Caracterizarea Conditiilor Naturale ale Raului Prut Iasi

Capitolul 1: Caracterizarea condițiilor naturale ale râului [NUME_REDACTAT] istoric

Lung de , râul Prut, izvorăște din [NUME_REDACTAT] din Ucraina, de unde curge spre est, mare parte din curs fiind apoi pe direcția sud-est. Seivarsă în Dunăre lângă Reni, la est de orașuliGalați. Formeazăigranița între România și Republica . În perioada interbelică, râul era navigabil până , însă în perioada comunistă navigația pe râu a fost treptat abandonată,icursul nemaifiind întreținut.

Principalii afluenți pe partea dreaptă sunt Jijia și Ceremuș (cu afluenții Bahlui și Bașeu). Există pe Prut amenajări hidroenergetice () realizate împreună cu [NUME_REDACTAT] (actualmente Republica ). 

Cel mai mare oraș din calea sa este Cernăuți, în Ucraina. Alte orașe apropiate de cursul său sunt: , Huși, Săveni, în România, și Ungheni și Cahul, în Republica . 

[NUME_REDACTAT] 2003, pe teritoriul României, râul are o lungime de , un bazin hidrografic de 10990 km² și un debit mediu multianual de 110 m³/sec (înainte de vărsarea sa în Dunăre). Pe o porțiune de marchează frontiera româno-ucraineană, pe o porțiune de (din care sunt alcătuiți din lacul Stânca-Costești) marchează frontiera dintre România și [NUME_REDACTAT].

 Încă din antichitate, râul era cunoscut sub numele Pyretus iar sciții îl numeau Porata adică apă furtunoasă. În cursulisău inferior este un râu tipic montan, valea lui este îngustă cu versanți înalți și abrupți, curgere rapidă, iar în albie se întâlnesc multe praguri. În cursul de mijloc, Prutul formează cotituri în lunca sa, are viteza 1,5m/s iar pe un sector mic unde întretaie șirul de , valea Prutului se subțiază până la câteva sute de metri căpătând formă de chei.

Odată cu creștereainivelului apelor Dunării, Prutul își încetează scurgerea, se revarsă, inundând suprafața vastă a luncii sale. Lunca râului este parțial înmlăștinită. Încă în primaijumătate a secolului 20-lea o parte a luncii Prutului era ocupată de bălți, mlaștini, lacuri în careiviețuia o lume animală acvatică foarte bogată (pești, păsări, mamifere). Acest sector al luncii Prutuluiireprezenta un minunat și miraculos paradis al naturii.

Așezarea geografică

[NUME_REDACTAT] 1972, bazinul râului Prut este situat intre 47° si 49° longitudine nordică și 25° și 29° longitudine estică și se invecinează la nord și la est cu bazinul râului Nistru iar la vest cu bazinele râurilor Tisa și Siret. Forma bazinului este pronunțat alungită în direcție meridională si are o lățime medie de .

[NUME_REDACTAT] este afluent de stânga, de ordinul I, al Dunării. Își culege izvoarele din [NUME_REDACTAT] de pe teritoriul Ucrainei, prin intermediul izvorului Cațelei, afluent al [NUME_REDACTAT] și pătrunde pe teritoriul României la nord prin localitatea Oroftiana, după ce a strabate in țara vecină. [NUME_REDACTAT] curge priniregiunea piemontană a Carpaților și prin [NUME_REDACTAT] și al Basarabiei.

[NUME_REDACTAT] este ultimul afluent de ordinul I al fluviului Dunrea, confluena cu Dunrea făcându-se la cca.150 km amonte de vărsarea Dunării n [NUME_REDACTAT]. Suprafata bazinului hidrografic este de 27500 km2 din care 10990 km2 pe teritoriul Romniei.

Lungimea totală a râului este de , din care pe aproximativ curge pe teritoriul Ucrainei. Pe o lungime de formează frontiera dintre România și Ucraina, iar pe 711 km frontiera dintre România și R. Moldova.

Altitudinea medie a bazinului este de . [NUME_REDACTAT] izvorăste din partea de Nord-Est a lanțului Carpatic, din [NUME_REDACTAT] Păduroși, de la altitudinea de 1580 de metri și curge în lungul platoului Moldovenesc. Bazinul hidrografic al râului se mărginește în partea de vest cu bazinele hidrografice Tisa și Siret, iar la nord i est cu bazinul hidrografic al râului Nistru.

Din punct de vedereigeologic bazinul rului Prut aparine platoului Moldo –Basarabean.

Din punct de vedere administrativ bazinul este situat pe teritoriul a patru județe : Botoșani, Iași, Vaslui și Galați.

[NUME_REDACTAT] hidrografică.

[NUME_REDACTAT] 1999, arată că râurile din bazinul hidrografic Prut se adună în sisteme de tip dentritic , iar cele mai importante râuri prin lungime sunt afluenții de dreapta : Baseu ,Elam, Jijia cât și afluenții acestora : Miletin, Bahlui, Sitna etc.

Indiferent de caracterul scurgerii, lungimea totală a cursurilor de apă este de cca. , din care peste au curgere permanentă, aproape au curgere semipermanentă, iar în jur de 2000 au curgere intermitentă. Dintre râurilei studiate Jijia deține , Bahluiul , Baseul , iar restul râurilor au lungimi de .

Se observă o dependență foarte strânsă între lungimea râurilor și valoarea scurgerii lichide-debitul mediu anual sporind odatăicu înaintarea în lungul râurilor, astfel sporind numarul afluenților și deci a aportului.

Stocul mediu multianual al râului Prut in secțiunea de vărsare in Dunare este de 3314 mil.mc. (105 mc/s).

Datorită altitudinii medii reduse in bazin se înregistrează debite medii specifice de cca.0,96-2,55 l/s/km2.

Panta medie a râurilor este in general sub 20%0 ; de exemplu Jijia are 10,8 %0 și o pantă de 1,4%0 la vărsare.

Densitatea rețelei hidrografice cu caracter permanent oscilează între 0,1 și 0,7.

Sursa principală de alimentare a râurile o constituie cea de suprafată (ploi,zăpadă) , a caror aport constituie cca. 70-90 %. Participarea surselor de suprafată la formarea scurgerii totale se reduce odată cu creșterea altitudinii. Sursele subterane participă la formarea scurgerii lichide într-o măsură mai mică, variind între 10 și 30 % din volumul anual. Aportul acestor ape crește cu altitudinea și latitudinea.

Suprafața bazinelor hidrografice crește in dimensiune odată cu înaintarea în lungul râului din amonte spre aval, pe masura ce vin afluenții care drenează noi suprafețe.

Bazinele de alimentare ale râurilor de diferite ordine au forma alungită , în majoritate fiind orientate de la nord-vest spre sud-est ceea ce reprezintă o importanță deosebită în producerea și evoluția proceselor hidrologice.

Altitudinea medie a bazinelor de alimentare este de . Luncile râurilor au dimensiuni variabile, lunca Prutului fiind de 4 in zonele neîndiguite, iar Jijia, Baseu, Bahlui – 0,2- . În principal, râurile se alimentează din ploi , de aceea in regimul scurgerii lor se inregistrează variații importante.

În timpul anului volumul maxim scurs se inregistrează în lunile martie-aprilie, iar volumele minime se inregistrează în luna ianuarie pentru râul Prut și lunile august-octombrie pentru afluenții acestuia.

Cele mai mari debite au atins in anul 1969 valori de 3740 mc/s pe râul Prut (s.h.Rădăuți) , 160 mc/s pe râul Bahlui (s.h.Iasi) și 325 mc/s pe râul Jijia (s.h. Victoria).

Pe râurile din acest bazin sunt frecvente și perioadele cu scurgere deosebit de redusă. Astfel, in afară de Prut, Jijia și Bahlui , in cursurile inferioare , toate celelalte râuri își reduc scurgerea până la discontinuitate. Fenomenul de secare este o caracteristică principală pentru râurile cu bazine de alimentare sub 1000 kmp.

Sistemul hidrografic

De la intrarea în țara noastră în punctul Oroftiana și până la coada lacului de acumulare Stânca-Costesti , pe o distantă de cca. , Prutul primește pe partea dreaptă afluenți scurți cu lungimi sub și cu scurgere temporară, datorită faptului că în bazinele acestor râuri izvoarele sunt puține și provin din stratul acvifer acumulat în mantaua deluvială de pe versanti , fiind puternic influențată de regimul climatic.

Baseul izvorăște din [NUME_REDACTAT]-Herta de la o altitudine absolută de și se varsă în Prut la altitudinea de în dreptul satului Românesti, având o pantă medie de 2,3 % .

Mititelu D. și colab. 1981, afirmă că bazinul râului Baseu are un sistem alungit compus din mai mulți afluenți dispuși dendritic. O altă caracteristică a râurilor din bazinul Baseu este mulțimea iazurilor a căror construire a fost determinată de necesitatea asigurării rezervelor de apă pentru diverse utilizări : adăpatul vitelor, irigație, piscicultură . Aceste iazuri formează în unele cazuri adevarate salbe.

In bazinul râului Baseu au fost executate trei mari lacuri de acumulare: Mileanca, [NUME_REDACTAT] si Negreni , iar în aval de acumularea Negreni pâna la confluenta cu Prutul albia râului a fost regularizată.

În râul Prut se varsă apele unor râuri scurte a caror lungime nu depașește și care au suprafețe de recepție reduse, sub 10 km2 . Aceste râuri cu toate ca au un debit redus, prezintș totuși o scurgere permanentă , alimentându-se din stratele acvifere de la baza terasei Prutului.

[NUME_REDACTAT] ( Suprafața = 5536 km2 , Lungimea = ) este cel mai important afluent al Prutului de pe partea dreaptă.

În zona de izvoare , Jijia , are două ramuri fiecare având lungimea de și o scurgere permanentă. O ramură izvorăște de pe teritoriul Ucrainei de la altitudinea de , iar după un curs de pătrunde pe teritoriul Romaniei. Cealaltă ramură izvorăște la vest de localitatea Pomârla , de pe versantul estic al [NUME_REDACTAT] de la altitudinea de .

După confluența celor două ramuri râul ce se formează se numeste Jijia, are un curs ușor sinuos ramificat în două brațe ,pâna la localitatea Crișan unde debusează pe partea stangă pr.Pomârla cu aceleași caracteristici. În continuare ,până la loc. Dorohoi , caracterul șesului se schimbă, fiind foarte umed, cu stufăriș și în unele sectoare chiar mlăștinos. Valea sa se lărgește treptat, lunca inundabilă începe să cantoneze zone de stagnare a apelor .

Sitna ( Suprafața = 943 km2 ; Lungimea = ) izvorăște din [NUME_REDACTAT] de la altitudine și se varsă în râul Jijia în dreptul satului Hlipiceni la cca. . Râul este puternic meandrat în special în aval de iazul Sulita , lucru explicabil prin valoarea mică a pantei în acest sector ( 0,3%o) , față de cea a întregului curs ( 2,08%o).

În bazinul Sitnei reteaua hidrografică are în cea mai mare parte caracter temporar , cum ar fi râurile Cozance și Burla în cursul superior și mijlociu și în general toți afluenții de ordinul II. Principalii afluenți ai Sitnei ca suprafată și lungime se află pe partea stângă : Cotârgaci, Burla și Cozancea. Principalii afluenți de pe partea dreaptă sunt Dolina și Dresleuca.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și colab. 2005, în nord-est relieful a fost modelat în principal deiactiunea rețelei hidrografice exercitate asupra depozitelor sarmatice monoclinale. Prezența rocilor cu rezistența diferită față de denudație a avut caracter selectiv în formarea reliefului. Acestea au favorizat dezvoltarea unei câmpii colinare joase, în partea centrală și de est, unde predomină argilele nisipoase și a unor prodișuri mai înalte , în partea de vest și de sud , unde predomină gresiile și calcarele.

Din punct de vedere geomorfologic bazinul hidrografic Prut este situat în cea mai mare parte în [NUME_REDACTAT] .

– [NUME_REDACTAT]

– [NUME_REDACTAT]

1.[NUME_REDACTAT]

Relieful actual în această unitate are aspect larg valurat cu interfluvii colinare, deluroase sau sub formă de platouri scunde a căror altitudine apropiată permite să se considere că provin dintr-o suprafată unică fragmentată de vaile râurilor. Altitudinea medie a reliefului este în jur de , energia medie a acestuia fiind de 60-, iar lătimea medie a interfluviilor de .

[NUME_REDACTAT] superioare si a Baseului include jumătatea nordică a [NUME_REDACTAT] până la o linie aproximativă ce unește localitățile N.Bălcescu, Chitoveni, Prisacani, sud Hlipiceni, Rânghilesti cu Iliseni. Această unitate se suprapune în întregime zonei de extindere a Sarmatianului inferior. Relieful caracteristic apare sub formă de platouri joase sau de coline sculpturale cu poduri largi situate la altitudini medii în jur de 160 – .

Din cauza apariției la zi a calcarelor recifale bugloviene cu aspect lenticular sau de creste , în partea de est relieful este tipic carstic cu peșteri, golfuri , fisuri, lapiezuri , etc.

În partea centrală relieful este alcătuit din dealuri, coline, mici platouri formate pe seama argilelor nisipoase acoperite de luturi eluviale. Acestea constituie caracteristica principală a întregii unitați deoarece ocupa o suprafață mare.

În vest relieful este cu 20- mai jos ca în est, datorită unor intercalații groase de nisipuri si prundișuriisarmatice. În zona Cristești-Cosula, relieful este în mare parte acoperit de luturi nisipoase coluviale. Prezența sesurilor mlastinoase și a colinelor joase imprimă reliefului aspectul unei depresiuni de contact.

[NUME_REDACTAT] inferioare și a Bahluiului este formată din depozite argilo-marnoase si nisipoase ale sarmatianului mediu și include jumătatea sudică a [NUME_REDACTAT].

Altitudinele medii au valori între 100 – , iar energia medie este de 50 – . În această parte, procesele actuale de degradare sunt mai intense și mai variate, un rol mai important avându-l alunecările.

În zona de contact cu podișul înalt din vest și sud, s-au dezvoltat un șir de depresiuni, mai evidente în dreptul masivelor înalte și mai estompate în dreptul înseuarilor.

Vârsta depozitelor la zi a dus la concluziaică prima rețea hidrografică și primele văi au apărut în partea de nord a Câmpiei la sfârșitul Sarmatianului inferior, iar pentru partea de sud, la sfârsituliSarmatianului mediu. Rețeaua hidrografică s-a dezvoltat de spre SE concomitent cu retragerea mării Sarmatiene.

[NUME_REDACTAT] s-a format în halocen datorită aluvionarilor intense. [NUME_REDACTAT] are prundișuri acoperite de aluviuni nisipo-argiloase sau chiar argiloase și depozite groase de nisipuri.

[NUME_REDACTAT] Daridescu 2000 arată că prin așezarea geografică n cadrul ării , partea de nord-est a Moldovei , are un climat temperat-continental cu nuan proprie. Climatul acesta rezultă din interacțiunea factorilor climatogeni cu trăsături specifice pentru regiunea respectivă.

Astfel, suprafaa subiacentă activă, reprezentată prin unităi fizico-geograficeidiferite (Câmpia colinar joasă inconjurată de un podiș deluros inalt, separat de o coastă puternic nclinată și bine individualizată pe o diferenă de nivel de cca.200 m), influenează diferit regimul elementelor climatice.

Regiunea studiată se desfășoară n latituduine pe cca.10 , ceea ce duce la diferentieri climatice care determină n cele patru anotimpuri ale anului incidena razelor solare sub unghiuri diferite cu suprafaa terestră. Caiurmare, radiația solară totală anuală oscilează ntre 11 și 112 Kcal/cm2 pentru partea sudică a [NUME_REDACTAT] – zona bazinului hidrografic Bahlui și partea sudică a b.h. Jijia – confluena cu Prutul dup nodul hidrotehnic Chiperești, ntre 110 și 108 kcal/cm2 n nordul Cmpiei.

Defrisările făcute in scopul extinderii agriculturii , au declanșat reacții negative în lant și asupra celorlalți factori fizico-geografici. Pe fondul acestor dezechilibre majore, cu alunecări de teren , drenarea freaticului ,creșterea frecvenței secetelor și modificarea albedoului, clima a devenit ostilă.

Aceasta este explicația faptului că condensarea vaporilor de apă, radiația terestră, mișcările convective și vânturile, absorbția radiației globale, debitele râurilor și nivelurile fratice au căpătat alți parametri.

Din analiza precipitațiilor și al indecelui de ariditate de la stațiile meteo analizate s-a pus în evidență existența a patru macroperioade care corespund la câte trei perioade de 11 ani din activitatea solară.

Datorită procesului de industrializare – urbanizare se poate observa apariția unor zone cu microclimat.

Din studiul datelor s-a observat o diminuare a precipitațiilor in ultimii 16 ani și o diminuare a indecelui de ariditate.

Se constată o depreciere a condițiiloride vegetație de la nord spre sud și de la vest spre est datorită în primul rând , a creșterii aridității pe aceste direcții.

Capitolul 2: Caracterizarea principalelor biocenoze acvatice din apele dulci de suprafață.

2.1 [NUME_REDACTAT] este o asociație complexă, alcătuită din organisme vii, vegetale și animale, care se mențin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puțin pasivă în masa apei (pelagial) și care nu se pot opune prin mișcări proprii deplasării maselor de apă (curenți, valuri, mișcări de convecție etc.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relative slabe a organelor de locomoție.

Planctonul se imparte in:

• Fitoplanctonul – format din alge unicelulare sau care formează colonii mici, este lipsit complet de algele mari pluricelulare precum și de mușchi, ferigi și plante superioare.

• Zooplanctonul – format în majoritate din organisme microscopice precum protozoerele și rotiferii, dar și din organisme care pot fi observate cu ochiul liber precum crustaceii copepozi și cladoceri.

Clasificările planctonului

Din punct de vedere trofic planctonul se clasifică în: plancton animal sau zooplancton, in plancton vegetal sau fitoplancton și plancton bacterian sau bacterioplancton.

În componența planctonului intră, pe de o parte, organisme holoplanctonice, ce își desfășoară întregul ciclu de viață în pelagial (algele microfite, radiolarii,cladocerele, rotiferele, copepodele etc.), și, pe de alta, organisme meroplanctonice, care își petrec numai anumite stadii de creștere din ciclul lor biologic în pelagial, restuliavând loc în bental. Printre cele din urmă se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium, nectochaeta, trocophora), echinodermelor (ofiopluteus, echinopluteus), moluștelor (larve veligere și protoconce), crustaceelor (nauplius,copepodite, mysis, zoae, etc.) și altor animale marine bentonice, statoblastele briozoarelor, meduzele hidroide, precum și multe organisme ale căror chiști și ouă latente coboară pe fund pentru cresterea ulterioară.

Ciolac A. 1991 afirmă că în funcție de dimensiunea organismelor planctonice distingem următoarele grupe:

1) Ultraplancton, cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depășesc 5 μm (bacteriile).

2) Nanoplancton sau planctonul pitic, reprezintă totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 μm (cele mai mici alge și protozoarele). Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă țesătură de mătase și pot fi separate numai prin decantare sau prin centrifugare. De aceea acest grup de organisme se mai numește și plancton de centrifugă sau plancton de cameră.

3) Microplancton, cuprinde organismele cu dimensiuni cuprinse între 0,05 și (marea majoritate a fitoplancterilor, rotifere, infuzoarele, crustaceele mici etc.). Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare, de aceea se mai numește plancton de fileu sau plancton de decantare.

4) Mezoplancton, cuprinde totalitatea organismelor ce măsoară între 1 și (reprezentanții mai mari ai fitoplanctonului, marea majoritate a zooplanctonului marin și dulcicol). Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară.

5) Macroplancton, este dat de plancterii a căror talie variază între și (meduzele, crustaceele superioare, moluștele și viermii pelagici, etc.). Se întâlnește exclusiv în mări.

6) Megaloplancton, cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depășesc (multeiscifomeduze ca Cyanea arctica, sifonofore mari, ctenoforul Cestus veneris, salpe coloniale etc.). Se găsește numai în mări.

După perioada de timp în care seigăsește în masa apei planctonul poate fi:

Permanent sau holoplancton

Temporar sau meroplancton

După proveniență el poate fi:

Autoplancton, de proveniență locală sau propriu acelui bazin

Alloplancton, de proveniență străină, venit din alt bazin

2.1.1 [NUME_REDACTAT] se imparte in 4 grupe taxonomice majore: Cyanophyta, Chlorophyta, Bacillariophyta, Pyrophyta. Dintre acestea, primele trei grupe sunt mai frecvente, iar din algele verzi majoritatea aparțin ordinului Chlorocales, un ordin central al acestui grup, ai cărui reprezentanți se remarcă printr-o activitate fotosintetică deosebită și joacă un rol important în oxigenarea apei. Între producția biologică natutala a unui ecosistem acvatic și gradul de dezvoltare al fitoplanctonului există o strânsă corelație arătată de mai mulți autori.

Fitoplanctonul, venind în contact cu apa printr-o suprafață mare a corpului, utilizează cel mai eficient din regnul vegetal energia solară, pe care o stochează cu ajutorul cromatoforilor, la nivelul cărora se produce fenomenul de asimilație prin care carbonul din CO este transformat mai întâi în hidrați de carbon și grăsimi și mai apoi în substanțe albuminoide foarte complicate.

Dezvoltarea fitoplanctonului are fie o acțiune inhibitoare, fie stimulatoare asupra productivității generale, cu consecințe asupra productivității piscicole, funcție de compoziția fitoplanctonului, de durata și intensitatea înfloriri.

Compoziția fitoplanctonului unei ape prezintă, de regulă. următoarea succesiune în timp. Primele alge care apar primăvara sunt diatomeele împreună cu flageletele și dinoflagelatele. După ele se succed cloroficeele și diatomeele.

Cianoficeele cu cloroficeele se exclud în această succesiune, în momentul când unele din ele au condiții de maximă dezvoltare. Dezvoltarea puternică a cianoficeelor exclude celelalte grupuri de alge, rezistând într-o oarecare măsură numai diatomeele. Cloroficeele au valoarea trofică cea mai ridicată însă, datorită volumelor celulare reduse, biomasa totală a acestora este deseori depășită de biomasa cianoficeelor, ce prezintă volume celulare mari, însă au valoare trofică redusă. Diatomeele, prezente pe toată perioada vegetativă, având un maxim de dezvoltare la începutul și la sfârșitul periodelor vegetative, prezintă o valoare trofică medie pentru consumatorii fitoplanctonofagi.

Apariția fitoplanctonului primăvara are loc la temperaturi mai scăzute și înaintea zooplanctonului, stabilindu-se în timp o interdependență în succesiunea acestor asociații. În schimb, succesiunea diferitelor grupe de alge este legată de o mulțime de factori biotici și abiotici. (după Antonescu C.S., 1975)

Din punct de vedere cantitativ, se evidențiază două maxime de dezvoltare a fitoplanctonului, prima maximă în luna iunie-iulie, iar a doua în luna septembrie-octombrie. Principalii indicatori sintetici ai nivelului de dezvoltare al fitoplanctonului sunt:

• chlorofila „a” (mg/m3);

• biomasa fitoplanctonului (g/m3);

Nivelul optim de dezvoltare a fitoplanctonului în heleștee pe perioada vegetativă este considerat cel caracteristic pentru starea de eutrofie medie și anume:

• chlorofila „a” < 50 mg/m3 ;

• biomasa fitoplanctonului < 70 g/m3 ;

Dinamica indicatorilor sintetici ai dezvoltării cantitative a fitoplanctonului, se corelează strâns cu dinamica mai multor factori abiotici, cei mai importanți fiind rezerva de nutrienți, prezența macrofitelor, transparența apei, temperatura și intensitatea hrănirii speciilor fitoplanctonofage.

Rezerva de nutrienți, ca principalul factor de control al dezvoltării fitoplanctonului, este cuantificată prin cantitatea de azot (DIN –azot anorganic dizolvat), fosfor (TRP – fosfor reactive total) și raportul lor gravimetric (DIN : TRP). Nivelul optim de dezvoltare al fitoplanctonului în heleștee, pe perioada vegetativă, este considerat cel caracteristic pentru starea de eutrofie medie din punct de vedere al nutrienților, și anume:

– TRP < 60 mg/m3 ;

– DIN : 800 -1000 mg/m3

– DIN : TRP > 10

Transparența apei, determinată de volumul, natura și concentrația suspensiilor și emulsiilor minerale și organice, influențează dezvoltarea fitoplanctonului. Într-o apă permenant tulbure dezvoltarea masivă a fitoplanctonului este împiedicată, de aceea pentru combatera înfloririlor algale se poate proceda la aruncarea unor cantități de pământ prăfuit.

Având în vedere procesul general de eutrofizare a apelor de suprafață, curgătoare și stătătoare, foarte multe ecosisteme acvatice evoluează rapid spre stări de hipertrofie, ceea ce implică o modificare negativă a structurii calitative și a nivelului de dezvoltare a fitoplanctonului, cu implicații negative și asupra zooplanctonului și a celorlante comunități acvatice. (după Antonescu C.S., 1975)

2.1.2 [NUME_REDACTAT] calitativă a zooplanctonului heleșteelor a pus în evidență, în general, prezența a 4 grupe taxonomice: protozoare, rotiferi, copepede și cladocere. Dintre acestea, în general, cel mai bine reprezentați ca număr de specii și ca număr de indivizi sunt rotiferii ierbivori (Brachionus diversicolor, Asplachna priodonta, Polyarthra vulgaris, Keratella cochlearis etc.), urmați de copepode (Cyclops sp. etc.) sub formă de adulți, copepodiți, nauplii și, pe ultimul loc ca densitați numerice, se găsesc cladocerele (Daphnia sp., Bosmina sp., Moina sp. etc. )

Succesiunea dezvoltării zooplanctonului este următoarea, primăvara apar mai întâi rotiferii și copepodele, vara se dezvoltă abundent cladocerele, pentru ca la începutul toamnei, când temperaturile sunt mai scăzute să se dezvolte din nou rotiferii și copepodele.

Analiza canitativă a zooplanctonului apelor stătătoare, în ceea ce privește biomasele corespunzătoare grupelor taxonomice prezente, relevă o altă ordine a acestora, datorită dimensiunilor și greutăților foarte diferite între cele trei grupe. Biomasele cele mai mari sunt înregistrate de cladocere, datorită greutăților individuale mari (Daphnia magna – 1420 μg, Bosmina coregoni-55 μg, Alona rectangula -40 μg, etc), urmate apoi de copepode (Cyclops strenuus-200 μg, Cyclops vernalis -10 μg etc.) și, cu toate densitățile mari în care se găsesc, rotiferii au biomasele cele mai mici datorita greutăților individuale mici (Brachionus diversicolor-3 μg, Asplanchna fissa-0,5 μg, Polyarthra vulgaris-0,6 μg, Keratella cochlearis- 0,2μg, etc. ).

Zooplanctonul ierbivor este cea mai reprezentativă categorie de zooplancon, ea posedă anumite dispozitive pentru antrenarea particulelor vegetale. Această grupă de consumatori nu ia izolat, una câte una, particulele vegetale ci printr-un aparat special prin care crează un anumit curent de apă dirijat spre gură. Mișcările de antrenare a hranei servesc totodată și la înot și la respirație. De exemplu, cladocerele efectuează cu ajutorul apendicelor, 200-300 de bătăi pe minut, fapt ce servește atât la antrenarea hranei, cât și la respirație și plutire.

Zooplanctonul carnivor, mai puțin reprezentat, prezintă unele apendice transformate în organe apucătoare, cu care pot apuca particulele nutritive una câte una. Așa fac cladocerele Polyphemus sp., Leptodora sp., Bythutrephes sp. și copepodul Cyclops sp.care vânează pe Diaptomus sp. care este un copepod ierbivor.

Datele referitoare la structura calitativă și cantitativă a zooplanctonului variază de la un bazin la altul și chiar la aceelași bazin, pentru aceeași perioadă în diferiți ani. Dezvoltarea sezonieră a zooplanctonului este influențată de o serie de factori ambientali, cei mai importanți fiind lumina, temperatura, natura și abundența hranei, intensitatea predatorismului de către consumatorii de ordinul II.

Lumina este un factor care se pare că determină migrația pe verticală a zooplanctonului, care noaptea își face apariția la suprafață, iar ziua se deplasează în straturile mai adânci. În zonele libere de vegetație, puternic iluminate sunt frecvente cladocerele, în timp ce în zonele umbrite și în straturile de fund sunt frecvente copepodele.

Temperaturile scăzute favorizează dezvoltarea copepodelor și rotiferilor, aceștia sunt mai dezvoltați la începutul primăverii și toamna, pe când vara, la temperaturi ridicate abundă cladocerele mari.

O apă bogată în substanță organică solvită sau în suspensie permite o dezvoltare abundentă a zooplanctonului, în special Daphnidele sunt cele ce se dezvotă în ape concentrate în substanță organică. O dezvoltare a algelor albastre este inhibitoare pentru dezvoltarea zooplanctonului, în schimb dezvoltarea de protococcale este stimulatoare pentru cladocere. În apele puternic înflorite cladocerele se reduc rămânând dominante rotiferele și copepodele. Ca urmare a înfloririlor, numărul cladocerelor mari scade și domină formele mici (Bosmina, Moina).

Răspândirea planctonului în spațiu și timp:

Răspândirea în spațiul lacustru a planctonului este neuniformă existând diferențe între zona de mal (ripal) și cea de centru (profundal), dar și pe verticală în funcție de adâncime. În zona de mal, liberă de vegetația macrofită, planctonul este mai abundent datorită unor forme facultative planctonice din biocenoza bentonică. Distribuția pe verticală cât și pe orizontală este influențată de fenomenele dinamice din apă (valuri, curenți).

Pe verticală fitoplanctonul coboară până acolo unde încă se mai poate face asimilația clorofiliană, adică până acolo unde cantitatea de substanță organică produsă prin asimilație clorofiliană (fotosinteză) este mai mare decât cea care se consumă prin procesul de dezasimilație (respirație).

Fenomenul de stratificare a planctonului poate fi explicat prin însăși greutatea specifică diferită. Astfel, cianoficeele planctonice urcă la suprafață grație, fie vacuolelor de gaz, fie datorită picăturilor de ulei ce le conțin. In epilimnion, datorită mișcărilor apei (valuri, curenți) mai bine resimțite, fitoplanctonul nu va ajunge niciodată la stratificare. Abia în pătura saltului termic, unde curenții de turbulență sunt mai slabi, există o stratificare pe verticală.

Temperatura este unul din factorii regulatori ai distribuției verticale, grăbind sau încetinind funcția organelor de locomoție, sau în mod indirect mărind sau micșorând densitatea și vâscozitatea apei.

De asemenea, intensitatea și lungimea de undă a razelor luminoase face ca pe verticală să existe o stratificare a algelor funcție de natura pigmentului asimilator. Astfel, la suprafață sunt prezente algele verzi, mai la adâncime algele brune, iar la adâncimile cele mai mari algele roșii. Intensitatea luminoasă scade cu 50% la 1m adâncime, cu 66% la 4,5m adâncime și cu 75% la 100m adâncime. Radiațiile cu lungimea de undă cea mai mare, radiațiile verzi-albastre, sunt cele care ajung la adâncimile cele mai mari, de , toate celelalte radiații absorbindu-se mult mai sus.

Circulația de primăvară și circulația de toamnă, ca urmare a omogenizării temperaturilor în toată masa de apă a lacului, duce la formarea curenților verticali, care îmbogățesc păturile superficiale cu substanțe nutritive aduse de pe fundul bazinului. Acest fapt determină o dezvoltare explozivă a algelor silicioase, alge criofite ce au un optim de dezvoltare în perioadele cu temperature scăzute, primăvara și toamna înregistrându-se un maxim de dezvoltare algală datorită aportului de nutrienți de pe fundul lacului.

În schimb, în cazul stagnației de vară, substanțele nutritive cum sunt azotații și fosfații dispar aproape complet datorită asimilării foarte intense de către fitoplancton și datorită imposibilității schimburilor de substanțe cu straturile profundale, cu toate temperaturile favorabile, vara nu este o perioadă favorabilă unei dezvoltări abundente a fitoplanctonului. Zooplanctonul este legat prin hrănire de fitoplancton, deci nu poate coborî mai jos ca acesta. Zooplanctonul urcă la suprafață în amurg și coboară în timpul zilei, deci manifestă un fototropism negativ față de factorul lumină.

Condițiile de apă relativ stagnantă, dintr-un heleșteu, determină o bună dezvoltare a biocenozei planctonice, care apare în perioada de hrănire a peștelui, mai – septembrie, având o evoluție ce prezintă maxime și minime de dezvoltare. Biomasa planctonică este mai mare la heleșteele cu debite mici, ce mențin mai mult caracterul de apă stătătoare.

2.2 [NUME_REDACTAT] este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial și care se deplasează cu ușurință, fiind capabile să se opună activ curenților puternici și să realizeze migrații pe distanțe mari. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare, printre acestea numărându-se cele mai mari și cele mai rapide organisme acvatice.

Compoziția nectonului

Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peștii osoși și cei cartilaginoși, cu excepția celor care trăiesc pe fundul bazinelor și înoată slab. Aceștia din urmă aparțin bentosului (somn, cobitide, guvizi, pleuronectide, batoidei etc.). În afară de pești, în compoziția nectonului intră amfibienii, mamiferele, reptilele și păsările acvatice.

Batracienii sunt reprezentați de urodele (tritoni Triturus vulgaris, T. cristatus, T. alpestris, T. montandoni și salamandră Salamandra salamandra) și anure (broasca mică de lac Rana esculenta, broasca mare de lac R. ridibunda, Rana temporaria, buhaiul de baltă Bombina bombina și B. variegata, Pelobates).

Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii, cașaloții și balenele (ordinul Cetacea), focile, morsele, urșii și leii de mare (ordinul Pinnipedia) și dugongul Dugong dugong și lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris, vidra Lutra lutra, nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora), ondatra Ondatra zibethica, șobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) și chițcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora).

Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaștele țestoase (broasca țestoasă de apă Emys orbicularis, broasca țestoasă verde Chelonia mydas, cauanul Eretmochelys imbricata și careta Caretta caretta), de șerpi (șarpele de casă Natrix natrix, șarpele de apă N. tesselata, șerpi marini Pelamys platurus), iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) și crocodili (Crocodylus porosus).

Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi considerați doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus, pinguinul comun Pygoscelis adeliae, pinguinul imperial Aptenodytes forsteri, pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc.). Într-o oarecare măsură aici putem încadra și unele păsări de apă (ca de ex. 46 cormoranii) care se pot scufunda până la pentru a se hrăni și care, prin urmare, își petrec o bună parte a timpului ca înotători activi.

Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparținând nectonului sunt unele moluște cefalopode, ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) și unele sepii, precum și unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis, Hydrous piceus, Cybister laterimarginalis etc.).

2.3 [NUME_REDACTAT] este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găsește scufundată în apă, iar cealaltă în afara acesteia.

Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare, fiind dat de specii de lintiță (Lemna minor, L. trisulca, L. gibba, Wolffia arrhiza, Spirodella polyrhiza), peștișoară (Salvinia natans), iarbabroaștei (Hydrocharis morsus ranae), otrățel de apă (Utricularia vulgaris), mătasea-broaștei (Spirogyra sp.). Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. natans, S. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafața [NUME_REDACTAT].

Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor și oceanelor și cuprinde zeci de forme, aparținând în special sifonoforelor (Physalia physalis, Velella spirans, Porpita) și gasteropodelor (Janthina janthina).

Pentru reprezentanții pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. La plantele pleustonice, de exemplu, respirația are loc atât pe seama absorbției oxigenului din atmosferă, cât și a celui dizolvat în apă. Ostiolele, care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre, se formează numai pe partea superioară a limbului foliar, în contact cu atmosfera. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură și prezintă o secreție ceroasă, cu proprietăți hidrofobe.

Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută, astfel că ele se țin tot timpul la suprafața apei. Dintre animalele pleustonice respirație atmosferică prezintă sifonoforele disconante.

Mulți reprezentanți pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză), care prezintă de asupra apei, aidoma unei vele, un pneumatofor mare. Vântul poartă pe valuri și pe Velella spirans. [NUME_REDACTAT] și Mola mola, trecând 54 temporar la un mod de viață pleustonic, își expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată și folosesc forța vântului pentru a se deplasa.

[NUME_REDACTAT] natator, care înoată în rotocoale la suprafața apei, are ochii împărțiți în două, atât pentru vedere aeriană, cât și pentru cea subacvatică.

2.4 [NUME_REDACTAT] este comunitatea luciului apei, care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniștită a luciului apei, de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici, protejate contra vântului de arbori, construcții etc. În mări și în lacurile mari, unde acțiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială, neustonul lipsește sau este prezent în golfurile protejate de vânt.

Organismele care s-au adaptat la viața pe luciul apei formează epineustonul. La interfața apă-aer, trăiesc ploșnițele Gerris, Hydrometra, apterigotul Podura aquatica, muștele Ephydra, coleopterul Stenus și unii hidracarieni și păianjeni (Dolomedes), care aleargă pe suprafața apei în căutare de hrană. Pe suprafața mărilor și oceanelor se întâlnește ploșnița de apă marină 51 Halobates. Majoritatea sunt prădătoare, consumând animale căzute în apă.

Condițiile de viață ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică, dată atât de radiațiile incidente, cât și de cele reflectate de luciul apei; umiditate ridicată a aerului, mobilitatea suprafeței de sprijin și lipsa unor adăposturi, fiind vulnerabile atât în fața prădătorilor din apă, cât și din aer. În schimb, cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială și sub aceasta, creează condiții favorabile pentru hrănirea epineustontelor.

Organismele epineustonice sunt, în principiu, aerobionte. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează, dar nu se rupe, deoarece corpul lor nu se umectează.

Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafața inferioară a peliculei de apă. Unii autori (Zaitsev, 1971) consideră ca aparținând hiponeustonului toate organismele ce populează primii de sub oglinda apei.

În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiația solară care pătrunde în apă, cea mai mare parte a razelor ultraviolete și infraroșii. Acest strat prezintă variații largi ale temperaturii, variații ale regimului salin ca rezultat al evaporării și căderii de precipitații, concentrații invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Pelicula superficială datorită elasticității sale prezintă un suport pentru organismele care se agață de ea sau se sprijină de ea din jos.

Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentrația mare de substanță organică. Pe de o parte, pe suprafața apei cad diferiți aerobionți, mai ales insecte, dar și praf ce conține materii organice. Pe de altă parte, din adâncime la suprafața apei se ridică resturile unor organisme acvatice. Concentrația mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice, în special pentru bacterioneuston, condiții de dezvoltare extrem de favorabile. De aceea, multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe, ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice.

Particularitățile condițiilor de mediu au indus apariția la reprezentanții hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. Dintre acestea fac parte umectarea învelișurilor externe ale corpului, dezvoltarea pigmentației, care protejează organismele de acțiunea 52 nocivă a radiațiilor UV, fototropism pozitiv, culoarea criptică sau transparența corpului, anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafața apei.

Pigmentația este caracteristică majorității bacteriilor hiponeustonice, în primul rând la formele rezistente în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei, de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea, purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium, galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi, verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp.) și roșie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. Experimental s-a arătat că rezistența cea mai crescută la radiațiile UV le prezentă microorganismele ce conțin pigmentul galben. Cu toate acestea, în perioada cu insolație maximă abundența bacteriilor din neuston scade.

Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe, cât și o dinamică pronunțată în timp, deoarece mulți hidrobionți duc un mod de viață neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului.

Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii, protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus și Spirostomum ambiguum), moluște (Limnaea, Physa), crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata), insecte (larvele de Anopheles), puietul de pești. Foarte caracteristică este prezența în hiponeuston a ouălor și juvenililor multor hidrobionți, în special pești, pentru care stratul superficial de apă bine încălzit și aerat joacă un rol de „incubator”.

Zaitsev (1971) deosebește un euhiponeuston, care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viața, și un merohiponeuston, care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea, ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). Dintre reprezentanții tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae, izopodul Idothea metallica, Sagitta. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluștelor, ouăle polichetelor, stadiile naupliale și copepodit ale multor copepode, icrele de chefal, stavrid, hamsie, alevinii multor pești. Noaptea, în primii sunt prezente crustaceele 53 Gammarus, Dexamine și Apherusa, creveta Palaemon, misidaceul Gastrosaccus și alte organisme.

2.5 [NUME_REDACTAT] constă din totalitatea organismelor care își desfășoară existența pe fundul bazinelor acvatice (în bental) și care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei.

Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziția planctonului și doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. Între bentos și plancton nu se poate trasa o delimitare netă. Există un număr relativ mare de animale, în principal crustacee și viermi, care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis și Acilius, ploșnițele de apă Notonecta glauca, N. lutea și Naucoris. Unele sunt capabile să ducă un mod de viață atât bentonic, cât și planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul.

Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc, cât și de iluminare, acțiunea valurilor etc. De aceea se pot observa diferențe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure, în zona costieră sau la adâncimi mari, în condiții de iluminare puternică sau în întuneric.

Bentosul unei ape este foarte dependent de următorii 2 factori:

Tipul e substrat, care poate fi: pietros, argilos, nisipos, mâlos, vegetal sau combinații ale acestor tipuri de bază;

Adâncimea apei care determină prezența sau absența în bentos a plantelor, având deci un bentos fital (cu plante) sau un bentos afital (fără plante).

Ca orice biocenoză și bentosul are în componență două grupări de organisme: fitobentosul, zoobentosul.

2.5.1 [NUME_REDACTAT] drept criteriu dimensiunile plantelor, fitobentosul se compune din două mari grupe:

Macrofitobentosul, compus din plantele de dimensiuni mari, ceea ce permite observarea lor cu ochiul liber, din această grupă făcând parte plantele superioare dar și inferioare care au dimensiuni macroscopice;

Microfitobentosul, compus din plante de dimensiuni microscopice, din această grupă făcând parte doar plante inferioare, algele și ciupercile.

Macrofitobentosul este o componenta permanentă, dar nu exclusivă a zonei litorale, fixată pe substrat prin radacini sau rizomi puternici și care stăbate, în majoritatea cazurilor, coloana de apă și venind în contact cu atmosfera. Macrovegetația litoralului se eșalonează în spațiu în funcție de adâncimea apei, existnd trei cenoze vegetale cu caracteristici diferite, și anume: flora dură, flora emersă, flora submersă

Flora dură sau flora palustră (de mal) este reprezentată de totalitatea plantelor cu conținut mare de siliciu ce înconjoară heleșteul ca un brâu. Majoritatea au rădăcinile în solul acoperit cu apă de la marginea heleșteului și adesea chiar și porțiunea inferioară a tulpinii se află în apă. Cele mai reprezentative plante ce alcătuies flora dură sunt stuful (Phragmites communis), papura (Typha latifolia, Typha angustifolia) și pipirigul (Scirpus lacustris). Stuful este elemental dominant, de unde și numele de stufăriș sau Phragmitetum dat acestei cenoze. Alte elemente 1 care însoțesc flora dură la marginea dinspre uscat sunt: Carex (rogozul), Juncus (rugina), Glyceria (mana apei), Heleocaris (țipirigul), Equisetum (coada calului).

Flora dură se găsește pe solul permanent umed din apropierea heleșteului și în zona litorală de mică adâncime, sub forma unei centuri vegetale alcătuită din plante elastice, rezistente la acțiunea puternică a vântului, care au un rol de protecție al malurilor față de acțiunea vânturilor și valurilor. În afara rolului de protecție a malurilor, flora dură crează în porțiunile în care se dezvoltă un microclimat favorabil, în verile călduroase sau în zilele cu furtuni foarte multe organisme retregându-se în stufăriile mai răcoroase și mai liniștite.

Dezvoltarea stufului în masive dese, pe lângă faptul că umbrește apa, oprește aerul și căldura să pătrundă în apă. Pe de altă parte, plantele ce alcătuiesc flora dură iau sărurile minerale din apă și nu le mai redau bazinului după terminarea perioadei vegetative, datorită gradului redus de puterscibilitate pe care îl au. Atât frunzele, cât mai ales tulpinile, radăcinile și rizomii nu se descompun cu ușurință, contribuind la acumularea materialului vegetal care rezultă după fiecare perioadă vegetativă, ceea ce duce la fenomenul de colmatare biologică.

În concluzie, flora dură este improprie unor folosințe piscicole a apelor deoerece ia apei lumina și aerul, solului elementele nutritive, iar peștilor hrana. În plus, oxigenul care rezultă din proesul de fotosinteză este redat atmosferei, necontribuind astfel la îmbogățirea apei iar biomasa vegetală a florei dure este doar în foarte mică măsură utilizată ca hrană de către organismele ierbivore, de asemenea nu este favorabilă depunerii pontelor.

Flora emersă este alcătuită din plante care au contact cu trei medii de viață. Rădăcinile sau rizomii sunt înfipți în substrat, tulpinile și o parte din sunt acvatice, iar inflorescențele și o parte din tulpină și sunt aeriene. Flora emersă se găsește în zonele de mică adâncime, și după prezența sau absența tulpinii aeriene există două tipuri de floră emersă, floră emersă cu aeriene, un exemplu este săgeata apei Sagittaria sagittifolia, iar al doilea tip este floră emersă cu plutitoare, un exemplu este nufărul alb Nymhpaea alba.

Flora emersă are un aport pozitiv în circuitul materiei și energiei dintr-un heleșteu prin faptul ca frunzele emerse îmbogățesc apa în oxigen iar după perioada vegetativă materia vegetală moartă se descompune redând bazinului substanțele minerale asimilate. Frunzele și tulpinile acvatice constitue locuri favorabile pentru dezvoltarea perifitonului și de asemenea sunt locuri favorabile pentru reproducerea, hranirea și adăpostul diferiților hidrobionți, în special pentru puietul de pește. Biomasa vegetală a florei emerse este utilizată în mică parte ca hrană de către organismele ierbivore.

Dezvoltarea excesivă a florei emerse, în special a celei cu frunze plutitoare, care poate duce la acoperirea suprafața apei cu un covor vegetal gros, are multiple efecte negative asupra lacului deoarece împiedică pătrundera în apă a luminii, căldurii, oxigenului, fapt care determină prezența sub covorul vegetal a unor ape întunecate, reci, lipsite de oxigen și viciate de gaze toxice, deci a unor ape neproductive.

Flora submersă sau flora moale este reprezentată de totalitatea plantelor ce au toate părțile corpului în apă. Această cenoză se instalează în porțiunile mai adânci, dezvoltând pe fundurile mâloase sau nisipoase adevărate pajiști subacvatice. Flora submersă este alcătuită atât din plante superioare cât și din alge macroscopice din genul Chara, Cladophora, Spirogira, etc.

Flora submersă se mai numește și floră moale deoarece se descompune în totalitate mult mai repede și mult mai complet față de restul macrofitelor acvatice, ceea ce determină restituirea substanțelor nutritive mâlului și apei, fapt pozitiv ce permite continuarea ciclurilor bio geochimice. Flora submersă este o importantă sursă de oxigen pentru apa lacului, deoarece tot oxigenul produs în procesul de fotosinteză este redat apei. Flora submersă constitue pentru alți hidrobionți un cadru de viață viu (biotop biotic) unde se instalează o faună bogată și variată ce constitue o cenoză specifică lacului, numită fauna din vegetație. Aici, fauna din vegetație găsește 2 condiții optime pentru satisfacerea necesităților privind adăpostirea, hrănirea, reproducerea. Și unele specii de pești găsesc aici locuri favorabile de hrănire, reproducere, adăpost.

Dezvoltarea excesivă a florei submerse duce la fenomenul de „îmburuienare a apei”, care la fel ca și fenomenul de „înflorire a apei” duce la dezechilibrarea structurii calitative și cantitative a biocenozelor, la apariția unor condiții de viață improprii organismelor acvatice. În cantități mari, flora submersă împiedică desfășurarea normală a vieții acvatice prin consumarea sărurilor minerale și inhibarea dezvoltării fitoplanctonului, care constitue pentru un lac principala verigă trofică, care stă la baza celor mai multe lanțuri trofice dintr-un lac.

Vegetația acvatică submersă, datorită rolului pe care îl are în îmbogățirea apei în oxigen, datorită aportului trofic pe care îl aduce adăpostind o faună valoroasă din punct de vedere trofic este benefică într-un heleșteu, dacă nu se depășește un anumit grad de dezvoltare ( 2 kg/m2 greutate proaspătă și suprafața invadată de 25-30% din suprafața heleșteului).

Microfitobentosul este format din totalitatea organismelor vegetale unicelulare, coloniale și pluricelulare de dimensiuni microscopice care trăiesc pe fundurile mâloase, nisipoase din zonele litorale bine luminate ale lacurilor. Pe suprafața mâlurilor și pe o mică grosime din el, în zonele unde lipsesc macrofitele dar și între rădăcinile macrofitelor se găsesc numeroase specii de alge microscopice. Ele populează întens mâlurile bine luminate ale litoralului. În zonele cu apă liniștită și luminată ale litoralului, microfitobentosul are un aspect de catifea, ca urmare a dezvoltării intense și netulburate a populațiilor de alge.

Dintre toate grupele de alge, domină diatomeele, atât din punct de vedere calitativ, având cele mai multe specii, cât și din punct de vedere cantitativ, având cel mai mare număr de indivizi. Prin activitatea lor, algele din sedimente contribuie la creșterea productivității biologice a lacului, atât direct constituind o parte din hrana organismelor bentofage, cât și indirect prin oxigenarea mâlurilor creând un mediu propice de desfășurare a activității de descompunere bacteriană.

Fitobentosul unui ecosistem acvatic este, în general, bine reprezentat în zona litorală și lipsește complet în zona profundală. Prezența excesivă a macrofitobentosului într-un ecosistem acvatic constituie un factor negativ, împiedicând dezvoltarea fitoplanctonului care, reprezintă veriga primară de la care pornesc cele mai multe lanțuri trofice, ce au ca producție finală peștele.

Dezvoltarea macrofitelor, în dauna fitoplanctonului și a celorlante nivele trofice, respective zooplanctonul și zoobentosul, determină o dinamică nefavorbilă a regimului gazos, caracterizată prin variații mari între zi și noapte, stări deficitare în timpul nopții, lipsa oxigenului în procesele de descompunere.

2.5.2 [NUME_REDACTAT] zoobentosului este foarte variabilă ea depinzând de o serie de factori, cum ar fi:

– tipul de substrat, care variază de la un mal ala altul, dar mai ales se modifică odată cu adâncimea, astfel că în zona de mal predomină substratul nisipos – argilos, iar în zona adâncime predomină substratul nisipo-mâlos și mâlos.

– adâncimea apei crează doi biotopi ce oferă condiții diferite de viață, și anume zona de mal și zona de adânc. În zona de mal bentalul este populat de organisme fotofile, oxifile, filtratoare, pe când în zona de adânc bentalul este populat de organisme fotofobe, stenooxifile, detritivore.

– anotimp, condiții climatice și hidrologice.

– prezența vegetației macrofite.

Clasificarea zoobentosului se poate face după mai multe criterii, cum ar fi:

– poziția pe care o ocupă față de substrat, existând organisme epibentonice, care se poziționează la suprafața substratului și organisme hipobentonice, care se găsesc în totalitate sau parțial în grosimea substratului.

– modul de hranire, existând organisme cu hrănire activă, de tipul prdători și organisme cu hrănire pasivă, de tipul filtratori, răzuitori, detritivori.

Importanța zoobentosului rezultă ca urmare a unor funcții pe care aceste organisme le au, cum ar fi:

– sursă de hrană pentru organismele bentofage;

– formatori ai humusului;

– curățitori ai apelor poluate biologic cu bacterii, alge, protozoare.

Grupele zoobentonice cele mai frecvent întâlnite în heeleștee sunt: viermii oligocheți (Tubifex sp.), și larvele de diptere (Chironomus sp). Alături de acestea se întâlnesc și alte grupe reprezentate de gasteropode (Planorbis sp., Lymnaea sp., Valvata sp., Fagotia sp, Bythynia sp.), lamelibranhiate (Dreissena sp., Monodacna sp., Anodonta sp.) și crustacei filopozi (Apus sp., Cyzicus sp., Streptocephalus sp.)

Pentru fauna de fund, succesiunea apariției este următoarea: oligochetele sunt cele care preced apariția larvelor de insecte, fără a influența această apariție. Zoobentosul are dezvoltarea maximă pe perioada de vară.

Capitolul 3: Caracterizarea speciilor zooplanctonice prezente în raul Prut-IAȘI

3.1 ÎNCRENGĂTURA PROTOZOA

3.1.1 [NUME_REDACTAT]

Flagelatele sunt protozoare libere sau parasite, cu unul sau mai multi flageli. La unele specii nutritia este autotrofa, iar la altele nutritia este heterotrofa. Inmultirea este asexuata si se realizeaza prin diviziune longitudinala.

Euglena viridis

Euglena viridis (fig.1.) (eu=adevarat; glina=ochi; viridis=verde) are corpul fusiform (0,1-), iar membrana celulara prezinta striatii fine dispuse in spirala. In partea anterioara exista o invaginatie (infundibul), prin care iese o prelungire protoplasmatica, numita flagel – cu rol locomotor.

Citoplasma ocupa volumul din centrul membranei, este densa si contine numeroase incluziuni. Citoplasma situata sub membrane poarta numele de ectoplasma si este hialina.

Cea mai mare parte a citoplasmei (endoplasma) este granulara si contine diferentieri citoplasmatice, numite organite. Astfel, langa rezervor se gaseste un corpuscul de culoare rosie, fotosensibil, numita stigma – cel mai simplu organ visual din seria animala

Tot in partea anterioara se gasesc mai multe vacuole contractile (pulsatile), care indeplinesc functia de osmoreglare si de excretie; acestea se contopesc la un moment dat si isi varsa continutul in rezervor. In toata edoplasma sunt dispersate orgranite oval-alungite numite cromatofori (cromos=culoare; phorein= purta). Aceste organite sunt formate din cloroplaste cu clorofila, avand rol in nutritia autotrofa (fotosinteza).

Uneori cromatoforii sunt mascati de granulele unei substante de rezerva numita paramilon, care se coloreaza in prezenta iodului. La intuneric Euglena viridis are o nutritie heterotrofa, digestia avand loc in interiorul vacuolelor digestive.

In partea posterioara a corpului se observa nucleul mare, rotund.

Euglena viridis este larg raspindita in apele dulci, fiind unul din componentele principale ale planctonului.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Euglena viridis

3.1.2 [NUME_REDACTAT] (Sarcodine)

Sarcodinele sunt protozoare caracterizate prin prezenta organitelor de miscare numite pseudopode (pseudos=fals; podos=picior), cu rol de locomotive si in inglobarea particulelor de hrana.

Ameoba proteus

Ameoba proteus apare in campul microscopului ca o masa gelatinoasa – sticloasa sau albicioasa-laptoasa, avand dimensiuni de circa in diametru.

Conturul corpului este neregulat, prezentând prelungiri mai lungi sau mai scurte schimband forma corpului, prin disparitia unor peusdopode si aparitia altora. Ameoba proteus este lipsită de membrană celulară, dar este delimitată datorită tensiunii superficiale. Zona periferică a citoplasmei este transparentă, hialină de unde și denumirea de ectoplasmă, iar în centrul citoplasmei sunt prezenți numeroși granuli.

În partea centrală a endoplasmei se află nucleul ovalar, tot în endoplasmă, printre granulații negre, sunt produse de substanțe de excreție se observă formațiuni sferice. Se înmulțește prin diviziune simplă.

Ameoba proteus trăiește în apele dulci, unde se hrănește cu substanțe în descompunere sau cu ciliate (Chilodons sp.) și flagellate (Chilomonas sp.)

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Ameoba proteus

3.1.3 [NUME_REDACTAT]

Ciliatele sunt prevazute cu organite permanente de miscare (cili), care permit deplasarea animalelor, cat si antrenarea particulelor alimentare spre citostom. Deplasarea in mediu se realizeaza prin miscarea de isurubare a axului longitudinal al ciliatelor. Prezinta diferentieri citoplasmatice, cel putin doi nuclei diferiti ca forma si functie.

Ciliatele alcatuiesc un grup mare de protozoare, puternic diferentiate morphologic. Dupa modul diferit de viata – exista doua specii libere simbionte comensale si parasite.

Paramecium caudatum

Ca si euglena verde, parameciul (Paramecium caudatum) traieste in apele dulci din balti, lacuri, mlastini, etc. Este foarte des utilizat pentru hranirea puietului de peste.

Este un protozoar mare, a carei lungime ajunge pana la , are corpul oval- alungit. Se hraneste cu bacterii de pe resturile animale si vegetale.

Cilii sunt raspanditi uniform in siruri meridiane pe toata suprafata corpului. Fiecare cil porneste de la un corpuscul bazal. Cilii executa miscari ritmice sub forma de valuri (miscare metacronă). Ventral si pe marginea stanga se gaseste o infudatura oblica, ciliate (ca gura unei palnii), numita peristom (peri=de jur imprejur; stoma=gura).

In fundul peristomului se gasese un mic orificiu, numit ciclostom (citos=celula; stoma=gura), care se continua cu un canal numit citofaringe.

In partea terminala a citofaringelui, in jurul particulelor alimentare se formeaza o vacuola digestive, care apoi este antreanata in citoplasma. Resturile metabolice se elimina la exterior printr-un mic por numit citoproct.

Sub membrana ciliata se gaseste citoplasma diferentiata intr-o ectoplasma subtire, hialina si o edoplasma granulara.

Paramaecium caudatus este o forma libera, comuna in apele mici, statatoare.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Paramecium caudatum

3.2 INCRENGATURA NEMATHELMINTHES

3.2.1 [NUME_REDACTAT]

Rotiferele cuprind nematelminti de dimensiuni microscopice (0,2-), rareori atingand 1- lungime, cu corpul acoperit de o carapace cuticulara, nesegmentata. Cele mai multe specii apartinand acestei clase traiesc in apa dulce si se deplaseaza cu ajutorul unui aparat rotator ciliat situate in partea anterioara a corpului.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Branchipus caliciforus

Are trunchiul cu cel puțin 19-20 segmente dintre care 11 toracice și 8-9 abdominale. Capul este caracterizat prin slaba contopire a segmentelor somatice (mandibular maxilar 1 și maxilar 2), la protocefalon ceea ce indică primitivitatea lor evolutivă.

Segmentele toracice poartă fiecare câte o pereche apendice foliacee. Ele sunt slab chitinizate, articulația este puțin constituită, pe marginea lor mediana au până la șase (6) lobi, prevăzuți cu o bogată bordură de peri, ceea ce le mărește suprafața de înnot. Lobul distal este considerat, de unii autori, ca endopodit, iar ceilalți lobi ca endite. Pe marginea externă au un număr de epipodite sau exite, dintre care unul mai veziculos, funcționează ca branhie.

Segmentele abdominale nu au apendice; la unele există doar mici rudimente pe segmentele mai apropiate de torace. Telsonul este prevăzut cu două (2) prelungiri lungi, păroase, care constituie furca. O ușoară heteronomie arată primele două segmente ale abdomenului, constituind o regiune genitală, pe fața sa ventrală se găsește orificiul genital.

La mascul se găsesc două (2) penisuri simetrice, iar la femelele mature un sac ovigen ventral; provenit din modificarea stermitelor. Pe capsula cefalică se găsesc organele de simț, reprezentate printr-un ochi median în urma sa organul nucal, o fosetă ciliată, olfactivă, lateral doi ochi compuși pedunculați și două perechi de antene. Antenulele sunt mici, filamentoase. Antenele sunt mari, tot filamentoase la femelă, dar la mascul transformate în organe de apucat femela în timpul împerecherii.

Aparatul digestiv, aparatul bucal este constituit din mandibule și două (2) perechi de maxile slab dezvoltate.

Aparatul respirator este reprezentat prin apendicele toracice foliacee și mai ales prin epipodite.

Aparatul circulator, inima este ca un tub extins în tot corpul, prevăzut cu numeroase perechi de ostii dispuse segmentar.

Aparatul excretor este reprezentat printr-o pereche de organe similare cu glanda verde de la rac, dar corespunzător maxilelor și glandelor maxilare.

Sistemul nervos este tipic scalariform, cu colectivele îndepărtate și ganglionii simetrici legați prin comisuri.

Glandele genitale sunt perechi, la fel și conductele care la femelă se reunesc într- un uter. Sacii ovigeni sunt contopiți pe linia mediană într-un singur organ impar. Dezvoltarea embrionară este anameră. Din ou iese larva nauplius.

Branchipus caliciforus

3.2.2 [NUME_REDACTAT]

Cuprinde nematelminti cu corpul lung, subtire, filamentos si ascutit la capete. Corpul este rotund in sectiune transversala si acoperit de o cuticula rigida, sub care se gaseste hipodermul sincitial dispus in patru benzi longitudinale. Acestea separa benzile musculare longitudinale. Nu prezinta musculature circulara efectuand numai miscari de indoire.

Cavitatea interna contine lichid perivisceral, in care se gaseste tubul digestive, tuburile excretoare in forma literei H si aparatul genital. Sistemul nervos si organele de simt sunt slab dezvoltate. Sexele sunt separate, cu dimorphism sexual; orificiul genital mascul se deschide intr-un cloac.

Ascaris suum

Ascaris suum sau limbricul de porc are corpul alungit, efilat la extremitati.

Femela are dimensiuni de 20- lungime si 5- diametru, este de culoare alba, cu extremitatile drepte. In partea anterioara se afla gura inconjurata de trei buze voluminoase dintate: una dorsala si doua latero-ventrale, fiecare avand cate doua papile sensitive duble. In partea posterioara, ventral si subterminal se afla orificiul anal sub forma de fanta transversala. Pe laturile corpului se vad prin transparenta cele patru sului hipodermice; doua laterale mai groase, de culoare roz (sulurile laterale), sulul dorsal si sulul ventral. Pe partea ventrala, in treimea anterioara se deosebeste orificiul genital (vulva), iar anterior acestuia orificiul excretor. Extremitatea posterioara este conica si dreapta.

Masculul masoara 15- lungime, 3- diametru si are extremitatea poasterioara rasucita sprea partea ventrala in forma de carje. Subterminal se observa orificiul cloacal, prin care se deschide la exterior aparatul genital si tubul digestiv. Prin orificiul cloacal pot fi proiectati la exterior doi spiculi peniali, lungi de aproximativ vizibili cu ochiul liber.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Ascaris suum

3.3 [NUME_REDACTAT]

3.3.1 [NUME_REDACTAT]

3.3.1.1 [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

Reprezentantii ordinului Cladocera au corpul scurt, cu un numar mic de segmente, cel mult 10 si cu 4-6 perechi de apendice toracice, prevazute cu numerosi perisori penati, care executa miscari vibratorii rapide, alcatuind un aparat special de filtrare, cu rol in retinerea particulelor nutritive.

Daphnia pulex

Daphnia pulex (puricele de balta), are dimensiunea de 1-, fiind o specie euriterma.

Carapacea este formata din doua valve bilaterale, darn u acopera si capul, acesta ramananc complet liber. Capul este indreptat in jos fata de axul orizontal al corpului. Antenele sunt foarte dezvoltate, ramificate, puse in miscare de muschi speciali, puternici, fiind transformate in organe de locomotie.

Abdomenul este indoit si se termina cu o furca in forma de gheara. Prin transparenta se observa tubul digestive in lungul corpului si inima situate dorsal in partea anterioara a toracelui.

Masculii apar spre toamna tot din oua partogenetice si fecundeaza femelele. Ouale fecundate, durabile, contin o cantitate mare de vitelus si sunt inconjurate de o formatiune cuticulara speciala numita efipiu, cu rol protector in timpul iernii.

Ouale de iarna plutesc la suprafata apei, deoarece in peretii efipiului se formeaza vezicule cu aer si prezinta adesea spini, carlige, cu care se agata de penele pasarilor acvatice, asigurand raspandirea dafniilor

Temperatura optima de dezvoltare este cuprinsa intre 15-28 grade, iar pH-ul mediului intre 4,9 – 10. Este o specie prolifica care traieste 60-80 zile, timp in care poate avea pana la 15 generatii. Este folosita ca sursa de hrana pentru pesti

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Daphnia pulex

Daphnia magna

Daphnia magna este copepodul cel mai des cultivat și totodată, cel mai mare ca talie, ajungand pana la 0,6 – pentru masculi și 1 – pentru femele. Daphniile se inmultesc partenogenetic, in sezonul cald existand mai multe female decat masculi, care ies din oua subitane, iar la inceputul sezonului rece apar masculii și odată cu ei si fenomenul de fecundare, in urma caruia rezultă ouă de rezistență, care se invelesc in chiști de culoare maronie. Culoarea variază de la un galben deschis până la un roz- lila.; această culoare este dată de hrana pe care a consumat-o. Antenele la embrionii de daphnia sunt paralele. Este o specie rezistantă la variațiile de temperatură, optimul speciei este de 18° – .

Daphnia magna este de mult timp una dintre tipurile de hrană des folosită in acvaristică, deoarece se poate reproduce repede și culturile sunt usor de intreținut, adesea fiind ținute într-un amestec de apă, îngrășămant de grajd si pămant de grădină. La acestea se mai adaugă: ulei de semințe de bumbac, tarațe de grau și frunze de salată verde fierte. Dispozitivele utilizate pentru cresterea “puricelul de balta” sunt similare celor folosite pentru culturile de rotifere, aceste organisme pot fi crescute in tancuri, in cilindri, in piscine, in pungi de plastic etc. Desi este destul de usor de intretinut o cultura de Daphnia, obtinerea unor recolte in densitate exploatabila poate fi dificila si de aceea s-a depus un efort foarte mare pentru a crea mediile ideale de crestere a acestei specii. Datorita faptului ca sunt recoltate in densitati mari si, adesea cultivate impreuna cu alge, este important de monitorizat indeaproape starea apei; desi aceste organisme supravietuiesc in apa cu nivel ridicat de amoniac si rezista la modificari mari ale pH-ului, rata lor de crestere si de reproducere poate scadea sub nivelurile acceptate daca se afla in apa cu o concentratie scazuta de fitoplancton.

Daphnia magna

3.3.1 [NUME_REDACTAT]

3.3.1.2 [NUME_REDACTAT] (Ostracode)

Aceasta suclasa cuprinde circa 1500 de specii cu forme foarte mici, in medie de lungime, invelite intr-o carapace bivalva, care imbraca tot corpul, o particularitate a acestui grup.

[NUME_REDACTAT]

Este o specie dulcicola cu dimensiuni de lungime si corpul acoperit cu o carapace bivalva prevazuta cu peri. Inoata cu ajutorul unor palete paroase, care au o miscare vibratorie permanenta, provocand astfel un current continuu de apa dinainte inapoi, necesar respiratiei.

Tubul digestiv este larg dilatat, uneori impartit in doua compartimente successive.

Respiratia este tegumentara, inima redusa, ca la cladocere. Organele de simt sunt reduse, in special ochi compusi, care exista la formele marine. Persista de regula ochiul nauplian.

Reproducerea se face prin imperechere, adesea exista partogeneza.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

[NUME_REDACTAT]

3.3.1 [NUME_REDACTAT]

3.3.1.3 [NUME_REDACTAT]

Sunt crustacee acvatice, atat dulcicole cat si marine, de dimensiuni mici intre 0,5 – , exceptional pana la . Se deplaseaza prin miscari vibratorii sarinda cu ajutorul apendicelor toracice sau prin miscari de indoire a corpului.

Copepodele constituie o parte importanta a planctonului marin si de apa dulce. Se caracterizeaza prin moduri de existeanta variate, ducand o viata libera sau parazitara, de unde si morfologia lor diversificata. Astfel, unele specii de copepode nu pot fi recunoscute in stadiul de adult, avand caracteristica doar larva copepodita.

Copepodele planctonice sunt adaptate la “plutirea in apa” folosindu-se de antenulele lungi, formate din multe articole si acoperite cu perisori lungi, penati.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Cyclops strenuous (ciclopul)

Este o specie frecventa in apele dulci statatoare. Antenele joaca rol de vasle. Sexele sunt separate, iar dimorfismul sexual este bine pronuntat si se manifesta prin dimensiuni mai mici ale masculilor si prin structura antenelor.

Dupa imperechere, femelele depun oua, care sunt purtate in unul sau doi saci ovigeri, pe care femela ii poarta atasati de segmental genital pana la eclozarea larvelor, in stadiul de nauplois sau metanauplius. Urmeaza stadiul de larva copepodita care dupa cateva naparliri se transforma in adult.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Cyclops strenuous

Lernea branchialis

Lernea branchialis paraziteaza pe branhiile pestilor din familia Godidae avand o organizatie puternic modificata din cauza parazitismului.

Femela fixate pe branhiile pestelui, care copul sub forma de sac alungit, umflat si doi saci plini cu oua pe care ii poarta la partea posterioara. Apendicele lipsesc, iar la extremitatea anterioara prezinta organe de fixare sub forma unor radacini. Din oua iese larva metanauplius, care se transforma in larva copepodita. Dupa o serie de naparliri, patrund odata cu apa in cavitatea branhiala a pestilor. Dupa fencundare masculii mor, iar femelele se transforma in paraziti.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Lernea cyprinacaea

Lernea cyprinacaea face parte tot din [NUME_REDACTAT]. Femela paraziteaza pe branhiile pestilor din familia Cyprinidae. Din cauza vietii parazitare, forma adulta isi schimba complet infatisarea de copepod. Apartenenta la aceasta subclasa a fost pusa in evidenta prin urmarirea dezvoltarii ontogenetice a acestei specii.

Astfel, din oua, iese larva nauplius si apoi larva copepodita, caracteristica acestei subclase, cu apendice toracice dezvoltate. Dupa o serie de transformari, se dezvolta forme care traiesc libere, apoi patrund in cavitatea branhiala a pestilor unde are loc imperecherea intre female si masculi. Masculii mor, iar femelele se transforma in paraziti.

(dupa [NUME_REDACTAT] , Elemente de zoologie acvatica)

Capitolul 4: Cercetari proprii cu privire la dinamica zooplanctonului din raul .

4.1 Scopul lucrarii

Lucrarea a avut ca scop identificarea zooplanctonului si determinarea pricipalelor specii zooplanctonice din raul .

4.2 Organizarea cercetarilor

Experimentele pe raul Prut–Iași s-au desfășurat în perioada 01 iulie-30 august 2013.

Rezultatele prezente în această lucrare au fost obținute în urma a 8 săptămâni de cercetări. Pe parcursul desfășurării cercetărilor s-au înregistrat date cu privire la dinamica zooplanctonului si la determinarea principalelor specii zooplanctonice din raul Prut.

4.3 Materiale si metode folosite

4.3.1 Materiale folosite

Pentru de determinarea planctonului din raul Prut – Iasi s-au utilizat materiale, unelte, pentru recoltarea probelor de apa.

Uneltele de colectare au fost:

filee planctonice de diferite construcții și mărimi executate din panza de matase cu diametrul ochiului de 40-50p;

filee planctonice dublu reversibile, pentru capturarea organismelor planctonice aflate la diferite adancimi:

batimetru de volum de 5-, cu deschiderea – închiderea declanștă printr-un mesager trimis prin cablu; cu acest aparat s-au realizat colectării punctiforme, capturându-se zooplancterii aflați la un moment dat, la o anumita adancime.

4.3.2 Metode de lucru

Pentru evaluarea planctonului din raul Prut – Iași, s-a trecut mai întâi la colectarea probelor de apă. Colectarea probelor de apă trebuie sa cuprindă cele mai semnificative zone: zona de adâncime, zone cu substrat diferit , zone de alimentare (amonte), zone de aval (de evacuare).

Colectarea din zona de amonte și cea din aval s-a făcut de la orizontul de suprafața zero metrii, iar din zona centrală de la diferite orizonturi de adâncime și din apropierea fundului bazinului.

Frecvența colectării din raul Prut – lași, s-a executat săptămânal.

Probele care au fost aduse din teren, cu vase de un volum de circa 100 ml, au fost pregătite pentru analize microscopice.

In laborator prima evaluare este cea de concentrare, care constă în:

sedimentare lentă – probele sunt lăsate nemișcate, pe suprafețe plane circa 3 săptămâni, perioadă în care se sedimentează tot materialul biologic. Cu ajutorul unei trompe de vid se sifonează supernatantul, iar sedimentul care înglobează materialul biologic este trecut in flacoane de 10 ml.

centrifugarea a reprezentat o metodă mai rapidă care a permis prelucrarea unui număr mare de probe in vederea analizei microscopice. Probele se centrifughează 5-10 minute la 1000-1500 turații pe minut.

Planctonul din probele prelucrate s-au analizat calitativ cât și cantitativ la microscop.

Analiza calitativa a planctonului din probe s-a executat in scopul determinării principalelor grupe taxonomice de plancteri, cum ar fi : protozoare, rotifere, copepode, cladocere, cyanophyte, euglenophyte, chlorophyte, și a întocmirii nivelelor trofice: consumatorii secundarii sau prădători, consumatori primari sau ierbivori.

Analiza cantitativă s-a efectuat pentru a determina structura zoocenozei planctonice din punct de vedere cantitativ ( densitate, abundența). Acestea se fac prin mai multe metode (numerică, gavimetrică si volumetrică), folosindu-le pe toate 3 combinate pentru determinarea cantitativă exactă.

metoda numerică – constă prin numărarea tuturor organismelor din 10 ml de probă redusă, astfel determinându-se specia, sexul, stadiul ontogenetic de dezvoltare.

metoda gavimetrică – poate determina greutatea umedă a plancteriilor în funcție de specie. Se formează loturi de câte 100 indivizi din aceeași specie și se cântăresc la balanța analitică, astfel obținându-se o greutate medie a fiecărui organism din specia de analizat.

metoda volumetrică- constă în masurarea micrometrica a placterilor și calcularea volumelor prin compararea cu forme geometrice cunoscute, după tabele matematice uzuale.

4.4 Rezultate obținute și discuții

Tabelul 4.1

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 01.07.2013

Fig 4.1 Densitatea zooplanctonului cercetat la data de 1 iulie 2013

Fig 4.2 Procentajul numeric al grupelor la data de 1 iulie 2013

Conform datelor din tabelul 4.1, figura 4.1, figura 4.2, observăm cea mai abundentă grupă a fost reprezentată de copepode, urmată de cladocere și rotifere, iar cele mai puțin numeroase au fost protozoarele.

Tabelul 4.2

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 08.07.2013

Fig 4.3 Densitatea zooplanctonului cercetat la data de 8 iulie 2013

Fig 4.4 Procentajul numeric al grupelor la data de 8 iulie 2013

Datele din tabelul 4.2, figura 4.3, figura 4.4 arată că la data de 8 iulie 2013 cele mai numeroase au fost copepodele avand o densitate de 2596/m3 urmate de cladocere cu 2286/m3 , rotifere cu 2097/m3 iar ultimele au fost protozoarele cu 1709/m3.

Tabelul 4.3

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 15.07.2013

Fig 4.5 Densitatea zooplanctonului cercetat la data de 15 iulie 2013

Fig 4.6 Procentajul numeric al grupelor la data de 15 iulie 2013

La colectarea din date de 15.07.2013, conform datelor din tabelul 4.3, figura 4.5, figura 4.6, constatăm ca cele mai numeroase au fost specii s-au aflat in grupa Copepoda, aceasta reprezentand 29% din totalul grupelor si o densitate de 2617/m3. Cea mai puțin abundentă a fost grupa Protozoa cu un procentaj de 20% din totalul grupelor.

Tabelul 4.4

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 23.07.2013

Fig 4.7 Densitatea zooplanctonului cercetat la data de 23 iulie 2013

Fig 4.8 Procentajul numeric al grupelor la data de 23 iulie 2013

Conform datelor din tabelul 4.4, figura 4.7, figura 4.8, constatăm că dintre grupele taxonomice determinate la data de 23.07.2013, cea mai numeroasa a fost grupa Protozoa. Cele mai predominante specii din această grupă au fost Euglena viridis 976/m3 si Ameoba proteus 853/m3. Cea mai puțin abundentă este grupa Copepoda cu o densitate de 2636/m3.

Tabelul 4.5

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 31.07.2013

Fig 4.9 Densitatea zooplanctonului cercetat la data de 31 iulie 2013

Fig 4.10 Procentajul numeric al grupelor la data de 31 iulie 2013

Din tabelul 4.5, figura 4.9, figura 4.10, reiese faptul că la colectarea din data de 31.07.2013 grupa Copepoda a fost cea mai numeroasă, urmată de grupa Protozoa și grupa Cladocerea. Cea mai slab cotată este grupa Rotatoria cu un procentaj de 22,81% din totalul grupelor.

Tabelul 4.6

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 10.08.2013

Fig 4.11 Densitatea zooplanctonului cercetat la data de 10 august 2013

Fig 4.12 Procentajul numeric al grupelor la data de 10 august 2013

Datele din tabelul 4.6, figura 4.11, figura 4.12 referitoare la densitatea zooplanctonului și abundența numerică ne indică faptul că pe data de 10.07.2013 cele mai numeroase au fost rotiferele 30% urmate de cladocere 27%, copepode 25% și protozoare 18%.

Tabelul 4.7

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 20.08.2013

Fig 4.13 Densitatea zooplanctonului cercetat la data de 20 august 2013

Fig 4.14 Procentajul numeric al grupelor la data de 20 august 2013

Densitatea numerică totală a indivizilor la data de 20 august fost de 6669 de indivizi/m3. Protozoarele au fost cele mai numeroase totalizand 1895 de indivizi/m3, rotiferele, copepodele si cladocerele au fost mai putine inregistrand valori foarte apropiate.

Tabelul 4.8

Componența zooplanctonului din râul Prut la data de 31.08.2013

Fig 4.15

Fig 4.16

Conform datelor din tabelul 4.8, figura 4.15, figura 4.16, cu privire la dinamica zooplanctonului din data de 31.08.2013, constatăm că dintre grupele taxonomice determinate, grupa Rotatoria a avut cea mai mare pondere totalizand un număr de 2029 de indivizi/m3. Celelalte grupe au inregistrat valori apropiate: Protozoa 1966 de indivizi/m3, Cladocera 1749 de indivizi/m3, Copepoda 1685 de indivizi/m3.