Competentele Comisiei Europene

ABREVIERI

alin. = alineat (ul);

art. = articol (ul);

cit. = citat (ul);

Ed. = editura;

lit. = litera;

M.Of. = Monitorul Oficial;

nr. = număr (ul);

op.cit. = operă citată;

pag. = pagina;

vol. = volum (ul);

urm. = următoarele.

INTRODUCERE

Crearea Comunităților reprezintă un moment decisiv în procesul de integrare europeană, toate organizațiile create anterior fiind întemeiate pe principiul cooperării interstatale. Prin constituirea Comunităților, un grup de state au acceptat să se angajeze pe calea integrării, transferând unele din competențele lor proprii entității nou create.

Originalitatea acestui model de integrare constă în faptul că acordul de tip comunitar este însoțit de instituții și mecanisme proprii de natură să-l completeze, să-l corecteze și să-l facă să funcționeze efectiv.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 s-au instituit un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene.

Mai mult decât atât, în 1978, Parlamentul european a adoptat o “Rezoluție referitoare la o denumire unică pentru Comunitate”. Această denumire este impusă din necesități practice și are doar valoare simbolică întrucât, “din punct de vedere juridic, suntem în drept să spunem că nu a avut loc fuziunea tratatelor, că cele trei comunități nu au fuzionat într-o singură Comunitate”.

Paralel cu progresele înregistrate în domeniul instituțional, o adâncire a Comunităților apare și în domeniul economic.

La 15 octombrie 1970 a fost prezentat Planul “Werner” vizând constituirea în 10 ani a unei Uniuni economice și monetare prin unificarea politicilor monetare naționale și instituirea unei monede unice europene.

Actul unic european, semnat la 20 februarie 1986, aduce numeroase modificări tratatelor constitutive, instituie un sistem de cooperare politică europeană în materie de politică externă și înființează Consiliul European, organism distinct de Consiliul de Miniștri, fiind format din șefi de stat și de guvern și constituind un organ pur politic. Obiectivul principal al A.U.E. îl reprezintă însă realizarea pieței interne a Comunităților Europene până în 1992, prin eliminarea frontierelor statelor și asigurarea liberei circulații a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor.

Pe terenul pregătit de Actul unic european și de alte acte ale instituțiilor europene, semnarea “Tratatului de la Maastricht” asupra Uniunii Europene se înscrie ca un eveniment firesc în evoluția comunitară. Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de către miniștri afacerilor externe și miniștri de finanțe ai celor 12 state membre ale Comunităților europene și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Structura Uniunii Europene instituită prin Tratatul de la Maastricht cuprinde: Comunitățile (primul pilon), politica externă și de securitate comună (al II-lea pilon) și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (al III-lea pilon).

Prevederile Tratatului de la Maastricht au fost parțial reluate, dezvoltate și revizuite prin Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997) prin care s-a urmărit punerea în aplicare a unor măsuri efective pentru funcționarea viabilă a Uniunii Europene.

În realizarea obiectivelor comunitare, instituțiile comunitare create prin tratatele fundamentale își exercită competențele lor în condiții cu totul deosebite față de cele în care acționează instituțiile obișnuite de drept internațional. În doctrină s-a subliniat că examinarea instituțiilor comunitare trebuie să pornească de la o idee fundamentală și anume că, oricare ar fi fost presiunile politice la care aceste instituții au fost supuse la crearea lor, ele au fost concepute potrivit modelului principiilor din dreptul public intern, astfel că nu suntem în prezența unor instituții internaționale – care rămânând interstatale nu dispun de puteri suficiente pentru a impune o aplicare unică și omogenă a tratatelor – ci a unor instituții interne ale unei comunități. Instituțiile comunitare având sarcina să asigure aplicarea tratatelor, dispun de mijloace de acțiune juridice și financiare, activitatea acestora sprijinindu-se pe o administrație și pe o funcție consultativă din ce în ce mai importantă.

La început comunitățile – C.E.C.A., C.E.E., C.E.E.A., aveau o structură instituțională proprie prin care exercitau atribuții specifice în domeniile prevăzute de tratatele constitutive. Astfel, Tratatul de la Paris (1951), stabilea pentru C.E.C.A. următoarele instituții:

Înalta Autoritate – ca organ cu puternic supranațional, având sarcina da a degaja și a face să prevaleze interesul comunitar;

Consiliul special de Miniștrii – constituit ca organism interguvernamental, care să reprezinte interesele statelor membre;

Adunarea Comună (Parlamentul statelor membre) ca organism de control democratic al factorului executiv;

Curtea de Justiție – organism jurisdicțional independent care să asigure respectarea normelor juridice ale comunității însăși.

Dar caracterul supranațional al instituțiilor este atenuat, existând numeroase limitări ale acestuia.

Înalta Autoritate este desemnată de guvernele statelor membre. În procesul decizional este obligatorie consultarea guvernelor, direct sau în concertare cu Consiliul Special de Miniștrii, Adunarea Comună este compusă la început din membrii parlamentelor naționale, numiți de aceștia și are doar rol consultativ și de control, fără a intervenii deci în luarea deciziilor și mai ales se constituie o instituție distinctă ce va reprezenta direct statele membre – Consiliul Special de Miniștrii.

Structura internațională cvadripartită se păstrează prin instituirea C.E.E. și E.U.R.A.T.O.M., însă se produc anumite modificări în configurația sistemului instituțional comunitar prin semnarea încă din 1957 (concomitent cu Tratatele de la Roma) a unei “Convenții relative la unele Instituții comune Comunităților europene”.

În baza acestei Convenții au devenit comune pentru cele trei Comunități Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție, iar pentru C.E.E. și E.U.R.A.T.O.M. a devenit comun Comitetul economic și social.

Au continuat totuși să coexiste trei Consilii de Miniștrii, o Înaltă Autoritate și trei Comisii.

Procesul de unificare a instituțiilor a culminat cu semnarea la 8 aprilie 1965 a
„Tratatului de la Bruxelles instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene” intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967.

Tratatul de la Bruxelles (denumit în mod curent “Tratatul de fuziune”) a avut drept obiect unificarea executivului și, pe cale de consecință a diferitelor instituții sau reguli strâns legate de acestea.

Noua configurație a sistemului instituțional comunitar este următoarea: (art. 4 Tratatul C.E.E.):

Comisia – organism de tip guvernamental cu atribuții executive;

Consiliul – organ cu rol decizional;

Parlamentul European – instituție cu atribuții de control al executivului;

Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională.

Fuziunea organelor “motorii” ale construcției europene era astfel realizată.

Această fuziune nu a fost însă decât instituțională și nu funcțională, fuziunea instituțiilor nefiind urmată de cea a Comunităților. Cele trei Comunități rămân distincte și fiecare dintre cele trei tratate constitutive continuă să determine în domeniul lor competențe ce sunt conferite Consiliului sau Comisiei.

Principiul cadrului instituțional unic este în mod ferm stabilit prin “Tratatul de la Maastricht asupra U.E.” semnat la 7 februarie 1992 de cele 12 state membre și constituie un element esențial al abordării de piloni a U.E.

În acest sens, conform dispozițiilor art. c, alin. 1, Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care asigură coerența și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând și dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar (l’acquis communantaire).

Cadrul instituțional se caracterizează totodată prin diversitatea procedurilor, în sensul că instituțiile, deși comune, își vor exercita competențele după proceduri diferite, în funcție de domeniile de intervenție – comunitare sau de cooperare externă.

Structura cvadripartită a sistemului instituțional a fost modificată prin Tratatul de la Maastricht prin introducerea Curții de Conturi în rândul instituțiilor comunitare.

Curtea de Conturi – creată ca organ al Comunității europene prin Tratatul de la Bruxelles este reglementată ca instituție în Tratatul de la Maastricht, însă nu e menționată în art. e, alături de celelalte instituții, ceea ce însemnă că își exercită atribuții numai în cadrul comunitar, nu și în ceilalți doi piloni interguvernamentali ai U.E. (politica externă și de securitate comună și respectiv cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne).

Modificările instituționale operate în Tratatul de la Maastricht și ulterior prin Tratatul de la Amsterdam (1997) au fost introduse în Tratatele C.E., C.E.C.A. și E.U.R.A..T.O.M. fără a se realiza fuziunea acestora într-un singur instrument.

ARGUMENT

Prezenta lucrare își propune să trateze aspecte de ordin teoretic și practic în ceea ce privește competențele Comisiei Europene.

Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta veghează la aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene, execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, execuție și administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute de tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute de tratate, ea asigură reprezentarea externă a Uniunii. Totodată, Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii de acorduri interinstituționale.

Președintele Comisiei este ales de Parlamentul European, la propunerea Consiliului European.

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia va fi formată dintr-un număr de membri care corespunde cu două treimi din numărul statelor membre, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri externe și Politica de Securitate. Componența este valabilă însă numai atât timp cât Consiliul European nu decide în unanimitate modificarea acestui număr.

Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație absolut egală între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în conformitate cu art. 211 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În „Introducere” am încercat să prezint considerații introductive privind sistemul instituțional comunitar.

Primul capitol intitulat „Aspecte generale” abordează instituția Comisiei Europene din punct de vedere istoric.

În capitolul al doilea intitulat „Principii care guvernează activitatea Comisiei Europene” sunt prezentate și aprofundate principiul echilibrului instituțional, principiul autonomiei instituției și principiul atribuirii de competență.

În capitolul al treilea intitulat „Organizarea Comisiei Europene” se insistă asupra compoziției și statutului membrilor Comisiei Europene și asupra structurii organizatorice a acesteia.

În ultimul capitol, al patrulea, intitulat „Funcționarea și atribuțiile Comisiei Europene” sunt concretizate rolul și activitățile Comisiei Europene, respectiv atribuțiile în procedura legislativă, de „gardian al tratatelor”, de organ executiv și reprezentare a Uniunii Europene.

Finalul lucrării se încheie sugestiv cu „Concluzii și observații practice” în care se prezintă concluziile autorului cu privire la competențele Comisiei Europene.

Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, pe fondul recentelor în materia dreptului comunitar european, relevanța cunoașterii aspectelor definitorii în ceea ce privește instituția Comisiei Eure și a altor cazuri prevăzute de tratate, ea asigură reprezentarea externă a Uniunii. Totodată, Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii de acorduri interinstituționale.

Președintele Comisiei este ales de Parlamentul European, la propunerea Consiliului European.

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia va fi formată dintr-un număr de membri care corespunde cu două treimi din numărul statelor membre, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri externe și Politica de Securitate. Componența este valabilă însă numai atât timp cât Consiliul European nu decide în unanimitate modificarea acestui număr.

Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație absolut egală între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în conformitate cu art. 211 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În „Introducere” am încercat să prezint considerații introductive privind sistemul instituțional comunitar.

Primul capitol intitulat „Aspecte generale” abordează instituția Comisiei Europene din punct de vedere istoric.

În capitolul al doilea intitulat „Principii care guvernează activitatea Comisiei Europene” sunt prezentate și aprofundate principiul echilibrului instituțional, principiul autonomiei instituției și principiul atribuirii de competență.

În capitolul al treilea intitulat „Organizarea Comisiei Europene” se insistă asupra compoziției și statutului membrilor Comisiei Europene și asupra structurii organizatorice a acesteia.

În ultimul capitol, al patrulea, intitulat „Funcționarea și atribuțiile Comisiei Europene” sunt concretizate rolul și activitățile Comisiei Europene, respectiv atribuțiile în procedura legislativă, de „gardian al tratatelor”, de organ executiv și reprezentare a Uniunii Europene.

Finalul lucrării se încheie sugestiv cu „Concluzii și observații practice” în care se prezintă concluziile autorului cu privire la competențele Comisiei Europene.

Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, pe fondul recentelor în materia dreptului comunitar european, relevanța cunoașterii aspectelor definitorii în ceea ce privește instituția Comisiei Europene își găsește utilitatea.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind instituția Comisiei Europene, pentru atingerea acestui scop concentrându-mă asupra următoarelor aspecte:

Analiza instituției Comisiei Europene, surprinsă în mod evolutiv, a rolului și atribuțiilor acesteia;

Delimitarea clară a atribuțiilor Comisiei Europene în procedura legsilativă, supraveghere și monitorizare a tratatelor, organ executiv și de reprezentare a Uniunii;

Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE

În înfăptuirea obiectivelor comunitare au fost create, prin intermediul tratatelor fundamentale, instituții europene de drept internațional. Aceasta pentru că, în general, Comunitățile Europene și instituțiile lor au fost concepute după modelul și potrivit principiilor dreptului public intern, astfel că nu suntem în prezența unor instituții internaționale, ci a unor instituții interne ale unei Comunități, fapt care se exprimă în structura lor, în condițiile generale și în spiritul aplicării lor.

S-a considerat că instituțiile internaționale sunt pur interstatale și nu dispun de puteri suficiente pentru a impune o aplicare unică și omogenă a tratatelor, a căror executare rămâne supusă disponibilității semnatarilor, suveranitatea națională fiind principala cauză a așa numitei „paralizii” a tratatelor. De aceea, instituțiile comunitare sunt concepute potrivit tehnicilor de drept intern și nu avându-se în vedere imaginea instituțiilor internaționale, instituțiile politice constituind într-un stat un ansamblu complex de reguli de drept, de autorități constituite, răspunzătoare de politică generală, de executarea legii și de respectarea regulilor de drept și dispunând de mijloacele de acțiune juridică, financiară, etc.

În evoluția instituțiilor comunitare prima etapă a fost cea din 25 martie 1957, când odată cu semnarea tratatelor Comunității Economice Europene (C.E.E.) și Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.), a fost semnată și Convenția referitoare la unele instituții comune ale Comunităților. Cea de-a doua etapă a fost marcată de semnarea la 8 aprilie 1965, la Bruxelles, a Tratatului de Fuziune intrat in vigoare în 1967, prin care s-au instituit un Consiliu unic și o Comisie unică pentru toate cele trei comunități europene, iar cea de-a treia etapă a constituit-o adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene.

Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și care a plasat sub un regim supranațional industria cărbunelui și a oțelului, a creat patru instituții importante, și anume: Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție.

Actualele instituții ale Comunității s-au dezvoltat pe aceste patru instituții, prin transformările care au urmat. Era pentru prima dată când structura tradițională a celor trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească – era abandonată în favoarea unei structuri formate din patru autorități. Organizarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) nu a avut în vedere separația puterilor, accentul punându-se pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre și ale populațiilor.

Structura instituțională a Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului reprezintă interesul comun, o putere executivă, una de decizie, deci cu caracter legislativ, una deliberativă, una de control și una de asigurare a respectării dreptului și de interpretare. Conform art. 7 din Tratat, Înalta Autoritate este independentă de Guverne și însărcinată cu acțiunea principală, adică cu administrarea producției cărbunelui și oțelului, având ca scop competențe întinse. Ea deținea esențialul puterii executive.

Un alt organ specific al C.E.C.O. era Consiliul Special de Miniștri conform art. 27 din Tratat, care reprezenta și coordona guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Consiliul era instituția înzestrată cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angajau fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul dintre membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dădea un aviz, aproba deciziile importante ale Înaltei Autorități. În anumite situații instituția era abilitată să determine prioritățile de utilizare și de repartiție între industriile interesate, precum și resursele de cărbune și oțel.

Curtea de Justiție, înființată în virtutea art. 31-45 din Tratat, era cea de-a patra instituție C.E.C.O. Ea își exercita competențele care îi erau atribuite efectuând cu toată independența un control judiciar asupra actelor Înaltei Autoritati și ale statelor comunitare. Ea mai era însărcinată cu supravegherea respectării Tratatului și cu soluționarea diferendelor dintre țările membre sau dintre particulari și Înalta Autoritate. Sediul Curții a fost stabilit la Luxemburg, Curtea era compusă din 7 judecători și 2 avocați generali numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.

Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, creând cele două Comunități Europene, fiecare dotată cu patru instituții, ar fi determinat prezența a 12 instituții cu atribuții aproximativ asemănătoare. Sarcinile noilor Comunități erau mult mai complexe. De la o piață comună restrânsă, se urmărea o piață comună largă, o apropiere progresivă a politicilor economice a statelor membre, o dezvoltare și o expansiune continuă și echilibrată pe întregul ansamblu al Comunităților, o stabilitate și o ridicare continuă a nivelului de trai. În acest sens, au existat două etape, care au marcat aceste modificări.

Prima etapă, cea din 25 martie 1957, când odată cu semnarea tratatelor C.E.E. și C.E.E.A., a fost semnată și Convenția referitoare la unele instituții comune ale Comunității astfel:

Adunarea Comună a CECO s-a unificat cu celelalte Adunări ale C.E.E. și C.E.E.A. într-o Adunare unică, sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană;

Curtea de Justiție a CECO s-a unificat cu cele două Curți ale C.E.E. și C.E.E.A., într-o Curte de Justiție unică.

Cele trei Consilii de Miniștri și cele două Comisii C.E.E. și C.E.C.A., au continuat să coexiste, Înalta Autoritate și-a continuat existența.

Cea de-a doua etapă. La data de 8 aprilie 1965 s-a semnat la Bruxelles Tratatul de Fuziune, intrat în vigoare la 1 iulie 1967 prin care s-au instituit un Consiliu unic și o Comisie unică pentru toate cele trei Comunități europene.

În acest fel, Înalta Autoritate din Tratatul CECO, Comisia prevăzută în Tratatul CEE și Comisia prevăzută în Tratatul CEEA au încetat să mai funcționeze într-o Comisie unică, de asemenea și cele trei Consilii au fuzionat într-un Consiliu unic. În concluzie, ordinea instituțională comunitară se prezenta astfel:

Consiliul, format din câte un reprezentant membru al guvernului fiecărui stat parte, dispune de un secretariat;

Comisia, formată din membrii desemnați de guverne pentru o perioadă de patru ani;

Parlamentul European, compus din delegați ai parlamentelor naționale, ca „reprezentanți ai popoarelor”;

Curtea de Justiție, organ jurisdicțional format din șapte judecători numiți pe o perioadă de șase ani, de comun acord cu guvernele naționale, reînnoibile din trei în trei ani, asistați de doi avocați generali.

Printr-o rezoluție a Parlamentului european, referitoare la „o denumire unică pentru Comunitate”, Comunitățile Europene au luat titulatura de Comunitate Europeană.

Cea de a treia etapă este marcată de momentul în care celor patru instituții li s-a mai adăugat, ca urmare a unor stipulații din Tratatul asupra Uniunii Europene, Curtea de Conturi.

Construcția europeană a fost marcată, până la intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1993 a Tratatului asupra Uniunii Europene, de o juxtapunere, pe de o parte, a instituțiilor comunitare însărcinate cu probleme economice in cadrul punerii in aplicare a celor trei tratate constitutive și, pe de altă parte, a mecanismelor de cooperare politică de natură interstatală, care s-au manifestat, în mod progresiv, începând cu anii ’70. Consiliul european apare, începând cu anul 1974, ca o instanță de suprapoziție, care are ca singură vocație pe aceea de a trata, în globalitatea lor, afacerile europene, sub rezerva tendinței crescânde a Parlamentului european de a nu se limita la competențele comunitare și la a impune intervențiile sale în afacerile care relevă cooperarea politică. Actul unic european nu a pus capăt acestei juxtapuneri, deși el a accentuat legăturile între construcția comunitară și cooperarea politică europeană.

Progresul în unificarea institutională adus de Tratatul asupra Uniunii Europene apare foarte clar in art. 3: „Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care asigură coerența si continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor, respectând și dezvoltând totodată acquis-ul comunitar. Uniunea asigură, în special, coerența ansamblului acțiunii sale pe plan extern în cadrul politicilor sale în materie de relații externe, securitate, economie și dezvoltare. Consiliul și Comisia răspund de realizarea acestei coerențe și cooperează în acest sens. Acestea asigură, fiecare potrivit atribuțiilor care îi revin, punerea în aplicare a acestor politici.”

Coexistența modurilor de funcționare comunitar și interguvernamental, care decurge din absența unei unificări complete a ridicat, totuși, câteva dificultăți în aplicarea Tratatului asupra Uniunii Europene, compromițînd coerența de acțiune a instituțiilor.

Art. 5 reamintește faptul că „Parlamentul European, Consiliul, Comisia și Curtea de Justiție își exercită atribuțiile în condițiile și pentru scopurile prevăzute, pe de o parte, de dispozițiile Tratatelor care instituie Comunitățile europene și actele subsecvente care le-au modificat sau completat și, pe de altă parte, de alte dispoziții ale prezentului tratat”.

Această dispoziție indică o nouă tendință de unificare și subliniază, în același timp, limitele diversitații de roluri atribuite instituțiilor de către Tratatele care înființează Comunitățile europene și de alte dispoziții din ceilalți doi piloni ai Uniunii Europene.

Curtea de Justiție intervine, după Tratatul de la Amsterdam, de o manieră mai consecventă în cel de-al 3-lea pilon – cooperarea poliției și cea judiciară în materie penală, în care căile de drept intern sunt, totuși, derogatorii, prin raportare la căile de drept comunitare. Celelalte instituții sau organe nu intervin întotdeauna în pilonii necomunitari din Uniunea Europeană. În sens invers, anumite organe sunt proprii politicii externe și de securitate comună și cooperării poliției și cea judiciară în materie penală.

Instituțiilor comunitare li se adaugă anumite organe. Unele au fost prevăzute de Tratatele constitutive încă de la început, iar altele au fost create ulterior, ca urmare a deciziilor instituțiilor legate de modificările tratatelor, iar unele nu sunt prevăzute nicăieri.

Tratatul asupra Uniunii Europene a adus câteva modificari instituțiilor și organelor comunitare: a transformat Curtea de Conturi in instituție; a modificat statutul Tribunalului de primă instanță, care nu mai este organ subsidiar, creat printr-o decizie a Consiliului; a instituit noi organisme în materie monetară și a creat Comitetul regiunilor. Competențele comunitare s-au extins la noi domenii.

Modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, completate ulterior cu Tratatul de la Lisabona, sunt mai modeste, sub rezerva, totuși, a creșterii puterilor Parlamentului, în special în ceea ce privește codecizia, respectiv procedura legislativă ordinară.

Instituțiile comunitare formează structura de bază și sunt în număr de 5: Consiliul de Miniștri (Consiliul U.E.), Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribualul de Primă Instanță, ca instituție asociată Curții de Justiție.

Instituțiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:

Loialitate divizată, întrucât posibilitatea ideală de a se constitui și concepe instituțiile comunitare în așa fel încât loialitatea lor să fie îndreptată spre o singură cauză – interesul comunitar – s-a dovedit impracticabilă din rațiuni de principiu și de pragmatism. Astfel, fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităților, răspunzând unor nevoi fundamentale:

Consiliul reprezintă interesele statelor membre;

Comisia apără interesul Comunităților, în ansamblul lor;

Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre;

Curtea de Justiție asigură respectarea regulilor de drept;

Curtea de Conturi, instituită în anul 1993, asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.

Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

Funcțiile instituțiilor comunitare nu se suprapun schemei moștenite de la Montesquieu. În cadrul Comunităților, omologul puterii legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Parlamentul putând contesta Comisia, dar Comisia este executivul; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

Instituțiile comunitare participă direct la decizia comunitară.

Instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică.

Instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele trei Comunități (în prezent 2) acestea exercitându-și atribuțiile pe baza celor trei tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

Structura policentrică. Centrul principal în jurul căruia gravitează instituțiile se află la Bruxelles, dar alte centre se află la Luxemburg și la Strasbourg, fără a se mai evidenția situarea centrelor de cercetări nucleare Euratom în Italia și în Anglia, sau sediul Băncii Centrale Europene la Frankfurt, în Germania.

Datorită complexității problemelor care intră în competența instituțiilor comunitare, în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare. Unele dintre acestea sunt prevăzute de tratate, altele sunt înființate de instituțiile Comunităților europene, iar altele nu sunt prevăzute nicăieri, formând așa-numita categorie a organelor paracomunitare. Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile C.E., acestea nu participă direct la decizia comunitară, ci ele doar pregătesc această decizie.

CAPITOLUL AL II-LEA

PRINCIPII CARE GUVERNEAZĂ

ACTIVITATEA COMISIEI EUROPENE

Tratatele constitutive au dotat Comunitățile cu un sistem instituțional mult mai dezvoltat prin comparație cu cel al altor organizații internaționale.

Realizarea sarcinilor încredințate Comunității este asigurată de Parlament, Consiliu, Comisie, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor ce-i sunt conferite prin tratat.

În primul rând se constată că un număr mare de organe, deși există, nu sunt menționate, ceea ce face ca ele să apară ca făcând parte dintr-o sferă secundară. Aceste organe sunt considerate ca fiind auxiliare, subsidiare și își au originea fie în alte dispoziții din tratat, fie în deciziile reprezentaților guvernelor statelor membre sau în acte instituționale.

Principiul de organizare al Comunității nu este cel al separației puterilor, ci cel al reprezentării intereselor.

Fiecare instituție comunitară este purtătoarea unui interes specific în apărarea căruia acționează în cadrul procesului decizional comunitar. Curtea de Justiție asigură respectarea dreptului, Consiliul este instituția prin care statele membre intervin în funcționarea Comunității, Comisia reprezintă interesul general, iar Parlamentul european reprezintă popoarele statelor ce compun Comunitatea.

Funcționarea procesului decizional este condiționat de interesele în prezență, ceea ce înseamnă că în fiecare materie există o procedură proprie de decizie în funcție de interesele pe care le pune în joc.

Deci fiecare dintre aceste instituții nu este o "putere", ci organul reprezentativ al unei legitimități. În final trebuie să rezulte, sub autoritatea dreptului, o dialectică al cărui dinamism tinde spre integrare. Aceste coexistențe dialectice a legitimităților comunitară și statală corespunde prin tratat o distribuire a competențelor.

Astfel, fiecare instituție are în sarcina sa cu titlu principal, uneori chiar exclusiv, una din funcțiile procesului decizional, de la inițiativă la decizie trecând prin consultare pentru a termina prin control.

Cu ocazia contenciosului interinstituțional, Curtea de justiție, pentru a asigura respectarea voinței statelor membre în ceea ce privește repartizarea competențelor între instituțiile comunitare s-a sprijinit pe: principiul echilibrului instituțional, principiul autonomiei instituțiilor și principiul colaborării loiale între instituții.

Principiul echilibrului instituțional

Principiul echilibrului instituțional este un princiu structural care cârmuiește raporturile dintre instituțiile comunitare.

Acest principiu nu evocă ideea potrivit căreia tratatele ar fi stabilit o repartiție echilibrată a puterii între instituții, ci numai faptul că organizarea comunitară are reflectarea unui echilibru al intereselor după importanța pe care statele au conferit-o fiecăruia dintre acestea.

Din jurisprudența Curții de Justiție rezultă că pricipiul echilibrului instituțional a fost dedus și din dispozițiile Tratatului C.E.E., considerându-se că acest text fundamentează poziția instituțională caracteristică fiecărei instituții în cadrul ansamblului comunitar și deci, prin aceasta, echilibrul instituțional voit prin tratat.

Fiind o caracteristică a sistemului instituțional unificat, principiul echilibrului instituțional se aplică îndeosebi "triunghiului instituțional" din care fac parte Consiliul, Comisia, Parlamentul european, instituții care participă la mecanismul decizional și care are sarcina să asigure în grade diferite și prin mijlocirea unor funcții variate realizarea obiectivelor fixate prin tratate.

În ceea ce privește conținutul principiului, Curtea a stabilit cu claritate că principul echilibrului instituțional înseamnă că fiecare instituție trebuie să-și exercite competențele sale, dar să respecte totodată și competențele celorlalte instituții.

Cu privire la exercitarea de către fiecare instituție a competențelor sale s-a evidențiat că tratatele au stabilit un sistem de repartizare a competențelor între diferitele instituții, atribuind fiecăruia propria sa misiune în structura instituțională a Comunităților și în repatizarea sarcinilor conferite acestora.

Aceste competențe a căror exercitare de către fiecare instituție este autonomă, prezintă două trăsături esențiale: sunt limitate și sunt exclusive.

Competențele sunt limitate, deoarece, în aplicarea principiului "competenței de atribuire" enunțat în art. 3 din Tratatul C.E.C.A., art. 4 din Tratatul C.E.E. și art. 3 din Tratatul C.E.E.A., fiecare instituție nu poate acționa decât în limitele atribuțiilor care-i sunt conferite de tratatele constitutive.

De aici rezultă că, în baza principiului echilibrului instituțional, Curtea trebuie să vegheze de respectarea de către instituții a competențelor ce le sunt atribuite.

Competențele instituțiilor comunitare sunt exclusive în sensul că acestea nu pot în principiu nici să se desesizeze, nici să împartă răspunderea. În fața Curții s-a pus problema conformității echilibrului instituțional cu delegarea de competențe, răspunsul fiind în sensul că principiul interzice orice delegare de competențe de la o instituție la un organism extern sau la o altă instituție, dacă delegarea modifică echilibrul instituțiilor.

Obligația pentru fiecare instituție de a respecta competențele celorlalte se repercutează asupra bazei juridice a actelor adoptate de instituțiile comunitare, în măsura în care exigențele procedurale, nefiind identice de la o dispoziție la alta, alegerea bazei juridice a actelor nu este pur formală, ci poate avea dimpotrivă consecințe asupra conținutului lor.

Respectarea repartizării competențelor și obligația neîncălcării acestora este corolarul exercitării propriilor sale atribuții. Într-adevăr, în măsura în care fiecare instituție are competențe de atribuire limitate și exclusive, trebuie să respecte puterile ce-i sunt conferite de tratatele constitutive și în consecință să se impieteze în cadrul exercitării lor asupra competențelor celorlalte instituții. Dacă exclusivitatea competențelor presupune ca instituțiile să le exercite fără a suporta vreo ingerință din partea celorlalte, implică bineînțeles ca la rândul său să nu impieteze asupra competențelor celorlalte. Nu se admite deci, ca o insituție să extindă atribuțiile sale în detrimentul unei alte instituții.

În concluzie, respectarea repartizării competențelor între instituții comunitare operate de tratatele constituive reprezintă esența însăși a echilibrului instituțional.

Controlul respectării competențelor între instituțiile comunitare trece deci, prin controlul jurisdicțional respectiv și efectiv al bazei juridice a actelor adoptate de acestea.

Acesta este motivul pentru care Curtea de Justiție veghează la alegerea bazei juridice corecte, înturcât baza juridică este cea care comandă procedura de decizie.

Baza juridică este o reflectare a echilibrului instituțional.

În jurisprudența Curții de Justiție principiul echilibrului instituțional exercită două tipuri de funcții

Funcțiile tehnice sunt comune ansamblului principiilor generale de drept menite să înlăture insuficiențele dreptului scris. Această primă categorie de funcții se referă la faptul că principiul echilibrului instituțional servește ca fundament juridic în interpretarea constructivă de către Curte, semnificativă fiind în această privință jurisprudența relativă la statutul jurisdicțional al Parlamentului european. Curtea de Justiție a recunoscut legitimitatea activă a Parlamentului în cadrul recursului în anulare pentru ocrotirea prerogativelor sale, arătând că aceste prerogative sunt un element al echilibrului instituțional creat prin tratate. Tratatele au stabilit un sisitem de repartizare a competențelor între diferitele instituții ale Comunității, care atribuie fiecăreia propria sa misiune în structura instituțională a Comunității și în realizarea sarcinilor încredințate acesteia. Respectarea echilibrului instituțional implică și faptul ca fiecare instituție să-și exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte. Orice nerespectare a regulii de mai sus, dacă se va produce, va fi sancționată.

Funcțiile de fond sunt funcțiile specifice care decurg din conținutul principiului. În ceea ce privește funcțiile de fond, principiul echilibrului instituțional are în utimă analiză o funcție fundamentală de garanție în cadrul sistemului juridic comunitar, care face din el un element constitutiv al "Comunității de drept". Curtea de Justiție consideră echilibrul competențelor caracteristice structurii instituționale a Comunității o garanție fundamentală acordată de tratat întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi cărora li se aplică direct și în general o garanție oferită de tratatele comunitarea resortisanților statelor membre în calitate de subiecți de drept comunitar. De asemenea, Curtea a considerat că acest principiu constituie o garanție atât a respectării de către Parlamentul european și Autoritatea bugetară a competențelor statelor membre și a celorlalte instituții comunitare, precum și o garanție a respectării prerogativelor parlamentare de către celelalte instituții comunitare.

Principiul echilibrului instituțional apare ca o garanție a drepturilor și competențelor de ansamblu ale instituțiilor sistemului juridic comunitar. Garanția instituită în temeiul principiului echilibrului instituțional se bazează în mod cert pe conținutul său – competențe limitate ale fiecărei instituții și obligația de a respecta repatizarea competențelor – și mai ales pe controlul jurisdicțional pe care-l exercită asupra actelor instituțiilor comunitare.

Principiul autonomiei instituției

În cadrul atribuțiilor lor instituțiile au capacitatea de a se organiza în mod liber. Această prerogativă se bazează pe capacitatea recunoscută de tratate instituțiilor de a adopta ele însele regulamentul interior.

Principiul autonomiei este ocrotit prin prevederile Tratatului C.E.E. împotriva atingerilor pe care i le-ar putea aduce statelor membre, în sensul că impune acestora să se abțină de la măsuri susceptibile să pună în pericol scopurile tratatului (obligație ce cuprinde îndatorirea de a nu lua măsuri susceptibile să împiedice funcționarea internă a instituțiilor).

Curtea de Justiție a trebuit să definescă și limitele autonomiei pentru a evita ca prin folosirea acesteia, o instituție să impieteze asupra competențelor celorlalte instituții sau state membre.

Limitele organizării interne sunt atfel precizate. Aceasta nu ar putea aduce atingere echilibrului instituțional sau repartizării competenelor între comunitate și statele membre. Mai mult, nu poate deroga de la modalitățile de funcționare a unei instituții de vreme ce acestea sunt prevăzute în tratat.

Principiul autonomiei protejează deci, sfera organizării interne a fiecărei instituții. El își găsește corolarul în principiul colaborării loiale între instituții.

Principiul cooperării loiale între instituții

Tratatul nu consacră principiul cooperării loiale între instituții, dar Curtea de Justiție a interpretat prevederile acesteia în sensul creării unei obligații de cooperare loială între statele membre și instituții.

Evoluția va consacra în a face ca acest principiu să funcționeze în cadrul relațiilor interinstituționale.

Tratatele organizează în anumite cazuri cooperarea între instituții, în special în cadrul procesului decizional.

În prezența unui sector în care relațiile interinstituționale nu sunt amenajate de tratate, principiul cooperării impune instituțiilor nu numai să respecte competențele lor, dar și să stabilească proceduri permițând să asigure buna desfășurare a procesului decizional.

Obligația de cooperare loială legitimează orice practică care tinde să se grefeze pe tratate pentru a le completa și a permite funcționarea procedurilor pe care le instituie.

CAPITOLUL AL III-LEA

ORGANIZAREA COMISIEI EUROPENE

Tratatul de la Paris, cel prin care s-a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO) a creat patru instituții :

Înalta Autoritate;

Consiliul Special de Miniștri;

Adunarea Comună;

Curtea de Justiție.

Înalta Autoritate avea o poziție de independentă față de guvernele statelor membre ale C.E.C.O. Ea avea si competențe foarte întinse în domeniul administrării producției de cărbune si oțel. Putem cita dintre atribuțiile sale:

Strângerea de informații pentru cei interesați în scopul facilitării activitaților lor;

Organizarea de consultații în materie;

Definirea obiectivelor comune;

Acordarea de împrumuturi sau de garanții pentru împrumuturile contractate de întreprinderi.

Este de notat că Înalta Autoritate putea sa intervină în materie de prețuri și chiar să instituie cote de producție, programe de fabricație ș.a.

Înalta Autoritate avea în componența sa nouă membri, care erau numiți prin comun acord de cele șase guverne. Aceștia erau recrutați dupa competența lor profesională și nu acționau ca reprezentanți ai țărilor cărora le aparțineau, ci în toată independența, în spirit european..

La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monet, și-a început prima ședință la Luxembourg.

În baza Tratatelor de la Roma s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru C.E.E. cât și pentru E.U.R.A.T.O.M. Ele erau formate tot din nouă membri, numiți de către guvernele naționale pentru o perioadă de patru ani. Dat fiind faptul că în anii ce au trecut de la crearea C.E.C.O. entuziasmul integrării a devenit mai slab, emblematic în acest sens fiind neconcretizarea propunerilor de formare de comunitați europene în domeniul apărării și politic, Comisia C.E.E., spre deosebire de Înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniștri, asigurând și executarea dispozițiilor prevăzute de Tratat.

Comisia C.E.E. a trecut in prim plan, primul ei președinte fiind profesorul german de drept Walter Hallstein.

Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii existente la acel moment într-o singura instituție, Comisia Comunităților Europene.

Tratatul de fuziune stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre, dar stabilește răspunderea politică a acesteia față de Parlamentul European, care poate adopta o moțiune de cenzură împotriva ei.

Din 1967, când s-a cristalizat Comisia Europeană prin fuziunea celor trei Comisii, funcția de președinte a fost deținută de următoarele personalitați: belgianul Jean Rey, până în 1970, italianul Franco-Maria Malfatti care, fără să-și încheie mandatul, a fost înlocuit de socialistul olandez Sicco Mansholt, francezul Xavier Ortoli între 1973-1977, englezul Roy Jenkins, între 1977-1981, luxemburghezul Gaston Thorn, între 1981-1985, pentru un deceniu apoi, Jacques Delors (1985-1995), în perioada 1995-1999 Jacques Santer, în perioada 2000-2004 italianul Romano Prodi, iar din noiembrie 2004 de portughezul José Manuel Barroso.

Prin Actul Unic European, anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie, iar prin Tratatul de la Maastricht, articolul P, paragraf 1, au fost abrogate articolele de la 10 la 19 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles referitoare la compunerea și organizarea Comisiei, în locul acestora fiind inserate în cele trei tratate comunitare dispoziții având un conținut identic .

Principalele inovații aduse de Tratatul de la Maastricht poartă asupra desemnarii și duratei mandatului Comisiei, respectiv de la 4 la 5 ani, situând-o astfel într-o anumită dependența față de Parlamentul european .

Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia a rămas cu aceleași atribuții, modificările aduse de tratat nefiind esențiale, astfel :

În privinta cooperării în domeniul justiției și al afacerilor interne, prerogativa unor inițiative, care la momentul respectiv erau exercitate împreună cu statele membre, îi rămân în exclusivitate;

În domeniul „cooperării intensificate”, în cadrul C.E., Comisia deține monopolul inițiativei, pe care nu o împarte cu statele membre;

S-a întărit poziția președintelui Comisiei.

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi și de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităților Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranațional.

Conform dispozițiilor art. 211 din Tratatul C.E. și art. 124 E.U.R.A.T..O.M. Comisia este un organ comunitar. În viitoarea Constituție Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituție. Comisia nu a avut până acum mari competențe în domeniul Colaborării polițienești și justițiare în domeniul penal, precum și în cel al Politicii externe și de securitate comune a U.E. (deci în sfera definită de cel de-al II-lea și al III-lea pilon). Acest lucru se poate însă schimba odată cu noua constituție elaborată de Conventul European, cu condiția ca aceasta să fie ratificată de toate cele 27 de state membre și deci să intre în vigoare.

Comisia europeană, „cea mai originală dintre instituțiile comunitare”, este formată în prezent din 27 de comisari desemnați de guvernele statelor membre, pe baza competenței lor generale, profesionale, „a căror independența este in afara oricărui dubiu”.

Tratatul de la Nisa reglementează desemnarea Comisiei Europene astfel:

Consiliul european hotărăște desemnarea unei personalitați ce urmează a fi numită președinte al Comisiei, Parlamentul European aprobând această desemnare;

Consiliul U.E. împreună cu viitorul președinte al Comisiei, desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din partea guvernelor nationale;

Comisarii, împreună cu președintele acestora, sunt supuși, în calitate de organ colegial, aprobării Parlamentului European;

Comisia Europeană în întregime este numită în funcție de Consiliul U.E., cu majoritate calificată.

Comisarii sunt cetațeni ai statelor membre și, în prezent, sunt câte unul din fiecare stat membru. Numărul lor este stabilit de Consiliul U.E., cu unanimitate de voturi. Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani și sunt reeligibili.

Acest mandat poate înceta în una din următoarele situații:

Împlinirea termenului;

Moțiune de cenzură a Parlamentului;

demisie voluntară;

Demitere din oficiu;

Deces.

Membrilor Comisiei li se atribuie unul dintre domeniile de responsabilitate prevăzute de tratat, iar componentele mecanismului administrativ vor raporta direct acestora. Ei beneficiază, de asemenea, de ajutorul unui cabinet format din șase persoane care nu numai că îndeplinesc rolul de consilieri, dar și intervin de obicei în numele comisarilor la orice nivel al Comisiei Europene.

În măsura în care se va dovedi că realitatea nu corespunde acestor aspirații, membrii Comisiei nu-și vor putea îndeplini rolul încredințat, iar obiectivele Comunității nu vor putea fi realizate în mod corespunzător.

Deși sunt desemnați de guvernele naționale, nu pot fi demiși de acestea. Singura instituție care are dreptul de a demite un comisar este Curtea Europeană de Justiție, în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European, prin moțiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate și, în același timp, a majorității membrilor.

Conducerea Comisiei este formată din:

Președintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, acesta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalți comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei. Președintele Comisiei este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituțional comunitar. Nu este de mirare, așadar, că toate comisiile care au funcționat până in prezent au purtat numele președinților lor – de exemplu, Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso. Președintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ și protocolar, el reprezentând Comisia în fața celorlalte instituții comunitare, precum și în relațiile cu terții. Influența președintelui poate fi însă, în practică, destul de mare, fapt demonstrat de perioada Delors și confirmat prin modificarea Regulamentului intern al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discreționare președintelui în atribuirea sarcinilor în înteriorul instituției și în revizuirea acestora. Președintele Comisiei este adesea comparat în mod greșit cu un prim-ministru al unui stat în relația cu cabinetul sau. De fapt, autoritatea președintelui asupra colegilor săi este mult mai mică. El nici nu-i selecționează, nici nu-i concediază și nu hotărăște ce portofolii ar trebui sa dețină aceștia. Influența lui în această privință este considerabilă, deoarece el face propunerile de repartizare a responsabilitaților la începutul fiecărui mandat, însă decizia propriu-zisă este luată de către comisarii înșiși, prin vot majoritar, dacă este necesar.

Vicepreședinții, în număr de doi, sunt desemnați de către președinte, dintre comisari. Vicepreședinții au ca rol suplinirea președintelui atunci când împrejurările o cer.

Comisia Europeană este percepută ca un „guvern” comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană”, întrucât membrii săi, deși numiți de guvernele naționale, nu au nici o obligație față de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene. Comisia urmărește prin urmare realizarea interesului comunitar, aflat adesea în contradicție cu interesul național al statelor membre.

Independența comisarilor europeni este o problemă de o importanță deosebită, deoarece ei trebuie să ia poziție în fața tendinței de influențare din partea statului care i-a desemnat. Pentru a asigura independența comisarilor, tratatele impun anumite obligații atât în sarcina acestora, cât și a statelor membre.

Astfel, membrii Comisiei nu pot cere sau primi, in exercitarea atribuțiilor lor, nici un fel de instrucțiuni din partea guvernelor nationale sau a altor institutii naționale sau comunitare și trebuie să se abtină de la orice activitate incompatibilă cu natura atribuțiilor lor.

Dupa încetarea activității de comisar european, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu discreție și integritate. Încălcarea obligațiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia, în fața Curții Europene de Justiție, care îl poate demite; de asemenea, comisarul poate pierde drepturile de pensie, tot printr-o decizie a Curții Europene de Justiție.

În contrapartidă, comisarul european beneficiază de numeroase privilegii și imunități, pentru a-și putea realiza activitatea în bune condiții.

Compoziția și statutul membrilor

Comisia U.E. este alcătuită din douăzeci de comisari, dintre care unul este președinte, numit cu acordul comun al guvernelor statelor membre.

Consiliul poate modifica numărul membrilor Comisiei prin vot unanim.

Nu este prevăzută vreo calificare specială pentru comisari, mai puțin cea referitoare la cetățenie, care trebuie să fie a unui stat membru, și independența – dincolo de orice suspiciuni.

Vor fi unul, cel mult doi comisari din partea fiecărui stat membru. În practică, statele mari, Franța, Marea Britanie, Italia, Germania, Spania numesc câte doi comisari, celelalte state doar unul.

Comisarii sunt numiți pentru cinci ani. Termenul poate fi prelungit, cu aprobarea guvernului statului a cărei cetățenie o au. Cu privire la comisari, dreptul comunitar prevede că “trebuie să fie absolut independenți în îndeplinirea sarcinilor”.

În executarea atribuțiilor nu vor ține seama de indicațiile venite din partea guvernului sau a altor organisme. Se vor abține de la orice acțiune incompatibilă cu statutul lor.

Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii comisiei în îndeplinirea atribuțiilor.

Comisarii sunt astfel protejați de influența pe care guvernele o pot exercita pe durata mandatului. Își păstrează propriile doctrine politice, nefiind obligați să-și însușească politica statului al cărei cetățean este.

Între privilegiile și imunitățile comunitare reține atenția imunitatea de jurisdicție pentru actele săvârșite în exercitare atribuțiilor ce le revin ca oficiali ai Comunităților europene, imunitate care își menține efectele și după încetarea activității în cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare.

Mandatul comisarilor poate înceta în următoarele cazuri: deces, demisie voluntară, demitere din oficiu.

Funcționarii publici din cadrul Comisiei europene reprezintă o categorie distinctă de personal și numără peste 18 000 de persoane din cele peste 27 000 câte se află angajate în activitatea tuturor organelor comunitare. Funcțiile comunitare nu pot fi ocupate decât de cetățenii statelor membre.

Atribuțiile funcționarilor publici, răspunderea acestora, privilegiile și imunitățile sunt prevăzute în “statutul funcționarilor publici” (document valabil pentru toți funcționarii Consiliului, Comisiei, Parlamentului, Curții de Justiție și Curții de Conturi).

Tratatele comunitare vorbesc puțin despre rolurile președintelui.

În fapt, înainte de amendamentele făcute la Maastricht, s-a stabilit că președintele și cei șase vicepreședinți sunt numiți cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă de doi ani care poate fi reînnoită.

În timp ce rolul celor șase comisari este mai mult formal, cel al președintelui a crescut în importanță.

La Maastrcht s-a aprobat o nouă procedură pentru numirea președintelui și a membrilor Comisiei.

Guvernele vor nominaliza prin comun acord persoana pe care intenționează s-o numească președinte.

Semnificativ este faptul că guvernele vor trebui să consulte Parlamentul European mai întâi.

Art.32 din Regulamentul de Procedură al Parlamentului European prevede că celui nominalizat i se va cere o declarație în fața Parlamentului, după care urmează dezbaterile.

Structura organizatorică

Funcționarii permanenți ai Comisiei, care formează structura birocratică a Comisiei, sunt organizați în Directorate Generale (D.G.) ce ocupă domenii diverse (concurență, agricultură, transporturi, dezvoltare, energie, buget, știință, cercetare, etc.), în total 23 Directorate.

Există mai multe nivele în structura ierarhică a Comisiei. Mai întâi ne referim la comisar care are portofoliul unei anumite arii. Urmează Directorul general, care se află în fruntea unui anumit Directorat general.

Fiecare Directorat general va avea în structura sa un anumit număr de Directorate (între patru și șase) fiecare dintre ele fiind conduse de un Director.

Deciziile, proiectele, propunerile legislative vor fi eliberate de Directoratul corespunzător.

Pot fi folosiți experți din afara Comisiei, iar uneori vor fi consultate și autorități din statele membre.

Proiectul va ajunge apoi la cabinetele comisarilor corespunzători și în cele din urmă va fi dezbătut în ședința șefilor de cabinete care are loc săptămânal.

De aici va fi înaintată Colegiului Comisarilor care o acceptă, o respinge sau propune amendamente.

Numărul Directoratelor generale, precum și împărțirea lor pe domenii nu sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.

Pe lângă cele 23 Directorate generale, în structura Comisiei mai intră:

Biroul statistic;

Biroul juridic;

Biroul de traduceri;

Biroul pentru ajutorul umanitar al Comunităților;

Servicii.

CAPITOLUL AL IV-LEA

FUNCȚIONAREA ȘI ATRIBUȚIILE

COMISIEI EUROPENE

Comisia este un organism de tip guvernamental cu activitate permanentă și funcționează prin reuniuni săptămânale și ori de câte ori este necesar.

Întrunirile au loc miercurea, sunt precedate și pregătite prin reuniuni ale șefilor de cabinet.

După desfășurarea ședințelor Comisiei, joia la prânz au loc întâlniri cu reprezentanții mas-media (conferințe de presă), urmărindu-se în acest fel, o informare promptă a opiniei publice comunitare și internaționale.

Ședințele Comisiei nu sunt publice.

Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, numite “colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari răspunde direct numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcție de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează principiul “răspunderii colective” pentru deciziile luate.

Plenul Comisiei se va reuni doar pentru cele mai importante probleme. Pentru cele mai puțin importante, reuniunea șefilor de cabinet este suficientă.

Președintele Comisiei este cel care îi convoacă pe comisari în ședințe și tot acesta stabilește ordinea de zi.

Pentru desfășurarea ședințelor Comisiei există două proceduri speciale:

Procedura scrisă;

Procedura delegării.

Procedura scrisă constă în faptul că fiecare comisar face propuneri scrise, pe care le înaintează celorlalți comisari.

Dacă aceștia nu formulează observații sau amendamente, propunerile se consideră adoptate devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma o altă procedură.

În cazul emiterii unor amendamente, propunerile vor fi discutate în plenul Comisiei, urmând ca decizia să fie luată în plen.

Procedura delegării este cea în cadrul căreia un comisar poate acționa în numele altuia (prin delegare), dar numai pentru probleme de gestiune sau administrare.

Limbile principale de lucru ale Comisiei sunt: engleza, franceza, germana, însă documentele oficiale vor fi redactate în toate cele 11 limbi oficiale (practic, toate limbile statelor membre).

Rolul și activitățile Comisiei Europene

Atribuțiile Comisiei sunt stabilite în art. 155 al Tratatului de la Maastricht:

“Pentru a asigura buna funcționare și dezvoltare a pieței comune, Comisia:

Va asigura ca prevederile acestui tratat și măsurile luate de către instituțiile comunitare să fie aplicate întocmai;

Formulează recomandări sau opinii în chestiuni care privesc acest tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau Comisia consideră că este necesar;

Are putere de decizie și participă la elaborarea măsurilor luate de către Consiliu sau Parlamentîn condițiile prevăzute de acest tratat;

Exercită atribuțiile conferite de către Consiliul pentru implementarea măsurilor luate de către acesta”.

O lectură sumară a art. 155 transmite foarte puțin în legătură cu rolul central jucat de Comisie în toate aspectele vieții comunității.

Este important de reținut că Comisia are o întreagă gamă de atribuții care sunt în esență legislative, executive, administrative și judiciare .

Atribuțiile Comisiei Europene

Tratatul Uniunii Europene, prevede Comisiei patru funcții distincte, legate explicit de modul de operare și dezvoltare al Pieței Comune.

Prima este vegherea la aplicarea Tratatului.

A doua vizează înaintarea de recomandări sau opinii referitoare la Tratat.

A treia preia decizii în domeniile specificate în Tratat.

A patra este legată de acțiunea în domeniile în care Consiliul îi confera responsabilitate.

Este important de știut că membrii Comisiei nu reprezintă interesele naționale ale statelor componente, ci exclusiv interesele Uniunii în ansamblul său, angajându-se la preluarea mandatului să nu urmeze instrucțiunile nici unui guvern și să acționeze ca persoane independente politic, pentru promovarea interesului general al Comunității.

Cu alte cuvinte, comisarii desemnați vor trebui să-și construiască o identitate politică europeană, supranațională, și să se detașeze pe durata exercitării funcției de la Bruxelles de condiția reprezentantului țării din care provin.

Neill Nugent, specialist consacrat în europenistică, este totuși de părere că ,,în practică, deplina imparțialitate nu este nici realizată și nici măcar așteptată”.

Așa cum afirmă Dick Leonard, ,,președintele Comisiei este adesea comparat, în mod greșit, cu un prim-ministru al unui stat în relația cu cabinetul său. De fapt, autoritatea președintelui asupra colegilor săi este mult mai mică. El nici nu-i selectează, nici nu-i demite și nici nu hotărăște ce portofolii ar trebui să dețină aceștia” (Dick Leonard, 2001).

Totuși, președintele Comisiei este personajul politic cel mai ,,vizibil”, cel mai respectat și considerat de regulă reprezentantul Uniunii Europene în viața politică internațională, impunându-se în fața colegilor săi ca primus inter pares.

Comisia deține un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului. Ea are drept de inițiativă în cvasi-unanimitatea cazurilor în care Consiliul urmează să decidă, indiferent dacă se cere condiția majorității calificate sau cea a unanimității. Acest drept poate fi exercitat oricând consideră ea necesar, afară de dispoziții legale care prevăd altfel.

Consiliul are posibilitatea de a cere Comisiei să intreprindă orice studii prentru atingerea obiectivelor comune și să-i prezinte propunerile care se compun.

Dacă în urma studiilor efectuate Comisia constată că nu este cazul să facă propuneri, ea informează Consiliul în cadrul procedurilor de consultare.

Comisia își poate modifica propriile propuneri făcute Consiliului sau chiar le poate retrage, în timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atâta vreme cât Consiliul n-a decis încă.

Propunerile sunt pregătite de serviciile Comisiei compuse din experți numiți de guvernele statelor membre care acționează în nume propriu. Pot fi consultate și părțile interesate sau orice altă parte. După mai multe ședințe de lucru, Comisia adoptă decizia și o prezintă Consiliului sub forma propunerii. Dacă este cazul, se consultă Parlamentul, Comitetul economic și social și alte comitete.

Având în vedere propunerea Comisiei și avizele pe care le primește, decizia Consiliului este pregătită în cadrul COREPER (Comitetul reprezentanților permanenți). În discuțiile de aici pot fi prezentate amendamente de către administrațiile naționale prin reprezentanții lor. Acestea pot fi avute în vedere de Comisie sau pot fi refuzate.

COREPER decide după deliberări dacă va înainta propunerea Comisiei în forma inițială sau amendată, anexând totodată amendamentele propuse și orice alte avize ale instituțiilor consultate.

Comisia respectă principiul subsidiarității în exercitarea dreptului de inițiativă, pregătind acte legislative doar în acele domenii în care UE este mai bine poziționată decât statele membre.

Odată ce propunerea Comisiei este prezentată Consiliului de Miniștri și Parlamentului European, aceste trei instituții lucrează împreună pentru a ajunge la un rezultat de compromis.

În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere cu majoritate calificată, dar în cazul unui dezacord, modificarea reclamă votul în unanimitate.

Parlamentul împarte puterea de codecizie cu Consiliul în majoritatea domeniilor și dispune de drept de consultare în altele. Atunci când revizuiește propunerile, Comisia ia în considerare amendamentele Parlamentului.

Cele patru funcții cu care este investită Comisia și care au fost enumerate mai sus, sunt esențiale pentru  funcționabilitatea Comunităților.

Comisia este gardianul “tratatelor”, sens în care veghează la aplicarea corectă a legislației comunitare. Dacă ea consideră că un stat membru, nu și-a îndeplinit obligațiile, procedează la consultări cu statul respectiv. În câteva domenii prevăzute de tratatele comunitare acestea nu sunt posibile.

Dacă consultările se dovedesc eficiente, în sensul încetării neîndeplinirii obligațiilor, procedura nu mai este declanșată. În caz contrar, Comisia organizează o procedură legală prevăzută de tratate, care dă posibilitatea statului membru să-i supună observațiile și comentariile sale.

În cazul nesoluționării litigiului, Comisia acționează în consecință, printr-o decizie motivată, și acordă un termen pentru îndeplinirea ei. Decizia este executorie, în termenul fixat. Cu acordul Consiliului, Comisia suspendă plata oricărei sume de bani pentru care este răspunzătoare Comunitatea față de statul respectiv; autorizează celelalte state membre să ia măsuri derogatorii de la principiile fundamentale ale dreptului comunitar în scopul corectării efectelor neîndeplinirii obligațiilor.

În sistemul Tratatelor CE și EURATOM, spre deosebire de Tratatul CECO, dacă se constată că statul în litigiu persistă în acțiunea inițială, Comisia pronunță un aviz motivat apoi sesizează Curtea de Justiție.

Condițiile necesare de admisibilitate a acțiunii Comisiei (faza procedurală administrativă) se declanșează atunci când se constată: existența unei neîndepliniri sau a unei încălcări, nerespectări de către statele membre a obligațiilor lor.

Pentru a depăși situația, Comisia este obligată să inițieze discuții formale, care dă posibilitatea celui considerat în culpă, să-și prezinte observațiile. Într-o procedură formală îl invită printr-o scrisoare să înfățișeze problemele în litigiu și elementele necesare pentru a-și pregăti apărarea.

Discuțiile care urmează după primirea scrisorii pot să ajungă la un rezultat pozitiv, în sensul ca statul admite observațiile și constatările Comisiei. În caz contrar, se trece la  avizul motivat.

Faza procedurală administrativă ia sfârșit prin acest act Comisia considerând cu titlu definitiv că statul respectiv nu a îndeplinit obligațiile ce decurg din tratate. Ea evaluează dosarul și dă avizul statului membru. Acest aviz va constitui elementul de referință pentru o acțiune în fața Curții și pentru dezbaterile acesteia. Comisia stabilește un termen pentru avizare. Dacă statul nu se conformează în termenul fixat sesizează Curtea de Justiție cu problema litigioasă.

 În calitate de organ executiv, Comisia gestionează politicile europene și negociază acordurile de comerț și de cooperare internațională. În anumite domenii, ca cele ale agriculturii, concurenței și comerțului, se bucură de o autonomie considerabilă pentru a lua decizii fără a supune Consiliului de Miniștri propunerile, în virtutea puterilor specifice care-i sunt conferite de tratate sau a puterii delegate de Consiliu.

Limitele puterii Comisiei sunt însă și ele clar definite. Deciziile legislative se iau în Consiliu și Parlament. Această responsabilitate incumbă Consiliului ai cărui membri sunt miniștri guvernelor statelor membre, și Parlamentului European, după caz.

Datorită neutralității și a cunoștințelor sale tehnice, însă, Comisia este adesea chemată să rezolve situațiile conflictuale dintre statele membre. Imparțialitatea și angajamentul în favoarea interesului comun o fac un mediator acceptat de către toți.

În cazul CECO, prin Tratat, puterea de decizie apaține Comisiei (fosta Înalta Autoritate) și o exercită autonom, Consiliul și Parlamentul fiind chemați să intervină pentru a-și da avizul. Avizul Consiliului trebuie să fie conform pentru anumite decizii importante pe care Tratatul  CECO le detaliază cu minuțiozitate.

Practica a atenuat caracterul supranațional în măsura în care Comisia a căutat să aibă consimțământul Consiliului înainte de a-și exercita puterea, instaurând un fel de codecizie de facto.

Menținerea autonomiei bugetului operațional CECO explică existența unei proceduri bugetare distincte de cea care guvernează bugetul general al Comunităților.

Comisia este autorizată să procure fonduri prin stabilirea unor prelevări și să contracteze împrumuturi. În practică însă ea nu decide decât cu acordul prealabil a Consiliului și Parlamentului, fapt care aseamănă procedura bugetară CECO de procedura adoptării bugetului general.

În Tratatul CEE Comisia are putere autonomă de decizie mai ales în privința dreptului concurenței. Ea are dreptul de a adopta decizii privind statele pentru a sancționa măsurile anticoncurenționale ale acestora și are putere de decizie în domeniul controlului ajutoarelor de stat.

Delegarea puterilor de execuție a actelor Consiliului, Comisiei a devenit realitate sub presiunea necesităților din domeniul politicii agricole comune. Art. 155 din Tratatul CEE prcizează: Comisia exercită competențele pe care i le conferă Consiliul pentu a executa reglementările stabilite de el. Delegarea puterilor de la Consiliu către Comisie a fost în general însoțită de intervenția comitetelor, compuse din reprezentanți ai statelor membre.

În anumite cazuri Comisia este nevoită să acționeze fără intervenția comitetelor, datorită gestiunii cotidiene și situațiilor urgente.

Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două paliere: primul grupează Colegiul celor 20 de comisari, câți are Comisia în prezent, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupați în 23 departamente sau Directorate Generale.

Comisarii sunt resortisanți ai statelor membre și sunt desemnați în funcție, pe criterii de competență. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie să solicite și nici să accepte instrucțiunile vreunui guvern sau partid și tebuie să se abțină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcției. La rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea atribuțiilor.

De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului, să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La instalare ei își iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcției și după aceea, obligațiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate și de prudență în ceea ce privește acceptarea de anumite funcții și avantaje.

Comisarii sunt numiți, începând cu 1995, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele statelor membre, în consultare cu Președintele Comisiei anterior desemnat prin acordul comun al guvernelor și după consultarea Parlamentului desemnează celelalte personalități pe care intenționează să le numească în calitate de membri ai Comisiei. Președintele și membrii Comisiei sunt supuși împreună, colectiv, votului de aprobare din partea Parlamentului. După aceasta aprobare ei sunt numiți, de comun acord, de guverne.

Comisia trebuie să  cuprindă cel puțin un resortisant de fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naționalitatea unui stat să fie mai mare de 2.

În practică, fiecare comisar primește o responsabilitate specială cu privire la un sector anume al activiății comunitare, potrivit art. 12 din Regulamentul interior (din 17 februarie 1993) al Comisiei.

În cadrul Comisiei este instituit, prin același Regulament, un sistem de delegare de competență. Astfel, Comisia poate, cu condiția ca principiul răspunderii colegiale să fie pe deplin respectat, să abiliteze pe unul sau mai mulți dintre membrii săi, să ia în numele și sub controlul său măsuri de gestiune și de administrare clar definite și în special acte preparatorii la o decizie de luat ulterior de către membrii Comisiei.

Ea mai poate să însărcineze pe unul sau mai mulți dintre membrii săi, în acord cu președintele, să adopte textul definitiv al unui act sau al unei propuneri de supus celorlalte instituții, al cărei conținut ea l-a definit în cursul deliberărilor sale.

Funcția de membru al Comisiei încetează prin reînnoirile obișnuite, la expirarea mandatului, prin demisie voluntară, demisie din oficiu sau deces.

O modalitate aparte de încetare a mandatului este cea care se produce prin votarea unei moțiuni de cenzură, când Comisia demisionează în bloc. De asemenea, dacă un membru al Comisiei nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor, el poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Cel mai prestigios și mai influent post  din Comisie este cel al Președintelui. Cu toate că deciziile importante sunt luate colectiv, Președintele este reprezentantul Comisiei în dialogul cu alte structuri instituționale, cu alte state. În nominalizarea sa rolul cel mai important îl are Consiliul European, pe baza propunerilor făcute de către statele membre; învestitura este supusă aprobării Parlamentului.

Comisia poate să și numească unul sau doi vicepreședinți. În îndeplinirea sarcinilor, fiecare comisar este ajutat de un grup de specialiști – Cabinetul personal. Aceste grupuri sunt formate dintr-un număr mic de oficiali, cu excepția Cabinetului Președintelui care este mai mare și numără în jur de 12 persoane.

Membrii Cabinetului sunt, de regulă, din aceeași  țară cu comisarul, dar cel puțin unul trebuie să fie dintr-o alta.

Între îndatoririle Cabinetului se numără elaborarea rapoartelor, strângerea de informații pentru a ține la curent comisarul în legătură cu celelalte părți ale Comisiei, sau să acționeze în Comisie ca un protector neoficial al țării comisarului.

Șefii de Cabinet se întrunesc săptămânal pentru a pregăti ședințele.

Comisia dispune de un Secretariat General, care are sarcina să-l asiste pe Președinte în îndeplinirea atribuțiilor privitoare la coordonarea activităților interne și asigurarea relațiilor curente cu celelalte instituții.

Personalul administrativ al Comisiei este de departe cel mai numeros din structura administrativă a UE. Din 26.400 funcționarii UE în 1993, aproape 18.000 lucrau pentru Comisie – 12.000 în administrație, 3.400 în cercetare și dezvoltare tehnologică, iar 1.600 erau traducători și interpreți. Majoritatea lor își desfășoară activitatea la Bruxelles, sunt angajați prin concurs. Cei de grad A sunt clasificați pe o scală de 8 puncte în care vârful este A1 pentru Directori generali și A8 pentru noii angajați. În structura de carieră se respectă ordinea interioară și în consecință majoritatea posturilor importante sunt obținute prin promovări.

Activitatea Comisiei este împărțită în mai multe domenii, asemănător cu ministrele unui guvern național. Fiecare comisar este responsabil de un anumit domeniu sau portofoliu și răspunde de departamentul numit Directorat General.

Cu excepția agențiilor și serviciilor specializate, cum ar fi Biroul Statistic sau Centrul comun de cercetare, unitățile de bază ale Comisiei sunt Directoarele Generale.

Pe lângă cele 23 de Directorate Generale în structura Comisiei mai intră Biroul Statistic, Biroul Juridic, Biroul de traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar al Comunităților, Servicii etc.

Mărimea și organizarea internă a unei Direcții Generale variază de regulă între 150 și 450 persoane. Importanța și specializarea Directoratului General hotărește dimensiunea acestuia. Pentru a se adapta la noile cerințe și pentru a-și mări eficiența, structura organizatorică a DG se modifică destul de des.

Structura ierarhică în Comisie este următoarea:

Directoratele Generale, conduse de Directori generali, care răspund în fața comisarului sau comisarilor;

Compartimentele conduse de șefi de compartiment care raportează Directoratului corespunzător.

O problemă structurală provine din poziția intermediară în care se află comisarii. Ei sunt superiori secretarilor permanenți și inferiori miniștrilor din punct de vedere decizional. În timp ce sunt principalii purtători de cuvânt ai Comisiei în domeniul politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Miniștri, instituția care ia deciziile politice finale în probleme importante. În plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea individuală a comisarilor, așa cum este cazul miniștrilor. Comisia are responsabilitate colectivă, fapt ilustrat de demiterea ei în cazul unei moțiuni de cenzură votate de Parlament.

Responsabilitatea colectivă pare a fi pozitivă, pe de o parte, deoarece deciziile și propunerile Comisiei se iau colectiv și nu în numele unui comisar individual, dar în același timp este și negativă, deoarece este dependentă de Consiliul de Miniștri.

În ceea ce privește funcționarea Comisiei ea se reunește o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar. Întrunirile au loc miercurea și sunt precedate și pregătite prin reunirea șefilor de Cabinet. Ședințele nu sunt publice, dar în fiecare joi au loc întâlniri cu reprezentanții mass-media.

Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, chiar dacă fiecare are răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcție de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă.

Ședințele în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru celelalte reunirea șefilor de Cabinet este suficientă. Președintele Comisiei convoacă ședințele și le stabilește ordinea de zi.

Hotărârile Comisiei se iau cu o majoritate de 11 voturi din cele 20, iar cvorumul de prezența este de 11.

Comisia acționează independent în îndeplinirea atribuțiilor sale. Într-o serie de cazuri este necesar o procedură de consultare cu alte organisme comunitare, obligație care rezultă fie din tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales în domeniul CECO.

În exercitarea puterilor pe care Consiliul i le încredințează, Comisia procedează la consultarea organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentanții acestora, experți sau reprezentanți ai părților interesate.

Consiliul a stabilit trei proceduri specifice pe care Comisia le respectă în luarea hotărârilor, implicând comitete consultative (advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) și comitete de reglementare (regulatory comitee).

Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Dacă proiectul nu este controversat, sau dacă trebuie rezolvată o urgență, procesul se simplifică.

Unele dintre proceduri permite Comisiei să dea împuternicire câtorva comisari, să decidă în locul tuturor.

O alta este “procedura scrisă” după care proiectul se trimite comisarilor și se adoptă oficial dacă nu se ridică nici o obiecție într-un interval de timp suficient, de obicei o săptămână. Proiectele urgente se pot adopta prin “procedura scrisă urgentă”.

Comisia este instituția cu o poziție centrală în UE.

Atribuții în procedura legislativă

Comisia joacă un rol central în procesul legislativ al Comunității.

Atribuțiile de ordin legislativ, îmbracă diferite forme și în primul rând Comisia este cea care are inițiativă legislativă.

Există anumite limite ale acestui proces de inițiativă legislativă: Curtea poate cere Consiliului să legifereze asupra schimbărilor privind jurisdicția Tribunalului de Primă Instanță, Parlamentul european poate înainta Consiliului propuneri privind procedura alegerilor, iar anumite propuneri legislative pot fi adoptate de Consiliu pe baza recomandărilor venite din partea Băncii Central Europene.

Consiliul nu este obligat să aștepte o propunere din partea Comisiei.

Poate solicita acesteia să elaboreze studii, să-i supună atenției măsuri corespunzătoare pentru atingerea oricărui obiectiv al Tratatului. Și Parlamentului European i-au fost conferite atribuții similare prin art. 138B odată cu amendamentele convenite la Tratatul Uniunii Europene. Totuși Comisia este cea care deține discreția conținutului și a calendarului propunerilor pe care le face Consiliul.

Deși aceste măsuri legislative trebuie să fie adoptate de către Consiliu și în funcție de circumstanțe, de Parlamentul european, dreptul de inițiativă i-a îngăduit să acționeze ca un adevărat motor al integrării pentru Comunitate ca ansamblu.

Ar trebui observat, după cum va deveni evident ulterior, că Comisia este în sursa “de factor” a inițiativei legislative, chiar dacă detaliilor acestor sugestii li se dă o formă mai concretă de către Consiliu.

Capacitatea Comisiei de a acționa ca motor al integrării este de asemenea evidentă în cel de-al doilea rol pe care îl joacă în procesul legislativ. Comisia este cea care joacă un rol important în elaborarea programului legislativ al Comunității pentru anul în curs.

În strânsă legătură cu cele menționate, este și al treilea rol, și anume modul în care Comisia se implică în dezvoltarea politicii comunitare. Este vorba de funcția pe care Comisia o îndeplinește în evoluția strategiei politice generale a Comunității privită ca ansamblu. Un exemplu notabil îl constituie Carta Albă a Comisiei cu privire la înfăptuirea politicii interne. S-a dovedit a fi de mare importanță în conturarea Actului Unic European.

Altă situație în care Comisia a avut un impact deosebit asupra evoluției generale a politicii comunitare este în legătură cu Uniunea Economică și Monetară. A fost inițiativa Comisiei sub președenția lui Jaque Delors, inițiativă care a conturat acest concept și a constituit cadrul de lucru pentru multe din reglementările în această chestiune și care acum se regăsesc în Tratatul Uniunii Europene.

Un alt domeniu în care Comisia a avut rol deosebit în dezvoltarea Comunității îl constituie cel social. Carta Drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor (elaborată de Comisie) s-a dovedit a fi un important factor în dezbaterea politicii sociale a Comunității.

Atribuțiile specificate până acum nu epuizează responsabilitățile legislative ale Comisiei. Al patrulea mod în care Comisia exercită atribuții legislative îl constituie acela că are abilitatea, în anumite domenii limitate, de a promulga norme fără implicarea oficială a vreunei instituții comunitare.

În fine, ultimul aliniat al art. 155 stipulează că, în anumite domenii Consiliul poate delega Comisia cu atribuții legislative. Cel mai cunoscut exemplu unde Comisia a acționat în baza acestei delegații îl reprezintă sfera agriculturii unde trebuie acționat repede în condițiile modificării pieței. Dar reglementările pe care Comisia le face în acest fel nu se limitează doar la agricultură. Prevederi importante referitoare la politica concurențială au fost promulgate de Comisie ca rezultat al atribuțiilor delegate de Consiliu.

Comisia Europeană deține monopolul inițiativei legislative în sfera primului pilon, cel comunitar, inițiativa care este transmisă spre decizie Consiliului Uniunii Europene. În cazul celui de-al doilea pilon, Comisia este doar asociată inițiativei Consiliului UE, iar în cazul celui de-al treilea, ea imparte această atribuție cu statele membre.

Consiliul UE, singur sau împreună cu Parlamentul European, adoptă acte normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie – aceasta e regula instituită prin tratate. Iată de ce Comisia este considerată „organul motrice al integrării europene”

Consiliul poate însă solicita Comisiei să facă anumite propuneri, pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Decizia va respecta propunerea înaintată de Comisie, nu-i va putea fi contrară; dacă se dorește modificarea propunerii, singura în m[sură să o facă este Comisia, la solicitarea instituțiilor comunitare interesate – Consiliul UE sau Parlamentul. Prin excepție de la acest principiu, Consiliul va putea adopta, însă doar cu vot unanim, o decizie în care propunerea venită de la Comisie se regăsește cu modificări.

Inițiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind denumite „documente COM”.

Distinct de dreptul de a iniția acte normative, Comisia dispune și de o putere normativă proprie în anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală, concurența, etc.

De asemenea, Comisia are și o putere normativă subordonată celei a Consiliului UE, care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu.

În fine, Comisia poate emite decizii individuale (precum și recomandări și avize), adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.

Atribuția de „gardian al tratatelor”

Pe lângă atribuțiile de ordin legislativ Comisia are importante responsabilități administrative. Politicile, odată elaborate, trebuie administrate, legislația odată promulgată trebuie și implementată. În această privință, Comisia va acționa mai mult pentru supravegherea implementării politice și mai puțin se va angaja în aplicarea propriu-zisă a acesteia.

Aceasta deoarece politicile comunitare, odată promulgate, vor fi direct administrate de către agenții organizate la nivel național. Există dificultăți în îndeplinirea cu succes a acestui rol. Uneori Comisia nu are suficient personal pentru acest lucru; alteori reglementările pe care agențiile naționale trebuie să le aplice sunt foarte complexe.

Tratatele institutive împuternicesc Comisia Europeană să urmărească și să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cât și de către celelalte instituții comunitare.

Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-și îndeplinească o obligație ce decurge din tratate are mai multe etape:

Inițial, Comisia reamintește statului obligațiile pe care le are și îl invită să-și prezinte observațiile într-un anumit interval de timp;

În situația în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie motivată”, prin care stabilește o perioadă de timp în care statul este obligat să-și îndeplineascsă îndatoririle;

Dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiție, care constată nerespectarea obligațiilor din tratate si solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerințelor Comisiei;

Ultima etapa o constituie acționarea de către Comisie a statului membru în fața Curții Europene de Justiție, pentru încălcarea obligațiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecătorească de obligare a acestuia.

Pentru a-și îndeplini atribuția de „gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informații statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare.

În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuții specifice, într-un domeniu de activitate determinat, din această perspectivă Comisia asemănându-se cu un guvern național.

Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile Comisiei decât atunci când exista o delegare expresă în acest sens din partea Comisiei, iar aceasta delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune si administrare.

Atribuția de organ executiv al Uniunii Europene

Comisia are responsabilități și de natură executivă. Ca și în cazul atribuțiilor legislative, acestea îmbracă mai multe forme. Două prezintă interes: cele referitoare la finanțe și cele privind relațiile externe.

Comisia joacă un rol important în stabilirea bugetului Comunității. Ea este cea care pregătește proiectul de buget prin Directoratul său general pentru bugete (D.G. XIX). Comisarul care răspunde de acest directorat va prezenta proiectul de buget Colegiului comisarilor în vederea aprobării.

Atribuții de ordin executiv se exercită și în sfera relațiilor externe.

Mai întâi, Comisia este direct implicată în stabilirea relațiilor comerciale cu exteriorul, ale Uniunii Europene. În baza art. 133 al Tratatului, aceasta reprezintă și acționează în numele Uniunii Europene atât în negocieri oficiale, cum sunt cele desfășurate sub auspiciile Organizației Mondiale a Comerțului, cât și în cele neoficiale cum sunt cele dintre Uniunea Europeană și Japonia cu privire la accesul reciproc pe piață.

În al doilea rând Comisia reprezintă Uniunea Europeană și Președintele nominalizat și membrii Comisiei vor fi votați în calitate de organ și nu în mod individual de către Parlamentul european.

Regulamentul de procedură al Parlamentului european prevede că președintelui nominalizat și membrilor Comisiei li se vor încredința provizoriu portofoliile după care se vor prezenta în fața Comisiei parlamentare corespunzătoare domeniului lor de responsabilitate.

Poziția președintelui este sporită de faptul că guvernele statelor membre trebuie să se pună de acord cu privire la persoana potrivită pentru această funcție, după care acesta este consultat de guverne cu privire la membrii comisiei.

Cel nominalizat pentru funcția de președinte este votat de Parlament separat și de aceea se bucură în mod clar de încrederea acestei instituții, pe când comisarii nu sunt votați în mod individual, ci colectiv.

Președintele Comisiei este responsabil cu promovarea ideilor majore care urmează să fie adoptate ulterior de Consiliu. Roy Jenkins, de exemplu, poate fi privit ca părintele Sistemului Monetar European, întrucât el a revizuit conceptul de uniune monetară și economică într-un discurs la Florența (octombrie 1977).

În al doilea rând Comisia are atribuții importante în ceea ce privește aderarea unor state la Uniunea Europeană. La primirea unei cereri de aderare Consiliul însărcinează Comisia cu realizarea unor investigații detaliate cu privire la implicațiile aderării și să formuleze o opinie (pe care Consiliul nu este obligat să o accepte).

În cazul începerii negocierilor de aderare, Comisia acționează ca principal negociator din partea Uniunii Europene.

Art. 169 încredințează Comisiei atribuții de natură judiciară. Aceasta inițiază procedura în cazul în care un stat membru încalcă o obligație prevăzută în dreptul comunitar. Procedura cuprinde trei faze oficiale.

Mai întâi o scrisoare de notificare din partea Comisiei către statul în cauză, din care rezultă că din punctul său de vedere se află în situația de încălcare a unei obligații comunitare, se solicită în același timp răspunsul oficial al statului vizat.

Odată cu primirea răspunsului oficial, Comisia furnizează o opinie din care să rezulte dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului comunitar.

În a treia fază Comisia trimite cazul Curții de Justiție pentru a se pronunța.

Statisticile arată că majoritatea cazurilor se rezolvă în primele două faze.

Tabel nr. 1: Statistica rezolvarea cazurilor în perioada 2008-2010

În concluzie, Comisia este organul executiv al Uniunii, cel care pune în executare actele normative emise de Consiliul UE, sau de acesta în codecizie cu Parlamentul European.

În exercitarea acestei atribuții, de a pune in executare deciziile Consiliului UE, Comisia dispune de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive și decizii, precum și recomandări sau avize.

Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare sunt, conform tratatelor:

Implementarea bugetului comunitar, al cărui proiect e tot de competența Comisiei

Uniunea vamală;

Concurența;

Funcționarea pieței comune (cu excepția agriculturii);

Gestiunea fondurilor comunitare.

În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voința Consiliului de miniștri, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat.

Atribuția de reprezentare

Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relațiile cu statele nemembre și în organismele internaționale. În înteriorul Uniunii, ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituții comunitare sau cu statele membre.

Comisia Europeană trebuie sa acționeze în așa fel încât interesul comunitar să primeze în fața intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei inițiative legislative cu statele membre, cât și medierea negocierilor dintre statele membre.

Așa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, și intre acestea și Uniune, pe de altă parte.

Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele internaționale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul UE printr-o decizie de negociere.

Ulterior, Consiliul UE va ratifica acordul internațional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepția acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate in unanimitate.

Ca instituție executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului comunitar, dar și administrarea clauzelor protectoare în tratate și în legislația secundară.

Ca instituție executivă a Tratatelor și actelor Consiliului, Comisia este cea mai îndreptățită să facă față sarcinilor de execuție și gestiune. Este chemată să adopte măsuri de execuție cu deschidere generală.

De asemenea, Comisia are sarcina de a lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acțiunile.

Având dreptul de inițiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte Consiliului propunerile și proiectele pentru legislația comunitară.

Sub aspectul activităților pe care le desfășoară, Comisia nu dispune de libertate deplină, deoarece conform statutului propriu, este obligată să acționeze numai dacă interesele Comunităților o cer.

În domeniul extern, Comisia îndrumă negocierea acordurilor cu țările terțe, iar în executarea mandatelor Consiliului, reprezintă Comunitățile.

În concluzie, rolul Comisiei se rezumă la:

Asigurarea respectării Tratatelor comunitare;

Inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;

Chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.

CAPITOLUL AL V-LEA

ORGANELE TEHNICE

PREVĂZUTE ÎN TRATATE

În cele ce urmează se va pune accentul pe acele organe prevăzute de tratate, îndeplinind funcții consultative, a căror competență este generală și care permite o asociere a reprezentanților diferitelor categorii socio-profesionale interesate în funcționarea instituțiilor comunitare.

Este vorba despre Comitetul consultativ al CECO, despre Comitetul economic și social, comun CE și CEEA – în baza Convenției referitoare la unele instituții comune, precum și de Comitetul regiunilor, creat și introdus prin Tratatul de la Maastricht în Tratatul CE (art. 198 A-198 C).

Comitetul consultativ CECO. Acest Comitet (art. 18, CECO) funcționează pe lângă Comisie fiind compus din cel puțin 84 membrii, dar nu mai mult de 108, care reprezintă în mod egal producătorii, lucrătorii și cumpărătorii plus comercianții. Ei sunt numiți de Consiliu. În ceea ce privește producătorii și lucrătorii, Consiliul va desemna organizațiile reprezentative între care va repartiza locurile care urmează să fie ocupate.

Membrii sunt numiți în calitatea lor personală pentru 2 ani. Ei nu vor fi obligați prin vreun mandat ori prin instrucțiuni din partea organizațiilor menționate.

Comitetul are un rol consultativ pentru Comisie în toate cazurile în care aceasta consideră necesar, dar dacă acest lucru este expres prevăzut în Tratatul CECO, ea este obligată să solicite consultarea.

Comisia va prezenta Comitetului obiectivele și programele generale stabilite potrivit acestui Tratat și îl va informa asupra liniilor generale ale acțiunilor sale și dacă va considera necesar, va stabili un termen pentru ca să-i fie prezentată opinia din partea Comitetului.

Comitetul economic și social este menționat la art. 4, paragraful 2, din Tratatul CE (respectiv art. 3, paragraful 23, din Tratatul CEEA) text potrivit căruia Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet economic și social exercitând funcții consultative.

Competența, organizarea și rolul Comitetului economic și social sunt apoi reglementate de art. 193-198 din Tratatul CE (165-170 CEEA).

Tratatul asupra UE a acordat Comitetului economic și social unele prerogative noi și a întărit statutul acestuia.

În perspectiva aderărilor, Consiliul european de la Bruxelles, din 10-11 decembrie 1993, a prevăzut ca efectivul Comitetului să fie mărit la 229 membri. Datorită refuzului Norvegiei, acest efectiv a fost redus la 222 membrii, a căror repartizare este următoarea:

Germania, 24 membri

Franța, 24 membri;

Italia, 24 membri;

Marea Britanie 24 membri;

Spania, 21 membri;

Belgia, 12 membri;

Grecia, 12 membri;

Olanda, 12 membri;

Portugalia, 12 membri;

Austria, 12 membri;

Suedia, 2 membri;

Danemarca, 9 membri;

Irlanda, 9 membri;

Finlanda, 9 membri;

Luxemburg, 6 membri.

Membrii Comitetului sunt numiți, pentru 4 ani, de către Consiliul statuând în unanimitate. Mandatul lor poate fi reînnoit.

Constituit pentru a permite consultarea mediilor economice și sociale ale statelor membre reprezentate în cadrul său, Comitetul economic și social este în mod obligatoriu consultat de Consiliu și Comisie în toate cazurile prevăzute în tratat. De asemenea, poate fi consultat de aceste două instituții în toate cazurile în care consideră oportun.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene s-a extins consultarea obligatorie a Comitetului economic și social și în alte domenii care anterior nu erau prevăzute potrivit art. 99 (fiscalitate indirectă), art. 100 (aprobarea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au o incidență asupra stabilirii sau funcționării pieței comune), art. 125 (deciziile specifice în domeniul coeziunii), art. 130B (deciziile de aplicare referitoare la Fondul social european) și art. 130D (definirea misiunilor și obiectivelor prioritare ale fondurilor structurale ca și regulile generale aplicabile fondurilor).

Comitetul economic și social este de asemenea consultat în noile domenii potrivit art. 126 (educație), art. 129 (sănătate), art. 129A (protecția consumatorilor), art. 129D (rețele transeuropene) și art. 130 (industrie).

De asemenea Comitetul este destinatarul rapoartelor periodice care se stabilesc de către Comisie în baza art. 8E (cetățenie)și a art. 130B (coeziunea economică și socială).

În schimb nici o dispoziție referitoare la Uniunea Economică Monetară sau la determinarea marilor consultări ale politicii economice ale Comunității și a statelor membre nu prevede consultarea Comitetului economic și social.

Dacă acestea sunt domeniile în care consultarea Comitetului economic și social este obligatorie, reținem totodată că prin modificarea adusă prin Tratatul de la Maastricht, i s-a recunoscut acestuia și un drept de inițiativă în ceea ce privește emiterea unui aviz în cazurile în care consideră oportun.

În același timp dacă un asemenea aviz i-a fost cerut de către Comisie sau de către Consiliu, acestea trebuie să-i acorde un termen pentru prezentarea avizului, termen care să nu fie mai mic de o lună, socotit de la data comunicării adresată președintelui.

Avizul Comitetului și avizul secției specializate, precum și o dare de seamă a deliberărilor sunt transmise Consiliului și Comitetului (art. 198 CE, art. 170 CEEA).

Comitetul regiunilor. Tratatul de la Maastricht a introdus un nou capitol în Tratatul CE intitulat “Comitetul regiunilor” (art. 198A-198C).

Potrivit art. 198A, Comitetul regiunilor, organ cu caracter consultativ, este compus din reprezentanții colectivităților regionale și locale. Numărul membrilor, ca și repartizarea locurilor între statele membre, astfel cum sunt stabilite prin Tratat și, ulterior, în perspectiva noilor aderări la Consiliul European de la Bruxelles, din decembrie 1993 sunt identice cu cele prevăzute pentru Comitetul Economic și Social.

Membrii Comitetului, precum și un număr egal de supleanți, sunt numiți la propunerea statelor membre pentru patru ani, de către Consiliu, statuând în unanimitate. Mandatul poate fi reînnoit.

Statul membrilor Comitetului regiunilor nu se deosebește de cel al membrilor Comitetului economic și social, precizându-se că aceștia nu trebuie să fie legați prin nici un fel de mandat imperativ și își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității (art.198A).

În ceea ce privește modul de funcționare așa cum este el reglementat de art. 198B se constată că singura deosebire față de Comitetul Economic și Social constă în faptul că regulamentul interior stabilit de Comitetul regiunilor trebuie supus aprobării Consiliului statuând în unanimitate.

Regulile privind consultarea Comitetului regiunilor cuprinse în art. 198C sunt identice cu cele referitoare la consultarea Comitetului Economic și Social: consultarea este obligatorie dacă tratatul prevede aceasta, dar poate fi cerută și la inițiativa Comisiei sau a Consiliului în toate cazurile în care apreciază că este oportun, după cum și Comitetului regiunilor își recunoaște dreptul de a avea inițiativa emiterii unui aviz în cazurile în care consideră că este util.

Potrivit Tratatului CE, Comitetul regiunilor va fi în mod obligatoriu consultat în legătură cu: acțiunile de încurajare în domeniul educației (art. 126), culturii (art. 128), sănătății publice (art. 129), orientărilor și proiectelor referitoare la rețetele transeuropene (art. 129D); acțiunile specifice în domeniul coeziunii (art. 130B); definirea misiunilor obiectivelor prioritare și organizării și organizării fondurilor structurale, ca și a regulilor generale aplicabile fondurilor; crearea Fondului de coeziune (art. 130D); deciziile de aplicare referitoare la Fondul european de dezvoltare regională (art. 130).

CONCLUZII ȘI OBSERVAȚII PRACTICE

Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută dupa Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii (CEE, C.E.C.O., EURATOM) existente într-o singură instituție, Comisia Comunităților Europene.

Din 1967, când s-a cristalizat Comisia Europeană prin fuziunea celor trei Comisii, funcția de președinte a fost deținută de următoarele personalități: belgianul Jean Rey, până în 1970, italianul Franco-Maria Malfatti care, fără să-ți încheie mandatul, a fost înlocuit de socialistul olandez Sicco Mansholt, francezul Xavier Ortoli între 1973-1977, englezul Roy Jenkins, între 1977-1981, luxemburghezul Gaston Thorn, între 1981-1985, pentru un deceniu apoi, Jaques Delors (1985-1995), în perioada 1995-1999 Jacques Santer, în perioada 2000-2004 italianul Romano Prodi, iar din noiembrie 2004 de portughezul José Manuel Barroso.

Din punct de vedere ierarhic, Comisia Europeană este structurată pe două paliere: primul grupează colegiul celor 20 de comisari, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupați în 23 de departamente sau directorate Generale. Comisarii sunt desemnați în funcție pe criterii de competență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, aceștia nu trebuie să solicite și nici să accepte instrucțiuni vreunui guvern. De asemenea, trebuie să se abțină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcției pe care o îndeplinesc.

Atribuțiile Comisiei, care are un mandat de cinci ani, sunt prevăzute în noul articol introdus, la punctele 9D1 si 9D5.

Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta veghează la aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora.

Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene, execută bugetul și gestionează programele.

Comisia exercită funcții de coordonare, execuție și administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute de tratate.

Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute de tratate, ea asigură reprezentarea externă a Uniunii.

Totodată, Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii de acorduri interinstituționale.

Președintele Comisiei este ales de Parlamentul European, la propunerea Consiliului European.

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia va fi formată dintr-un număr de membri care corespunde cu două treimi din numărul statelor membre, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri externe și Politica de Securitate.

Componența este valabilă însă numai atât timp cât Consiliul European nu decide în unanimitate modificarea acestui număr.

Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație absolut egală între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în conformitate cu art. 211 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Literatura de specialitate

Bârsan, Maria, Integrarea economică europeană, vol. I, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;

Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All, București, 1999;

Boulois, Jean, Droit institutionel des Communautes europeenes, 5-e edition, Ed. Montchrestien, Paris, 1995;

Călinoiu, Constanța și Duculescu, Victor, Drept constituțional european, Ed. Lumina Lex, București, 2008;

Dragoș, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2007;

Duțu, Alexandru, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Ed. All, București, 1999;

Filipescu, Ion și Fuerea, Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000;

Fuerea, Augustin, Instituții ale Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2002;

Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ed. Actami, București, 2001;

Graux, J. și Manin, Ph., Les communnautes europeennes daus l’ordre international, Bruxelles – Luxemburg, 1984;

Grosser, Alfred, Occidentalii, Ed. Du Style, București, 1999;

Iancu, Gheorghe, Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2007;

Isaac, Guy și Beanquet, Marc, Droit communautaire general, 8-e edition, Ed. Armand Collin, Paris, 2001;

Ispas, Gabriel Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție, intuiții, mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

Joliet, R., Le droit institutionnel de communautes europeenes. Les institutions. Les sources. Les rapports entre ordres juridicque, Faculte de Droit, Liege, 1986;

Lasok, D. și Bridge, J. W., An introduction to the law and institutions of the European Communities, 5 edition, Londra, 1991;

Leonard, Dick, Ghidul Uniunii Europene, Ed. Teora, 2001;

Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituții comunitare, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 1999;

Marcu, Viorel, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

Mazilu, Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

Moca, Gheorghe, Dreptul organizațiilor internaționale, Ed. Fundația „Gheorghe Cristea”, București, 1997;

Munteanu, Roxana, Drept european. Evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996;

Predescu, Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova, 1995;

Tudorel, Ștefan și Andreșan-Grigoriu, Beatrice, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2007;

Vieriu, Eufemia și Vieriu, Dumitru, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

B. Articole și studii de specialitate

Comunitatea europeană, Vecinul tău, documentație europeană – publicație oficială a Comunității europene (1996-2000);

Revista de Drept Comunitar nr. 1/2008.

C. Tratate internaționale

Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Tratatul de la Amsterdam, Introducere, selecție și traducere de Theodor Tudoroiu, Ed. Lucretius, București, 1999;

Tratatul de la Lisabona, Conferința Reprezentanților Guvernelor Statelor Membre, Bruxelles, 3 decembrie 2007.