Competenta Materiala a Instantelor de Judecata

LISTA DE ABREVIERI

I N T R O D U C E R E

„Dreptul procesual civil este expresia

dreptului civil în acțiune.”

Prof. univ. dr. Mircea N. Costin

Legislația actuală consfințește importanța normelor de competență a instanțelor judecătorești, aceasta fiind legiferată încă din primele articole ale Codului de procedură civilă. Această reglementare este firească dacă se ține seama de importanța regulilor procedurale prin intermediul cărora se stabilesc atribuțiile instanțelor judecătorești. Totodată, importanța competenței instanțelor judecătorești este dată și de faptul că, în situația unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată este aceea de a determina care instanță este competentă să rezolve cererea reclamantului.

Chiar dacă codurile moderne acordă aceeași importanță majoră problemelor de competență, toate acestea încep a face o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este o tendință a legislațiilor moderne din sfera codurilor procesuale civile, tendință care își are originile în Codul de procedură civilă german de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Codul de procedură civil actual respectă aceeași tendință a codurilor moderne.

Excepție de la această regulă impusă de codurile moderne, va face Noul Cod de procedură Civilă român, care va intra în vigoare la 1 februarie 2013, prin aplicarea art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, care va reglementa problematica competenței în cadrul Titlului III.

Capitolul I al prezentei lucrări face o prezentare generală a termenului de competență, prin delimitarea sa de alte noțiuni comune limbajului de specialitate, cum ar fi cel de jurisdicție. Prin competență, în sens larg, se înțelege capacitatea unei autorități publice sau a unei persoane de rezolva anumite cereri. Conceptul de competență este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil prin competență se înțelege capacitatea unei instanțe de judecată de a soluționa anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Totuși, trebuie precizat, încă de la început, că nu toate cererile sau litigiile civile sunt de competența instanțelor judecătorești. Există litigii care se soluționează de către alte autorități statale sau de alte organe jurisdicționale sau cu activitate jurisdicțională, decât instanțele judecătorești. În concluzie, când vorbim de competență ne raportăm automat la instanța judecătorească sau la alt organ de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională, și nu la judecători, care sunt încadrați la aceeași instanță.

Capitolul secund prezintă într-o lumină aparte totalitatea normelor de competență reglementate de Codul de Procedură Civilă, începând cu criteriile care determină la competența materială în cadrul instanțelor de judecată. În continuare prezintă, conform Codului de Procedură Civilă în vigoare, competența Judecătoriei, a Tribunalului, a Curților de Apel și instanței supreme, Înalta Curte de Casație și Justiție. Spre a realiza o analiză amplă, am prezentat, în cadrul secțiunii a III-a, competența tribunalelor specializate înființate conform prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Cel de-al treilea capitol al lucrării are în conținutul său noțiuni privind întinderea competenței instanței sesizate. Mai precis, analizează care sunt limitele pe care o instanță competentă din punct de vedere material, învestită cu o cerere de chemare în judecată, își poate prelungi competența și asupra altor chestiuni, incidente sau cereri incidentale ce apar de-a lungul procesului civil. O particularitate a acestui capitol o reprezintă secțiunea a III-a, în care am încercat să prezentăm, din punctul de vedere a dreptului comunitar, care sunt chestiunile prejudiciale comunitare și care este instanța competentă să le soluționeze la apariția acestora în procesul civil.

Următorul capitol, intitulat „Prorogarea competenței instanței sesizate”, prezintă în continuarea capitolului III și pe cale de consecință, care sunt situațiile în care un organ jurisdicțional își poate extinde competența sa și asupra altor chestiuni care, potrivit legii, nu intră în competența sa. Sunt prezentate felurile prorogării și efectele pe care fiecare formă a sa o are asupra procesului civil.

Capitolul V apare în prezenta lucrare ca o necesitate, deoarece, datorită numărului mare de procese civile care se desfășoară în țara noastră, este imposibil ca o instanță sesizată cu o cerere de chemare în judecată să nu poată fi contestată ca fiind necompetentă să soluționeze litigiul respectiv. Cazurile de necompetență a instanței învestite reprezintă o excepție în dreptul procesual civil și este tratată ca atare în această lucrare. Pentru a fi complet acest capitol am realizat și o analiză asupra conflictelor de competență care apar între instanțele de grade diferite.

Pentru a da o notă distinctă lucrării am realizat un studiu și asupra dreptului procesual civil european, analizând care este competența materială europeană în materie civilă, comercială și a insolvenței. Am încercat să prezint aceste aspecte și din punctul de vedere al dreptului comunitar, făcând trimiteri la Regulamente ale Consiliului Europei, dar și din punct de vedere al dreptului internațional privat, analizând competența materială europeană

CAPITOLUL I „TEORIA GENERALĂ A COMPETENȚEI”

Secțiunea 1 „Jurisdicția și competența”

Termenii de jurisdicție și competență sunt foarte des întâlniți în literatura de specialitate, definind două noțiuni distincte, dar care interacționează permanent pe parcursul înfăptuirii justiției într-un stat de drept.

Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esențială a civilizației și progresului social, constituie o disciplină care se studiază azi în majoritatea facultăților de drept din țările democratice.

Conceptul de jurisdicție are multiple accepțiuni, două dintre acestea sunt relevante în procesul de înfăptuire a justiției și prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic. Într-o primă accepțiune , termenul de jurisdicție desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor ivite între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvânt compus din jus (drept) și dicere (a spune, a pronunța, care înseamnă a pronunța dreptul).

Într-o a doua accepțiune, jurisdicția desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiția. Constituția și Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și celelalte legi care reglementează sistemul judiciar, se referă uneori la „instanțe” și „tribunale” tocmai în această accepțiune. Această accepțiune a conceptului de jurisdicție prezintă interes teoretic și practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar.

Jurisdicția face ca activitatea judiciară să se delimiteze în mod esențial de atribuțiile și actele celorlalte puteri ale statului, precum cea legiuitoare, administrativă sau prezidențială.

Substanța activității judiciare se materializează în hotărârea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relațiilor sociale, fiind vorba de hotărârea finală, și nu de celelalte acte emise de judecător în cursul activității de soluționare a litigiului.

Actul final al instanțelor judecătorești este precedat, în mod necesar, de un complex de acte și activități procesuale de natură să pregătească soluția finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor acte administrative.

Eugen Herovanu considera că „și alte acte, alături de hotărâre, dobândesc atributul de jurisdicționale”. În această categorie sunt incluse:

actele de administrație interioară în legătură cu activitatea jurisdicțională a magistratului, în care ar intra diverse măsuri dispuse de judecător, din oficiu sau la cerere, cum ar fi punerea sigiliilor;

actele ce pregătesc hotărârea sau care dezleagă diverse chestiuni în legătură cu lucrările întocmite între cerere și hotărâre.

Toate acestea constituie acte jurisdicționale în sens larg.

Referirea noastră la conținutul jurisdicției nu ar fi completă fără formularea unor succinte considerații și cu privire la activitatea realizată de judecător în cadrul procedurii necontencioase.

Jurisdicția necontencioasă își are originea în dreptul roman. La început, atribuțiile cu caracter necontencios au fost încredințate notarilor, iar apoi magistraților.

Conceptul de jurisdicție determină ceea ce în dreptul modern denumim jurisdicție contencioasă, deoarece funcția esențială a jurisdicției este soluționarea unui litigiu în care intervin părți cu interese contrare. Jurisdicția grațioasă sau jurisdicția voluntară sunt sintagme adoptate de-a lungul timpului tocmai pentru a demarca jurisdicția propriu-zisă (contencioasă) de jurisdicția necontencioasă. Delimitarea jurisdicției contencioase de jurisdicția grațioasă sau voluntară prezintă importanță teoretică și practică și în determinarea naturii juridice a actelor adoptate în cadrul procedurii necontencioase.

În realizarea unei demarcații pertinente între jurisdicția contencioasă și cea grațioasă este prezența sau, dimpotrivă, absența unui litigiu. Existența unei pretenții ce antrenează un litigiu între două părți relevă acțiunea procedurii contencioase. Jurisdicția grațioasă se caracterizează prin absența unui litigiu, și, pe cale de consecință, a unor părți cu interese contrare. În cadrul acestei proceduri, cererea adresată judecătorului nu se îndreptă împotriva unui pârât. De aceea se spune că procedura necontencioasă este lipsită de părți. De remarcat este faptul că, prezența unei persoane străine pentru a da anumite informații sau pentru a lămuri unele aspecte ale cauzei nu transformă automat procedura grațioasă într-una contencioasă.

Având în vedere elementele formale ale procedurii grațioase, unii autori au tras și concluzii cu privire la rolul judecătorului în această materie. Se consideră că în procedura grațioasă judecătorul are o largă putere de decizie, ce se bazează mai degrabă pe motive de oportunitate, iar acțiunea sa intră în sfera dreptului administrativ.

Hotărârea pronunțată are un caracter declarativ, spre deosebire de cea adoptată în procedura contencioasă, în care sentința are un caracter declarativ de drepturi, constitutiv sau în condamnare. În aceste condiții, hotărârea pronunțată în procedura necontencioasă este rezultatul unor verificări sumare, formale și nu se bazează pe cercetare a fondului dreptului.

Jurisdicția este susceptibilă de a fi clasificată după mai multe criterii. Aceste criterii se referă la prezența intereselor contrarii la materia supusă judecății, la întinderea atribuțiilor și la normelor juridice sau principiile aplicabile. Întâlnim mai multe forme ale jurisdicției, și anume:

jurisdicția contencioasă și jurisdicția grațioasă sau voluntară. Este una dintre cele mai importante clasificări ale jurisdicției. O atare clasificare este făcută implicit de Codul de procedură civilă printr-o reglementare aparte a materiei procedurii necontencioase.

Jurisdicția contencioasă reprezintă principala componentă a activității desfășurate de organele judiciare. În trecut, după înființarea notariatelor de stat, un număr important de atribuții ce tradițional aparțineau jurisdicției grațioase au fost trecute în competența organelor notariale.

Notarii publici păstrează și în noua reglementare o serie din atribuțiile necontencioase, cum sunt cele specifice procedurii succesorale notariale sau ale divorțului pe cale amiabilă.

Pe de altă parte, se constată și amplificare atribuțiilor necontencioase conferite prin lege instanțelor judecătorești. Intră în această categorie procedura privind înregistrarea partidelor politice, precum și unele atribuții de publicitate mobiliară și imobiliară.

jurisdicția civilă, penală, administrativă și constituțională. Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este materia supusă materia supusă judecății. Jurisdicția civilă și penală este competența acelorași organe judiciare. Deosebirea dintre ele este determinată de natura diferită a cauzelor supuse judecății: jurisdicția civilă are ca obiect o pretenție civilă iar jurisdicția penală o infracțiune, o faptă cu caracter penal.

Restabilirea ordinii de drept se realizează în mod diferit în cele două procese: prin constrângerea patrimonială a debitorului, respectiv prin mijlocirea executării silite, în materie civilă și prin aplicarea de pedepse, în materie penală. Pe de altă parte, evidențiem că acțiunea penală aparține statului, în timp ce acțiunea civilă revine, de regulă, titularului unui drept subiectiv sau unui interes legitim (persoană fizică sau juridică căreia i s-a încălcat un drept).

Există deosebiri între cele două jurisdicții și în legătură cu incidența unor principii diferite în materiile supuse judecății. Asemănările și deosebirile dintre jurisdicția civilă și penală derivă din natura raporturilor juridice deduse în judecată.

O componentă importantă a jurisdicției o constituie contenciosul administrativ. Jurisdicția administrativă se realizează în prezent, în România, tot de instanțele judecătorești de drept comun, chiar dacă competența și procedura urmează și unele reguli specifice, înființarea iminentă a tribunalelor administrative va conduce la crearea unei veritabile jurisdicții administrative.

Jurisdicția constituțională se realizează printr-un organ specializat al statului – Curtea Constituțională – care, în sistem legislației române, nu face parte din structura organelor judiciare propriu-zise. Ea are ca principal atribut exercitarea unui control asupra constituționalității legilor. În majoritatea țărilor europene controlul constituționalității legilor se exercită prin organe specializate.

jurisdicția de drept comun și jurisdicția specială. Distincția dintre jurisdicția de drept comun și jurisdicția specială se întemeiază pe amplitudinea atribuțiilor conferite diferitelor autorități judiciare.

Jurisdicția de drept comun, denumită și ordinară, are atribuții ce se răsfrâng asupra tuturor cauzelor civile. Din sfera jurisdicției de drept comun pot fi sustrase anumite cauze doar în temeiul unei dispoziții legale exprese. Jurisdicția specială are o sferă de acțiune limitată. Ea se întinde doar cauzelor ce-i sunt atribuite în baza unei legi speciale.

Există un interes nu doar teoretic, ci și practic în delimitarea jurisdicției ordinare de jurisdicțiile speciale. Subliniem în această privință următoarele note distinctive:

jurisdicția de drept comun se caracterizează prin plenitudine de atribuții. În schimb, jurisdicțiile speciale au o competență limitată la cazurile și materiile expres determinate de lege;

jurisdicția de drept comun realizează atât judecata, cât și funcția execuțională. Jurisdicțiile speciale nu includ, de regulă, și activitatea execuțională;

jurisdicția de drept comun se caracterizează printr-o procedură complexă, reglementată de Codul de Procedură Civilă. Jurisdicțiile speciale beneficiază de o procedură simplificată, dar care se completează cu regulile dreptului comun în materie;

jurisdicția de drept comun include în sfera sa și regulile procedurii necontencioase, jurisdicțiile speciale nu au o atare competență.

O ultimă precizare ce se impune este aceea că jurisdicțiile speciale sunt distincte de jurisdicțiile extraordinare. Jurisdicțiile extraordinare sunt acelea create expres de lege în scopul soluționării unei cauze concrete sau privind o anumită persoană. Ele au un caracter discriminatoriu și pot conduce la o judecată arbitrară, contrară principiilor de drept, fiind determinată adeseori de considerente de ordin politic sau de oportunitate. De aceea, art. 126 alin. 5 din Constituție interzice înființarea de instanțe extraordinare.

jurisdicția de drept și jurisdicția în echitate. După regulile aplicabile litigiului supus judecății se face distincție în literatura de specialitate și între jurisdicția de drept și jurisdicția în echitate.

Jurisdicția de drept se caracterizează prin preexistența unor reglementări juridice pe care judecătorul trebuie să le aplice în activitatea sa.

Funcția judecătorului este fundamental diferită în cadrul celor două jurisdicții. În cazul jurisdicției de drept, judecătorul aplică legi preexistente, funcția de elaborare a actelor normative aparținând autorității legislative. Dimpotrivă, în cazul jurisdicției în echitate, judecătorul aplică reguli de echitate ce sunt și o creație a jurisprudenței. În opinia unor autori se consideră chiar că judecătorul creează dreptul. Crearea dreptului și aplicarea sa la un caz concret are loc în același moment, cel al judecății.

Analizând jurisdicția ca serviciu public observăm că aceasta este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane. Această funcție implică existența unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale și autonome.

O prezentare a structurii organelor judiciare nu este posibilă fără investigarea principiilor ce stau la baza constituirii și funcționării lor. Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esențiale ale funcționării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiție.

Doctrina nu este unanimă în ceea ce privește determinarea principiilor de organizare a sistemului judiciar. Există unele principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar, dar care vizează mai degrabă funcționarea acestuia și însăși democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal.

Printre aceste principii, care sunt importante pentru studiul organizării judecătorești, menționăm:

Justiția constituie monopol de stat

„Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Textul constituțional menționat se regăsește, într-o formulare parțial diferită, și în unele dispoziții ale Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Textele menționate au semnificația recunoașterii deplinei competențe a instanțelor judecătorești în soluționarea cauzelor civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum și în celelalte litigii pentru care legea nu stabilește o altă competență.

De la regula potrivit căreia justiția constituie monopol de stat există și o excepție, anume aceea a arbitrajului reglementat de Codul de Procedură Civilă. Arbitrajul se caracterizează prin alcătuirea sa din simpli particulari desemnați de către părți; arbitrii nu sunt învestiți cu autoritatea funcției statale de magistrat. De aceea se spune că ne aflăm practic în prezența unui mod de „justiție particulară”. Această jurisdicție nu este însă lipsită de orice autoritate, căci legea îi recunoaște deciziei arbitrale efectele unei hotărâri judecătorești definitive.

Mai mult, hotărârea arbitrală definitivă și învestită cu formulă executorie se poate aduce la îndeplinire întocmai ca și o hotărâre judecătorească. Formula executorie se acordă însă de către instanța de judecată. Prin urmare, arbitrii nu pot impune, fără concursul instanțelor judecătorești, executarea silită. De aceea, se apreciază că arbitrajul constituie o excepție parțială de la principiul conform căreia justiția este monopol de stat, arbitrilor legea le recunoaște numai jurisdictio, nu și imperium.

Autonomia instanțelor judecătorești

Autonomia instanțelor judecătorești este un principiu organizatoric important ce decurge implicit din autonomia funcției jurisdicționale. O delimitare funcțională a atribuțiilor statale nu ar fi practic posibilă fără o autonomie organică.

Autonomia instanțelor judecătorești este garantată atât prin independența, imparțialitatea și inamovibilitatea judecătorilor, cât și printr-o riguroasă delimitare a atribuțiilor ce revin legislativului și executivului. Această delimitare de atribuții a rezultat și prin dezvoltările precedente și este studiată aprofundat la alte discipline juridice.

Pentru ca autonomia instanțelor judecătorești să fie reală și efectivă ea trebuie să mai beneficieze de structuri organizatorice funcționale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum și de un buget distinct. Într-un sistem judiciar eficient autonomia financiară reprezintă o componentă esențială. Bugetul justiției nu trebuie să fie lăsat la discreția executivului sau al legislativului, pentru că altminteri s-ar crea o profundă distorsiune în echilibrul ramurilor puterii de stat. O soluție optimă ar putea fi, formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul național.

Autonomia financiară este o garanție a unei justiții democratice și în această direcție nici un efort nu poate fi considerat inutil. Doar cu o autonomie efectivă se poate promova „forța dreptului” și înlătura tendințele de ignorare și de subminare a statului de drept.

Pentru o bună funcționare a autorității judiciare mai este necesar ca instanțele să fie încadrate și cu un număr suficient de magistrați. Se consideră uneori că un raport optim ar fi acela de un judecător la 7000 de locuitori. În practică acest raport diferă foarte mult de la o țară la alta.

Și în această privință, noile noastre reglementări au găsit soluții raționale. Potrivit art. 120 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și președinții curților de apel împreună cu ministrul justiției, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție analizează anual volumul de activitate al instanțelor și parchetelor și, în funcție de rezultatele analizei, iau măsuri pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

Principiul independenței judecătorilor

Potrivit art. 124 alin. 3 din Constituție „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Independența este necesară pentru a asigura imparțialitatea judecătorului față de părțile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră față de poziția și interesele părților litigante. Se poate afirma chiar că imparțialitatea judecătorului reprezintă o caracteristică esențială a activității judiciare și însuși fundamentul funcției judiciare. Imparțialitatea este, în mod inevitabil, o consecință a principiului independenței judecătorilor și al supunerii lor numai față de lege.

O altă regulă, de maximă importanță, a fost consacrată în mod expres și de Carta europeană privind statutul judecătorilor. Potrivit pct. 4.3. din această Cartă, „Judecătorul sau judecătoarea trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură a altera în mod efectiv încrederea în imparțialitatea și independența lor”.

Principiul independenței judecătorului își găsește aplicare numai în activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric și administrativ judecătorii se află sub autoritatea organelor de conducere judiciară.

Independența judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanții legale corespunzătoare, cum ar fi:

existența unui control judiciar adecvat de natură să asigure respectarea legalității și să garanteze independența judecătorilor;

publicitatea dezbaterilor;

secretul deliberării;

inamovibilitatea judecătorilor;

răspunderea disciplinară a judecătorilor;

autonomia instanțelor judecătorești față de toate celelalte autorități statale.

Un rol deosebit de important în asigurarea independenței judecătorilor revine Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților cuprinde statutări importante în această privință. Astfel, potrivit art. 74 alin. 1 din acest act normativ „Consiliul Superior al Magistraturii, garant al independenței justiției, are dreptul și obligația de a apăra corpul magistraților și pe membrii acestuia împotriva oricărui act care ar putea afecta independența sau imparțialitatea magistratului în înfăptuirea actului de justiție ori crea suspiciuni cu privire la acestea”.

Legea îi conferă și magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii, spre a lua măsurile necesare, ori de câte ori consideră că „independența și activitatea îi sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea judiciară sau de influențare a evoluției sale profesionale”.

Principiul inamovibilității judecătorilor

Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul din cele mai importante principii ale organizării justiției într-un stat democratic și de drept. Imparțialitatea și independența judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care nu admite principiul inamovibilității.

Principiul inamovibilității constituie o cucerire relativ modernă a dreptului. Problema independenței magistraturii și a inamovibilității judecătorului este esențială și de interes universal. De aceea ea a format obiect de reglementare și din partea Organizației Națiunilor Unite. Astfel, la cel de-al șaptelea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentelor aplicate delicvenților, organizat la Milano între 26 august 1985, au fost inițiate două documente internaționale foarte importante; ele au fost confirmate de Adunarea Generală prin Rezoluțiile nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985.

Legislațiile statelor membre ale ONU trebuie să țină seama de aceste importante documente internaționale, fapt pentru care este util să facem succinte referiri la conținutul lor. În primul rând, din cuprinsul rezoluțiilor amintite se desprinde cu claritate relația de conexitate necesară care există între independența magistraturii și imparțialitatea judecătorilor.

Între independența magistraturii, imparțialitate, noțiune legată chiar de ideea de justiție, și inamovibilitate există o interconexiune evidentă. Aceasta este cunoscută ca fiind formula unei veritabile și eficiente justiții: independență, imparțialitate și inamovibilitate.

Constituția României, fidelă principiilor statului de drept, dar în egală măsură și principiilor dreptului internațional, a consacrat în art. 125 alin. 1 inamovibilitatea judecătorilor. Textul constituțional prevede că: „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii”. Asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întâi că prin inamovibilitate se înțelege acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcție: judecătorii, o dată învestiți în funcție, nu mai pot fi revocați, transferați sau suspendați decât în condiții excepționale.

Modul de învestire în funcție – alegere sau numire – nu este prin el însuși de natură să asigure imparțialitatea judecătorilor. Mai este necesar ca magistrații să fie constituiți într-un corp profesional și avansați pe criterii de competență, iar răspunderea lor disciplinară să intervină numai în condiții care justifică declanșarea unei asemenea proceduri. O temeinică pregătire profesională și imparțialitatea judecătorilor sunt cerințe esențiale ale bunei funcționări a autorității judecătorești într-un stat de drept, fără îndeplinirea acestor condiții nu se poate vorbi de o justiție reală.

Permanența și caracterul sedentar al organelor judiciare

Jurisdicțiile sunt permanente în sensul că justiția se înfăptuiește fără întrerupere, cu excepția zilelor declarate nelucrătoare și a vacanțelor judecătorești. Acest mod de funcționare a instanțelor judecătorești contribuie și la realizarea principiului continuității în procesul civil.

Vacanța judecătorească nu constituie o veritabilă întrerupere a cursului justiției întrucât și în această perioadă se soluționează anumite cauze civile. Vacanța judecătorească este de două luni și are loc în perioada 1 iulie-31 august al fiecărui an calendaristic.

Potrivit art. 146 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, „activitatea de judecată a instanțelor va continua:

în materie penală, pentru cauzele cu arestații;

în alte materii, pentru cauzele privind obligațiile de întreținere de orice fel, asigurarea dovezilor, cererile de ordonanță prezidențială, precum și în alte cauze considerate urgente, potrivit legii, sau apreciate ca atare de instanță”.

La Curtea Supremă de Justiție, în perioada vacanței judecătorești se soluționează:

în materie penală, cauzele cu arestați;

în toate materiile, cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Curtea Supremă de Justiție.

Jurisdicțiile sunt sedentare în sensul că toate instanțele funcționează, conform legii, într-o localitate unde au un sediu stabil și cunoscut.

Caracterul sedentar al justiției nu înseamnă că instanța este lipsită de posibilitatea efectuării unor activități procesuale în afara sediului, cum ar fi în cadrul cercetării la fața locului. Principiul enunțat își are aplicație nu numai în privința jurisdicției ordinare, ci și a jurisdicțiilor speciale.

Colegialitatea organelor judiciare

Principiul colegialității are conotații deosebite în procesul de înfăptuire a justiției. El implică alcătuirea completului din doi sau mai mulți judecători.

Colegialitatea are de partea sa argumente deduse din: calitatea superioară a lucrărilor îndeplinite de doi sau de mai mulți magistrați, o redusă posibilitate de influențare din exterior a magistraților, o mai bună pregătire a judecătorilor tineri, care intră în complete cu magistrați având o mai mare experiență. Sistemul nostru judiciar este dominat de principiul colegialității. În prezent, cauzele se judecă în primă instanță în complet format din doi judecători, iar apelurile și recursurile se judecă în complet format din trei judecători.

Există totuși, prin excepție de la regulile enunțate, și cauze care se soluționează în fond de către un singur judecător. Astfel, potrivit art. 57 alin. 1 din Legea 304/2004 se judecă de către un singur judecător:

cererile privind pensii de întreținere, cererile privind înregistrările și rectificările în registre de stare civilă, cererile privind încuviințarea executării silite, învestirea cu formulă executorie și luarea unor măsuri asiguratorii;

cererile de ordonanță președințială;

acțiunile posesorii;

plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor contravenționale;

somația de plată;

reabilitarea;

constatarea intervenției amnistiei ori grațierii;

percheziția și măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale.

Conflictele de muncă și de asigurări sociale se soluționează în primă instanță, de un complet constituit din doi judecători și doi asistenți judiciari.

Înalta Curte de Casație și Justiție judecă cauzele ce intră în competența sa în complet format de trei judecători din aceeași judecători din aceeași secție. Dacă numărul de judecători necesari formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În afara completelor de judecată ale secțiilor, la instanța supremă funcționează și un complet format din 9 judecători și care este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței supreme, iar în lipsa acestora, de către un președinte de secție sau de un judecător desemnat în acest scop de președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiției.

Normele procedurale privitoare la compunerea instanței au un caracter imperativ iar nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărârii pronunțate.

Principiul dublului grad de jurisdicție

Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă. Ca orice operă umană, și activitatea de judecată poate determina soluții greșite, fie ca urmare a aprecierii eronate a faptelor, interpretării necorespunzătoare a legii, nesincerității martorilor sau a altor împrejurări. De aceea, în majoritatea sistemelor de drept s-au adoptat norme organizatorice de natură a exercita un control ierarhic asupra hotărârilor pronunțate.

În acest scop, instanțele judecătorești au fost grupate două câte două, de așa manieră încât o cauză soluționată de un tribunal să poată fi cercetată din nou de către un alt organ judiciar. Instanța care exercită controlul trebuie să fie de o jurisdicție de grad diferit. Pentru realizarea funcției de control, instanțele judecătorești sunt organizate într-un sistem ierarhic, astfel că, în principiu doar instanțele superioare pot exercita, în limitele determinate de lege, controlul asupra soluțiilor pronunțate de organele judiciare situate la baza acestei structuri. Judecata în trepte sau ierarhii de instanțe diferite reprezintă o judecată în grade de jurisdicție.

Judecata în fond și judecata în apel sunt expresii procesuale ale înfăptuirii celor două grade de jurisdicție. Acest mod de organizare are o rațiune puternică, căreia este aproape imposibil să i se aducă critici pertinente.

Calitatea actului de justiție depinde în mod hotărâtor de pregătirea profesională a judecătorilor și de tăria lor de caracter. Un judecător experimentat, cu o bună pregătire profesională și cu o forță morală adecvată, va reuși în toate cazurile să evite presiunile politice ori de altă natură la care ar putea fi supus. Iată de ce principiul dublului grad de jurisdicție este cel mai eficient sistem al garantării unei optime justiții.

Specializarea instanțelor judecătorești

În țara noastră funcția jurisdicțională se realizează de către instanțele judecătorești. În cadrul sistemului nostru judiciar nu au funcționat, în ultimele decenii, instanțe specializate. Aceeași instanță judeca atât cauzele civile, cât și cele penale, comerciale sau de altă natură.

Existența unor secții specializate la Curtea Supremă de Justiție, la curțile de apel și la tribunale nu contravenea principiului enunțat, căci judecătorii puteau fi trecuți de la o secție la alta. Legea nr. 304/2004 prevede organizarea tribunalelor pentru minori și familie, a celor care să soluționeze conflicte de muncă și asigurări sociale, a celor comerciale și administrativ-fiscale. Tribunalele specializate trebuiau să înceapă să funcționeze de la 1 ianuarie 2008 la nivelul fiecărui județ și în municipiul București, însă nici până în ziua de astăzi nu s-a putut implementa această propunere. Datele concrete la care urmează să funcționeze instanțele specializate se stabilesc, în mod eșalonat, prin ordin al ministrului justiției. Până la înființarea tribunalelor specializate toate județele și în municipiul București, în cadrul tribunalelor de drept comun vor funcționa secții sau complete specializate.

Constituirea instanțelor judecătorești într-un sistem ierarhic

Doctrina occidentală enunță printre principiile de organizare a sistemului judiciar și pe acela al așezării instanțelor judecătorești într-o structură piramidală, ierarhică. Orice sistem judiciar este constituit dintr-o multitudine de instanțe. Acestea nu sunt organizate numai pe linie orizontală, ci și într-un sistem piramidal, singurul care este de natură a asigura afirmarea și aplicarea principiului celor două grade de jurisdicție. În majoritatea statelor democratice principiul dublului grad de jurisdicție se realizează prin intermediul unor curți de apel, instanțe ce se află într-o poziție superioară în raport cu instanțele cărora legea le recunoaște o competență de fond (de primă instanță). De asemenea, sistemele judiciare au în vârful ierarhiei lor și o curte sau un tribunal suprem, al cărui rol primordial este acela de a asigura o jurisprudență unitară pe întreg teritoriul țării.

Judecătorii care alcătuiesc structurile judiciare dintr-un stat democratic se află și ei într-o poziție ierarhică în raport cu judecătorii de la instanțele inferioare. Unii dintre judecători ocupă chiar funcții de conducere în cadrul unor curți și tribunale. O atare ierarhie există și în privința membrilor Ministerului Public, ea având un caracter diferit față de cea care-i vizează pe judecători.

Așadar, ierarhia judiciară este fundamental diferită de cea existentă în domeniul administrației publice. Funcționarul administrativ nu este stăpânul propriei sale decizii, căci el trebuie să dea socoteală superiorului său pentru modul în care a acționat. În schimb, judecătorul nu se află într-o asemenea situație, el fiind dimpotrivă, stăpânul propriei sale decizii, astfel că el nu este chemat să răspundă sau să dea explicații superiorului pentru decizia adoptată într-un proces civil, penal sau de altă natură.

Accesul liber la justiție

Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel că el reprezintă semnificații deosebite și pentru dreptul procesual, dar și pentru dreptul constituțional.

Orice condiționare a accesului liber la justiție ar prezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale în orice democrație reală. Pe plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.

Egalitatea în fața justiției

Principiul egalității părților în fața justiției are o consacrare internațională implicită. Egalitatea părților în fața justiției implică respectarea următoarelor exigențe procedurale:

judecarea proceselor pentru toți cetățenii trebuie să se realizeze de aceleași organe și în conformitate cu aceleași reguli de drept procesual;

aceleași drepturi procedurale trebuie acordate tuturor părților, fără nici o deosebire. Legislațiile procesuale moderne nu instituie și nici nu pot institui restricții sau privilegii față de unele dintre părțile din proces;

instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a părților. Ea este obligată să înștiințeze părțile despre termenele de judecată, să comunice actele de procedură prevăzute de lege, să lămurească părțile asupra drepturilor lor, să dea îndrumări părților cu privire la drepturile și obligațiile ce le revin în proces, atunci când nu sunt reprezentate de avocat sau de mandatari și să stăruie prin toate mijloacele legale a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor cauzei și prin aplicarea corectă a legii.

Într-un stat de drept și social autoritățile publice trebuie să depună eforturi pentru ca egalitatea în fața justiției să fie efectivă și nu formală.

Gratuitatea justiției

Înfăptuirea justiției implică unele cheltuieli importante din partea statului, dar și din partea justițiabililor. Statul este obligat să organizeze serviciul public destinat a înfăptui justiția, ceea ce înseamnă asigurarea unor condiții de muncă corespunzătoare necesare pentru organele de justiție (sedii pentru instanțe, mijloace materiale necesare pentru desfășurarea judecăților în materie civilă și penală etc.) și remunerarea adecvată a judecătorilor și a funcționarilor judecătorești (grefieri, aprozi, arhivari etc.).

Un rol important în asigurarea acestui principiu îi revine asistenței judiciare, care este organizată în cele mai multe state democratice și care nu este de dată foarte recentă. Asistența judiciară cuprinde două componente principale: ajutorul pentru accesul la serviciul public al justiției și ajutorul privind accesul la drept. Accesul la drept cuprinde, la rândul său, servicii de informare și de consultanță în cadrul procedurilor nejurisdicționale.

Asistența judiciară mai cuprinde și alte componente secundare cum ar fi: acordarea de scutiri, reduceri sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar, asistența gratuită printr-un avocat.

Dispozițiile procedurale privitoare la acordarea asistenței judiciare sunt de natură să asigure și în dreptul nostru o apărare adecvată a persoanelor lipsite de resurse materiale. În perspectiva unei viitoare reglementări în materie ar trebui reflectat și la posibilitatea unui sistem de asigurare după modelul legislației din alte țări democratice.

Termenul de competență nu este propriu dreptului, îl întâlnim și în alte domenii. Acest termen are și în domeniul dreptului accepțiuni diferite.

În ceea ce privește noțiunea de competență, în limbajul comun ea definește capacitatea unei persoane de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul cunoașterii adânci a problemei în discuție, dar și ca fiind capacitatea unei autorități de a exercita anumite atribuții care îi definesc competența.

În limbajul juridic prezintă interes cea de-a doua accepțiune a termenului, cu precizarea că trebuie să distingem după obiectul de studiu al ramurii de drept în discuție, dar și după cum ne raportăm la o autoritate sau la o persoană având atribuții specifice într-o anume materie.

În dreptul procesual civil competența este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege a unei instanțe judecătorești (ori a unui alt organ de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională) de a judeca un anumit litigiu sau pricină. Raportând această definiție la cea conferită termenului de competență în limbajul uzual, se poate afirma că în loc de „capacitate”, vorbim despre aptitudine iar în loc de „autoritate”, în general, ne raportăm la instanța de judecată ale cărei atribuții constau tocmai în judecarea (capacitatea, puterea de a judeca) litigiilor deduse în fața sa prin introducerea cererii de chemare în judecată. Dată fiind existența unor autorități cu activitate jurisdicțională și a altor organe de jurisdicție, trebuie să extindem definiția competenței și la aceste structuri alături de instanțele de judecată, structuri care au de asemenea aptitudinea (capacitatea, puterea) de a se pronunța asupra chestiunilor prevăzute în legile speciale, altele decât cele date prin lege instanțelor de judecată.

Pe de altă parte, după cum am precizat mai sus în prezenta lucrare, instanțele de judecată sunt structurate într-o ierarhie având grade diferite – așa-numita competență „pe verticală”, iar cele de același grad dispuse pe o anumită rază teritorială, – așa-numita competență „pe orizontală”.

Pe baza acestor considerente rezultă că trebuie să distingem între competența autorității judecătorești față de competența celorlalte organe jurisdicționale ori cu activitate jurisdicțională, pentru ca apoi să stabilim atribuțiile ce delimitează competența fiecărei instanțe, atât „pe verticală”,cât și „pe orizontală”.

Numai în urma unei astfel de analize se poate afirma că o cerere de chemare în judecată având ca obiect un raport juridic de drept material, de natură litigioasă, trebuie înaintată instanței pe care legea, prin normele de competență, o împuternicește a o judeca.

Unele dintre organele statului au ca funcție proprie aceea de a examina diferendele juridice, care fac obiectul unor cereri sau petiții. Raportând termenul generic „competență” la autoritățile judecătorești, la cele jurisdicționale sau la cele de jurisdicție, reiese că prin această noțiune se înțelege „ceea ce poate face să facă, potrivit funcției ei, conținutului și cuprinderii acesteia, determinate prin lege, o instanță judecătorească”. De aceea, când o instanță face un act de procedură, ia o dispoziție, pronunță o hotărâre, fără a depăși cadrul atribuțiilor sale legale, când rămâne deci „în interiorul limitelor funcționale pe care i le impune legea”, urmează logic că instanța a desfășurat o activitatea determinată de temeiul competenței sale.

Secțiunea 2 „Formele competenței și natura normelor cu privire la competență”

Normele de competență au ca obiect reglementarea, din toate punctele de vedere, a problemelor cu privire la competența instanțelor judecătorești.

După cum am arătat în secțiunea de mai sus, termenul de competență se află în strânsă legătură cu noțiunea de instanță judecătorească (sau un organ de jurisdicție, ori cu activitate jurisdicțională) și nu cu judecătorii care sunt încadrați la aceeași instanță.

Despre faptul că litigiile sunt soluționate nu numai de către instanțele judecătorești, ci și alte organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională, precum și datorită faptului că instanțele judecătorești sunt organizate pe linie ierarhică, se pune problema clasificării normelor de competență.

Pornind de la art. 124, alin. 2 din Constituția României, care prevede că ”justiția este unică și ea aparține statului, care o înfăptuiește prin instanțele judecătorești” observăm că acest atribut aparține în totalitate statului și reprezintă un monopol de stat, după cum am arătat mai sus. Dacă ne aplecăm privirea asupra felurilor instanțelor judecătorești observăm că acestea sunt multe și diferite. În exercițiul funcției jurisdicționale, care aparține statului și se produce prin intermediul instanțelor judecătorești, privite ca autorități statele, aceste organe nu dețin funcția de jurisdicție în totalitatea ei, deci nu au puteri generale și identice unele față de altele. Observăm că toate instanțele îndeplinesc atribuții de aceeași natură, toate aplică legea și fac acte de jurisdicție, numai că nu toate instanțele judecă aceleași cauze. Delimitarea atribuțiilor instanțelor judecătorești, stabilirea competenței diferitelor categorii de instanțe este una „nu numai necesară, dar și indispensabilă”.

Prof. Univ. Dr. Ion Deleanu, în lucrarea sa ” Tratat de procedură civilă”, apărută în anul 2012, și-a pus întrebarea: ”dintre multele instanțe așezate orizontal în circumscripții administrative sau în circumscripții de jurisdicție, ori așezate vertical la diferite niveluri, care anume va avea puterea dă soluționeze, cu autoritatea pe care o conferă legea, o cerere determinată?” Răspunsul la această întrebare se regăsește în regulile de competență. Competența delimitează astfel, partea de jurisdicție care aparține unei instanțe, aptitudinea unei instanțe determinate de a rezolva o cerere, puterea cu care este înzestrată o jurisdicție, partea de jurisdicție pe care o recunoaște, după anumite criterii, unei instanțe judecătorești.

Puterea jurisdicțională se împarte între deci între diferitele instanțe, atât pentru buna administrare a justiției, cât și pentru a ocroti interesele părților din procesul civil. Toată această împărțire se realizează prin reguli de competență, iar partajarea jurisdicției pe orizontală, între instanțe de aceeași categorie, sau pe verticală, între instanțe de categorii diferite, se exprimă prin „formele competenței”.

În doctrină pentru clasificarea normelor de competență s-au avut în vedere mai multe criterii. Astfel:

după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din același sistem, distingem:

competență generală;

competență jurisdicțională.

Competența generală reprezintă acea instituție procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanțelor judecătorești de atribuțiile altor autorități statale sau nestatale. După ce se stabilește ca o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorității judecătorești, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanțe judecătorești are puterea de a soluționa cauza respectivă.

Competența jurisdicțională face referire la delimitarea activității între instanțele judecătorești.

după cum delimitarea se face între instanțe judecătorești de același grad sau de grad diferit sau de același grad, avem :

competență materială sau ratione materiae, denumire tradițională în literatura noastră de specialitate este desemnată de alți autori ca și competență de atribuțiune. Dar există și altă categorie de norme de competență materială care stabilesc atribuțiile instanțelor de a judeca în funcție de obiectul, valoarea sau natura litigiului, situație în care se determină competența materială procesuală, astfel:

competența materială funcțională care se stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (judecă în primă instanță, în apel sau în recurs );

competenta materială procesuală care se stabilește în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecății.

competență teritorială, care poate fi:

competența teritorială de drept comun reglementată în Cartea I a Codului de procedură civilă, art. 1 – 40¹;

competența teritorială alternativă (facultativă);

competenta teritorială exclusivă sau excepțională;

competența teritorială convențională.

Criteriul de departajare îl face instanța la care se introduce cererea, după cum este cea de drept comun din punct de vedere teritorial și reclamantul are facultatea de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente și respectiv după cum cererea trebuie obligatoriu introdusă la o anumită instanță.

în funcție de caracterul normei care reglementează competența, avem:

competență absolută, reglementată prin norme imperative și privește competența generală și jurisdicțională cu excepția celei teritoriale care, fiind reglementată de norme legale dispozitive;

competență relativă, reglementată de norme dispozitive.

În urma interpretării sistematice a regulilor de procedură, sau analizate explicit sau fiecare în parte rezultă câteva principii în materie de competență, astfel:

competența instanțelor este aceeași pentru toți. Acest principiu exprimă, în forma specifică Codului de Procedură Civilă, egalitatea între cetățeni, între drepturi, precum și accesul liber la justiție, explicat în secțiunea 1 din prezentul capitol;

competența instanțelor este legală, cu alte cuvinte ea este determinată prin lege;

instanța nu poate delega justiția. Acest principiu enunță faptul că un organ competent să soluționeze un litigiu, nu poate delega prerogativele sale unui alt organ, nici parțial sau pentru o perioadă determinată de timp, ci doar în cazuri excepționale, când legea prevede astfel;

instanța își exercită atribuțiile de judecată numai în circumscripția sa teritorială. Instanța nu poate judeca în afara circumscripției delimitată în favoarea ei prin norme de competență, dacă părțile nu au convenit altfel, și dacă ele puteau conveni altfel decât putea să prevadă legea;

competența instanței este individualizată prin acțiunea civilă. Potrivit acestui principiu, cererea de chemare în judecată, ca element al acțiuni civile, individualizează instanța.

Din acest principiu decurg câteva consecințe. În primul rând, pentru verificarea competenței instanței nu interesează momentul stabilirii juridice între părți, ci acela al introducerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a degenerării acelei situații într-o stare conflictuală, susceptibilă numai prin mijlocirea instanței. În al doilea rând, în cazul unor legi procedurale succesive cu privire la competență, în principiu, legea nouă este de aplicație imediată.

instanțele judecătorești sunt înzestrate cu plenitudinea competenței își găsește punctul de plecare în prevederile constituționale și ale legii de organizare judecătorească. Astfel, Constituția României în art. 126 alin. 1 prevede că: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Plenitudinea competenței instanțelor judecătorești nu înseamnă exclusivitatea acestora în soluționarea tuturor litigiilor;

Judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției este un principiu cu deosebite semnificații și implicații teoretice și practice, care nu rezultă dintr-un text de lege, ci provine din vechea jurisprudență. Principiul în discuție exprimă ideea că, instanța sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze și asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar și atunci când aceste mijloace privesc probleme care, dacă ar fi invocate distinct și făcând obiectul unei cereri separate, nu ar fi aparținut competenței instanței sesizate.

De exemplu, instanța chemată să se pronunțe asupra pretențiilor reclamantului poate să constate starea de faliment a pârâtului, dar nu va putea da o hotărâre de declarare a stării de faliment, deși pârâtul și-a motivat imposibilitatea plății prin faptul că a devenit falit.

Instanța nu va putea, sub semnul principiului discutat ca, atunci când creanța opusă în compensație este mai mare decât pretenția reclamantului din cererea introductivă, să-l oblige pe reclamant la plata diferenței, deoarece ar însemna ca instanța să se pronunțe asupra unei cereri distincte de cea principală, și nu asupra unui mijloc de probă.

Nu sunt susceptibile de includere în competența instanței sesizate prin cererea introductivă, în baza principiului «judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției» incidentele referitoare la chestiunile prejudiciabile, excepția de neconstituționalitate, incidentele procedurale și cererile incidentale.

accesoriul urmează soarta principalului (accesorium sequitur principale). În baza acestui principiu, condiția juridică a unui bun, a unui drept, a unui act, a unui fapt, a unei sancțiuni sau a unei activități, considerate ca principale, se extinde asupra altora, considerate accesorii în raport cu ele. Esența principiului și implicațiile sale sunt exprimate prin art. 17 C.proc.civ., potrivit căruia „cererile accesorii și incidentele sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”.

Având ca fundament conexitatea sau legătura existentă între cererea principală și cererile accesorii și incidentale, indirect este consacrată prorogarea legală de competență. Unii autori au apreciat că textul art. 17 C.proc.civ. este aplicabil chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială, deoarece prorogarea legală de competență, exprimând principiul accesorium sequitur principale, se realizează fără nici un fel de limite, putând trece dincolo de limitele competenței absolute.

competența revine instanței în circumscripția căreia se află domiciliul pârâtului. Acest principiu este consacrat în art. 5 din Codul de procedură civilă ca prevede: „cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”. Regula actor sequitur forum rei, înscrisă în articolul mai sus-amintit privește toate instanțele așezate în circumscripții teritoriale. Această regulă este una dispozitivă, așa încât în limitele legii, părțile o pot înlătura. Regula prezintă avantaje pentru pârât numai dacă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, el nu-și schimbă domiciliul. De asemenea, nu întotdeauna competența instanței de la domiciliul pârâtului reprezintă soluția unei bune administrări a justiției.

conflictele de competență se rezolvă în interiorul instanțelor judecătorești. Un alt principiu al stabilirii competenței este determinat de existența mai multor instanțe ordonate ierarhic sau situate în circumscripții teritoriale diferite și care poate constituie o premisă pentru greșita competență prin cererea introductivă la instanță.

Conflictul de competență, pozitiv sau negativ se rezolvă printr-un regulator de competență în interiorul sistemului instanțelor judecătorești, de către o instanță superioară, de regulă comună jurisdicțiilor aflate în conflict, chiar și atunci când în conflict se află o instanță și un alt organ cu activitate jurisdicțională. De exemplu, conflictul între două judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal se rezolvă de acel tribunal.

CAPITOLUL II „Competența materială”

Din momentul în care s-a stabilit că pricina este de competența instanțelor judecătorești, în cadrul sistemului acestor organe, urmează a se determina dacă pricina respectivă va fi judecată de judecătorie, de tribunal, de curtea de apel sau de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Competența materială, denumită uneori și competență ratione materiae presupune o delimitare între instanțe de grad diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional – după felul atribuțiilor – și sub aspect procesual – după obiectul, valoarea și natura cererii – în Codul de Procedură Civilă, legea privind organizarea judecătorească și legi speciale.

Atât în Codul de procedură civilă, cât și în Legea pentru organizarea judiciară se spune despre o anumită categorie de instanțe judecătorești că „judecă procesele și cererile….”, însă formularea nu este riguros exactă.

Procesul civil cuprinde două mari faze, respectiv judecata și executarea silită. La rândul ei, judecata parcurge mai multe etape, care în principiu au loc în fața unor instanțe de grad diferit, judecata în primă instanță, judecata în căile de atac. Unii autori au arătat că, a afirma că judecătoria judecă un anumit proces, înseamnă a admite că judecătoria soluționează pricina respectivă, nu numai în prima instanță, ci și în apel, apoi în recurs, ceea ce este contrazis chiar de conținutul textelor care folosesc expresia pe care autorii respectiv nu o împărtășesc.

Competența materială funcțională, după cum am arătat mai sus, este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești. De exemplu: potrivit art. 1, alin. 1 pct. 1 din C. proc. civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Competența materială este și procesuală, deoarece determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate în concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești.

Secțiunea 1 „Criterii de determinare a competenței materiale”

Competența materială are un caracter absolut, fiind reglementată de norme de ordine publică, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici cu autorizarea instanței.

În prezența mai multor instanțe judecătorești, de grade diferite sau de același grad, dar având circumscripții de jurisdicție diferite trebuie identificate criteriile pe baza cărora se realizează delimitarea competenței între aceste instanțe.

Literatura de specialitate vorbește de un dublu criteriu în repartizarea competenței materiale, și anume în criteriu obiectiv, între instanțe de grade diferite sau pe verticală, și un criteriu teritorial, între instanțe de același grad, dar situate în circumscripții diferite.

Criteriul obiectiv în funcție de care se determină competența de atribuțiune a instanțelor judecătorești este un criteriu complex, alcătuit din câteva criterii subsidiare: natura litigiului, importanța economică sau valoarea lui, calitatea părților, urgența litigiului. Fiecare dintre aceste criterii are o valoare independentă și acționează ca atare pentru determinarea competentei instanței.

În doctrina românească recentă, competența materială s-a considerat a fi determinată sub aspect funcțional, după felul atribuțiilor jurisdicționale, iar sub aspect procesual, după obiectul, natura sau valoarea cauzelor.

Natura litigiului este hotărâtoare pentru stabilirea competenței materiale a instanțelor judecătorești. Legea de procedură civilă se referă ea însăși la „competența după materie”, iar materia semnifică tocmai natura litigiului. Atunci însă când litigii de aceeași natura au fost distribuite unor instanțe de grade diferite, criteriul în discuție – materia litigiului – nu putea fi numai el satisfăcător pentru delimitarea competenței, astfel că s-au luat în calcul și alte criterii.

Criteriul valoric a fost utilizat în mod frecvent în legislația noastră, chiar în perioada anterioară anului 1990. De asemenea, el a fost folosit și după cel de-l doilea război mondial, atât în materia litigiilor civile, cât și a litigiilor de muncă.

Aplicarea în practică a criteriului valoric a ridicat întotdeauna multiple probleme de interpretare. Doctrina a răspuns și ea, în mod constant la aceste provocări ale jurisprudenței. Unele din aceste probleme au fost rezolvate prin introducerea art. 181 în C. Proc. Civ. Potrivit acestui articol, „instanța investită potrivit dispozițiilor privitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect”. Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia, competența se fixează încă din momentul sesizării instanței.

Valoarea obiectului litigiului se stabilește de către reclamant, care trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea sa, în funcție de care se va determina instanța competentă.

Dacă după sesizarea instanței reclamantul își restrânge pretenția ca urmare a împrejurării că paratul și-a executat în parte obligația, soluția declinării nu se justifică, deoarece la data sesizării, instanța era competentă, iar reclamantul a înțeles să se judece pentru valoarea arătată în cerere. Dacă însă reclamantul își modifică pretențiile, sub sau peste valoarea inițială, ca urmare a îndreptării erorii de calcul săvârșite cu prilejul evaluării pretențiilor, instanța va trebui să-și decline competență.

În situația în care reclamantul formulează un capăt de cerere principal și unul sau mai multe capete de cerere accesorii ori incidentale, valoarea capătului principal este cea care determină competența, iar nu suma valorii tuturor capetelor de cerere.

Sunt cuprinse în valoarea obiectului litigios fructele, dobânzile anterioare chemării în judecată, ele fiind sume certe, susceptibile de adunare și capitalizare, cheltuielile făcute înainte de proces, daunele interese pricinuite anterior procesului, ele asemănându-se cu fructele și dobânzile.

Nu sunt cuprinse în valoarea interesului litigios, fructele și dobânzile care încep să curgă după pornirea procesului, cheltuielile de judecată, întrucât nu pot fi determinate de la începutul procesului, cheltuielile făcute pentru introducerea forțată a unui terț. De exemplu: când sunt mai mulți reclamanți și un singur pârât sau un reclamant și mai mulți pârâți și este vorba de o singură creanță solidară sau indivizibilă, competența se determină după valoarea întreagă a creanței, nu după partea fiecărui reclamant sau pârât. Dacă ne aflăm în situația cu mai mulți reclamanți sau pârâți, iar creanțele lor sunt diferite, fie prin cauza, fie prin obiectul lor, competența se va determina potrivit cu valoarea interesului litigios din fiecare cerere.

Criteriului obiectiv al naturii litigiului i se asociază uneori și un criteriu derivat din calitatea părților din proces. De exemplu, deși potrivit art. 2 pct. 1 lit. c, C. proc. civ., în materie de contencios administrativ, competenta de a judeca în primă instanță revine ca regulă tribunalelor, totuși în considerarea autorului actului administrativ sau al refuzului nejustificat de a emite actul – autoritățile administrației publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel județean, ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale – competența în prima instanță revine curților de apel.

În unele situații izolate, urgența rezolvării cererii este criteriul subsidiar de determinare a competenței. De exemplu, în materie de ordonanță președințială, cererea se va introduce la instanța competentă asupra fondului sau în materia asigurării dovezilor (mărturia unei persoane, starea unui imobil, părerea unui expert), dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat pe viitor, cererea se va îndrepta înainte de judecată la instanța în circumscripția căreia se află martorul sau obiectul cercetării sau la instanța competentă să judece pricina. Toate aceste cereri se fac în considerarea urgenței.

Secțiunea 2 „Competența materială a Judecătoriei”

Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică și funcționează în județe și în sectoarele municipiului București. Numărul și localitățile de reședință ale judecătoriilor sunt prezentate în anexa nr. 1 din această lucrare. În prezent, în România funcționează un număr de peste 180 de judecători.

Conform dispozițiilor art. 1 C. Proc. Civ., judecătoriile judecă:

în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

O primă ideea ce se poate extrage din textul de lege este aceea că judecătoria este instanță de drept comun din punctul de vedere al judecății în primă instanță, deci, ori de câte ori nu se prevede competența unei alte instanțe de a rezolva în primă instanță cererea, aceasta va fi soluționată de judecătorie.

La prima vedere se mai poate observa faptul că textul de lege stabilește competența generală a judecătoriei, deoarece exclude din competența sa cererile date prin lege în „competența altor instanțe”, fiind vorba nu numai de alte instanțe judecătorești, care sunt menționate de art. 2, alin. 2 din Legea nr. 304/2004, ci și de orice alte organe cu activitate jurisdicțională.

în primă instanță și în ultimă instanță, procesele și cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv.

Domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 1, pct. 1, coroborate cu art. 299, alin. 1 C. Proc. Civ. Este limitat la cereri și procese ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

sunt evaluabile în bani, în materie civilă sau comercială, decurgând din obligații contractuale sau extracontractuale;

au ca obiect sume de bani, iar nu obligații de a face, a nu face sau predarea unor bunuri;

sunt deduse judecății pe cale principală, deoarece în măsura în care sunt accesorii sau incidente vor urma calea prevăzută pentru cererea principală;

nu reprezintă creanțe ce presupun plăți periodice, chiar dacă suma aferentă unei prestații ar fi până la 2.000 de lei inclusiv.

În privința determinării valorii obiectului în cazurile în care există mai multe capete de cerere sau intervin modificări ale cererii inițiale, jurisprudența și doctrina au determinat criterii de determinare a calorii obiectului în vederea stabilirii competenței materiale, criterii ce sunt aplicabile și în vederea aplicării corecte a noilor dispoziții procedurale enunțate anterior.

Potrivit legislației în vigoare, aceste reglementări prezentate anterior nu sunt aplicabile în domeniile procedurilor speciale ale somației de plată și ordonanței de plată.

Este important de determinat dacă judecătoria deduce judecății pe cale principală și procesele privind pensiile de întreținere sau alte părți cu caracter periodic, în cazul în care rata lunară a acestora ar avea valoarea de până la 2.000 lei inclusiv. Textul de lege trebuie interpretat în sens restrictiv întrucât aduce limitări asupra drepturilor procedurale, motiv pentru care considerăm că acele creanțe ce presupun plăți periodice care luate separate au o valoare de până la 2.000 lei, dar în legătură cu care nu se poate determina valoarea maximă din pricina caracterului lor aleatoriu, nu pot forma obiectul domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 1, pct. 11 și art. 299 alin 11 din C. Proc. Civ. În acest context trebuie menționat că în Noul Cod de Procedură Civilă este reglementată și determinarea cuantumului valorii obiectului procesului în cazul cererilor privind prestații succesive, stabilind că în situația în care durata existenței dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socotește după valoarea prestației anuale datorate.

plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice locale cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

Această prevedere legală se referă la controlul judecătoresc pe care în exercită judecătoriile asupra legalității și temeinicității hotărârilor pronunțate de alte organe cu activitate jurisdicțională.

Acest control intervine numai dacă este expres prevăzută de lege. Cu titlu exemplificativ, menționăm art. 32 din O.G. 2/2001, potrivit căreia plângerea împotriva procesului-verbal de contravenție se soluționează de judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.

Potrivit art. 1, pct. 2 C. Proc. Civ., termenii de plângere și hotărâre primesc o accepțiune largă, în sensul că noțiunea de „plângere” se referă la orice cale de atac împotriva hotărârilor organelor cu activitate jurisdicțională din afara sistemului judecătoresc, iar noțiunea de „hotărâre” include toate actele ce provin de la organele din afara sistemului judecătoresc și asupra cărora judecătoria exercită control judecătoresc, pronunțând o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de apel.

orice alte materii date prin lege în competența lor.

În contextul pct. 3 din art. 1 C. Proc. Civ. se încadrează:

cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală (art. 236 C. proc. civ., care, fiind o normă specială în ceea ce privește competența, se aplică și atunci când judecata pe fond, în primă instanță, ar fi de competența tribunalului sau a curții de apel ori când pricina pe fond ar urma să fie soluționată de un organ cu activitate jurisdicțională din afara sistemului instanțelor judecătorești);

cererea prin care se solicită îndreptarea greșelilor materiale strecurate în propriile hotărâri sau încheieri, lămurirea ori completarea propriilor hotărâri (art. 281 și urm. C. proc. civ.);

contestația în anulare exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie, în condițiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ.;

revizuirea introdusă împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie, în condițiile prevăzute de art. 322 și urm. C. proc. civ.;

revizuirea introdusă împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie, în condițiile prevăzute de art. 322 și urm. C. proc. civ.;

cererea de încuviințare a executării silite;

contestația la executare propriu-zisă, afară de cazul în care legea dispune altfel;

contestația la executare privind înțelesul, aplicarea și întinderea dispozitivului (contestația la titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria hotărâre sau dacă titlul executoriu nu emană de la un organ de jurisdicție;

învestirea cu formulă executorie a hotărârilor arbitrale, precum și rezolvarea altor cereri prevăzute în Cartea IV a Codului de procedură civilă, dacă, în lipsa convenției arbitrale, judecătoria ar fi fost competentă să judece litigiul în primă instanță;

învestirea cu formulă executorie a cambiilor, a biletelor la ordin și a cecurilor, soluționarea opozițiilor la somația de executare în această materie, ținerea registrului de proteste și soluționarea cererilor de anulare a titlului;

cererile pentru înscrierea societăților agricole în registrul anume destinat sau pentru înscrierea în registrul societăților agricole a modificărilor din statut (art. 15-16 și art. 22 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere din agricultură), contestația introdusă în condițiile prevăzute de art. 59-60 împotriva hotărârii adunării generale a societății agricole, sesizarea organelor Ministerului Finanțelor sau a procurorului referitoare la dizolvarea societății agricole pe motiv că aceasta face operațiuni contrare legii sau obiectului stabilit prin statut și numirea lichidatorilor în acest caz, opoziția oricăruia dintre asociați cu privire la bilanțul final întocmit de lichidatori;

cererile în anularea actelor notariale, precum și plângerile împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial;

cererea prin care se solicită înregistrarea tardivă a nașterii;

cererile referitoare la anularea (desființarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe acestea;

cererea de înscriere a asociației sau a fundației în Registrul asociațiilor și ale fundațiilor (Art. 7 și art. 17 din Ordonanța nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații);

cererile de autorizare a asociațiilor constituite în vederea administrării și gospodăririi terenurilor forestiere;

cererea prin care se declanșează procedura de somație de plată în materie civilă, precum și cererea în anularea ordonanței ce conține somația de plată, însă numai dacă pentru litigiul de fond în procedura de drept comun competența de primă instanță ar aparține judecătoriei;

cererea prin care se

Această enumerare nu este limitativă, ci, dimpotrivă, are caracter exemplificativ. De altfel, chiar Codul de procedură civilă cuprinde și alte norme speciale care se referă la competența materială a judecătoriei, însă, de regulă, aceste norme prezintă interes mai mult în privința competenței teritoriale, deoarece, referitor la competența materială, la aceeași soluție s-ar ajunge și în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Alături de regulile comune în privința competenței materiale a judecătoriilor, există sau pot exista unele situații speciale pentru anumite judecătorii, fie în sensul stabilirii unei competențe complementare, fie în sensul stabilirii unei competențe exclusive. Astfel, potrivit art. 21 din Legea nr. 92/1992, „ministrul justiției poate dispune ca, în municipiul București, unele categorii de procese și cereri să fie soluționate numai de anumite judecătorii, cu respectarea competenței materiale prevăzute de lege”.

De asemenea, art. 12 alin. 3 din Legea nr. 68/1992 prevede că Judecătoria sectorului 1 București soluționează contestațiile formulate cu privire la listele de alegători speciale din străinătate. Aceeași judecătorie soluționează cererile referitoare la anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau mențiunilor înscrise pe acestea, în cazul în care cererea este făcută de un cetățean străin ori de un cetățean român, cu domiciliul în străinătate.

Judecătoriile Constanța și Galați au o competență materială exclusivă în materie maritimă și fluvială, motiv pentru care la aceste judecătorii există secție maritimă și fluvială. Litigiile de competența acestora sunt prevăzute limitativ în actul normativ menționat. Astfel, ele judecă, în primă instanță, litigiile care au ca obiect despăgubiri pentru avarii cauzate navelor și instalațiilor plutitoare, clădirilor și utilajelor portuare, instalațiilor destinate navigației, instalațiilor de încărcare, descărcare și manipulare ale mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, a coliziunilor sau a altor accidente de navigație, precum și pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei civile, litigiile care au ca obiect retribuția pentru asistență și salvare, precum și repartizarea acesteia între salvatori, iar, în ultimă instanță, plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor privind poluarea apelor mării de către nave maritime.

Secțiunea 3 „Competența materială a Tribunalului”

În fiecare județ funcționează un tribunal, instanță cu personalitate juridică, care, de regulă, are sediul în localitatea de reședință a județului respectiv (a se vedea anexa nr. 2). Un asemenea tribunal este organizat și în municipiul București. Tribunalul municipiului București funcționează și ca instanță specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală. Numărul total al tribunalelor este, în prezent, de 42.

Potrivit art. 34 din Legea 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții pentru cauze civile sau pentru alte materii, ia în cadrul tribunalelor specializate din Constanța și Galați secții maritime și fluviale.

Tribunalele judecă, în primă instanță, cererile date prin lege în competența lor; ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță; ca instanțe de recurs, recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

Din cele prezentate mai sus reiese că tribunalul este instanță de drept comun în ceea ce privește apelurile, dar este instanță de excepție în ceea ce privește judecarea în primă instanță și în recurs.

Subsecțiunea 1 Competența materială a Tribunalului în Primă Instanță

Articolul 2, pct. 1 din Codul de Procedură Civilă stabilește competența de primă instanță a tribunalelor. După cum se poate observa, în privința judecății în primă instanță, unele cereri sunt de competența exclusivă a tribunalelor, altele sunt repartizate între tribunale i judecătorii sau între tribunale și curți de apel.

Astfel tribunalele judecă în primă instanță:

procesele și cererile în materia comercială al căror obiect are o valoarea de peste 100.000 lei sau este reevaluabil în bani.

Din textul de lege se observă faptul că, din punct de vedere al competenței de primă instanță în materie comercială, tribunalele sunt instanțe de drept comun, deoarece această materie, tribunalele soluționează în primă instanță toate cererile neevaluabile pecuniar, indiferent că au caracter contencios sau necontencios, precum și cererile care au valoarea de peste 100.000 lei.

La această problematică nu trebuie să uităm să precizăm că, în legătură cu competența de primă instanță în materie comercială, legile speciale stabilesc atribuțiile judecătorului delegat, numit de către președintele tribunalului, la registrul comerțului, precum și atribuțiile judecătorului sindic și ale tribunalului în cadrul procedurii reorganizării insolvenței.

Mai trebuie reținută și prevederea înscrisă în art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, conform căreia „cererile și căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competența instanțelor judecătorești, se soluționează de tribunalul locului unde societatea își are sediul principal, în afară de cazul în care legea dispune altfel.”

procesele și cererile în materia civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția:

cererilor de împărțeală judiciară;

cererilor în materia succesorală;

cererilor neevaluabile în bani;

cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, pețitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

În concluzie, conform art. 2 pct. 1 lit. b, coroborat cu art. 1 pct. 1 C. Proc. Civ., tribunalul nu judecă în primă instanță, în materie civilă cererile care au ca obiect de până la 500.000 lei, inclusiv, precum și cele neevaluabile pecuniar, acestea intrând în competența judecătoriei, excepție făcând, cererile care sunt stabilite printr-o normă specială în favoarea unei alte instanțe de judecată.

În lucrarea „Drept procesual civil. Curs selectiv” apărută în 2011, având ca autori pe prof. univ. dr. V.M. Ciobanu, G Boroi și T. Briciu, observăm remarca conform căreia „în competența judecătoriilor, în materie civilă intră cererile de împărțeală judiciară, cererile în materie succesorală, indiferent de valoarea obiectului acestora, precum și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, pețitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar”.

conflictele de muncă, exceptând cele date prin norme speciale în competența altor instanțe.

Se observă că tribunalul, în materia de jurisdicție a muncii, este instanța de drept comun, acesta soluționând în primă instanță atât conflictele de drepturi, cât și conflictele de interese, cu excepția în care legea ar stabili competența în favoarea unei alte instanțe.

cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competența curților de apel.

În materia contenciosului administrativ, se aplică aceeași regulă ca și în cazul materiei de jurisdicție a muncii, adică tribunalul este instanță de drept comun, în ceea ce privește judecata în primă instanță, deoarece prevederile legale stabilește care litigii nu intră în competența tribunalului.

cererile în materie de creanțe intelectuală și de proprietate industrială.

O primă observație este aceea că în sfera creanțelor intelectuale sunt incluse atât drepturile de autor, cât și drepturile conexe acestora. Astfel, toate cererile întemeiate pe dispozițiile Legii 9/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe vor fi soluționate în primă instanță de tribunal.

De asemenea, cererile în materie de proprietate intelectuală se rezolvă, în primă instanță, de către tribunale, în afară de cazurile în care legea prevede altfel.

Aici se încadrează cererile privind litigiile în materie de invenții sunt de competența în primă instanță a tribunalelor, afară de cazul în care legea specială prevede altfel.

Tribunalele vor rezolva în primă instanță și orice litigii în materie de mărci sau indicații geografice, spre exemplu, cererile referitoare la luarea unor măsuri asigurătorii, litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de folosire a mărcilor, precum și cele privind repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, litigiile privind încadrarea în marcă a unui drept personal nepatrimonial al unui terț – de exemplu, marca ar cuprinde ca element numele sau denumirea unui terț, cele privind transmisiunea dreptului la marcă – spre exemplu, anularea sau rezilierea unui contract de cesiune, plata prețului cesiunii etc., afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar stabili o competență exclusivă în favoarea altei instanțe.

Conform art. 38 din Legea nr. 129/1992 stabilește că litigiile cu privire la calitatea de autor al desenului sau al modelului industrial, la calitatea de titular al certificatului de înregistrare, cele referitoare la drepturile patrimoniale născute din contractele de cesiune sau licență, precum și cele privitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 din aceeași lege sunt de competența instanțelor judecătorești, deci, judecata în primă instanță este de competența tribunalelor.

De asemenea, tribunalele soluționează în primă instanță și litigiile cu privire la calitatea de ameliorator, titular de brevet de soi sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de soi, inclusiv drepturile patrimoniale ale amelioratorului, din contractul de cesiune sau licență ori cele referitoare la nerespectarea prevederilor art. 33 alin. 1 și ale art. 34 din Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante.

cererile în materie de expropriere.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, tribunalul în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere este competent să soluționeze (în primă instanță) cererile de expropriere cu care a fost sesizat de expropriator în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condițiile stabilite de art. 18-20 din aceeași lege.

Este de reținut că, în prima ipoteză (când nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere), tribunalul poate fi sesizat pentru a se pronunța, după caz, asupra exproprierii și despăgubirii, numai asupra despăgubirii, în privința unei exproprieri parțiale ori totale, cât privește nerespectarea dreptului de prioritate al expropriatului la eventuala închiriere a imobilului expropriat, asupra cererii de retrocedare a imobilului sau de dobândire a acestuia, precum și asupra oricăror alte cereri care derivă din expropriere. în schimb, în cea de a doua ipoteză (când calea de atac a fost respinsă), va trebui să : țină cont de puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate cadrul contenciosului administrativ.

cererile pentru încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopțiilor.

Această sferă de activitate este prevăzută de art. 74 alin. 3, din Legea 273/2004, privind regimul juridic al adopției, republicată. Cauzele privitoare la încuviințarea, nulitatea și desfacerea adopției se judecă în primă instanță de tribunalul în a cărui rază teritorială se găsește domiciliul adoptatului. Dacă ne aflăm în situația în care domiciliul adoptatului nu se poate determina, cererile vor fi soluționate de către Tribunalul București.

cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare săvârșite în procesele penale.

cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine.

Termenul de hotărâri străine, conform art. 165, din legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un stat, indiferent de caracterul contencios sau necontencios al procedurii ori de caracter laic sau religios al autorităților străine competente.

Sub acest aspect, mai trebuie remarcat faptul că art. 2 pct. 1 lit. i din C. Proc. Civ. are în vedere situația în care cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine se face pe cale principală. În ceea ce privește cererea de recunoașterea unei hotărâri pe cale incidentală, acest domeniu este reglementat de art. 170 alin. 2 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, rezolvarea ei poate fi în competența tribunalului, ca primă instanță. Deoarece această prevedere legală constituie o normă specială ce nu ar putea fi modificată decât expres de o lege generală ulterioară, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent, înseamnă că, pe cale incidentală, cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine poate fi soluționată și de o altă instanță decât tribunalul.

Subsecțiunea 2. Competența materială a Tribunalului ca Instanță de Control Judiciar

Prin calitatea de instanță care desfășoară activitate de control judiciar se înțelege acea instanță care judecă hotărâri ale altor organe judecătorești care sunt atacate cu apel sau recurs. Prin acest control judiciar, tribunalul verifică legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de către judecătoriile aflate în raza sa de competență.

Ca instanță de apel tribunalele soluționează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Deoarece judecătoria este instanța de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, înseamnă că instanța de apel de drept comun este tribunalul.

Referitor la competența tribunalului de a judeca apeluri, trebuie reținută și prevederile art. 339 alin 3 C. proc. civ., conform căreia, apelul exercitat împotriva încheierii necontencioase date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul exercitat împotriva încheierii (necontencioase) date de președintele tribunalului se judecă de completul instanței respective.

Ca instanță de recurs, potrivit art. 2 pct. 3 C. proc. civ., tribunalele judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

Așadar, în acele situații în care legea prevede că hotărârile judecătoriei nu sunt susceptibile de a forma obiectul apelului, fiind deci definitive, recursul este de competența tribunalului. Sub acest aspect, uneori, se prevede că hotărârea nu este supusă apelului, că hotărârea se dă fără drept de apel, alteori, se precizează că hotărârea este definitivă sau că hotărârea este supusă (direct) recursului. Aici putem exemplifica situația ordonanței prezidențiale reglementată de art. 582 alin. 1 C. proc. civ., încheierea de admitere sau de respingere a cererii de înscriere a unei asociații sau a unei fundații.

În situații enumerate mai sus, chiar dacă ar fi vorba de norme juridice speciale adoptate înainte de reintroducerea apelului, ele își găsesc în continuare aplicare, deoarece o lege generală, chiar posterioară, nu poate modifica o lege specială anterioară, decât în mod expres.

Ca și în cazul apelului judecat de către tribunal, prevederile art. 339 alin. 3 din C. proc. civ. sunt aplicabile și în cazul recursurilor judecate de către tribunal.

Potrivit art. 2 pct. 4 C. proc. civ., tribunalele mai judecă în orice alte materii date prin lege în competența lor. Este vorba despre o dispoziție de trimitere la alte prevederi legale, fie din Codul de procedură civilă, fie din alte acte normative.

Așadar, tribunalul soluționează (în primă instanță, în primă și ultimă instanță, sau după caz, într-o cale de atac):

căile extraordinare de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea) îndreptate împotriva propriilor hotărâri;

contestațiile la titlu care vizează hotărârile tribunalului;

cererile de îndreptarea a greșelilor materiale, de lămurire sau de completare a propriilor hotărâri și încheieri;

conflictele de competență dintre două judecătorii din circumscripția teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa de activitate și un alt organ cu activitate jurisdicțională sau un tribunal arbitral;

cererea de recuzare când la o judecătorie din competența sa nu se poate constitui completul din cauza recuzării;

cererea de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa teritorială pe motiv de rudenie sau afinitate;

cererile de îndreptare a greșelilor materiale, de lămurire sau de completare a propriilor hotărâri și încheieri;

învestirea cu formulă executorie a hotărârilor arbitrale, precum și rezolvarea altor cereri prevăzute în Cartea IV a Codului de procedură civilă, dacă, în lipsa convenției de arbitraj, tribunalul ar fi fost competent să judece pricina în primă instanță;

acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, dacă, în lipsa convenției arbitrale, litigiul ar fi fost soluționat în primă instanță de judecătorie;

cererile care izvorăsc dintr-un act sau fapt de concurență neloială;

cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului privind stabilirea măsurilor de protecție specială;

cererea prin care o persoană fizică sau juridică prejudiciată printr-o înregistrare în registrul comerțului solicită anularea sau modificarea titlului în baza căruia s-a făcut înregistrarea, precum și radierea acestuia, dar și recursul exercitat împotriva încheierilor judecătorului delegat privitoare la înregistrare în registrul comerțului

acțiunile prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului care sunt exercitate de judecătorul sindic, cu excepția recursului prevăzut de art. 8 și același act normativ;

cererea prin care unitatea solicită instanței să dispună încetarea grevei ca fiind nelegală;

cererile prin care se declanșează judecata în primă instanță a litigiilor referitoare la modul de calcul și de depunere a contribuției de asigurări sociale, la modul de stabilire a majorărilor de întârziere, la înregistrarea, evidența și certificarea contribuției de asigurări sociale, la deciziile de pensionare, la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, la modul de stabilire și de plată a pensiilor, a indemnizațiilor și a altor drepturi de asigurări sociale, plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenției încheiate în materia asigurărilor sociale, contestațiile împotriva măsurilor de executare silită dispuse în această materie, precum și alte cereri privind drepturi și obligații de asigurări sociale născute în temeiul Legii nr. 263/2010

cererea de înscriere a unei federații constituite de două sau mai multe asociații ori fundații;

cererea prin care se declanșează judecata în primă instanță a proceselor având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activitatea de utilizare a energiei nucleare;

cererile prin care se declanșează judecata în primă și ultimă instanță a litigiilor menționate de art. 107 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, etc.

Subsecțiunea 3. Competența materială a Tribunalelor Specializate

În finalul acestui capitol trebuie să amintim că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a preconizat și înființarea unor tribunale specializate. Ele pot lua ființă doar în domeniile precizate de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii”.

La rândul său, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 dispune ca: „în domeniile prevăzute de art. 36 alin. 3 se pot înființa tribunale specializate”. În legătură cu aceste dispoziții legale se impun unele precizări.

Enumerarea făcută de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. nu are un caracter limitativ. Această împrejurare rezultă din faptul că însăși partea finală a textului amintit se referă la posibilitatea înființării de secții specializate și „pentru alte materii”. Pe de altă parte, este de observat că legea nu enumeră, în forma sa actuală, și secțiile administrativ-fiscale printre categoriile de secții specializate. În realitate ele funcționează, în prezent, la un număr important de tribunale, iar posibilitatea organizării unor tribunale specializate nu este exclusă în această materie.

Legea nr. 304/2004, în redactarea sa actuală, nu conține prevederi speciale privitoare la competența tribunalelor specializate. Ea se limitează la precizarea că: „tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează”. De aici putem concluziona faptul că tribunalele specializate nu devin o categorie „intermediară” de instanțe, între tribunalele comune și judecătorii. Ele sunt instanțe de același grad și de aceeași natură cu tribunalele comune, dar funcționând alături de acestea pe baza unei competențe materiale de partajare prin lege. Pe scurt și altfel spus, nici o ierarhie nu există între tribunalele comune și cele specializate.

În fine, preluând indistinctiv cauzele „de competența tribunalului” în domeniile în care se înființează, ele sunt totodată și instanțe de apel sau de recurs, după caz, privitor la cauzele aparținând respectivelor domenii, bineînțeles, dacă și în măsura în care, totuși, unele dintre aceste cauze s-ar rezolva în primă instanță de judecătorie. Astfel ar trebui să admitem un paradox insolubil: funcționarea acestor tribunale ca instanțe specializate pentru judecata în fond, dar ignorarea specializării lor pentru judecata în control judiciar.

Este de remarcat, de asemenea, că datele la care vor începe să funcționeze tribunalele specializate și localitățile în care își vor desfășura activitatea se stabilesc, în mod eșalonat, prin ordin al ministrului justiției, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin urmare dispozițiile procedurale privitoare la competență se vor aplica în mod corespunzător și tribunalelor specializate.

Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care funcționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. Tribunalele specializate sunt, tribunale pentru minori și familie, tribunale de muncă și asigurări sociale, tribunale comerciale și tribunale administrativ-fiscale.

Instanțele specializate pot contribui la sporirea calitativă a actului de justiție, precum și la soluționarea rapidă a cauzelor date în competența sa.

Referitor la competența materială a tribunalelor specializate, trebuie reținut faptul că art. 2 C proc. civ., fiind o normă generală, nu a modificat competența specială a Tribunalului București, prevăzută de unele norme speciale, în anumite materii.

Așadar, în temeiul unor legi speciale adoptate anterior modificării Codului de Procedură Civilă, fie ulterior, Tribunalul București are competența exclusivă de a soluționa, în primă sau ultimă instanță sau ,după caz, în calea de atac specifică materiei respective:

cererile privind anularea, în tot sau în parte, a unui brevet de invenție, cererea prin care se solicită acordarea unei licențe obligatorii, precum și apelul declarat împotriva hotărârii comisiei de examinare de pe lângă O.S.I.M.;

cererea de anulare totală sau parțială a certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial, eliberat de O.S.I.M., pe motiv că la data înregistrării cererii nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 22 alin. 3 din Legea nr. 129/1992, precum și apelul împotriva hotărârilor pronunțate de către comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M., referitoare la contestațiile introduse împotriva deciziilor cu privire la cererile de înregistrare a desenului sau modelului industrial;

contestația executată împotriva hotărârilor pronunțate în materie de mărci de către comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul O.S.I.M., precum și cererea de decădere a titularului din drepturile conferite de marcă, în cazurile prevăzute de lege, cererea de decădere a titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă, în cazurile prevăzute de lege, cererea de anulare a înregistrării unei mărci colective, cererea de anulare a înregistrării unei mărci de certificare, cererea de anulare a înregistrării unei indicații geografice, cererea de decădere din drepturi a persoanelor autorizate să folosească indicația geografică înregistrată, litigiile având ca obiect mărci comunitare;

calea de atac exercitată, în materia protecției noilor soiuri de plante, împotriva hotărârii comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M.;

litigiile patrimoniale în care figurează ca parte Administrația Națională a Rezervelor Materiale ori o unitate din subordinea acesteia prevăzute de art. 12 din Legea 82/1992, republicată, privind rezervele de stat;

cererile privind înregistrarea partidelor politice, cererea prin care Ministerul Public solicită încetarea activității partidului politic și radierea acestuia din Registrul partidelor politice, cererea de înregistrare a alianțelor politice, cererile referitoare la reorganizarea partidelor politice, precum și cererile ce privesc dizolvarea judecătorească sau constatarea încetării existenței unui partid politic

În ceea ce privește Tribunalele Constanța și Galați, acestea au o competență specială în materie maritimă și fluvială.

Secțiunea 4 „Competența materială a Curții de Apel”

Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică și funcționează într-o circumscripție cuprinzând mai multe tribunale și tribunale specializate. Numărul curților de apel, reședințele acestora, precum și tribunalele cuprinse în circumscripțiile respective sunt prevăzute în anexa nr. 3 din prezenta lucrare. În prezent funcționează 15 curți de apel, fiecare incluzând în circumscripția sa două până la șase tribunale.

În cadrul curților de apel funcționează secții pentru cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.

Competența materială a curților de apel este stabilită în art. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, „curțile de apel au, ca și în cazul organelor judecătorești prezentate mai sus, o competență de fond, o competență de control judiciar – apel și recurs – și o competență diversă”.

În primă instanță, curțile de apel judecă „procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale”. De remarcat este faptul că potrivit textului comentat curțile de apel au o competență de excepție în materia contenciosului administrativ.

Plenitudinea de competență în materia contenciosului administrativ revine tribunalelor, curțile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanțe cu o competență limitată. Într-adevăr, în prezent, curțile de apel au numai competență de a soluționa litigiile de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale. Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înțelege orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, asimilează autorităților publice și „persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării O.U.G. nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005. Sublinierea este deosebit de utilă pentru a sesiza și o diferențiere de formulare și de conținut în raport cu prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.

Este însă de observat că plenitudinea de competență a curților de apel, în sensul precizat mai sus, vizează doar litigiile de contencios administrativ propriu-zise, nu și pe cele cu caracter fiscal. În privința acestora din urmă, Legea nr. 554/2004 a realizat o departajare de atribuții ce nu ține seama de calitatea sau ierarhia organului fiscal parte în proces, ci de criteriul valoric. Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, actele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Sub plafonul valoric menționat, competența de soluționare a unor astfel de litigii revine tribunalelor administrative și fiscale. Menționăm, însă că, potrivit art. 30 din Legea nr. 554/2004, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Legea nr. 554/2004, prin art. 10, realizează o departajare de atribuții între tribunalele administrativ-fiscale și curțile de apel în materia contenciosului administrativ. Iar în acest scop, legiuitorul a recurs la criteriul valoric.

Pe de altă partea, mai este de remarcat și faptul că legea specială se referă, din nou, la competența de soluționare a litigiilor privind „actele administrativ” ale autorităților „publice centrale” (formulare ce se regăsea și în art. 3 C. proc. civ., în redactarea anterioară adoptării O.U.G. nr. 138/2000).

Codul de procedură civilă le recunoaște curților de apel și o competență în materia controlului judiciar. Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanță de apel, curțile judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță”. Din această prevedere legală rezultă caracterul limitativ al competenței curților de apel în materia la care ne referim, plenitudinea de competență revenind, așa cum am remarcat deja, tribunalelor.

Curțile de apel au și competență de a exercita controlul judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curțile de apel judecă „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”.

Din aceste dispoziții procedurale se pot desprinde câteva concluzii importante privitoare la competența curților de apel în materie de recurs. Simpla lectură a acestui text impune, mai întâi, concluzia potrivit căreia, în această materie, curțile de apel se înfățișează ca instanțe cu plenitudine de jurisdicție. O atare concluzie se întemeiază și pe faptul că tribunalele sunt instanțe cu plenitudine de jurisdicție în materie de apel.

În al doilea rând, curțile de apel judecă și recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale și care, potrivit legii, nu sunt susceptibile de apel. Numărul acestor hotărâri este relativ restrâns. Prin urmare, pentru determinarea în concret a competenței de recurs a curților de apel va trebui să ținem seama de toate acele situații în care, prin dispozițiile Codului de procedură civilă sau a unor legi speciale, calea de atac a apelului a fost suprimată.

Curțile de apel au și o competența diversă, respectiv, astfel cum precizează în mod expres art. 3 pct. 4 C. proc. civ. și „în alte materii date prin lege în competența lor”. În această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror rezolvare se urmărește o bună administrație a justiției. Pot fi incluse în această categorie cererile privitoare la:

soluționarea conflictelor de competență între două tribunale sau între un tribunal și o judecătorie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii ce nu sunt în circumscripția aceluiași tribunal, dar care se află în raza teritorială a aceleași curți de apel, precum și conflictele de competență între un tribunal din circumscripția curții respective și un alt organ de jurisdicție sau un tribunal arbitral;

cererile de recuzare dacă, din cauza recuzării, nu se poate constitui completul la tribunal;

soluționarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un tribunal la altul din circumscripția sa teritorială;

cererile referitoare la îndreptarea greșelilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri;

contestațiile în anulare și revizuirile introduse împotriva propriilor hotărâri;

acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale, dacă, în lipsa convenției arbitrale, litigiul ar fi fost soluționat în primă instanță de tribunal;

contestațiile la titlu îndreptate împotriva propriilor hotărâri, deci atunci când titlul executoriu îl constituie hotărârea curții de apel;

contestația împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluționarea întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere;

recursul exercitat împotriva hotărârii date de judecătorul sindic;

procedura de control a averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor public și a unor persoane cu funcții de conducere, cu excepția anumitor demnitari menționați în Legea nr. 115/1996;

cererea de suspendare a grevei;

contestația formulată împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000.

De asemenea, curțile de apel au și competență de a soluționa căile de atac îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestația în anulare și revizuirea. Curțile de apel au competență și în ceea ce privește contestațiile la executare. În primul rând, curțile de apel au competența de a soluționa contestațiile la executare în legătură cu înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în acele cazuri în care ele au pronunțat hotărârea respectivă.

În fine, curțile de apel își extind competența și asupra altor cauze expres date prin lege în competența lor. Așa este, de pildă, cazul recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic în cazurile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006, soluționarea cererilor privitoare la înregistrarea birourilor notariale din raza teritorială a curților respective, sesizările îndreptate împotriva deciziilor pronunțate de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității în condițiile prevăzute de art. 14 și 16 din Legea nr. 187/1999, contestațiile promovate de asistenții judiciari împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate de ministrul justiției, recursurile îndreptate împotriva hotărârilor adoptate de Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Anumite prevederi juridice stabilesc o competență specială în favoarea Curții de Apel București, care, pe lângă cererile enumerate mai sus, soluționează:

cererile care se referă la art. 9 alin. 2, art. 28 alin. 2 și art. 55 alin. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996;

contestația împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul București cu privire la cererea de înregistrare a unui partid politic sau la cererea prin care Ministerul Public solicită încetarea activității partidului și radierea acestuia din Registrul partidelor politice, conform prevederilor art. 21 alin. 2 și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 14/2003;

cererile persoanelor fizice și juridice care se consideră vătămate în drepturile lor recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al C.N.V.M. de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege

Secțiunea 5 „Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție”

Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță din România și are sediul în capitala țării. Ea are personalitate juridică și funcționează potrivit dispozițiilor cuprinse în noua lege de organizare judiciară. Potrivit acestei legi, instanța supremă este organizată în patru secții:

secția civilă și de proprietate intelectuală;

secția penală;

secția comercială;

secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța supremă se compune dintr-un președinte, un vicepreședinte, 4 președinți de secții și judecători. Înalta Curte de Casație și Justiție își desfășoară activitatea în condițiile determinate de lege, și în cadrul Secțiilor Unite și ale unui complet format din 9 judecători, fiecare având competență proprie

Instanța supremă mai cuprinde în structura sa: cancelaria direcții, servicii și birouri, cu personal stabilit prin statul de funcții.

Înalta Curte de Casație și Justiție este continuatoarea Curții Supreme de Justiție care, la rândul ei, a fost o instituție de inspirație franceză, având însă antecedente instituționale în vechiul drept românesc, unde cea din urmă instanță era Divanul Domnesc, din care făcea parte și domnitorul țării.

În România există o singură instituție supremă, aceea fiind Înalta Curte de Casație și Justiție, iar unicitatea acesteia reiese din compatibilitatea sa cu structura unitară a statului și din atribuțiile și funcțiile pe care aceasta le are.

Competența instanței supreme este determinată de funcțiile speciale pe care un organ jurisdicțional pe are atunci când se află în vârful ierarhiei sistemului judiciar. Or, așa cum este firesc, aceste funcții trebuie să fie concentrate asupra exercitării unui control judiciar extraordinar și asupra îndrumării instanțelor judecătorești pentru aplicarea și interpretarea corectă a legilor în opera de înfăptuire a justiției.

Potrivit art. 4 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, cazurile prevăzute de lege;

recursurile în interesul legii;

în orice alte materii date prin lege în competența sa.

Trebuie însă precizat că în Legea nr. 304/2004 se vorbește despre competența fiecărei secții, a completelor de 5 judecători, precum și a Secțiilor Unite.

Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 304/2004, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu competența fiecăreia, soluționează:

cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;

conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege;

orice alte cereri prevăzute de lege.

Completul de 5 judecători soluționează recursurile și cererile în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Completul de 5 judecători judecă și alte cauze date în competența sa prin lege, precum și ca instanță disciplinară.

Recursurile în interesul legii se soluționează de către un complet format din:

președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție – care va fi și președintele acestui complet, iar în lipsa acestuia va participa vicepreședintele, care pe cale de consecință, va fi președintele completului;

președinții secțiilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție;

un număr de 20 judecători (14 judecători din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit, precum și 2 judecători din cadrul celorlalte secții);

dacă problema de drept ce urmează a fi soluționată prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele (sau vicepreședintele), instanței supreme va stabili numărul de judecători din secțiile vizate, desigur cu respectarea numărului total de judecători prevăzut de art. 3306 alin 1 din C. proc. civ.

Acest complet specializat pentru soluționarea recursului în interesul legii, așa cum rezultă și din expunerea de motive a inițiatorului la Legea nr. 202/2010, asigură:

reprezentativitatea tuturor secțiilor instanței supreme. Soluția este oprtună dacă avem în vedere că soluționarea anumitor probleme de drept care fac obiectul recursului în interesul legii presupune o tratare interdisciplinară;

specializarea completului care soluționează recursul în interesul legii. Așa cum am menționat, din acest complet, ponderea cea mai mare o au judecătorii din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit.

Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru:

soluționarea, în condițiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisdicției Înaltei Curți de Casație și Justiție;

sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare.

Cât privește textul din Codul de procedură civilă, se observă că art. 4 pct. 1 nu are o redactare riguros exactă, deoarece recursul poate viza nu numai hotărârile curților de apel, și si alte acte judecătorești, cum este cazul prevăzut de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, conform căruia, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În baza unor norme speciale, la care trimit dispozițiile înscrise în art. 4 pct. 4 C. proc. civ., instanța supremă este competență să mai soluționeze:

conflictele de competență între două curți de apel, precum și cele între două tribunale sau un tribunal și o judecătorie, ori două judecătorii, care nu se află în circumscripția aceleiași curți de apel;

conflictele de competență între o curte de apel și o judecătorie sau tribunal, precum și conflictele de competență între o curte de apel și un alt organ cu activitate jurisdicțională;

cererile de delegare a instanței;

cererile de recuzare când, datorită recuzării, nu se poate constitui completul la curtea de apel;

cererile de strămutare, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la o curte de apel la alata, precum și toate cererile întemeiate pe motiv de bănuială legitimă sau de siguranță publică;

cererile referitoare la îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri și încheieri;

contestațiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central cu privire la protocolul de constituire a unei alianțe electorale;

contestațiile privind modul de formare și componența Biroului Electoral Central;

recursul magistratului sau al magistratului asistent împotriva hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii;

controlul averii anumitor demnitari menționați în Legea nr. 115/1996, precum și recursul exercitat împotriva ordonanței de clasare pronunțată de comisia de cercetare.

Mai este de reținut faptul că, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, dacă o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție consideră că este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudențe, judecata va fi întreruptă și vor fi sesizate Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secțiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării privind schimbarea jurisdicției, judecata continuă.

În final putem reține faptul că, potrivit art. 21-27 din Legea nr. 304/2004, instanța supremă nu judecă în primă instanță și în apel.

CAPITOLUL III „Întinderea competenței materiale a instanței sesizate”

Instanța sesizată cu o cerere de chemare în judecată este îndreptățită și în același timp obligată să se pronunțe asupra pretențiilor deduse în justiție de către reclamant. Cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura activitatea judiciară nu se limitează însă întotdeauna la pretențiile afirmate de reclamant. Pârâtul, al rândul său, poate formula pretenții printr-o cerere reconvențională. Dar, chiar li în lipsa unor astfel de pretenții invocate de către pârât, acesta va tinde, prin diferitele mijloace de apărare pe care le are la dispoziție, la respingerea acțiunii principale. În acest scop pârâtul va invoca diferite mijloace de apărare spre a demonstra netemeinicia sau inadmisibilitatea pretențiilor invocate de către reclamant.

În foarte multe cazuri cadrul procesual a fost extins prin participarea terțelor persoane la activitatea judiciară. În aceste condiții terțele persoane pot invoca pretenții conexe cu cererea principală. În unele cazuri soluționarea litigiului depinde de o chestiune prejudicială, a cărei rezolvare împiedică și suspendă judecarea cererii principale. Dar în cursul activități judiciare pot să apară și unele incidente procedurale care să vizeze valabilitatea actelor de procedură, respectarea termenelor, compunerea instanței sau chiar instanța sesizată.

Din cele enumerate mai sus reiese importanța cunoașterii dacă instanța sesizată prin cererea de chemare în judecată poate fi competentă să soluționeze și toate cererile sau incidentele ce apar în cursul judecății. Conform prof. Ioan Leș, în principiu, răspunsul la o atare întrebare este pozitiv, întrucât o bună administrare a justiției implică cu necesitate soluționarea conjunctă a tuturor problemelor conexe ce se ivesc în cursul judecății.

De la această regulă avem și excepții consacrate de norme de ordine publică privitoare la competență. Iată de ce se impune o analiză distinctă a problemelor privitoare la întinderea competenței instanței sesizate în cazul apărărilor formulate în cursul judecății, a incidentelor procedurale, a chestiunilor prejudiciale și a cererilor conexe cu acțiunea principală.

Secțiunea 1 „Întinderea competenței materiale asupra mijloacelor de apărare”

Mijloacele de apărare sunt definite ca fiind „posibilități reglementate prin lege, de care părțile interesate se pot folosi în cadrul dezbaterilor judiciare pentru apărarea poziției procesuale pe care o ocupă în cadrul procesului civil”. În fața instanței de fond partea care adoptă poziția de apărare este pârâtul.

Apărările pârâtului în cadrul unui proces civil pot îmbrăca o mare diversitate de forme, în funcție de scopul urmărit de către acesta. Într-adevăr, adeseori pârâtul tinde să demonstreze, pe baza unor probatorii adecvate, netemeinicia pretențiilor deduse în justiție de către reclamant. Alteori, pârâtul va căuta să obțină respingerea acțiunii principale ca inadmisibilă invocând în acest scop excepții privitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

Mijloacele de apărare puse la dispoziția acestuia se împart în două grupe:

Mai întâi, pârâtul se poate apăra într-un mod strict defensiv, negativ, urmărind ca acțiunea reclamantului îndreptată împotriva sa să efectueze, în concret să fie respinsă pe baza unei excepții care să împiedice judecata (ca prescrisă, ca netimbrată, inadmisibilă) ori în fond, ca netemeinică (pentru că dreptul pretins nu există, s-a stins printr-o cauză legală, n-a devenit actual);

Apoi, pârâtul poate să se apere și într-un mod ofensiv, pozitiv, formulând, la rândul lui, pretenții proprii față de reclamant, conexe sau distincte de pretenția ridicată împotriva sa, pe calea unei cereri reconvenționale, solicitând condamnarea acestuia din urmă.

În fața instanțelor de control, partea care adoptă poziția de apărare este intimatul. Interesul său de a apăra în această fază procesuală este justificat de menținerea soluției favorabile obținute în fața instanței inferioare.

Apărările pârâtului în cadrul procesului civil pot îmbrăca o mare diversitate de forme, în funcție de scopul urmărit de acesta. Într-adevăr, adeseori pârâtul tinde să demonstreze, pe baza, pe baza unor probatorii adecvate, netemeinicia pretențiilor deduse în justiție de adversarul său. Alteori, pârâtul va căuta să obțină respingerea acțiunii principale ca inadmisibilă invocând în acest scop excepții privitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

Dar cine este competent să judece aceste cereri ale pârâtului, dacă ele ar intra în competența unei instanței, alteia decât cea care judeca cererea principală. În literatura de specialitate și practica judiciară s-a consacrat regula conform căreia „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției” potrivit cu care instanța învestită de reclamant prin cererea principală potrivit normelor generale și speciale de competență se va pronunța cu privire și la mijloacele de apărare ale pârâtului, dacă acestea au legătură cu cererea reclamantului. Această regulă se aplică în toate cazurile în care se cere soluționarea unor chestiune prealabile care au legătură cu cererea principală, dar care în mod obișnuit, nu ar fi intrat în sfera sa de competență.

La prima vedere această regulă poate fi privită ca una generală, deoarece ea nu explică concret sensul noțiunii de excepție. Se poate observa că se vorbește în sens general, adică cuprinde în conținutul său toate mijloacele de apărare ale pârâtului, adică atât apărările de fond, cât și pe cele de procedură.

Faptul că judecătorul învestit cu o cerere principală judecă atât pretențiile, cât și apărările pârâtului prezintă importanță din punct de vedere al autorității lucrului judecat. Astfel, puterea lucrului judecat a hotărârii pe care instanța o pronunță când judecă fondul cauzei include atât răspunsul dat pretențiilor reclamantului, cât și apărările directe opuse de către pârât, indiferent de soluția dată: admitere sau respingere.

Apărările și excepțiile formulate de către pârât se află într-o strânsă legătură cu soluționarea acțiunii principale. Prin urmare, ar fi greu de imaginat ca o altă instanță decât cea competentă pentru acțiunea principală să soluționeze asemenea apărări.

Această regulă ca instanța care judecă fondul cauzei să se pronunțe și asupra mijloacelor de probă ale pârâtului face ca procesul civil să fie unul unic. Aceasta reiese din faptul că apărările nu au ca obiect elementele formale ale judecății ori cele cu privire la exercitarea acțiunii, ci însuși fondul dreptului. Aici putem exemplifica prin faptul că pârâtul constată că cererea de chemare în judecată a reclamantului este nefondată sau dreptul invocat de acesta nu există sau s-a stins printr-un mijloc legal, sau, dreptul există, dar nu în conținutul atribuit de reclamant.

Mijloacele de apărare asupra cererii de fond sunt considerate a fi „antiteza” cererii de chemare în judecată. Prin punerea în aplicare a principiului conform căruia instanța care judecă fondul cererii, judecă și mijloacele de apărare, competența instanței nu suferă o modificare, adică o extindere asupra apărărilor.

Totuși, acest principiu, conform Noului Cod de procedură civilă, art. 120, alin. 1, nu este aplicabil în toate situațiile, excepție făcând „chestiunile prejudiciale și care, potrivit, legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe”. Noul text de lege nu excelează în claritate, făcându-se confuzie între chestiuni prejudiciale ce intră în competența exclusivă a altei instanțe sau este vorba și de unele mijloace de apărare ce intră în această sferă de aplicare a legii. De exemplu, interpretarea clauzelor unui contract sau aprecierea validității contractului, care, în mod obișnuit, aparține competenței altei instanțe. Sintagma de competență exclusivă, conform prof. Ion Deleanu, nu dă trimitere la o competență de ordine publică, ci la o competență atribuită expres de lege unei alte instanțe.

Principiul „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției” are o justificare deplină. Judecătorul care are spre soluționare acțiunea principală a reclamantului este în măsură să cunoască cel mai bine toate raporturile dintre părți și să rezolve toate excepțiile, mijloacele de apărare sau incidentele ivite în fața sa. De la prima vedere se poate observă faptul că aceste mijloace de apărare sunt indisolubil legate de acțiunea principală. Fără acțiunea principală mijloacele de apărare nu pot avea o existență de sine stătătoare. De aici rezultă faptul că, prin simplul fapt al sesizării instanței cu o acțiune, aceasta își prelungește competența și asupra celorlalte probleme litigioase invocate în cursul judecății. Conform prof. univ. dr. Ioan Leș un scop urmărit de prelungire a competenței instanțelor asupra mijloacelor de apărare este „de evitare a cheltuielilor inutile determinate de necesitatea rezolvării unor chestiuni litigioase de către o altă instanță decât cea principal competență”.

Secțiunea 2 „Chestiuni prejudiciale de drept intern”

Chestiunea prejudicială este cunoscută în literatura de specialitate ca fiind o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă. O cauză constituie o chestiune prejudicială pentru o altă cauză când este necesar ca soluționarea ei să se facă în mod definitiv înaintea celeilalte.

Necesitatea rezolvării cu prioritate a chestiunii prejudiciale se poate baza:

pe caracterul de cauză principală și respectiv pe caracterul subsidiar sau accesoriu al celeilalte cauze;

pe natura sa juridică: o cauză penală trebuie soluționată de instanța penală înaintea cauzei civile; excepția de neconstituționalitate se va soluționa înaintea cauzei civile în cadrul căreia a fost invocată;

Chestiunea prejudiciară nu se poate identifica cu chestiunile prealabile deoarece primele exced cauzei la care sunt raportate, iar ultimele, care se identifică cu excepțiile de procedură, formează elemente ale cauzei în care sunt invocate și se includ în conținutul acesteia. Judecarea cu prioritate a chestiunii prejudiciale este asigurată prin posibilitatea sau obligația de suspendare a judecății celei de a doua cauze până la soluționarea definitivă a celei întâi.

Această problematică este de competența altei instanțe decât cea care judecă cererea principală, iar rezolvarea dată de acea instanță sau organ jurisdicțional este obligatorie pentru instanța în fața căreia s-a invocat chestiunea prejudicială. Instanța sesizată potrivit competenței sale materiale, nu va putea rezolva incidentele apărute în fața sa, care, prin obiectul situațiilor pe care le invocă, aparțin competenței exclusive a unei alte instanțe, ci le va analiza din punct de vedere al chestiunilor prejudiciale. De exemplu, în fața judecătoriei, care este competentă material să judece un litigiu, se solicită rezolvarea prealabilă a unei probleme de litigioase de contencios administrativ, de nulitate a căsătoriei, de adopție, etc. este obligată să dea spre soluționare această chestiune instanței care este competentă potrivit legii.

După obiectul pe care îl cuprind, chestiunile prejudiciale sunt grupate în următoarele categorii:

chestiuni prejudiciale de natură civilă;

chestiuni prejudiciale de natură penală;

chestiuni prejudiciale de natură administrativă;

chestiuni prejudiciale ce țin de contenciosul judiciar constituțional;

chestiuni prejudiciale având ca obiect interpretarea tratatelor internaționale.

2.1. Chestiuni prejudiciale de natură Civilă

Chestiunile prejudiciale de natură civilă în cadrul Codului de procedură civilă se regăsesc în art. 244, alin. 1, pct. 1. Acesta prevede că: „dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți”. Însă aceste chestiuni prejudiciale de natură civilă reies și din competența materială exclusivă a instanțelor de grade diferite.

Cu alte cuvinte, instanța va putea ajunge la concluzia că dezlegarea pricinii cu care ea a fost învestită depinde, în totul sau în parte, de existența unui drept care face obiectul unei judecăți separate. Această situație, pentru instanța deja sesizată, are semnificația unei chestiuni prejudiciale de natură civilă.

Din prevederile art. 244, alin. 1, pct. 1 C. proc. civ., rezultă următoarele condiții:

cele două judecăți, cea în care s-a invocat chestiunea prejudicială și cea în care aceasta ar urma să-și afle dezlegarea, să fie pendinte;

chestiunea prejudicială să facă obiectul unei alte judecăți;

să soluționeze chestiunea existenței sau inexistenței unui drept;

de existența sau inexistența acelui drept să depindă, în totul sau în parte, dezlegarea pricinii în care s-a ivit chestiunea prejudicială de natură civilă;

Instanța sesizată potrivit competenței sale materiale, nu va putea rezolva incidentele apărute în fața sa, care, prin obiectul situațiilor litigioase pe care le evocă, aparțin competenței materiale exclusive a unei alte instanțe, ci le va trata ca „chestiuni prejudiciale”. Aici putem exemplifica situația în care în fața judecătoriei se pune problema soluționării prealabile a unor chestiuni de expropriere, adopție, creație intelectuală, încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine, etc.

2.2. Chestiuni prejudiciale de natură Penală

Aceste chestiuni prejudiciale sunt exprimate prin sintagma „penalul ține în loc civilul”. De aici reiese faptul că acțiunea penală este prioritară celei civile. Atunci când acțiunea civilă este sau devine dependentă de soluția ce s-ar da în acțiunea penală, rezolvarea acțiunii civile poate fi suspendată până la soluționarea irevocabilă a celei penale. Astfel, codul de procedură civilă în vigoare, prevede la art. 244, alin. 1, pct. 2 prevede cazul de suspendarea legală facultativă a judecății când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunțe pe fondul civil al cauzei respective. Ultimul alineat al art. 244 lămurește pe deplin situațiile în care suspendarea judecății cauzei civile este sau nu obligatorie până la o hotărâte definitivă dată asupra chestiuni prejudiciale de natură penală. Acesta prevede că: „Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă”. De aici rezultă concluzia conform căreia rezultatul procesului civil urmează să fie pronunțat după ce avem o hotărâre definitivă asupra chestiunilor prejudiciale care au dus la suspendarea procesului civil.

Această ultimă afirmație corelată cu principiul conform căruia penalul ține în loc civilul duce la un singur rezultat, acela ca soluția dată în cauza civilă să nu fie contradictorie cele date în cauza penală.

Motivele și prioritățile pe care le prezintă temporizarea procesului civil sunt:

cauza materială unică a celor două acțiuni este săvârșirea infracțiunii;

așa cum precizează și art. 22, alin. 1 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Art. 244, alin. 1, pct. 2 C. proc. civ. implică două ipoteze:

instanța civilă și instanța penală au fost sesizate concomitent, cea dintâi pentru rezolvarea acțiunii civile, cea de-a doua pentru soluționarea acțiunii penale;

înainte să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală, persoana vătămată s-a adresat instanței civile, ulterior însă pornindu-se procesul penal.

Acțiunea chestiunii prejudiciale de natură penală este condiționată de:

acțiunea civilă și cea penală să derive din același fapt și din aceeași cauză;

soluția ce s-ar da în acțiunea penală să fie de natură a exercita o influență hotărâtoare asupra hotărârii ce s-ar da în acțiunea civilă;

acțiunea penală să fi fost realmente angajată;

acțiunea civilă să nu fi fost rezolvată înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale sau invers, căci s-ar face aplicarea, după caz, a art. 22 C. proc. pen.

2.3. Chestiuni prejudiciale de natură Administrativă

Acest domeniu este reglementat de art. 4 din Legea nr. 554/2004 noua lege a contenciosului administrativ, care a adus o nouă soluție asupra problematicii excepției de nelegalitate. Precizând că legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate, dacă instanța constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, ea va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ, suspendând, totodată, judecarea cauzei.

Instanța de contencios administrativ se va pronunța în procedură de urgență, cu citarea părților. Hotărârea pronunțată de aceasta va fi supusă recursului, care poate fi exercitat în 48 de ore de la pronunțare ori de la comunicare și se judecă în termen de 3 zile de la înregistrare. În cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza fără a ține cont de actul a cărui nelegalitate a constatată. În această situație, cea a chestiuni prejudiciale de natură administrativă, se poate invoca și scindarea rezolvării cauzei, temporizarea judecății și uneori, prefigurarea fondului în procesul civil prin soluția dată de instanța de contencios administrativ.

2.4. Chestiuni prejudiciale ce țin de Contenciosul judiciar constituțional

O altă chestiune prejudicială importantă este cea care vizează invocarea în fața instanței care soluționează acțiunea principală, a excepției de neconstituționalitate a unei legi aplicabile raportului dedus judecății. Potrivit art. 1, alin. 2 din legea nr. 47/1992 „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”. De aici reiese faptul că instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a se pronunța asupra constituționalității unei legi sau a unui text dintr-o lege aplicabilă raportului juridic civil litigios. În cazul în care una dintre părțile unui proces civil invocă neconstituționalitatea unei prevederi legale sau dintr-o ordonanță de guvern aflată în vigoare de care depinde soluționarea cauzei principale, excepția se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi.

Instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitatea este obligată să suspende soluționarea cauzei. Această suspendare este prevăzută la art. 29, alin. 5 din aceeași lege care prevede: „pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă”.

Rezolvarea excepției de neconstituționalitate duce, în majoritatea cazurilor, la tergiversarea soluționării procesului civil. Uneori se poate ca una din părți să invoce cu rea credință excepția de neconstituționalitate, respectiv doar pentru a obține o întârziere în soluționarea acțiunii civile. Datorită acestui fapt se apreciază de unii profesori de drept că suspendarea facultativă a procesului civil ar reprezenta o opțiune mai judicioasă.

Excepțiile de neconstituționalitate sunt cunoscute ca făcând parte din controlul constituționalității legilor a posteriori. Controlul a posteriori o constituie sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a unei legi, a unui act normativ în vigoare, care sunt ridicare în fața instanțelor judecătorești, în timpul procesului civil. Acest domeniu este reglementat de art. 146, lit. d din Constituția României.

Literatura de specialitate a consacrat ideea prin care excepția de neconstituționalitate nu ar intra în sfera chestiunilor prejudiciale. I. Deleanu afirmă că: „excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident în cursul judecății, asemănător, dar nu identic unei chestiuni prejudiciale sau excepții procesuale, incident care se rezolvă în cadrul unei relații determinate de judecătorul învestit cu soluționarea cererii introductive de instanță, și de judecătorul constituțional, singurul învestit să soluționeze excepția de neconstituționalitate, pe baza art. 146, lit. d din Constituție”.

Un fapt asemănător al excepției de neconstituționalitate cu chestiunile prejudiciale îl constituie modul de rezolvare a acesteia. Particular excepției de neconstituționalitate îl reprezintă organul statal care soluționează această excepție, acesta fiind Curtea Constituțională – unica autoritate de jurisdicție constituțională, potrivit art. 1, alin. 2 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată.

Comun cu chestiunile prejudiciale este și faptul că, din momentul invocării excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată care e învestită să soluționeze cererea principală suspendă procesul civil.

Excepția de neconstituționalitate invocată într-un litigiu având ca obiect soluționarea unei excepții de nelegalitate – art. 4 din Legea nr. 554/2004 – art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și art. 137 C. proc. civ. Excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă. Instanța constituțională a concluzionat că excepția de neconstituționalitate nu poate forma obiectul unei acțiuni principale, nici în fața instanței de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluționare, și nici în fața sa.

Excepția de constituționalitate trebuie invocată în fața instanței învestită cu soluționarea fondului cauzei și nu în fața instanței învestită doar cu soluționarea excepției de nelegalitate, care constituie tot un mijloc de apărare.

2.5. Chestiuni prejudiciale având ca obiect Interpretarea tratatelor internaționale

Aceste chestiuni prejudiciale sunt reglementate, în primul rând de art. 11, alin. 2 din Constituție care precizează că: „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac arte din dreptul intern”, iar în al doilea rând de art. 20 din legea fundamentală care prevede că: „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.” O importantă adăugire la acest domeniu o face alin. 2 din art. 20: „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel reiese întrebarea care dă naștere chestiunii prejudiciale: cine va interpreta și va aplica un tratat internațional care are întâietate în fața legilor interne.

De la început trebuie să delimităm cele două noțiuni, cea de aplicare a tratatului internațional, pe care o va face instanța, în procesul soluționării litigiului, și cea de interpretare. La noțiunea de interpretare a tratatului vom analiza mai în profunzime deoarece ea nu aparține instanței de judecată, iar atribuirea ei unui alt organ jurisdicțional este discutabilă.

Conform art. 35 din Legea nr. 590/2003, interpretarea se va face de către Ministerul Afacerilor Externe. Alin. 2 din același act normativ prevede că: „Ministerul Afacerilor Externe, la solicitarea autorităților statului sau din oficiu, împreună cu alte instituții competente elaborează avize conforme cu privire la problemele juridice legate de interpretarea sau aplicarea prevederile tratatului.”

Dacă analizăm însă din perspectiva prevederilor constituționale introduse la revizuirea din 2003, și anume art. 146, lit. b, și art. 147 alin. 3, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale. În situația în care un tratat internațional este declarat neconstituțional, acesta nu poate nu ratificat. Conform prof. univ. dr. Ion Deleanu, această chestiune rămâne discutabilă.

Legea reprezintă opera unilaterală a autorității legislative a unui stat, în timp ce tratatul reprezintă voința comună a două sau mai multe state, reprezentate de autoritățile lor. De aceea s-a convenit ca instanțele judecătorești să nu poată interpreta tratatele în cadrul unor chestiuni prejudiciale care apar timpul procesului civil, pentru a nu se ajunge la jurisprudențe contradictorii la nivelul statelor semnatare a aceluiași tratat. Dacă această contradicție ar apărea, nu s-ar mai respecta prevederile respectivului tratat internațional.

Secțiunea 3 „Chestiuni prejudiciale de drept comunitar”

Uniunea Europeană presupune o ordine juridică autonomă, în cadrul căreia s-a încredințat organelor de jurisdicție ale statelor membre aplicarea dreptului comunitar. Pentru a asigura caracterul unitar al îndeplinirii acestei misiuni, autorii Tratatelor au creat un mecanism special, reglementat de art. 267 TFUE, cel al acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare, care să permită instanțelor naționale și Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să relaționeze. Este vorba de un mecanism care prin suplețea sa este perfect adaptat pentru a crea raportul ce trebuie să existe între judecătorul comunitar și instanțele naționale, permițând un control al celui dintâi asupra judecătorului național, fără a putea vorbi însă de o relație ierarhică. Acest control este cu atât mai eficace cu cât, prin intermediul hotărârilor preliminare, CJUE poate participa efectiv, într-o anumită măsură, la exercitarea funcției jurisdicționale în statele membre, prin imixtiunea sa, indirectă, în calificarea juridică a faptelor din acțiunea principală.

Chestiunile prejudiciale de drept comunitar își au reglementarea în art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În condițiile art. 267 TFUE, instanțele naționale au dreptul, respectiv obligația că ceară Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe, cu titlu preliminar, în chestiuni de drept.

2.1. Chestiunea prejudicială de interpretare

Curtea de justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

interpretarea tratatelor;

validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.

În măsura în care art. 267 TFUE prevede obligativitatea sesizării CJUE prin procedura întrebării preliminare, nu se va analiza dacă prin sesizarea CJUE s-ar ajunge la o tergiversare a judecării cauzei. În scopul accelerării procedurii în fața CJUE, art. 267 alin. 4 TFUE prevede ca această instanță să hotărască în cel mai scurt termen atunci când chestiunea respectivă se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate. În alte cazuri, procedura întrebării preliminare poate fi efectuată ca procedura preliminară de urgență, la solicitarea instanței naționale (în conformitate cu prevederile art. 104 din Regulamentul de Procedură al Curții), atunci când împrejurările invocate de instanța națională justifică urgența deosebită în pronunțarea asupra întrebării formulate cu titlu preliminar. În acest caz, se va stabili imediat de către curte termenul pentru judecată.

CJUE are numai obligația interpretării dreptului comunitar, nu și a aplicării acestuia în cazuri individuale concrete.

CJUE elaborează o premisă abstractă, ținând seama de particularitățile cauzei. Curtea nu va face nici o apreciere pe fondul cauzei și nici nu va pronunța o hotărâre asupra cauzei. Aceasta din urmă intră în competența exclusivă a instanțelor naționale.

Semnificația majoră a respectării de către instanța națională a obligației de a solicita CJUE să se pronunțe, cu titlu preliminar (în conformitate cu art. 267 TFUE), rezultă din scopul procedurii întrebării preliminare, acela de asigurare a aplicării uniforme și armonizate a dreptului comunitar la nivel european.

Pentru realizarea și asigurarea unui spațiu unic de justiție în Uniunea Europeană este necesar ca dreptul UE să fie înțeles și aplicat în mod unitar în toate statele membre. Singurul mijloc pe care îl are UE în acest scop este procedura chestiunii prejudiciale.

Dacă interpretarea dreptului UE ar rămâne la latitudinea instanțelor naționale, respectiv dacă acestea ar trebui să hotărască în privința validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, s-ar ajunge la insecuritate juridică în interiorul Uniunii, deoarece instanțele din statele membre ar putea să dea o interpretare diferită acelorași chestiuni.

De regulă, procedura chestiunii prejudiciale se referă la compatibilitatea dintre anumite norme naționale și dreptul european, iar răspunsul la această chestiune depinde de modul în care trebuie interpretat dreptul european relevant. În conformitate cu art. 267 TFUE, nu este atribuția CJUE să decidă asupra legalității măsurilor adoptate conform dreptului național și nici asupra interpretării acestuia.

Obligația instanței a cărei hotărâre nu mai este supusă căilor de atac prevăzute de dreptul național de a solicita o hotărâre preliminară în condițiile prevăzute la art. 267 TFUE servește și evitării situației în care ar putea fi lezate drepturile conferite persoanei prin dreptul Uniunii Europene.

2.2. Noțiunea de interpretare a Tratatului

Interpretarea tratatelor internaționale, potrivit doctrinei de specialitate, constă în a stabili sensul și conținutul exact al acestora, de a lămuri înțelesul textului său.

Cuvântul însuși de interpretare înseamnă, printre altele, a risipi îndoielile cu privire la sensul, înțelesul pe care îl are texul tratatului sau unele din clauzele sale.

În funcție de scopul ei, interpretarea poate fi făcută pentru:

a stabili intenția celor care au convenit textul tratatului;

a găsi sensul unui text fără a cerceta intenția reală a autorilor;

a stabili consecințele care decurg dintr-un text pentru un caz individual;

a stabili o regulă pentru un caz care nu a fost avut în vedere de autori în momentul creării tratatului;

a restrânge sau extinde întinderea unui text de tratat.

Problema interpretării are un caracter mai general, în sensul că ea nu se pune numai în legătură cu tratatele internaționale. Necesitatea interpretării se extinde și asupra altor acte juridice internaționale, la norme și reguli ale dreptului comunitar, indiferent de sursa acestora, care, deseori, trebuie să fie delimitate și precizate.

În cazul actelor internaționale unilaterale, cum sunt comunicările, notificările, protestele, actele de recunoaștere, votul într-o organizație, este necesar, uneori, să se apeleze la regulile de interpretare.

Interpretarea reprezintă operațiunea procesuală care „constă în a determina sensul unui act juridic, în cazul nostru a unui tratat, a-i preciza întinderea și clarifica punctele obscure sau ambigue”. În dreptul internațional, interpretarea tratatelor prezintă o importanță dintre cele mai mari, deoarece ea permite clarificarea întinderii exacte a obligațiilor statelor, precizând natura și cuantumul prestațiilor pe care ele trebuie să le efectueze în virtutea unor acte juridice perfecte prin consimțământul lor.

Convenția de la Viena consacră interpretării tratatelor trei articole (31, 32 și 33) toate reflectând jurisprudența CJUE. Este important de reținut că regulile referitoare la interpretarea tratatelor constituie una din sancțiunile Convenției. Aceste două împrejurări au o semnificație aparte deoarece ele confirmă existența unui grup de reguli de drept internațional care guvernează întreaga materie a interpretării.

După cum arată profesorul Rousseau, în legătură cu operațiunea de interpretare, în general se ridică două probleme esențiale: cine efectuează interpretarea și maniera de interpretare. Cu aplicabilitate în cazul tratatelor internaționale, considerăm că aspectele cele mai importante care se cer a fi examinate se referă la modurile de interpretare, regulile de interpretare și procedeele tehnice de interpretare. Se impune precizarea că regulile de interpretare constituie norme de drept, se disting atât de metodele, cât și de felurile și procedeele de interpretare, care au prin excelență un caracter tehnic

Pe de altă parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, joacă un rol de prim ordin, prin competența și autoritatea sa, în operațiunea de interpretare a tratatelor, de explicare și dezvoltare a unor reguli de drept, de precizare a aplicării acestora.

De aceea, ca și în cazul unei legi sau oricărui act normativ, aplicarea în spiritul și în litera sa a unui tratat implică, ca o primă operație din cadrul acestui proces, stabilirea înțelesului pe care-l au prevederile acestuia. Aplicarea unui act juridic comunitar nu poate fi concepută și nu se poate efectua de către cel pus să-l aplice, decât după ce se edifică asupra conținutului normei de conduită care a fost prevăzută în acest tratat.

Deoarece un tratat, ca orice act juridic, poate fi redactat într-un mod insuficient de clar sau de precis, sau unele din prevederile lui pot fi ambigue, confuze, să se preteze la mai multe sensuri, s-a creat instituția interpretării acestora. Apariția de neclarități poate fi prilejuită și de împrejurarea că, în condițiile dezvoltării sistemului de relații internaționale între state, număr de tratate a crescut considerabil, iar la nivel comunitar se pune problema comparării textelor și elucidării neclarității apărute.

Interpretarea tratatelor ridică probleme specifice și delicate pe care nu le regăsim în cazul actului juridic de drept intern. Interpretarea unui tratat internațional constituie interpretarea unui act juridic și în acest sens, apar, în mod necesar, unele trăsături comune cu interpretarea actelor normative de drept intern. Există însă aspecte de similaritate, atât în ceea ce privește organul care face actul de interpretare, cât și în domeniul regulilor și metodelor de interpretare.

Cu toate acestea, există note distincte care decurg, din diferența care subzistă între cele două ordini juridice – comunitatea europeană și societatea internă și se concentrează în două momente – cel al competenței și cel al metodei.

2.3. Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg

Instanța a cărei decizie în cazul concret nu este supusă nici unei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze CJUE atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 267 TFUE, adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre cu privire la:

interpretarea tratatelor;

validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Totodată, Curtea de Justiție este sesizată în chestiune de divergență. Instanțele naționale au obligația să respecte strict hotărârea preliminară pronunțată de CJUE. Atunci când instanța națională dorește să ia o decizie diferită de o hotărâre preliminară a CJUE este obligată să sesizeze CJUE prin cerere preliminară, conform art. 267 TFUE, expunând motivele pentru care instanța națională urmărește să devieze de la hotărârea preliminară în cauză. Această obligație de sesizare „de divergență” există indiferent dacă instanța națională este o instanță de ultim grad de jurisdicție sau hotărârea sa poate fi atacată.

La fel se procedează și în cazul în care instanța dorește să suspende executarea unui act administrativ național care are la bază dreptul Uniunii Europene.

Pentru a sesiza CJUE trebuie îndeplinite următoarele condiții:

instanța națională să adreseze o întrebare preliminară CJUE cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

oportunitatea sesizării – în ceea ce privește instanța a cărei decizie nu este definitivă, aceasta va decide, de la caz la caz, dacă este oportun sau nu să se adreseze CJUE.

În principiu, CJUE va fi sesizată în această fază procesuală atunci când interpretarea normei comunitare de către CJUE este esențială pentru soluționarea cauzei și dacă părțile se judecă, în primul rând, în privința chestiunii care necesită interpretarea normei relevante de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În astfel de cazuri, se poate porni de la ideea că părțile vor ajunge la o înțelegere după pronunțarea hotărârii preliminare de către CJUE. Dacă părțile însele nu vor face o propunere în acest sens, instanța ar trebui să pună în discuția lor posibilitatea de a solicita o hotărâre preliminară, înainte de a hotărî în acest sens. În asemenea cazuri, solicitarea hotărârii preliminare, chiar dacă nu este obligatorie, poate contribui la reducerea duratei procesului.

Dacă se întrevede că părțile vor merge în căile de atac, nu se va lua în calcul, de regulă, solicitarea unei hotărâri preliminare din partea CJUE, sub aspectul că opinia instanței de control poate să difere de cea a instanței de fond în chestiunile de fapt și de drept, așa încât aprecierea cu privire la norma europeană în discuție s-ar putea să nu mai fie relevantă pentru soluționarea cauzei. În final, procedura chestiunii prejudiciale ar putea produce, într-o astfel de situație, doar o tergiversare inutilă a procesului.

Art. 267 TFUE nu prevede expres situația în care CJUE a fost sesizată cu o aceeași chestiune prejudicială de drept comunitar de către o instanță națională și nici procedura de urmat în asemenea situații. Nici normele procedurale române nu prevăd dispoziții pentru astfel de situații. Soluția care trebuie adoptată este, în principiu, aceeași, indiferent dacă este vorba despre opțiunea sau obligația de sesizare pe care o are instanța de judecată.

În cazul opțiunii de sesizare, de regulă, aceasta nu va sesiza CJUE, dacă CJUE are deja pe rol o cauză în care trebuie să se pronunțe cu privire la chestiunea de drept european incidentă în cauza aflată pe rolul instanței naționale. În asemenea cazuri, sesizarea CJUE ar conduce la o tergiversare care, de fapt, ar putea fi evitată. În afară de aceasta, dacă CJUE ar fi sesizată și de data aceasta, adică a doua oară, în aceeași chestiune, instanța europeană ar fi suprasolicitată, fără a se obține un rezultat suplimentar.

Realizarea obiectivului vizat de art. 267 TFUE este deja asigurată prin soluționarea cauzei pendinte la CJUE. Din acest motiv nu sunt obiecțiuni de principiu, din perspectiva dreptului Uniunii Europene, împotriva renunțării la sesizarea CJUE.

În orice caz, instanța ar trebui să pună în dezbaterea părților dacă judecata să fie sau nu suspendată până la adoptarea hotărârii preliminare de către CJUE. Probabil că părțile vor fi în favoarea suspendării dacă litigiul lor privește, în primul rând, modul de interpretare a dreptului european. Într-un astfel de caz, instanța suspendă judecata în baza art. 244 Cod. proc. civ., dacă nu există alte aspecte care să împiedice măsura respectivă.

În cazul în care sunt întrunite condițiile pentru obligația de sesizare cu chestiunea prejudicială în conformitate cu art. 267 TFUE, se pune întrebarea dacă instanța națională poate să omită sesizarea CJUE, atunci când instanța europeană are deja pe rol o cauză în care se va pronunța pe aceeași chestiune de drept european.

Din acest punct de vedere, art. 267 TFUE nu prevede excepții. Însă, ținând cont de aspectele economiei procesului, de regulă nu s-ar justifica o nouă sesizare. Dacă CJUE ar fi sesizată și de data aceasta, adică a doua oară, în aceeași chestiune, instanța europeană ar fi solicitată în mod redundant și nu s-ar obține un rezultat suplimentar.

Realizarea obiectivului vizat de art. 267 TFUE este deja asigurată prin soluționarea cauzei pendinte la CJUE. Din acest motiv nu sunt obiecțiuni de principiu, din perspectiva dreptului Uniunii Europene, împotriva renunțării la sesizarea CJUE.

În cazul în care instanța națională apreciază că economia procesului nu justifică sesizarea CJUE, având în vedere că CJUE are deja pe rol o astfel de chestiune, instanța națională nu poate să pronunțe hotărârea înainte ca instanța europeană să fi adoptat hotărârea preliminară. Instanța națională va trebui să suspende judecata în baza art. 244 Cod procedură civilă și să aștepte hotărârea preliminară a CJUE.

Premisele sesizării CJUE sunt următoarele:

relevanța normei europene – norma europeană pusă în discuție este relevantă pentru soluționarea cauzei, adică dacă se aplică în situația care face obiectul procesului.

Aprecierea asupra relevanței o face instanța națională, CJUE neefectuând verificări în acest sens, cu excepția situației în care reiese, în mod evident, că lipsește relevanța, așa încât se consideră că solicitarea unei hotărâri preliminare constituie un abuz de drept.

necesitatea interpretării normei europene în conformitate cu art. 267 TFUE – aceasta se referă la necesitatea interpretării exclusiv a normei europene care urmează să fie aplicată, dacă instanța națională consideră că textul normei nu este echivoc.

Nu este necesar ca instanța însăși să împărtășească sau nu îndoielile; este suficient ca o parte din proces să prezinte îndoieli serioase.

Instanța națională a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată, nu va proceda la o interpretare a normei europene. Instanța națională va verifica exclusiv dacă textul normei este „clar” în sine, adică dacă din sensul obișnuit și natural al cuvintelor reiese, în mod evident, aplicarea corectă a dreptului comunitar, astfel încât nu poate fi loc pentru nici o îndoială rezonabilă. O astfel de situație există atunci când aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene este atât de evidentă, încât nu poate fi loc pentru nici un fel de îndoială rezonabilă. Dacă ajunge la concluzia că există îndoieli serioase în privința sensului normei, instanța este obligată să sesizeze CJUE în conformitate cu art. 267 TFUE.

În ceea ce privește stabilirea „clarității”, trebuie făcută o analiză riguroasă, altfel există riscul nerespectării obligației de sesizare a CJUE prin întrebare preliminară.

Dat fiind faptul că normele europene există în peste 20 de versiuni lingvistice, cu aceeași pondere, este posibil ca interpretarea textului să fie uneori problematică, așa încât judecătorul național se va limita, de regulă, la textul în limba lui națională.

Nu este necesară sesizarea, dacă CJUE și-a exprimat deja punctul de vedere într-o procedură anterioară, privind problema de drept pusă în discuție, și dacă nu există nici o îndoială reală că respectiva jurisprudență este aplicabilă în cazul care se judecă, chiar dacă acesta din urmă privește alte fapte.

Cu toate acestea, regulile de mai sus se aplică și în cazul în care jurisprudența existentă nu pare a fi aplicabilă unei noi situații de fapt.

Sesizarea CJUE se poate face în orice moment al derulării procesului, dacă sunt întrunite condițiile pentru sesizare, adică îndată ce instanța națională constată că, pentru a soluționa cauza cu care a fost învestită, este necesară o decizie asupra aspectului sau aspectelor privind interpretarea sau validitatea.

În principiu, nu este necesar ca faptele care stau la baza litigiului să fie stabilite în totalitate înaintea sesizării. Cu toate acestea, este indicat ca decizia de a adresa o întrebare preliminară să intervină într-o etapă a procedurii în care instanța de trimitere este în măsură a defini cadrul factual și juridic al problemei, astfel încât instanța națională să aibă siguranța că această chestiune de drept european litigioasă este relevantă pentru soluționarea cauzei și că CJUE dispune de toate elementele necesare pentru a verifica, dacă este cazul, aplicabilitatea dreptului Uniunii în litigiul principal.

De fiecare dată când ia în considerare sesizarea CJUE, instanța națională va supune dezbaterii părților această chestiune, înaintea luării deciziei.

2.4. Efectele deciziei Curții de Justiție

Hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie pentru instanța de trimitere, dar numai în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară. Ea este definitivă și irevocabilă.

În cazul în care CJUE a fost sesizat de către o instanță a cărei decizie este supusă unei căi de atac, hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie și pentru instanța care soluționează calea de atac în acest litigiu.

De fapt, hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru instanțele tuturor statelor membre, fiindcă instanța care intenționează să interpreteze altfel norma europeană pe care CJUE a interpretat-o deja, are obligația ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene, motivându-și opinia divergentă și solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuție („sesizare de divergență”).

Secțiunea 4 „Incidentele de procedură și cererile incidentale”

Incidentele de procedură sunt împrejurări în desfășurarea procesului civil, de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului sau în legătură cu instanța sesizată.

Instanța sesizată cu acțiunea principală își extinde competența și asupra unor incidente de procedură ivite în cursul judecății. Termenul de „incident de procedură” are un caracter larg. Astfel, conținutul noțiunii de incident de procedură cuprinde, în primul rând, toate acele incidente propriu-zise, deci care au un caracter strict procedural și care se referă la administrarea probelor, la competența instanței sesizate, la nulitatea actelor de procedură, la suspendarea sau perimarea procesului civil, etc.

Toate aceste incidente sunt soluționate, în principiu, de către instanța sesizată cu acțiunea principală. Totuși, pentru a întări această regulă, și unele excepții care sunt soluționate de alte instanțe, de exemplu cererile de strămutare a procesului civil.

Odată cu soluționarea incidentelor de procedură, competența instanței sesizate se prelungește asupra acestora. Unii autori susțin că această prelungire de competență se realizează în baza principiului „accesoriul urmează principalul”.

Incidentele de procedură sunt determinate, în general, de:

Cererile formulate de părți sau terțele persoane; ele poartă denumire de cereri incidentale (cererea reconvențională, intervenția, chemarea în garanție). Asemenea cereri sunt de natură să amplifice procesul civil cu privire la obiectul litigiului sau cu privire la părți. Promovarea acestor cereri implică existența unui raport de conexitate între acestea și acțiunea principală.

Modificările intervenite cu privire la compunerea completului de judecată sau la instanța sesizată. Incidentele de procedură care aduc modificări cu privire la compunerea completului de judecată vizează recuzarea, abținerea sau necompatibilitatea. Strămutarea ți delegarea reprezintă incidente de procedură privitoare la însăși instanța sesizată.

Excepțiile de procedură sau de fond invocate de părți, de procuror sau de instanță din oficiu.

Cererea incidentală este definită ca fiind acea cerere care poate avea o existență de sine stătătoare, ca și o cerere principală, dar care este formulată într-un proces deja început. De exemplu, dacă prin chemarea în judecată se solicită anularea unui contract pentru vicii de consimțământ, repunerea părților contractuale în situația anterioară încheierii contractului, precum și cheltuielile de judecată, iar pârâtul formulează o cerere reconvențională prin care solicită obligarea reclamantului la plata unei sume de bani ce reprezintă dobânda aferentă prețului plătit, această cerere este una incidentală, deoarece ar putea fi judecată separat, însă a fost introdusă întru-un proces deja început.

Cererea reconvențională reprezintă mijlocul procedural prin care pârâtul formulează împotriva reclamantului pretenții în legătură litigiul, conform art. art. 119 alin. 1 C. proc. civ. Sub aspect procedural, cererea reconvențională are caracter de cerere incidentală, deoarece ea nu exprimă apărarea pe care și-o face pârâtul față de pretențiile reclamantului și nici nu se prezintă ca o excepție de procedură, ci constituie mijlocul procesual prin intermediul căruia pârâtul ridică pretenții proprii față de reclamant.

După cum se observă, prin intermediul cererii reconvenționale, pârâtul devine și el reclamant, iar demersul său întrunește caracteristicile unei adevărate cereri de chemare în judecată. Astfel, cererea reconvențională apare ca o contracțiune a pârâtului la acțiunea reclamantului. De cele mai multe ori ea are ca drept scop realizarea unei compensații judecătorești și împiedicarea obligării pârâtului în măsura cerută de reclamant.

Fiind o cerere incidentală, cererea reconvențională este de competența instanței sesizate cu cererea principală, chiar dacă, în anumite cazuri, în acest fel s-ar putea încălca norme de competență materială sau teritorială exclusivă.

Intervenția este definită ca fiind acea instituție procesuală care conferă unei terțe persoane posibilitatea de a participa din proprie inițiativă într-un proces care este în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau a pârâtului. De aici reiese faptul că intervenția este de două feluri:

intervenție în interes propriu;

intervenție în interesul uneia dintre părți.

Distincția dintre aceste forme de intervenție o face scopul urmărit de terța persoană. Intervenția principală este considerată „o veritabilă acțiune civilă”, întrucât prin intermediul ei se urmărește valorificarea unui drept subiectiv. Cu toate acestea intervenția principală nu poate fi identificată întru totul cu o acțiune civilă propriu-zisă. Între cele două instituții există deosebiri importante care sunt determinate și de cerințele specifice de exercitare ale intervenției. De aceea, în literatura de specialitate s-a observat cp intervenția principală se grefează pe acțiunea reclamantului

În ceea ce privește competența instanței sesizate de a soluționa intervenția unei terțe persoane, aceasta este reglementată de art. 55 C proc. civ. care prevede: „intervenția se judeca odată cu cererea principală”

Cererea de chemare în garanție

Judecata cererilor incidentale se face având în vedere următoarele:

În ceea ce privește competența materială și teritorială, sunt judecate de instanță care este competentă să judece cererea principală;

Unele cereri trebuie rezolvate din oficiu de instanța sesizată să cu cererea principală;

Prin intermediul cererilor incidentale sunt introduse în procesul civil terțe persoane, care dobândesc calitatea de parte, iar hotărârea pronunțată le va fi opozabilă;

Termenul de apel sau de recurs este cel prevăzut de lege pentru cererea principală, chiar dacă se atacă soluția cu privire la cererea incidentală, și care, dacă ar fi formulată separat, ar fi supusă unui alt termen de apel sau recurs.

Prof. univ. dr. Ion Deleanu, descria judecarea cererilor incidentale ca fiind o „prorogare legală indirectă, care rezultă, prin ricoșeu, din legătura existentă între cererea introductivă și cererile […] incidentale.”.

Această materie se regăsește reglementată în art. 17 C. proc. civ.: „Cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”. De aici observăm că legiuitorul a înlăturat orice ambiguitate cu privire la competența de soluționare a cererilor incidentale.

CAPITOLUL IV „Prorogarea competenței instanței sesizate”

Termenul de prorogare vine din latinescul „prorogatio”, care semnifică extinderea competenței unui organ de jurisdicție. În literatura de specialitate aceasta este definită ca fiind capacitatea instanței învestite cu soluționarea cererii de către reclamant de a rezolva ți cereri care, obișnuit, nu aparțin competenței sale. De aici rezultă faptul că prorogarea reprezintă o derogare de la regulile obișnuite de competență.

Prorogarea competenței nu se rezumă doar la puterea unei instanțe de a judeca și un mijloc de apărare sau o cerere incidentală, ci ea înglobează și capacitatea acesteia de a judeca cererile care apar, inerent, în timpul judecății.

Conform prof. univ. dr. Ion Deleanu: prorogarea competenței vizează numai extinderea competenței unei instanțe legal învestite cu soluționarea unei cereri introductive de instanță. Ea presupune deci un reper constituit, de la care se produce iradierea competenței asupra altor cereri, concomitent sau ulterioare cererii principale.

După temeiul în baza căreia intervine, prorogarea de competență poate fi:

prorogare legală – în temeiul legi;

prorogare judecătorească – în cazul unei hotărâri judecătorești;

prorogare convențională sau voluntară – în temeiul convenției dintre părți.

Secțiunea 1 „Prorogarea legală de competență”

Prorogarea legală de competență are loc atunci când instanța sesizată își prelungește competența în temeiul unei dispoziții exprese a legii. Această formă de prorogare intervine în cazuri expres prevăzute de lege. Codul de procedură civilă în cadrul art. 9, art.17 și art.164 conține prevederi cu privire la cazurile prorogare legală.

Art. 9 prevede un prim caz de prorogare legală a competenței, deoarece instanța sesizată de reclamant devine competentă să soluționeze litigiul și în raport cu pârâții care domiciliază în circumscripțiile altor instanțe.

Un al doilea caz de prorogare legală a competenței este prevăzut de art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererile principale.

Textul vizează, în primul rând, cazul în care reclamantul își valorifică, prin aceeași cerere de chemare în judecată, mai multe pretenții (formulează mai multe capete de cerere), care ar putea determina competențe diferite; instanța competentă să rezolve capătul principal se va pronunța și asupra celorlalte capete de cerere, chiar dacă, formulate separat, acestea ar fi fost de competența unei alte instanțe.

Articolul 17 C. proc. civ. are în vedere și situația în care, în cursul unui proces, se formulează cereri cu caracter incidental referitoare la luarea unor măsuri asigurătorii (sechestrul asigurător, sechestrul judiciar și poprirea asiguratorie), la asigurarea dovezilor ori la luarea unor măsuri provizorii (de exemplu, cererea de încredințare a minorului pe timpul procesului de divorț).

În temeiul aceluiași text, instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată este competentă să soluționeze și cererea reconvențională, prin care pârâtul își valorifică pretenții proprii împotriva reclamantului. Soluția este consacrată și de art. 119 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare (prin urmare, are caracter incidental), precum și de art. 120 C. proc. civ., potrivit căruia, cererea reconvențională se judecă odată cu cererea de chemare în judecată.

În baza aceluiași principiu, instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată este competentă să soluționeze și cererile de atragere în proces a terților: cererea de intervenție voluntară principală sau accesorie, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului.

Se ridică problema dacă prorogarea legală a competenței, în temeiul art. 17 C. proc. civ., poate opera cu încălcarea normelor de competență absolută. Se admite că prorogarea legală de competență nu poate opera cu încălcarea normelor de competență generală, deci că instanțele judecătorești nu își pot prelungi competența pentru a soluționa litigii care intră în competenta altor, organe de jurisdicție.

Însă, nu numai competența generală are caracter absolut, ci și cea materială. În unele situații, considerații de ordin practic impun ca litigiul să fie soluționat de o singură instanță, chiar dacă s-ar încălca normele de competență materială.

Uneori, chiar legea permite expres prorogarea competenței, deși ambele capete de cerere ar fi de competența absolută a două instanțe diferite. De exemplu, în materia contenciosului administrativ, instanța este competentă să se pronunțe și asupra daunelor materiale sau morale solicitate, deși acest capăt de cerere ar fi de competența materială a judecătoriei.

Pentru alte ipoteze, deși nu există un text expres de lege, așa cum am arătat deja, soluția se sprijină pe un argument de topografie a textelor, în sensul că art. 17 C. proc. civ. este situat în Cartea I, Titlul III („Dispoziții speciale”), deci după competența materială (Titlul I), astfel încât el derogă de la regulile înscrise în art. 1-16 C. proc. civ.

Acest argument însă nu poate fi folosit și în cazul în care cererile sunt de competența unor organe din sisteme diferite, deoarece Cartea I este intitulată „Competența instanțelor judecătorești”, deci nu are în vedere competența altor organe de jurisdicție.

Dacă a intervenit prorogarea competenței în privința soluționării unui capăt de cerere incidental, legea prevede uneori posibilitatea disjungerii, dacă judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii principale (de exemplu, în cazul intervenției voluntare principale, al cererii reconvenționale, al cererii de chemare în garanție).

Trebuie însă precizat că instanța ce a devenit competentă în temeiul art. 17 C. proc. civ. își va păstra competența de a soluționa cererea incidentală și după disjungere, deci nu se va putea declina competența în favoarea instanței care, în mod normal, ar fi fost competentă să judece cererea respectivă, dacă aceasta ar fi fost formulată pe cale principală.

Conexitatea reprezintă un al treilea caz de prorogare legală a competenței, fiind reglementată în art. 164 și art. 165 C. proc. civ.

Conexitatea presupune existența a două sau mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau a unor instanțe deosebite, dar de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți, și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.

Stabilirea împrejurării că există o strânsă legătură între obiectul și cauza unor pricini diferite, care ar justifica judecarea împreună a acestora, este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanței, legea neindicând un criteriu precis în acest scop.

Conexarea urmărește ca, prin judecarea împreună a cererilor conexate, să se asigure o mai bună realizare a activității de înfăptuire a justiției, evitându-se pronunțarea unor hotărâri contradictorii, economisindu-se totodată timp, precum și cheltuielile necesare judecății.

De la această regulă există și o excepție, care poate fi invocată de una dintre părți sau din oficiu de către instanță. În cazul admiterii excepției, dosarul va fi trimis instanței care a fost mai întâi învestită, afară numai dacă, în limitele îngăduite de tipul normelor de competență, părțile nu se înțeleg asupra altei instanțe.

Conexarea este posibilă numai dacă nu se încalcă normele de ordine publică în materie de competență. Astfel, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. nu permite nesocotirea competenței materiale, iar alineatul ultim al aceluiași articol prevede că, dacă una din pricini este de competența unei instanțe și părțile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la acea instanță.

Dacă instanța consideră că numai una din pricinile întrunite este în stare de judecată, se poate dispune disjungerea în orice fază a judecății, asta conform art. 165 C. proc. civ., însă instanța devenită competentă prin conexare își va păstra competența și după disjungere.

Unii autori consideră și litispendența ca fiind un caz de prorogare legală a competenței. însă, prin definiție, litispendența presupune același proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeași instanță sau la instanțe diferite, dar deopotrivă competente. Dacă una din instanțele sesizate va aceeași cerere este necompetentă, atunci se va invoca excepția de necompetență, iar nu cea de litispendența. Este posibil ca, într-o pricină pentru care normele de competență au caracter de ordine privată, pârâtul să nu invoce în termenul prevăzut de lege excepția de necompetență, astfel încât este decăzut din dreptul de a o mai ridica, iar dacă, ulterior, este sesizată cu aceeași cerere o altă instanță, se va putea opune excepția de litispendența. Într-o astfel de situație, prima instanță sesizată va rezolva pricina, însă nu ca un efect al litispendenței, ci ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca necompetența relativă, acest din urmă efect producându-se mai înainte de a se ivi litispendența.

Secțiunea 2 „Prorogarea judecătorească de competență”

După cum arată și denumirea sa, prorogarea judecătorească intervine în temeiul unei hotărâri judecătorești. Chiar dacă ea apare ca efect al hotărârii judecătorești, există totuși și un text de lege care îndreptățește instanța să pronunțe astfel de hotărâri ce au ca drept consecință judecarea unei cereri de către instanța care, în mod normal, nu ar fi competentă.

Cazurile de prorogare judecătorească sunt:

delegarea unei alte instanțe. Potrivit art. 23 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părți interesate, va desemna o altă instanță de același grad sare să judece pricina, în cazul în care, cauza unor împrejurări excepțional, instanța competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcționeze;

recuzarea atunci când nu se mai poate alcătui completul de judecată, conform art. 30 alin. 2 și art. 33 C. proc. civ.;

administrarea unei dovezi prin comise rogatorie, însă prorogarea competenței este parțială, în sensul că vizează administrarea probei respective, iar nu și soluționarea fondului judecat;

admiterea recursului și casarea nu trimitere spre rejudecare la o altă instanță decât cea care a judecat fondul, dar egală în grad cu prima;

În situațiile în care judecarea nu se poate face în bune condiții și este pusă sub semnul întrebării, legea permite strămutarea pricinii la o altă instanță decât cea care, în mod normal, ar fi competentă să o judece.

Strămutarea se prezintă ca o formă de prorogare judecătorească a competenței, deoarece prelungirea competenței instanței la care s-a strămutat pricina este efectul hotărârii judecătorești superioare care a încuviințat cererea de strămutare.

Din prevederile art. 37 C. proc. civ., rezultă că pricina poate fi strămutată numai la o instanță de același grad cu instanța de la care s-a cerut strămutarea, iar nu la o instanță de grad diferit. Deci, prorogarea se referă numai la competența teritorială, indiferent că aceasta are un caracter relativ sau absolut, nu însă și la competența materială.

Motivele de strămutare sunt expres prevăzute de, fiind în număr de trei:

când una dintre părți are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistrații asistenții judiciari ai instanței;

bănuiala legitimă;

siguranța publică.

Primul motiv de strămutare, cel al rudeniei și al afinității, trebuie invocat de partea interesată, sub sancțiunea decăderii, înainte de începerea oricăror dezbateri. Partea interesată are mai multe posibilități procedurale, anume: să ceară instanței ierarhic superioare strămutarea pricinii la o instanță egală în grad; să îi recuze pe cei doi magistrați, dacă va fi cazul, deci dacă ei vor intra în compunerea sau constituirea instanței care va soluționa pricina respectivă; să renunțe atât la strămutare, cât și la recuzare, dacă are încredere în obiectivitatea și imparțialitatea instanței de judecată. însă, ca și în materia recuzării, legea nu îi lasă părții posibilitatea de a aștepta soluția, iar dacă aceasta nu îi convine, să ceară apoi strămutarea.

Cererea de strămutare pentru acest motiv se depune la instanța ierarhic superioară, căreia legea îi acordă competența de a se pronunța asupra ei.

În privința celui de al doilea motiv de strămutare, art. 37 alin. 2 C. proc. civ. dispune că bănuiala se socotește legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurării pricinii, calității părților ori vrăjmășiilor locale. Practica judiciară a stabilit, de-a lungul timpului, că acesta este principalul motiv de strămutare invocat. Aici putem exemplifica situația în care reclamantul, fiind un important om politic local și care avea anumite influențe la nivel local, pârâtul din acea cauză a cerut strămutarea cauzei la o altă instanță competentă pentru a avea loc o judecată dreaptă. Însă partea care invocă bănuiala legitimă trebuie să dovedească împrejurările ce o determină să aprecieze că instanța de judecată nu va fi obiectivă. Faptul că o probă solicitată a fost respinsă în mod greșit ori că instanța a pronunțat o încheiere interlocutorie care face să se prefigureze rezultatul judecății, nu constituie un temei destul de puternic pentru strămutarea procesului, eventualele greșeli de judecată putând fi îndreptate prin exercițiul căilor de atac.

În toate cazurile, legea prevede ca cererile privind strămutarea pe temei de bănuială legitimă este rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție. De aici rezultă faptul că toate cererile care privesc strămutarea pe temei de bănuială legitimă se depun la instanță supremă.

Dacă analizăm cel de-al treilea motiv de strămutare a judecății, observăm că legea prevede că prin motive de siguranță publică se înțelege „acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanța competență ar putea produce tulburarea ordinii publice.” Strămutarea pentru acest motiv se mai întâlnește câteodată în pricinile penale, însă mai rar în cele civile.

Un aspect important al acestui motiv de strămutare judecătorească este acela că părților nu pot invoca acest motiv, ci doar procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe cale de consecință, cererea este de competența instanței supreme.

Indiferent de motivul care este invocat pentru ca judecata să fie strămutată, procedura se soluționare este identică.

În ceea ce privește locul de judecată al cererii de strămutare acesta este camera de consiliu și, deși legea nu prevede expres, cu citarea părților, deoarece, în lipsa unui text de lege contrar, își găsesc aplicare dispozițiile art. 85 C. proc. civ.

Președintele instanței va putea cere dosarul pricinii și să ordone, fără citarea părților, suspendarea judecării cauzei, comunicând această măsură instanței de la care se solicită strămutarea.

Hotărârea asupra strămutării se va da fără motivare. Acesta se soluționează prin încheiere. Există totuși o necesitate a instanței de judecată casă pronunțe o sentință, pentru a putea să se dezînvestească. Această dezînvestire reiese din faptul că strămutarea este tratată ca un dosar separat și are loc un proces separat, deci cererea de strămutare se soluționează în fond, chiar dacă nu este vorba despre fondul litigiului prin procesul cu privire la cere s-a cerut strămutarea. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit ca rezolvarea unei cereri să fie făcută printr-o încheiere, a prevăzut în mod expres aceasta.

Art. 40 alin. 4 C. proc. civ. dispune că hotărârea pronunțată cu privire la cererea de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac. Dacă cererea de strămutare este admisă

Secțiunea 3 „Prorogarea convențională de competență”

Această formă de prorogare intervine în temeiul unei înțelegeri a părților, în acele cazuri în care legea permite părților acest lucru, adică să deroge de la regulile de competență pe care le stabilește, deci în cazul competenței teritoriale reglementate de norme de ordine privată. De aici observăm că, deoarece competența materială este reglementată doar reguli de ordine publică, în cazul prorogării convenționale nu se poate aduce discuție de prorogarea de competență materială a instanțelor.

Prorogarea convențională a competenței poate rezulta din inserarea în contractul încheiat de părți a unei clauze atributive de competență sau dintr-o convenție separată prin care părțile convin ca, în caz de litigiu, pricina să fie judecată de o altă instanță decât cea care este în mod normal competentă. Convenția se poate face și verbal, însă numai în fața instanței alese, care va lua act de înțelegerea părților în încheierea de ședință.

Pentru a opera prorogarea convențională a competenței, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

părțile să aibă capacitatea procesuală de exercițiu, iar consimțământul lor să fie liber și neviciat

convenția părților să fie expresă (menționăm că unii autori apreciază că prorogarea voluntară poate fi și tacită, dacă pârâtul nu invocă excepția de necompetență; se confundă însă efectele decăderii cu efectele unui acord tacit, deoarece, dacă pârâtul nu a invocat excepția de necompetență relativă în termen, el este decăzut din dreptul de a o invoca, iar efectul decăderii constă în aceea că instanță necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii);

în convenție să se determine exact instanța aleasă;

instanța aleasă de părți să nu fie necompetență absolut.

De regulă, înțelegerea părților privind prorogarea voluntară a competenței intervine înainte de ivirea litigiului, dar, uneori, legea interzice părților de a conveni asupra competenței înainte de a se naște dreptul la acțiune.

O formă de manifestare a convenției părților privind prorogarea competenței o constituie așa-numita alegere de domiciliu, când părțile stabilesc competența în favoarea instanței de la domiciliul ales. Dacă această alegere s-a făcut în favoarea părții care va fi chemată în judecată (pârâtului) sau a ambelor părți, reclamantul urmează să sesizeze instanța de la domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui ce va introduce cererea de chemare în judecată (reclamantului), acesta are opțiunea de a sesiza fie instanța de la domiciliul ales, fie instanța competentă potrivit legii.

În situația în care părțile au stabilit competența în favoarea altei instanțe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii, să soluționeze pricina și totuși reclamantul sesizează această din urmă instanță, pârâtul va putea cere declinarea competenței, însă numai până la prima zi de înfățișare, deoarece competența are caracter relativ.

CAPITOLUL V „Incidente cu privire la competența materială”

Dacă, pornind de la faptul că are inițiativa declanșării litigiului, reclamantului i se recunoaște dreptul de a determina jurisdicția căreia i se adresează cu cererea sa, în aceeași măsură este posibil ca din neștiință, comoditate ori interes, în speranța că nu va fi contestată alegerea sa, reclamantul să sesizeze o instanță care nu este competentă să soluționeze cererea sa.

Pentru a evita tergiversarea soluționării procesului, cheltuielile inutile și, nu în cele din urmă pronunțarea unei hotărâri susceptibile de casare, competența instanței de judecată poate fi contestată. Dacă această problemă s-a ivit pe parcursul procesului, mijlocul procesual folosit pentru a invoca necompetența este excepția.

Secțiunea 1 „Necompetența jurisdicției sesizate”

Excepția de necompetența ar putea fi definită ca fiind un mijloc de contestare a competenței instanței sau organului cu activitate jurisdicțională învestit cu judecarea unei cereri. De cele mai multe ori, excepția de necompetență se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin chemarea în judecată în fața instanței decât cea competentă. Excepția de necompetență poate fi invocată însă și de procuror și chiar de către instanță din oficiu.

Este un incident procedural care obligă organul sesizat să statueze asupra competenței, prin determinarea jurisdicției apte să soluționeze cauza „căci, pentru ca să existe interes de a discuta competența unei jurisdicțiuni, trebuie ca cineva să invoce incompetența ei, sau cel puțin să manifeste o îndoială asupra acestui lucru, și să determine astfel pe judecători de a cerceta cazul și norma aplicabilă”.

Astfel, în condițiile art. 158 alin. 1 C. proc. civ., când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.

În mod evident, excepția de necompetența presupune că o anumită jurisdicție a fost sesizată, ceea ce înseamnă că cererii reclamantului i s-a dat curs prin fixarea unui termen în vederea judecății și acest termen s-a împlinit. Rezultă aceasta din faptul că problema necompetenței se poate pune „în fața instanței de judecată”. Prin urmare, ar fi prematur și inutil să se conteste competența unei jurisdicții care încă nu este sesizată. De altfel, ceea ce conferă pârâtului calitatea de parte în proces, este cererea de chemare în judecată. Numai ulterior unei astfel de cereri el are posibilitatea să-și formuleze în mod valabil apărările, și în primul rând să conteste competența. în aceeași măsură, nici instanța nu-și poate verifica din oficiu competența până la primul termen de judecată, până în acest moment dosarul fiind doar „pregătit” pentru judecată, ceea ce implică o activitate pur administrativă. Codul nostru, spre deosebire de cel francez nu consacră ca atare și nici nu folosește expresia „excepția de necompetență”. Problema necompetenței este tratată în secțiunea intitulată „Excepțiile de procedură și excepția puterii de lucru judecat” împreună cu excepția lipsei capacității de exercițiu, lipsa dovezii calității de reprezentant, litispendența, conexitatea și puterea lucrului judecat.

În funcție de obiectul său, excepția de necompetență este o excepție de procedură, așa cum rezultă, de altfel, chiar din denumirea secțiunii în care este tratată.

În raport de criteriul efectului pe care tinde să-l realizeze, excepția de necompetență poate fi atât dilatorie cât și peremptorie.

Va fi o excepție dilatorie atunci când prin admiterea ei se urmărește declinarea competenței, cu consecința amânării soluționării fondului pricinii. Dacă însă, prin admiterea excepției se urmărește respingerea cererii pentru că este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională ori de competența unei instanțe străine dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene, atunci excepția de necompetență este dirimantă, peremptorie.

În fine, în funcție de criteriul caracterului normei încălcate, excepția de necompetență poate fi absolută sau relativă, după cum competența însăși are o asemenea natură.

Pentru determinarea felului competenței trebuie avute în vedere două texte. Astfel, potrivit art. 19 C. proc. civ., părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16. La rândul său, art. 159 C. proc. civ. dispune că necompetență este de ordine publică:

când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești;

când pricina este de competența unei instanțe de alt grad;

când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Rezultă că este reglementată prin norme imperative, și deci este absolută, competența generală, materială și teritorială exclusivă – în pricinile privitoare la persoane precum și în pricinile privitoare la bunuri, în reglementate de art. 13-16 C. proc. civ. După cum am arătat în cuprinsul capitolului II, în celelalte cazuri, competența teritorială este reglementată prin norme dispozitive, și este relativă.

Distincția dintre competența absolută și cea relativă prezintă importanță pentru stabilirea regimului juridic al excepției de necompetență, respectiv, pentru a determina cine poate invoca excepția și până la ce moment al procesului.

În mod obișnuit, excepția de necompetență este invocată de către pârât.

De altfel dacă necompetență este relativă numai pârâtul poate să conteste competența întrucât art. 158 alin. final C. proc. civ. prevede că, dacă necompetență nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței.

Dacă, în condițiile art. 66 alin. 1 C. proc. civ., terțul arătat ca titular al dreptului recunoaște susținerile pârâtului și reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului și va putea invoca necompetență relativă, cu rezerva, impusa de art. 53 și 136 C. proc. civ., ca intervenția sa în proces să fi avut loc înainte de momentul până la care ar fi putut fi invocată necompetența relativă.

Intervenientul accesoriu în favoarea pârâtului nu poate invoca excepția de necompetența relativă, față de dispozițiile art. 54 C. proc. civ., decât dacă excepția a fost invocată și de către pârât și, evident, dacă a intervenit înainte de termenul în care trebuia depusă întâmpinarea sau, dacă este lipsit de apărare, până la prima zi de înfățișare (art. 118 alin. 3 C. proc. civ.).

În schimb, reclamantul și intervenientul principal (în cazurile prevăzute de art. 49 alin. 2, 58 și 66 alin. 2 C. proc. civ.) nu pot invoca excepția privind necompetența teritorială relativă.

Nici intervenientul accesoriu în favoarea reclamantului nu poate invoca necompetența relativă, argumentul decurgând tot din dispozițiile art. 54 și 158 alin. final C. proc. civ.

Soluția este aceeași în privința celui chemat în garanție de către reclamant, pentru că prin apărările pe care le face el sprijină de fapt poziția reclamantului, urmărind admiterea cererii de chemare în judecată pentru a evita obligarea sa față de reclamant. Rezultă aceasta din interpretarea prevederilor art. 60 alin. 1 C. proc. civ., de vreme ce soarta cererii de chemare în garanție depinde de soluția dată cererii principale, în măsura în care cererea principală se admite, înseamnă că reclamantul nu a căzut în pretenții, astfel încât cererea de chemare în garanție făcută de reclamant se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes. Numai dacă cererea principală a fost respinsă reclamantul a căzut în pretenții și, dacă este fondată, va fi admisă cererea de chemare în garanție. în aceste condiții, chematul în garanție nu ar putea contesta norme de competență care nu pot fi contestate nici de reclamant.

Considerăm că nici cel chemat în garanție de către pârât nu poate invoca excepția de necompetența teritorială relativă, chiar dacă a fost introdus în proces înainte de prima zi de înfățișare. Aceasta deoarece, în condițiile art. 17 C. proc. civ., prin formularea cererii de intervenție forțată, a avut loc o prorogare de competență. Or, dacă partea în favoarea căreia sunt prevăzute normele de competență relativă nu a contestat competența, ca efect al prorogării, această atitudine procesuală va produce efecte și în privința chematului în garanție.

De asemenea, procurorul și instanța din oficiu, nu pot invoca această excepție. Totuși instanța, în exercițiul rolului activ, poate să atragă atenția pârâtului asupra posibilităților procesuale pe care le are.

Excepția de necompetență teritorială relativă trebuie să fie invocată, sub sancțiunea decăderii potrivit art. 103 C. proc. civ., prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare (art. 136 C. proc. civ.).

În cazurile în care pârâtul nu a invocat excepția, nu se poate considera că a achiesat la judecarea cererii de către o instanță necompetentă. Instanța va rămâne competentă să soluționeze pricina nu în temeiul unei prorogări convenționale de competență, ci numai drept consecință a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca necompetența relativă.

Necompetența absolută, reglementată prin norme imperative, poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu. În mod obișnuit, se admite că judecătorul poate să-și verifice propria competență.

Totuși, s-ar putea susține că de vreme ce procesul civil este de cele mai multe ori un proces al intereselor private, societatea în ansamblul ei nu ar fi afectată dacă un judecător necompetent soluționează un litigiu. Insă, atunci când legiuitorul a stabilit că normele care reglementează competența sunt „de ordine publică" (art. 159 C. proc. civ.), înseamnă că s-a recunoscut judecătorului dreptul, dar mai ales obligația, de a invoca necompetența și din oficiu. Drept urmare, părțile nu ar putea deroga prin convenția lor de la aceste norme, nici măcar cu încuviințarea instanței, după cum nici instanța nu are posibilitatea eludării lor, prin rămânerea în pasivitate.

Necompetența absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii, și chiar direct în apel sau recurs, „deși excepția nu a fost ridicată în fata instanței de fond și nici n-a format obiectul unui motiv de recurs”.

Invocarea excepției de necompetență nu încalcă principiul non reformatio in pejus, deoarece constatarea nulității hotărârii, ca efect al admiterii excepției, duce la reluarea judecății, fără ca instanța de control judiciar să se pronunțe, în afara aspectelor de ordin procedural, asupra raportului juridic litigios. Deoarece prin admiterea excepției are loc numai o temporizare a judecării litigiului, înrăutățirea situației părții poate fi apreciată doar din perspectiva prelungirii duratei procesului.

Evident, dacă necompetență este identificată după închiderea dezbaterilor, în respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului de apărare, cauza trebuie repusă pe rol, potrivit art. 151 C. proc. civ., și excepția pusă în discuția părților.

Spre deosebire de sistemul procedural francez în care s-a impus, prin art. 75 NCPC, necesitatea motivării excepției de necompetență de către partea care o invocă, actualul nostru Cod de procedură civilă nu mai prevede această obligație în mod expres.

Odată învestită cu excepția de necompetență, instanța are obligația de a hotărî dacă este competentă sau nu să soluționeze pricina respectivă ( art. 158 alin. 1 C. proc. civ.), după ce în prealabil a pus excepția în discuția părților.

De rapiditatea soluționării excepției de necompetență depinde asigurarea unei bune administrări a justiției. în secțiunea rezervată excepției de necompetență nu sunt prevăzute reguli de urmat pentru rezolvarea acesteia, astfel încât se va recurge la regulile generale în materia excepțiilor. Ca atare, instanța se va pronunța asupra excepției fără să intre în cercetarea fondului.

Și de această dată, excepția ar putea fi unită cu fondul în condițiile art. 137 alin. 2 C. proc. civ. De pildă, atunci când pârâtul contestă calitatea sa de comerciant. Se susține că actul atacat nu are natura unui act administrativ sau, deși este un act administrativ, constituie un act de autoritate și nu poate fi supus controlului instanțelor judecătorești.

Preocuparea legiuitorului pentru clarificarea cât mai rapidă a incertitudinii legate de competență, decurge din aceea că, atunci când se admite excepția de necompetență, termenul pentru exercitarea căilor de atac curge de la pronunțare prin derogare de la regula că termenul curge de la comunicarea hotărârii.

În urma soluționării excepției de necompetență instanța o poate admite sau respinge pe aceasta pe baza unei încheieri.

Dacă respinge excepția, se pronunță o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul, tocmai pentru a evita manevrele dilatorii și tergiversarea nejustificată a judecății. Față de acest caracter al încheierii, ea leagă instanța motiv pentru care la un termen ulterior nu poate să revină asupra soluției și să admită excepția.

Dacă excepția este admisă și instanța se declară necompetentă, este obligată să stabilească instanța competentă sau organul cu activitate jurisdicțională competent. În acest caz, instanța se pronunță prin hotărâre care, în funcție de etapa procesuală în care se află judecata, poate fi sentință sau decizie.

În cazul în care instanța se declară necompetentă, să pronunțe una din următoarele soluții:

declină competența în favoarea unei alte instanțe sau organ cu activitate jurisdicțională;

respinge cererea ca inadmisibilă, dacă este de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională;

respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române, potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992 atunci când apreciază că este de competența unei instanțe din alt stat. Față de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor pronunțate în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene, potrivit cu care dispozițiile Legii nr. 105/1992 sunt aplicabile în măsura în care legea nu stabilește o altă reglementare, precum și față de dispozițiile art. 31-33 din lege, care reglementează declinarea de competență pe care o pronunță instanța română în favoarea instanței străine, în prezent art. 157 trebuie înțeles că se aplică numai dacă litigiul este de competența unei instanțe dintr-un stat care nu membru al Uniunii Europene.

Excepția de necompetență prezintă anumite particularități în materia arbitrajului.

În această procedură, problema competenței se poate pune pe de o parte în fața tribunalului arbitral, iar pe de altă parte, în fața instanței statale.

În condițiile art. 341 alin. 1 C. proc. civ., arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale.

În doctrină se apreciază că o convenție arbitrală produce atât un efect pozitiv cât și un efect negativ. Efectul pozitiv îl reprezintă constituirea tribunalului arbitral, convenția fiind fundamentul competenței acestuia; efectul negativ constă în excluderea competenței instanțelor statale de a soluționa litigiul respectiv. Astfel, potrivit art. 3433 alin. 1 C. proc. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești. Textul trebuie interpretat în sensul că existența convenției arbitrale impune ca litigiul ce face obiectul ei să fie soluționat cu prioritate de tribunalul arbitral. Nu se poate vorbi de o excludere definitivă a competenței instanțelor statale, pentru că altfel, ar fi încălcat principiul constituțional al liberului acces la justiție (art. 21 din Constituție).

Având în vedere alin. 2 al art. 3433 C. proc. civ. tribunalul arbitral, spre deosebire de instanța aparținând justiției statale (art. 3434 alin. 1 și 3 C. proc. civ.) își poate verifica din oficiu competența. În măsura în care tribunalul arbitral apreciază că este necompetent va închide procedura arbitrală.

Este posibil ca, deși părțile au încheiat o convenție arbitrală, să fie sesizată instanța statală.

Justiția statală fiind privată, prin intermediul convenției arbitrale, de posibilitatea de a soluționa litigiul respectiv, ar trebui să se afle în acest caz într-o situație similară cu o necompetență absolută, însă, art. 3434 alin. 1 C. proc. civ. conferă instanței posibilitatea de a verifica propria competență numai dacă una din părțile care a încheiat convenția arbitrală o invocă în instanță.

De vreme ce tribunalul arbitral nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești, înseamnă că normele care fac distincție între competența sa și competența instanțelor judecătorești consacră o competență generală, de ordine publică, în condițiile art. 159 pct. 1 C. proc. civ. La concluzia caracterului imperativ al normei de competență conduce și faptul că excepția de necompetență poate fi invocată „de una dintre părți”, deci și de reclamant. Totuși, specific unei norme imperative este, pe de o parte, faptul că instanța poate invoca din oficiu încălcarea ei, iar pe de altă parte, faptul că părțile nu pot, nici cu încuviințarea instanței, să renunțe la dreptul de a invoca încălcarea normei. Însă, față de dispozițiile art. 3434 alin. 2 pct. a) C. proc. civ., dacă în fața instanței statale pârâtul a formulat apărări pe fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, consecința este excluderea competenței tribunalului arbitral. Asemenea caracteristici apropie norma de competență din procedura arbitrală de normele dispozitive, ceea ce înseamnă că, în acest caz, competența este relativă. Tocmai de aceea, excepția de necompetență nici nu poate fi invocată pentru prima oară în apel sau recurs.

Îmbinarea elementelor specifice competenței absolute și competenței relative se justifică prin natura dublă a arbitrajului, contractuală și jurisdicțională, ceea ce conferă părților un rol mai mare pe parcursul desfășurării procedurii, inclusiv în stabilirea jurisdicției care să le soluționeze diferendul.

Potrivit art. 3433 alin. 2 C. proc. civ., instanța va reține spre soluționare procesul dacă:

pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;

convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

tribunalul arbitrai nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj;

În celelalte cazuri, în care instanța judecătorească nu reține spre judecare, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă va constata că există convenție arbitrală (art. 3434 alin. 3 C. proc. civ.), și va declina competența în favoarea instituției permanente de arbitraj, care va organiza apoi arbitrajul.

Problema competenței în procedura arbitrajului se pune și în legătură cu acțiunea în anulare prin care poate fi desființată hotărârea arbitrală.

În condițiile art. 365 alin. 1 C. proc. civ., competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești Imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

De această dată, așa cum rezultă chiar din termenii utilizați de Cod, competența materială, este reglementată printr-o normă imperativă și ca atare, încălcarea ei poate fi invocată și din oficiu.

În fine, vom prezenta care sunt particularitățile hotărârii de declinare a competenței.

În primul rând, dezinvestește instanța care a pronunțat-o și învestește instanța sau organul cu activitate jurisdicțională în favoarea cărora s-a pronunțat declinarea.

În același timp hotărârea are putere de lucru judecat, deci este obligatorie, dar numai pentru instanța care se dezinvestește, nu și în privința instanței sau organului cu activitate jurisdicțională arătate ca fiind competente. Acestea își pot verifica competența, astfel încât, la rândul lor, pot pronunța declinarea.

Aceasta produce efecte dezînvestirea unei jurisdicții și învestirea celeilalte, la momentul rămânerii sale irevocabile, iar nu la momentul pronunțării. Conform art. 158 alin. 3 C. proc. civ., hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la data pronunțării.

De îndată ce hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă, conform aceluiași articol prezentat mai sus, dosarul va fi trimis la instanța sau organul cu activitate jurisdicțională.

Totuși, dacă urmărim prevederea art. 158 alin. 4 C. proc. civ., în cazul în care calea de atac este exercitată chiar de partea care a obținut declinarea, dosarul va fi trimis de îndată pentru că este evidentă tendința de tergiversare a judecății.

În cele din urmă, actele îndeplinite la instanța necompetentă sunt lovite de nulitate cu excepția probelor, care rămân câștigate judecății, instanța competentă dispunând refacerea lor numai pentru motive temeinice.

Secțiunea 2 „Conflictele de competență”

Conflictele de competență apar atunci când două sau mai multe instanțe judecătorești ori alte organe cu activitate jurisdicțională se declară deopotrivă competente să judece un litigiu (conflict pozitiv de competență) sau, dimpotrivă, se consideră necompetente și își declină reciproc competența (conflict negativ de competență).

Această situație trebuie depășită, prin soluționarea conflictului printr-o hotărâre care se numește regulator de competență, pentru că în cazul conflictului pozitiv de competență există riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii, iar în cazul conflictului negativ de competență are loc o întrerupere a cursului judecății, ceea ce contravine scopului urmărit de reclamant prin sesizarea instanței: obținerea unei hotărâri judecătorești.

Conflictul pozitiv de competență poate să apară atunci când două sau mai multe instanțe sunt învestite cu aceeași pricină – în care sunt aceleași părți, același obiect și aceeași cauză, și fiecare dintre instanțe se declară competentă, respingând prin încheiere excepția de necompetență. Este posibil acest lucru în caz de competență teritorială alternativă, când reclamantul sesizează cu aceeași pricină toate instanțele competente.

În tăcerea legiuitorului, care nu se referă la caracterul hotărârii prin care instanțele s-au declarat competente, așa cum o face în cazul conflictului negativ, apreciez că apare un conflict pozitiv de competență în momentul în care, în pricinile respective s-au pronunțat încheieri prin care a fost respinsă excepția de necompetență. În acest caz, obligațiile pe cart le impune art. 21 C. proc. civ. revin instanței care s-a pronunțat ultima.

Se impun două precizări:

este necesar, pentru a se ivi conflictul de competență, ca toate instanțele să fie competente. Dacă una dintre instanțe este necompetentă se va invoca, mai întâi, excepția de necompetență. Numai în cazul în care excepția este respinsă se pune problema conflictului de competență;

în ipoteza dată, când ambele instanțe competente sunt învestite cu cereri identice, ar putea fi invocată excepția de litispendență. Dacă se respinge această excepție, poate să apară conflictul de competență.

Conflictul negativ de competență apare atunci când două sau mai multe instanțe sau organe cu activitate jurisdicțională se declară necompetente să soluționeze aceeași pricină, declinându-și reciproc competența.

Pentru a exista conflict negativ de competență, se cer a fi îndeplinite mai multe condiții:

să fie două sau mai multe instanțe (ori instanțe și organe cu activitate jurisdicțională) sesizate cu aceeași pricină, în care există identitate de părți, obiect și cauză;

jurisdicțiile să se fi declarat necompetente prin hotărâri irevocabile. Întrucât conflictul apare în momentul în care hotărârile de declinare a competenței devin irevocabile, înseamnă că el nu trebuie să fie constatat chiar prin hotărârea de declinare, întrucât este posibil ca această hotărâre să fie casată în recurs. Instanța a cărei hotărâre a rămas ultima irevocabilă, va constata prin încheiere conflictul de competență și va proceda în sensul dispozițiilor art. 21 C. proc. civ.;

declinările de competență să fie reciproce, pentru că numai astfel are loc o întrerupere a cursului judecății;

cel puțin una dintre jurisdicții să fie competentă să soluționeze pricina, pentru că altfel instanța învestită cu judecarea conflictului de competență va trimite dosarul, administrativ, instanței pe care o consideră competentă. La rândul său, aceasta își poate verifica competența, nefiind ținută, asemenea instanțelor aflate în conflict, de hotărârea instanței superioare.

În ceea ce privește procedura de soluționare a conflictului de competență este declanșată de instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul, adică de instanța care s-a pronunțat ultima asupra competenței (în cazul conflictului pozitiv) respectiv, instanța a cărei hotărâre a rămas irevocabilă ultima (în cazul conflictului negativ).

Potrivit art. 21 C. proc. civ., această instanță va suspenda din oficiu altă procedură și va înainta dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului. Suspendarea judecății se dispune printr-o încheiere. Din art. 21 C. proc. civ. rezultă, implicit, că părțile nu au dreptul de a sesiza instanța competentă să judece conflictul.

Instanța competentă să dea regulatorul de competență este prevăzută de art. 22 C. proc. civ.:

conflictul ivit între două judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal se judecă de acel tribunal (alin. 1);

dacă cele două judecătorii nu țiu de același tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie și un tribunal, între două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă (alin 2);

dacă cele două instanțe în conflict nu se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, precum și conflictul între două curți de apel, se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție (alin. 3);

există conflict de competență, în sensul art. 20, și în cazul în care el se ivește între instanțe judecătorești și alte organe cu activitate jurisdicțională. În acest caz, conflictul de competență se rezolvă de instanța judecătorească superioară instanței în conflict, dispozițiile art. 21 fiind aplicabile (alin. 4).

De asemenea, potrivit art. 3434 alin. final C proc. civ., conflictul de competența dintre o instanță judecătorească și un tribunal arbitral se rezolvă de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.

Art. 22 C. proc. civ. nu reglementează cine soluționează eventualul conflict de competență în care este implicată Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru această ipoteză s-a decis506că întrucât nu există o instanță superioară înaltei Curți de Casație si Justiție tot ea va rezolva și conflictul arătat. Dacă ajunge la concluzia că pricina este de competența instanței eu care se află în conflict, hotărârea instanței supreme are atât natura unui regulator de competență, cât și natura unui declinator.

Instanța soluționează conflictul în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o hotărâre care poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la data comunicării, cu excepția celei pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, care este irevocabilă (art. 22 alin. final C. proc. civ.).

Din momentul în care devine irevocabilă, hotărârea este obligatorie pentru instanța căreia i se trimite pricina, astfel încât aceasta nu ar mai putea invoca din nou excepția de necompetență. Se admite că instanța de trimitere și-ar putea verifica din nou competența, însă numai pentru temeiuri noi, care nu au fost discutate cu ocazia regulatorului.

CAPITOLUL VI „Competența materială europeană”

Procesul civil internațional presupune soluționarea unui litigiu privind un raport juridic de drept internațional privat. În cazul constatării uni astfel de litigiu, problemele conflictuale care apar se soluționeze în ordinea următoare:

determinarea competenței în dreptul internațional privat – ceea ce presupune determinarea instanței cărei țări va soluționa litigiul (având în vedere faptul că litigiul are legătura prin intermediul elementului de extraneitate – cu cel puțin două sisteme de drept);

determinarea legii procedurale aplicabile;

determinarea legii materiale aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate (soluționarea conflictului de legi).

Sensul noțiunii de competență jurisdicțională în dreptul internațional privat este diferit de sensul noțiunii de competență jurisdicționale în dreptul intern, prin faptul că:

– în dreptul internațional privat – se urmărește determinarea instanței competente să soluționeze litigiul, raportând instanțele unui stat la instanțele altui stat cu care raportul juridic are legătură prin intermediul elementului de extraneitate;

– în dreptul intern – se determină care din instanțele aparținând aceleiași țări urmează să soluționeze litigiul, pe criterii de competență materială sau teritorială. Competența de jurisdicție în dreptul intern se determină după ce stabilește competența în dreptul internațional privat (după ce se stabilește instanța cărei țări urmează să fie considerată competentă).

Competența în dreptul internațional privat se determină prin intermediul normelor de procedură cuprinse în cadrul legislației fiecărui stat.

În dreptul internațional privat român, normele de procedură cu caracter general sunt cuprinse, în special, în dispozițiile art. 148-181. din legea nr. 105/1992.

Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007, reglementările comunitare adoptate în domeniile ce țin de competența exclusivă a Comunității, se aplică direct și cu prioritate în ordinea juridică de drept intern. În consecință, reglementările comunitare se aplică în paralel cu reglementările interne, normele juridice comunitare beneficiind de prioritate de aplicare, fora a fi necesare proceduri suplimentare, în funcție de specificul și natura juridică a actului juridic comunitar avut în vedere.

În ceea ce privește reglementarea aspectelor privind soluționarea conflictelor de competență, sunt aplicabile în România reglementări comunitare cum ar fi:

Regulamentul (CE) Nr.44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civila și comercială;

Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești;

Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate.

Normele de procedură în litigiile de drept internațional privat, dar și cel comunitar, cuprind:

normele privind competența jurisdicțională – grupate, în general, în art. 148-157 din Legea nr. 105/1992. Prin intermediul acestor norme sunt reglementate conflictele de jurisdicții.

normele juridice privind procedura propriu-zisă în procesul civil internațional – grupate, general, în art. 158-164 din Legea nr. 105/1992, precum și în Legea nr. 189/2003;

normele juridice privind efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale străine – grupate, în general, în art. 165-181 din Legea nr. 105/1002.

Referitor la felul normelor de procedură în litigiile comunitare, acestea pot fi:

norme conflictuale – mai ales unilaterale (cum ar fi cele privind competența instanțelor române – prevăzute în art. 149, 150, 151 din legea nr. 105/1992) însă și bilaterale (cum ar fi cele privind legea aplicabilă în procesul civil internațional prevăzute în art. 158-162 din legea nr. 105/1992);

norme materiale (cum ar fi cele privind condiția străinului ca parte în proces – prevăzute în art. 163 – 164 din legea nr. 105/1992).

Dreptul Procesual Civil European reglementează acele domenii ale Dreptului Procesual Civil, care privesc litigiile cu element de extraneitate privind spațiul european. Astfel Dreptul Procesual Civil European este parte integrantă a Dreptului Procesual Civil Internațional, prin care se înțeleg dispozițiile care reglementează chestiunile procedurale ce rezultă din caracterul internațional al litigiilor civile și comerciale.

Secțiunea 1 „Competența materială europeană de drept comun”

Cadrul juridic general pentru determinarea competenței jurisdicționale în dreptul internațional privat român este stabilit prin dispozițiile art. 148 – 157 din legea nr. 105/1992.

În materie de competență jurisdicțională, legea nr. 105/1992 stabilește principiul potrivit căruia instanțele judecătorești române sunt competente să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea respectivă.

În principiu, competența jurisdicțională în dreptul internațional privat se determină după reglementări speciale privind această instituție, iar în lipsa unor astfel de reglementări, după normele competenței teritoriale din dreptul intern, deoarece numai astfel se poate stabili legătura între litigiul cu element străin și instanța competentă pentru a-l soluționa.

Cu privire la caracterul normelor de determinare a competenței jurisdicționale, în literatura de specialitate a fost subliniată distincția dintre normele imperative și normele dispozitive.

Normele de competență absolută sau exclusivă sunt cuprinse în special în dispozițiile art. 151 din legea nr. 105/1992 și sunt, bineînțeles, obligatorii atât pentru instanță, cât și pentru părți. Părțile unui raport juridic cu element de extraneitate nu pot să deroge de la aceste norme prin convenția lor pentru a determina a fi competentă altă jurisdicție.

Normele de competență relativă sau alternativă sunt cuprinse în special în dispozițiile art. 149 – 150 din legea nr. 105/1992, acestea dând posibilitatea părților să deroge de la aplicarea lor, determinând competența altei jurisdicții.

Conform dispozițiilor art. 157 din legea nr. 105/1992 – instanța română sesizată, verifică, din oficiu, competența de a soluționa procesul privind raporturile de drept internațional privat și, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.

1.1. În materie civilă și comercială

Competența materială în materie civilă și comercială este aptitudinea jurisdicției aparținând unui anumit stat membru al Uniunii Europene de a soluționa litigiile în materie civilă și comercială, cu un element de extraneitate aparținând unui alt stat membru. Aceasta este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Acest regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Totodată, regulamentul sus-amintit nu se aplică:

în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă;

în general pentru:

starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni;

b) falimente, concordate sau proceduri similare;

securitate socială;

arbitraj.

Regulamentul stabilește principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, cu excepțiile prevăzute de acest regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.

Persoanele care nu au naționalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competență aplicabile cetățenilor statului în cauză. Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză. Împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naționalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate să invoce normele de competență în vigoare în statul în cauză, în același mod ca și cetățenii statului în cauză.

Competența instanțelor judecătorești române este determinată de prevederile art. 149. Ea este o competență alternativă, deoarece legea nu face precizarea că instanțele române ar fi exclusiv competente să soluționeze aceste litigii, ci prezintă doar posibilitatea pe care o au instanțele române de a soluționa litigiile în condițiile prezentate.

De asemenea și în art. 150 din Legea nr. 105/1992 sunt prezentate alte cazuri de competență alternativă a instanțelor române, având în vedere alte criterii de determinare a competenței.

Astfel, conform dispozițiilor art. 150, instanțele române sunt, de asemenea competente să judece:

procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;

procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetățean român cu domiciliul în străinătate;

declararea morții prezumate a unui cetățean român, chiar daca el se află în străinătate la data când a intervenit dispariția. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanța română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanța străină;

procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit o altă competență;

procese dintre străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;

procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum și cele referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă:

nava sau aeronava are naționalitatea română;

locul de destinație sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găsește pe teritoriul României;

nava sau aeronava a fost sechestrată în România;

pârâtul are domiciliul sau reședința în România;

falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România;

orice alte procese prevăzute de lege.

Secțiunea 2 „Competența materială europeană specială”

Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru astfel:

în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată; în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

în materia obligației de întreținere, în fața instanțelor de la locul unde creditorul obligației de întreținere este domiciliat sau își are reședința obișnuită sau, în cazul unei cereri accesorii unei acțiuni referitoare la starea persoanelor, înaintea instanței competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza, cu excepția cazului în care competența se întemeiază exclusiv pe naționalitatea uneia dintre părți;

în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;

în cazul unei acțiuni civile în despăgubiri sau în restituire născute în temeiul săvârșirii unei infracțiuni, în fața instanței sesizate cu privire la acțiunea penală, în măsura în care, conform legislației interne, instanța în cauză este competentă și în materia acțiunii civile;

în privința unei contestații privind exploatarea unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză;

în calitate de fondator, trustee sau de beneficiar al unui trust constituit fie în temeiul legii, fie în scris sau printr-o convenție verbală, confirmată în scris, în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză își are sediul;

în privința unui litigiu referitor la plata unei remunerații pretinse pentru salvarea sau asistența de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în fața instanței pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă:

a fost sechestrată în vederea obținerii unei astfel de plăți;

ar fi putut fi sechestrată, însă a fost depusă o cauțiune sau altă garanție;

Această din urmă prevedere este condiționată de faptul că aceasta să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operațiunii de salvare sau de asistență.

O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție:

atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;

printr-o cerere de chemare în garanție sau de intervenție, în fața instanței sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competența instanței în cauză;

în cazul unei cereri reconvenționale rezultate în urma aceluiași contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în fața instanței sesizate prin cererea principală;

în materie contractuală, dacă acțiunea poate fi conexată unei acțiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiași pârât, în fața instanței din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

În cazul în care o instanță dintr-un stat membru este competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi.

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede norme de competență speciale mai favorabile pentru partea defavorizată decât normele generale:

în materie de asigurări, competența se determină astfel:

un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul; sau în alt stat membru, în cazul acțiunilor intentate de către deținătorul poliței de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul; sau dacă este coasigurător, în fața instanțelor dintr-un stat membru sesizate cu acțiunea introdusă împotriva asigurătorului principal;

în cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acționat în justiție și în fața instanțelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă; același lucru este aplicabil și în cazul în care bunurile mobile și imobile sunt acoperite de aceeași poliță de asigurare, ambele categorii de bunuri fiind afectate în mod negativ de același eveniment neprevăzut;

în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanței permite acest lucru, să fie acționat în fața instanței la care persoana vătămată a introdus acțiunea împotriva asiguratului;

în materia contractelor încheiate de consumatori într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină astfel:

un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți din contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul;

acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul; aceste reguli nu se aplică în cazul contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare;

în materia contractelor individuale de muncă, competența se determină astfel:

un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat; sau în alt stat membru: înaintea instanțelor din locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea; sau dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta;

acțiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul.

De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții atributive de competență:

ulterioare nașterii litigiului;

care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezenței secțiuni.

2.1. În materie de insolvență

Materia insolvenței este reglementată, la nivelul U.E. de prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 privind insolvența. Acesta a urmărit ca pentru buna funcționare a pieței interne este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă.

Totodată, aceste obiective nu pot fi îndeplinite satisfăcător la nivel național și, prin urmare, se justifică întreprinderea de acțiuni la nivel comunitar. Acest regulament a fost realizat în conformitate cu principiul proporționalității. Acesta cuprinde atât norme care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea, cât și dispoziții privind recunoașterea acestor hotărâri și a dreptului aplicabil care să respecte, la rândul lor, acest principiu.

Procedurile de insolvență cu privire la falimentul întreprinderilor insolvente sau a altor persoane juridice, concordatele și procedurile analoage sunt excluse din domeniul de aplicare a Convenției de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Pentru a se atinge obiectivul de a ameliora eficiența și a accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, a fost considerat necesar și recomandabil ca dispozițiile privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într-un act juridic comunitar imperativ și direct aplicabil în statele membre, acesta fiind prezentul regulament.

Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvență, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un comerciant sau o persoană particulară. Procedurile de insolvență referitoare la societățile de asigurare, instituțiile de credit, societățile de investiții care furnizează servicii ce implică deținerea de fonduri sau valori mobiliare ale terților și organismele de plasament colectiv sunt excluse din domeniul de aplicare a prezentului regulament. Aceste societăți nu sunt reglementate de prezentul regulament deoarece sunt supuse unui regim special și, într-o oarecare măsură, autoritățile naționale de control au competențe de intervenție extrem de extinse.

Procedurile de insolvență nu implică în mod necesar intervenția unei autorități judiciare; expresia „instanță” utilizată în regulament trebuie înțeleasă în sens larg și include o persoană sau un organ abilitați de legislația națională să deschidă procedura de insolvență. Pentru ca acest regulament să se aplice, procedurile trebuie nu numai să se desfășoare conform dispozițiilor prezentului regulament, dar și să fie recunoscute oficial și să fie executorii în statul membru în care sunt deschise procedurile de insolvență, și, totodată, trebuie să fie proceduri colective de insolvență care să antreneze desistarea parțială sau totală a debitorului și desemnarea unui lichidator.

Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

Însă, dacă procedura de insolvență a fost deschisă în temeiul art. 3, alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, orice procedură de insolvență deschisă ulterior în temeiul alin. 2 este o procedură-secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.

Procedura teritorială de insolvență menționată la alin. 2 poate fi deschisă înaintea deschiderii procedurii principale de insolvență, în temeiul alin. 1, doar dacă se îndeplinesc următoarele condiții:

procedură de insolvență nu poate fi deschisă în temeiul alin. 1 datorită condițiilor stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului;

deschiderea procedurii teritoriale de insolvență este cerută de un creditor care își are domiciliul, reședința obișnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv, sau a cărui creanță a luat naștere din exploatarea acelui sediu.

În ceea ce privește legea aplicabilă, regulamentul (CE) nr. 1348/2000, prevede la art. 4, alin. 1 că: „în absența unei dispoziții contrare, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare stat de deschidere”. De aici reiese faptul că legea statului de deschidere va determina condițiile ce privesc deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

debitorii care pot face obiectul procedurii de insolvență în raport cu calitatea acestora;

bunurile care formează obiectul desistării și regimul aplicabil bunurilor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență;

atribuțiile debitorului și ale lichidatorului;

condițiile de opozabilitate a compensării;

efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte;

efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;

creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență;

normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor;

normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor care au obținut o satisfacere parțială după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări;

condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat;

drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;

persoane căreia îi revine sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;

normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile adunării creditorilor.

Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 este recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce își produce efectele în statul de deschidere. Această normă se aplică și în cazul în care debitorul, având în vedere calitatea sa, nu poate fi supus unei proceduri de insolvență în alte state membre.

Recunoașterea procedurii menționate la art. 3 alin. 1 nu împiedică deschiderea procedurii menționate la art. 3 alin. 2 de către o instanță dintr-un alt stat membru. Aceasta din urmă constituie o procedură secundară de insolvență în sensul capitolului III.

Secțiunea 3 „Competența materială europeană exclusivă”

3.1. În materie civilă și comercială

Potrivit Regulamentului (CE) nr. 44/2001, următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu:

în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul; cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competență, cu condiția ca:

locatarul să fie o persoană fizică;

proprietarul și locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru;

în ceea ce privește valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanțele din statul respectiv; pentru determinarea sediului, instanța aplică normele sale de drept internațional privat;

în ceea ce privește valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;

în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau a unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc.

Fără a aduce atingere competenței pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenția privind acordarea brevetelor europene, instanțele din fiecare stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliu, în acțiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză.

în ceea ce privește executarea hotărârilor, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

Secțiunea 4 „Prorogarea de competență materială europeană”

Această materie este reglementată în cadrul secțiunii a șaptea din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. art. 23 prevede că: „Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective.”

La prima vedere a textului de lege se poate observa că această competență este una exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Această prorogare de competență convențională se realizează în baza unui act care se încheie între părți și trebuie să respecte următoare condiții:

se încheie în scris ori verbal cu confirmare scrisă;

într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți;

în comerțul internațional, într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.

La aceste prevederi se adaugă și o adăugire, cea a alin. 2, din art. 23, care prevede că: „orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a convenției este considerată ca fiind în scris”.

Dacă ne aflăm în situația în care nici una dintre păți nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, instanțele din alte state membre nu au competență în privința litigiilor lor dacă instanța sau instanțele desemnate nu și-au declinat competența.

Ne regăsim în situația unei prorogări de competență și atunci când, printr-un act de constituire a unui trust s-a atribuit competența exclusivă unei instanțe anume dintr-un stat membru. Orice acțiune care se va îndrepta împotriva fondatorului trustului sau în legătură cu acel trust va fi soluționată de instanța prevăzută în actul de constituire a trustului.

Toate convențiile atributive de competență, precum și stipulațiile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispozițiilor art. 13, 17 și 21, ori dacă instanțele de la competența cărora acestea derogă au competență exclusivă în temeiul art. 22.

Secțiunea 5 „Excepția de necompetență europeană”

Conform art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, excepția de necompetență apare: „dacă o instanță dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanța din alt stat membru este exclusiv competentă, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă”.

Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr-un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile regulamentului

Instanța sesizată își verifică din oficiu competența de a soluționa procesul și dacă nu este competentă nici ea, nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanței române. În același sens, s-a considerat că dacă instanța judecătorească română nu este competentă, urmează a se respinge acțiunea, constatându-se că nu este competentă.

În cazul necompetenței instanței române în dreptul comunitar, s-a propus soluția sistării judecății, printr-o încheiere de închidere a dosarului și soluția respingerii acțiunii.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Reglementarea actuală a competenței judecătorești nu excelează în rigoare și corelare, lăsând uneori loc unor inadvertențe și surse de ambiguități, întreținute, în mod izolat, în doctrină și în practica instanțelor.

După opinia prof. univ. dr. I. Deleanu, „Titlul I din Codul de Procedură Civilă, în terminologie tradițională, vorbește încă despre „competența după materie”. Această terminologie este nu numai improprie, dar și de natură să provoace unele confuzii:

În fapt competența după materie exprimă atât suma atribuțiilor ce revin instanțelor judecătorești, cât și cererile sau procesele atribuite lor;

Uneori, aceeași materie aparține competenței unor instanțe diferite, în raport cu valoarea a ceea ce se cere prin petiții, așa încât, în asemenea situații, criteriul competenței nu este „materia”, ci valoarea obiectului cererii sau procesului”.

Competența, cum este ea enunțată în Codul de Procedură Civilă, aparține instanțelor judecătorești, nu judecătorilor care alcătuiesc aceste instanțe.

Uneori, în doctrină, competența a fost considerată o chestiune de capacitate, spunându-se că, întrucât, într-un proces, judecătorul este parte în raportul procesual, această calitate îi conferă capacitatea de a participa la rezolvarea acelui proces, îi conferă deci competență.

Normele de competență, deși interdependente cu celelalte categorii de norme care sunt aplicabile în procesul civil, nu trebuie confundate cu acestea, mai ales cu normele de organizare judecătorească și cu normele de procedură propriu-zise. O asemenea confuzie poate avea consecințe surprinzătoare nu numai asupra aplicării respectivelor norme, dar și cât privește corectitudinea soluțiilor date.

Se poate ajunge la confuzii și pentru că, uneori, legea atribuie prerogative în procesul civil judecătorului unic, președintelui instanței, camerei de consiliu sau judecătorului însărcinat cu administrarea unui patrimoniu privat. Astfel, potrivit art. 54, alin. 1 din Legea 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriilor și curților de apel se judecă de un singur judecător. În asemenea situații, nu este vorba despre competență judecătorului unic, ci despre modul de organizare și funcționare a instanței, de alcătuirea ei pentru soluționarea cererii sau a procesului. În concluzie, trebuie să se aibă în vedere că judecătorul unic, președintele instanței sau camera de consiliu nu sunt jurisdicții autonome și distincte de instanțele judecătorești, ci structuri ale acestora. Prerogativele de care dispun asemenea structuri nu sunt fixate prin acte normative de competență și aceste prerogative aparțin de fapt instanțelor judecătorești atribuite prin legi speciale care fixează aceste forme de judecată a litigiilor.

Chestiuni de interpretare apar și în cazul incidentelor de procedură, adesea fiind confundate cu incidentele procesuale. În dorința de a avea un cod de procedura bine definit, pe viitor se poate încerca o mai bune delimitare în textul de lege a acestor două noțiuni.

Apar discuții contradictorii și în cazul competenței materiale a instanței sesizate, ce are puterea de a judeca atât incidentele de procedură, cât și cererile incidentale ce apar în cursul judecății. Unii autori susțin că în virtutea principiului „accesoriul urmează principalul” se extinde competența instanței sesizate să soluționeze aceste aspecte. O astfel de asociere în condițiile legislației actuale ni se pare discutabilă, mai ales dacă avem în vedere că pentru cererile incidentale avem o prevedere anume în Codul de procedură civil

Prezenta lucrare s-a dorit a fi o analiză care să cuprindă toate noțiunile care dau trimitere la normele de competență.

Am început prin a prezenta o situație comparată dintre noțiunea de jurisdicție și cea de competență cunoscute în literatura de specialitate ca fiind două noțiuni care se intersectează frecvent în termenii juridici, am continuat prin a arăta care este competența materială a fiecărei instanțe în parte, în funcție de locul ocupat de aceasta în sistemul nostru juridic al dreptului procesual civil, am prezentat care sunt limitele pe care le are competența materială în cadrul instanțelor, care sunt situațiile în care intervine prorogarea de competență, cu efectele sale directe asupra procesului civil, am analizat noțiunea de incidente cu privire la competența materială și am încheiat prin a face o corelare, pe baza dreptului internațional privat și cel comunitar, a noțiunilor de competență materială europeană, cu principalele sale particularități, în comparație cu dreptul intern

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

Adina Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr. 10/2001;

Charles Rousseau, Drept internațional public, vol. I, Paris, 1970, pp.241-298;

Dragoș Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008;

Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei R.S.R., București, 1975;

Edwin Glaser, Rezervele la tratatele internaționale, Ed. Academiei, București, 1971;

Eugen Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Vol. I București, 1932;

Florin Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, ed. a III-a, București, 1978;

Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. „All Beck”, București, 2001;

Ghimpu Sanda, Gheorghe Brehoi, Gheorghe Mohanu, Andrei Popescu, I. Urs, Dicționar juridic, Ed. Albatros, București, 1985;

Grigore Porumb, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. Științifică, București, 1960-1962;

Henry. Solus, R. Perrot, Droit judiciaire privé, vol. II, 1973;

Ioan Leș, Comentariile Codului de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001;

Ioan Leș, Drept procesual civil, Curs Universitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975 și 1975-1980;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă – din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Vol. I, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;

Ion Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj, 2000;

Ion Deleanu, Natura juridică a contractului de locațiune încheiat între două societăți comerciale, precum și acțiunilor care derivă dintr-un asemenea contract, Dreptul nr. 7/1994;

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, vol. II, ed. Lumina Lex, București, 1993;

Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de drept internațional, Universul Juridic, București, 2007;

Ion Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002;

Ilie Stoenescu, Sayelly. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Ed. Didactică și Pedagogică, București 1977;

Liviu Giurgiu, Considerații privind excepția de nelegalitate a actelor administrative în reglementarea instituită prin Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004, C.J. nr. 2/2005

Louis Cavaré, Le droit international public positif, tome II, Paris, 1969;

Maria Fodor, Drept Procesual Civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

Mihaelei Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic,București, 2006;

Minodora Condoiu, Drept procesual civil, Ed. Fundației România de Mânie, București, 2007;

Mircea N. Costin, Ioan Leș, M. S. Minea, Dicționar de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2007;

Octavian Căpățână, Litigiul arbitral și comerț exterior, Ed. Academiei, București, 1978;

Octavian Căpățână, Modul de soluționare a unei acțiuni în cazul necompetenței organului de jurisdicție din România, R.R.D. nr. 7/1968;

Petre Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, Iași, 1941;

Teodor Bodoașcă, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Ed. All Back, București 2002;

Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, București, 1996;

Viorel Mihai Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Universitatea din București, 1986,

Viorel Mihai Ciobanu, R.R.D. nr. 4/1983;

Viorel Mihai Ciobanu, Teodor. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil. Îndreptar pentru seminari și examene, Ed. C.H. Beck, București, 2009;

Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, R.A. Monitorul Oficial, București, 2000;

Legislație:

Constituția României

Codul de Procedură Civilă

Noul Cod de procedură Civilă

C. proc. civ. francez din anul 1975

C. proc. civ. din Quebec din 1977

C. proc. civ columbian din 1989

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,

Legea nr. 51/1996 pentru exercitarea și organizarea profesiei de avocat,

Legea nr. 35/1996 a notarilor publici și a activității notariale,

Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătorești,

Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ

Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic;

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, cu modificările ulterioare;

Legea nr. 26/1990, republicată, privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 86/2006 privind procedura insolvenței;

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenții;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice;

Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare;

Legea nr. 129/1992, republicată, privind protecția desenelor și modelelor industriale;

Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile și indicațiile geografice;

Legea nr. 14/2003 a partidelor politice;

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă;

Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;

Legea 590/2003 privind tratatele

Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene

Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completare Codului de procedură civilă;

Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind somația de plată;

Ordonanța de urgență a Guvernului 119/2007 privind măsurile pentru combaterea interzicerii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale;

Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;

Decretul nr. 203/1974 pentru înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale la unele instanțe judecătorești și unități de procuratură;

Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961

Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 1963;

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000;

ANEXE

ANEXA NR. 1 „Judecătoriile și localitățile reședință ale acestora”

ANEXA NR. 2 „Tribunalele și localitățile reședință ale acestora”

ANEXA NR. 3 „Curțile de apel, circumscripțiile acestora și localitățile reședință ale acestora”

ANEXA NR. 4 „Model de cerere reconvențională”

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnatul …………………. (numele și prenumele reclamantului din cererea reconvenționala) domiciliat în ………………. (localitatea in care domiciliază reclamantul din cererea reconvenționala), județul ………….., str. …………., nr. …., etajul …. apart. ….. fac prezenta cerere reconvențională la acțiunea care formează obiectul dosarului nr. ……… al acestui tribunal și care mi-a fost intentată de …………………… (numele și prenumele pârâtului din cererea reconvențională) domiciliat în …………… (localitatea în care domiciliază pârâtul din cererea reconvențională), județul ……………, str. …………., nr. …. etajul …., apart. …., pentru ca prin hotărârea ce veți pronunța să-l obligați să ………………………………………………………………….. ……………….. (obiectul acțiunii) și să-mi plătească cheltuieli de judecată și onorariu de avocat. Apreciez obiectul cererii la suma de ……. lei

Motivele cererii sunt următoarele:

În fapt, (se expune situația de fapt pe care se întemeiază cererea reconvențională).

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. …….….. (se indică temeiul de drept specific) și ale art. 119 – 120 Cod procedură civil.

Înțeleg să mă folosesc ca probe de: …………………………………………………………….. …………………………………………………………………. (se vor indica mijloacelor de probă, iar dacă se solicită și proba cu martori, se vor arăta numele, prenumele și adresele martorilor).

Depun prezenta cerere, precum și actele sus-menționate, (dacă printre mijloacele de proba nu figurează dovada cu acte, se va elimina aceasta mențiune), în dublu exemplar, dintre care unul pentru instanța și altul pentru a fi comunicat reclamantului din acțiunea principală.

Semnătura reclamantului din cererea reconvențională,
………………………………

DOMNULUI PREȘEDINTE AL ………………………….

ANEXA NR. 5 „Model de cerere de chemare în garanție”

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnatul ………………., domiciliat în ………………..,str. ………,nr. ….

Chem în garanție pe ………………., domiciliat în……..str. ….. nr. …, în acțiunea civilă ce face obiectul dosarului nr. …….., cu termen de judecată la data de …………. al acestei instanțe, în care am calitatea de …………., pentru ca, în cazul în care se va admite cererea reclamantului, cel chemat în garanție să fie obligat să mă despăgubească cu suma de ………….. lei și să-mi plătească cheltuielile de judecată pe care le voi face cu acest proces.

Motivele acțiunii:

În fapt, …………………………………. .

În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art.60 – art.63 C.proc.civ.

Dovada acțiunii înțeleg să o fac cu ……………… .

Depun prezenta în …. exemplare: unul pentru instanță, iar celelalte pentru a fi comunicate părților din proces.

Anexez chitanța nr. …….. din ……….. în valoare de ………… lei, reprezentând taxa de timbru și timbrul judiciar în valoare de …………. lei.

Data ……………..

Semnătura ……………

DOMNULUI PREȘEDINTE AL ………………….

C U P R I N S

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

Adina Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr. 10/2001;

Charles Rousseau, Drept internațional public, vol. I, Paris, 1970, pp.241-298;

Dragoș Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008;

Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei R.S.R., București, 1975;

Edwin Glaser, Rezervele la tratatele internaționale, Ed. Academiei, București, 1971;

Eugen Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Vol. I București, 1932;

Florin Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, ed. a III-a, București, 1978;

Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. „All Beck”, București, 2001;

Ghimpu Sanda, Gheorghe Brehoi, Gheorghe Mohanu, Andrei Popescu, I. Urs, Dicționar juridic, Ed. Albatros, București, 1985;

Grigore Porumb, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. Științifică, București, 1960-1962;

Henry. Solus, R. Perrot, Droit judiciaire privé, vol. II, 1973;

Ioan Leș, Comentariile Codului de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001;

Ioan Leș, Drept procesual civil, Curs Universitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975 și 1975-1980;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă – din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Vol. I, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;

Ion Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj, 2000;

Ion Deleanu, Natura juridică a contractului de locațiune încheiat între două societăți comerciale, precum și acțiunilor care derivă dintr-un asemenea contract, Dreptul nr. 7/1994;

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, vol. II, ed. Lumina Lex, București, 1993;

Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de drept internațional, Universul Juridic, București, 2007;

Ion Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002;

Ilie Stoenescu, Sayelly. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Ed. Didactică și Pedagogică, București 1977;

Liviu Giurgiu, Considerații privind excepția de nelegalitate a actelor administrative în reglementarea instituită prin Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004, C.J. nr. 2/2005

Louis Cavaré, Le droit international public positif, tome II, Paris, 1969;

Maria Fodor, Drept Procesual Civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

Mihaelei Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic,București, 2006;

Minodora Condoiu, Drept procesual civil, Ed. Fundației România de Mânie, București, 2007;

Mircea N. Costin, Ioan Leș, M. S. Minea, Dicționar de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2007;

Octavian Căpățână, Litigiul arbitral și comerț exterior, Ed. Academiei, București, 1978;

Octavian Căpățână, Modul de soluționare a unei acțiuni în cazul necompetenței organului de jurisdicție din România, R.R.D. nr. 7/1968;

Petre Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, Iași, 1941;

Teodor Bodoașcă, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Ed. All Back, București 2002;

Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, București, 1996;

Viorel Mihai Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Universitatea din București, 1986,

Viorel Mihai Ciobanu, R.R.D. nr. 4/1983;

Viorel Mihai Ciobanu, Teodor. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil. Îndreptar pentru seminari și examene, Ed. C.H. Beck, București, 2009;

Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, R.A. Monitorul Oficial, București, 2000;

Legislație:

Constituția României

Codul de Procedură Civilă

Noul Cod de procedură Civilă

C. proc. civ. francez din anul 1975

C. proc. civ. din Quebec din 1977

C. proc. civ columbian din 1989

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,

Legea nr. 51/1996 pentru exercitarea și organizarea profesiei de avocat,

Legea nr. 35/1996 a notarilor publici și a activității notariale,

Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătorești,

Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ

Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic;

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, cu modificările ulterioare;

Legea nr. 26/1990, republicată, privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 86/2006 privind procedura insolvenței;

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenții;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice;

Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare;

Legea nr. 129/1992, republicată, privind protecția desenelor și modelelor industriale;

Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile și indicațiile geografice;

Legea nr. 14/2003 a partidelor politice;

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă;

Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;

Legea 590/2003 privind tratatele

Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene

Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completare Codului de procedură civilă;

Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind somația de plată;

Ordonanța de urgență a Guvernului 119/2007 privind măsurile pentru combaterea interzicerii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale;

Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;

Decretul nr. 203/1974 pentru înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale la unele instanțe judecătorești și unități de procuratură;

Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961

Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 1963;

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000;