Conceptualizarea Sistemului Administrației Publice

INTRODUCERE

Pornind de la conceptul-cheie, utilizat cu preponderență de-a lungul cercetării noastre, cel de administrație publică, ne dorim ca pornind de la înțelegerea lui în sens epistemiologic, ca fiind acea activitate executivă ce constă în organizarea executării și executarea în concret a actelor normative, ce se realizează prin intermediul unui sistem de organe, autorități, instituții și servicii publice ce poartă denumirea de organe executive, să putem demara incursiunea noastră în analele sistemului administrativ central.

Chiar din definiția cea mai de bază pe care am prezentat-o ca fiind cea a administrației publice descoperim o serie de noi termeni ce vor fundamenta cercetarea noastră și anume noțiunea de sistem, privit atât ca sistem de organe și instituții ce intră în sfera adminstrației publice dar și cea de sistem social privit ca un ansamblu global în care administrația devine un subsistem, însă un subsistem asemenea unui pilon ce stă la baza desfășurării și dezvoltării socio-economice a oricărei comunități.

Lucrarea de față se vrea a fi o cercetare științifică interdisciplinară ce reunește elemente aparținând dreptului constituțional, dreptului administrativ, știința adminsitrației, domenii cu frecvente modificări de ordin ideologic, legislativ și contextual, ba chiar vom vedea congruența cu elemente sociologice și cu noțiuni de cibernetică administrativă. Vom analiza procesual și etapizat conceptele uzitate, corelarea lor și influența pe care și-o produc unele altora.

Structurarea capitolelor este menită tocmai ca o disecare a temei propuse iar fiecare dintre acestea au dobândit un rol major în evidențierea și trimiterea directă către cuprinsul acestora, fiecare având în componență îndeajuns de multe subcapitole încât să trateze cât mai în detaliu ipotezele propuse. Lucrarea înglobează, de asemenea, și considerații introductive precum și concluzii.

Capitolul I, denumit „Conceptualizarea sistemului Administrației Publice”, are rol fundamental în familiarizarea și viziunea de ansamblu asupra administrației publice văzute ca sistem, a modului de înglobare a lui în sistemul social global și măsura în care verigile, elementele , instituțiile, activitățile desfășurate, privite ca subsisteme ale sale relaționează atât între ele cât și cu sistemul dar și modul în care se influențează reciproc. De asemenea, extrem de important și de relevant în incursiunea noastră conceptuală constă în apelul pe care îl facem la o abordare sistemică în încercarea de a explica cât mai în detaliu sistemul administrației publice și bazându-ne pe metode și modele extrem de ancorate în realitatea actuală să putem privi administrația publică ca un model prin excelență de tip cibernetico-administrativ.

Ne vom îndrepta atenția și asupra componentei la nivel teritorial a administrației și anume administrația publică locală, privită ca un subsistem cu „rol deosebit în sistemul administrației publice, ocupat de organele administrației publice locale, constituite în unitățile administrativ-teritoriale ale statului – comuna, orașul și județul – ce sunt însărcinate cu rezolvarea problemelor specifice fiecărei colectivități sociale”. Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea administrației publice locale nr.215/2001 și conform articolului 120 din Legea fundamentală, organizarea administrației publice locale are la bază principiul descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice.

Capitolul al II-lea intitulat „Organizarea și funcționarea administrației publice centrale din România”, demarează prin a trata extrem de punctual administrația publică centrală, modul său de organizare și funcționare, pornind de la unele considerații istorice ce aduc lămuriri extrem de pertinente și tratează evoluția cronologică a apariției unor instituții cu rol de strămoși ai guvernului de astăzi și anume Sfatul domnesc; apoi parcurgând etapă cu etapă vom observa creșterea ideologică și structurală a unei astfel de instituții, până la ce se vrea a fi în zilele noastre Cabinetul ministerial sau Guvernul.

Va fi subliniat rolul, funcțiile cât și atribuțiile instituțiilor și autorităților de nivel central, modul de organizare și funcționare, și de asemenea, gradul de relaționare între acestea.

Capitolul al III-lea are un titlu extrem de sugestiv, „Repere cronologice și dinamica structurilor guvernelor postcomuniste (1990 – prezent)” și se vrea a fi unul extrem de practic ce ne va pune capacitatea de sinteză și analiză, a fenomenelor administrative, la mare încercare. Acesta debutează prin stabilirea condițiilor și ancorarea noastră în cadrul istoric de după 1989, când țara noastră trecea prin momente memorabile marcate de marea revoluție de 1989, când are loc tranziția de la comunism la democrație. Urmând a ne îndrepta atenția către modalitatea în care oameni politici marcanți, pentru fiecare perioadă în parte, ajung să ocupe un scaun de prim-ministru, vom vedea conjuncturile prin care aceștia ajung să ocupe acest loc, vom observa componența cabinetelor, accentuând impactul economico-social produs cât și măsurile, programele, proiectele propuse și gradul lor de aplicabilitate.

Obiectul lucrării după cum am văzut în și din prezentarea ipotezelor de lucru pe capitole îl constituie incursiunea conceptuală ce demarează prin explicarea și ancorarea termenilor în sfera noastră de cercetare cât și gradul de influență și aplicabilitate al acestora în realitatea actuală și, de asemenea, modalitatea în care aceștia sunt folosiți în metodele și practicile prezente în procesul de guvernare, prin analiza ce o vom efectua asupra evoluției activității executive a guvernelor de după 1989 până în prezent.

Fără a avea pretenția unei cercetări exhaustive, am accesat o variată documentație ce pleacă de la legislația în vigoare, literatura de specialitate, site-urile și portalurile oficiale de profil cât și presa scrisă, ce ne-a influențat modul de abordare a tematicii prin limitarea sau din contră abundența surselor bibliografice și ne-a dat speranță, în cele din urmă în utilitatea demersului propus.

CAPITOLUL I –

CONCEPTUALIZAREA SISTEMULUI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

1.1 DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE TRIADEI “SOCIETATE”-“SISTEM”-“SISTEM SOCIAL”

Anterior demarării studiului nostru metodic asupra conceptului de sistem al administrației publice, concept contemporan, de un larg interes în literatura de specialitate ce se află într-o continuă expansiune și dezbatere, trebuie mai întâi să fundamentăm o serie de termeni și noțiuni necesare elaborării unui astfel de studiu. Astfel, apreciem faptul că prezentarea sintetică a unor noțiuni ca “societate”, “sistem”, “sistem social”, “administrație publică”, reprezintă pilonii ce stau la baza analizei sistemice a administrației publice.

Incursiunea noastră conceptuală demarează cu termenul de societate, termen ce provine din latinescul “societas, societatis”, „întovărășire“, „unire“, „societate“, ce poate fi definit, în sensul cel mai larg ca fiind un ansamblu unitar, complex sistemic, organic integrat, de relații între oameni, istoricește determinate, condiție și rezultat al activității acestora de creare a bunurilor materiale și valorilor spirituale necesare traiului lor individual și colectiv.

Aceste relații, strâns legate între ele, se pot manifesta sub o varietate de forme, determinate la randul lor de conștiința socială, ce poate fi privită ca determinatul major al oricărei acțiuni și relații ce se poate materializa în interiorul societății. Formatorii relațiilor sociale sunt indivizii, membrii, oamenii (sub orice denumire s-ar găsi ei ), priviți astfel ca și creatori de valori materiale și spirituale, valori de nestăvilit și mereu prezente în istoria unei societăți.

În procesul complex al activității și vieții lor comune, în calitate de membri ai societății ei sunt reuniți în grupuri, clase sociale și comunități, încadrați în diverse structuri organizaționale, în instituții care le mediază la nivel de eficiență raporturile lor cu natura și relațiile dintre ei.  Prin urmare, societatea nu se reduce la suma indivizilor care o compun; ea reprezintă o unitate calitativ distinctă a acestora, caracterizată printr-o organizare condiționată istoric și determinată de legi ale structurii și dezvoltării sale. 

Societatea sau „societatea globală” poate fi privită și ca o unitate în diversitate, acest lucru însemnând că totalitatea activităților întreprinse de indivizi, membri ai societații, în vastele și variatele domenii sociale, se întrepătrund și interacționează creând astfel o serie de sisteme unitare.

Pentru a putea face o mai bună corelație între concepte ca „societate” și „sistem social”, trebuie mai întâi să ne familiarizăm cu termenul nou în dezbaterea noastră și anume „sistemul”, astfel privind retrospectiv ajungem la formarea și originea termenului, putem sintetiza că din punct de vedere etimologic, cuvântul „sistem” provine din grecescul "sistema", care înseamnă ansamblu, reunire, punerea împreună a mai multor elemente. Evoluția pe plan semantic a termenului de sistem este strâns legată de ideea de întreg și de gândirea holistă dezvoltată în jurul acestei idei (în limba greacă, "holos" înseamnă întreg).

Plecând de la definirea etimologică, ce înglobează ideea de întreg, globalitate, ce caracterizează îndeaproape conceptul de sistem, autorii de marcă ai literaturii de specialitate oferă o paletă largă de definiri ale sistemului, stimulați fiind de varietatea de domenii sociale în care se face uzanță de această noțiune.

O primă definiție, calificată ca fiind una elementară, sintetizează că, sistemul este un ansamblu de elemente caracterizate prin stări iar dacă schimbările de stare sunt măsurabile putem considera aceste elemente ca variabile, iar starea sistemului la un moment dat va fi lista valorilor acestor variabile elementare.

În definirea și sintetizarea cognitivă asupra elementelor unui sistem , variabilele sunt cele care stau la îndemâna cercetătorului, acestea putând oricând oscila conform concepțiilor, aspirațiilor, inovațiilor și obiectivelor pe care dezvoltatorul unui concept și le propune. Această influență de ordin ideologic pe care variabilele unui sistem o pot suferi, o putem analiza dintr-o triplă ipostază:

„- descrierea unui ansamblu, cât mai esențial posibil, la un moment dat, alegând, din punct de vedere al cercetătorului, variabilele cele mai relevante ale stării sistemului;

– aprecierea schimbării stării acestui sistem în timp, adică evaluarea schimbării valorii elementelor ce compun sistemul între două momente de analiză diferite;

– căutarea elementelor explicative ale acestor schimbări, oricare ar fi acestea, endogene sau exogene, în două momente disticte de analiză”.

Influențat fiind de aceste schimbări ce pot interveni în rândul elementelor unui sistem, J.C.Lugan (1993), în cadrul aceleiași lucrări de referință majoră, formulează o definiție mult mai elaborată, astfel că „un sistem este un ansamblu de elemente identificabile, interdependente, adică legate între ele prin relații, astfel încât, dacă una dintre ele este modificată, celelalte sunt și ele modificate și, în consecință, întreg ansamblul sistemului este modificat, transformat”.

De o reală importanță în studiul nostru este și opinia unui autor ca Ludwig von Bertalanffy (1980), autor ce rămâne o punte de studiu interdisciplinar a sistemelor în științele sociale, fiind considerat și teoretician de elită și cunoscut dezvoltător al „Teoriei Generale a Sistemelor ( TGS)”, acesta reduce noțiunea de sistem la termenii cei mai simpli posibili, afirmând că sistemul reprezintă „un complex de sisteme în interacțiune”, unde această interacțiune este condusă de o serie de principii specifice cu rol în ordonarea și optimizarea permanentă a activității întregului ansamblu.

Profesorul universitar Ani Matei, ne oferă spre analiză, într-o lucrarea a sa, de maximă referință în domeniu, o serie de definiții acordate „sistemului”, definiții de care vom face uzanță în cadrul studiului nostru. Astfel că, în cele ce urmează vom privi, analiza și ordona din punct de vedere retrospectiv influențele pe care le-a suferit conceptul aflat în analiză, vazut prin prisma unor mari dezvoltatori ai conceptului de sistem, aparținând secolului trecut.

Joel de Rosnay (1975) vedea sistemul ca fiind un „ansamblu de elemente în interacțiune dinamică, organizat în funcție de un scop”.

Bernard Walliser (1977) acordă o triplă definiție a sistemului:

„- un ansamblu, în raporturi reciproce cu mediul, acestea asigurându-i o anumită autonomie;

– un ansamblu format din subsisteme în interacțiune, această independență asigurându-i o anumită coerență;

– un ansamblu ce presupune modificări, mai mult sau mai puțin profunde în timp, conservând o anumită permanență”.

De aici putem desprinde cu usurință trei caracteristici majore pe care autorul le oferă sistemului și anume : autonomie, coerența și permanența, în raport cu elementele sistemului și mediul sau.

Cronologic vorbind urmează teoria formulată de Bertalanffy pe care am prezentat-o și analizat-o anterior urmată îndeaproape de ideologiile formulate de Edgar Morin, Jean William Lappier și Jean Claude Lugan.

Edgar Morin (1991) vedea sistemul ca „o unitate globală organizată, de interrelații între elemente, acțiuni sau indivizi”.

Jean William Lappier (1993) propune o definiție ce introduce în interiorul sistemului noțiunea de proces: „sistemul este un ansamblu organizat al proceselor legate între ele printr-un ansamblu de interacțiuni, coerente și flexibile, care determină un anumit grad de autonomie”.

Științele exacte merg chiar mai departe cu această „interacțiune”, făcând uzanță de termenul de „interconectare”, definind sistemul ca fiind „un ansamblu de elemente interconectate dinamic, capabil de a se individualiza de mediul ambiant prin realizarea unei funcții sau a unui grup de funcții specifice”.

Ideile formulate de cercetătorii de mai sus, adevărați titani ai teoriei sistemelor, constituie baza cognitivă de care autorii contemporani fac uzanță în dezvoltarea propriilor concepte și percepții.

Sintetizând acest întreg tablou ce înglobează dinamica conceptuală a „sistemului”, putem concluziona faptul că orice definiție s-ar acorda acestui termen, nu se poate face abstracție de elementele sale componente, de relațiile ce se stabilesc între acestea și modificările pe care mediul le poate produce asupra acestuia. Iar pentru a avea o imagine mult mai clară asupra a ceea ce înseamnă și reunește în componența sa un sistem, acordăm credit major ideologiilor unor matematicieni de seamă, ce au reușit să elaboreze schematic

elementele definitorii ale unui sistem:

Dupa cum putem observa autorii fac uzanță de termeni ca: element, ambient, relațiile dintre elemente cu ambientul, subsistem, și cel mai important, intrările și ieșirile din sistem. Astfel, sistemul, ca ansamblu organizat, satisface și înglobează o serie de elemente identificabile, relațiile multinivelare și ierarhice ce se stabilesc între aceste elemente, cât și între elemente și sistem per ansamblu cât și modul în care acestea influentează relațiile pe care sistemul le are cu un subsistem sau cu mediul.

Chiar dacă până acum am analizat doi termeni cu înțeles de sine stătător și anume „societate” și „sistem”, vom vedea că alăturarea acestora dă naștere unui concept nou, acela de „sistem social”, concept la fel de complex și de ofertant în dezbateri și opinii asupra lui ca și cele anterioare.

Așa cum am văzut până acum, în lucrarea de față, prin materializarea noțiunii de sistem, orice proces, acțiune, obiect sau fenomen, indiferent de natura, componentele sale interioare cât și cauzele sale de formare, poate fi considerat, la un moment dat, un sistem, cu o anumită structură. Societatea, în ansamblul ei, poate fi catalogată ca un conglomerat de sisteme interconectate sau care interacționează, între ele, parțial sau total.

Conceptul de sistem social poate fi privit ca un „concept concret-analitic, ce permite cunoașterea interdependențelor, a modurilor de integrare a părților, a naturii acestor interdependențe, a regularității socialului, etc”.

Societatea cât și sistemul social sunt des analizate prin prisma teoriei generale a sistemelor, teorie ce „intenționează să elaboreze proprietăți, principii și legi care sunt caracteristice sistemelor în general, indiferent de varietatea lor, de natura elementelor sale componente și de relațiile dintre ele”.

Teoria generală a sistemelor poate fi privită ca un important și valoros promoter al noțiunii de „sistem social”, însă geneza acestuia se regăsește în ideologiile și teoriile dezvoltate de doi dintre cei mai mari sociologi ai timpurilor, și anume Vilfredo Federico Damaso Pareto și predecesorul său, Talcott Parsons, fiind cei care au procedat la o teoretizare explicită a sistemului social ca atare.

Vilfredo Pareto este cel care dă startul în definirea și formularea cât mai explicită a conceptului de sistem social, concept tratat și dezvoltat în lucrarea sa de o reală referință în științele sociale, „Trattato di Sociologia Generale”, apărută pentru prima dată în anul 1916, în Firenze, Italia. Analiza sistemului social prin prisma ideilor promovate de Pareto, pornește de la premisa că, în forma sa generală, societatea este „determinată de toate elementele ce acționează asupra sa și ca urmare ea reacționează asupra acestor elemente”, care, din câte putem observa că sunt reciproc dependente; elementele fiind interconectate permanent, interacționează între ele, formând societatea per ansamblu iar aceasta se află într-o permanentă schimbare și modificare ca formă și structură din prisma elementelor ce o alcătuiesc. Astfel sistemul social exprimat de Pareto este unul dinamic, elementele ce intră în alcătuirea sa prevăd schimbări permanente de formă și caracter.

Câteva decenii mai tarziu, apare o altă lucrare de interes major în cercetarea științifică asupra conceptului de sistem social, lucrare semnată de un predecesor ideologic al lui Pareto, și anume, sociologul american Talcott Parsons. “The social system”, apărută în anul 1951, debutează cu scopul declarat de a continua intenția lui Pareto, bineînțeles văzută printr-o lumină nouă, utilizând o nouă abordare – cea a nivelului structural-funcțional de analiză. Parsons și-a propus să elaboreze într-un mod teoretic “sistemul total al acțiunii”, sistem denumim generic, datorită modului său de acțiune, fiind unul global, încorporând mai multe sisteme, iar dintre acestea pune accent și prezintă mai în detaliu sistemul social, sistemul cultural și sistemul de personalitate, toate acestea fără a supraaglomera și îngreuna cunoașterea cu formalizarea logico-matematică, susținută de Pareto. În cercetarea sa, Parsons s-a orientat îndesosebi spre analiza ordinii sociale și a stării de echilibru între sistemele considerate.

1.2 SISTEMUL ADMINISTRATIV – COMPONENTĂ A SISTEMULUI SOCIAL

1.2.1 ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ – ETIMOLOGIE, NOȚIUNE ȘI CARACTERISTICI

Suveranitatea unui stat de drept, ca și România, este delimitată și divizată de cele trei mari puteri, reprezentate de organele ce le alcătuiesc, astfel: organele puterii legislative, organele puterii executive și organele puterii judecătorești. Aceste organe apără și slujesc interesul societății aparținătoare unui stat de drept. Ele își îndeplinesc atribuțiile în limitele și în baza Legii fundamentale a statului român, Constituția, mărturie stând articolul 2, aliniatul 1, ce prevede că, „suveranitatea națională aparține poporului român, care exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”, și aliniatul 2 din același articol ce aduce amendamente asupra faptului că, „nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”.

Având ca principal punct de plecare litera legii, putem susține vehement că rolul statului ca principală instituție de organizare și conducere politică a societății se înfăptuiește prin anumite funcții: legislativă, judecătorească, organizatorică, economică, socială, educativ-culturală, ecologică, de apărare a țării, de organizare a colaborării cu statele lumii și, nu în ultimul rând, statul îndeplinește un rol administrativ, prin care asigură servicii către populație pentru desfășurarea normală a tuturor activităților precum: energie, transporturi, salubritate.

Dar întrebarea care se pune și subiectul discuției noastre îl constituie, ce înseamnă cu exactitate administrația publică și modul său de înglobare în sistemul social. Astfel, în incursiunea noastră în literatura de specialitate, putem observa că nu putem definii cu exactitate un termen și nu îi putem stabili rădăcinile conceptuale până nu aruncăm o privire retrospectiva asupra modului de formare și de apariție a conceptelor ce ne sunt utile în analiza noastră.

Astfel că, din punct de vedere etimologic, termenul de „administrație publică” provine din limba latină, “administer” traducându-se prin: agent, slujitor sau, într-un alt sens, instrument. Verbul “administrare” înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce sau a dirija. Cuvântul “administer”, aproape sinonim cu “minister”- care înseamnă: servitor, îngrijitor, ajutător – s-a format din rădăcina “minus”“minor”, care înseamnă mai puțin și din prefixul “ad”, care arată direcția, “sensul” și subliniază starea de inferioritate în raport cu “magister”, ce se traduce prin cel care comandă, superiorul, șeful – cuvânt care s-a format din “magis”, care înseamnă mai mult.

Dicționarul limbii române reține pentru verbul “a administra” explicația: a conduce, a cârmui, iar pentru “administrație” – totalitatea autorităților administrative existente într-un stat, secție sau serviciu, care se ocupă de problemele administrative ale unei instituții sau agent economic.

Urmărind toate aceste explicații de ordin lingvistic, putem concluziona, că în sensul cel mai larg administrația trebuie sa „acționeze în folosul societății, să servească societatea, iar funcționarii din administrație, în primul rând miniștrii, trebuie să fie slujitori ai societății”.

Administrația publică trebuie privită dupa modul în care este abordată, „atât legea fundamentală, Constituția din 1991 cât și legislația elaborată dupa 1990, folosesc termenul de administrație publică atunci când se desemnează o activitate de organizare a executării legilor sau autoritatea care o execută. În doctrina românească actuală se operează cu termeni diferiți precum: „putere executivă”, „putere administrativă”, „executivul”, „administrație publică” sau alți termeni, în esență toti autorii desemnând o activitate ce are un numitor comun, executarea și organizarea executării legilor”.

Noțiunea de administrație publică, în sensul cel mai larg, reprezintă un complex concept ce înglobează multiple aspecte organizaționale și de formă, și poate fi privită prin prisma a două sensuri definitorii: în sens formal și sens material, dupa cum ne propune literatura de specialitate. Astfel analizând administrația prin intermediul acestor paralele, în sens material, prin administrație publică se înțelege activitatea de organizare și executare a legilor de către autoritățile care compun acest sistem în vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează și asigură buna funcționare a serviciilor publice și execută anumite prestații către populație, pe cand sensul formal privește administrația publică ca fiind ansamblul autorităților și instituțiilor publice care realizează, pe baza și în vederea executării legii, o activitate cu un anumit specific.

Autoarea Boiana Augusta Berchi, concluzionează în „Cartea Funcționarului public”, un aspect de o reală importanță privind administrația publică, bazându-se pe un fundament al lui Prosper Weil, cunoscut avocat și profesor la Universitatea din Paris II, „în final mai trebuie precizat și faptul că administrația publică reprezintă o noțiune centrală în materia dreptului administrativ, că este o ramură a dreptului despre care Prosper Weil spunea că nu este un drept ca oricare altul, adică un drept juridic, este chiar un drept politic. Acest drept se inserează în problemele fundamentale ale științei politice, și anume în raporturile dintre stat și cetățean, dintre autoritate și libertate, dintre societate și individ.”

1.2.2 ABORDAREA SISTEMICĂ A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Prin sistem, așa cum am văzut, înțelegem un ansamblu coerent de elemente reunite și interconectate ce se află permanent în relații de interdependență iar ca structura a unui sistem desemnăm modul în care sunt organizate și dispuse elementele interne, componente ale sistemului.

Abordată într-o viziune sistemică, activitatea specifică administrației publice și studiul acestuia reprezintă un subiect dezbătut anterior în literatura de specialitate însă rămâne un subiect de maximă actualitate, aflat într-o continuă expansiune înglobând ideologii, metode și practici noi de cercetare și definire. Scopul declarat al studiului sistemului administrației publice „oferă fundamentul unui demers consistent și riguros pentru un model ideal al administrației publice care să însumeze toate avantajele – deziderate pentru orice administrație, adică: naționalitate, eficacitate, servirea optimă a cetățenilor, etc”.

În încercarea noastră de a observa și analiza cât mai în detaliu posibil sistemul administrativ, plecăm de la concepția lui Talcott Parson ce susținea că abordarea sistemică a administrației publice poate fi privită prin următoarele forme:

– analiza procesului – în care sistemul este studiat ca ansamblu de subsisteme strâns legate între ele (studiu microscopic). Se definesc rezultatele intermediare furnizate de sistem, procesul fiind studiat ca o înlânțuire de procese secvenționale. Soluția intermediară nu poate fi unică. Acest tip de analiză este asociat sistemelor materiale și problemelor concrete;

– analiza rezultatului final – oferă o perspectivă macroscopică asupra sistemului, ansamblului, sistemul fiind tratat ca ansamblu. Rezultatele intermediare nu sunt cunoscute cu certitudine (modelul cutiei negre). Poate fi imposibil de stabilit modul în care sunt unite pentru a forma sistemul total.

Sistemul autorităților publice se construiește pentru realizarea unor activități de organizare a executării și de executare a legii, care se referă la întreaga populație a țării și se aplică pe întreg teritoriul statului și în unitățile teritorial-administrative ale acestuia, altfel spus sistemul administrativ poate fi văzut și ca ansamblul formelor organizatorice prin care se manifestă sau se exteriorizează puterea publică, aflate într-o strânsă conexiune și relațiile de interdependență determinate de modul de exercitare al acestei puteri.

Necesitatea abordării sistemice a administrației publice este datorată anvergurii și complexității problemelor ce apar în spațiul public cotidian. Pentru a putea ordona, organiza și soluționa chestiunile și cazurile cu care administrația publică se confruntă, este necesară o abordare și analiză detaliată a sistemului administrației publice și a modului în care elementele sale componente interacționează și sunt dispune și cum pot influența ele fluența sau piedicile în buna funcționare a sistemului.

Așa cum am văzut anterior, administrația publică are, în sine, caracter dualist, prin faptul că aceasta poate fi vazută și ca ansamblu de instituții și ca ansamblul activităților întreprinse de instituții în interesul public, deci în folosul societății. Din acest caracter dual ne putem da seama cu o oarecare ușurință de actorii ce iau parte la un tot unitar, făcând parte din acest sistem complex, actori ce pot fi priviți oarecum ca elemente componente, ca lianți ai sistemului sau ca cei care provoacă noi relații între sistem și mediul său cât și mediul exterior acestuia, societatea sau mediul social global, per ansamblu.

De aici ajungem cu ușurință la faptul că sistemul administrației publice este de fapt un subsistem ce aparține sistemului social global, iar „sistemul administrativ, ca ansamblu ordonat al elementelor și subsistemelor sale aflate în interacțiune, aparține ordinii globale, ordine regăsită și în interiorul său, datorată stratificării, articulării și ierarhizării (…) acesta, împreună cu celelalte subsisteme sociale urmărește și promovează aceleași valori fundamentale, (…) participând la edificiul social și intergrarea sa în conținutul social”.

Însă interacțiunea sistemului sau mai bine zis subsistemului administrativ cu sistemul social global apare în toate etapele vieții sociale, de la nașterea indivizilor (membrii ai societății), la școlarizare, pregătire profesională, mariaj, contracte,etc, până în ultima fază; voit sau nu luăm act de interacțiunea sistemului social global în orice circumstanță a vieții noastre sociale, ca actori în acest „teatru global”.

Administrația publică ca activitate, altfel spus, motorul sistemului administrativ, se concretizează, printr-o serie de măsuri de ordin organizatoric ce însumează și înglobează un numar mare de indivizi, văzuți ca fiind personalul (cu rol în oferirea unor servicii optime, prompte și de calitate maximă), ce duce la perceperea sistemului administrativ ca fiind unul de organizare socială format fiind și din interacțiunea și relatiile ce au loc în interiorul sau.

Din toate aceste fapte constatate, aspectul cel mai relevant și liantul de nestăvilit în relația sistem administrativ – sistem social, este „pe de o parte, modul cum mediul social furnizează administrației publice impulsurile și susținerea necesare îndeplinirii misiunilor acesteia, iar pe de altă parte, se are în vedere faptul că sistemul administrativ este în măsură să-și formeze propriile capacități și să-și cuantifice nevoile, influențând la rândul său asupra evoluției mediului social”, sistemul administrativ putând fi văzut ca un subsistem al mediului social, ce reprezintă, în același sens, un sistem unificator, de o reală amvergură și complexitate.

1.2.3 SISTEMUL ADMINISTRATIV – SISTEM DE TIP CIBERNETICO-ADMINISTRATIV

Obiectivul final la care ne dorim să ajungem în orice studiu asupra unui fenomen de o

asemenea amploare cum este administrația publică, concept, de altfel, polisemic și extrem de complex prin multitudinea de fațete și moduri de abordare de care trebuie să ținem cont în studierea sa; vom observa, că nu se poate spune că am analizat administrația fără a constitui un „model al sistemului administrativ, pe baza căruia administrația publică, ca sistem să fie înțeleasă, analog, ca un proces evolutiv, pornind de la obiecte, atribute și relații ce se combina și permit o funcționare optimă”.

Sistemul administrativ, văzut prin prisma modului său de organizare și conducere, prevede, „subordonarea autorităților administrației publice față de autoritatea  de varf  – Guvernul  – ce se realizează, de regulă, din treaptă în treaptă pe doua linii, care corespund la două subsisteme ce compun sistemul autorităților administrației publice, și anume: prin subsistemul autorităților administrației publice cu competență generală și prin subsistemul autorităților specializate ale administrației publice”.

Sursă grafic: profesorul Ioan Alexandru

Despre competența si ierarhizarea sistemului autorităților administrației publice din România vom vorbi mai pe larg în capitolul al II-lea al prezentei lucrări, însă această structură a fost adusă în discuție, la această etapa de studiu, spre a evidenția elementele ce vin în componența sistemului administrativ, influențele pe care elementele componente le exercită unele asupra celorlalte, modalitatea de adaptare la diferite forme ale interacțiunii sistemului administrativ cu mediul său sau cu sistemul social global, sistem din care face parte, interacțiuni ce se pot materializa prin intrări și ieșiri ale sistemului.

Astfel pentru a putea realiza conexiuni între toate stările prin care un sistem poate trece avem nevoie tot de o știință, de această dată una pur matematică, cu rezultate clare, măsurabile, „știința ce studiază legitățile fundamentale ale creării și funcționarii sistemelor de conducere complexe”, cum este sistemul administrativ.

Însă adevarata corelație între administrația publică, ca sistem, și cibernetica, o regăsim în ideologiile dezvoltate de părintele ciberneticii, Norbert Wiener, care susținea că toate sistemele de comandă și control sau sistemele de conducere, au o structură principială unică, constând în existența a două legături între sistemul de conducere și obiectul (procesul, sistemul) condus (…)”.

Sursa MODELUL SISTEMULUI CIBERNETIC, profesorul Ani Matei

Corelând știința administrației, cibernetica și teoria generală a sistemelor și punând laolaltă noțiunile acumulate despre aceasta triadă cognitivă, până la acest stadiu al lucrării noastre, vom vedea că sistemul administrativ înglobează o serie de caracteristici cibernetice, dintre care putem aminti:

sistem deschis – deoarece are conexiuni (intrări / ieșiri) cu alte sisteme și cu mediul

său. Intrările și ieșirile asigură transferul către mediul înconjurător sau alte sisteme (subsisteme) de resurse materiale și umane, servicii, informații și tehnologii adaptate, programe de acțiune, hotărâri și decizii proprii, etc.

sistem dinamic – datorită faptului că acesta evoluează în timp, modificându-și starea,

structura și/sau comportamentul ca urmare a unor cauze interne sau externe.Aceste cauze pot fi perturbații sau varianții ale intensității intrărilor sau ale raporturilor intrări / ieșiri.

sistem complex – înțelegând această prin prisma dimensiunilor, numărului

conexiunilor dintre elemente și prezenței elementului uman.

sistem autoreglabil – înțelegând aceasta prin capacitatea sa de a reacționa la acțiunea

factorilor interni și externi și de a-și păstra controlul pe diferite perioade de timp.

Evidențierea și justificarea acestora conferă sistemelor administrative caracteristicile sistemelor cibernetice, putându-se astfel defini sistemul administrativ ca fiind, prin excelență, un sistem cibernetic, intitulat sugestiv sistem cibernetico-administrativ, fiind unul dinamic, deschis și autoreglabil.

Sursă grafic: autoarea

În loc de concluzie, aș dori ca pe final să scot în evidență figura de mai sus, care încearcă să surprindă, în sensul cel mai larg, relațiile și influențele între elementele ce fac parte dintr-o analiza sistemică a administrației publice. Astfel, după cum am analizat de-a lungul lucrării, administrația publică poate fi văzută prin caracterul său dual, atât ca activitate (in sens funcțional) cât și ca sistem de organizare (in sens structural-organizational); aceste două fațete ale aceleiași monede interacționează și comunică permanent, făcând din administrație un sistem extrem de complex. Toate aceste interacțiuni între elementele sale componente, iau contact atât între ele cât și cu mediul exterior sistemului administrativ, reprezentat de sistemul social, formând o serie de presiuni de ordinul intrărilor și ieșirilor, din sistem. Caracteristicile cibernetice ale sistemului administrativ vin tocmai să explice, pertinent, interacțiunile acestuia cu sistemul-mama (social) , cât și cu celelalte sisteme cu care vine în interacțiune, și de asemenea, să-i prezinte stările și modificările prin care trece fiind un sistem deschis, dinamic, complex și autoreglabil.

1.3 SUBSISTEMUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

1.3.1 PREZENTARE GENERALĂ

Sursă grafic: profesorul Ioan Alexandru

Urmărind tabelul structural privind organizarea sistemului autorităților administrației publice observăm cu foarte mare ușurință faptul că din acest ansamblu fac parte și instituții și autorități ale administrației publice locale, putând denumi acest ansamblu organizatoric de nivel local ca fiind un subsistem, ce în activitatea desfășurată stabilește relații de colaborare, control prin delegare și relații de autoritate ierarhică.

Delimitând conceptual sintagma de administrație publică locală înțelegem prin aceasta, „totalitatea organismelor statutului care sunt chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând grupurile omenești din localitate, și care se caracterizează prin faptul că titularii cărora le sunt încredințate administrarea acestor interese, nu dețin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere. Însă acești titulari sunt și ei subordonați autorității centrale, reprezentată prin Guvern, care își exercită dreptul său de coordonare și unitatea statului prin calea tutelei și a controlului”, concretizate prin relațiile ce se stabilesc, după cum am văzut în graficul de mai sus.

Urmărind și prevederile legii fundamentale, coroborate cu abordările profesorilor de specialitate, observăm că acest subsistem al administrației publice locale cuprinde la rândul său două componente: serviciile publice deconcentrale la nivelul UAT-urilor, inclusiv prefectul, considerat un serviciu deconcentrat, reprezentant al Guvernului în teritoriu, autorități numite și autoritățile administrative autonome ale comunelor, orașelor și județelor , care constituie administrația publică locală, aleasă.

Principiile de organizare ale administrației publice în România, reglementate constituțional și organic, au la bază prevederile stabilite prin Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 și adoptată în dreptul intern prin Legea nr.199/1997, publicată în Monitorul Oficial, nr. 331 din 26/11/1997.

În conformitate cu art.2 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, care reia parțial textul art.120 din Constituția României, administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce însă atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României.

1.3.2 AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primării, ca autorități executive.

Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de Legea privind alegerile locale nr.67/2004, și funcționează ca autorități ale administrației publice locale care rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii în condițiile legii.

În fiecare județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este ales în condițiile Legii privind alegerile locale nr.67/2004, iar autoritatea executivă este asigurată de un președinte, ales dintre consilierii județeni. Consiliile județene și consiliile locale sunt alese pe baza scrutinului de listă, în timp ce primarii sunt aleși pe baza scrutinului uninominal.
Mandatul primarului, consiliului local, respectiv al celui județean, este de 4 ani, și poate fi prelungit numai prin lege organică, în caz de război sau catastrofă, în cazul consiliului local sau județean, respectiv în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav, în cazul primarului.

Consiliul local sau consiliul județean, precum și primarul ales în cursul unui mandat, ca urmare a dizolvării consiliului local sau județean, respectiv a vacanței postului de primar, încheie mandatul precedentei autorități a administrației publice locale. Consiliul local sau consiliul județean, precum și primarul, aleși în urma organizării unor noi unități administrativ- teritoriale sau în urma dizolvării unor consilii, respectiv vacantării unor posturi de primari, își exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale.

Regimul incompatibilităților aleșilor locali este prevăzut de Legea nr.215/2001 a administrației locale și completat de Legea nr. 161 din 19/04/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 21/04/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

1.3.3 INSTITUȚIA PREFECTULUI

Cadrul legal. Prefectura este instituție publică cu personalitate juridică, menită să

îndeplinească atribuțiile și prerogativele conferite prefectului prin Constituția României, Legea administrației publice locale nr. 215/2001, Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului sau prin alte acte normative. Prefectura urmărește modul de realizare în județ a strategiei și obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare și propune adoptarea de măsuri corespunzătoare.

Instituția prefectului în Constituție

– Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București;

– Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale;

– Atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică.

Instituția prefectului în Legea administrației publice locale nr. 215/2001

Asemenea prevederilor constituționale, Legea administrației publice locale nr. 215/2001 a inclus în structura sa un capitol distinct referitor la instituția prefectului, asimilată autorităților administrației publice locale.

Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului, cu modificările ulterioare

Conform Legii nr.340/2004, art.1-5, Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea Ministerului Administrației și Internelor. Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale.

Coroborând toate aceste prevederi legislative și consultând și literatura de specialitate, considerăm că prefectul nu poate fi considerat o autoritate a administrației publice locale și deci nu o putem înscrie în sfera acestora. Menirea acestei autorități publice poate fi mai degraba aceea de liant, de legătură relațională între centru și local, însă cu posibilitatea de control prin tutela administrativă, control ce nu semnifică însă subordonarea autorităților controlate.

CAPITOLUL II –

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE DIN ROMÂNIA

2.1 CONSIDERAȚII GENERALE

Conform prevederilor Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil ce se organizează potrivit principiului separației și echilibrului celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească.

Dacă funcția legislativă în stat este asigurată de Parlament, iar cea judecătorească de instanțele judecătorești, autoritatea executivă este reprezentată de președintele țării, care are atribuția de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, precum și de Guvern, care are rolul de a asigura politica internă și externă a țării și de a exercita conducerea generală a administrației publice. Activitatea executivă are așadar două componente de bază, respectiv :

guvernarea – trasarea deciziilor esențiale pentru prezentul și viitorul unei țări, inclusiv din perspectiva relațiilor cu alte state sau cu organizații internaționale și

administrarea – rezolvarea nevoilor curente, cotidiene, ale statului respectiv.

Administrația publică, în mod tradițional, presupune două elemente de bază:

-ƒ Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înțeles în accepțiunea “lato sensu”, de act normativ cu forța obligatorie și nu în accepțiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului.

-ƒ Prestarea de servicii publice în limitele legii – activitatea organizată sau desfășurată de o autoritate a administrației publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public, uzând, în acest scop de prerogative specifice puterii publice .

Autoritățile publice care pun în practică deciziile luate în cadrul activității executive sunt identificate sub numele de „autorități ale administrației publice”. Acestea sunt împărțite în autorități publice de stat (centrale) și autorități ale administrației publice locale. Pentru realizarea sarcinilor ce le revin acestea au posibilitatea de a folosi forța publică a statului cu care sunt înzestrate.

Tinând cont de prevederile legii fundamentale a țării, regăsim în cuprinsul acesteia, la Titlul al III-lea, autorități publice. Astfel avem enumerate următoarele organisme, calificate de constituat drept autorități publice:

Parlamentul (capitolul I);

Președintele României (capitolul II);

Guvernul (capitolul III);

Autoritățile administrației publice centrale de specialitate (capitolul V, secțiunea 1)

ministere, alte organe de specialitate din subordinea Guvernului, autorități administrative autonome;

Autoritățile administrației publice locale (capitolul V, secțiunea a 2-a) – consiliile locale, județene și primarii;

Autoritatea judecătorească (capitolul VI) – instanțele judecătorești, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.

Dintre toate aceste autorități, ce însumează corpul autorităților publice, în cuprinsul lucrării de față, aducem în prim-plan, ca subiect de referință, autoritățile administrației publice centrale, tratând în mod special organizarea și functionarea acestora.

Când vine vorba de autoritățile administrației publice la nivel central, avem de a face cu :

Cei doi șefi ai executivului, Președintele și Guvernul ;

Ministerele și alte organe centrale de specialitate subordinate Guvernului (denumită în sensul cel mai larg, administrația ministerială);

Autoritățile centrale nesubordonate Guvernului ( denumite generic, autonome );

Instituțiile central subordinate ministerelor sau autorităților central autonome.

Însă, de menționat este faptul că Legea fundamentală a statului român urmează îndeaproape modelul constituțional francez, iar doctrina românească actuală consacră, conform acestui modelul, reglemetarea potrivit căreia, sistemul constituțional românesc “este alcătuit dintr-un sistem executiv bicefal, ce asociază pe de-o parte președintele României, și Guvernul, având în frunte pe primul-ministru, pe de altă parte”.

Întrucât, în mod uzual, în doctrină și în literatura de specialitate instituția șefului de stat este analizată distinct și presupune o cercetare detaliată, în această parte a studiului consacrată organizării administrației publice centrale românești, ne vom rezuma doar la analiza administrației publice centrale constituită din Guvern, administrația ministerială și extraministerială, autoritățile administrative autonome.

2.2 CONSIDERAȚII ISTORICE. EVOLUȚIE – DE LA SFATUL DOMNESC LA GUVERNUL DE AZI

După cum marele istoric Nicolae Iorga afirma „un popor ce nu își cunoaște trecutul, nu își poate imagina prezentul și viitorul”; ghidându-ne astfel, nu putem vorbi de organizarea și funcționarea cât și de rolul Guvernului în cadrul societății civile fără a face o scurtă incursiune în istorie, pentru a putea vedea geneza unei astfel de instituții și momentul istoric când s-a făcut pentru prima dată uzanță de termenul de „Sfat Domnesc”, ca un predecesor, un strămoș al instituției Guvernului.

Pe teritoriul țării noastre, mai exact în Țările Române, izvoarele acestei instituții își au originea așa cum am amintit, mai sus, în „Sfatul Domnesc”, instituție politică caracteristică organizării feudale. Aceast organism, constituia pe langa Domn și Adunarea Țării, una din instituțiile centrale ce avea ca principal rol, întărirea hotărârii domnești. Inițial era format din marii boieri, cu și fără dregătorii, dar treptat, se ajunge ca membrii Sfatului domnesc, sa fie numai boieri cu dregatorii.

Chiar dacă în acea perioadă nu era cunoscută și acceptată ideea separației puterilor în stat, nu trebuie să ne imaginăm și să ne lăsăm acaparați de concepția unui asediu legislativ și administrativ, existau și pe atunci anumite limite și îngrădiri. Chiar daca nu existau precizări stipulate în mod scris, „obiceiul pământului” sau cutuma era ridicată la mare rang. Domnul reprezenta instituția cea mai importantă, era cel ce stabilea „legea” sau „legea țării”, însă actele politice cele mai importante se încheiau cu sfatul și asentimentul membrilor Sfatului Domnesc, ce avea rol în sfatul și ajutorul Domnului, rol de „consilium et auxilium”.

Urmând cursul istoric, Guvernul sau Consiliul de Miniștri, ca organ de sine stătător, reprezintă o creație a vremurilor moderne, apărută odată cu primele Constituții, originea sa aflându-se, cel puțin în țările Europei continentale, în fostele consilii ale regelui, din perioada absolutismului monarhic,Curia regis,.

Astfel, dacă în sistemul monarhiei absolute, de regulă, monarhul deținea toate funcțiile supreme în stat, în baza dreptului de suveranitate, în timp acesta se va înconjura de un corp de

consilieri, care se va specializa, formând „casta” marilor dregători, a marilor funcționari, a miniștrilor, în sensul modern al termenului.

În doctrina interbelică, termenul de Guvern avea mai multe accepțiuni.

 În sens larg, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul ei, adică suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și menținerea ordinii legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. În sens restrâns, termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial.

Procesul istoric de conturare ca instituție juridică,  instituție a dreptului public, a Consiliului de Miniștri apare legat de procesul apariției departamentelor, în sens larg al termenului ca organe centrale ale administației de stat (puterii executive). În unele sisteme naționale apariția ministerelor precede apariția Consiliului de Miniștri, iar în altele raportul este invers.

La noi, apariția miniștrilor și, implicit, a ministerelor, în accepțiunea modernă a termenului, precede apariția Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. În Țările Române, ministerele au fost create pentru prima dată prin Regulamentele Organice ( 1831 în Muntenia și 1832 în Moldova ), acte ce au înzestrat Principatele Române cu o serie de instituții ce au condus la favorizare dezvoltării capitalismului, a pregătirii unirii lor într-un stat modern și centralizat. Ele au fost considerate ca o expresie a luptei dintre vechi și nou făcând trecerea de la feudalism la capitalism. În cadrul acestora apare stipulată pentru prima data, în mod organizat, ideea separației puterilor în stat, în care „atribuțiile legislative și de control financiar ale Adunărilor obștești erau astfel

alcătuite încât domnul, a cărui putere era teoretic suverană, nu putea cârmui fără concursul marii boierimi care domina adunările. Responsabilitatea parțială a puterii centrale față de Adunare, realizarea unei separații a puterilor care nu existase până atunci, a creat un „Sfat al miniștrilor” compus din 6-8 persoane numite și responsabile în fața domnului.

Format tocmai în scopul de al ajuta pe Domn în rezolvarea treburilor țării, prevederile Regulamentului Organic au instituit un consiliu administrativ, compus din Ministrul de Interne, Ministrul de Finanțe și Marele Postelnic. Acest consiliu se întrunea de două ori pe săptămână, afară de cazurile urgente când se întrunea mai des. Domnul comunica cu celelalte departamente prin intermediul Marelui Postelnic. Hotărârile luate, după aprobarea Domnului, se puneau în lucrare imediat. Toți miniștri întruniți, sub președinția Domnului, formau Sfatul miniștrilor, care se convoca pentru examinarea afacerilor importante. În sistemul regulamentar, Domnitorul este cel care numește și revocă pe colaboratorii săi, fără și țină seama de alte considerații decât acelea care îl interesau pe el iar miniștrii, la rândul lor, nu puteau urmări o altă politică decât aceea a Domnului, iar inițiativa măsurilor nu se putea lua decât cu aprobarea Domnului, care dădea directivele. Datorită acestui fapt, Domnitorul era răspunzător pentru actele miniștrilor pe care îi acoperea.

Vedem că și de această dată Domnul este cel care are primul și ultimul cuvânt fiind cel ce conducea, la momentul acela, politica țării și cel ce demara orice act ce influența evoluția statului. Însă rolul și importanța miniștrilor apare tocmai prin faptul că aceștia erau cei care puneau în aplicare reglementările aprobate de către Domn. Aceștia aveau rol de consiliere și instrument de punere în aplicare al „cuvântului” Domnului.

Reglementări în materie regăsim și în Constituția din 1864, denumită oficial Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, act cu caracter pur constituțional, ce cuprindea un capitol distinct intitulat „Despre domn și miniștri”, în care se stipula că miniștrii erau numiți, revocați sau trimiși în judecată de către Domn. Astfel, vedem că puterea executivă era exercitată de domnitor în „colaborare” cu Consiliul de miniștri.

Pentru sistemul politic românesc, un alt act de o reală importanță în materie, o reprezintă și Constituția din anul 1923, una din cele două legi fundamentale adoptate într-o perioadă destul de instabilă, cum a fost perioada interbelică. Aceasta aduce unele reglementări conform cărora „Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui” și că „miniștrii alcătuiesc Consiliul de Miniștri, care este prezidat, cu titlu de președinte al acestuia, de către acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea Guvernului”. Rezultă deci, că textele constituționale din acea vreme foloseau atât noțiunea de Consiliu de Miniștri, cât și cea de Guvern.

Constituțile comuniste făceau uzanță de conceptul de Consiliul de Miniștrii care era „organ suprem al administrației de stat”, asigurând, „conducerea generală a activității executive pe întreg teritoriul țării”. Prin atribuțiile sale, a căpătat un rol deosebit în conducerea și planificarea economiei, trăsătură esențială și specifică statului bazat pe proprietatea colectivă și dirijism economic. Consiliul de Miniștri era condus de șeful statului. În cele ce urmează avem un grafic ce prezintă titulaturile e care s-a făcut uzanță de-a lungul timpului în încercarea de a se defini organismele predecesoare Guvernului.

Sursă grafic autoarea

Odată cu înlăturarea comunismului din țara noastra și schimbarea tipului de regim de organizare administrativă, în perioada postdecembristă, primele dispoziții cu privire la Guvern se găsesc în Decretul – Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale (prima structură organizatorică cu atribuții de legiferare), iar după câteva zile a fost adoptat Decretul – Lege nr. 10/1989 prima reglementare de după Decembrie 1989 referitoare la constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului. Aceste reglementări au rămas în vigoare până în decembrie 1990 când a fost adoptată Legea nr. 37 privind organizarea și funcționarea Guvernului. În luna aprilie 2001 a fost adoptată Legea nr. 90 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, care a abrogat vechea reglementare în materie.

Însă despre legislația actuală în domeniul organizării și funcționarii puterii executive vom vorbi mai pe larg într-un subcapitol special destinat rolului Guvernului.

După cum am văzut în premisa de la care am plecat, și anume ideologia lui Nicolae Iorga, vedem că doar cunoscându-ne îndeaproape istoria ne putem da seama de gradul de dezvoltare a instituției Guvernului și de modul în care aceasta a influențat dezvoltarea statului, pentru ca odată cu apariția statului modern, a regulamentelor organice și a legilor fundamentale, componența, funcționarea, rolul și importanta Guvernului au crescut. Toate reglementările legale și constituționale ce au fost adoptate ulterior nu au făcut decât să accentueze ideea separației puterilor în stat și să accentueze rolul instituțiilor administrației publice.

2.3 ROLUL, FUNCȚIILE ȘI ATRIBUȚIILE GUVERNULUI

Sursă grafic: autoarea, cu informații preluate din Ioan Alexandru

PALIERUL DE BAZĂ, care reprezintă executorul social, adică ansamblul structurilor, mecanismelor și instituțiilor (întreprinderi, grupuri sau indivizi) care produc, schimbă și consumă bunuri și servicii materiale și nemateriale sau, altfel spus, exercită ansambluri de activități sociale succesive și reciproce care compun sistemul social-economic;

PALIERUL INTERMEDIAR reprezintă aparatul administrativ al statului, excluzând serviciile producătoare de bunuri și servicii care sunt înglobate în palierul de bază;

PRIMUL PALIER (palierul de vârf) reprezintă autoritățile publice de vârf, superioare (Parlament, Guvern, Președinție).

Am apelat la aceasta ierahie de tip piramidal pentru o mai bună înțelegere a importanței și existenței unei administrați publice și a organismelor de conducere ale acestora. După cum putem observa palierul intermediar și cel de varf, în frunte cu președintele țării, Parlamentul și subiectul discuției noastre Guvernul, alcătuiesc împreuna sistemul politico-administrativ, a cărui activitate se exercită în mod esențial asupra mediului social-economic. Administrația publică apare deci, ca o structură intermediară între autoritățile politice, pe de o parte și societatea civilă, pe de altă parte, între putere și cetățeni, în calitate de administrați. Ea asigură, sub autoritatea puterii politice, reglarea activităților sociale.

Importanța de necontestat a aparatului administrativ și, implicit a autorităților de rang înalt ce aparțin administrației publice centrale rezultă tocmai din rolul de coordonator și conducător, menit să asigure funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economico-social, prin politici și măsuri ce ajută la alinierea la standardele spațiului comunitar, înglobarea acquisului comunitar precum și racordarea și ancorarea acestuia în sistemul economic mondial.

Guvernul , prin prisma activității pe care o desfășoară dispune de calitatea de organ central executiv al puterii de stat. Acesta este organizat și funcționează în baza Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, modificatã și completatã prin O.U.G. nr. 64/2003 și Legea nr. 23/2004.

Conform Constituției, rolul administrativ al Guvernului se realizează în strânsă legătură cu cel politic, realizarea politicii interne și externe a țării făcându-se prin inițierea de

proiecte de lege, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, orientarea activității administrației publice pentru a asigura respectarea Constituției, legii, programului de guvernare.

Guvernul are, totodatã, potrivit literei legii, și sarcina de conducere generalã a administrației publice, în calitatea sa de autoritate centralã cu competențã materialã generalã. Aceastã atribuție presupune existența unor raporturi de drept administrativ între Guvern și celelalte autoritãți publice:

În componența Guvernului intră prim-ministru, viceprim-ministru, miniștri, miniștri delegati, cu însãrcinãri speciale pe lângã primul-ministru, prevãzuți în lista Guvernului prezentatã Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin. Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului. Aceasta structură poate fi analizata și prin prisma schemei de mai jos:

Sursă tabel autoarea cu informații preluate de la profesorul Dincă Dragoș

Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru este de competența Președintelui României, în urma consultãrii partidului care a dobândit majoritatea absolutã în Parlament. În cazul în care nu existã un asemenea partid, desemnarea se va face în urma consultãrii cu toate partidele politice parlamentare.

Candidatul la funcția de prim-ministru are consultãri politice cu partidul sau gruparea de partide politice care a susținut desemnarea sa, în vederea alcãtuirii noului Guvern și a Programului de guvernare. Candidatul la funcția de prim-ministru are 10 zile la dispoziție pentru negocierea listei ministeriabililor, cât și pentru redactarea Programului de guvernare. În urmãtoarea etapã a procedurii de învestiturã are loc dezbaterea pentru acordarea votului de încredere.

O definire a ceea ce se vrea a fi un Program de Guvernare, descris într-un mod extrem de deschis și pozitiv, o regăsim pe portalul Guvernului României, astfel, „acest program de guvernare este expresia unei viziuni privind viitorul României ca stat puternic și va fi sustinut de o strategie națională de dezvoltare pe termen mediu și lung. El nu se reduce la obiective și măsuri sectoriale, ci conține un proiect de societate menit să refacă spiritul comunitar, să întărească solidaritatea și să repună instituțiile statului pe noi baze contractuale. Propunem așadar o bună guvernare, care să redea românilor speranța, demnitatea și mândria de a trăi în țara lor”. În sens mai larg, Programul de guvernare este un document politic, care aparține în exclusivitate Guvernului și care, dacã este acceptat, are ca efect acordarea încrederii Parlamentului, pentru realizarea obiectivelor cuprinse în acest act. În cazul neacordãrii votului de încredere, procedura de învestiturã se reia.

După obținerea votului de încredere, Președintele României numește Guvernul. Guvernul și primul-ministru vor răspunde politic exclusiv în fața Parlamentului. Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:

a) FUNCȚIA DE STRATEGIE, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

b) FUNCȚIA DE REGLEMENTARE, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) FUNCȚIA DE ADMINISTRARE A PROPRIETĂȚII STATULUI, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) FUNCȚIA DE REPREZENTARE, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;

e) FUNCȚIA DE AUTORITATE DE STAT, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Prin prisma activității sale, în realizarea funcțiilor sale, Guvernul exercită o serie de atribuții ce pot fi ușor clasificate în următoarele categorii:

1. ATRIBUȚII GENERALE:

exercită conducerea generală a administrației publice;

asigură executarea de către administrația publică a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;

conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale precum și a autorităților locale ale administrației publice;

asigură administrarea proprietății publice și private a statului.

2. ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL NORMATIV:

elaborează proiecte de legi și le supune spre aprobare Parlamentului și de asemenea dezbate propunerile legislative care privesc activitatea executivă primite din partea Parlamentului;

emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgentă potrivit Constituției;

elaborează proiectul legii bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului.

3. ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL ECONOMIC :

aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate și le supune spre adoptare Parlamentului;

aprobă balanța comercială și de plați externe, precum și planurile de încasări și plăți în numerar;

aprobă programele pentru modernizarea capacităților de producție ce se realizează prin subvenții de stat;

stabilește măsuri pentru introducerea și dezvoltarea mecanismelor economiei de piață;

asigură reorganizarea activității economice, potrivit cerințelor economiei de piață, precum și adoptarea măsurilor de privatizare a unor activități.

4. ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL SOCIAL:

asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare.

5. ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL LEGALITĂȚII ȘI APĂRĂRII ȚĂRII:

asigură apărarea ordinii de drept și liniștii publice, a drepturilor și libertăților cetățenești;

aduce la îndeplinire măsurile adoptate, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;

stabilește măsurile de aplicare a reglementărilor legale privind apărarea secretului de stat;

organizează desfășurarea, în bune condiții, a alegerilor pentru Președintele României, Parlament și autoritățile locale.

6. ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL RELAȚIILOR EXTERNE:

adoptă măsuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri și convenții internaționale, care angajează statul român și le înaintează Președintelui României;

aprobă acordurile interguvernamentale, care se vor putea semna numai din împuternicirea primului-ministru.

7. ALTE ATRIBUȚII:

îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.

2.3.1 PRIMUL-MINISTRU. ATRIBUȚII

Conform legii fundamentale, primul-ministru este cel care conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. Prim-ministrul poate desemna un membru al guvernului să răspundă la întrebările și interpelările adresate guvernului de senatori sau deputați, în funcție de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Atribuțiile primului–ministru sunt detaliate în Legea 90/2001, modificatã și completatã, cu privire la organizarea și functionarea Guvernului si a ministerelor:

reprezintã Guvernul în relațiile cu Parlamentul, Președintele României, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Constituționalã, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autoritãți și instituții publice, cu partidele și alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile internaționale;

convoacã și conduce ședintele Guvernului, cu excepția situațiilor prevãzute de lege;

este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apãrare a Țãrii și exercitã toate atribuțiile care derivã din aceastã calitate;

poate constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interministeriale, pentru rezolvarea unor probleme operative;

semneazã hotãrârile și regulamentele adoptate de Guvern și contrasemneazã decretele emise de Președintele României, în cazul în care Constituția prevede obligativitatea contrasemnãrii acestora s.a.

2.4 ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ DE SPECIALITATE

În prevederile constituționale, administrația publică centrală de specialitate este schițată în cuprinsul Secțiunii 1, din Capitolul al III-lea, și are două componente:

administrația publică subordonată Guvernului, alcătuită din structuri administrative subordonate direct acestuia sau aflate în subordinea ministerelor;

autoritățile administrative autonome, constituite conform art.116 alin.2 din Constituție.

Administrația ministerială sau ministerele ca organe de specialitate ale administrației publice centrale sunt cele care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.

Ministerele se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor Constituției și Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.

Prin prisma capacității și competentelor atât de variate, numărul și denumirea ministerelor nu sunt stabilite în mod expres nici prin Constituție și nici printr-o lege cadru. Acestea pot varia, în mod liber, de la un guvern la altul, în funcție de obiectivele urmărite de guvernul respectiv, de cerințele sociale pe care trebuie să le satisfacă statul în acea perioadă și de standardele ce se doresc să se atingă.

Actuala structură guvernamentală are în fruntea sa, bineînteles un prim-ministru, ce are în subordine 4 viceprim-miniștrii, ce îndeplinesc fiecare dintre ei și rol de ministru într-un domeniu precis de activitate, cărora li se alătura alți 13 miniștrii cât și 8 miniștrii delegați.

Ministerele și miniștrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la învestitură. Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înființarea, desființarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. Ministerele au personalitate juridică și au sediul în municipiul București.

Sursă: tabel autoarea, cu informații preluate de pe site-ul oficial al Guvernului Românie, www.gov.ro

În ceea ce privește organizarea și funcționarea ministerelor, tot litera legii reprezintă fundamentul cognitiv, iar pentru o mai bună întelege a structurii și organele cuprinse într-un astfel de procedeu de conducere, aducem în prim-plan organigrama unui minister ales într-un mod pur aleatoriu. Iar după cum putem observa conducerea ministerelor se exercită de miniștri, ce își pot organiza un cabinet al ministrului.

În activitatea de conducere a ministerului ministrul este ajutat de unul sau mai mulți secretari de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare și funcționare a ministerului. Secretarii de stat exercită atribuțiile delegate de către ministru. Secretarul general al ministerului este funcționar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism. Acesta asigură stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului.

Pe lângă ministru funcționează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Componența și regulamentul de funcționare a colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. Colegiul ministerului se întrunește, la cererea și sub președinția ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. De asemenea regăsim în structură o serie de direcții și/sau departamente ce ajută la o mai bună organizare și desfășurarea în parametrii normali a activității specifice ministeriale.

Sursă grafic: site-ul oficial al Ministerului Educației Naționale, www.edu.ro

În ceea ce privesc atribuțiile miniștrilor, aceștia îndeplinesc în activitatea lor următoarele atribuții generale:

a) organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor

Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;

b) inițiază și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în condițiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;

c) acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;

d) fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;

e) urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;

f) reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale, în conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte și cu alte înțelegeri stabilite în acest scop, și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și cu organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;

g) inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a Guvernului, în condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;

Pe lângă toate aceste atribuții generale miniștrii îndeplinesc și o serie de atribuții specifice, stabilite prin acte normative.

2.4.1 AUTORITĂȚILE CENTRALE DE SPECIALITATE, ALTELE DECÂT MINISTERELE:

Aceste autorități sunt organizate și funcționează în subordinea Guvernului sau a unui minister. Înființarea lor a fost determinată fie de necesitatea desfășurării unei activități coordonate și unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate, fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister. Exemple: „Oficiul pentru Protecția Consumatorului”, „Oficiul Român pentru Adopții”, „Comisia Națională de Statistică”, „Oficiul Român pentru Drepturile de Autor”, etc.

2.4.2 AUTORITĂȚILE CENTRALE AUTONOME

Acestea sunt organizate și funcționează ca și celelalte organe ale administrației publice de specialitate, cu deosebirea că, fiind autonome, nu au organe ierarhice superioare. Asupra lor se exercită, totuși, un control din partea unei alte puteri în stat, puterea legiuitoare, care numește conducerea acestora și în fața căreia trebuie prezentat un raport anual.

Înființarea unor autorități administrative autonome este prevazută prin însuși textul Constituției, urmând ca organizarea și funcționarea lor să fie reglementată în mod amănunțit prin lege organică. Legea fundamentală permite însă și formare altor autorități administrative autonome decât cele prevăzute în însuși textul ei, cu condiția ca înființarea lor să aibă loc prin lege organică.

Exemple de astfel de autorități: „Consiliul Suprem de Apărare a Țării”, „Serviciul Român de Informații”, „Curtea de Conturi”, „Avocatul poporului”, „Consiliul Național al Audiovizualului”,etc.

CAPITOLUL III –

REPERE CRONOLOGICE ȘI DINAMICA STRUCTURILOR GUVERNELOR POSTCOMUNISTE (1990-PREZENT)

3.1 TRANZIȚIA DE LA COMUNISM LA DEMOCRAȚIE – INSTAURAREA PRIMULUI GUVERN POSTREVOLUȚIONAR

Revoluția din 1989 a reprezentat un punct de cumpănă pentru fiecare dintre noi ca cetățeni dar mai ales pentru România, ca țară. Lacunele economico-sociale începeau să-și facă simțită prezența și fiecare vedea în viitor „speranța spre mai bine”. Prăbușirea zidurilor unui sistem dictat, a unui univers clădit din ordine, riguare, disciplină, obediență, a creat atât un vid legislativ cât și unui de putere, care putea genera un sistem exact opus celui existent până la acea vreme, se putea ajunge la dezordine generală și la anarhie socială la cel mai înalt nivel.

Pozitiviștii și puterile concentrate la acel moment au încercat să creeze pentru România un „colac de salvare”, ce avea să reprezinte noua putere, denumit generic Frontul Salvării Naționale și consiliul acestuia, ce reunea „importante personalități democratice, aparent fără culoare politică, acei lideri ad-hoc ieșiți din masa de manifestanți și chiar opozanți ai Partidului Comunist”.

Primul act cu caracter constituțional al noii puteri a fost Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989 al Consiliului FSN, ce își propunea după cum însăși litera comunicatului spune, „să deschidă o nouă pagină în viața politică și economică a României”. Acest comunicat conțina în formă scurtă și cuprinzătoare o serie de principii și prevederi prin care sunt preluate unele dintre valoroasele tradiții democratice și constituționale.

Au fost menținute în vigoare și dispozițiile din Constituția din 1965 referitoare la Guvern și ministere, evident, în măsura în care ele mai erau compatibile cu noile acte cu caracter constituțional, în primul rând cu seria de Decrete-legi adoptate de Consiliul Frontului Salvării Naționale, devenit, din februarie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională. Astfel, Guvernul a fost demis, iar „toate ministerele și organele centrale în actuala lor structură și-au continuat activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naționale, pentru a asigura desfășurarea normală a întregii vieți economice și sociale”.

Primele dispoziții cu privire la Guvern le găsim în Decretul-Lege nr. 2/27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea C.F.S.N., care instituie, cu titlu tranzitoriu, o adevărată mini-constituție, iar Decretul-Lege nr. 10/31 decembrie 1989 a fost prima lege post-revoluționară a Guvernului (privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României). Aceste prime reglementări post-revoluționare au fost întregite, apoi, cu cele care au fost adoptate până la alegerile pentru Adunarea Constituantă – Decretul-Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României (publicat în M.Of. nr. 35 din 18 martie 1990) și Decretul-Lege nr. 104/30 martie 1990 privind activitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri – și care au venit cu unele modificări implicite.

Componența Guvernului provizoriu – Guvernul Petre Roman (I) – 26.12.1989-28.06.1990

Sursă grafic: autoarea, cu informații preluate din Neagoe Stelian

Întrebarea de maximă relevanță în acest stadiu, este poate de ce această formulă?de ce omul Petre Roman ca și prim-ministru al unei noi ere? Consultând scrierile vremii. Aflăm că această numire a fost una destul de surprinzătoare chiar și pentru Petre Roman însuși. Răspunsul la aceasta incertitudine se află chiar la „capul” acelor vremi, la strategul, vizionarul și deschizătorul de noi drumuri, ce se vroia a fi Ion Iliescu, președintele noii Românii. Acesta vedea în Petre Roman „un tânăr carismatic, educat în Occident, profesor de seamă al Universității Politehnica din București, imagine a poporului autentic revoltat (…) viitor premier, personaj secundar, căruia urma să i se incredințeze misiunea exclusivă de a gestiona situația economică a țării”.

Supunerea obligatorie pe care noul premier trebuia să a arate față de președinte și față de Consiliul FSN, era mai mult decât evidentă prin prisma articolelor din Decretul-Lege nr. 10/31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României, ce stipulau clar faptul că „Guvernul României exercită conducerea generală a activității administrative pe întreg teritoriul țării, având obligația de a îndeplini obiectivele cuprinse în programul Consiliului FSN, asigurând executarea măsurilor stabilite prin decrete adoptate de acesta”.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Aspirațiile mai tânărului Petre Roman, de a reforma concepții si metode practicate în perioada comunistă, cu un impact recunoscut asupra reorganizării instituționale ale statului, menit să scoată administrația publică de sub supunerea dictaturii partidului unic și instaurarea efectivă a statului de drept, erau cu greu puse la încercare și cu greu sau deloc acceptate de „garda veche”, formată din oameni ce jucaseră din plin pe scena gri a comunismului.

Însă nu trebuie să ne abatem de la esență și să încercăm să aducem în prim-plan și câteva dintre măsurile întreprinse de guvernarea de la acea vreme, fie ele dictate de președinte sau de Consiliul FSN: „Guvernul FSN a debutat cu eliminarea efectelor ceaușiste (renunțarea la urbanizarea satelor, înlocuirea politicilor de sugrumare a micii producții țărănești prin lărgirea loturilor individuale și încurajarea lor spre a produce mai mult și a desface liber productia pe piață) și cu o serie de măsuri populiste (introducerea săptămânii de cinci zile lucrătoare, retrocedarea părților sociale, cheltuirea rezervei valutare pentru importuri de consum)”. Toate aceste măsuri au dus la victoria electorală din mai 1990.

3.2 GUVERNUL PETRE ROMAN (II) – 28 iunie 1990 – 26 septembrie 1991 – GENEZA REFORMEI INSTITUȚIONALE ȘI LEGISLATIVE

Componența Guvernului – Guvernul Petre Roman (II) – 28.06.1990-26.09.1991

Sursă grafic: autoarea, cu informații preluate din Neagoe Stelian

Primii pași importanți spre instaurarea noii Românii, liberă și democratică, s-au facut odată cu organizarea primelor alegeri generale, parlamentare și prezidențiale, după Revoluția din decembrie 1989, au avut loc la 20 mai 1990, desfășurate în baza Decretului-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, act cu caracter constituțional.

În urma acestor alegeri FSN a ajuns la putere cu majoritate in Parlament (67,53% din mandate), la Senat, Frontul Salvării Naționale (FSN) a obținut 67,02% din numărul total al voturilor valabil exprimate și un număr de 91 de mandate; la Adunarea Deputaților, FSN a obținut 66,31% din voturile valabil exprimate și 263 de mandate. Ion Iliescu, candidat tot din partea FSN a ajuns la putere cu un procentaj de peste 80%, scor spectaculos pentru acea perioadă, ce nu demonstra decât setea de democrație și bucuria instaurată de ieșirea de sub jugul communist.

Cu un președinte ce venea din rândurile FSN și cu majoritate în Parlament, programul de guvernare propus de Guvernul Petre Roman a primit votul de încredere. Din rândurile acestuia rezultă o serie de măsuri ce își propuneau „trecerea la democrație și la o economie de piață, prin reforme politice (creearea statului de drept, a unei justiții puternice și independente), reforme economice (restrângerea treptată a sectorului privat prin privatizare, liberalizarea prețurilor, menținerea sub control a inflației, oprirea declinului PIB, liberalizarea generală a comerțului exterior, reformă managerială) și reforme sociale (asigurarea protecției păturilor sociale cele mai expuse, vânzarea spre populație a locuințelor construite din fondurile statului, acordarea de credite tinerilor căsătoriți pentru construirea de locuințe)”.

Guvernul Petre Roman face câțiva pași importanți si pe plan extern, prin semnarea de acorduri și convenții : Acordul de cooperare economică și comercială cu Comunitatea Economică Europeană (22 oct.1990), includerea României între țările est-europene beneficiare de asistență în cadrul programului PHARE (30 ian.1991), Acordul de cooperare cu Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (23 ian.1991), obținerea statutului de invitat al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1 febr.1991), etc.

3.3 GUVERNUL TEODOR DUMITRU STOLOJAN – 16.10.1991 – 19.11.1992

Componența Guvernului – GUVERNUL TEODOR DUMITRU STOLOJAN

Sursă grafic: autoarea cu informații preluate din Alexandrescu Ion

Cabinetul Stolojan reunea alături de membrii ai FSN, care dețineau majoritatea portofoliilor și membrii PNL, PDAR (Partidul Democrat Agrar din România) dar și independenți. Dintre numele sonore la momentul actul, membrii ai cabinetului, îi avem pe Traian Băsescu, la Transporturi, Adrian Năstase, la Externe, Dan Mircea Popescu, la Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Victor Babiuc, la Interne și Mircea Ionescu Quintus, la Justiție.

Evenimentele din 24-26 septembrie 1991 provocate de a patra mineriadă au dus la demisionarea sau mai bine zis înlăturarea prin forță a lui Petre Roman din fruntea Guvernului iar în locul acestuia a fost propus și adus la guvernare Teodor Dumitru Stolojan, om al cifrelor, economist de seamă, membru al Institutului Internațional de Finanțe Publice.

Cu un cabinet destul de restâns ca număr față de guvernele anterioare ajunge să fie cunoscut, conform Mediafax, drept „premierul ce a naționalizat valuta și a recapitalizat băncile”, fapt datorat momentului dificil prin România trecea din punct de vedere economic,  toate băncile de Stat fiind aproape de faliment în acel moment, Stolojan a trebuit să ia decizia de recapitalizare a băncilor dar și liberalizarea prețurilor, dar fără liberalizarea cursului de schimb, ceea ce a determinat confiscarea valutei întreprinderilor, a societăților comerciale și a populației obligați s-o schimbe în lei la un curs fixat arbitrar.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

În linii mari Guvernul Stolojan și-a propus atenuarea tensiunilor sociale prin îmbunătățirea dialogului între autoritățile publice centrale și sindicate cât și organizarea unor noi alegeri prezidențiale, parlamentare și locale de o reală transparență și corectitudine.

Guvernul Th.Stolojan aplică o serie de măsuri atât pe plan intern cât și în plan extern. Pe plan intern se intervine asupra legislației adoptându-se de-a lungul guvernării un cumul legislativ, dintre care cele mai însemnate legi, cu un deosebit rol reformator, sunt: proiectul Constituției României din 1991, Legea administrației publice locale (18 noiembrie 1991), Legea privind alegerile locale (28 noiembrie 1991), Legea privind organizarea și funcționarea SRI (12 februarie 1992), Legea organizării și funcționării Curții Constituționale (13 mai 1992). Pe lângă aceste legi sunt întreprinse și o serie de măsuri menite să confere stabilitate și asigurarea finanțării deficitului bugetar prin credite externe și promovarea unei noi etape de liberarizare a prețurilor, dar fără liberalizarea cursului de schimb, în condițiile în care în cursul anului 1991 inflația a trecut de 328% iar deficitul bugetar ajunsese la 1,3 milioarde de dolari.

În plan extern se încheie o serie de tratate și acorduri de colaborare și cooperare dintre care „Acordul privind relațiile economice dintre România și SUA”(3 aprilie 1992), „Tratatul româno-american de stimulare și garantare a investițiilor”(29 mai 1992), iar importanța majoră pe plan extern trebuie acordată adoptarii hotărârii de aplicare de către România a rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U (25 noiembrie 1991), care constituie embargoul asupra livrărilor de armament către R.F.Iugoslavia.

3.4 GUVERNUL NICOLAE VĂCĂROIU – 19.11.1992 – 19.11.1996

Componența Guvernului – Guvernul NICOLAE VĂCĂROIU

Sursă grafic: autoarea cu informații preluate din Alexandrescu Ion

În urma alegerilor parlamentare și prezidențiale din 27 septembrie 1992, odată cu noul mandat de președinte al lui Ion Iliescu, Stolojan este succedat în scaunul de prim-ministru de către Nicolae Văcăroiu. Acesta a fost primul șef de Cabinet postrevoluționar, care a reușit să finalizeze mandatul de premier.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Guvernul Văcăroiu a rămas oarecum în memoria oamenilor și prin imaginea negativă ce s-a format în jurul său, presa vremii alimentată fiind de atacurile acerbe ale opoziției, înfățișa în Cabinetul Văcăroiu, un „guvern al stagnării” sau printr-o descriere dusă la extrem un „guvern antireformist”. Datele concrete și informațiile furnizate de literatura de specialitate ne furnizează însă o serie de măsuri, acțiuni și demersuri legislative ce au avut loc în timpul mandatului N.Văcăroiu. În planul activității legislative a Guvernului sunt de amintit : Legea 55/1995 privind accelerarea privatizării, care prevedea transferul efectiv și cu titlu efectiv al acțiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al companiilor de stat către cetățenii români îndreptățiți, precum și vânzarea acțiunilor emise de aceste societăți, Legea învățământului 84/1995 , Legea partidelor politice 27/1996, Legea locuințelor trecute in prorietatea statului dupa 1945, etc.

Neadoptarea unei poziții ferme în procesul de schimbare structurală a economiei, proces imperios necesar la acel moment, a dus la o abordare cât se poate de lentă a procesului de restructurare și reformă a sistemului bancar, pierderile economice fiind acoperite de la bugetul de stat. Guvernarea Văcăroiu este una a grevelor, manifestațiilor și mitingurilor de prostest, organizate pe buna dreptate, din pricina scăderii nivelului de trai. Sindicatele de la acea vreme ( C.N.S.L.R, Cartel Alfa, B.N.S, Univers, Ceres, etc) erau doar cateva din sindicatele prezente în primul flanc al manifestațiilor. În urma manifestațiilor tot mai acerbe care ajunsesera sa ceara chiar demisia premierului, guvernul încheie un acord social cu C.N.S.L.R-Frăția prin care acesta se obliga să majoreze salariile cu 10% și să nu impoziteze veniturile sub 75.000 lei (vechi).

În plan extern România a aderat la Consiliul Europei (CoE) la data de 7 octombrie 1993, când a semnat documente statutare și Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al CoE (Viena, 1993). Decizia de invitare a României de a deveni membru al Organizației a fost adoptată de Comitetul de Miniștri (CM) al CoE, la data de 4 octombrie 1993, prin rezoluția nr. 37/1993 a CM al CoE. Aderarea la CoE, organizație a constituit o etapă necesară în promovarea demersurilor României de aderare la Uniunea Europeană (UE) și la Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO).

3.5 GUVERNUL VICTOR CIORBEA – 12.12.1996 – 30.03.1998

Componența Guvernului – Guvernul VICTOR CIORBEA

Sursă grafic autoarea cu informații preluate din Alexandrescu Ion

Prin prisma alegerilor legislative din 3 noiembrie 1996, CDR a obținut 30,17% din voturile pentru Camera Deputaților și 30,70% din cele pentru Senat, plasându-se pe primul loc. PNȚCD, cel mai puternic partid din Convenție, a trimis în Parlament 83 deputați și 27 senatori. În guvernul de coaliție CDR-USD-UDMR, pe baza algoritmului negociat, PNȚCD a deținut postul de premier – prin Victor Ciorbea – și cele mai multe ministere.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Cabinetul Ciorbea vine în fața societății civile și în fața Parlamentului cu un program de guvernare destul de îndrăzneț și ofertant ce promitea „salvarea” economiei prin prisma unor măsuri oarecum radicale ce se materializau prin reformarea piețelor de producție, de consum, monetară, valutară și de capital cât și liberalizarea acestora, majorarea salariului minin net, a pensiilor și a alocațiilor pentru minori. Toate aceste propuneri de reformare s-au sprijit și totodată au constituit stimulii unor importante măsuri legislative de ordin economic, social, administrativ iar dintre cele mai importante aș putea enumera: modificarea legii privind administrația publică locală, legea funcționării instituției Avocatului Poporului, OUG privind transformarea regiilor autonome în societăți comerciale, OUG privind recompensarea angajaților din domeniul minier, organizarea companiilor naționale petroliere, scutirea de TVA a unor produse și servicii de larg consum. Unele dintre aceste măsuri au fost benefice altele au adăncit și mai rau dezvoltarea economico-socială a statului.

Pe plan extern, se pun bazele candidaturii României la NATO cu ocazia găzduirii la București a celei de-a 43-a Sesiuni a Adunării Atlanticului de Nord, în perioada 9-13 octombrie 1997 și de asemenea se semnează Acordul de aderarea a României la CEFTA (Acordul Central European de Liber Schimb) între cinci state central-europene (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia și Slovenia).

3.6 GUVERNUL RADU VASILE – 17.04.1998 – 22.12.1999

Componența Guvernului – Guvernul RADU VASILE

Sursă grafic: autoarea cu informații preluate din Neagoe Stelian

Structura cabinetului Radu Vasile păstrează oarecum amprenta numerică a predecesorului său țărănist, guvern ce a micșorat doar cu 2 numărul miniștrilor delegați și cel al miniștrilor de stat. Radu Vasile ajunge să ocupe funcția de premier în urma declanșării, la începuturile anului 1998, prin prisma retragerii Partidului Democrat din coaliție, a unei crize politice de amploare la nivel guvernamental, fostul premier Victor Ciorbea fiind silit să demisioneze în urma retragerii sprijinului politic de către PNȚCD.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Bazându-ne pe obiectivele fixate în programul de guvernare și sintetizând cumulul de informații aducem în prim-plan câteva dintre cele mai sonore măsuri propuse, cele mai importante vizând menținerea stabilității macroeconimice, promovarea exporturilor și creșterea productivității, reducerea inflației și a ratei dobânzilor, privatizarea accelerată, restructurarea regiilor autonome, stimularea regiilor autonome. Aplicabilitatea și finalizarea acestor măsuri s–a finalizat prin implementarea și adoptarea unor legi dintre cele mai diverse: Legea de înființare a A.N.L, Legea de reorganizarea a CFR, OUG privind privatizarea societăților comerciale din turism, Legea privatizării societăților comerciale din agricultură, etc. În același are loc privatizarea Banc Post și preluarea uzinei „Dacia Pitești” de către Grupul „Renault”.

De menționat însă sunt și câteva păreri ale unor colegi de breasca, personalități politice, păreri destul de pertinente în descrierea lui ca profesionist și om politic, deoarece oricâteva legi s-ar aproba, oricâte promisiuni s-ar face în final rezultate vizibile sunt cele care contează și propagă reușitele unui om. Traian Băsescu spunea „Radu Vasile a fost un premier bun, într-o perioadă foarte dificilă, când România își punea problema dacă intră în încetare de plăți, care a găsit resurse și inteligența să spună "da" unor programe care sunt implementate și acum; azi, chiar dacă vrem cu toții autostrăzi, toți trebuie să știm că fără aprobarea lui Radu Vasile drumurile naționale ar fi rămas cum erau înainte de revoluție”.

Emil Constantinescu, fost presedinte al Romaniei, afirma ca Radu Vasile va ramane in istorie ca „premierul guvernului care a pregatit inceperea negocierilor de aderare la UE; a avut curajul sa introduca reforme economice extrem de dure, cu un cost social foarte mare, altfel incat in final a trebuit sa plateasca si pretul politic pe care toti liderii il platesc in astfel de situatii grele. Radu Vasile a fost un lider curajos. A avut, in acelasi timp, optimism si determinare, dar in acelasi timp a avut capacitatea de a mentine o atmosfera de lucru".

La 13 decembrie 1999, PNȚCD a retras sprijinul politic premierului Radu Vasile, acesta fiind ulterior exclus din partid (27 decembrie 1999).

3.7 GUVERNUL MUGUR CONSTANTIN ISĂRESCU – 22.12.1999 – 28.12.2000

Componența Guvernului – Guvernul MUGUR ISĂRESCU

Sursă grafic: autoarea, cu informații preluate din Avram Cezar

Conform datelor furnizate de platforma PNȚCD în data de 21 decembrie 1999, Parlamentul a acordat votul de încredere unui nou guvern, condus de Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale. Renunțând la funcția de premier în favoarea unui independent, PNȚCD a păstrat ministerele deținute anterior și a obținut șefia Consiliului Economic, organism nou înființat, cu rolul de a coordona activitatea ministerelor economice.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Pentru un mandat atât de scurt, ca și întindere calendaristică, de doar 1 an de zile, cabinetul Isărescu sprijinit de coliție și de președintele de la acea vreme, Emil Constantinescu, reușește, în mod paradoxal, prima creștere economică semnificativă din ultimii trei ani, însă această reușită se baza pe un set de măsuri de relaxare fiscală, propuse prin programul de guvernare și anume reducerea impozitelor pe profit de la 38% la 25%, aplicarea unei cotei unice de TVA de 19%, intoducerea creditului fiscal de 10% pentru investiții, scăderea până la 5% a impozitului pe profit realizat din export, ce a dus la creșterea exportului cu 22%.

În vederea aflării raportului dintre ceea ce s-a propus și ceea ce s-a realizat trebuie consultate și comparate propunerile guvernului materializate în Programul de guvernare și rezultate la care s-a ajuns prezentate în Raportul perioadei de guvernare.Extrăgând câteva date din Raportul celor 10 luni de guvernare ale cabinetului Isărescu se subliniază următoarele realizări: elaborarea Strategiei pe termen mediu și lung, reforma fiscală privind reducerea impozitului pe profit, creștere economică pozitivă de 1,5% bazată pe export și investiții, reșterea rezervei valutare la 2.2 miliarde de dolari, creșterea pensiilor și a alocațiilor pentru copii, mărirea salariilor profesorilor, medicilor și militarilor, reducerea birocrației din guvern, reducerea șomajului de la 11,1% la 10,1%, dar și o serie de nerealizări asumate: creșterea inflației la 40% din cauza scumpirii petrolului dar și a secetei cu efecte grave asupra agriculturii, deprecierea euro în raport cu dolarul și reducerea puterii de cumpărare a salariilor.

Chiar dacă în mare măsură concluziile generale ale raportului sunt încurajatoare, premierul Isărescu a avertizat că există riscul ca „decizii pripite să ne tragă în viitor din nou înapoi“. Declarațiile lui Mugur Isarescu au iscat noi controverse și critici din partea PDSR, a PD și a PNL, deși aceste ultime doua partide făceau parte din coaliția aflată la guvernare.

3.8 GUVERNUL ADRIAN NĂSTASE – 28.12.2000 – 29.12.2004

Componența Guvernului – Guvernul ADRIAN NĂSTASE

Sursă grafic: autoarea, cu informații preluate din Avram Cezar

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Și în cazul Năstase putem vorbi de un mandat complet, un mandat de 4 ani. În momentul în care Adrian Năstase a fost învestit în funcție și a preluat frâiele de la anteriorul guvern, în anul 2000, țara noastră ajunsese într-un fel sau altul, în pragul incapacității de plată. Prin consultarea programului de guvernare al cabinetului Năstase, extragem câteva dintre cele mai notabile priorități: „relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și a șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și a criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în NATO”.

Accesând mediul on-line dăm de o altă sursă prețioasă de informații, ce vin direct de la sursa și anume site-ul oficial al omului și politicianului Adrian Năstase, site, ce prin butoanele special dedicate, ne oferă detalii atât despre cariera de premier cât și despre realizările cabinetului Năstase, în perioada de guvernare.

Prin măsurile întreprinse, prin stabilirea de obiective precise și strategii guvernamentale clare, țara noastră înregistrează încă din anul 2001, o creștere economică de 4%. Rata inflației ajunsese în anul 2000 la pragul de 40%. Acest trend de creștere economică și reducere a inflației a fost menținut de-a lungul celor 4 ani ajungându-se ca în anul 2004, România să înregistreze o creștere de 8,3% iar rata inflației a fost redusă de 4 ori ajungându-se la un indice de 9,2%. Astfel, cabinetul Adrian Năstase a îmbunătățit substanțial ratingul de țară, a consolidat rezervele monetare ale României și a dus la bun sfârșit, în premieră, un acord stand-by cu Fondul Monetar Internațional.

Sursa graficului de mai sus: site-ul oficial Adrian Năstase

Un pas deosebit de important ceea ce a avut un rol fundamental în dezvoltarea și îmbunătățirea substanțială a raiting-ului de țară a constat și în revizuirea Constituției din 2003 cu rol în crearea cadrului constituțional adecvat, precum și temeiul juridic pentru integrarea euro-atlantică a țării noastre; î armonizarea prevederile sale cu reglementările importante ale Uniunii Europene; ce prevede dreptul cetățenilor români de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European. Votând Legea de revizuire cetățenii români și-au manifestat în fapt adeziunea pentru aderarea la N.A.T.O. și integrarea în Uniunea Europeană.

În plan extern, România în timpul guvernării Năstase a făcut pași importanți în domeniul politicii externe, eliminarea vizelor pentru cetățenii care călătoresc în străinătate, și a devenit membru cu statut deplin al NATO. Reprezentanții Guvernului României au exercitat, în interiorul acestui interval,  conducerea OSCE și președinția Consiliului de Securitate al ONU.

3.9 GUVERNUL CĂLIN POPESCU TĂRICEANU (I) – 29.12.2004- 05.04.2007

(II) – 05.04.2007-22.12.2008

Componența Guvernului – Guvernul CĂLIN POPESCU TĂRICEANU

Sursă grafic: autoarea, cu informații preluate din Avram Cezar

*Diferența între Guvernul Tăriceanu (I) și Guvernul (II) apare așa cum vom explica, odată cu stabilirea noului cabinet când se reduce cu 1 numărul de ministere.

Mandatul de 4 ani pe care guvernul Tăriceanu și-l propusese a fost oarecum întrerupt de restructurarea guvernamentală provocată de scoaterea din coaliție a PD-uluia, a simpatizanților lui Traian Băsescu, ce a dus la ruperea alianței D.A. Noul guvern propus de Tăriceanu validat pe 3 aprilie 2007 în plenul reunit al Parlamentului cu 302 voturi pentru și 27 împotrivă, reunea membrii PNL, UDMR cât și independenți. Astfel, „în afara în afara celor 8 miniștri PD scoși din guvern, alte 19 persoane din acest partid (secretari de stat și nu numai) și-au dat demisia în alb, ca apoi guvernul Tăriceanu II să opereze importante schimbări și la nivelul agențiilor și altor autorități din palierul doi al executivului”.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Comparând obiectivele propuse în Programul de Guvernare cu reușitele și datele prezentate în Raportul de guvernare, premierul Călin Popescu Tăriceanu considera că executivul și-ar fi îndeplinit angajamentele propuse. Dintre rezultatele notabile am putea aminti: introducerea cotei unice de impozitare de 16%, creștere economică record (boom-ul economic de 8,8% în 2008), creșterea PIB-ului pe cap de locuitor la 6.500 euro, mărirea salariului net lunar cu 118%, majorarea punctului de pensie, angajarea a peste 600.000 de oameni, reducerea șomajului și scăderea procentajului celor ce munceau „la negru”.

Sursa tabel: informații preluare din estimările Comisiei Naționale de Prognoză

Obiectivul strategic al României, de maximă importanță, de a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene a fost îndeplinit cu succes, după ce Tratatul de Aderare, semnat pe 25 aprilie 2005, a fost ratificat de către toate Statele Membre la 1 ianuarie 2007 .

3.10 GUVERNUL EMIL BOC (I) – 22.12.2008- 13.10.2009

(II) – 23.12.2009-09.02.2012

Componența Guvernului – Guvernul EMIL BOC

Sursă grafic: autoarea, cu informații preluate din Avram Cezar

Observăm că nici cabinetului Boc nu se bucurăm de continuitate în mandat, acesta fiind întrerupt pentru perioadă 13 octombrie 2009-13 decembrie 2009.

Diferența între componența cabinetelor Boc între cele doua mandate deținute o face reducere cu 2 ministere în cel de-al doilea mandat și lipsa funcției de ministru delegat pe lângă primul ministru. După alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, nici un partid politic nu a obținut majoritate, 50% plus unu, dreptul urmare președintele de la acea vreme a demarat tratativele cu partidele politice și în urma coalițiilor formate, primul propus la funcția de premier este Teodor Stolojan, acesta refuză și noul propus este Emil Boc. Noul guvern primește votul de învestitură din partea Parlamentului în data de 22 decembrie 2008.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Guvernarea Boc este una din guvernările cu cel mai mare impact economico-social de dupa 1989 și nu din motive tocmai pozitive, perioada de guvernare Boc rămane în istorie una cu amprenta primei recesiuni economice de mare amploare. Împărțit între situația economică în care se afla țara și zbuciumul din interiorul coaliției de guvernare, premierul face de multe ori pași greșiți promovând legi neconstituționale, ordonanțe de urgență nelegitime și nefundamentate, ce ajung, într-un punct al carierei sale să-l coste chiar mandatul de premier. Un exemplu extrem de elocvent este OUG 230, adoptată la 31 decembrie 2008, considerată ca fiind neconstituționala de către CCR.

În data de 13 octombrie 2009 după ample dezbateri, Guvernul Emil Boc este demis prin moțiune de cenzură votată în Parlament cu 254 pentru și 176 împotrivă. Adevăratul impact, uimire generală și un mare boom mediatic s-a format odată cu noul mandat de președinte al lui Traian Băsescu, care cu o reală dezinvoltură și detașare, îi atribuie prin Decret prezidențial, în 17 decembrie 2009, un nou mandat de premier. În încercarea de redresare economică, premierul propune promovarea unor politici de austeritate și adoptarea unor măsuri anticriză dintre cele mai drastice: plafonarea pensiilor speciale la un nivel calculat strict cu punctul de pensie, sistarea ajutoarelor și indemnizațiilor acordate la ieșirea la pensie, sistarea plăților compensatorii, scăderea indemnizației pentru creșterea copilului cu 25%, anularea alocației de 200 de euro pentru tinerii căsătoriți, tăierea salariilor bugetarilor, etc.

Emil Boc ajunge să demisioneze în urma presiunilor opoziției și a manifestațiilor de protest ale populației.

3.11 GUVERNUL MIHAI RĂZVAN UNGUREANU – 09.02.2012- 27.04.2012

Componența Guvernului – Guvernul MIHAI RĂZVAN UNGUREANU

Sursă grafic: autoarea

Prin Decretul prezidențial nr.290/2012, președintele Traian Băsescu îl numește prim-ministru pe Mihai Răzvan Ungureanu. Acesta rămâne în istorie ca șeful guvernului cu cel mai scurt mandat, acesta având o durată de doar 79 de zile.

Impactul economico-social – măsuri întreprinse:

Extrăgând câteva dintre măsurile promovate de MRU prin Programul de guvernare, prezentat în fața Parlamentului, în vederea primirii votului de învestitură, sintetizăm faptul că acesta se axa pe elemente de continuitate din Programul de guvernare anterior, cu obiectivul major de a se consolida creșterea economică, de asemenea se urmărea crearea de noi locuri de muncă și atragerea de noi fonduri.

Însă nu a durat mult până ce coaliția PNL-PSD a inițiat o moțiune de cenzură împotriva guvernului MRU. La 27 aprilie 2012 moțiunea de cenzura "Opriti Guvernul santajabil. Asa nu, niciodata!" a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 284, din 27 aprilie 2012.

Citând din rândurile moțiunii, observăm că actualul guvernul era acuzat de faptul că și-a ratat majoritatea obiectivelor propuse și în loc să fie un guvern reformator, evitând greșelile fostului guvern Boc, acesta se îndreaptă într-o directive greșită. Fiecare dintre promisiunile actualului premier s-aotransformat,ope0rând,0într-un0eșec: „salariile nu revin la nivelul de dinainte de tăierile din 2010, pentru că veniturile bugetare nu s-au strâns în ritmul anticipat, iar fraudarea fondurilor publice și evaziunea fiscală continua, creșterea absorbției de fonduri europene a fost una dintre cele mai mari minciuni ale acestui început de an, cu doar 194 de milioane de euro atrase în 3 luni, IMM-urile nu au fost deloc susținute, deși acestea sunt cheia relansării economice, deciziile nu sunt transparente, iar dezbaterile publice promise pentru legi importante lipsesc, cum a fost în cazul Tratatului fiscal european, al legii ACTA, al legii sănătății, al noilor privatizări, prefecți incompetenți sau care au încalcat chiar legea au fost menținuti în funcție; interesul investitorilor străini pentru Romania nu a sporit odată cu apariția noului Guvern”.

3.12 GUVERNUL VICTOR VIOREL PONTA – 07.05.2012- prezent

Sursă tabel: autoarea, informații preluare de pe site-ul oficial al Guvernului, www.gov.ro

Urmărind și cercetând în detaliu platforma oficială a guvernului României, vedem că încă din 07 aprilie 2012, Victor Viorel Ponta se află pe scaunul de prim-ministru. Odată instaurat cabinetul Ponta și-a propus o serie de obiective majore pentru perioada de guvernare iar dintre cele mai importante am putea aminti: stimulare creșterii economice și asigurării stabilității economice și financiare a țării, continuarea acordurilor cu partenerii externi (UE, FMI, Banca Mondială), creșterea încasărilor bugetare prin eficientizarea administrării fiscal, creșterea substanțială a gradului de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune, etc.

Urmărind site-urile de profil și știrile de maximă actualitate în domeniul politicii interne, suntem ținuți în permanență la curent cu activitatea guvernului Ponta din ultimul timp și este imperios să ne îndreptăm atenția asupra rezultatelor la care s-a ajuns făcând un bilanț al perioadei de început a cabinetului Ponta, deci rezultate obținute după mai bine de un an cât și așteptările, țintele și obiectivele pentru perioada imediat următoare, respectiv anul în curs și anul 2015.

Detaliile „la cald” le aflăm din analizarea conferinței de presă, ținută de prim-ministru, în data de 14 februarie 2014, intitulată sugestiv „Rezultatele economice în anul 2013-Țintele pentru 2014-2015”. Cintându-l pe Victor Ponta, premierul României, „cel mai important lucru este performanța economică”, deci rezultatele unei bune guvernări pot fi cuantificate conform datelor statistice disponibile atât la nivel național cât și european. Sursele de care s-a făcut uzanță, sunt unele de necontestat și de reală încredere, acestea fiind Institutul Național de Statistică (INS) și Eurostat.

Extrâgând din declarația premierului cifrele exacte, România a înregistrat în anul 2013 o creștere economică de 3,5%, mult peste estimarea inițială de doar 1,6%, această reușită datorându-se exporturilor, producției industriale, agriculturii, absorbției fondurilor europene, etc. Rata inflației a ajuns la un minim istoric, de după 1989, de 1,55 în 2013, iar în ianuarie 2014 s-a ajuns la numai 1,06. Rata șomajului în 2013 era de 7,1%, sub media europeană de 10,7%. Rata de absorbție a fondurilor europene a crescut de la 6,3% în 2011 la 33,47% în 2013 (Ministerul Mediului și Ministerul Transporturilor înregistrând cea mai mare rată de absorbție). Subvențiile directe pentru agricultură au crescut succesiv și în mod real 2011-100 euro/ha, 2012-119/ha, 2013-139 euro/ha, ajungându-se în 2014 la 159 euro/ha (plătite deja prin împrumutul din trezorerie, bani rambursați de Comisia Europeană, plăți efectuate deja în proporție de 96%).

Însă dupa cum bine știm și oameni suntem, adevăratul randament al eficienței unui guvern este reprezentat prin rezultatele creșterii economice resimțite în veniturile populației. Tabelul de mai jos este conceput tocmai să evidențieze acest lucru.

Sursă tabel: autoarea, informații preluare de pe site-ul oficial al Guvernului, www.gov.ro

Rezultate deloc îmbucurătoare avem însă la capitolul buget, Romania aflându-se în continuare în stadiu de deficit bugetar, cifrele arată pe anul 2009 – (-9%), 2013 – 2,6% iar în 2014 se preconizează undeva la 2,2%. Dintre obiectivele cele mai importante pe care guvernul Ponta și le-a stabilit pentru anul 2014-2015:

– pozitivism în aderarea la zona euro, datorat capacității economiei de a îndeplini condițiile de competitivitate stabilite pentru zona euro

– creștere economică de peste 2% și reducerea deficitului bugetar

– creșterea investițiilor din buget

– alocarea a cel putin 2 miliarde lei pentru sprijinirea producătorilor agricoli

– măsuri de ajutorare a IMM-urilor și reducerea contribuțiilor de asigurări sociale

– creșterea absorbției fondurilor europene (10,5 miliarde euro în următorii 2 ani)

– creșterea salariului minim și mediu (5%), indexarea pensiilor cu 3,75 (în vigoare de la 1 ianuariea 2014), indexarea cu 4,5% în 2015 și reducerea ratei șomajului, etc.

Astfel stă situația la momentul actual și prin astfel de stadii și transformări a trecut țara noastră pentru a deveni ceea ce este acum, daca ne îndreptăm în sensul cel bun rămâne de văzut, porțiile Uniunii Europene încă ne sunt deschise, rămâne să ne alegem oamenii potriviți în locurile potrivite pentru a face pentru noi alegerile potrivite. În mâna noastră ne este destinut și la latitudinea noastră ca popor rămâne viitorul generațiilor noastre.

CONCLUZII

Pentru a putea trage câteva concluzii, cât mai pertinente posibil, trebuie ca pe final să aducem în prim-plan și metodele de cercetare ce ne-au ajutat pe parcursul elaborării prezentei lucrări. Astfel, în vederea îndeplinirii scopului principal al studiului nostru, metodele primordiale de cercetare, ce s-au demonstrat a fi de un real folos au fost observația directă și analiza documentelor.

Observația directă ca metodă cantitativă ne-a permis înglobarea unui număr semnificativ de surse bibliografice, printre care legislația în vigoare, literatura de specialitate, site-uri și portaluri oficiale ale unor instituții si autorități ale administrației publice atât la nivel național cât și din spațiul european, o serie de documente disponibile doar în mediu on-line cât și date și analize ale presei scrise. Analiza documentelor din punct de vedere calitativ ne-a permis ca din tot acest cumul de informații și documente să le putem selecta pe cele de reală însemnătate științifică și de maximă relevanță în cercetarea noastră.

Prin apelul la aceste metode de cercetare am putut avea o imagine de ansamblu a tuturor demersurilor cognitive ce s-au făcut până la această dată și am putut extrage dintre acestea opiniile, ideile și punctele de vedere general acceptate asupra noțiunilor cercetate. Opinii, ideologii și raționamente aparținând unor doctrinari români de o incontestabilă autoritate au reprezentat adevărați piloni în demararea de ipoteze pe baza cărora am putut dezvolta propriile mele percepții și am putut elabora un demers de cercetare.

Analizând rezultalele cercetării aș dori ca în finalul studiului să prezint câteva concluzii ce pot fi desprinse cu ușurință din analiza cuprinsului fiecărui capitol al lucrării de față. Astfel, procesul nostru de cercetare a fost inițiat prin însușirea unor termeni de referință în domeniul sistemului administrativ, așa încât apelând la interdisciplinaritatea temei, am adus laolaltă concepte ca „societate”, „sistem”, „sistem social”, pentru ca însușindu-ne ideologiile și definițiile acestor termeni să putem construi o triadă de concepte ce ne-a permis sa putem exemplifica geneza noțiuni de „sistem administrativ”. Apelând la nume sonore în studiul analizei Teoriei Sistemelor, cum ar fi teoreticienii de elită Ludwig von Bertalanffy, J.C Lugan și profesorul universitar contemporan Ani Matei, am putut prezenta elementele definitorii ale unui sistem și aplicabilitatea teoriei sistemelor în administrația publică, ce ne-a condus ca spre finalul capitolului să putem afirma cu ușurință și argumentat faptul că sistemul administrativ este prin excelență un sistem de tip cibernetico-administrativ, ce prin interdependența și interacțiunea permanentă a elementelor și subsistemelor sale generează o serie de intrări și ieșiri din sistem.

Vorbind de elemente și subsisteme ale sistemului administrativ, automat trebuie să facem referire și la cele doua componente majore ale administrației publice și anume administrația publică centrală și administrația publică locală, și cum în subiectul lucrării noastre administrația publică centrală reprezintă chintesența cercetării, aceasta a fost disecată mai în detaliu, aducându-se în prim-plan cadrul legislativ ce prevede organizarea și funcționarea administrației publice centrale, rolul, funcțiile și atribuțiile autorităților de nivel central.

Un subcapitol foarte dinamic a fost cel destinat cadrului istoric, ce privește apariția și evoluția puterii executive, plecând de la Sfatul Domnesc, privit ca un strămoș al Guvernului de astăzi, pentru că așa cum marele istoric Nicolae Iorga afirma „un popor ce nu își cunoște trecutul, nu își poate imagina prezentul și viitorul”.

Finalul cercetării noastre, încearcă să pună în practică toate elementele și noțiunile însușite pe parcursul lucrării noastre și evidențiând rolul și importanța puterii executive în cadrul societății, privește retrospectiv evoluția Guvernelor României postcomuniste, succesoare zbuciumului și tranziției pe toate planurile prin care a trecut țara noastră după momentul ’89. Guvernele ce s-au perindat de-a lungul vremii, cu rol major, dupa cum legea spune, în coordonarea administrației publice și în a organiza executarea și de a executa în concret prevederile legale, rol în a elabora și propune proiecte de lege, au avut clar o influență deosebită atât ideologică, social-economică în dezvoltarea noastră atât ca indivizi cât și ca stat, cât și asupra renumelui la nivel european și chiar mondial. Fie că au făcut pași importanți în elaborarea unor proiecte de țară de mare amvergură la nivel european, fie că din contră „s-a bătut pasul pe loc ani de zile”, importanța și rolul guvernului într-o societate , este așa cum am văzut, de necontestat.

Dupa cum am văzut procedura de alegere și numire a primului-ministru se realizează de către șeful statului în urma consultării cu partidele majoritare în Parlament. Observăm că partide politice care în trecut formau alianțe puternice de guvernare, cu rezultate notabile în alegeri, la momentul actual sunt total dezbinate, cu viziuni total paralele, punându-și chiar piedici în proiecte și măsuri. Dar răspunsul ar fi faptul că atunci când interesele partidului nu o mai cer, dacă aspirațiile, ideologiile, perspectivele unui membru sau altul al vreunui partid, ce formează un cabinet de guvernare, ies din tipare și nu mai coincid și nu concordă cu cele ale premierului și a demnitarilor ce sprijină guvernul în cauză se ajunge, așa cum am văzut în cuprinsul capitolului al III-lea, la o reformare guvernamentală directă sau propusă. Ba mai mult, Parlamentul, ca putere legislativă supremă, poate vota și aproba o moțiune de cenzură, așa cum am văzut în cazul Emil Boc sau în cazul Mihai Răzvan Ungureanu.

Analizând structura și componența fiecărui guvern prin tabelele prezentate în preambulul prezentării măsurilor notabile întreprinse de fiecare guvern în parte, observăm că numărul de ministere cât și de membrii, oscilează de la o guvernare la alta, însă este foarte bine știut conform legislației în vigoare nu este prevăzut un număr precis de ministere, ci numărul acestora este stabilit în funcție de necesitățile, ariile de activitate ce cer expres existența unui minister menit să-i gestioneze atribuțiile, poiectele pe care un guvern și le propune sau nivelul de performanță care și-l dorește să-l atingă. Însă performanța nu este dată de numărul de ministere ci de randamentul pe care îl pot da. De-a lungul istoriei dec după 1989 am avut de-a face, așa cum am văzut, și cu guverne mamut, formate pe scheletul guvernării anterioare ( cazul cabinetului premierului FSN-ist Petre Roman), cabinete ce nu necesită altceva decât resurse extrem de însemnate, atât de ordin uman, financiar și material-logistic.

În final aș vrea să evidențiez câteva premiere de care am avut parte pe parcursul conceperii tabloului evolutiv al guvernelor:

– primul guvern demis de după 1989 – cabinetul Emil Boc (I); urmat de cabinetul Ungureanu;

– primul guvern cu un mandat de 4 ani neîntrerupt – Adrian Năstase;

– primul guvern cu creștere economică semnificativă – Adrian Năstase, (creștere de 8,3%);

– primul guvern cu cea mai scurtă perioadă de guvernare – cabinetul Mihai R. Ungureanu;

– primul guvern restructurat – guvernul Ponta se află în prezent în cea de-a treia formulă;

Pentru însușirea cât mai profundă a elementelor prezentate și susținute am apelat la o serie de scheme, grafice și tabele menite să demonstreze aplicabilitatea datelor extrase și rezultatele cuantificate pe care o astfel de cercetare le oferă. E bine știut faptul că, o imagine, un cadru, un tabel, pot fi asimilate cu o mai mare ușurință.

Poate că, în pofida strădaniei, unele erori materiale sau conceptuale s-au strecurat totuși, însă ni le asumăm pentru că datorăm sincer respect față de cei care, citind lucrarea, le-au observat și, dacă a fost cu putință, le-au tolerat.

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate:

1. Alexandrescu Ion, „România după 1989, mică enciclopedie”, Editura Meronia, București, 2005

2. Alexandru Ioan, Cărăușan Mihaela, Bucur Sorin, „Drept administrativ”, Editura Lumina Lex, București, 2005

3. Alexandru Ioan, “Administrația Publică.Teorii.Realități.Perspective”, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2006

4. Alexandru Ioan, Gilia Claudia, Ivan Ivanoff, „Sisteme politico-administrative europene”, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008

5. Apostol Tofan Dana, „Drept administrativ I – suport de curs”, Editura Universității București, București, 2011

6. Avram Cezar, Radu Roxana, „Regimuri Politice Contemporane: Democrațiile”, Editura Aius PrintEd, Craiova, 2007

7. Berchi Boiana Augusta, “Cartea funcționarului public”, Editura Teora, București, 2000

8. Bertalanffy Ludwig von , „General System Theory”, Foundations Development Applications, Penguin University Books, Great Britain, 1973

9. Brătianu I. Gheorghe, “Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române”, Colecția “Biblioteca Enciclopedică de Istorie a României”, Editura Enciclopedică, București, 1995

10. Brezoianu Dumitru, „Autoritățile Administrației Publice”, Editura Pro Universitaria, București, 2010

11. Botez Mihai, Celac Mariana, „Sistemele spațiului amenajat: modelare, optimizare, previziune”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980

12. Bulgaru Maria, „Sociologie (manual), volumul I”, Editura Centrul Editorial al Universității de Stat din Moldova, Chișinău, 2003

13. Cărăușan Mihaela Victorița, „Structuri, mecanisme și instituții administrative în Uniunea Europeană”, Editura Tritonic, București, 2012

14. Cosma M., Dinicu A., „Politologie”, Editura Academiei Forțelor Terestre”, Sibiu, 2006

15. „Dicționar Explicativ al Limbii Române”, Academia Română – Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rossetti, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009

16. „Dicționar de sociologie”, Larousse, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996

17. Dobrinoiu Maxim, „Infracțiuni în domeniul informatic”, București, 2006

18. Diez Parrado Salvador, „Sisteme Administrative Comparate”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2006

19. Dincă Valentin Dragoș, „Sistemul administrativ românesc” – inspirație franceză și adaptare autohtonă, Editura Economică, București, 2012

20. Drăganu Tudor, „Drept constituțional și instituții politice.Tratat elementar ”, vol.I-II, Ed. Lumina Lex, București, 1998

21. Duțu Gheorghe, „Dicționar latin român”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

22. Filip Gheorghe, „Sisteme administrative comparate”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2000

23. Furtună Carmen, „Sociologie generală”, Editura Fundației “România de mâine”, București, 2005

24. Iorga Nicolae, „Istoria poporului românesc”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

25. Iorgovan Antonie, „Tratat de drept administrativ”, Editura All Beck, 2002

26. Lappier Jean-William , „L’analyse des systemes”, Syros, Paris, 1992

27. Lugan Jean-Claude, „La systemique sociale”, Collection „Que sais-je?”, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1993

28. Manda Corneliu, „Drept admnistrativ , Tratat elementar, ediția a IVa,” Editura Lumina Lex, București, 2007

29. Manda Cezar, Manda Corneliu, „Dreptul colectivităților locale”, ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2008

30. Matei Ani, „Introducere în analiza sistemelor administrației publice”, Editura Economică, București, 2000

31. Matei Ani, „Analiza sistemelor administrației publice”, Editura Economică, București, 2003

32. Neagoe Stelian, „Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1999”, Editura Machiavelli, București, 1999

33. Negoiță Alexandru, „Drept Administrativ”, Editura Sylvi, București, 1996

34. Nicolescu C. Nicolae, „Șefii de stat și de Guvern ai României(1859-2003)”, Editura Meronia, București, 2003

35. Nicolescu C. Nicolae, „Enciclopedia șefilor de Guvern ai României(1862-2006)”, Editura Meronia, București, 2006

36. Nicolescu C. Nicolae, „Enciclopedia șefilor de stat și de Guvern ai României”, Editura Meronia, București, 2011

37. Onofrei Mihaela, „Sisteme administrative europene”, Centrul de Studii Europene, Iași, 2010

38. Oprican Mariana, „Drept administrativ- Partea generală”, București, 2006

39. Pareto Vilfredo , „Traite de sociologie generale”, Ed.Librarie Payot, Paris, 1919

40. Parlagi P. Anton, „Lideri și organizații politice”, Editura Economică, București, 2008

41. Parsons Talcott, „The Political Aspect of Social Structure”, Prentice Hall, 1966

42. Profiroiu Alina, „Bazele administrației publice”, Editura Economică, București, 2010

43. Rusu Ion, „Sisteme constituționale de administrație publică”, Editura Lumina Lex, București, 2008

44. Scarlat Emil, Chiriță Nora, „Bazele ciberneticii economice”, Editura Economică, București, 1997

45. Scarlat Emil, Chiriță Nora, „Cibernetica sistemelor economice”, Editura ASE, București, 2003

46. Stoenescu Alex Mihai, „Din culisele luptei pentru putere: 1989-1990: prima guvernare Petre Roman”, Editura Rao, București, 2006

47. Stoica Stan, „România după 1989”, Editura Meronia, București, 2010

48. Șantai Ioan, „Drept administrativ și știința administrației, volumul I”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005

49. Șantai Ioan, Tabără Vasile, „Administrație Publică”, Editura Tehno-Media, Sibiu, 2010

50. Trăilescu Anton, „Drept administrativ, Ediția a II-a”, Editura All Beck, București, 2005

51. Ungureanu Grigore, „Administrația Publică în România”, Editura Omega Lux, București, 2001, Ediția a III-a

52. Vedinaș Verginia, “Drept Administrativ și Instituții Politico-Administrative – manual practic”, Editura Lumina Lex, București, 2002

53. Walliser Bernard, „Systemes el modeles. Introduction critique a l’analise de systemes”, Le Seuil, Paris, 1977

54. Wiener Norbert, „Cybernetics or Control and Communications in the Animal and the Machine”, The Tehnology Press, New York, 1949

Materiale disponibile on-line(cărți, reviste, articole):

55. Charlton T. Lewis, Short Charles, „A Latin Dictionary”, Perseus Digital Library, Department of the Classics, Tufts University, Medford, United States, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/

56. Criste Mircea, „Considerații privind instaurarea noii ordini constituționale în România”, Revista „Curentul Juridic”, Fundația „Pro Iure” anul VII. Nr.3-4 (18-19), Târgu-Mureș, 2004

http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_200434/recjurid043_47F.pdf

57. Corbeanu Ion, „Drept administrativ”, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro

„Dicționar Politic”, Arhiva Marxiștilor,

https://www.marxists.org/romana/dictionar/s/Societate.htm

58. Gherghe Roxana, „Rolul modernizator al Regulamentelor Organice în plan instituțional în Țara Românească și Moldova”, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr.3/2009, Editura Academica Brancuși

http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2009-03/7_ROXANA_GHERGHE.pdf

59. Ghiuță Ion , Radu Constantin, „Ce este sistemul energetic?”, www.universulenergiei.europartes.eu

Legislație:

Constituția României din 1991, publicată în M.Of. al României nr. 250 din 14 decembrie

1991, revizuită prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. nr. 758 din 29

octombrie 2003

Legea nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, publicată în M.Of. nr.137 din 8 decembrie 1990

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.Of. nr.164 din 2 aprilie 2001

Legea nr. 23/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.Of. nr. 187 din 3 martie 2004

Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, publicată în M.Of. nr. 882 din 24 decembrie 2008

Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului-Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, publicată în M.Of. nr. 145 din 9 martie 2009

Hotărârea Guvernului României nr. 211/2009 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al Guvernului, publicată în M.Of. nr. 145 din 9 martie 2009

Site-uri oficiale:

www.europa.eu (site-ul oficial al Uniunii Europene)

www.gov.ro (site-ul oficial al Guvernului României)

www.edu.ro (site-ul oficial al Ministerului Educației Naționale)

www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputaților României)

www.presidency.ro (site-ul oficial al presedinției României)

washington.mae.ro (site-ul oficial al Ambasadei României în Statele Unite ale Americii)

www.ccr.ro (site-ul oficial al Curții Constituționale a României)

www.pntcd.eu (site-ul oficial al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat)

www.mediafax.ro

www.adriannastase.ro (site-ul oficial al politicianului Adrian Năstase)

www.tariceanu.ro (site-ul oficial al politicianului Călin Popescu Tăriceanu)

www.bec.ro (site-ul oficial al Biroului Electoral Central)

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate:

1. Alexandrescu Ion, „România după 1989, mică enciclopedie”, Editura Meronia, București, 2005

2. Alexandru Ioan, Cărăușan Mihaela, Bucur Sorin, „Drept administrativ”, Editura Lumina Lex, București, 2005

3. Alexandru Ioan, “Administrația Publică.Teorii.Realități.Perspective”, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2006

4. Alexandru Ioan, Gilia Claudia, Ivan Ivanoff, „Sisteme politico-administrative europene”, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008

5. Apostol Tofan Dana, „Drept administrativ I – suport de curs”, Editura Universității București, București, 2011

6. Avram Cezar, Radu Roxana, „Regimuri Politice Contemporane: Democrațiile”, Editura Aius PrintEd, Craiova, 2007

7. Berchi Boiana Augusta, “Cartea funcționarului public”, Editura Teora, București, 2000

8. Bertalanffy Ludwig von , „General System Theory”, Foundations Development Applications, Penguin University Books, Great Britain, 1973

9. Brătianu I. Gheorghe, “Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române”, Colecția “Biblioteca Enciclopedică de Istorie a României”, Editura Enciclopedică, București, 1995

10. Brezoianu Dumitru, „Autoritățile Administrației Publice”, Editura Pro Universitaria, București, 2010

11. Botez Mihai, Celac Mariana, „Sistemele spațiului amenajat: modelare, optimizare, previziune”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980

12. Bulgaru Maria, „Sociologie (manual), volumul I”, Editura Centrul Editorial al Universității de Stat din Moldova, Chișinău, 2003

13. Cărăușan Mihaela Victorița, „Structuri, mecanisme și instituții administrative în Uniunea Europeană”, Editura Tritonic, București, 2012

14. Cosma M., Dinicu A., „Politologie”, Editura Academiei Forțelor Terestre”, Sibiu, 2006

15. „Dicționar Explicativ al Limbii Române”, Academia Română – Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rossetti, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009

16. „Dicționar de sociologie”, Larousse, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996

17. Dobrinoiu Maxim, „Infracțiuni în domeniul informatic”, București, 2006

18. Diez Parrado Salvador, „Sisteme Administrative Comparate”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2006

19. Dincă Valentin Dragoș, „Sistemul administrativ românesc” – inspirație franceză și adaptare autohtonă, Editura Economică, București, 2012

20. Drăganu Tudor, „Drept constituțional și instituții politice.Tratat elementar ”, vol.I-II, Ed. Lumina Lex, București, 1998

21. Duțu Gheorghe, „Dicționar latin român”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

22. Filip Gheorghe, „Sisteme administrative comparate”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2000

23. Furtună Carmen, „Sociologie generală”, Editura Fundației “România de mâine”, București, 2005

24. Iorga Nicolae, „Istoria poporului românesc”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

25. Iorgovan Antonie, „Tratat de drept administrativ”, Editura All Beck, 2002

26. Lappier Jean-William , „L’analyse des systemes”, Syros, Paris, 1992

27. Lugan Jean-Claude, „La systemique sociale”, Collection „Que sais-je?”, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1993

28. Manda Corneliu, „Drept admnistrativ , Tratat elementar, ediția a IVa,” Editura Lumina Lex, București, 2007

29. Manda Cezar, Manda Corneliu, „Dreptul colectivităților locale”, ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2008

30. Matei Ani, „Introducere în analiza sistemelor administrației publice”, Editura Economică, București, 2000

31. Matei Ani, „Analiza sistemelor administrației publice”, Editura Economică, București, 2003

32. Neagoe Stelian, „Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1999”, Editura Machiavelli, București, 1999

33. Negoiță Alexandru, „Drept Administrativ”, Editura Sylvi, București, 1996

34. Nicolescu C. Nicolae, „Șefii de stat și de Guvern ai României(1859-2003)”, Editura Meronia, București, 2003

35. Nicolescu C. Nicolae, „Enciclopedia șefilor de Guvern ai României(1862-2006)”, Editura Meronia, București, 2006

36. Nicolescu C. Nicolae, „Enciclopedia șefilor de stat și de Guvern ai României”, Editura Meronia, București, 2011

37. Onofrei Mihaela, „Sisteme administrative europene”, Centrul de Studii Europene, Iași, 2010

38. Oprican Mariana, „Drept administrativ- Partea generală”, București, 2006

39. Pareto Vilfredo , „Traite de sociologie generale”, Ed.Librarie Payot, Paris, 1919

40. Parlagi P. Anton, „Lideri și organizații politice”, Editura Economică, București, 2008

41. Parsons Talcott, „The Political Aspect of Social Structure”, Prentice Hall, 1966

42. Profiroiu Alina, „Bazele administrației publice”, Editura Economică, București, 2010

43. Rusu Ion, „Sisteme constituționale de administrație publică”, Editura Lumina Lex, București, 2008

44. Scarlat Emil, Chiriță Nora, „Bazele ciberneticii economice”, Editura Economică, București, 1997

45. Scarlat Emil, Chiriță Nora, „Cibernetica sistemelor economice”, Editura ASE, București, 2003

46. Stoenescu Alex Mihai, „Din culisele luptei pentru putere: 1989-1990: prima guvernare Petre Roman”, Editura Rao, București, 2006

47. Stoica Stan, „România după 1989”, Editura Meronia, București, 2010

48. Șantai Ioan, „Drept administrativ și știința administrației, volumul I”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005

49. Șantai Ioan, Tabără Vasile, „Administrație Publică”, Editura Tehno-Media, Sibiu, 2010

50. Trăilescu Anton, „Drept administrativ, Ediția a II-a”, Editura All Beck, București, 2005

51. Ungureanu Grigore, „Administrația Publică în România”, Editura Omega Lux, București, 2001, Ediția a III-a

52. Vedinaș Verginia, “Drept Administrativ și Instituții Politico-Administrative – manual practic”, Editura Lumina Lex, București, 2002

53. Walliser Bernard, „Systemes el modeles. Introduction critique a l’analise de systemes”, Le Seuil, Paris, 1977

54. Wiener Norbert, „Cybernetics or Control and Communications in the Animal and the Machine”, The Tehnology Press, New York, 1949

Materiale disponibile on-line(cărți, reviste, articole):

55. Charlton T. Lewis, Short Charles, „A Latin Dictionary”, Perseus Digital Library, Department of the Classics, Tufts University, Medford, United States, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/

56. Criste Mircea, „Considerații privind instaurarea noii ordini constituționale în România”, Revista „Curentul Juridic”, Fundația „Pro Iure” anul VII. Nr.3-4 (18-19), Târgu-Mureș, 2004

http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_200434/recjurid043_47F.pdf

57. Corbeanu Ion, „Drept administrativ”, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro

„Dicționar Politic”, Arhiva Marxiștilor,

https://www.marxists.org/romana/dictionar/s/Societate.htm

58. Gherghe Roxana, „Rolul modernizator al Regulamentelor Organice în plan instituțional în Țara Românească și Moldova”, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr.3/2009, Editura Academica Brancuși

http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2009-03/7_ROXANA_GHERGHE.pdf

59. Ghiuță Ion , Radu Constantin, „Ce este sistemul energetic?”, www.universulenergiei.europartes.eu

Legislație:

Constituția României din 1991, publicată în M.Of. al României nr. 250 din 14 decembrie

1991, revizuită prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. nr. 758 din 29

octombrie 2003

Legea nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, publicată în M.Of. nr.137 din 8 decembrie 1990

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.Of. nr.164 din 2 aprilie 2001

Legea nr. 23/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.Of. nr. 187 din 3 martie 2004

Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, publicată în M.Of. nr. 882 din 24 decembrie 2008

Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului-Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, publicată în M.Of. nr. 145 din 9 martie 2009

Hotărârea Guvernului României nr. 211/2009 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al Guvernului, publicată în M.Of. nr. 145 din 9 martie 2009

Site-uri oficiale:

www.europa.eu (site-ul oficial al Uniunii Europene)

www.gov.ro (site-ul oficial al Guvernului României)

www.edu.ro (site-ul oficial al Ministerului Educației Naționale)

www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputaților României)

www.presidency.ro (site-ul oficial al presedinției României)

washington.mae.ro (site-ul oficial al Ambasadei României în Statele Unite ale Americii)

www.ccr.ro (site-ul oficial al Curții Constituționale a României)

www.pntcd.eu (site-ul oficial al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat)

www.mediafax.ro

www.adriannastase.ro (site-ul oficial al politicianului Adrian Năstase)

www.tariceanu.ro (site-ul oficial al politicianului Călin Popescu Tăriceanu)

www.bec.ro (site-ul oficial al Biroului Electoral Central)