente sau violente.

Principalii indici ai unei crize sociale sunt următorii: creșterea nemulțumirilor populației ca urmare a costurilor sociale ridicate ale dezvoltării economico-sociale, ale tranziției și insecurității cauzate de nivelul de trai și asigurarea zilei de mâine; diminuarea gradului de ocupare a forței de muncă; creșterea rapidă a șomajului; o protecție socială insuficientă; apariția manifestărilor violente între patronat și sindicatele de ramură sau naționale; apariția unor manifestări sociale de mare amploare (marșuri, mitinguri, adunări publice autorizate sau neautorizate, spontane sau organizate de sindicate sau alți lideri informali); creșterea rapidă, ca număr și amploare, a unor furturi, jafuri, în general a infracționalității; apariția și dezvoltarea manifestărilor de tip mafiot; tendințe de impunere prin forță a intereselor comune sau specifice ale unor categorii sau grupuri sociale, profesionale (de exemplu: conducători auto, agricultori, mineri, angajați din domeniile energetic, nuclear, chimic, siderurgic, naval etc.); concentrarea masivă a imigranților, a membrilor unor organizații ilegale (legale) și apariția manifestărilor ostile ale populației autohtone sau ale acestora, prin sfidarea legilor (de exemplu: emigranții străini de pe teritoriul unei țări; membrii unor organizații teroriste; unele etnii și chiar naționalități); sprijinirea fățișă sau indirectă din exterior și nu de puține ori din interior (prin forțele agresive interne) a tensiunilor sociale ce se manifestă pe plan intern într-un domeniu social sau în ansamblu.

e) Criza financiară este o situație nouă care apare, de regulă, într-o instituție (cele mai violente sunt în cadrul instituțiilor financiar-bancare) economică, administrativă, de stat și particulară sau la nivel statal, ca urmare a unor măsuri de management neeficiente, a unor situații neprevăzute în domeniul financiar-bancar și care amenință obiectivele și/sau interesele economico-financiare ale unui grup social și uneori ale societății, în ansamblu. Criza financiară, de regulă, este o criză combinată, cel mai adesea ea se prezintă sub forma crizei de natură economico-socială.

Elementele principale ale crizei de natură economico-financiară sunt date de: scăderea dramatică a produsului național brut prin orientarea neadecvată a strategiilor financiare, bancare, economice; scăderea producției în principalele ramuri economice; deprecierea succesivă, graduală sau prăbușirea monedei naționale în raport cu poziția altor monede și creșterea necontrolată a ratei inflației; tendința de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii străini și de subordonare a intereselor economiei naționale, prin infuzia necontrolată de capital; pierderea piețelor de desfacere a produselor economiei naționale pe plan intern și extern ca urmare a scăderii calității produselor și concurenței neloiale etc.

f) Criza militară este o situație nou creată prin trecerea de la starea de pace, care implică și anumite stări tensionale (de regulă, o stare de criză în care violența nu există sau este foarte slabă), la starea conflictuală, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit sau folosesc violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale. Criza de natură militară este dată de următorii indici: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale prin notificarea (ori nenotificarea) activităților; realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizări ale sistemului militar din unele state vecine; redislocări de comandamente ale marilor unități și unități în apropierea frontierelor; pregătiri intense ale marilor unități de aviație, concentrări în baze militare, exerciții, simulări, antrenamente într-o concepție de „învățământ” sau sub alte forme de mascare; reorientări doctrinare ca urmare a mutațiilor produse în politica militară a unora din statele vecine; nerespectarea culoarelor de zbor internaționale de către aparatele de zbor militare și civile; dotare masivă a forțelor armate ale unor state vecine cu tehnică militară performantă și armament modern; folosirea, pe timpul aplicațiilor statelor majore, a scenariilor tactice ce vizează părți din teritoriul național; penetrarea rețelelor de comunicații militare în scopul procurării de informații și date despre starea unităților militare dintr-o anumită zonă; intensificarea acțiunilor de sustragere de armament, muniție, echipament și tehnică militară din depozitele armatei; sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere și geologice; apariția și proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfășoară acțiuni de tip terorist.

g) Criza informațională se referă la lipsa de informații, a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate și poate fi totală sau parțială. Criza totală se produce atunci când sistemul de comunicații civile și militare nu este operant sau poate fi operabil cu întreruperi care depășesc 60% din emisii sau/și recepții. De regulă, principalele caracteristici sunt: bruierea sistemului militar de transmisiuni; distrugerea unor centre, noduri, stații și alte mijloace de transmitere, recepționare a datelor; dezinformarea prin comunicări de date false; interceptări de mesaje și documente; spargerea sistemelor de codificare și cifrare a datelor; simularea defecțiunilor în sistemele de transmitere a datelor și de comunicații civile.

h) Criza ecologică sau catastrofa ecologică este starea în care se găsește aerul, apa, solul, subsolul sau construcțiile și fauna, flora, viețuitoarele sau oamenii, într-un spațiu, ca urmare a modificărilor survenite în starea de normalitate ecologică provocate de factori obiectivi sau subiectivi. Factorii obiectivi în această situație, de regulă, sunt fenomenele naturale, iar factorii subiectivi sunt determinați de acțiunile umane. Criza de natură ecologică este pusă în evidență de prezența, în principal, a următoarelor fenomene sau activități: poluarea mediului cu materiale radioactive provenite de la obiectivele aflate pe teritoriul național și al țărilor vecine; producerea de inundații care au ca urmări pierderi de vieți omenești și mari distrugeri materiale; fisurarea sau distrugerea (naturală sau provocată) a unor baraje de la marile acumulări hidroenergetice, precum și depășirea cotelor de atenție a apei din acestea; poluarea și contaminarea mediului ca urmare a deversării accidentale în apă și atmosferă a unor produse și reziduuri toxice sau radioactive; scurgerea accidentală (sau provocată) de produse petroliere din depozite, bazine și poluarea pânzei freatice pe mari suprafețe; producerea repetată a unor mișcări seismice intense urmate de pierderi de vieți omenești și mari pagube materiale; importul de produse cu grad ridicat de toxicitate, depozitarea sau abandonarea acestora pe teritoriul național în locuri neprotejate și neamenajate corespunzător.

ASPECTE PRIVIND MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

Caracteristici ale managementului crizelor

În opinia profesorului John Kreindler, expert în domeniul securității europene și transatlantice, la Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, „managementul crizelor presupune activități cum ar fi: culegerea și evaluarea informațiilor, analiza situației, stabilirea scopurilor, analizarea și compararea variantelor de acțiune, implementarea variantei selectate, acțiunea militară (când este cazul) și analiza reacțiilor/feedback””

Fiecare tip de criză este particulară și se manifestă în mod unic. În funcție de modul în care se manifestă criza, trebuie luate măsuri pentru calmarea situației însă, de fiecare dată, ținta managementului unei crize este, în primul rând, „dezamorsarea” acesteia. În al doilea rând, managementul trebuie să aibă în vedere stabilirea unei situații de securitate și, nu în ultimul rând, se caută inițierea de reforme asupra instituțiilor și organismelor pentru a preveni reapariția crizei.

Operațiunile de răspuns pentru rezolvarea unei crize fac parte din managementul acesteia, au rolul de a sprijini menținerea unei stări de pace într-o zonă conflictuală și pot include forte de menținere a păcii. Operațiunile de răspuns includ prevenirea apariției conflictelor, restituirea stării de normalitate/pace și operațiuni umanitare [3].

Managementul unei crize este un proces foarte complicat și niciunul din statele sau organizațiile internaționale care se confruntă cu o criză nu dispune de toate de toate resursele necesare, de aceea, ori de câte ori este posibil, o criză ar trebui finalizată prin mijloace diplomatice. Însă, de cele mai multe ori, acest lucru nu este posibil și trebuie luate în considerare alte mijloace, inclusiv forța militară. Dezavantajul acesteia din urmă este că nu elimină practic cauzele care au condus la izbucnirea acelei crize, de aceea, dacă se recurge la armată, de cele mai multe ori aceasta va fi obligată să rămână în zonă în încercarea de a menține un mediu stabil și sigur.

Modul de răspuns pentru rezolvarea unei crize este un proces etapizat. Fiecare criză este unică din punct de vedere al modului în care se manifestă, al particularităților și a posibilelor forme de violenta ce pot rezulta în urma crizei. Este foarte important ca, încă de la început, direcțiile politice să fie foarte bine cunoscute și aplicate, schimbarea acestora fiind posibilă numai în cazuri de extremă necesitate.

Altfel spus, principala provocare în managementul unei crize este de a proteja interesele principale și de a evita apariția unui conflict militar.

Etape ale managementului situațiilor de criză

Analizele politice la nivel global relevă că, în lumea acestui început de secol și mileniu, se desfășoară un proces de redefinire a raporturilor internaționale. Principalele rezultate sunt reducerea accentuată a probabilităților unei confruntări militare majore și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat, având ca obiectiv modelarea unei noi arhitecturi de securitate pentru omenirea secolului XXI, unită prin valorile democrației, libertății, drepturilor omului, statului de drept și dezvoltarea economiei funcționale de piață. [4]

O mare parte a „bătrânului continent” se află încă sub umbra fostelor republici destrămate la începutul anilor ’90, populația, odată unită sub același blazon, începe să își descopere o nouă identitate, să râvnească la alte valori și, implicit, să își arate superioritatea, dând naștere la conflicte inter-etnice.

Anumite teritorii prezintă un deosebit interes economic dar și strategic si se află la confluența sferelor de interese ale marilor puteri, care își vor disputa supremația pentru aceste teritorii „bogate”, putând da naștere la conflicte inter-statale ce pot escalada foarte ușor la conflicte armate.

De asemenea, refuzul unui stat de a se supune reglementărilor internaționale privind energia nucleară și armele de distrugere în masă vor conduce la tensiuni ce pot escalada într-un conflict armat.

În aceste condiții, trebuie luate măsuri temeinice pentru a aplana un conflict, pentru a preveni izbucnirea unui conflict armat ce se poate dovedi a avea consecințe grave asupra populației. O metoda ideală de management al unei crize poate începe prin încercarea de a convinge statul în cauză de a-și schimba comportamentul utilizând o diplomație coercitivă.

Diplomația însoțită de amenințări

Aceste amenințări pot fi economice, sancțiuni financiare, restricții de călătorie pentru membrii guvernului și inclusiv amenințări privind o acțiune militară.

Consiliul de Securitate al ONU, ca reprezentant al comunității internaționale, oferă prin mandatul său o bază legală inechivocă de măsuri pentru un stat, la începutul unei crize. Prin intermediul unei rezoluții a Consiliului de Securitate, un stat poate fi judecat pentru încălcarea normelor internaționale sau pentru faptul că reprezintă o amenințare pentru securitatea internațională.

Reacția comunității internaționale la o criză particulară este dificil de prezis, chiar și atunci când toate acțiunile conduc către o intervenție justificată. Recunoașterea suveranității naționale reprezintă întotdeauna un motiv de îngrijorare majoră. Drept rezultat, de multe ori, măsuri de management intensive sunt luate numai în condițiile în care presiunea publică și internațională exercitată prin mijloace media sau prin orice alte mijloace este prea puternică sau atunci când criza s-a transformat în violenta.

Din păcate însă, de cele mai multe ori, sancțiunile și amenințările nu au efectul scontat. Un foarte bun exemplu pentru acest lucru este Irakul aflat sub conducerea lui Saddam Hussein care, datorită sancțiunilor repetate, și-a întărit scopurile regimului, iar populația a fost cea care a avut de suferit.

Un alt exemplu este conflictul din Bosnia. Prima rezoluție a Consiliului de Securitate a ONU datează din Iuliu 1992. S-a decis atunci monitorizarea operațiunilor în Marea Adriatică, a fost impus un embargo pentru toate republicile Iugoslaviei și s-au impus sancțiuni asupra guvernului de la Belgrad. Trei luni mai târziu a fost impusă o restricție de survolare a spațiului aerian deasupra Bosniei și Herțegovinei. Toate aceste masuri ale diplomației coercitive nu au avut succes și nu au oprit violențele inter-etnice. Așadar, dacă guvernul sau grupările aflate în conflict nu cedează datorită măsurilor impuse, escaladarea conflictului este inevitabilă [3].

Implicarea comunității internaționale pentru a preveni sau stinge aceste conflicte s-a făcut sub semnul carenței sistemului internațional de a răspunde articulat și coordonat în caz de criză. Factorii de intervenție au fost ONU, SUA, NATO, OSCE și UE, fie prin inițiative diplomatice, fie prin acțiuni militare, fără o strategie călăuzitoare și suport juridic adecvat. Accentul diplomatic și militar a fost pus pe separare, neoferind motivația și scopul solidarității cu zona de conflict. In anii ’90 s-a produs multiplicarea actelor de terorism internațional, fără a se fi sesizat faptul că este vorba de un proces în continuă expansiune, diversificare și agresivitate. Terorismul a devenit arma de predilecție a unor organizații sau grupări care invocau legitimitatea moștenită din războaie de independentă și decolonizare, formare a noilor state de pe harta lumii.

Managementul crizelor este mai eficient dacă este realizat multilateral deoarece reprezintă o expresie de solidaritate cu o gamă mai largă de opțiuni și capacități, dar mai ales o bază legală lărgită pentru legitimitatea acțiunilor. Mai mult, mesajul transmis conducătorilor politici ai statului oponent este mai puternic dacă, Comunitatea Internațională, sau cel puțin o parte a acesteia arată o dezaprobare clară fată de acțiunile oponentului. În permanentă, organizațiile cum ar fi ONU vor încerca să atragă cât mai multe state de partea lor în rezolvarea conflictelor. Iar ca și exemplu putem nota Operațiunea Athena din Bosnia unde au participat 33 de state, 25 de state în KFOR (Kosovo Force) din Kosovo și 37 de state în ISAF (Forța Internațională de Asistenta în Securitate) din Afghanistan.

Totuși, această formă de cooperare multilaterală are un dezavantaj. Cu cât sunt mai mulți participanți, cu atât este mai greu în a ajunge la un consens asupra măsurilor ce se doresc a fi luate. Procesul este mai lung și mai anevoios, deoarece trebuie coordonate multe summit-uri, așa cum s-a întâmplat în cazul conflictelor din Balcani, unde s-au întrunit, pe rând, membrii UE, NATO, OSCE, ONU și Grupul Contact (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Federația Rusă). Mai mult, în cadrul NATO și UE există comitete politice care au de asemenea un cuvânt de spus în luarea deciziilor pentru întreprinderea unor măsuri.

Un oficial al SUA a criticat, în timpul conflictelor din Balcani, felul în care NATO realizează luarea deciziilor și a numit-o „război prin comitete” datorită numeroaselor întruniri. Și asta pentru că, la sfârșitul acestor întruniri nu a fost posibilă emiterea unei rezoluții, ci mai degrabă a fost făcut un compromis necesar, un acord, dar care nu impunea foarte multe restricții. Cu toate acestea însă, luarea deciziei într-un context multilateral reprezintă o soluție mult mai bună decât luarea unei decizii pripite de către un număr mic de state sau, chiar mai rău, lipsa unei decizii în cazul în care nu se ajunge la un consens.

Pentru a ilustra complexitatea luării unei decizii într-un management multilateral, trebuie să ținem seama că, în Consiliul de Securitate al ONU, este necesar un număr de 9 voturi favorabile din 15 (membri permanenți) în condițiile în care niciun membru cu drept de veto nu votează împotrivă: În Consiliul NATO este nevoie de 26 de voturi, iar în UE 28. Dacă UE dorește ajutorul NATO în managementul unui conflict, este necesar un număr de 31 de voturi favorabile.

Diplomația însoțită de forță

Următorul pas în rezolvarea unei crize este „diplomația însoțită de forță” pentru a semnala modul de rezolvare de către Comunitatea Internațională și pentru a evita o percepție greșită de către guvernul în cauză. Această metodă de rezolvare a unei crize va menține situația în sfera diplomatică și reprezintă ultima șansă pentru statul în cauză de a înțelege ce ar putea salva în condițiile impuse de ONU și care sunt riscurile nerespectării acestor condiții.

Un foarte bun exemplu pentru acest tip de rezolvare a unei crize se regăsește tot în zona Balcanică. În cazul Bosniei și Herțegovinei, în noiembrie 1992, au început operațiuni militare de suport a sancțiunilor și embargoului impus pe căile de navigație maritime. În martie 1993, au fost autorizate operațiuni militare de susținere a embargoului impus în spațiul aerian al statului. Operațiunile militare au început în aprilie și au implicat mai mult de 200 de avioane militare aparținând statelor membre NATO. Pentru nerespectarea interdicțiilor, au fost doborâte mai multe avioane de către forțele NATO.

În paralel cu luatea deciziilor la nivel internațional, la nivelul statelor participante au loc procese de coordonare la fel de dificile pentru luarea deciziilor. Pentru un stat participant la managementul unei crize internaționale, luarea deciziilor implică mai mult decât o singură instituție administrativă. Mai mult, statele care doresc să ia parte la managemetul unui conflict, doresc să aibă și susținerea populației, în special când sunt implicate forțele armate. În Germania de exemplu, pentru implicarea în managementul unei crize internaționale cu suport militar, este nevoie de aprobarea parlamentului. Pentru a avea o majoritate în Parlament și consimțământul publicului, va fi nevoie de o justificare temeinică pentru acțiunile ce se doresc a avea loc, iar aici este foarte importantă diplomația publică și activitatea de informare a populației.

Însă forțele care au stârnit criza cunosc faptul că, într-o democrație, lupta împotriva unui public care se opune este foarte dificilă pentru decidenți. De aceea, în operațiunile recente din Afghanistan au existat foarte multe atacuri asupra forțelor ISAF, menite să îndrepte opinia publică împotriva menținerii de trupe militare pe teritoriul țării în care se desfășoară criza.

Forța însoțită de diplomație

În momentul în care Comunitatea Internațională nu reușește să ajungă la o soluție, iar eforturile diplomatice, sancțiunile și amenințările nu au avut succes, „forța însoțită de diplomație” este menită să distrugă forța armată inamică. Este adevărat că în acest moment multe voci susțin că este vorba de un război, un conflict armat care va aduce pierderi importante pentru ambele părți implicate. Termenul de „forță însoțită de diplomație” este utilizat pentru a minimaliza impactul conflictului asupra opiniei publice, dar și pentru a sublinia faptul că nu este vorba de un razboi de cucerire, ci numai de distrugerea forțelor care au dus la apariția crizei și introducerea unui regim care să restabilească ordinea.

Ca exemplu, invadarea Afghanistanului de către URSS în 1979 a avut ca scop declarat menținerea unei stări de calm în spațiul Asiei Centrale, în condițiile în care Afghanistanul dorea revendicări teritoriale asupra unor regiuni paștune din Pakistan.

Ca și principiu de aplicare, acesta ar trebui să fie motivul „forței însoțită de diplomație”, dar nu în contextul în care a fost aplicată în războiul din 1979.

În această fază a managemetului crizei, este deosebit de importantă legătura dintre partea politică responsabilă și forțele militare care execută ordinele, încrederea fiind elementul de bază. Din istorie putem observa că această fază poate dura destul de mult, în funcție de desfășurarea de forțe care are loc. Atât politicul, cât și opinia publică sunt ținute la curent cu operațiunile care se desfășoară prin mijloacele de informare mass-media, având ca principal scop menținerea unei intervenții militare neexcesive și reducerea pagubelor colaterale la minim.

Și în această fază, ca și în celelalte, trebuie să fie deschis în permanență un canal de comunicare diplomatică, pentru ca intervenția militară să nu dureze mai mult decât este necesar.

Datorită necesităților ridicate ce se impun din toate punctele de vedere în cazul unei intervenții de amploare, ONU colaborează din ce în ce mai mult cu organizații regionale precum NATO, UE, Uniunea Africană sau alte coaliții. Spre exemplu, cu 10 ani în urmă, participanții la o misiune trebuiau să fie observatori imparțiali autorizați numai pentru propria apărare, pe caând, în momentul de față, participanții sunt activi în implementarea obiectivelor ce se impun de către Consiliul de Securitate.

În cazul conflictului din Bosnia, faza a treia a început în Februarie 1994. Aceasta a implicat acțiuni NATO de bombardare a artileriei din zona Sarajevo, acestea desfășurându-se la cererea ONU pentru a proteja populația musulmană de atacurile sârbe. În luna Octombrie a aceluiași an, NATO a executat raiduri aeriene asupra radarelor sârbe și asupra buncărului de comandă și control, venind astfel în sprijinul forțelor UNPROFOR (Forța de Protecție a ONU). Aceste evenimente au fost decisive pentru convingerea conducerii sârbe și a guvernului de la Belgrad de a accepta negocierea unui acord de pace. Acrodul a fost semnat în luna Decembrie a aceluiași an.

Dacă nu se poate ajunge la o rezoluție favorabilă pentru utilizarea forței la nivelul Consliului de Securitate al ONU, o altă organizație poate lua decizia de a acționa pe cont propriu. Este cazul intervenției din Kosovo din 1999, când NATO a decis, după numeroase amenințări asupra președintelui, să execute raiduri aeriene în speranța prevenirii unei crize serioase. Utilizarea forțelor NATO cu scopul de a înceta “epurarea etnică” (albanezii erau alungați sau chiar omorâți de către sârbi) s-a realizat în acord cu comunitatea internațională (mai puțin Rusia), iar după 77 de zile s-a ajuns la un consens cu guvernul Yugoslaviei asupra situației crizei din Kosovo.[3]

Diplomația însoțită de reconstrucție

La încheierea unui conflict, după ce s-a ajuns la o rezoluție de pace, “diplomația însoțită de reconstrucție” are scopul de a clădi pe teritoriul unde s-a desfășurat conflictul o stare ce nu mai necesită intervenția militară. Scopul de a crea o stabilitate bazată pe pace și principii democratice va fi preluat de către un guvern ales. De asemenea poate fi necesară o modificare structurală a administrației. În această fază, unicul scop al trupelor este de a garanta stabilitatea și securitatea ce trebuie folosite de către administrația nou creată.

O reconstrucție sustenabilă necesită foarte multă implicare, alocare masivă de fonduri și alte tipuri de resurse. De asemenea este necesar ca obiectivele să fie realiste și modeste, să nu existe spații în faza de reconstrucție și foarte important, să nu se mențină o pace falsă, un conflict înghețat, cum este și cazul conflictelor înghețate din estul Europei.

De asemenea este esențială și secvența de pași sub care se desfășoară evenimentele. „Securitatea și dominația legii vin primele, democrația este pentru mai târziu”, așa cum spunea dl. Steiner, făcând referire la lecția învățată în Bosnia, unde au fost organizate alegeri la numai 5 luni după conflict și, fără a fi realizată securitatea și primordialitatea legii și fără ca noile partide politice să aibă timp de a se impune, alegerile au fost câștigate de către un partid naționalist care a fost de fapt și responsabilul pentru conflictul care tocmai se încheiase.

Faza de reconstrucție și procesul de construcție a păcii trebuie să implice atât autoritățile locale cât și populația, de aceea această fază poate dura mai mult decât se estimează deoarece poate fi necesară schimbarea mentalității populației spre a prelua responsabilitatea pentru mersul țării. Și în acest caz, Bosnia reprezintă un exemplu incontestabil care, încă din 1995 este sub supraveghere, atât din punct de vedere militar (de către EUFOR, SFOR și IFOR) cât și din punct de vedere civil, de către Biroul Înaltului Reprezentant al Consiliului de Securitate al ONU. Acest lucru demonstrează complexitatea și timpul îndelungat necesare acestei etape.

Putem concluziona că, pentru managementul unei situații de criză ce se manifestă la nivel internațional, care afectează teritorii ale mai multor state, este necesară și recomandată acordarea unui vot pozitiv din partea Comunității Internaționale pentru implicarea organizațiilor internaționale pentru a soluționa în cel mai scurt timp situația de criză apărută.

Este foarte important ca, odată implicați, factorii de decizie să se pună de acord asupra unui plan de acțiune care să vizeze în primul rând soluționarea diplomatică a crizei.

În prezent asistăm la o diplomație coercitivă asupra Rusiei datorită măsurilor economice drastice impuse de Comunitatea Internațională. Asistăm la un fenomen cu implicații economice majore pentru Rusia, și anume scăderea prețului petrolului pe piața internațională. Datorită faptului că Rusia este unul din marii exportatori de petrol la nivel mondial (cel mai mare producător și exportator) scăderea cu 50% a prețului petrolului a avut ca impact direct scăderea veniturilor sale din exporturile de petrol și deprecierea rublei cu aproape 50 % începând din luna iunie.

Sancțiunile economice reprezintă în crizele contemporane cea mai eficientă armă de manipulare a acțiunilor unui stat, dar care, neutilizate eficient, pot avea implicații negative.

De asemenea, foarte important este ca diplomația însoțită de amenințări să nu se prelungească mai mult decât este necesar pentru a nu trece la o fază latentă a managementului unei situții de criză.

Diplomația însoțită de forță reprezintă un ultimatum acordat în gestionarea unei crize. Este ultimul pas înainte de intervenția forțată și are ca obiectiv principal rezolvarea crizei diplomatice pe cale pașnică și nu prin forță. Practic, acest pas reprezintă o extindere a “diplomației coercitive” în care este utilizată intervenția militară ca metodă de amenințare.

Fiecare criză este unică, de aceea trebuie elaborate strategii și soluții adaptate pentru fiecare criză în parte. Este adevărat că există de învățat câte ceva din fiecare criză, deoarece există similitudini și acțiuni care se pot repeta. Spre exemplu, dacă am analiza modul în care s-au desfășurat evenimentele din Ucraina din 2014 și cele din Georgia din 2008, vom constata că există foarte multe asemănări în ceea ce privește modul sub care Rusia s-a implicat spre a-și anexa teritorii.

Cu toate acestea, oricât de intensă ar fi implicarea, oricâte resurse s-ar aloca, nu se poate anticipa care va fi deznodământul acelei crize datorită factorului uman, care este imprevizibil. De aceea, mai mult decât se investește în managementul oricărei crize, ar trebui să se investească în prevenția apariției crizelor, deoarece este mult mai ușor să previi, decât să limitezi efectele negative ale unui eveniment.

Măsuri de prevenire și răspunsul la crize

„Nerespectarea normelor dreptului internațional, ca și săvârșirea unor acțiuni inamicale împotriva altor state ori încălcarea drepturilor acestora sunt acte care, potrivit dreptului internațional, dau dreptul statelor lezate, ca și comunității internaționale, de a lua unele măsuri de constrângere  pașnică, cu caracter de sancțiune, fără a se recurge la război, dacă diferendul sau situația internațională ce au intervenit nu se pot rezolva prin mijloacele pașnice politico-diplomatice sau jurisdicționale consacrate.

În dreptul internațional clasic, statele puteau să recurgă în mod individual la asemenea mijloace de constrângere fără vreo restricție. O dată cu interzicerea recurgerii la forță în relațiile internaționale, folosirea în mod individual de către state a mijloacelor de constrângere bazate pe forța armată a devenit contrară dreptului internațional, iar mijloacele de constrângere fără folosirea forței armate au suferit transformări importante, în sensul îngustării câmpului de utilizare a acestora.

            Potrivit dreptului internațional contemporan, statele pot recurge în mod individual numai la măsuri de constrângere care nu sunt bazate pe forța armată și aceasta în  mod cu totul excepțional, în strânsă  legătură cu Organizația Națiunilor Unite, atunci când sunt obiectul unor presiuni sau ilegalități din partea altui stat care nu a ajuns încă în faza unui atac armat.

            Mijloacele de constrângere, cu sau fără folosirea forței armate, pot fi, însă, utilizate în cadrul măsurilor colective luate de Organizația Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate putând să decidă în acest sens în baza articolelor 41 și 42 ale Cartei O.N.U.”

Măsurile de prevenire a crizelor sunt acele măsuri care trebuie luate în faza în care este posibilă rezolvarea pe cale diplomatică a crizei și se poate realiza evitarea agravării situației, dar, având în vedere că un canal diplomatic este necesar să fie deschis în permanență, măsurile respective pot fi aplicate chiar și după escaladarea situației conflictuale, în vederea soluționării cât mai rapide a diferendelor. Aceste măsuri de prevenire se referă în principiu la construirea și menținerea păcii.

Aceste obiective pot fi realizate prin abordarea unor metode de rezolvare pe cale juridică a crizei, pe cale politico-diplomatică sau prin aplicarea unor măsuri de constrângere.

Rezolvarea pe cale juridică a crizei

Se poate realiza prin arbitrajul internațional sau prin intermediul justiției internaționale.

Arbitrajul internațional constă în rezolvarea unui diferend între state de către o comisie, numită de părțile implicate, și a cărei hotărâre, conform înțelegerilor prealabile între părți, este obligatorie (prin Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga).

Justiția internațională, prin Curtea Internațională de Justiție, ca organ principal al ONU poate rezolva diferende aduse în fața acesteia. Pot fi menționate câteva cauze aduse în fața Curții Internaționale de Justiție, cum ar fi:

Diferende teritoriale: Danemarca și Olanda contra RFG cu privire la delimitarea platoului continental din Marea Nordului, 1968-1969; Libia și Malta cu privire la platoul continental din Marea Mediterană, 1985;

Folosirea trecătorilor: diferendul referitor la trecerea prin Beltul Mare, Finlanda versus Danemarca în 1991;

Probleme legate de extrădare, drepturile omului.

Rezolvarea pe cale politico-diplomatică

Presupune rezolvarea diferendului prin negociere, mediere, anchetă sau conciliere internațională.

Negocierea reprezintă una din cele mai utilizate metode de soluționare, deoarece sunt cel mai puțin costisitoare, sunt la îndemâna oricărui stat, părțile intră în contact direct, aflându-se la același nivel în cadrul discuțiilor. Negocierea oferă posibilitatea părților de a-și exprima în mod direct opiniile și de a-și apăra interesele.

Medierea reprezintă o acțiune desfășurată de un terț (stat sau organizație), la cerere sau din proprie inițiativă, cu scopul de a ajuta părțile implicate în a ajunge la un consens. În condițiile în care un terț ajută numai la crearea condițiilor propice în vederea ajungerii la masa tratativelor, fără a participa la negocieri, avem de-a face cu „bunele oficii”. Atunci când un terț participă efectiv la negocieri în funcția de conducător al acestora, avem de-a face cu acțiuni de mediere a conflictului.

Ancheta internațională are ca scop stabilirea exactă a faptelor și lămurirea împrejurărilor care au dus la apariția diferendului.

Concilierea internațională face trecerea de la mijloacele politico-diplomatice la cele jurisdicționale, de care se deosebesc prin faptul că soluțiile propuse au caracter orientativ, ele nefiind obligatorii. Comisiile de conciliere îmbină elementele de anchetă cu cele de conciliere.

Acțiunile de constrângere pot fi considerate tot de natură diplomatică, având în vedere că acestea nu vizează realizarea unei intervenții militare, ci soluționarea pe cale pașnică a conflictului. Aplicarea de sancțiuni fără folosirea forței armate reprezintă un răspuns la acte dușmănoase sau ilicite ale altui stat sau altor state. Printre aceste sancțiuni enumerăm retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul și ruperea relațiilor diplomatice, excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale.

Acțiunide constrângere de natură diplomatică

Retorsiunea reprezintă, conform DEX, luarea de către un stat față de altul a unor măsuri coercitive, asemănătoare celor pe care cel din urmă le-a luat împotriva celui dintâi. Practic, retorsiunea este o măsură prin care un stat răspunde față de acțiunile neamicale ale altui stat. Actul căruia i se răspunde nu este considerat o încălcare a normelor dreptului internațional sau a unui tratat internațional. Retorsiunea poate consta în: „ruperea relațiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat”.

Spre exemplu, într-un comunicat al purtătorului de cuvânt al Ministerului Rus de Externe, Alexandr Lukashevici, spunea în primăvara anului 2014 că “mai multe țări occidentale, urmând exemplul SUA, au extins lista de sancțiuni, incluzând noi cetățeni ruși. Astfel de acte nu pot rămâne fără reacție. Partea rusă a luat măsuri de retorsiune, care sunt în principal similare”.

Din definiția retorsiunii rezultă faptul că răspunsul la un act neamical, care are caracter de retorsiune, trebuie să aibă valoarea unor acte similare și să nu depășească amploarea sau caracterul actului la care se răspunde.

Retorsiunea este o măsură agreată de dreptul internațional contemporan.

Represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva organelor sau cetățenilor altui stat, ca urmare a săvârșirii de către acel stat a unor acte ilicite față de el sau față de cetățenii lui și spre a-l determina să înceteze astfel de acte. Scopul represaliilor este de a obține repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punct de vedere al dreptului internațional sau de a preveni repetarea altor acțiuni similare.

Diferența dintre represalii și retorsiune constă în faptul că acestea reprezintă măsuri luate ca răspuns la acțiuni contrare dreptului internațional, și nu la simple acte inamicale.

„Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar”. Pentru ca un stat sa poată recurge la represalii, trebuie ca acesta să fie lezat în mod direct de către acțiunile ilicite și să se fi adresat statului agresor anterior recurgerii la represalii (iar statul agresor nu s-a conformat cererii statului agresat), iar forma de represalii să fie comparabilă cu prejudiciul suferit (principiul proporționalității, ca și în cazul retorsiunii).

Un exemplu al represaliilor ar fi blocarea de către SUA a bunurilor iraniene, în urma luării de ostatici a personalului diplomatic din ambasada americana la Teheran.

Embargoul este în politica și economia internațională interzicerea de către un grup de state sau de un stat a exportului sau importului de mărfuri/produse într-o sau dintr-o țară. Tot ca sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internațional sau ca mijloc de presiune politică, embargoul constă în reținerea de către un stat a navelor comerciale sau a mărfurilor altui stat aflate pe teritoriul său, în condițiile în care a survenit un conflict între statele respective.

Embargoul reprezintă o măsură care nu implică utilizarea forței și este o măsură legală în condițiile dreptului internațional.

Boicotul reprezintă o interdicție declarată împotriva unui individ, a unui grup social, a unui stat prin care se stabilește refuzul de a cumpăra, a vinde sau a întreține orice fel de relații cu cei supuși acestui procedeu.

În termeni diplomatici, boicotul constituie un mijloc de constrângere internațională, constând în întreruperea relațiilor comerciale între state, dar și a comunicațiilor și transporturilor (feroviare, maritime, aeriene) cu scopul de a pune capăt unei încălcări a normelor dreptului internațional.

Termenul “boicot” își are originea în secolul al XIX-lea, când căpitanul Charles Cunningham Boycott era administrator al moșiilor lordului Earne din comitatul Mayo (Irlanda). În anul 1879, când arendașilor din Irlanda li s-au impus taxe deosebit de grele, Liga Arendașilor a hotărât izolarea moșierilor. Prima victimă a campaniei antimoșierime a fost căpitanul Boycott. Zilierii, postașii și negustorii au refuzat orice contact cu acesta și cu familia lui. După un an, familia Boycott a fost nevoită să părăsească moșia și să se refugieze în Anglia. Actul de izolare a familiei Boycott a intrat în vocabularul internațional prin eponimul boicot.

Conform art.41 din Carta ONU “Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forței armate, trebuie luate sprea a se da urmare hotărârilor sale și poate cere Membrelor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.”

Ruperea relațiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot întreprinde în cazul în care relațiile lor cu alte state cunosc un grad ridicat de deteriorare, acest act fiind considerat ca foarte grav. Însă ruperea relațiilor diplomatice poate fi utilizată și ca măsură de constrângere luată față de un stat care a încălcat legile internaționale, cu scopul de a-l determina să pună capăt actelor sale.

Această măsură poate fi dispusă cu caracter de sancțiune de către ONU sau de către alte organizații de securitate, împreună cu măsuri de boicot, în scopul menținerii păcii internaționale.

Excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale este o măsură de constrângere care a apărut odată cu impactul din ce în ce mai ridicat pe care acestea le au în adoptarea deciziilor la nivel internațional. Măsura poate fi aplicată de către ONU sau alte organizații cu rol de menținere a păcii, împreună sau separat de alte măsuri de constrângere.

ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE CE POT INTERVENI ÎN MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

Consiliul de Securitate al ONU

Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională ce avea ca obiectiv principal menținerea păcii și a securității internaționale și a activat în perioada interbelică. Organizația Națiunilor Unite reprezină succesoarea acestei organizații și a apărut datorită coaliției antifasciste care a considerat necesară crearea unei noi organizații care să înlocuiască Societatea Națiunilor, datorită faptului că aceasta din urmă nu a reușit să împiedice izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

În cadrul Conferinței de la Teheran din 1943, la care au participat liderii SUA, Angliei și URSS a fost stabilit ca miniștrii de externe ai celor 3 state să pregătească statutul noii organizații internaționale. Astfel, la Conferința din 1944 de la Dumbarton Oaks, lângă Washington, unde a participat și China, miniștrii au pregătit proiectul de statut al noii organizații, denumit: „propuneri pentru infiintarea unei organizatii internationale universale". Cu toate acestea a mai fost nevoie de o întâlnire, Conferința de la Yalta (1945) unde au fost aduse în discuție aspecte legate de funcționarea noii organizații, modalitatea de supunere la vot și calitatea de membru al acesteia. Conferinta de la Yalta a adoptat ”regula unanimității” voturilor celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al viitoarei organizații și a admis printre membrii ei fondatori două republici unionale din cadrul U.R.S.S. de atunci – Ucraina și Belarus. De asemenea, Conferința a hotărât convocarea unei alte conferințe internaționale la care să participe toate statele membre ale coaliției antifasciste și care să adopte statutul noii organizații internaționale. Această conferinta s-a ținut la San-Francisco, între 25 aprilie și 26 iunie 1945, cu participarea a 50 de state. Conferința a definitivat statutul noii organizații internaționale sub denumirea de „Carta Natiunilor Unite” care a fost semnată de participanți, în ziua de 26 iunie 1945. Deși Polonia nu a participat la Conferința de la San-Francisco, ea a fost recunoscută ca stat fondator al organizației (al 51-lea stat fondator).[5]

Datorită faptului că România a fost declarată țară învinsă în cel de-al doilea război mondial, aceasta nu a putut fi primită în cadrul alianței până în luna Decembrie a anului 1955.

Organizația Națiunilor unite are la bază Carta ONU, care este un tratat supus ratificării statelor fondatoare, în a cărei preambul este menționat scopul Organizației : “„Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus,să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate, și în aceste scopuri să practicăm toleranța și să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principii și să instituim metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective”.

Scopurile Organizației Națiunilor Unite sunt detaliate la art.1 al Cartei:

1. Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor incălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

2. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3. Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Tot conform Cartei, în urmărirea scopurilor enunțate în Articolul 1 Organizația Națiunilor Unite și Membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele Principii:

1. Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor Membrilor ei.

2. Toți Membrii Organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-și îndeplineasca cu buna-credință obligațiile asumate potrivit prezentei Carte.

3. Toți Membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie.

4. Toți Membrii Organizației se vor abtine, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.

5. Toți Membrii Națiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte și se vor abține de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere.

6. Organizația va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu aceste principii în măsura necesara menținerii păcii și securității internaționale.

7. Nicio dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în, chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui Stat și nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII.

Organele principale înființate în cadrul ONU sunt Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

CONSILIUL DE SECURITATE AL ONU este alcătuit din 15 membri ai ONU. Franța, China, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și SUA sunt membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Cei 10 membri nepermanenți sunt aleși de către Adunarea Generală, ținându-se seama în primul rând de contribuția Membrilor ONU la menținerea păcii și securității internaționale și la înfăptuirea celorlalte scopuri ale Organizației, dar și de o repartiție geografică echitabilă. Membrii nepermanenți ai Organizației sunt aleși pe o perioadă de doi ani,

În Carta ONU este prevăzut ca un mermbru al organizației care nu este membru al Consiliului de Securitate să poată participa la ședințele acestuia în cazul în care se dezbate o chestiune care îi afectează interesele sau în cazul în care este parte la diferendul examinat de către Consiliu, însă el nu dispune de drept de vot în cadrul ședinței.

Pentru adoptarea unei hotărâri în cadrul Consiliului de Securitate este necesar votul afirmativ a cel puțin 4 mebri nepermanenți și a celor 5 membri permanenți. Însă, în cazul în care unuia dintre membrii Consiliului de Securitate îi sunt afectate interesele sau este parte la diferentul examinat, acesta este dator să se abțină de la vot. Ca element specific al sistemului de vot din cadrul Consiliului de Securitate este dreptul de veto al membrilor permanenți, astfel că, votul negativ al oricăruia dintre membrii permanenți ai Consiliului împiedică adoptarea oricăror hotărâri, indiferent de numărul de voturi pozitive ale celorlalți membri.

Dreptul de veto al membrilor permanenti ai Consiliului rezultă din regula unanimității, stabilită la Conferința de la Yalta 1945. Deși dreptul de veto este contrar principiului egalității statelor membre, pentru a fi atenuat acest sistem, abținerea de la vot a membrilor permanenti nu blochează adoptarea unei hotărâri.

Consiliul de Securitate are raspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale. Pentru îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul acționează în numele tuturor statelor membre și în conformitate cu scopurile și principiile ONU.

Pentru realizarea acestor scopuri, Consiliul de Securitate are și funcția de prevenire a conflictelor, prin rezolvarea pe cale diplomatică a diferendelor internaționale, în conformitate cu prevederile Capitolului VII din Carta ONU. Ca metode de acțiune, Consiliul de Securitate poate invita părțile să-și rezolve diferendul prin mijloace pașnice, poate ancheta el însuși orice diferend sau situație care ar putea duce la un diferend sau poate recomanda procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare.

Când sunt constatate amenințări la adresa păcii, încălcări ale păcii sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate poate face recomandări sau poate adopta hotărâri privind măsurile ce se vor aplica pentru menținerea sau restabillirea păcii șă securității internaționale, conform articolelor 41 și 42 din Cartă.

Pentru rezolvarea diferendelor pe cale diplomatică, Consiliul de Securitate poate aplică măsuri de constrângere care nu implică folosirea forței armate (diplomație însoțită de amenințări), cum ar fi: sancțiuni economice prin întreruperea relațiilor economice cu statul respectiv, a comunicațiilor feroviare, maritime sau aeriene, dar și ruperea relațiilor diplomatice.

Atunci când Consiliul de Securitate consideră că măsurile adoptate nu și-au atins scopul, el poate recurge la modalități de constrângere bazate pe utilizarea forței armate. În acest sens, Carta ONU prevede dreptul Consiliului de Securitate, conform articolului 42, de a întreprinde cu forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o socotește necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Pentru realizarea acestor acțiuni, Consiliul de Securitate hotărăște instituirea Forțelor armate ale ONU, dar poate solicita sprijin altor alianțe (ex. NATO, OSCE) sau grupuri de state care sunt afectate și au interesul de a rezolva conflictul în cauză.

Între Consiliul de Securitate și statele solicitate să pună la dispoziție forțe militare, se încheie un acord special prin care se fixează efectivele forțelor militare puse la dispoziția ONU, natura acestor forțe, gradul de pregătire, amplasarea generală a acestora, dar și natura ajutorului care va fi dat.

Conform Cartei ONU, de forțele armate ale ONU ar fi trebuit instituit un Comitet de Stat Major alcătuit din șefii statelor majore ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate. Însă acest organ nu a fost creat, de aceea responsabilitatea forțelor armate ale ONU a trecut în seama Secretarului General pe baza mandatului primit din partea Consiliului de Securitate. Coordonarea efectivă a operațiunilor militare revine însă unui comandant militar mandatat de către Consiliul de Securitate, pe timp de 6 luni.

În practică însă, forțele armate constituite sub egida ONU au fost folosite aproape exclusiv ca forțe de menținere a păcii, în temeiul unei Rezoluții a Adunării Generale adoptate în 1950.

Consiliul de Securitate mai are și funcția de a supraveghea teritoriile puse sub tutela ONU, teritorii care au fost declarate zone strategice, să adopte măsuri de constrângere pentru a garanta respectarea hotărârii Curții Internaționale de Justiție, să recomande noi membri în organizație, să aplice sancțiuni și să aleagă judecătorii Curții Internaționale de Justiție.

De asemenea, Carta ONU stipulează obligația membrilor organizației de a le accepta și de a le executa, dacă sunt în conformitate cu prevederile acesteia.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este cea mai cuprinzatoare organizație de securitate de tip regional, numărând 57 de state din Europa și America de Nord. Prin abordarea multi-dimensională, OSCE oferă statelor din spațiul „de la Vancouver la Vladivostok” cel mai potrivit forum de dialog și negociere pe problematica securității în spațiul euro-atlantic și euro-asiatic, precum și o platformă pentru parteneriatele multilaterale implicate în acțiuni practice în teren. Organizația are o abordare cuprinzătoare a conceptului de securitate și, din această perspectivă, acționează pe trei dimensiuni majore: politico-militară; economică și de mediu; umană. Principalele domenii de acțiune ale dimensiunii politico-militare sunt: controlul armamentelor, managementul frontierelor, combaterea terorismului, prevenirea conflictelor, reforma sectorului de apărare. OSCE acționează pentru deschidere, consolidarea încrederii, creșterea transparenței și a cooperării în vederea asigurării securității statelor participante OSCE.

Pe agenda curentă a Organizației se regăsesc teme nesoluționate din perioada Războiului Rece – precum soluționarea conflictelor înghețate din spațiul ex-sovietic sau stabilizarea Balcanilor de Vest, deopotrivă cu cele ale secolului XXI – de la schimbările climatice la combaterea terorismului.

Pentru menținerea securității regionale, OSCE se bazează pe dialogul politic privind valorile comune și, în acest sens, cooperează cu guvernele, societatea civilă și sectorul privat.

OSCE, a cunoscut transformări substanțiale deoarece este evident că nici o instituție regională nu-și poate asuma gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identității de securitate europeană. Avantajele OSCE în această privință rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a securității, în cele trei dimensiuni specifice; participarea, pe bază de egalitate, a tuturor țărilor participante; principii, norme, valori și standarde comune; instrumente, mecanisme și experiență unică în domeniul diplomației preventive.

Datorită capacitații și experienței sale unice în domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor; consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și statului de drept și promovării tuturor aspectelor societății civile, OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spațiu comun de securitate și să contribuie la consolidarea încrederii în domeniul militar și promovarea securității prin cooperare. [7]

Istoria OSCE nu este una foarte mare sub această denumire, însă această organizație își are începuturile în anii ’50 odată cu ideea convocării unei conferințe general-europene pentru securitate.

Destinderea din anii ’60 permite fostei URSS să avanseze noi propuneri asupra viitoarei conferințe a cărei încununare ar fi trebuit să fie adoptarea unui text cu valoare juridică menit să confirme granițele existente în Europa și să pună bazele unei cooperări economice Est-Vest.

După o perioadă de rezerve, NATO își anunță în 1969, disponibilitatea de a participa la o astfel de conferință, această disponibilitate fiind însă una condiționată. Astfel, Alianța cerea participarea cu drepturi depline a SUA și Canadei, reconfirmarea statutului legal al Berlinului, discuții asupra dezarmării în Europa și includerea unui capitol asupra drepturilor omului.

Astfel, la 22 noiembrie 1972 încep discuțiile la Helsinki, încheiate în iunie 1983 și a căror consacrare a fost făcută printr-un document cunoscut și sub numele de “The blue book”.

La 1 august 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki de către cele 35 de state membre.[8]

Actul Final de la Helsinki atestă cele zece principii fundamentale pentru relațiile interstatale: egalitatea suverană a statelor; interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța; inviolabilitatea frontierelor; respectul integrității teritoriale a statelor; soluționarea pașnică a conflictelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale; egalitatea și dreptul popoarelor la auto-determinare; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale.

State participante la misiunea OSCE: 57 – de la Vancouver la Vladivostok. Mongolia a devenit Stat participant în decembrie 2012. În plus, OSCE dezvoltă relații privilegiate cu 11 Parteneri (șase din zona mediteraneană și cinci din Asia). Libia a solicitat recent statutul de Partener al OSCE.

Abordarea cuprinzătoare a securității este element specific al acțiunii OSCE și indicator al valorii adăugate a OSCE în relația cu alte organizații internaționale și regionale. Constă în fundamentarea oricărei acțiuni OSCE pe interacțiunea dintre trei Dimensiuni: politico-militară, economică și de mediu, respectiv umană.

Principalul for de activitate: Forumul de Cooperare în domeniul Securității (FSC). Principalele teme abordate sunt reprezentate de măsurile de creștere a încrederii și securității (CSBMs), stabilitate prin Documentul Viena; Codul de Conduită pentru aspectele politico-militare ale Securității; armele de calibru mic (SALW). La Viena se află și sediile Comisiei Consultative Cer Deschis (OSCC) și Grupului Consultativ Comun (JCG) pentru Tratatul privind Armele Convenționale în Europa (CFE). OSCE nu are competențe în domeniul CFE sau Cer deschis, aceste Tratate având un număr mai restrâns de membri, iar instituțiile constituite în baza Tratatelor respective funcționând autonom față de OSCE. Problematica privind controlul armamentelor (CFE) este însă de interes pentru OSCE din perspectiva impactului asupra securității europene.

Dimensiunea economică și de mediu are ca principalel teme: promovarea bunei guvernări; potențialul activităților economice și de mediu de a conduce la creșterea încrederii în zonele de conflict; gestionarea deșeurilor toxice și radioactive etc. În cadrul Secretariatului există un Coordonator pentru activitățile economice și de mediu.

Dimensiunea umană are ca obiective respectarea drepturilor omului, statului de drept, democrației; acțiuni în sprijinul organizării de alegeri democratice; libertatea media; combaterea intoleranței și discriminării. Activitățile corespunzătoare dimensiunii umane sunt coordonate de ODIHR (Biroul pentru Instituții democratice și Drepturile Omului); Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale; Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media.

Ca activitate în teren, OSCE are un număr total de 16 misiuni, cu mandat de oferire de asistență Statelor participante în domeniile corespunzătoare celor trei Dimensiuni OSCE. În prezent, OSCE are misiuni în Europa de Sud-Est (Albania, BiH, Kosovo, Serbia, Skopje), Europa de Est (Ucraina, R Moldova), Caucaz, Asia Centrală. Numărul Prezențelor în teren este mult mai mare, fiecare dintre Misiuni având prezențe de dimensiuni mai mici în teren.

În cadrul OSCE, toate cele 57 State participante au un statut egal. Deciziile se iau prin consens. Deciziile sunt politice și nu au forță juridică. Obiectivele majore ale OSCE sunt discutate în cadrul Summit-urilor. Ultimul Summit a avut loc la Astana, în decembrie 2010. Consiliile ministeriale sunt reuniuni anuale la nivelul miniștrilor de externe, organizate de țara care deține Președinția anuală în exercițiu, în cadrul cărora sunt fixate prioritățile OSCE și sunt adoptate principalele decizii. Consiliul Permanent se reunește săptămânal la Viena, la nivel de ambasadori, discutând teme de actualitate și adoptând decizii relevante. Problematica politico-militară este abordată în cadrul Forumului de Cooperare în domeniul Securității (FSC), iar problematica economică în cadrul Forumului Economic și de Mediu. Alte structuri pentru dialogul permanent pe cele trei Dimensiuni ale OSCE sunt: Comitetul de Securitate al OSCE, Comitetul Economic și de Mediu al OSCE, Comitetul Dimensiunea Umană, care se reunesc lunar.

 Instituțiile OSCE:

Președinția în exercițiu:este anuală. Președinția este responsabilă de coordonarea ansamblului activităților OSCE. Poate desemna Reprezentanți personali sau speciali pe probleme specifice. În 2013 Președinția OSCE a fost deținută de  Ucraina. În 2012, a fost deținută de Irlanda, iar în 2014 a fost deținută de Elveția, urmată în 2015 de Serbia. Elveția și Serbia au un program și priorități comune și se coordonează îndeaproape în exercitarea PiE. Următorul Consiliu Ministerial va avea loc în decembrie 2013, la Kiev.

Secretariatul: sub autoritatea Secretarului General (SG). SG este numit de Consiliul Ministerial pentru un mandat de trei ani, care poate fi prelungit o dată. Mandatul SG constă în sprijinirea  activităților OSCE din teren, coordonarea serviciilor administrative și menținerea contactelor cu alte organizații internaționale și neguvernamentale.

Centrul de Prevenire a Conflictelor (CPC): în cadrul Secretariatului, cu mandat de coordonare a activităților misiunilor din teren și de sprijinire a implementării mandatelor acestora. De asemenea, sprijină Președinția în exercițiu și SG în toate activitățile relevante din domeniul politico-militar.

ODHIR (Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului): cu sediul la Varșovia – responsabil pentru promovarea drepturilor omului și democrației în spațiul OSCE, inclusiv observarea proceselor electorale și acordarea de asistență în domeniul electoral.

HCMN (Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale): cu sediul la Haga – vizând, în mod esențial, să contribuie prin ”silent diplomacy” la eliminarea tensiunilor legate de problematica minorităților naționale în spațiul OSCE. Rol special în contextul eforturilor de prevenire a conflictelor.

Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media: cu sediul la Viena – urmărește respectarea libertății de exprimare și informare a mass-media din Statele participante.

Adunarea Parlamentară OSCE: Oferă un forum pentru dialogul inter-parlamentar, efectuează misiuni de observare a alegerilor și contribuie la întărirea cooperării internaționale în domeniile corespunzătoare celor trei Dimensiuni ale OSCE.[9]

România s-a implicat activ în promovarea problematicii ciclului conflictual în cadrul OSCE. În cadrul Procesului Corfu, România a inițiat, în anul 2010, un proiect privind îmbunătățirea răspunsului OSCE pentru reabilitarea post-criză și post-conflict. Proiectul a fost ulterior asumat și de alte State Participante și promovat ca inițiativă comună în cadrul Procesului.

Ca o recunoaștere a implicării și interesului deosebit manifestat de România pe acest subiect, PiE lituaniană (2011) a desemnat România coordonator pe tema reabilitării post-conflict, pentru a o sprijini în pregătirea documentelor tematice relevante pentru reuniunea de la Vilnius a Consiliului Ministerial OSCE din decembrie 2011.

În calitatea menționată, România a avut o contribuție importantă în procesul finalizat cu adoptarea, la Vilnius, a Deciziei ministeriale privind rolul OSCE în fazele ciclului conflictual.

Medierea, ca etapă a ciclului conflictual, este un concept care și-a întărit substanțial profilul pe agenda OSCE, dar și a altor organizații internaționale, în ultimii ani. România a acționat consecvent, atât la nivelul OSCE, cât și în alte formate, pentru consolidarea capacității de acțiune în domeniu, în logica eforturilor de prevenire și soluționare a conflictelor din spațiul OSCE.

Pe linia eforturilor României de promovare activă a întăririi capacității de acțiune a OSCE în toate etapele ciclului conflictual și de sporire a gradului de conștientizare a importanței medierii, ca instrument esențial în eforturile de prevenire și soluționare a conflictelor, Ministerul Afacerilor Externe a organizat Conferința pe tema Medierii în spațiul OSCE(București, 15-16 iulie 2013), în cooperare cu Departamentul Federal pentru Afaceri Externe al Elveției și Centrul pentru Prevenirea Conflictelor din cadrul Secretariatului General al OSCE. Evenimentul s-a bucurat de participarea unor importante personalități și experți renumiți în domeniu.

Cu această ocazie, ministrul afacerilor externe a subliniat sprijinul ferm al României pentru eforturile de prevenire și soluționare a conflictelor în spațiul OSCE, evidențiind importanța pe care România o acordă medierii, ca instrument esențial în toate etapele ciclului conflictual, de la alerta timpurie și prevenirea conflictului, la gestionarea crizei și reabilitarea post-conflict. „Organizarea acestei Conferințe este o expresie a angajamentului României de a contribui la eforturile de consolidare a capacității de acțiune a OSCE în domeniul medierii și de promovare a cooperării dintre ONU și organizațiile regionale, în eforturile comune vizând îmbunătățirea securității și stabilității la nivel global și regional” a afirmat ministrul Titus Corlățean.[10]

Alianța Nord Atlantică (NATO)

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN/NATO), numită și Alianța Nord Atlantică, este o alianță militară interguvernamentală ce funcționează în baza Tratatului Atlanticului de Nord, tratat semnat la 4 Aprilie 1949. Organizația constituie un sistem de apărare colectivă, în cadrul căruia aliații se bazează pe apărare reciprocă în cazul unui atac al unei entități externe. Sediul principal al NATO se află la Bruxelles, Belgia, care este unul din cele 28 de state membre din America de Nord și Europa, cele mai noi state semnatare fiind Albania și Croația (din Aprilie 2009). Alte 22 de state sunt participante în cadrul Parteneriatului pentru Pace al NATO. Totalul cheltuielilor militare al tuturor membrilor NATO constituie mai mult de 70% din totalul cheltuielilor la nivel mondial. Cheltuielile membrilor ar trebui să fie de 2% din produsul intern brut al fiecărei țări în parte.

La început, NATO nu a fost mult peste o asociație politică, până când Războiul din Koreea a acționat ca un catalizator asupra statelor membre, astfel încât a fost creată o structură militară sub conducerea a doi comandanți supremi ai SUA. Datorită Războiului Rece, credilibilitatea că NATO ar putea reprezentă o alianță de apărare împotriva invaziei Sovietice a scăzut, iar Franța a părăsit Alianța îm 1966 pentru o perioadă de 30 de ani.

După căderea Zidului Berlinului în 1989, NATO a fost implicată în destrămarea Yugoslaviei și a întreprins prima intervenție militară în Bosnia între 1992-1995. După aceste evenimente, Organizația a căutat să aibă relații mai bune cu tările semnatare a Pactului de la Varșovia, iar câteva dintre acestea au aderat în 1999 și 2004.

Articolul 5 al Tratatului Alianței Nord Atlantice, care prevede ca, în cazul unui atac asupra unui aliat, toți membrii alianței se vor mobiliza pentru a veni în ajutorul acestuia, a fost invocat pentru prima dată după atacurile din 11 septembrie 2001, eveniment care a condus la trimiterea de trupe în Afghanistan sub comanda NATO, formându-se astfel ISAF (International Securitz Assistance Force). După aceste evenimente, NATO a avut o varietate mare de roluri, printre care trimiterea de specialiști pentru antrenamete în Irak, asistarea în operațiuni anti-piraterie și în 2011 a instaurat o zonă de restricție aeriană deasupra Libiei în conformitate cu Rezoluția ONU.

Structurile create în cadrul NATO permit țărilor membre să-și coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare și cooperare în domeniul politic, economic, ca și în alte domenii non-militare, precum și formularea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor și facilităților de bază, necesare operațiunilor forțelor militare;și aranjamentele pentru programe și exerciții comune de instrucție.[11]

Instituțiile NATO:

Consiliul Nord-Atlantic (NAC), este principala autoritate decizională a Alianței Nord-Atlantice și este alcătuit din Reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre, care se întrunesc cel puțin o dată pe săptămână. Consiliul este singurul organism înființat oficial prin Tratatul Nord-Atlantic și investit cu autoritatea de a stabili „atâtea organisme subsidiare cât este necesar”, în scopul aplicării Tratatului. 

Atunci când trebuie adoptate decizii, se acționează pe baza unanimității și a acordului comun. În funcție de subiectul supus discuției, comitetul superior, responsabil în domeniul respectiv, preia rolul conducător în pregătirea întrunirilor Consiliului și în aplicarea deciziilor adoptate de către acesta. 

Secretariatul Consiliului este asigurat de către diviziile și birourile de profil al Secretariatului Internațional, care deține un rol coordonator în difuzarea deciziilor adoptate și în asigurarea executării mandatelor Consiliului.

Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC) este compus în mod normal din Reprezentanți permanenți, dar se întâlnește la nivel de miniștri ai apărării cel puțin de două ori pe an și tratează majoritatea problemelor și subiectelor legate de planificarea apărării colective. Cu excepția Franței, toate țările membre sunt reprezentate în acest forum. Comitetul pentru Planificarea Apărării oferă consiliere autorităților militare ale NATO și, în aria responsabilității sale, are aceleași funcții și atribuții, precum și aceeași autoritate ca și Consiliul asupra problemelor aflate în competența sa.

Lucrările Comitetului pentru planificarea apărării sunt pregătite de o serie de comitete subordonate cu responsabilități specifice, în special de Comitetul de Revizuire a Apărării, care supraveghează procesul de planificare a forțelor în cadrul NATO și examinează alte chestiuni legate de structura militară integrată. Asemenea Consiliului, Comitetul pentru Planificarea Apărării se adresează comitetului superior competent, pentru pregătirea lucrărilor sale și aplicarea deciziilor luate.

Grupul pentru Planificare Nucleară (NPG) se întrunește de câteva ori pe an la nivel de Miniștri ai apărării din țările membre care fac parte din Comitetul NATO de planificare a apărării. Aici ei se întâlnesc pentru a discuta chestiuni politice specifice asociate forțelor nucleare, care includ siguranța, securitatea și viabilitatea armelor nucleare, sistemele de informații și comunicații, chestiuni asupra desfășurării de forțe și alte probleme generale de interes comun, ca de exemplu controlul armelor nucleare și proliferarea nucleară.

Lucrările Grupului de Planificare Nucleară sunt pregătite de un Comitet executiv al NPG compus din membri ai delegațiilor naționale ale țărilor care fac parte din NPG. Comitetul executiv efectuează lucrări detaliate în numele reprezentanților permanenți ai NPG. Acesta se întâlnește cu regularitate săptămânal și mai des, dacă este cazul. Grupul NPG la nivel înalt (HLG) a fost înființat ca organ consultativ superior al NPG pe probleme de politică și planificare nucleară. HLG este prezidat de Statele Unite și este compus din factori de decizie și experți naționali.

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO PA) este instanța interparlamentară care, din 1955 oferă parlamentarilor din America de Nord și Europa Occidentală posibilitatea de a analiza împreună problemele care fac obiectul unor preocupări sau interese comune.

Adunarea este complet independentă față de NATO, dar constituie o verigă de legătură între parlamentele naționale și Alianță, care încurajează guvernele să țină cont de preocupările acesteia atunci când se elaborează legile. [12]

Istoria României în NATO începe în 1990 când Primul Ministru al României, domnul Petre Roman, adresează, în scris, Secretarului General al NATO, domnul Manfred Worner, invitația de a vizita România. În scrisoare, propune și acreditarea unui ambasador român la NATO, fapt care avea să se întâmple câteva luni mai târziu.

În 1991, Președintele român, Ion Iliescu, trimite secretarului general NATO un mesaj în care afirmă disponibilitatea României de a se angaja într-o cooperare strânsă cu NATO, aceasta fiind singura organizație capabilă, din punct de vedere politic și militar, să asigure stabilitatea și securitatea noilor democrații europene, aflate într-o stare incipientă.

Zece ani mai târziu,  Parlamentul României decide, cu o majoritate copleșitoare, participarea României, ca aliat de facto al NATO, la lupta împotriva terorismului internațional cu toate mijloacele, inclusiv cele militare. România va asigura acces la spațiul său aerian, aeroporturi, facilități terestre și maritime, în cazul în care va exista o cerere NATO în acest sens.

La 4 martie 2004, a avut loc semnarea de către domnul Ion Iliescu a instrumentului de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord.

Patru ani mai târziu, la București avea loc Summit-ul NATO desfășurat în perioada 2-4 aprilie 2008 și a a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România, dar și Summit-ul de cele mai mari dimensiuni din istoria NATO.

La Summit au participat 26 de state membre, 23 de state partenere, înalți reprezentanți ai organizațiilor internaționale și ai statelor contributoare la operațiunile NATO în Afganistan, la nivel de președinte (23 de state), prim -ministru (22 de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării (Kazahstan) și director politic (Irlanda).

Concluzii

După ce de-al doilea Război Mondial, liderii Marilor Puteri au încercat să construiască Organizații Internaționale cu scopul de a împiedica izbucnirea altor războaie în mod similar. Era necesară crearea unor organisme internaționale de reglementare în domeniul militar, dar care să dispună și de forțe de intervenție cu scopul de a intimida și de a înnăbuși conflicte interstatale. Au luat astfel ființă ONU, CSCE (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa), iar mai târziu NATO. Aceste organizații au suferit modificări de-a lungul timpului, deoarece cadrul geostrategic a suferit modificări la nivelul întregii lumi, dar și datorită diversității de situații conflictuale noi care au apărut.

În prezent asistăm la o multitudine de conflicte ce au rădăcini mai mult sau mai puțin asemănătoare, dar care pot afecta orice țară din numeroase puncte de vedere, printre care sunt de menționat cel economic și scocial.

Multe dintre conflictele din ultimele două decenii au avut drept cauză conflicte sociale și inter-etnice, iar soluționarea greșită a unora dintre acestea, ca de exemplu recunoașterea internațională a independenței provinciei Kosovo, a acționat precum un catalizator în conflictul Ruso-Georgian din 2008.

De menționat este importanța implicării tuturor organizațiilor internaționale ce au ca scop menținerea păcii, soluționarea prin metode diplomatice a conflictelor, atunci când acest lucru este posibil, dar și faptul că, prin aceste organizații se poate crea o cale de dialog pentru soluționarea diferendelor între actorii implicați în conflict.

Putem spune că, având în vedere influența acestor organizații, resursele de care acestea dispun, dar și datorită numărului mare de state care participă activ la luarea deciziilor, numeroase conflicte pot fi evitate prin rezolvarea diferendelor pe cale diplomatică cu ajutorul acestor organizații. Iar prin rezolvarea pe cale diplomatică a diferendelor, se pot evite pierderile de vieți omenești, pagubele materiale și importante costuri de reconstrucție și realizare a stabilității.

CONDIȚII FAVORABILE PENTRU APARIȚIA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ. STUDIU DE CAZ – CONFLICTUL RUSO-GEORGIAN

Condiții specifice care au favorizat apariția situațiilor de criză

Orice situație de criză are la bază una sau mai multe cauze cumulate. Apreciem ca se pot distinge cauze vizibile și cauze ascunse.

Cauzele sau motivele vizibile ale unei situații de criză sunt cele declarate de principalii actori implicați în apariția și derularea acesteia. În calitate de actori ai unei situații de criză pot fi persoane, grupuri umane, state sau organizații politica-militare, politico-economice, economice sau de altă natură cu putere de influenta asupra derulării relațiilor, activităților sau acțiunilor individuale, grupale sau instituționale.

Cauzele sau motivele ascunse nu sunt declarate de actorii situației de criză, ci ele apar în urma unei analize minuțioase și atent efectuate de către cei interesați să le descopere și să le cunoască în vederea contracarării sau atenuării efectelor lor nedorite. În opinia noastră, cauzele sau motivele reale ale apariției și evoluției situațiilor de criză sunt reprezentate de atingerea intereselor fundamentale ale actorilor implicați în derularea unui eveniment, fenomen, proces sau relații interstatale, intergrupale sau de altă natură.

Este însă de la sine înțeles că, un motiv ascuns, nu va fi atât de ușor declarat având în vedere relațiile diplomatice internaționale și având în istorie atât de multe exemple de conflicte generate intenționat din motive ce țin în principiu de dorința de expansiune și de control a zonelor cu importanță economică și strategică semnificativă.

În această situație, ținând cont de faptul că niciun stat (cu influență puternică asupra comunității internaționale) nu dorește să fie cunoscut drept unul declanșator de conflicte, dar dorește să își mențină teritorii în sfera de influență, va utiliza motive ascunse, cum ar fi menținerea păcii în teritoriile învecinate, dar vorbim de o situație pașnică instabilă ce poate degenera foarte ușor. Existența status-quo-ului "fără război, fără pace" în aceste zone permite însă dezvoltarea regimurilor separatiste care, cu sprijin din partea altor state cu interese economice/teritoriale pot constitui un mare pericol la adresa drepturilor omului, a instituțiilor democratice, a societății civile și a progresului unui stat (cel mai bun exemplu fiind Transnistria și conflictul izbucnit în Ucraina). Iar un regim separatist poate face ca, menținerea stabilității din regiune să genereze costuri uriașe pentru actorii implicați.

Dacă privim în istoria recentă a continentului nostru, regăsim pe teritoriul acestuia state care și-au declarant independența recent, state care, pentru mulți ani s-au regăsit sub auspiciul unui singur stat, și ne referim aici la fosta Uniune Sovietică și la fosta Republică Iugoslavia. Datorită diferențelor mari de apartenență, de opinii , dar nu în ultimul rând diferențelor de etnie a populației care ocupă teritoriile fostelor state menționate mai sus, așa cum spune Ceslav Ciobanu, fost consilier al lui Mihail Gorbaciov, nu există un subiect mai disputat și mai controversat din punct de vedere al conflictelor emergente, decât cel al Conflictelor “înghețate și uitate” din fostul bloc sovietic, dar cu siguranță și a fostei Republici Iugoslavia.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, au avut loc opt conflicte etno-politice, teritoriale inter- și intra-statale și încă opt conflicte semnificative, dar care nu au erupt în violențe. Majoritatea acestor conflicte au avut loc în regiunea Marea Neagră – Sudul Coacăzilor – zona Caspică și reprezintă una din cele mai mari provocări pentru stabilitatea și securitatea regiunii. Noțiuni precum Transnistria, Abkhazia, Osetia de Sud și Nagorno – Karabah devin din ce în ce mai familiare nu numai comunităților politice, diplomatice și științifice, dar și publicului larg, având în vedere importanta mare pentru a găsi soluții durabile și pașnice pentru înlăturarea tensiunilor care durează de foarte mult timp. Cele patru state “tinere” – Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan – care sunt implicate în aceste conflicte sunt cunoscute drept state slabe in ceea ce privește drumul lor dificil către reformele economice, democrație și construirea unei națiuni în adevăratul sens al cuvântului.

La analiza acestui subiect trebuie luat în considerare că populația acestor state însumată nu atinge nici măcar pragul de 20 de milioane de locuitori, iar PIB-ul acestora, însumat, este situat in jurul valorii de 100 de miliarde de dolari americani, aproximativ 75 de miliarde de euro (în condițiile în care Azerbaidjan a cunoscut creșteri ale PIB-ului de 26% în 2005, 34% in 2006 si aproape 40% in 2007 datorită industriei petroliere), dar cel mai important aspect al acestor state îl reprezintă poziția lor geografică, și anume faptul că sunt prinse în centrul zonelor de interes ale marilor puteri.

Georgia, Armenia și Azerbaidjan sunt situate la “intersecția” dintre Rusia, Orientul Mijlociu, Europa și Asia Centrală. Luând în calcul intervențiile militare din ultimii ani din Irak și Afghanistan, această zonă prezintă un interes crescut pentru Rusia, SUA, Iran, Turcia, dar și pentru întreaga comunitate internațională.

În ceea ce privește Republica Moldova, dar luând în considerare și poziția României ca membră NATO, această țară “deține” o graniță de 450 km dintre Alianța Nord-Atlantică și influența puternică din partea Rusiei, și, mai mult, conflictul încă nerezolvat cu Transnistria și prezența trupelor și a armamentului pe acest teritoriu amenință nu numai independența teritorială a Republicii Moldova, dar a întregii regiuni din sud-estul Europei.

Un editorial al Washington Post sublinia <<Rapoarte militare indică faptul că cel puțin 38 de focoase de rachete Alezan au fost modificate (în Transnistria), pentru a transporta material radioactiv creând astfel prima “bomba murdara” >>. Daniel Twingo, director al German Marshall Fund, spunea despre Transnistria că este „un lider pe piața traficului de carne vie, un teritoriu de tranzit al drogurilor si un punct cheie de legătură pentru rețelele de contrabandă cu armament de proveniență rusească pentru piața internațională”.

Un alt motiv pentru gradul sporit de „implicare” în conflictele din regiune îl reprezintă consecințele acestor conflicte. Cel puțin 30000 de persoane au murit în lupte. Aproape 1,4 milioane de persoane au fost strămutate din cauza războaielor civile din Armenia, Azerbaidjan și Georgia, un număr egal cu aproape 10% din populația acestor țări. Rata mare a șomajului, granițele închise, economii blocate, creșterea criminalității, traficul de carne vie, abuzul asupra oamenilor, toate acestea constituie o bombă cu ceas pentru conflictele nerezolvate, fiind un subiect de îngrijorare pentru comunitatea internațională.

Interesele Rusiei și prezenta trupelor militare ruse în zonele de conflict reprezintă o componentă indiscutabilă a așa numitei „stabilitate”, sau altfel spus „instabilitate controlată” (de către Rusia) și unul din cei mai importanți factori care menține aceste conflicte în viață, dar „înghețate”. Este parte din politica externă a Rusiei, a cărei prioritate principală rămâne Comunitatea Statelor Independente (CSI), așa cum însuși Vladimir Putin, președintele Rusiei, declara. Tot acesta sublinia că „lipsa unei politici efective a Rusiei în Comunitatea Statelor Independente, sau chiar și o pauză a acesteia, va duce inevitabil la umplerea acestui gol politic de către alte state, mai active”.

Conform acestei strategii și a doctrinei Rusiei de înnoire a echipamentului militar, Moscova își rezervă dreptul de a declanșa ofensive militare preventive în afara granițelor și de a folosi forța armată pe teritoriul fostelor state ale Uniunii Sovietice, dacă apreciază că este necesar acest lucru. „Protecția compatrioților și a drepturilor minorităților naționale din CSI” pot servi ca pretext pentru asemenea acțiuni. Așa cum Sergey Ivanov sublinia „milioane de compatrioți trăiesc aici, este datoria Rusiei să îi ajute în diferite domenii, inclusiv furnizarea energiei la prețuri sub nivelul pieței”.

În ultima decadă, peste 100000 de cetățeni din Transnistria au obținut cetățenie rusă, dar și populația din Abkhazia și Osetia de Sud a obținut cetățenie, însă fără consimțământ din partea Georgiei. De asemenea, Rusia a continuat să își mențină trupe pe aceste teritorii, fără consimțământul Republicii Moldova și a Georgiei. Rusia deține practic monopolul menținerii păcii în această zonă cu așa numita Grupă Operativă a trupelor Rusești. Oficialii Ruși susțin că aceste trupe reprezintă cel mai important factor de menținere a păcii în aceste zone.

Conflictul Ruso-Georgian din 2008 sau cum să generezi un conflict la scară largă

Georgia este o țară situată în regiunea Caucazului, la conjunctura dintre Europa de Est și Asia de vest și este delimitată la vest de Marea Neagră, la nord de Rusia, la est de Azerbaidjan și la sud de Trucia și Armenia. Ca suprafață, teritoriul Georgiei ocupă o suprafață de aproape 70000 km2, având o populație de 4,3 milioane de locuitori.

Figura nr.4.1: Localizarea Georgiei.

Osetia de Sud este o mică regiune autonomă în Georgia cu o populație de aproximativ 100000 de locuitori, dintre care circa 70% sunt etnici Osetieni, iar restul populației este Georgiană. Alți aproape 100000 de cetățeni Osetieni sunt dispersați în Georgia. În ultimele secole, teritoriul Osetian s-a aflat sub dominația Imperiului Rus care, în 1774, a ocupat Osetia de Nord și, mai târziu, în 1801, Osetia de Sud. După primul război mondial, în 1922, Osetia a fost din nou separată întrucât Osetia de Nord a fost pusă sub jurisdicția Federației Ruse, în timp ce Georgia a primit Osetia de Sud.

Figura nr.4.2: Localizarea Osetiei de Sud și Abkhaziei.

Conflictele din ultimele 2 decade care au avut loc în Georgia sunt strâns legate de aspecte ce țin de autonomia națională. Reunificarea Osetiei de Sud cu Osetia de Nord au reprezentat întotdeauna un obiectiv principal, iar ideea reunificării a fost foarte puternică în anul 1989, în timpul reformei Perestroika a lui Mikhail Gorbacev. Proclamarea limbii georgiene ca unică limbă oficială a stârnit populația Osetiană, creând primul moment în care suveranitatea Georgiei a fost pusă la încercare, odată cu înaintarea de către Osetieni a unei petiții către autoritățile Sovietice Centrale, în care se exprima dorința de unificare cu Osetia de Nord și, implicit, cu Rusia.

Conflictul dintre autoritățile guvernamentale de la Tbilisi și regiunea separatistă Osetia de Sud a început în noiembrie 1989, atunci când Osetia de Sud și-a proclamat autonomia față de Republica Sovietică Socialistă Georgiană, declanșând astfel un conflict armat extins pe o perioadă de trei luni. În decembrie 1990, între Georgia și Osetia de Sud s-a declanșat o nouă confruntare, ce a durat până în 1992. Conflictul s-a încheiat în urma unui armistițiu semnat la Soci de liderii ruși, georgieni și osetini.

Armistițiul prevedea înființarea unei forțe tripartite de menținere a păcii, în componența căreia să intre 1.500 de militari. Pe fondul protecției oferite de această forță și a încurajărilor indirecte, dar constante ale liderilor de la Moscova, Osetia de Sud și-a redactat, în noiembrie 1993, propria Constituție, iar în 1996 și-a ales primul președinte. Un alt eveniment semnificativ a avut loc în decembrie 2000, când Rusia și Georgia au semnat un acord inter-guvernamental pentru restabilirea economiei în zona de conflict. Un an mai târziu, Osetia de Sud l-a desemnat pe Eduard Kokoiti drept Președinte al republicii; în 2003, acesta a cerut Moscovei să recunoască independența și să accepte integrarea regiunii în teritoriul rus.

Deși, în ianuarie 2005, Rusia a acceptat planul Georgiei de acordare a unui statut de autonomie extinsă Osetiei de Sud în schimbul renunțării la ambițiile de dobândire a independenței, în noiembrie 2006 osetinii au susținut, în cadrul unui referendum, decizia de separare a teritoriului de Georgia. Acest gest a fost catalogat de Premierul georgian de atunci drept un demers al Rusiei.

În aprilie 2007, Parlamentul georgian a aprobat o lege privind înființarea unei administrații temporare în Osetia de Sud, intensificând tensiunile cu Rusia. Pe fondul acestei acțiuni și în urma unor acuzații ale separatiștilor osetini privind atacarea de către trupele georgiene a capitalei Țhinvali, negocierile din octombrie 2007 dintre Georgia și Osetia de Sud, mediate de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), au eșuat [6].

Anul 2008 nu se anunța a aduce schimbări în viața populației georgiene. Pe data de 5 ianuarie, Mihail Saakashvili câștiga un nou mandat prezidențial, iar georgienii s-au pronunțat concomitent, în cadrul unui referendum, pentru aderarea țării lor la Alianța Nord Atlantică. Cele două opțiuni manifestate de către populația georgiană, alegerea ca președinte a lui Mihail Saakashvili și dorința de aderare la NATO, au deranjat Federația Rusă care avertiza că, decizia de a adera la structurile NATO avea să alimenteze încă o dată separatismul din Georgia. Însă, aceste evenimente aveeau să creeze un cadru propice pentru crearea unui plan de acțiune foarte bine pus la punct de către Rusia.

Conducerea Georgiei a apreciat că, odată cu aderarea la NATO, se vor deschide noi orizonturi, lucru întărit și de confirmarea sprijinului american. Totuși, conducerea de la Tibilisi cunoștea faptul că în cazul unor conflicte de orice natură, Georgia avea numai de pierdut deoarece Federația Rusă se afla tocmai la graniță, mult mai aproape decât SUA, fapt pentru care președintele Saakashvili și-a exprimat, tot în ianuarie, dorința de îmbunătățire a relațiilor cu Rusia, față de care autoritățile de la Kremlin au rămas indiferente.

Însă, decizia de a înlocui arma Kalashnikov din dotarea forțelor armate georgiene cu o armă de producție americană fost considerată drept o provocare adresată Rusiei, care nu dorea extinderea influenței americane în zona sa de interese speciale. Ca răspuns, autoritățile de la Moscova au întreprins o mișcare ce avea ca scop distragerea atenției Georgiei de la tendințele pro-occidentale prin deschiderea de secții de votare în vederea realizării de alegeri în republicile separatiste Abkhazia și Osetia de Sud pentru populația care avea pașaport rusesc în cele două provincii (aproximativ 99% din populație), fără a avea acordul autorităților de la Tibilisi. De asemenea, Rusia și-a exprimat dorința de a menține relații bune cu NATO, astfel încât la 8 februarie 2008 a avut loc un Consiliu informal NATO-Rusia în cadrul căruia s-au discutat probleme legate de cooperarea militară, apărarea colectivă și problema scutului anti-rachetă. Toate acestea, au avut ca scop scăderea vigilenței SUA în ceea ce privește viitoarele planuri rusești.

Dar cel mai important eveniment care avea să fie și catalizatorul evenimentelor din Caucaz a avut loc pe 16 februarie când provincia Kosovo și-a declarat independența, fapt care avea să servească drept motiv pentru acțiunile ulterioare. În aceeași zi, provinciile Abkhazia și Osetia de Sud au cerut guvernului de la Tibilisi recunoașterea independenței. Având în față aceste evenimente, Duma de Stat a Parlamentului din Rusia a declarat că va aborda sub o altă formă politica față de Abkhazia și Osetia de Sud în cazul în care va fi recuoscută independența Kosovo. Independența provinciei sârbe a fost recunoscută de numeroase state occidentale, în frunte cu SUA, fapt care avea să tensioneze și mai mult situația din Caucaz, creându-se astfel precedentul de care Rusia avea nevoie pentru a-și justifica acțiunile față de Georgia.

La numai trei zile de la declarația Dumei de Stat, a avut loc o întâlnire între președinții Rusiei și Georgiei în urma căreia au fost reluate legăturile aeriene între cele două state și au existat declarații din partea celor doi președinți care promiteau întreprinderea de acțiuni cu scopul de a normaliza situația din regiune. Cu toate acestea, Putin avertiza Georgia că un eventual parteneriat al acesteia cu NATO ar avea consecințe ireparabile în ceea ce privește relațiile între cele două țări.

La o lună după ce Rusia a deschis ilegal secții de votare în Osetia de Sud și Abkhazia, Administrația de la Tibilisi a întreprins un protest vehement, însă fără a avea niciun rezultat. Din acest punct de vedere, putem concluziona că guvernul georgian a avut o abordare rezervată și a respins ideea întreprinderii de acțiuni ce ar putea fi considerate drept provocatoare la adresa Rusiei. Însă Rusia a continuat acțiunile provocatoare, ridicând sancțiunile impuse de CSI asupra Abkhaziei în 1996, afișând încă o dată susținerea celor două provincii georgiene prin adoptarea poziției de „avocat” pentru acestea în CSI, recomandând îmbunătățirea relațiilor cu acestea până la obținerea independenței. Este de menționat că nu era prima oară când Rusia sărea în ajutorul unor provincii ce își doreau independența.

Cu mai puțin de 10 zile înainte de summit-ul NATO de la București, administrația de la Moscova a lansat o serie de declarații menite să împiedice mersul Ucrainei și Georgiei către statutul de membre NATO (cele două țări se așteptau să primească Planul de Acțiune pentru Aderare). De asemenea, Rusia a cerut independența celor două provincii în schimbul aderării Georgiei la NATO, iar, ca o măsură de siguranță, Duma de Stat a adoptat o declarație prin care se confirma păstrarea și întărirea contingentelor trupelor rusești „de menținere a păcii” în teritoriile separatiste, încercând astfel să transmită faptul că Rusia nu se va lăsa intimidată nici măcar de o alianță puternică precum NATO.

În același timp, parlamentul Abkhaziei avertiza că, pe fondul tensiunilor apărute, dacă se va continua în aceeași maniera va exista pericolul izbucnirii unui război. În acest context, Georgia se afla față în față cu o situație de criză care era în pragul de a nu mai putea avea soluții diplomatice, având în vedere dorința guvernului de la Moscova și a populației osetiene. Administrația de la Tibilisi a ales încă o dată să nu răspundă amenințărilor din partea Rusiei, convinsă fiind de situația tensionată din zonă, în ajunul Summit-ului NATO, dar sperând că va obține sprijin din Partea Alianței pentru rezolvarea problemei.

Președintele Saakashvili a venit în întâmpinarea crizei cu o „ofertă” pentru rezolvarea acesteia pe cale diplomatică: autonomie largă pentru Abkhazia și vicepreședinția Georgiei, Rusia având rol de mediator al situației, Kremlinul afirmând că va fi de acord, dacă și partea Abkhază va agrea acești termeni. Concomitent, Rusia își sporea numărul de trupe pe teritoriul republicii separatiste, provocând astfel Georgia și aducând-o din ce în ce mai aproape de mobilizarea forțelor armate.

În perioada 2-4 aprilie a avut loc la București summit-ul NATO la care au participat aproape 3000 de oficiali din 49 de țări, 26 de state membre NATO și 23 de state semnatare ale Parteneriatului pentru Pace.

Prima zi a discuțiilor a fost rezervată invitațiilor pentru extinderea NATO. Însă, spre nemulțumirea lor, Georgia și Ucraina nu s-au numărat printre statele care au primit Planul de Acțiune pentru Aderare, deși Alianța a salutat eforturile celor două state în ceea ce privește dorința de aderare la NATO. Faptul că liderii NATO au decis să nu includă Georgia și Ucraina în Planul de Acțiune pentru Aderare a fost un semnal recepționat de către Rusia, al cărei președinte și-a confirmat participarea în ultimul moment. De asemenea, Vladimir Putin a declarat că vede extinderea Alianței până la granița cu Rusia ca pe o amenințare, însă consideră că Rusia deține suficiente capacități de apărare. De asemenea, Putin a afirmat că Rusia joacă un rol de prim ordin în soluționarea amenințărilor actuale și că fără colaborarea ei nu pot fi rezolvate problemele globale și a reconfirmat acceptul de tranzit al teritoriului Rusiei de către transporturile non-militare spre Afghanistan.

După prima zi reprezentanții Georgiei au decis să părăsească summit-ul după ce și-au exprimat nemulțumirea față de decizia luată de către liderii NATO.

La o săptămână după summit-ul NATO, Abkhazia a refuzat formal propunerea făcută de administrația Georgiei și a declarat că nu va accepta altceva decât independență deplină. Refuzul Abkhaziei a fost întârziat tocmai datorită summit-ului, și era de așteptat ca, după neacordarea MAP pentru Georgia, acest răspuns să vină din partea provinciei separatiste. Ulterior, Rusia și-a exprimat dorința de întărire a relațiilor cu cele două provincii, a decis recunoașterea unor acte oficiale emise de către cele două republici și stabilirea de relații consulare cu acestea, fără a avea acordul statului georgian.

În ziua de 16 aprilie 2008 a avut loc o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al Georgiei, având ca principal obiectiv „legalizarea anexării de facto a Abkhaziei și Osetiei de Sud”, Georgia simțindu-se amenințată de acțiunile întreprinse de către Rusia față de cele două republici separatiste. Tot atunci, Administrația de la Tibilisi a făcut apel la comunitatea internațională pentru a împiedica anexarea celor 2 republici.

Având în vedere situația tot mai tensionată, Georgia a făcut un prim pas greșit, amenințând cu boicotarea Jocurilor Olimpice, o acțiune ce nu influența sub nicio formă Moscova, dar care crea posibilitatea de a pierde sprijinul Chinei. La data de 18 aprilie a avut loc reuninunea CS al ONU, în urma căruia Franța, Germania și Marea Britanie au cerut Rusiei să respecte integritatea teritorială a Georgiei.

Următoarea greșeală a Georgiei avea să fie realizată pe data de 20 aprilie cînd, un avion fără pilot aparținând Georgiei a fost doborât pe teritoriul Abkhaziei, după ce acesta intrase „fraudulos” în spațiul aerian al regiunii separatiste. În primă fază, administrația de la Tibilisi a negat acest lucru, ca ulterior să recunoască acest lucru, și acuzând că drona ar fi fost distrusă de un avion de vânătoare rusesc. Rusia a acuzat la acea dată că administrația de la Tibilisi se pregătește de război, acesta fiind un motiv ideal pentru a suplimenta trupele de pe teritoriul celor două regiuni separatiste. Tot pe fondul acțiunilor militare Georgiene, Rusia a lansat primul avertisment clar: „Rusia este pregătită să intervină militar pentru a-și ajuta cetățenii din Abkhazia și Osetia de Sud”.

De asemenea, ministrul rus de externe, în încercarea de a slăbi parteneriatul Tibilisi Washington, a declarat că Georgia se pregătește pentru începerea unei conflagrații dde proporții în care să atragă NATO. Tot atunci, pe teritoriul Abkhaziei a fost doborâtă o a doua dronă georgiană, iar partea abkhadă, prin președintele regiunii separatiste Abkhazia Sergei Bagapsh, declara că: „Suntem în favoarea prezenței militare rusești aici, a unei baze militare. Ne va oferi protecție”. Tot el declara că regiunea separatistă este „gata să semneze un acord militar cu Rusia, dacă aceasta dorește acest lucru. Avem nevoie de garanții, garanții de securitate pentru a putea dezvolta un stat mic, suveran și democratic”. La momentul respectiv, Rusia avea o prezență de 2500 de militari în Abkhazia care operau ca forțe de menținere a păcii ale ONU.

Aflându-se într-un impas, Georgia a făcut apel la SUA, pentru sprijin în rezolvarea crizei apărute. Drept răspuns, oficialii americani au îndemnat Georgia la reținere în ceea ce privește o posibilă intervenție militară și a cerut Moscovei să înceteze provocările lansate statului georgian.

În perioada 9-12 mai, secretarul de stat american, Matthew Bryza, întreprinde o vizită în Georgia, la sfârșitul căreia declara că pașii întreprinși de Rusia „funcționează împotriva rezolvării conflictului. Conflictele ar trebui rezolvate pașnic, Abkhaziei și Ossetiei de Sud ar trebui să le fie acordate un anumit grad de autonomie. Vorbesc despre o autonomie în interiorul Georgiei, cu un nivel de independență pe care cele două regiuni în doresc”.

Figura 4.3 Imagini radar din cadrul raportului UNOMIG pentru incidentul aviatic din 20 aprilie

Ancheta UNOMIG (Misiunea ONU de Observare în Georgia) pentru incidentul aviatic din 20 aprilie, stabilea în urma înregistrărilor video că „datorită configurației avionului de vânătoare(…) este voba despre un avion MIG 29 „Fulcrum” sau Suhoi SU 27 „Flanker”. Datorită calității precare a înregistrării nu s-a putut stabili cu certitudine ce tip de avion a fost surprins. De asemenea, s-a stabilit că racheta utilizată a fost de tipul AA-11 ARCHER(VYMPEL R-73). A putut fi observat faptul că racheta utilizată a explodat la cca 15 m înaintea țintei, pentru a-și asigura efectul distructiv. Acest tip de rachetă este de rază scurtă de acțiune, se lansează în momentul în care ținta se află în raza vizuală, însemnând că aeronava atacatoare trebuie să se poziționeze în spatele țintei, pentru a profita de căldura emanată de motorul acesteia, racheta având senzori de detectare a radiațiilor în infra-roșu.

Imaginile radar studiate indică faptul că un avion de vânătoare pătruns în spațiul aerian Georgian, s-a deplasat spre sud, către drona georgiană (UAV), a lansat atacul, după care s-a întors spre nord, pătrunzând în spațiul aerian rusesc. Nu a putut fi stabilită cu exactitate locația de unde a decolat avionul de vânătoare.”

În data de 7 iunie, a avut loc la St. Petersburg întâlnirea dintre președintele Rusiei, Dimitri Medvedev, și omologul său Georgian Mikheil Saakashvili. La întâlnire, președintele georgian a propus înlocuirea trupelor rusești de menținere a păcii cu trupe supervizate de ONU și OSCE, iar Rusia să participe activ la aceste operațiuni, fapt care a fost refuzat total de președintele rus.

Anterior întâlnirii, Georgia formulase trei cereri către diplomația Rusiei: retragerea trupelor rusești desfășurate ilegal pe teritoriul regiunilor separatiste, încetarea construirii infrastructurii militare de către armata rusească pe teritoriul georgian și revocarea decretului prezidențial din 16 aprilie, care stabilea legături oficiale între Rusia și regiunile separatiste din Georgia. Niciuna dintre aceste cereri nu a primit răspuns din partea Rusiei.

Evoluția acestei crize a început să se îndrepte cu pași repezi spre război, evenimentele care au urmat, seria de bombardamente și atacuri asupra unor sate georgiene au determinat administrația de la Tibilisi să decidă aprobarea unei intervenții militare în Ossetia cu scopul de a-și apăra cetățenii.

În seara de zilei de 7 august Georgia a suferit un atac cibernetic, în urma căruia comunicațiile online au fost afectate. În seara zilei de 8 august, forțele militare rusești lansau un atac puternic asupra capitalei din Ossetia de Sud.

După încheierea conflictului de numai 6 zile, la 25 august, Rusia recunoaște oficial independența regiunilor separatiste din Georgia.

Caracteristici ale sitemului decizional din Georgia

Pentru a putea înțelege modul în care administrația georgiană a acționat, trebuie să avem în vedere care au fost principalele caracteristici ale acestuia la momentul respectiv.

Tânăr și neexperimentat

Trebuie avut în vedere faptul că Georgia avea o conducere relativ tânără și fără experiență. În afara unor vizite în occident, nu a existat un contact cu instituțiile democratice și nu se cunoșteau pașii care trebuie făcuți pentru a aduce instituțiile la un nivel democratic.

Grup decizional unit, dar fără spirit critic

La nivel decizional, grupul care a avut într-adevaăr de a face cu criza, a fost reprezentat de câțiva oameni din apropierea președintelui care dețineau poziții administrative care nu au fost neapărat legate de structura instituțională concepută pentru a face față unei crize de acea amploare. Aspectul pozitiv a fost faptul că acea echipă a fost unită, cu un nivel ridicat de încredere reciprocă. Totuși, efectul secundar, unul negativ, a fost acela că toți au avut același mod de gândire, au sprijinit ideile venite pentru soluționarea crizei, dar nu au avut un spirit critic, pentru a avea în cedere și alte scenarii decât cele propuse. Acest lucru a avut un efect negativ în sensul că, deciziile luate au fost considerate cele corecte, au creat un grad ridicat de încredere datorită acordului general existent și au creat impresia că persoanele din grupul decizional au cunoștințele și experiența necesară pentru a putea face față unei astfel de situații.

Lipsa culturii strategice

Conturarea opțiunilor de securitate și crearea unei culturi strategice adecvată obiectivelor de integrare europeană și euroatlantică a fost o necesitate în primele etape ale independenței Georgiei. În afara nevoii de a adera la Occident, UE și NATO, precum și necesitatea clară a aprteneriatului strategic cu SUA, a existat o lipsă generală a culturii strategice care i-a afectat, în mod direct, pe cei implicați în conducerea crizei, dar și indirect, prin intermediul reacțiilor răspândite prin instrumentele de propagandă ale inamicului, prin influența pe care a dobândit-o războiul asupra agendei interne.

Percepția asupra situației create

În plan internațional este cunoscut faptul că în regiunea Marea Neagră – Sudul Coacăzilor – zona Caspică există o serie de probleme care au rămas nerezolvate. De aici au rezultat o serie de conflicte, care au avut ca principal punct de pornire un conflict etnic. Georgia nu a fost ocolită de asemenea probleme și era cunoscut faptul că se confruntă cu un conflict “înghețat”.

Recunoașterea independenței provinciei Kosovo de către SUA și alte state occidentale a fost primul semn că Rusia va “juca” dur în problema provinciilor Kosovo. Deși au existat declarații privind cazul Kosovo, în sensul că situația creată în acea regiune, a fost unică, administrația georgiană era sigură că Rusia avea să exploateze această situație, având în vedere și relațiile tensionate dintre Georgia și Rusia.

Practic, recunoașterea independenței regiunii Kosovo a deschis calea și a oferit oportunitatea realizării unei soluții rusești pentru regiunile separatiste din Georgia, cu atât mai mult cu cât premierul rus de la acea vreme, Vladimir Putin a declarat că Rusia se va folosi de acest precedent. Însă reacția Rusiei a fost bine pusă la punct și a fost mai degrabă o abordare etapizată, în care Rusia a testat în permanență reacția occidentului, analizând punctul până la care poate duce planul de anexare a celor două regiuni.

O altă parte a evaluării autorităților georgiene, bazată pe propriile percepții despre situația din teren și pe modul în care au definit și încadrat problema, a ținut de diferențele de natură administrativă, etnică și împărțire a controlului cu separatiștii din Abkhazia și Osetia de Sud. Chiar și istoric, Abkhazia a fost o regiune autonomă, cu acces direct și nelimitat din Rusia, pe când Osetia de Sud a fost un district izolat de Rusia aproape 8 luni pe an, datorită munților înalți și a iernii lungi.

De asemenea, din punctul de vedere al administrației georgiene, recunoașterea independenței Osetiei de Sud nu ar fi fost un pas care să aducă stabilitate în zonă, deoarece Osetia de Nord (Rusia), care deși era despărțită de Osetia de Sud prin drumurile impracticabile pe timp de iarnă, ar fi cerut unificarea celor două regiuni și crearea unui stat independent, însă de acestă dată problema ar fi fost pe teritoriul Rusiei și ar fi putut crea un efect de domino în toată zona caucaziană.

Nu în ultimul rând, aproximativ 30% din Osetia de Sud se afla sub controlul autorităților georgiene, iar regiunea locuită de georgieni nu era clar delimitată. Populația georgiană locuia împreună cu cea osetină, fiind aproape imposibil de delimitat o zonă care să se afle sub controlul separatiștilor.

Aceste lucruri au creat impresia că nimic nu s-ar putea întâmpla în regiune, în afară unor frecvente schimburi de focuri.

Summit-ul NATO de la București nu a venit însă cu vești bune și a fost perceput drept o înfrângere uriașă pentru Georgia, deoarece nu a primit Membership Action Plan. Georgienii au văzut acest summit ca pe o abandonare din partea occidentului, însă Rusia a înțeles că poate acționa după propriile dorințe, fără a avea vreo piedică din partea țărilor occidentale, dar și a NATO.

Dat fiind că autoritățile georgiene nu aveau o relație directă cu Moscova, baza a fost pusă în țările occidentale cu care s-a încercat menținerea unor relații de comunicare directe la cancelariile occidentale. Vizitele Ministrului de Afaceri Externe din Germania la Tibilisi, dar și a Condolizzei Rice (secretarul de stat american) au creat o iluzie privind securitatea și stabilitatea regiunii.

Comunicarea în timpul crizei și credibilitatea

Pe timpul criyei din Georgia, comunicarea poate fi evaluată pe mai multe nivele: comunicarea intra-instituțională – acolo unde au avut loc reuniuni de personal, dar cu un nivel scăzut de înțelegere de către toată lumea asupra modului în care a funcționat sistemul și ceea ce s-a întâmplat pe terene; comunicarea interinstituțională; comunicarea constantă a faptelor pe toate canalele, fapt care a ajutat Georgia să câștige războiul informațional pe termen scurt și mediu.

Însă partea cea mai importantă pentru percepția publică asupra crizei a fost partea de comunicare publică, unde președintele Saakashvilli și alți oficiali au fost pe toate canalele internaționale atunci când liderii ruși au preferat să comunice doar publicului lor. De asemenea, comunicarea către publicul georgian, creșterea gradului de informare, dar și sprijinul populației au condus la evitarea panicii și menținerea credibilității conducerii și încrederea în acțiunile sale. Însă în perioada 8-11 august, publicul nu a fost informat corect, sentimentull general creat a fost acela că administrația georgiană a știut să gestioneze în mod corect criza și aceasta avea să se termine rapid.

Un moment puternic de îndoială a fost acela când președintele Parlamentului, David BAKRADZE, a făcut apel către cetățenii din Zugdidi – un oraș în apropierea Abkhaziei, lăsat singur în fața trupelor rusești după ce operațiunile militare au început în Osetia de Sud și trupele au fost mutate în est. Astfel, dl Bakradze cerea oamenilor să acționeze în legitimă apărare, cu toate mijloacele pe care le au, inclusiv furci și alte instrumente agricole.

Acest mesaj pare, parcă, din alte vremuri, oferind impresia că nu există coordonare la nivel central, lipsă de mijloace pentru a face față atacului și că totul a fost lăsat în voia sorții.

Privind per ansamblu reacția politică și modul în care întreg scenariul a fost prezentat publicului, am ăutea deduce că principala ocupație a administrației centrale a fost controlul populației prin evitarea instaurării panicii, ca și cum s-ar fi știut că se duce o luptă precum David împotriva lui Goliat, dar în care David luptă cu mâinile goale.

Lipsa de informații către mass media internă a permis speculații și abordarea secvențială a conflictului în mass media. În primele etape, massmedia locală a fost plină de relatări din terene și de la oameni veniți din zona de conflict, care puteau induce în eroare publicul. Dar trebuie să avem în vedere că Georgia nu avea experiență de comunicare în timp de criză/război și operațiuni de luptă. Instituțional, nu a existat un centru pentru massmedia la nivelul Guvernului și linia verde a fost operațională destul de târziu, pentru a obține o idee despre evoluțiile de pe teren percepute de către public.

Datorită lipsei de informații, au existat divergențe în ceea ce privește „vinovăția” pentru primul pas către război. Au existat voci care au spus că Georgia a făcut primul pas către intervenția armată și astfel, către intervenția militară a Rusiei în Osetia de Sud. Tot în acest context, administrația georgiană a primit critici privind gestiunea greșită a crizei și pentru faptul că a căzut în capcana întinsă de Rusia, astfel că Rusia a fost „obligată” să intervină militar pentru restaurarea păcii. Având în vedere această situație, este evident că Rusia a susținut ideea că „Saakashvilli este vinovat pentru faptul că a ațâțat Rusia și a ajuns într-un moment în care nu a mai putut face altă alegere. Mai mult, tema recurentă în comunicatele oficialilor georgieni a fost că „Războiul nu s-a terminat”, situația nu este una stabilă și definitivă, nici măcar în ceea ce privește pierderea celor două regiuni separatiste.

Au existat însă și aspecte pozitive în ceea ce privește comunicarea. Administrația georgiană a încercat, pe cât posibil să transmită Comunității Internaționale ceea ce se întâmplă în Osetia de Sud. Fiecare declarație a însemnat ceva, fiecare gest public a avut un rol. Dezbaterile ONU, chiar dacă nu au avut o rezoluție formală a Consiliului de Securitate, o succesiune de declarații au întărit ideea că georgienii nu au fost abandonați, că operațiunile Federației Ruse nu au fost acceptate, ba chiar au fost condamnate ferm, calificând acțiunile Rusiei drept o agresiune militară.

Unul din aspectele importante din timpul crizei a fost faptul că nu a existat niciun semn de panică generală din partea populației. Acest lucur nu s-a întâmplat nici atunci când trupele ruse și vehiculele blindate se aflau la poțile orașelor.

Concluzii

În ceea ce privește crizele și conflictele din zona Mării Negre, acestea au rădăcini adânci în istoria regiunii, unde statele au apărut și au dispărut, dar populația a rămas. Orice diferend din regiunea extinsă a Mării Negre, indiferent de cauza care stă la baza acestia, are elemente de competiție geopolitică și geoeconomică, putând fi redus, într-o formă simplistă, la ciocniri între forțele pro-occidentale și pro-ruse(având în vedere influența pe care URSS și, mai târziu, Rusia au avut-o asupra regiunii).

În mod cert, evenimentele din Georgia au determinat modificări în regiune extinsă a Mării Negre, incluzând Republica Moldova și Ucraina, Armenia și Azerbaidjan. Evenimentele din Georgia au readus în prim plan un fapt de necontestat: harta politică și strategică a zonei Mării Negre este puternic influențată de o mare putere, Rusia, succesoare a URSS, care a rămas un actor principal în regiune și încearcă să își redobândească un statut de superputere. Din această perspectivă, efectele crizei georgiene au fost puternic resimțite de statele din regiune, care au perceput atitudinea ostilă a Rusiei ca un semnal și o amenințare la adresa suveranității și integrității lor teritoriale.

Conflictul ruso-georgian și abițiile cunoscute ale Rusiei de a redeveni superputere, prin acapararea rolului de sursă a politicii externe de apărare și securitate în tot spațiul post-sovietic, a transformat regiunea Mării Negre într-o zonă cu grad ridicat de risc, marcată de dispute politico-militare și economice, dar și de preocuparea Rusiei de a-și revizui statutul și rolul în zonă.

Putem spune că Rusia este statul cu cea mai imprevizibilă evoluție din regiune. Criza din Georgia a atras atenția că Rusia, după o foarte lungă perioadă de timp în care a fost cel mai important actor în Marea Neagră, caută să își mențină rolul de pivot pe care l-a jucat odată și că nu era dispusă să renunțe la vechea politică, pentru a accepta un rol modest în regiune. Din această cauză, interpretarea unanimă a fost că Rusia va continua să își afirme statutul de principală putere în zonă, căutând să obțină tot ceea ce poate să îi ofere această poziție, acordând o mare atenție relațiilor cu vecinii săi, în special cei din spațiul sovietic, vizând una din cele mai mari probleme cu care aceștia se confruntă, aceea a frontierelor. În acest context, conflictul ruso-georgian a relevat faptul că Rusia nu vrea să dea înapoi față de NATO, nu dorește să piardă teren în fața instalării bazelor militare NATO și a scuturilor antirachetă pe care le consideră o amenințare la siguranța și securitatea națională.

În urma conflictului preledintele Mihail Saakashvili și-a pierdut poziția de lider responsabil. Acest lucru s-a petrecut datorită acțiunilor sale, dar și datorită propagandei mass media împotriva acestuia, el devenind un lider pe care Occidentul în privește cu neîncredere. Acest lucru va avea implicații și în relațiile Georgiei cu NATO, .

ONU și OSCE au dat greș din păcate în soluționarea unui conflict, având în vedere că Georgia este membră OSCE, care a afectat nu doar Georgia și Rusia, ci a avut impact assupra întregii regiuni din zona Mării Negre și a Mării Caspice. Dar pe lângă faptul că nu au soluționat acest conflict, Rusia a observat și se va folosi pe viitor, în Ucraina, de lipsa unei fermități din partea Organizațiilor Internaționale pentru securitate.

Rusia va fi văzută ca o amenințare permanentă în țările post sovietice și ca o problemă pentru securitatea și pacea internațională. Rusia va fi văzută ca o țară care a utilizat forța pentru a schimba granițele europene, pentru prima dată după războiul rece.

Ucraina, al doilea stat ca mărime din fosta URSS și un important beneficiar al destrămării statului sovietic, a privit evenimentele din 2008 cu îngrijorare deoarece situația Crimeei putea deveni oricând la fel de periculoasă. Nu s-a înșelat deloc, deoarece 4 ani mai târziu, Rusia avea să folosească aceeași strategie pentru anexarea Crimeei. Dar, spre deosebire de Georgia, când după atingerea scopului, agresiunile au încetat, în conflictul care durează de mai bine de un an, Rusia dorește și independența regiunilor separatiste Donetsk și Ludansk.

Pentru Georgia, a fost clar că era necesar un sistem de luare a deciziilor bine pus la punct. Existența unor programe de planificare, pregătire, prevenire, instruire și simulare în situații reale, care să aibă drept scop formarea personalului decident în timpul unei situații de criză reale, stabilirea de proceduri și crearea unor celule de criză care să intervină prompt și eficient. Un astfel de sistem are nevoie de o perioadă relativ lungă pentru a putea funcționa la capacitate maximă.

O altă lecție învățată, dar care este folositoarea la nivel internațional este aceea că partenerii internaționali nu intervin în timp util și nu reacționează în orice moment, în orice condiții, atunci când există un conflict precum cel din Georgia. O interevnție din partea altui stat se poate realiză numai după ce au fost parcurși toți pașii necesari pentru aprobarea acesteia, dar mai ales se ține cont de interesele pe care le prezintă ajutorarea unui alt stat, dar mai ales dacă interesele sunt mai presus decât adversarul său în conflict. În cazul de față, este greu de crezut că, o țară mică precum Georgia ar prezenta un interes mai mare decât menținerea unor relații bune cu Rusia, pentru orice stat occidental. De aici și limitarea la declarații din partea occidentului în ceea ce privește soluționarea conflictului.

De asemenea, Georgia nu a profitat de toate instrumentele pe care le avea la dispoziție. De exemplu, în baza articolului 4 al Tratatului de la Washington, ca parteneră NATO, Georgia putea cere o consultare a Alianței, având ca model Macedonia din timpul crizei din Kosovo.

Impactul pe care criza din 2008 l-a avut în afara granițelor statului georgian, a reafirmat importanța strategică a regiunii extinse a Mării Negre, urmările asupra securității din regiune fiind de lungă durată, atenția SUA și UE focalizându-se în perioada care va urma pe situația spațiului din regiunea Mării Negre, regiune de convergență a intereselor actorilor globali importanți.

Astfel, caracterul Transnațional al crizei este dat de faptul că sprijinul regimului separatist osetian de către Rusia a determinat statele aflate în proximitate geografică și sub influența acesteia, pe teritoriul cărora există conflicte înghețate, să perceapă atitudinea ostilă a Rusiei ca pe un risc, repetarea unor acțiuni asemănătoare putând să le lezeze integritatea teritorială precum și să le submineze suveranitatea. Pentru celelalte state litorale precum România, Bulgaria și Turcia, criza a fost percepută ca o amenințare asupra stabilității ți securității ăn regiunea Mării Negre și a întregului continent.

CONCLUZII

Termenul de criză începe să fie din ce în ce mai familiar în lumea contemporană. Odată cu apariția mijloacelor de comunicare și informare, informațiile și convingerile unor grupuri de oameni pot fi transmise foarte ușor la un număr foarte mare de oameni.

După destrămarea fostei URSS, teritoriile s-au împărțit însă populația a rămas aceeași. În multe regiuni a rămas o diversitate etnică și religioasă care a condus în cele din urmă la izbucnirea de conflicte. Aceste conflicte sunt cunoscute la nivel international drept „conflicte înghețate”. Problema cea mai mare a acestui tip de conflicte este că ele pot crea precedente în ceea ce privește modalitatea de a fi rezolvate.

Mai mult, Rusia este o țară care dorește să aibă o puternică influență în regiune și având în vedere declarațiile liderilor ruși privind securitatea Rusiei și extinderea NATO, trebuie înțeles faptul că această țară nu va da înapoi atunci când va avea o șansă de a redobândi teritoriile fostei URSS.

Toate aceste evenimente, nu numai că ajută la crearea unei crize prin tensiunea care se crează la nivel internațional, dar ele alimentează degenerarea unei crize într-un conflict la scară largă cu o ușurință cu care, cu un deceniu în urmă, era greu de imaginat.

Așa cum se întâmplă în conflictul din Ucraina, Rusia alimentează tensiunile și sprijină regiunile separatiste, dar fără a afirma acest lucru în public. Mai mult, susține că singura modalitate de a rezolva acest conflict este acordarea independenței acestor regiuni.

Necesitatea rezolvării unei crize începe încă din primele momente în care apar semne ale izbucnirii acesteia. În ultimele două decade, au existat numeroase crize care s-au tranformat în conflicte datorită lipsei unei intervenții prompte și corecte.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) are cea mai coerentă și bine articulată strategie a gestionării crizelor, prin acțiuni coordonate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într-un conflict armat și de a stopa ostilitățile, dacă acestea apar. Delimitarea a două strategii ce compun răspunsul la criză, adică gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor, UE definește acest concept astfel: acțiuni inițiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violențelor) și pe orizontală (răspândirea teritorială) a conflictelor violente existente. Rezolvarea conflictelor are în vedere acțiunile întreprinse, pe termen scurt, pentru a stopa un conflict violent.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) are o mare experiență în domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și statului de drept și promovării tuturor aspectelor societății civile. Misiunile OSCE constituie, unul din instrumentele folosite pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor și sunt amplasate într-o serie de zone sensibile, printre care Georgia, Republica Moldova, Armenia și altele. În afară de aceste misiuni, există și alte activități OSCE în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și reconstrucției post-conflict, precum Reprezentantul personal al președintelui în exercițiu pentru Nagorno-Karabah.

Organizația Națiunilor Unite, prin Consiliul de Securitate, reprezintă una din principalele organizații care sunt capabile să decidă modul de rezolvare a crizei, modalitățile de mediere între părțile diferendelor și este organizația care dispune de cea mai vastă experiență în ceea ce privește medierea conflictelor. Misiunile ONU de menținere a păcii au avut un rol foarte important în crearea unei situții de pace sustenabilă în numeroase zone conflictuale. De asemenea, prin organismele sale, ONU poate colabora cu celelalte organizații regionale în scopul de a răspunde cu un management eficient pentru soluționarea unei situații de criză.

Criza din Georgia a reprezentat un punct de cotitură în ceea ce privește evoluția conflictelor din regiunea extinsă a Mării Negre. Rusia, folosindu-se de situația din Kosovo, a atras Georgia într-un joc în care aceasta din urmă nu avea șanse de câștig. Mijloacele utilizate de Rusia, avansarea pas cu pas către o situație tensionată și faptul că a știut să utilizeze acțiunile Georgiei chiar împotriva acesteia, au dus în scurt timp la escaladarea situației și inevitabila intervenție militară georgiană, cuntracarată cu eficacitate maximă de către trupele rusești.

Faptul că niciunul din statele occidentale nu dorea să intre într-un diferend cu Rusia cu posibile consecințe la nivel internațional, au împins Rusia să înțeleagă faptul că occideentul nu va acționa pripit în niciunul din statele învecinate cu aceasta. Acest lucru a dus în 2014 la escaladarea conflictului din Ucraina. Tot Rusia a fost cea care a speculat momentul și a decis că este obligată să își apere cetățenii din Crimeea, intervenind militar. Nu mult mai târziu, un referendum era organizat, iar rezultatul acestuia a fost dorința populației de a se uni cu Rusia.

Pornind de la analiza evoluției conflictului ruso-georgian, poate fi realizată o analiză a conflictului din Ucraina, în care, deși administrația de la Moscova nu o recunoaște, este bine știut faptul că există motive ascunse ale Rusie pentru care se implică în acest conflict. Fie că este vorba de amenințarea pe care o resimte din partea NATO și a celorlalte țări occidentale, prin seria de sancțiuni economice care au afectat puternic economia Rusiei, fie că este vorba numai de amenințarea de tip militar pe care o resimte aceasta prin extinderea zonelor de influență a NATO, un lucru este cert: acela că Rusia nu va da înapoi în acest moment și nu se va mulțumi cu o înfrângere, fie ea neoficială, în regiunile separatiste din Ucraina.

În condițiile în care cele două analize ale conflictelor ar fi puse una lângă cealaltă, vom putea observa că există foarte multe elemente similare care se regăsesc în ambele crize, încă de la faza incipientă a acestora.

Este adevărat că, Rusia, poate specula faptul că revoltele din Ucraina începute în toamna anului 2013, după ce președintele Ucrainei a declarat dorința de apropiere de Rusia prin acceptarea unui împrumut, au fost alimentate și susținute, până la căderea regimului, de către occident tocmai pentru a nu pierde poarta către estul Europei. Însă la fel de adevărat este faptul că actualmente, regiunile separatiste primesc ajutor substanțial din partea Rusiei, fără de care, separatiștii nu ar avea șanse la instaurarea unei administrații separatiste în cele două regiuni.

Deși cu numai câțiva ani în urmă, Ucraina și Rusia făceau declarații referitoare la o mai bună cooperare în domeniul securității și a gestionării conflictelor în Europa, iar Rusia își exprima dorința de a crea instituții comune cu UE, în acest moment ne lumea se confruntă cu o situație neașteptată, care a apărut rapid și continuă să se manifeste. Tot ce rămâne de făcut este o cooperare între organizațiile internaționale pentru securitate să intervină și, împreună cu liderii politici să ajungă la o modalitate de a rezolva criza pentru a nu avea de-a face cu înrăutățirea crizei și trecerea la următorul nivel.

Ceea ce este foarte important de reținut, este faptul că o țară aflată în curs de dezvoltare, și ne putem referi aici la toate țările din zona balcanică din fostul bloc sovietic, nu are disponibile prin propria administrație, toate instrumentele necesare în vederea soluționării unei crize. Așa cum am văzut și în cazul Georgiei, deciziile nu au fost luate de către o structură specializată atât în luarea deciziilor cât și în ceea ce privește analiza impactului unei astfel de decizii. Este oarecum evident faptul că, înaintea luării unei decizii, trebuie realizată o analiză a impactului deciziei. Această analiză trebuie să fie rapidă, obiectivă și cât mai precisă.

De aici, rezultă necesitatea existenței unei structuri specializate în managementul operațiunilor complexe pentru gestionarea situațiilor de criză.

BIBLIOGRAFIE

[1] Radu VRASTI – Ghid practic de intervenție în criză, www.vrasti.org/Ghid%20Practic%20de%20Interventie%20in%20Criza.pdf

[2] Manuel ȘERBAN – Criza și managementul prevenirii și gestionării situațiilor de criză, Editura Printech, București 2010

[3] Frank KUPFERSCHMIDT – Crisis management. A combined effort with civil and military means, Berlin, Ianuarie 2007

[4] Cms.șef. dr. Marian Valentin GRIGOROIU – Crizele și conflictele contemporane, Editura MAI, București 2006

[5] http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/ORGANIZATIA-NATIUNILOR-UNITE-O78.php

[6] Sebastian Ciocan – Atacurile cibernetice din Georgia (2008)

[7] http://www.mae.ro/node/1881

[8]http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/ORGANIZATIA-PENTRU-SECURITATE-94266.php

[9] http://mae.ro/node/1983

[10] http://mae.ro/node/1981

[11] http://mae.ro/node/5337

[12]http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/structura-nato/mecanismul-politic-si-de-luare-a-deciziilor-nato

[13] Carta Organizației Națiunilor Unite

[14] Ionel Craciun – Managementul Situațiilor de Urgență, vol I și II, Editura Bren, București 2005

[15] Iskra KIROVA – Public Diplomacy and Conflict Resolution: Russia, Georgia and EU in Abkhazia and South Ossetia, 2012

[16] Richard GOWAN – The case for co-operation in crisis management

[17] Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2006

[18] Ceslav CIOBANU – NATO/EU Enlargement, Moldova and the “Frozen and forgotten conflicts” in Post Soviet States, Washington DC, July 2004

[19] Ceslva CIOBANU – Frozen and Forgotten Conflicts in the Post-Soviet States: Genesis, Political Economy and Prospects for Solution, United States Institue of Peace, Virginia State University, Richmond 2008

[20] Sesiunea De Comunicări Științifice Cu Participare Internațională Strategii Xxi/2007 – 12-13 Aprilie 2007, Spațiul Sud-Est European În Contextul Globalizării

[21] Petrișor MANDU – Managementul Crizelor, Editura Lux Libris, Brașov 2005

[22] Coomb, Clyde H. Și Avrunin, George S. The Structure of Conflict. Lawrence Erlbam Associates, Publishers, Hillsdale, New Jersey Hove and London, 1988.

[23] Lt.col. Alexandru Ricu – Abordarea integrată a managementului crizelor, Sesiunea de comunicări Științifice Protciv 2009

[24] Col. Mircea Mândru – Managementul crizelor politico-militare, București 1999