Comparatie Si Practica Judiciara In Diferite Tipuri de Omor

Capitolul I

Considerații generale.

Determinări și concepte privind viața persoanei și protecția acesteia prin mijloacele dreptului penal

Omul este singura ființă superioară din universul cunoscut; el creează valorile și le transmite generațiilor viitoare, iar spiritul său continuu neobosit tinde la perfecționare. Totodată, omul este în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ce este bun, frumos și drept, se impune în plan etic și dă dovadă de personalitate, dominând impulsurile inferioare. Viața omului apare astfel ca valoare primară și absolută, indispensabilă manifestării în sine și, ceea ce este mai important, condiție a continuității biologice a grupului social.

Dreptul la viață este un drept natural și primordial pe care se fundamentează toate celelalte drepturi ale omului ca ființă socială.

Nașterea și moartea sunt realități biologice, care devin realități sociale prin consacrarea efectelor lor de către dreptul pozitiv. Între naștere și moarte, dreptul la viață, ca drept fundamental, este garantat și ocrotit de normele de drept, între care protecția penală este un mijloc pe care nu îl poate neglija niciun sistem de drept.

Viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic sau sub rigorile legii, prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop .

În universul cunoscut de el-omul, această creație supremă- este singura ființă superioară înzestrată cu capacitatea cunoașterii și aptitudinea conștiinței.

Viața omului este nu numai valoarea, dar și condiția primară, fundamentală, absolută a însăși existenței acestuia, a perpetuării speciei.

Înainte de a fi un drept fundamental al omului, viața este un atribut primordial, absolut, o componentă esențială, un imperativ fundamental al existenței acestuia. În această privință, s-a afirmat că „Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor” (Vita que mancipio nullidatur omnibus usu), atrăgând astfel atenția asupra importanței valorii vieții persoanei, sub aspectul succesiunii generațiilor și permanenței omului în lume.

Fie că a fost definit „animal sociabil”, fie ca „ființă sociabilă”, din totdeauna, de la apariția sa, omul a avut și are tendința fundamentală definitorie de a căuta apropierea, societatea semenilor săi.

În om există instinctul vieții sociale. Instinctul social al omului este dominat și egalat în intensitatea sa doar de cel fundamental, de conservare a propriei vieți.

Ele au făcut ca apărarea vieții persoanei să fie o problemă și preocupare primordială nu numai a fiecărui individ, ci a societății în ansamblul ei.

Dorința, voința esențială de supraviețuire a omului a încetat să fie o manifestare a instinctului de conservare a speciei, specifică întregului regn animal din care face parte, fiind preluată și asumată de societate.

Apărarea vieții omului își are originea atât în condiția, esența biologică a acesteia, în instinctul de conservare, cât și în esența sa de ființă socială.

Condiționarea, determinismul biologic și social al vieții omului explică și faptul că necesitatea apărării vieții acestuia este în egală măsură o preocupare fundamentală a fiecărui individ dar și a societății omenești organizate în ansamblul ei.

Apărarea persoanei și îndeosebi, a vieții constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești.

Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.

Ideea fundamentală după care apărarea, garantarea vieții omului este o condiție de bază a unui comportament autentic are rădăcini adânci în istoria gândirii filozofice, sociale, juridice.

Imperativul vieții omului a fost întotdeauna și este imperativul a însăși existenței umane.

În contrast total și grav cu coordonatele biologice, psihice și sociale ale vieții umane, apar actele omului de suprimare a vieții semenului său.

Gravitatea majoră, urmările de excepție, adeseori ireversibile, ale faptelor de suprimare cu intenție a vieții omului, frecvența deosebită, în continuă creștere a acestora, au determinat și justifică intervenția legii și în ceea ce interesează a celei penale împotriva acestora.

Dreptul la viață prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern.

Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea.

Viața umană ca valoare socială apărată prin normele de drept se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil tuturor cetățenilor, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți.

Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate.

Astfel, în articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că "orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa".

În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și Politice se precizează că: "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar".

Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la viață al oricărei persoane, dar reglementează, în același timp, și cazurile în care se poate aduce atingere acestuia.

În articolul 1 se precizează că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege ”.

Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând că "moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție."

Aparent, protecția dreptului la viață este mai bine conturată în sistemul Națiunilor Unite, pentru că textele amintite proclamă mai întâi însuși dreptul la viață și apoi impun obligația statelor de a ocroti acest drept prin lege. Dimpotrivă, Convenția Europeană a Drepturilor Omului pune accentul pe obligația statelor semntare de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a dreptului la viață.

S-a considerat că această obligație excede obligației primare a statelor de a adopta o legislație penală efectivă care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viața unei persoane, legislație dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării și sancționării încălcării prevederilor sale;această obligație include, în anumite circumstanțe, bine definite, o obligație pozitivă a autorităților de a lua preventiv măsuri practice pentru a proteja individul a cărui viață este amenințată de actele criminale ale altui individ.

De asemenea, Constituția României în articolul 22 alin. 1 menționează că "dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate".

În ceea ce privește situațiile în care este permisă producerea cu intenție a morții unei persoane, legislația noastră exclude cazul executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal, întrucât pedeapsa cu moartea a fost

abrogată, iar Constituția României în articolul 22 alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea.

Codul penal în vigoare incriminează faptele care aduc atingere dreptului la viață.

Pentru determinarea acestor fapte și încadrarea corectă din punct de vedere juridic a lor este necesar a se stabili momentul de la care este protejat dreptul la viață al unei persoane, dar și momentul din care încetează ocrotirea acestui drept, adică momentul morții persoanei.

Momentul de debut al vieții persoanei este nașterea ei. În realitate această naștere nu reprezintă un moment, ci un proces, care cuprinde diferite faze fiziologice și care se desfășoară într-un anume interval de timp.Pentru aceasta se nasc discuții asupra problemei de a se ști în care moment pe parcursul acestui proces se poate vorbi de o persoană independentă fiziologic, și nu de făt.

După o opinie mai veche, omul era considerat în viață din momentul în care fătul a dobândit, prin naștere, existența extrauterină independentă, moment pe care-l marchează respirația copilului.

Într-o altă opinie s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia, despre un om în viață se poate vorbi nu neapărat din momentul respirației copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii, prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat și să-și înceapă existența sa extrauterină.

Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori și după intrarea în vigoarea a Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a declanșat procesul nașterii, chiar după expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor, adică o infracțiune contra vieții.

Împotriva acestei păreri s-a susținut că, dreptul la viață implică existența vieții; ori, despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al nașterii naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârșit copilul este expulzat și își începe viața sa extrauterină.

Infracțiunea de omor nu poate fi concepută decât ca săvârșindu-se asupra copilului născut;dacă acțiunea s-a desfășurat asupra fătului în curs de expulzare fapta va constitui infracțiunea de întrerupere ilegală a cursului nașterii.

Momentul final al vieții unei persoane este și ea o problemă încă discutată în medicină.

Medicii iau în considerare două situații distincte: moartea clinică, determinată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și al aparatului circulator și moartea cerebrală sau biologică, care se instalează mai târziu, după o stare de comă cu durată mai scurtă sau mai lungă în funcție de cauza morții.

Între aceste doua momente, deși funcțiile sistemului nervos central, respirator și circulator sunt oprite, se poate încă interveni, în unele cazuri prin metode de reanimare ca viața să fie salvată, aceasta nu mai este posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică. Totuși s-a considerat că momentul final al vieții este acceptat ca fiind cel al morții cerebrale.

O altă problemă care decurge din necesitatea protecției dreptului la viață o constituie controversa legată de eutanasie, având în vedere faptul că există țări în care eutanasia nu este sancționată penal sau este nu numai permisă, dar chiar reglementată în mod amănunțit, beneficiind de asistență medicală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că dreptul la viață nu poate fi privit prin prisma a două fațete:dreptul de a trăi și dreptul de a muri.

Dispozițiile articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi interpretate, fără a risca o distorsiune de limbaj, în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viață, și anume, dreptul de a muri; ele nu pot crea un drept la autodeterminare potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viața.

Așadar, nu este permisă producerea morții, cu acordul victimei, nici de către o altă persoană, nici beneficiind de sprijinul unei autorități publice.

Eutanasia este actiunea prin care, intr-un mod nedureros, se suprima viata unei persoane a carei suferinta grea si prelungita, este considerata iremediabila.

După acțiunea sau inacțiunea persoanei care efectuează eutanasia, aceasta poate fi clasificată în:eutanasie activă când se referă la situația în care o persoană este ajutată să moară de o terță persoană sau de o autoritate și eutanasie pasivă când se referă la împrejurarea în care o persoană refuză să mai primească hrană sau medicamentația necesară pentru prelungirea vieții.

Raportându-ne la legislația română, eutanasia activă se încadrează și se pliază pe prevederile care incriminează fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii, atrăgând astfel sancțiunea penală, pe când eutanasia pasivă reprezintă o modalitate de sinucidere. Totuși, în situația în care sprijinul acordat

victimei în vederea suprimării vieții este absolut necesar și indispensabil pentru obținerea acestui rezultat și depășesc ajutorul dat victimei de a-și pune în executare hotărârea de suprimare a vieții, fapta subiectului activ se încadrează chiar ca omor.

Legea penală apără dreptul la viață ca valoare socială și nu dreptul la calitatea vieții, de aceea eutanasia nu-și găsește o justificare legală, indiferent de condițiile în care își duce viața o anumită persoană. Deși ajutorul dat unei persoane pentru a-și suprima viața se încadrează ca o faptă penală, considerăm că în această situație ar trebui avute în vedere ca circumstanțe atenuante acordul victimei, dar și motivele umanitare care au stat la baza acțiunii făptuitorului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului lărgește sfera protejării dreptului la viață, incluzând aici nu numai actele de natură a suprima viața unei persoane, dar, în situații excepționale, și actele de natură a aduce atingere integrității fizice a unei persoane, săvârșite în condiții care periclitează viața persoanei, chiar dacă nu a survenit decesul acesteia.

În concluzie, statul este cel care deține instrumentele prin care poate asigura protecție efectivă dreptului la viață, iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislații în materie, dar și luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieții.

Capitolul II

Infracțiunea de omor

Secțiunea 1

Concept și caracterizare

Incriminat și sancționat cu asprime de toate legislațiile moderne și contemporane, omorul săvârșit cu știința și voința făptuitorului, este infracțiunea cea mai gravă în criminalitatea și victimologia omenirii.

Infracțiunea de omor este o infracțiune contra persoanei ce constă în suprimarea prin orice mijloace, cu intenție, a vieții unei persoane.

În doctrină și în practica judiciară această infracțiune este denumită și ”omorul simplu”, expresie prin care se urmărește delimitarea infracțiunii de omor prevăzută în articolul 174 din Codul penal de infracțiunile de omor calificat și omor deosebit de grav, prevăzute și sancționate în articolele 175 Codul penal și respectiv articolul 176 Codul penal.

Gradul de pericol social pe care-l prezintă omorul este deosebit de ridicat, această faptă aducând atingere celui mai important atribut al persoanei, viața, punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei interesează nu numai persoana victimei, ci persoana în general, deoarece fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută atât existența pașnică a colectivității, cât și conviețuirea membrilor acesteia. Acest caracter al omorului a fost recunoscut de legiuirile penale din toate timpurile și în toate orânduirile sociale. Cu atât mai mult, în societatea noastră clădită și pătrunsă de spiritul umanitar(solidarității umane), orânduire în care omul este considerat ca fiind bunul cel mai de preț, uciderea cu intenție a unei persoane constituie una din cele mai intolerabile infracțiuni, ceea ce explică severa sancționare prevăzută pentru această infracțiune în dispozițiile Codului penal în vigoare.

Secțiunea a II-a

Obiectul si subiecții infracțiunii de omor

Obiectul infracțiunii de omor

a)Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor.

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale(viață, integritate corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).

Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinant pe de o parte, de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le poate avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

b)Obiectul juridic special îl constituie ansamblul relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea, apărarea unuia dintre drepturile, atributele fundamentale ale omului-dreptul la viață-, împotriva celor mai grave fapte, de natură să aducă atingere acestei valori umane și sociale care este viața omului, și anume împotriva faptelor de omor.

Omul este o valoare socială fundamentală, fiindcă prin om și în jurul său se formează și se dezvoltă imensa majoritate a relațiilor sociale, ocrotind aceste valori implicit sunt apărate toate realațiile sociale la care ne-am referit.

c)Obiectul material.

Activitatea de ucidere a unei persoane, incriminată de dispozițiile articolului 174 din Codul penal, se exercită direct asupra corpului unei persoane și, ca atare, obiectul material al infracțiunii de omor este corpul persoanei împotriva căreia acționează făptuitorul, deci corpul victimei infracțiunii.

Numai corpul unei persoane în viață poate să constituie obiectul material al omorului, întrucât numai în acest caz pot fi atinse relațiile sociale privitoare la dreptul de viață, relații sociale care, așa cum s-a precizat, constituie obiectul juridic special al infracțiunii de omor. Existența obiectului material nu este condiționată de vârsta, sexul sau starea sănătății victimei, suficient fiind ca făptuitorul să-și îndrepte acțiunea împotriva corpului unei persoane în viață.

În situația în care făptuitorul exercită asupra unui cadavru acte caracteristice infracțiunii de omor, nu se va reține în sarcina sa comiterea infracțiunii de omor, ci comiterea infracțiunii de profanare de cadavre, prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 319 din Codul penal, cu condiția de a fi întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Viața este un fenomen complex ca formă de mișcare;ea are la bază procese biologice și psihice care subordonează procesele inferioare. Dacă încetează viața în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială, ca relație socială;implicit relațiile legate de ea.

Înainte de naștere, produsul de concepție, fătul, nu este considerat persoană în viață și, de aceea, suprimarea sa prin întreruperea cursului sarcinii nu constituie infracțiunea de omor ci poate constitui infracțiunea de provocare ilegală a avortului, dacă se întrunesc elementele constitutive ale acestei infracțiuni prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 185 din Codul penal.

Deși textul articolului 174 din Codul penal nu face nicio precizare cu privire la persoana a cărei viață este ocrotită prin incriminarea faptelor de omor, este evident că vor constitui infracțiuni de omor numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viață al altuia și nu vieții proprii a făptuitorului, faptele de

sinucidere sau încercare de sinucidere, deci atentatul la propria viață, nefiind prevăzute de legea penală, neconstituind infracțiuni.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana în viață căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viața. După consumarea omorului persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă;din subiect pasiv devine numai obiect material al infracțiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viață al persoanei ucise. În caz de tentativă însă, persoana continuând să trăiască, trăsăturile sale ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.

În problematica definirii obiectului material al infracțiunii de omor, doctrina și practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut și în alte țări și anume: considerarea ca tentativă de omor a situației particulare, care în dreptul nostru penal este apreciată ca o infracțiune putativă. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material) a infracțiunii de omor s-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiție sine qua non faptul că subiectul pasiv să fi fost în viață în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei. Problema este, în primul rând, ridicată de practică și ea, având în vedere faptul că ea prezintă un interes cert.

Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste același individ la un interval foarte scurt (de ordinul secundelor), primul distrugându-i victimei creierul, iar al doilea cordul, întrebarea este dacă cel de al doilea șofer a comis sau nu infracțiunea de omor.

De rezolvarea problemei profită și situația în care faptele sunt comise din culpă. Sau, într-o altă speță, făptuitorul, fără a-și da seama că ținta atacului său este o persoană care decedase cu puțin timp înainte, îl împușcă mortal. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri fapta săvârșită este infracțiunea de omor? Este evident că răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează pe faptul că autorii nu știau că victim decedase anterior acțiunii lor și că, prin urmare, din punct de vedere penal, vinovăția lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei persoane aflate indubitabil, în viață.

Pornind și bazându-se pe de o parte pe poziția subiectivă a făptuitorului care a acționat cu intenția de a ucide, iar pe de altă parte pe necesitatea protejării eficiente și apărare a ordinii sociale, a valorii pe care ea se întemeiază, în doctrina și practica judiciară franceză s-a decis că într-o asemenea situație s-a săvârșit și trebuie angajată răspunderea penală pentru infracțiunea de tentativă de omor.

Această opinie și soluție provine nu numai din spiritualizarea incriminării și răspunderii penale care se fundamentează pe intenția culpabilă, periculozitatea socială a făptuitorului, dar și pe o înțelegere aparte a noțiunii de tentativă. Imposibilitatea materială de producere a rezultatului socialmente periculos cerut de lege pentru existența infracțiunii consumată de omor, nu trebuie considerată în aprecierea existenței tentativei, aceasta fiind realizată ori de câte ori există celelalte elemente, începutul executării și absența desistării. În această concepție tentativa nu depinde de rezultat, ci de intenția reală a făptuitorului exteriorizată, obiectivată.

Oricât de seducătoare și convingătoare ar fi pentru unii autori, care deși nu au acceptat-o fără rezerve au considerat-o, această concepție subiectivă nu a fost împărtășită de doctrina și practica judiciară română. Adeptă a concepției obiective, doctrina română notabilă și majoritară, consideră că tentativa presupune punerea în executare a unor acte proprii să conducă la producerea rezultatului socialmente periculos și că actele absolut improprii sau inexistența obiectului material, exclud posibilitatea tentativei, în cazul dat.

Subiecții infracțiunii de omor

Subiectul activ al infracțiunii de omor poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal, adică are împlinită vârsta de 14 ani și are discernământul faptelor și consecințele acestora.

Subiectului activ nu i se cere o anume calitate, ci, dimpotrivă, o calitate specială a făptuitorului constituie, în unele cazuri, o circumstanță agravantă ce califică infracțiunea.

Infracțiunea de omor este susceptibilă de săvârșire în orice formă de participație, la comiterea faptei putând participa pe lângă subiectul activ nemijlocit, așadar pe lângă autor, și alți subiecți activi în calitate de coautori, instigatori sau complici.

Dacă la săvârșirea faptei participă mai multe persoane iar acțiunile lor apar legate atât pe plan obiectiv cât și pe plan subiectiv, ne aflăm în prezența coautoratului chiar dacă rezultatul periculos-moartea victimei-a fost produs doar de una dintre acțiuni, împrejurarea că doar unul dintre făptuitori a aplicat lovitura mortală fiind irelevantă.

În cazul coautoratului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuții nemijlocite la faptă a coautorului (faptă consumată ori faptă tentată). Există o asemenea contribuție nemijlocită a coautorului când acesta săvârșește acte care aparțin acțiunii tipice, specifice laturii obiective a infracțiunii date, descrise sau indicate de verbumregens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi, deci, astfel de acte orice activitate susceptibilă să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere.

Practica judiciară este constantă în a considera că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuțit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar dacă, numai lovitura unuia dintre participanți a fost mortală; acționând simultan, cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori . În sprijinul acestei soluții s-ar mai putea reține că, acționând cu intenția de a omorî și în legătură nemijlocită cu acțiunile celorlalți coautori, coinculpați, chiar acei care n-au aplicat victimei o lovitură mortală, au contribuit, implicit, la reducerea posibilităților acesteia de a se apăra, la slăbirea forțelor fizice și psihice ale victimei, consecințe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus la moartea acesteia. Sub acest aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpați nu pot fi desprinse de ansamblul acțiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputându-se delimita măsura în care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedecat victima să se apere, i-a diminuat capacitatea de ripostă față de toți coinculpații.

Tot astfel s-a considerat că reprezintă o contribuție nemijlocită la fapta de omor și actele persoanei care înlătură obstacolele din fața autorului. Astfel, din analiza practicii judiciare s-a reținut că sunt coautori la omor atât aceia care lovesc mortal victima, cât și cei care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze, sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei, ori conduce cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuțitul, să se salveze, sau dacă lovește cu pumnul în față victima, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.

Această comportare a coautorului este de natură să exercite o presiune psihică asupra victimei, o dezarmează în fața agresorilor, îi insuflă ideea neputinței și a imposibilității oricărei rezistențe. De aceea, pe drept cuvânt în asemenea situații, fapta coautorului a fost asimilată cu a aceluia care acționează direct și nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o concomitent și cu instrumente apte să producă moartea.

Coautoratul la omor presupune, de asemenea, o intenție comună a participanților de a săvârși fapte de omor; această hotărâre comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu săvârșirea faptei. De asemenea, înțelegerea poate fi explicită sau tacită, în lipsa unei asemenea înțelegeri, fiecare persoană care lovește victima răspunde pentru fapta proprie în calitate de autor. De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mână cu un cuțit cauzându-i leziuni care puteau fi vindecate în 3-4 zile a intervenit alt inculpat care, i-a aplicat victimei o lovitură de cuțit în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistând o înțelegere prealabilă, și deci, o cooperare subiectivă a celor doi inculpați în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat se încadrează în infracțiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracțiunea de omor.

Intenția coautorilor este diferită de aceea specifică complicității, în timp ce coautorul implică realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acționează conștient că participă ca autor în comun cu ceilalți la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul ei, implicit și pentru partea realizată de ceilalți coautori, la complicitate, făptuitorul urmărește să ajute sau să înlesnească acțiunea unuia sau mai multor făptuitori; el acționează conștient că ajută, înlesnește săvârșirea faptei. În acest sens, în practica judiciară s-a reținut situația victimei care fiind lovită cu pumnul de către unul dintre inculpați, s-a retras într-o curte. Fiind înconjurată de inculpați, cu ajutorul unui topor a încercat să se apere, lovindu-l pe cel care o lovise, apoi a încercat să sară gardul, în acest moment a fost ajunsă de celălalt inculpat care i-a aplicat o lovitură cu toporul.

În aceste condiții faptele inculpaților nefiind concordante sub aspectul intenției la omor, este exclusă existența coautorului.

Există instigare la omor, când o persoană a determinat cu intenție o altă persoană să săvârșească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma unui îndemn insistent, a unei sugestionări insidioase, menite să substituie voinței celui instigat voința instigatorului, făcându-1 pe instigat să accepte și să realizeze voința instigatorului.

În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor implică existența unui îndemn la săvârșirea omorului și împrejurarea că

executantul a fost determinat la luarea rezoluției infracționale din acest îndemn.

Subiectul pasiv al infracțiunii de omor poate fi orice persoană fizică, în viață, indiferent de vârstă, sex, stare materială, înfățișare

Legea nu cere subiectului pasiv al infracțiunii să aibă o anumită calitate, dimpotrivă chiar, o calitate specială a subiectului pasiv poate să constituie o circumstanță agravantă care califică infracțiunea, sau poate justifica încadrarea juridică a faptei de suprimare a vieții unei persoane într-o altă infracțiune decât omorul.

În literatura de specialitate, s-a subliniat că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, adică cu persoana care a suferit paguba din infracțiune.

Distincția este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în același timp și persoana păgubită, prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv deci persoană vătămată, fără să fie însă și persoana păgubită (de exemplu copiii victimei unei infracțiuni de omor au calitatea de persoane ce au suferit o pagubă prin infracțiune, însă nu au calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima).

Secțiunea a III-a

Latura obiectivă a infracțiunii de omor

Latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii de omor se caracterizează prin prezența următoarelor elemente constitutive:

a) Elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om.

Legiuitorul nu a enumerat, în conținutul articolului 174 Cod penal, modalitățile prin care se poate realiza activitatea de ucidere a unei persoane, o asemenea enumerare fiind practic imposibilă având în vedere multiplele și variatele forme, modalități, în care se poate comite omorul; modalitățile, mijloacele folosite de făptuitor nu au nicio relevanță, nu condiționează existența infracțiunii de omor, dar pot fi avute în vedere la aprecierea gravității faptei și, pe cale de consecință, la individualizarea pedepsei aplicate.

Elementul material poate consta dintr-o acțiune(comisiune) sau dintr-o inacțiune(omisiune); în oricare din ipotezele menționate, aceasta se referă la incriminare, nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să posede o anume forță distructivă, adică să fie apt obiectiv, să provoace moartea persoanei în condițiile date.

O asemenea forță distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor acțiuni fizico-mecanice(sugrumare, lovire, tăiere, împușcare, înțepare, electrocutare), acțiuni chimice(otrăvire), acțiuni psihice(șocuri psihice). Aceeași forță distructivă este prezentă și în cazul inacțiunii, atunci când făptuitorul avea obligația(legală, contractuală, socială etc) de a face sau a îndeplini acțiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlătura desfășurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei(de exemplu, prin nehrănirea intenționată a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc), s-a dat posibilitatea să acționeze proceselor naturale care au condus la moartea victimei.

Acțiunea ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, sau în mod indirect, mijlocit:prin folosirea sau antrenarea unor forțe sau energii neanimale sau animale(de exemplu, asmuțirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase etc), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsă fizic sau chiar moral la aceasta (să se împuște, să se înjughie, să se arunce de la înălțime etc).

Există omor și atunci când făptuitorul, știind că victima suferă de cord și că o emoție puternică îi va provoca moartea, în dorința de a ucide, îi provoacă o

asemenea emoție.

În literatura juridică este unanim acceptat faptul că, pentru existența infracțiunii de omor, atât acțiunile cât și inacțiunile prin care se cauzează moartea victimei trebuie să fie ilegitime.

b) Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea morții victimei.

Acțiunea sau inacțiunea devine relevantă sub aspectul săvârșiri infracțiunii de omor doar prin producerea rezultatului constând în decesul victimei. Din acest punct de vedere, omorul este o infracțiune instantanee sau momentană, deoarece se consumă în momentul în care s-a instalat moartea biologică în organismul victimei, dar poate îmbrăca și forma infracțiunii progresive, atunci când rezultatul letal survine după o perioadă de timp, ca urmare a evoluției stării de sănătate a victimei, afectată în urma agresiunii. În practică s-a decis, de pildă, că fapta de a aplica unei persoane, cu intensitate, o lovitură în cap, cu consecința unor grave leziuni parietale, folosindu-se de un obiect apt să producă moartea, caracterizează latura subiectivă a infracțiunii de omor, prin intenția de a ucide. Dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie post-traumatică, cu repetate internări în spital, iar după doi ani și trei luni aceasta a decedat ca urmare a insuficienței cardio-respiratorii datorate unei bronhopneumonii survenite la o persoană cu epilepsie posttraumatică, deși între agresiune și deces există o legătură de cauzalitate secundară, moartea datorându-se unor complicații tardive, fapta constituie infracțiune de omor, iar nu tentativă la această infracțiune.

Prin această cerință, omorul este și o infracțiune materială sau de rezultat. Deci, dacă activitatea infracțională (acțiunea sau inacțiunea) nu este urmată de producerea morții victimei, fapta va constitui una din formele tentativei la infracțiunea de omor.

Efectul morții victimei se produce într-un timp mai scurt sau mai lung de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii infracționale. Legea nu conține dispoziții de limitare de timp. În legătură cu această chestiune, în practica judiciară s-a decis că nu interesează dacă moartea victimei se produce imediat sau mai târziu.

c) Legătura de cauzalitate. Latura obiectivă a infracțiunii de omor este întregită de legătura de cauzalitate care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al acesteia și rezultatul cerut-moartea victimei. Între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate, de determinare.

Deși textul nu prevede expres necesitatea existenței legăturii cauzale, ea rezultă neîndoios și implicit din redactarea acestuia. Termenul folosit în descrierea faptei de omor–uciderea- definește nu numai acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al laturii obiective și urmarea, rezultatul cerut de lege, ci și legătura cauzală care trebuie să existe între acestea.

Legătura cauzală este specifică și necesară infracțiunilor așa-zise de rezultat, a căror existență este condiționată de producerea unei anume urmări distincte de acțiunea sau inacțiunea însăși, fie că el apare explicit, cerut de lege(regula generală), fie că el este implicit desprins din verbumregens(excepția), așa cum este cazul omuciderii.

Aceasta înseamnă că în planul analizei juridice a laturii obiective a infracțiunii de omor, constatând survenirea rezultatului socialmente periculos cerut de lege, moartea unei persoane, trebuie cercetat și stabilit dacă acesta este urmarea acțiunii sau inacțiunii incriminată de legea penală. Numai în măsura în care acțiunea sau inacțiunea, care constituie elementul material al omuciderii, au

determinat rezultatul cerut –moartea persoanei – constituindu-se ca o cauză a acestui efect – suntem în prezența acestei infracțiuni.

Altfel spus, acțiunea sau inacțiunea incriminată în cadrul infracțiunii de omor trebuie să se constituie drept cauză a efectului reprezentat de moartea persoanei.

În absența unei asemenea legături nu este realizată latura obiectivă a infracțiunii de omor, aceasta însăși neexistând.

În ambele ipoteze de reglementare – explicită și implicită – legea nu determină, nu clarifică conținutul, semnificația legăturii de cauzalitate a cărei prezență însă a impus-o. Această îndatorire a revenit practicii judiciare și doctrinei judiciare.

Este posibil ca însăși acțiunea sau inacțiunea de ucidere comisă de făptuitor să constituie singura cauză a morții victimei, după cum este posibil ca la acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să se adauge alte fapte sau împrejurări, alți factori, preexistenți, concomitenți sau supraveniți, care, în interacțiunea lor, să conlucreze la producerea rezultatului, adică la producerea morții victimei;și în acest ultim caz raportul de cauzalitate va exista, nu se întrerupe, dacă se stabilește că însăși acțiunea sau inacțiunea făptuitorului era aptă să conducă la moartea victimei; de exemplu, în situația în care făptuitorul aplică victimei o puternică lovitură, cu un corp dur, în cap, ceea ce are drept urmare moartea victimei, raportul de cauzalitatea va exista, chiar dacă la producerea acestui rezultat au mai contribuit și alte împrejurări, de pildă refuzul sau întârzierea victimei de a se supune tratamentului medical;aceste împrejurări, care au conlucrat la producerea morții victimei, nu întrerup raportul de cauzalitate, nu influențează răspunderea penală a făptuitorului, din moment ce se stabilește că lovitura aplicată era aptă să producă moartea, astfel că în sarcina făptuitorului se va reține săvârșirea infracțiunii de omor.

În practică s-a decis că fapta conducătorului de autovehicul, căruia i s-a cerut cu insistență de victimă să oprească autovehiculul pentru că altfel va sări din mers, de a nu da curs acestei cereri și de a mări viteza în momentul deschiderii portierei de către aceasta pentru a coborî, determinând lovirea ei prin cădere, urmată de deces, constituie infracțiunea de omor prevăzută în articolul 174 alin. (1) Cod penal, iar nu infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută și sancționată

în articolul 178 alin. (2) Cod penal. Între acțiunea inculpatului de a menține autoturismul în viteză și chiar de a o mări și decesul victimei există legătură directă de cauzalitate, iar pe plan subiectiv, acțiunea sa este caracterizată de intenție, deoarece a acceptat ca victima să sară din autoturismul aflat în deplasare, cu toate consecințele decurgând din aceasta.

Există însă și posibilitatea ca legătura de cauzalitate să fie întreruptă de o cauză supravenită atunci când se stabilește că fie acțiunea, fie inacțiunea făptuitorului nu era de natură să producă moartea victimei, acest rezultat survenind datorită exclusiv cauzei supravenite care, prin ea însăși și independent de activitatea și voința făptuitorului, a produs moartea victimei;un exemplu în acest sens îl poate constitui situația în care făptuitorul produce victimei, prin loviturile aplicate, o vătămare ușoară, care nu era de natură să-i producă moartea, însă ulterior, intervine moartea victimei ca urmare a unui tratament medial greșit aplicat, situație în care nu este atrasă răspunderea penală a făptuitorului pentru infracțiunea de omor, moartea victimei putând, eventual, să se rețină ca rezultat al infracțiunii de ucidere din culpă comisă de personalul medical care a aplicat tratamentul greșit.

Mai există și o altă posibilitate, și anume aceea ca, deși acțiunea sau inacțiunea făptuitorului nu e de natură, prin ea însăși, să producă moartea victimei, totuși, făptuitorul s-a folosit de anumiți factori, cauze preexistente, concomitente sau supravenite, spre a produce moartea victimei; într-o asemenea

situație va exista legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și urmarea produsă –moartea victimei;de exemplu, făptuitorul cunoscând împrejurarea că victima este grav bolnavă de inimă, îi provoacă un șoc psihic, ceea ce are ca urmare moartea acesteia.

Din cele prezentate rezultă că stabilirea raportului de cauzalitate este absolut necesară, atât în situația în care rezultatul se produce imediat după efectuarea de

către făptuitor a activității de ucidere, dar mai ales atunci când rezultatul se produce ulterior, la un interval de timp după efectuarea acestei activități.

Secțiunea a IV-a

Latura subiectivă a infracțiunii de omor

Din punct de vedere subiectiv, forma de vinovăție pentru existența infracțiunii de omor este intenția în ambele sale modalități, fie intenție directă, fie intenție indirectă.

Intenția este săvârșită cu intenție directă atunci când făptuitorul prevede și urmărește, dorește ca prin acțiunea sau inacțiunea sa de ucidere să producă rezultatul constând în moartea victimei.

Intenția este săvârșită cu intenție indirectă atunci când făptuitorul prevede rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale și deși nu îl urmărește, nu îl dorește, acceptă totuși eventualitatea producerii lui.

Ceea ce deosebește intenția directă de intenția indirectă este elementul volitiv. În timp ce la intenția directă făptuitorul are o atitudine fermă față de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat și nu altul, la intenția indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.

În practica judiciară, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului ( dolus ex re ) care, în cele mai multe cazuri relevă poziția infractorului față de rezultat.

Intenția de a ucide o ființă omenească rezultă în general din datele exterioare ale faptei comise, adică din felul în care a fost săvârșită fapta, din împrejurările în care a avut loc săvârșirea, din mobilul care a determinat pe făptuitor, din scopul pe care acesta și l-a propus să-l atingă, din mijloacele de execuție folosite.

Practica judiciară a fost confruntată cu numeroase cazuri în care s-a pus problema stabilirii modalității intenției (directă sau indirectă) și a delimitării elementului subiectiv al infracțiunii de omor față de alte infracțiuni contra vieții, în special de uciderea din culpă și loviturile cauzatoare de moarte.

Prezentăm în continuare câteva cazuri:

-fapta inculpaților de a doborî victima cu lovituri aplicate cu pumnul și cu picioarele și de a o târî, legată cu picioarele de căruță, cu consecința decesului ca urmare a leziunilor cranio-cerebrale suferite, constituie infracțiunea de omor, iar nu infracțiunea de vătămări cauzatoare de moarte. Într-un atare caz se impune concluzia că inculpații au prevăzut moartea victimei ca rezultat posibil al actelor lor de violență și au acceptat acest rezultat, acționând deci cu intenția directă de a ucide;

-cauzarea căderii victimei de la etajul 2, în timp ce încerca, ieșind pe fereastră, să se refugieze într-un apartament vecin, din cauza violenței inculpatei care a pătruns în locuință prin spargerea ușii și amenințând-o cu moartea, constituie infracțiunea de omor săvârșită cu intenție indirectă de a ucide, iar nu infracțiunea de ucidere din culpă;

-aruncarea în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de 8 etaje, a două cărămizi în zona unei piețe intens circulate, exprimă indiferență din partea făptuitorului față de rezultatul ce se poate produce. Dacă într-o asemenea situație o persoană este lovită în cap de o cărămidă, cu urmarea morții victimei, fapta constituie infracțiunea de omor săvârșită cu intenție indirectă, caracterizată prin prevederea și acceptarea rezultatului, iar nu aceea de ucidere din culpă săvârșită cu indiferență, caracterizată prin prevederea, dar neacceptarea rezultatului;

-lovirea victimei cu palma în zona mandibulară, cu consecința dezechilibrării acesteia, căderii la sol și lovirii la cap, producându-i-se leziuni cerebrale în urma cărora a decedat ulterior, constituie infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută în articolul 183 Cod penal;

-fapta inculpatului de a ucide victima prin tragerea asupra acesteia, din apropiere, a unui foc de pistol, după ce a efectuat mișcări de manevrare a armei de natură a demonstra existența intenției de a ucide constituie infracțiunea de omor prevăzută în articolul 174 alin. (1) Cod penal, iar nu infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută în articolul 178 alin. (2) Cod penal;

-aplicarea cu intensitate a unor lovituri repetate cu un obiect contondent, apt să cauzeze moartea, asupra capului, cauzându-i victimei fractură craniană frontală cu hemoragie menignă-cerebrală constituie infracțiunea de omor.;

-lovirea cu intensitate a victimei cu briceagul în zona inghinală, cu consecința secționării arterei și venei femurale, leziuni ce au dus la deces, constituie infracțiunea de omor, iar nu aceea de loviri cauzatoare de moarte, ținând seama că lovitura viza abdomenul, zona conținând organe a căror lezare prin tăiere sau înțepare duce, de regulă la moartea victimei, că obiectul vulnerant este apt pentru uciderea unei persoane, iar lovitura a fost aplicată cu intensitate deosebită;

Pornind de la situațiile de fapt ilustrate, atât doctrina cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că principalele elemente ce trebuie avute în vedere în stabilirea intenției făptuitorului de a suprima viața victimei sunt:

a)folosirea de către făptuitor în activitatea sa infracțională a unui instrument apt de a ucide;în aprecierea aptitudinii instrumentului folosit de a produce moartea trebuie să se țină seama de felul instrumentului, dimensiunea, duritatea, greutatea acestuia etc;pot fi considerate astfel de instrumente, spre exemplu, cuțitul, toporul, otrava, pistolul, ciomagul, sapa etc;

b)făptuitorul să vizeze și să aplice lovitura sau loviturile în zonele vitale sau asupra organelor vitale ale corpului omenesc;regiuni sau organe vitale ale corpului sunt considerate acele zone sau organe a căror lezare are drept rezultat moartea, cum a fi, spre exemplu, capul, inima, stomacul, plămânii, rinichii, stomacul,

ficatul;

c)lovitura sau loviturile să fi fost aplicate de către făptuitor cu mare forță, cu un grad de intensitate încât să fi avut drept efect, spre exemplu, perforarea țesuturilor și secționarea organelor, ori să fi cauzat leziuni osoase grave, rupturi pulmonareetc;

Stabilirea existenței acestor trei elemente, circumstanțe de fapt, este de natură să demonstreze intenția făptuitorului de a suprima viața victimei, întrucât este evident că, în aceste condiții, făptuitorul a prevăzut că rezultatul activității sale infracționale va fi moartea victimei și a urmărit acest rezultat ori a acceptat eventualitatea producerii lui.

În situația în care lipsește unul dintre aceste trei elemente, intenția făptuitorului de a ucide nu mai este demonstrată. Astfel, nu va exista intenția de suprimare a vieții victimei în situația în care se stabilește că făptuitorul, folosind un instrument apt de a ucide, a lovit cu intensitate, însă lovitura nu a vizat o zona vitală ci a fost aplicată, într-o altă zonă care nu este considerată vitală(de exemplu la picior). De asemenea, nu se va putea reține intenția de ucidere în situația în care făptuitorul lovește victima cu intensitate, într-o regiune vitală, însă instrumentul folosit nu era apt de a ucide(de exemplu, făptuitorul lovește victima, în mod repetat, în cap cu o nuia).

Nu se va putea reține intenția de a ucide nici în situația în care zona vizată a fost o zonă vitală, lovitura a fost aplicată cu un instrument apt de a ucide, dar lovitura nu a fost aplicată cu forță, gradul de intensitate al loviturii fiind redus(de exemplu, făptuitorul aplică victimei lovituri ușoare, în piept, cu un ciomag, cauzându-i vătămări corporale).

Uneori, intenția de a ucide nu rezultă în mod evident din activitatea desfășurată de făptuitor, în special atunci când această activitate prin ea însăși nu putea cauza moartea, dar i s-au alăturat alte cauze(preexistente, concomitente sau supravenite) care, laolaltă cu aceasta, constituie cauza complexă a morții, în aceste situații pentru a se constata dacă există intenție trebuie cercetat în ce măsură făptuitorul a conceput, prevăzut și contat pe intervenția acelor cauze și în ce măsură a prevăzut și urmărit sau acceptat producerea rezultatului, adică moartea victimei. De exemplu, în situația în care făptuitorul leagă victima de un copac în pădure, într-un loc în care știe că vin animale sălbatice și, în mod efectiv, victima este ucisă de animalele sălbatice, se reține intenția făptuitorului de a ucide întrucât, deși activitatea sa materială (legarea victimei de un copac) nu era de natură, prin ea însăși, să producă moartea victimei, totuși, făptuitorul a unit această activitate de intervenția unei cauze ulterioare, pe care o cunoștea, și astfel rezultatul urmărit, sau cel puțin acceptat de el, și anume, moartea victimei, s-a produs;din aceleași considerente se va reține intenția făptuitorului de a ucide și în situația în care acesta lovește cu palma, în mod repetat, o fetiță de două luni, provocându-i fractura bolții craniene, ceea ce are drept consecință moartea victimei.

Latura subiectivă a infracțiunii de omor nu include vreun mobil sau scop, așadar mobilul sau scopul faptei nu reprezintă o trăsătură a laturii subiective a infracțiunii prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 174 din Codul penal. Intenția de a ucide se va reține chiar dacă nu există, sau nu se poate stabili, mobilul faptei ori scopul în care făptuitorul a săvârșit omorul. Nu se va putea considera că lipsește intenția de a ucide în situația în care făptuitorul suprimă viața unei persoane animat fiind de un mobil generos(de exemplu, euthanasia), ori în exercitarea unor ritualuri religioase.

Stabilirea de către organele judiciare, în fiecare caz, a mobilului și a scopului activității infracționale a făptuitorului, este necesară pentru a se putea aprecia gravitatea faptei și periculozitatea făptuitorului și a realiza astfel o cât mai corectă individualizare a pedepsei.

Existența intenției de a ucide nu este condiționată de reprezentarea făptuitorului că va ucide o anumită persoană determinată, suficient fiind ca făptuitorul să fie conștient că prin activitatea sa infracțională suprimă viața unei persoane, indiferent dacă este vorba despre o persoană determinată sau despre o persoană nedeterminată.

Legea incriminând omorul indiferent de modalitatea pe care intenția o îmbracă, fie directă fie indirectă (eventuală sau indeterminabilă), a rezolvat implicit chestiunea omorului comis din eroare asupra persoanei (error in persona) sau printr-o greșită mântuire a mijloacelor de execuție (aberatio ictus).

Există deci vinovăție și deci infracțiunea de omor atunci când făptuitorul vroind să ucidă pe A a ucis în locul acestuia pe B, fie datorită unei erori, fie datorită unei defectuoase mântuiri a mijloacelor de execuție.

Ceea ce face inoperantă atât eroarea persoanei cât și greșita mântuire a instrumentului nu este numai echivalența dintre modalitățile intenției, ci și identitatea valorilor ocrotite de lege. Or, legea ocrotește viața omului în general și nu viața unui individ anume, viețile tuturor oamenilor capătă aceeași importanță și în măsura în care uciderea s-a comis cu intenție este indiferent care anume persoană a fost ucisă cum și modul în care mijloacele de execuție au fost mântuite, conținutul infracțiunii fiind realizat în totalitatea sa, atât sub raportul laturii obiective, cât și al celei subiective.

Atât eroarea asupra identității victimei cât și devierea acțiunii, cu consecința uciderii altei persoane în locul aceleia pe care făptuitorul urmărește nemijlocit să o ucidă, nu au caracter esențial, nu se referă la împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei și, ca atare, nu au nicio influență asupra vinovăției făptuitorului, nu înlătură răspunderea sa penală.

În ambele situații eroarea făptuitorului, lipsa sa de previziune, nu vizează consecințele faptei ci doar identitatea victimei sau condiții secundare care nu pot influența rezultatul. Din aceste considerente, în astfel de cazuri, se va reține în sarcina făptuitorului doar comiterea infracțiunii de omor și nu comiterea a doua infracțiuni, și anume, tentativă de omor (în raport cu victima vizată) în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (în raport cu victima efectiv ucisă).

Eroarea asupra identității victimei sau devierea acțiunii nu sunt de natură a schimba nici forma intenției făptuitorului, în sensul, că dacă probele administrate dovedesc intenția directă a făptuitorului de a ucide o anumită persoană, intenția directă continuă să existe chiar dacă persoana ucisă nu este aceeași cu persoana vizată;explicația constă în poziția psihică a făptuitorului, în sensul că, indiferent de cine a fost în mod real persoana ucisă (fie cea vizată, fie o altă persoană), făptuitorul a avut reprezentarea pe plan subiectiv, a prevăzut și a urmărit ca, prin activitatea sa infracțională, să suprime viața unei persoane acționând așadar cu intenție directă.

Din aceleași motive, în situația în care făptuitorul a acționat cu intenția indirectă de a ucide o anumită persoană, această formă a intenției se va menține chiar dacă în realitate persoana ucisă este alta decât persoana vizată.

Uciderea de către făptuitor a altei persoane decât cea vizată, indiferent de împrejurările, de circumstanțele în care s-a produs, nu are influență asupra răspunderii penale a participanților la comiterea infracțiunii, întrucât persoanele care au contribuit la săvârșirea omorului, în calitate de coautori, instigatori sau complici, au acceptat riscul ca făptuitorul (autorul), din eroare sau din nedibăcie, să ucidă o altă persoană decât cea vizată.

Stabilirea corectă a poziției psihice a făptuitorului față de rezultatul activității sale infracționale, adică stabilirea corectă a laturii subiective a infracțiunii, este deosebit de importantă, întrucât existența sau inexistența intenției făptuitorului de a ucide o persoană constituie criteriul ce stă la baza încadrării juridice corecte a faptei, fie în infracțiunea omor, fie într-o altă infracțiune, și anume în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 183 din Codul penal, sau în infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 178 din Codul penal.

Consimțământul subiectului pasiv nu înlătură vinovăția (intenția de a ucide), viața fiind un bun înnăscut, care constituie o valoare social-umană de care nu se poate dispune prin consimțământ.

Secțiunea a V-a

Forme. Modalități.

Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune comisiva (care poate fi realizată atât prin acțiune, cât și prin inacțiune) și o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat material distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta este susceptibilă de desfășurare în timp, și deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.

Actele pregătitoare, deși posibile la majoritatea infracțiunilor contra vieții, totuși nu sunt incriminate ca atare. Nici în cazul infracțiunii de omor simplu, actele pregătitoare nu se pedepsesc.

Actele pregătitoare la infracțiunea de omor sunt incriminate totuși în legea română doar dacă sunt comise chiar de autorul faptei. Relativ la această problemă, trebuie menționat fără rezerve că ele sunt absorbite în fapta consumată, în ipoteza în care autorul a continuat executarea faptei până la consumare. Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară, în cazul în care autorul, după ce a actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va răspunde pentru nici o infracțiune. Spre exemplu, dacă autorul a cumpărat un cuțit pentru a omorî victima, însă nu a mers mai departe, autorul va fi absolvit de orice răspundere.

Dacă actele pregătitoare la infracțiunea de omor nu se pedepsesc, totuși legiuitorul prin art. 174 alin. 2 subliniază faptul că tentativa ca formă imperfectă se pedepsește, fiind posibilă în toate formele sale.

Tentativa la infracțiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită și împiedicată să se desfășoare din cauze exterioare voinței făptuitorului. Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, prin Decizia nr. 340/1992 a reținut tentativă întreruptă la infracțiunea de omor simplu în sarcina unei persoane care a aplicat victimei două lovituri de cuțit în zona toracelui, după care a fost imobilizat de cei prezenți.

Infracțiunea de omor poate îmbrăca și forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acțiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul – moartea victimei – nu s-a produs. Astfel, Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 898/1983, a decis că există o asemenea modalitate când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 ale unei clădiri, acțiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorită faptului că a căzut întâmplător pe un sol afinat și cu vegetație. De asemenea, Tribunalul Municipiului București, Secția a II-a penală, Decizia nr. 255/1991, a reținut în sarcina inculpatului tentativă perfectă la infracțiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a acționat asupra victimei, infractorul a pus intenționat în pericol viața acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea victimei, nu s-a produs datorită intervențiilor medicale prompte și calificate.

Tentativa la infracțiunea de omor poate îmbrăca și modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum și prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se afla. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 881/1980 a decis că există această modalitate a tentativei în situația când făptuitorul, pentru a suprima viața victimei, i-a administrat o doză de otravă insuficientă. Tot pentru completarea acestei idei, trebuie subliniată Decizia nr. 1529/1979 a Tribunalului Suprem, Secția penală când s-a reținut această modalitate a tentativei în sarcina inculpatului care a folosit o cantitate insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.

Tentativa de omor poate fi comisă și cu intenția directă, dacă inculpatul, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 1400/1988 a Tribunalului Suprem, Secția penală, a aplicat mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, și cu intensitate, prevăzând posibilitatea morții victimei, rezultat pe care l-a acceptat. De asemenea, Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1272/1982 sau Tribunalul Municipiului București, Secția a II-a penală, Decizia nr. 621/1992, au decis că există tentativă de omor în situația când inculpatul s-a îndreptat cu tractorul asupra victimei, în viteză spre a o călca ori dacă inculpatul a lovit victima cu cuțitul în abdomen, provocându-i leziuni interne.

Referitor la faptul că tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă, în literatura de specialitate au fost formulate diferite opinii.

Într-o opinie, s-a motivat că, în cazul tentativei, există același conținut subiectiv ca și în cazul infracțiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acțiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracțiunii; ca atare, tocmai ca infracțiunea consumată, tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă.

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susține că, potrivit art. 20 Cod penal, în redactarea actuală tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracțiunea, de unde se deduce că numai actele care relevă intenția directă a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infracțiuni și ar fi susceptibile, în caz de întrerupere ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracțiunea respectivă.

Hotărârea de a comite infracțiunea face parte din conținutul psihic al intenției directe. Numai într-o asemenea modalitate a intenției, autorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, a hotărârii de a comite o faptă determinată, în cazul hotărârii indirecte, autorul urmărește (este hotărât) să obțină un alt rezultat (care poate fi și licit), însă admite posibilitatea survenirii și a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală. Pe acesta, deși îl prevede, nu îl urmărește, ci numai îl acceptă ca o consecință posibilă a actelor de executare îndreptate spre obținerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obținerea unui rezultat care este numai acceptat și nu urmărit), s-ar părea că nu se înscrie în conținutul art. 20 Cod penal și nu ar trebui să atragă răspunderea penală, dacă au fost întrerupte ori nu și-au produs efectul.

Făptuitorul, ar putea răspunde în acest caz, numai odată cu consumarea faptei și producerea rezultatului prevăzut, dar pe care nu l-a urmărit, deoarece numai în acest moment rezultatul posibil și acceptat a devenit relevant juridic.

Infracțiunea de omor se consumă în momentul producerii rezultatului prevăzut în norma de incriminare, respectiv moartea victimei. Tentativa la omor înseamnă punerea în executare a hotărârii de ucidere a unei persoane, iar în sistemul de drept român aceasta se pedepsește.

Din acest punct de vedere, omorul este o infracțiune instantanee (momentană), deoarece se consumă în momentul în care s-a instalat moartea biologică în organismul victimei, dar poate îmbrăca și forma infracțiunii progresive, atunci când rezultatul letal survine după o perioadă de timp ca urmare a evoluției stării de sănătate a victimei afectate în urma agresiunii.

În practică trebuie acordată atenție delimitării tentativei la infracțiunea de omor față de infracțiunea de vătămare corporală gravă comisă în modalitatea punerii în primejdie a vieții persoanei(articolul 182 alin(1)din Codul penal).

Redăm, pe scurt, câteva cazuri din practica judiciară, în care s-a pus problema existenței sau nu a tentativei la infracțiunea de omor:

-lovirea victimei în cap, cu intensitate, folosind un ciomag, cu urmarea unor grave leziuni craniene, reflectă intenția inculpatului de a ucide, iar nu de a cauza victimei numai o vătămare corporală;

-constituie tentativă la infracțiunea de omor, iar nu vătămare corporală, fapta inculpatului de a nu opri autoturismul în fața unui baraj organizat pe șosea de către polițiști și de a forța trecerea, cu urmarea rănirii grave a unuia dintre polițiști;

-trimiterea prin poștă a unui colet părții vătămate, conținând material explozibil și un mecanism de declanșare a exploziei, cu urmarea producerii prin explozie a unor leziuni vindecabile în 5-6 zile de tratament medical, reflectă intenția făptuitorului de a ucide, împrejurarea că leziunile nu au pus în pericol viața victimei fiind lipsită de relevanță;

-participarea la încăierarea între mai multe persoane și lovirea cu această ocazie, a victimei în cap cu un lanț, cauzându-i înfundarea craniului și primejduirea vieții, reflectă intenția de a ucide a făptuitorului;

-lovirea unei persoane cu gâtul tăios al unei sticle, cu urmarea unor plăgi care după suturare au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale și nu au pus în primejdie viața victimei constituie infracțiunea de omor, iar nu infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută în articolul 180 alin(2) Cod penal, deoarece într-o atare situație numai datorită întâmplării rezultatul letal sau unul periculos pentru viața nu se produce.

Modalitățile infracțiunii.

Infracțiunea de omor prevăzută în articolul 174 Cod penal constituie forma tipică, modalitatea simplă a acțiunii de ucidere. Infracțiunea de omor în forma sa tipică poate prezenta numeroase și variate modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârșită(de exemplu mijloacele folosite, locul și timpul săvârșirii, relațiile dintre făptuitor și victimă, mobilul faptei).Sunt anumite împrejurări în care omorul săvârșit capătă totdeauna un grad de pericol social sporit. În actualul cod penal aceste împrejurări sunt prevăzute prin dispoziții care privesc modalitățile normative ale infracțiunii de omor. Aceste modalități au primit un nomeniuris propriu prin adjectivarea denumirii tip și au fost incriminate în texte separate devenind astfel infracțiuni de sine stătătoare(articolul 175 și articolul 176 Cod penal).

Secțiunea a VI- a

Legături cu alte infracțiuni

Infracțiunea de omor este o infracțiune complexă prin natura sa în conținutul său putându-se absorbi acțiuni care constituie prin ele însele infracțiuni distincte, dar care s-au inserat în acțiunea de ucidere( de exemplu: loviri, violențe, vătămări corporale).

La rândul său, omorul sau mai precis acțiunea de ucidere cu intenție este absorbită în conținutul complex al altor infracțiuni; de exemplu atentatul care

pune în pericol securitatea statului, atentatul contra colectivității, infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin.

Infracțiunea de omor poate veni în concurs cu ea însăși, de exemplu în cazul în care se săvârșesc mai multe omoruri de același făptuitor, împrejurarea că o persoană a mai săvârșit un omor constituie un element circumstanțial de agravare(art. 176 alin. (1) lit. c).

Dacă însă făptuitorul vroind să ridice viața unei persoane ridică prin acceași acțiune și viața unei alte persoane, fără a urmări însă acest rezultat, vom avea un concurs între infracțiunea de omor propriu –zis și uciderea din culpă prevăzută de articolul 178 din Codul penal, caz în care se vor aplica regulile concursului de infracțiuni.

Infracțiunea de omor prezintă aspecte aparent asemănătoare cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de articolul 183 din Codul penal, diferențierea lor ridicând deseori în practică serioase dificultăți.

Cele două fapte se deosebesc prin latura subiectivă; pe când fapta de omor este o infracțiune intenționată, fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeteringtenționată.

Secțiunea a VII-a

Sancțiuni și aspecte procesuale

Infracțiunea de omor este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa la infracțiunea de omor se pedepsește conform regulilor stabilite în aliniatul 2 al articolului 21 din Codul penal, adică cu pedeapsa închisorii cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, așadar cu pedeapsa închisorii de la 5 la 10 ani.

Sancționarea tentativei de omor în stare de provocare presupune o dublă reducere a limitelor, dar prima reducere se face pentru existența tentativei

Aspecte procesuale

În cazul infracțiunii de omor acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Urmărirea penală se efectuează de către procuror, ancheta proprie a procurorului fiind obligatorie, în cazul acestei infracțiuni, conform dispozițiilor articolului 209 aliniat 3 din Codul de procedură penală.

Competența judiciară, în primă instanță, a infracțiunii de omor, revine tribunalului, astfel cum prevăd dispozițiile articolului 27 punctul 1 litera „a” din Codul de procedură penală.

Capitolul III

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

Secțiunea I

Concept și caracterizare

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 183 din Codul penal ce constă în săvârșirea, cu praeterintenție, a oricăruia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală ori vătămare corporală gravă (art.180-182), ce a avut ca urmare moartea victimei.

Această faptă generată de anumite manifestări antisociale, este periculoasă social, ea realizându-se prin mijloace violente, iar săvârșirea acesteia aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire nu este posibilă fără asigurarea prin mijloacele de drept penal al securității persoanei.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune autonomă, deoarece fiind o varietate, o formă agravată a infracțiunilor prevăzute de articolele 180-182 din Codul penal este prevăzută și sancționată distinct. Aceasta a fost definită ca o formă agravată a infracțiunilor respective, întrucât elementul material al laturii obiective a acesteia este identic cu cel al acestora, constând în faptele de lovire sau alte violențe.

Deși este situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă cu infracțiunile de omucidere, prin rezultatul produs și anume moartea victimei.

Din punctul de vedere al pericolului social abstract, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moare se situează între omor și ucidere din culpă, aceasta fiind mai puțin gravă decât omorul cu intenție, dar mai gravă decât uciderea din culpă.

Pentru a înțelege mai bine această infracțiune ilustrăm următoarea speță:

Inculpatul în urma unor gesturi ale colegului său l-a apucat de umeri și l-a rostogolit de două ori peste cap, crezând că-i va cauza doar o suferință fizică prin șocul căderii; la cea de-a doua rostogolire s-a produs, însă, o fractură a coloanei vertebrale, prin hiperextensia forțată a gâtului, ceea ce a avut drept consecință decesul victimei, prin contuzie cu hemoragie meningo-medulară cervicală.

În această situație fapta inculpatului constând într-o acțiune violentă intenționată prin care a urmărit cauzarea unei suferințe neînsemnate, dar al cărei rezultat -moartea victimei – a depășit intenția sa, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare cauzatoare de moarte.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este infracțiunea care prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, fapt pentru care sancțiunea acesteia se aproprie de limitele legale de sancțiune ale infracțiunilor de omor.

Secțiunea a II-a

Obiectul și subiecții infracțiunii

a)Obiectul juridic generic al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se referă la relațiile sociale care formează obiectul juridic comun al tuturor infracțiunilor contra persoanei.

b)Obiectul juridic special al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte îl constituie ansamblul relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea persoanei împotriva faptelor prin care se aduce atingere unei valori umane și sociale care este viața omului, și anume împotriva actelor de loviri sau de exercitare a altor violențe care pot determina moartea persoanei.

c) Obiectul material. Activitatea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, incriminată de dispozițiile articolului 183 din Codul penal, se exercită direct asupra corpului unei persoane, drept urmare obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei împotriva căruia acționează făptuitorul, deci corpul victimei infracțiunii.

Infracțiunea poate fi comisă doar împotriva corpului unei persoane în viață și trebuie să fie vorba despre corpul altei persoane, și nu al făptuitorului, deoarece fapta va constitui infracțiune doar dacă vizează dreptul la viață al altuia, nefiind prevăzute de legea penală, neconstituind așadar infracțiuni faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte comise de făptuitor împotriva sa.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte poate fi orice persoană care îndeplinește cerințele legale pentru a răspunde penal, participația penală, fiind posibilă în oricare din formele ei, coautorat, instigare sau complicitate.

În situația în care, mai mulți inculpați acționează împreună încât activitățile lor se completează reciproc și loviturile aplicate de ei victimei au produs laolaltă moartea acesteia, chiar dacă aparent rezultatul survenit a fost urmarea directă a activității desfășurate numai de unii dintre inculpați, toți participanții vor răspunde în calitate de coautori, și nu în calitate de complici.

Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viață, iar existența subiectului pasiv nu este condiționată de vreo calitate specială a

victimei.

În situația în care prin aceeași faptă de lovire sau vătămare, făptuitorul cauzează moartea mai multor persoane, vor exista atâtea infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte câte victime există.

Secțiunea a III-a

Latura obiectivă a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

a)Elementul material al infracțiunii se realizează prin activitatea de lovire, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă a integrității corporale sau sănătății unei persoane, activitate ce se poate manifesta sub formă de acțiune sau inacțiune și care are drept rezultat moartea victimei.

Astfel s-a decis în practica judiciară, că se încadrează în articolul 183 din Codul penal, fapta inculpatului care a îmbrâncit victima cu putere lovind-o cu capul de un corp dur, iar din această cauză persoana vătămată a încetat din viață, ori fapta persoanei care, îmbrâncind victima aflată pe trotuar, cu spatele la partea carosabilă a drumului, a făcut ca aceasta să se dezechilibreze și să cadă sub roțile unui vehicul în mișcare, ceea ce i-a produs moartea, sau lovirea unei persoane care suferise de o gravă maladie cardiacă despre care făptuitorul avea cunoștință, urmată de moartea victimei din cauza insuficienței cardiace declanșate de violențele, stresul și efortul făcut în condițiile agresiunii, chiar dacă leziunile produse prin lovire au fost prin ele însele lipsite de gravitate.

În majoritatea cazurilor, elementul material al infracțiunii se întâlnește sub forma acțiunii, dar există însă și situații când elementul material se concretizează într-o abstențiune. Dacă modul sau mijloacele de săvârșire a faptei intră în conținutul altor infracțiuni, fapta de vătămare va fi încadrată în prevederile infracțiunilor respective. De exemplu, vătămarea corporală conjugată cu un act sexual prin constrângere constituie infracțiunea de viol. Infracțiunea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte poate intra în conținutul complex al infracțiunii de tâlhărie. Astfel, fapta inculpatului de a lovi o persoană în momentul surprinderii sale sustrăgând un bun din patrimoniul acesteia, urmată de decesul victimei, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută în articolul 211 alin. (3) Cod penal, iar nu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în articolul 183 din Codul penal; explicația constă în faptul că o atare faptă, cu caracter complex este îndreptată atât contra patrimoniului, cât și împotriva persoanei, iar nu numai în contra persoanei.

În cazul în care lovirea sau vătămarea are un caracter licit, nu se va putea reține infracțiunea.

În doctrina și practica judiciară s-a pus problema dacă pentru existența infracțiunii analizate este necesar sau nu este necesar ca moartea victimei să fie rezultatul unei acțiuni unice, imputabile exclusiv făptuitorului.

Opinia majoritară este de părere că va exista infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă faptei făptuitorului i s-au adăugat și alte cauze (factori contributivi, anteriori, concomitenți sau posteriori).

Cu privire la timpul și locul comiterii infracțiunii, nu există cerințe speciale.

b)Urmarea imediată a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului trebuie să fie moartea victimei, această condiție constituie elementul circumstanțial al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Pentru existența infracțiunii nu are nicio relevanță distanța în timp între momentul efectuării elementului material și cel al survenirii morții victimei. Data săvârșirii este apreciată în mod diferit (data finalizării elementului material sau data producerii morții victimei), în funcție de instituția juridică incidentă (minoritate, prescripție etc).

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte face parte din categoria infracțiunilor progresive. Această particularitate pune în discuție problema stabilirii datei săvârșirii infracțiunii. Infracțiunea se va considera comisă la data executării elementului material, dacă se pune problema incidenței instituției aplicării legii penale în timp, minorității, actelor de clemență sau aprecierea condițiilor unor instituții de individualizare a sancțiunilor.

De pildă, calitatea de recidivist a făptuitorului nu se stabilește în funcție de apariția rezultatului, ci în raport de data efectuării elementului material al laturii obiective a infracțiunii. De asemenea, dacă făptuitorul are vârsta sub 14 ani la data realizării acțiunii cauzatoare de moarte, iar rezultatul survine când minorul întrunește condițiile răspunderii penale, el nu va răspunde penal.

c) Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs, adică să rezulte că moartea victimei este urmarea faptelor de lovire, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, comise de făptuitor cu vinovăție.

Literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera că legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultatul produs continuă să existe, nu este înlăturată, în situația în care rezultatul constând în moartea victimei s-a produs și ca urmare a intervenției unor factori, unor cauze anterioare, concomitente, ori ulterioare, care s-au alăturat acțiunii sau inacțiunii făptuitorului. Astfel, loviturile aplicate de inculpați victimei și căderea acesteia i-au produs leziuni care ar fi necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Între traumatismul cranio-facial și decesul datorat meningitei acute există o legătură de cauzalitate indirectă, secundară, complicațiile posttraumatice determinând moartea violentă a victimei. Chiar dacă aceasta suferea de mai multe boli preexistente lovirilor, care puteau determina moartea și în afara condițiilor create prin traumatismul cauzat de inculpați, această stare patologică nu are relevanță sub aspectul cauzei determinante a morții; rezultatul, moartea victimei, nu a survenit pe calea unei evoluții naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după lovirea ei de către inculpați, ca urmare a traumatismului care a declanșat meningita acută purulentă. În aceste condiții, se constată că inculpații au săvârșit cu intenție fapta de lovire, dar nu au prevăzut, din culpă, rezultatul survenit. Ca atare, ei au acționat cu intenție depășită, element subiectiv specific infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte .

Pentru existența infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este necesar, sub raport obiectiv, ca activitatea făptuitorului să fi provocat singură moartea victimei, ci este suficient a se constata că între această activitatea și decesul victimei există raport de cauzalitate. În speță, victima, în vârsta de 69 de ani, prezenta o arterioscleroză cerebrală severă veche, cu insuficiență circulatorie cerebrală avansată și leziuni cardiace; rupturile vasculare cerebrale-care au dus la hemiplegie, cu imobilizare, urmată de complicații septice bronhice și moarte au fost provocate însă de traumatismul facial, datorat activității inculpatului, evoluția gravă fiind favorizată de leziunile vasculare masive preexistente. Există deci raport de cauzalitate între fapta inculpatului și decesul victimei.

Este suficient dacă se stabilește că moartea victimei nu s-ar fi produs fără acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, deci activitatea făptuitorul trebuie să se înscrie, în mod determinant, între cauzele care au conlucrat la producerea rezultatului; de aceea dacă se stabilește că moartea victimei este urmarea exclusivă a acțiunii unor factori anteriori, concomitenți sau ulteriori, raportul de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultat se întrerupe și răspunderea penală a făptuitorului pentru comiterea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este înlăturată.

Secțiunea a IV-a

Latura subiectivă a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată.

Latura subiectivă a infracțiunii este realizată atunci când făptuitorul desfășoară o activitate violentă împotriva victimei, acționând cu intenția directă sau indirectă, de a o lovi sau vătăma, fără să urmărească sau să accepte eventualitatea producerii morții acesteia, rezultat care se produce și îi este imputabil făptuitorului din culpă, ca rezultat ce a depășit intenția sa, dar pe care putea și trebuia să-l prevadă în raport de împrejurările în care s-a săvârșit fapta. De exemplu, fapta de a trage puternic de păr victima, în diferite direcții, cu consecința morții acesteia ca urmare a fracturii și luxației coloanei cervicale nu reflectă intenția de a ucide, ci o agresiune săvârșită cu intenție, având ca rezultat decesul victimei, ceea ce a depășit intenția făptuitorului și se datorează culpei.

Cu alte cuvinte, făptuitorul își dă seama și vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar nu urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii morții victimei, dacă totuși acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a subiectului în baza articolului 183 Cod penal, decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziția subiectivă caracteristică culpei, fie în modalitatea ușurinței (subiectul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a socotit cu ușurință că nu se va produce) ori în modalitatea neglijenței (subiectul nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă).

Rezultă că, este necesar ca la activitatea inițială intenționată a făptuitorului să se adauge culpa acestuia în producerea rezultatului mai grav care a survenit.

În cazul în care este exclusă culpa făptuitorului pentru rezultatul mai grav și se stabilește că în împrejurările în care a comis fapta nu putea și nici nu trebuia să prevadă că se va produce moartea victimei, atunci în sarcina făptuitorului nu se va putea reține săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ci eventual se va putea reține, fie infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută și sancționată de articolul 180 din Codul penal, fie infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută și sancționată de articolul 181 Codul penal, fie infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută și sancționată de articolul 182 din Codul penal.

În literatura de specialitate s-a subliniat că, în cazul infracțiunilor praeterintenționate, urmarea mai gravă se atribuie pe baza culpei dovedite a făptuitorului, și nu pe baza unei prezumții de culpă, deoarece admiterea unei asemenea prezumții ar însemna încălcarea principiului potrivit căruia nu există infracțiune și nici răspundere penală fără vinovăție. Pe această poziție se situează constant și instanțele judecătorești. Astfel, într-un caz, s-a decis că lovirea victimei, cu consecința producerii unui șoc cardiac și a decesului, constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece, fiind de vârstă înaintată, aproape 62 de ani, și cunoscută de cei din jur, inclusiv de inculpat, ca suferindă, acesta trebuia să prevadă că prin exercitarea unor acte de violență, de intensitatea celor pe care le-a săvârșit, ar putea determina un șoc cardiac sau de altă natură care să ducă la moartea ei.

Într-un alt caz, s-a decis că există infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, și nu cea de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care, deși nu au avut drept rezultat moartea, nu prezentau gravitate și, de altfel, nici mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii grave preexistente. În speță, între inculpat și soția sa a avut loc un conflict, care a generat în insulte și loviri reciproce, aplicate la întâmplare; nu s-a stabilit că inculpatul s-a folosit de obiecte apte să genereze moartea, dar prin activitatea sa el a cauzat victimei (care în cele din urmă a și decedat) multiple leziuni. Așadar, se poate observa că, sub aspect subiectiv, inculpatul săvârșind cu intenție acțiuni de lovire asupra soției sale, a determinat producerea unui rezultat, moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deși în raport cu situația concretă trebuia și putea să-l prevadă. Fapta sa constituie, așadar, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, și nu aceea de omor.

Fapta inculpatului care, luptându-se cu victima, a reușit să o imobilizeze cu fața la pământ, el aflându-se deasupra ei, și cu o forță a tras mâinile, spre spate, capul victimei și un picior, producându-i hiperextensia coloanei cervicale, cu consecința morții victimei, după două zile de spitalizare, reflectă intenția acestuia de a cauza victimei o vătămare corporală, decesul fiind un rezultat praeterintenționat.

În situația în care se stabilește că făptuitorul a acționat cu intenție directă sau indirectă, atât în raport cu activitatea inițială de lovire sau vătămare, cât și în raport cu rezultatul produs și anume moartea victimei, se va reține în sarcina sa comiterea infracțiunii de omor.

În cazul când, prin aplicarea unor lovituri repetate cu pumnii și cu picioarele asupra unor zone vitale ale corpului, cu consecința unor numeroase fracturi osoase și altor leziuni, s-a cauzat moartea victimei, se impune concluzia că inculpatul a prevăzut posibilitatea morții acesteia, rezultat pe care l-a acceptat.

În practica judiciară s-a stabilit că fapta inculpatului care, aplicând victimei un pumn în zona feței, a determinat astfel căderea și lovirea victimei cu capul de dunga unei servante din lemn, și în cele din urmă, decesul victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar nu pe cele ale infracțiunii de ucidere din culpă. Spre deosebire de uciderea din culpă, în cazul căreia culpa privește atât lovirea victimei, cât și rezultatul letal produs, în privința infracțiunii prevăzute de articolul 183 Cod penal făptuitorul acționează cu praeterintenție, ceea ce înseamnă că numai rezultatul letal al faptei sale, mai grav, decât cel urmărit sau acceptat, se produce din culpă.

În situația în care rezultatul letal a fost determinat de o acțiune deviată (aberatio ictus ), latura subiectivă a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este totuși întrunită.

De pildă, într-o speță, inculpatul a urmărit să o lovească pe soția sa, dar întrucât aceasta s-a ferit, lovitura îndreptată de inculpat asupra acesteia a nimerit în partea dreaptă a capului copilului pe care mama sa îl alăpta, producându-i o fractură cominutivă de os în regiunea parietală dreaptă, fapt ce a condus în cele din urmă la moartea acestuia.

În concluzie, stabilirea corectă a laturii subiective a infracțiunii este deosebit de importantă pentru că forma de vinovăție ce se va reține în sarcina făptuitorului diferențiază infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de infracțiunea de omor și respectiv infracțiunea de ucidere din culpă.

Secțiunea a V-a

Legături cu alte infracțiuni

Fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constituie ultima treaptă pe scara progresivă pe care o pot urca faptele de loviri sau alte violențe, primele trepte fiind parcurse de faptele premergătoare ale vătămărilor corporale și ale vătămărilor corporale grave. Pe măsura în care datorită consecințelor produse se realizează treptele succesive ale progresiunii, faptele de gravitate mai ușoară se absorb în fapta mai grea încadrându-se în dispoziția incriminatoare a acesteia din urmă. Așadar, lovirile sau vătămările care constituie prin ele însele o infracțiune se absorb datorită unei complixități naturale în conținutul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă și cu infracțiunea de ucidere din culpă, dar nu trebuie confundată cu aceasta, deoarece în cazul uciderii din culpă cauzarea morții se datorează culpei făptuitorului, pe când în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, culpa făptuitorului se suprapune peste acțiunea de lovire sau vătămare săvârșite cu intenție.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă praeterintenționată se aseamănă aparent și cu infracțiunea de omor, fapă intenționată. Pentru a le deosebi, în cazurile concrete, va trebui să se țină seama de toate împrejurările de fapt (mijlocul folosit de infractor, partea corpului asupra căreia s-a exercitat actul de violență, intensitatea folosirii actului de violență, starea fizică anterioară a victimei etc.) și, pe baza lor să se stabilească dacă a existat sau nu intenția de a ucide.

Secțiunea a VI-a

Forme și modalități

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune de acțiune (comisivă), dar care se poate săvârși nu numai prin activități pozitive, ci și prin atitudini negative (omisiune).

In cazul acestei infracțiuni, fiind vorba despre o infracțiune a cărei rezultat se produce din culpa făptuitorului, actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile. Tentativa la această infracțiune nu este posibilă, fiindcă rezultatul care califică fapta, adică moartea victimei, implicând culpă, se exclude de la sine tentativa care nu este posibilă în caz de culpă.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune materială, instantanee și de daună.

Infracțiunea se consumă în momentul în care, în urma activității făptuitorului, constând într-o acțiune sau într-o inacțiune, se produce moarte victimei. Rezultă, ca infracțiunea nu se produce în momentul desfășurării activității inițiale de lovire sau de vătămare corporală ci în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege, existența infracțiunii fiind condiționată de producerea acestui rezultat, și anume moartea victimei. În situația în care rezultatul cerut de lege nu s-a produs, în sarcina făptuitorului nu se va putea reține comiterea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, însă se va reține în funcție de rezultatul care s-a produs una din infracțiunile prevăzute în articolele 180-182 din Codul penal.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o faptă ce derivă din alte fapte și anume din: loviri, acte de violență, vătămări corporale simple, vătămări corporale grave, în mod firesc ea este susceptibilă de numeroase și variate modalități atât normative (în raport cu fapta care a produs rezultatul), cât și faptice ( în raport cu împrejurările în care s-a produs moartea victimei: starea anterioară a sănătății victimei, moartea intervenită imediat sau la o un oarecare interval după săvârșirea faptei cauzatoare, concurs de cauze supravenite etc).

De toate aceste modalități se va ține cont la evaluarea gradului de pericol social al infracțiunii, cât și la stabilirea pedepsei.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani. În cazul acestei infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Urmărirea penală se efectuează de către procuror, ancheta procurorului fiind obligatorie conform dispozițiilor articolului 209 aliniat 3 din Codul de procedură penală raportat la articolul 27 punctul 1 litera „b” din Codul de procedură penală, iar competența de judecată revine tribunalului în primă instanță.

Capitolul IV

Delimitare între infracțiunea de omor și infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

Secțiunea I

Analiza definițiilor,obiectelor și subiectelor

În teoria și practica dreptului penal s-a stabilit că infracțiunea de omor și cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se diferențiază în primul rând prin terminologia folosită de legiuitor.

Astfel, în cazul infracțiunii de omor se folosește expresia „uciderea unei persoane”, ceea ce denotă faptul că acțiunea, respectiv inacțiunea ce a condus la decesul victimei trebuie să fie aptă a produce eo ipso, în mod obișnuit, rezultatul letal.

În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, legiuitorul folosește expresia ce constă în ”săvârșirea oricăreia din faptele prevăzute de articolele 180-182 (lovirea sau alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală gravă) care au avut ca urmare moartea victimei. În acest caz, acțiunea (lovirea sau vătămare) nu provoacă în mod obișnuit, prin ea însăși, rezultatul letal, iar moartea este doar o condiție specifică de existență a acestei infracțiuni (un element circumstanțial).

Din punctul de vedere al pericolului social abstract,infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se situează între omor și ucidere din culpă, fiind mai puțin gravă decât omorul cu intenție, dar mai gravă decât uciderea din culpă.

În ceea ce privește obiectul infracțiunilor atât infracțiunea de omor cât și cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte au ca obiect juridic generic, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale.

Obiectul juridic special îl constituie pentru ambele infracțiuni ansamblul relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea, apărarea unuia dintre drepturile, atributele fundamentale ale omului -dreptul la viață-, împotriva celor mai grave fapte, de natură să aducă atingere acestei valori umane și sociale care este viața omului, și anume împotriva faptelor de omor .

Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei împotriva căreia acționează făptuitorul, deci corpul victimei infracțiunii.

Infracțiunile pot fi comise doar împotriva corpului unei persoane în viață și trebuie să fie vorba despre corpul altei persoane, nu al făptuitorului, întrucât faptele constituie infracțiuni doar dacă vizează dreptul la viață al altei persoane, nefiind prevăzute de legea penală, neconstituind așadar infracțiuni ,omorul respectiv faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte comise de făptuitor asupra sa.

Subiectul activ atât al infracțiunii de omor cât și al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte poate fi orice persoană care îndeplinește cerințele legale pentru a răspunde penal.

Subiectului activ nu i se cere o anumită calitate, ci din contră, în cazul în care făptuitorul are o calitate specială, aceasta poate constitui, în unele cazuri o circumstanță agravantă ce califică infracțiunea.

Infracțiunea de omor este susceptibilă de săvârșire în orice formă de participație, la comiterea faptei putând participa pe lângă subiectul activ nemijlocit și alți subiecți activi în calitate de coautori, instigatori sau complici. Rezultă faptul că participația este posibilă în oricare din formele sale.

Participația în cazul infracțunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este și ea posibilă sub toate formele sale.

În practica judiciară s-a reținut faptul că, în situația în care instigatorul îndeamnă pe autor să lovească victima fără a urmări ori accepta uciderea acesteia, rezultat pe care însă putea să-l prevadă, el este instigator nu la infracțiunea de omor săvârșită de autor, ci la aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Subiectul pasiv al infracțiunii de omor cât și al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte poate fi orice persoană fizică, în viață, indiferent de vârstă, sex, stare materială, înfățișare, fiind ocrotite de legea penală și persoanele diforme, anormale, siameze, muribunde etc.

Existența subiectului pasiv nu este condiționată de o anumită calitate a victimei.

În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, spre deosebire de infracțiunea de omor, în situația în care prin aceeași faptă de lovire sau vătămare ,făptuitorul cauzează moartea mai multor persoane, vor exista atâtea infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte câte victime există.

Secțiunea a II-a

Analiza conținuturilor constitutive ale infracțiunilor

În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunilor de omor și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte reținem următoarele:

Elementul material al infracțiunii de omor îl constituie o acțiune sau o inacțiune prin care se produce pierderea vieții unei persoane.

Activitatea de ucidere se realizează de cele mai multe ori printr-o acțiune, fapt pentru care infracțiunea de omor este considerată o infracțiune comisivă.

Modul de săvârșire al infracțiunii poate fi direct sau indirect. Este o modalitate directă de săvârșire a faptei cea care produce nemijlocit rezultatul și indirectă modalitatea concretizată prin antrenarea altor forțe care determină moartea victimei.

În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte elementul material constă într-o acțiune (sau inacțiune ), săvârșită cu intenția de a produce o suferință fizică,o vătămare corporală sau o lezare a sănătății victimei. De exemplu, săvârșește această infracțiune cel care lovește victima cu un obiect condodent, având intenția de a-i aplica o corecție corporală, în urma căreia, însă victima își pierde viața.

Vătămarea corporală sau sănătatea victimei poate fi produsă în orice mod și prin orice mijloace.

Elementul material al infracțiunii se concretizează în majoritatea cazurilor sub forma acțiunii, dar se pot identifica și cazuri în care elementul material se concretizează într-o abstențiune.

În cazul ambelor infracțiuni urmarea imediată, socialmente periculoasă constă în moartea victimei.

Un element distinctiv între cele două infracțiuni se desprinde și din specificul raportului de cauzalitate. Astfel, în cazul infracțiunii de omor procesul cauzal este liniar, în sensul că există o legătură imediată de la cauza primară la efect. Factorul declanșator ce constă în acțiunea sau inacțiunea inițială este chiar factorul cauzal în cazul infracțiunii de omor.

În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cauzalitatea nu este liniară, fiind prezenți și alți factori cauzali (externi) care pot fi preexistenți, concomitenți sau ulteriori factorului traumatic declanșator.

În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă, care a decis că în cazul în care se va constata că nu există legătură cauzală directă între actele de violență și deces, încadrarea juridică va fi în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta fiind săvârșită cu intenție depășită, iar dacă se va stabili că leziunile au fost consecința directă a lovirii victimei, încadrarea corectă a faptei este în infracțiunea de omor.

În cazul concurenței de cauze echivalente, dacă în determinismul decesului, fiecare cauză, luată independent, ar putea produce rezultatul morții, fapta va trebui încadrată în infracțiunea de omor și nu în cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În acest caz, efectul primar (vătămarea) este absorbit natural de efectul secundar mai grav ( moartea ), urmând ca fapta inculpatului să fie încadrată la omor intenționat, neputându-se reține culpa. Împrejurarea că lovirile aplicate de către inculpat cu pumnii și cu cureaua de ventilator au provocat victimei leziuni superficiale și numai lovirea cu capul de podea a favorizat apariția unui hematom subdural, care nu a fost diagnosticat și tratat corespunzător în unitatea spitalicească, nu este de natură să atragă încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, întrucât nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului și rezultatul survenit. De asemenea, atunci când decesul victimei se datorează atât loviturilor aplicate de inculpat, cât și leziunilor cauzate prin căderea sa, toate înscriindu-se în raportul de cauzalitate al morții, fapta inculpatului reprezintă infracțiunea de omor, și nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, dacă se constată că lovirile aplicate de inculpat au fost realizate cu intenția de a ucide.

O altă deosebire reiese din poziția psihică a făptuitorului în momentul săvârșirii faptei.

Stabilirea corectă a poziției psihice a făptuitorului față de rezultatul activității sale infracționale, adică stabilirea corectă a laturii subiective a infracțiunii, este foarte importantă, deoarece existența sau inexistența intenției făptuitorului de a ucide o persoană constituie criteriul ce stă la baza încadrării juridice corecte a faptei, fie în infracțiunea de omor, fie în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Astfel, spre deosebire de infracțiunea de omor, pe care făptuitorul o comite, sub aspectul laturii subiective cu intenția directă sau indirectă de a ucide o persoană, în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, rezultatul produs și anume moartea victimei, se va reține în sarcina făptuitorului din culpă, caracteristica acestei infracțiunii fiind praeterintenția. De aceea, în situația în care din probele administrate rezultă că făptuitorul a acționat și prevăzut și urmărind ca rezultatul faptei să fie suprimarea vieții victimei, ori în cazul în care făptuitorul a acționat prevăzând și acceptând ca rezultatul faptei sale să fie moartea victimei, se va reține în sarcina sa comiterea infracțiunii de omor; dacă însă din probele administrate va rezulta că făptuitorul a acționat doar cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei, dar intenția a fost depășită producându-se, ca rezultat al faptei sale, moartea victimei, rezultat pe care făptuitorul nu l-a prevăzut deși putea și trebuia să-l prevadă (culpa simplă), ori, deși l-a prevăzut a socotit în mod ușuratic, că nu se va produce (culpa cu previziune), se va reține în sarcina sa comiterea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fiind evidentă lipsa intenției (directă sau indirectă) de a suprima viața victimei, acest rezultat producându-se din culpa făptuitorului.

De exemplu,fapta de a aplica o lovitură de cuțit în gamba victimei, urmare a căreia aceasta a decedat din cauza hemoragiei datorate secționării arterei tibiale, nu constituie în sine o acțiune care să ducă la concluzia că făptuitorul a intenționat să ucidă victima. Dimpotrivă, împrejurarea că, luând cuțitul din mâna victimei, în timpul când aceasta se comporta agresiv, nu a lovit într-o zonă vitală a corpului, ci într-o parte a piciorului unde, în mod obișnuit, leziunile nu sunt mortale, reflectă intenția făptuitorului de a cauza victimei o vătămare corporală, decesul acesteia fiind un rezultat praeterintenționat, poziție subiectivă ce carcterizează infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de articolul 183 Cod penal.

În schimb lovirea cu intensitate a victimei cu briceagul în zona inghinală, cu consecința secționării arterei și venei femurale, leziuni ce au dus la deces,constituie infracțiunea de omor, iar nu pe cea de loviri cauzatoare de moarte, ținând seama că lovitura viza abdomenul, zonă conținând organe a căror lezare prin tăiere sau înțepare duce, de regulă, la moartea victimei, că obiectul vulnerant este apt pentru uciderea unei persoane, iar lovitura a fost aplicată cu intensitate deosebită.

În practica judiciară s-a decis că în situația în care inculpatul acționând cu intenția de a produce suferințe fizice unei persoane, din neprevedere sau ușurință, cauzează moartea acesteia, fapta sa constituie infracțiunea de vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de articolul 183 din Codul penal, iar nu aceea de ucidere din culpă prevăzută de articolul 178 din Codul penal, în acest din urmă caz întreaga poziție subiectivă a inculpatului se caracterizează prin culpă, iar nu prin intenție, în ceea ce privește acțiunea agresivă, și prin culpă în raport cu rezultatul produs, decesul victimei, trăsătură caracteristică infracțiunii prevăzute de articolul 183 din Codul penal.

Pentru stabilirea poziției subiective a inculpatului, trebuie avute în vedere mai multe elemente cum ar fi:

-zona de pe corp unde sunt aplicate lovirile, în sensul că este o zonă vitală sau nu;

-obiectul, instrumentul folosit la săvârșirea infracțiunii, în sensul că are sau nu aptitudinea de a produce acest rezultat;

-numărul și intensitatea loviturilor aplicate victimei;

-vârsta victimei;

-atitudinea făptuitorului după săvârșirea faptei;

-eventualele relații preexistente dintre făptuitor și victimă;

-poziția victimei față de inculpat; S-a reținut că fapta inculpatului de a fi aruncat cu intensitate mărită o bucată de fier asupra unui grup de copii, lovind pe unul dintre aceștia în cap, ceea ce i-a provocat moartea, constituie infracțiunea de omor, și nu pe cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece el putea să-și dea seama că, folosind bucata de fier în condițiile arătate, putea să-l lovească pe unul dintre copii în zona vitală a corpului, provocându-i moartea. Ca urmare, acceptând acest rezultat, înseamnă ca a acționat cu intenție și nu din culpă, neputându-se reține infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

-cunoașterea de către făptuitor a afecțiunilor de care suferea victima etc.

În stabilirea intenției pot fi luate în considerare, în orice caz, nu numai elementele izolate cum ar fi de exemplu, instrumnetul cu care s-a lovit și intensitatea loviturii, ci și alte elemente din care ar putea fi dedusă poziția subiectivă a făptuitorului, cum sunt raporturile anterioare dintre autor și victimă, comportarea făptuitorului față de persoana vătămată după săvârșirea infracțiunii, dacă nu a decedat imediat, ori declarațiile (judiciare și extrajudiciare) ale făptuitorului.

În ipoteza în care făptuitorul, cunoscând tarele organice preexistente ale victimei, care pot fi asociate și cu vârstă înaintată a acesteia, ține seama de ele atunci când acționează agresiv și acceptă posibilitatea declanșării efectelor acestora, fapta se încadrează în infracțiunea de omor, existând intenția de a ucide, nu o culpă cu ușurință. Astfel s-a reținut intenția de ucidere, chiar dacă leziunea nu era de natură, prin ea însăși, să cauzeze moartea, însă făptuitorul s-a bazat pe boala victimei pe care a cunoscut-o (de exemplu, insuficiență cardiacă) ori chiar atunci când victima suferea de o afecțiune incurabiă, dar moartea ar fi survenit pe cale naturală, nu prin acțiune violentă.

Din analiza studiată a infracțiunilor de omor și de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, redăm câteva decizii care încadrează fapta în articolul 183 din Codul penal, și nu în articolul 174 din Codul penal:

-aplicarea în scop de corecție a unor lovituri cu bâta în capul victimei, decesul producându-se în scurt timp; conducerea unui vehicul hipo pe un teren accidentat și cu grămezi de pietriș, cu viteză exagerată și cotituri bruște, urmărind aruncarea unei persoane în afară, acest fapt având ca urmare chiar căderea și moartea victimei;

În cazuri similare s-a apreciat și s-a încadrat în mod corect în articolele 174-176 din Codul penal, fapta inculpatului de a aplica victimei, ca o corecție, mai multe lovituri cu o bâtă ciobănească peste cap, urmare cărora victima a încetat din viață, lovirea repetată cu o cheie de fier în cap sau aplicarea unei singure lovituri cu muchia sapei, ulucă în cap.

Se va reține infracțiunea de omor și nu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și în cazul când moartea survine ca urmare a activității de vătămare a unei persoane imature (copil mic sau nevârstnic). Astfel, inculpatul, aplicând fiicei sale, în vârstă de numai 2 ani și jumătate, multiple lovituri cu palma peste cap provocându-i un traumatism cranio-cerebral, cu fractură de boală, hematom subdural și hemoragie meningee i-a provocat moartea.

Se observă că față de intensitatea loviturilor, de locul unde au fost aplicate și de gravitatea leziunilor produse, precum și de vârsta fragedă a victimei, orice lovitură mai puternică aplicată într-o regiune care este considerată vitală putea cauza moartea acesteia. Rezultă faptul că inculpatul care a și împiedicat luarea victimei pentru a primi ajutorul necesar, a prevăzut rezultatul faptei sale și chiar dacă nu l-a dorit, a acceptat producerea lui.

Intenția de a ucide se va reține și în situația în care se constată că acțiunea făptuitorului de a fi lovit o altă persoană, provocându-i căderea și rostogolirea într-un loc prăpăstios (în munte), de a împiedica pe însoțitorul său să-i acorde ajutorul precum și faptul de a fi lăsat-o acolo, iarna, pe timp de noapte, cu conștiința existenței a două pericole ce i-ar fi putut determina decesul (temperatura scăzută și animalele sălbatice din pădure), învederează intenția indirectă a făptuitorului de a ucide, concretizată în prevederea și acceptarea morții victimei, ca rezultat eventual al întregii sale activități. Această urmare gravă, nu s-a produs datorită faptului că victima a fost găsită a două zi în stare gravă fiind transportată la spital, salvându-i-se astfel viața.

În practică s-a stabilit că poziția psihică a făptuitorului în momentul săvârșirii faptei nu se lămurește întotdeauna.

Astfel, într-o speța, inculpatul aplicând cu o furcă numeroase și dure lovituri pe corpul victimei, rupându-se totodată și coadă de la furcă, a produs moartea victimei.

Din raportul medico-legal de necropsie întocmit în cauză, a reieșit faptul că moartea victimei s-a datorat insuficienței cardiace acute, consecință directă a unui infarct miocardic survenit pe leziuni cardiovasculare preexistente, durerea cauzată de multiplele traumatisme și stresul psihoemoțional, conducând direct la instalarea insuficienței coronariene acute. Instanța a încadrat fapta la articolul 183 din Codul penal.

În doctrină s-a considerat că era necesar să se insiste mai mult în lămurirea poziției psihice a făptuitorului, deoarece, în raport de condițiile concrete de săvârșire (lovirea repetată și cu putere în capul victimei cu coada unei furci până ce aceasta s-a rupt) pe fondul unei stări conflictuale vechi cu victima și de posibilitatea ca infractorul să fi cunoscut afecțiunile preexistente ale victimei, era de discutat dacă acesta a prevăzut ori nu a prevăzut că moartea se putea produce și, deși n-ar fi dorit-o, a acceptat-o.

Într-o speță asemănătoare, inculpatul, în cursul unei altercații, a aplicat mai multe lovituri cu sapa în capul părții vătămate, urmare cărora coada sapei s-a și rupt. Ca urmare a loviturilor, partea vătămată a suferit un traumatism cranio-facial, plăci contuze în regiunea frontală și pe obrazul stâng, cu înfundare frontală stângă, concluzionându-se că pentru aceste leziuni sunt necesare 45-50 zile îngrijiri medicale, leziuni care însă nu i-au pus în pericol viața. Inițial, prin rechizitorul procurorului se reține tentativă la infracțiunea de omor calificat (art. 175 litc C. pen) însă, pe baza aprecierii că leziunile nu au pus în primejdie viața, instanța de fond a tras concluzia că, sub aspect subiectiv, inculpatul nu a încercat să ucidă pe fiul său (partea vătămată) încadrând fapta în dispozițiile art. 181 Cod penal. În motivarea soluției se arată că lovirea într-o regiune vitală nu este determinantă pentru a deduce intenția de a ucide, deoarece împrejurările anterioare (inculpatul venise neînarmat) și concomitente (atacul era orientat inițial către soția părții vătămate) săvârșirii infracțiunii duc la o altă concluzie. Totuși, aceste împrejurări nu ni se par de natură a atrage înlăturarea intenției (indirecte); faptul că inculpatul venise neînarmat poate evidenția, mai degrabă, absenta premeditării, iar orientarea inițială a atacului asupra altei persoane nu are, însăși, relevanță, sub aspectul modului de acțiune al inculpatului (observând o sapă rezemată de casă, a luat-o și s-a îndreptat spre martoră – soția părții vătămate, dar a fost dezarmat de partea vătămată, după care inculpatul a luat altă sapă, aflată în apropiere intenționând să repete atacul și tot partea vătămată a intervenit, apucând cu mâinile de coada sapei, luptându-se cu inculpatul, care încerca să smulgă sapa și să plece după martoră).

Trebuie observat că acest caracter, nepericulos pentru viață al loviturilor a fost în mare măsură consecința aparării lor de către partea vătămată. Lovirea părții vătămate s-a făcut în timp ce ambele părți țineau de coada sapei, iar inculpatul a lovit cu aceasta la întâmplare, nevizând o anumită parte anatomică a corpului. Așadar, intenția de a ucide nu poate fi dedusă nici din materialitatea faptelor, așa cum ele s-au petrecut. Se impune a se observa că pentru conturarea intenției de a ucide este suficient ca făptuitorul – din modul cum a acționat – să fi avut reprezentarea morții victimei, nefiind relevant faptul că independent de voința acestora rezultatul nu s-a produs. Este ceea ce s-a subliniat în mod constant în practica judiciară.

De asemenea, trebuie să arătăm că și în ipoteza unei altercații în care se uzează de mijloacele proprii de atac (pumni, palme, lovituri de picioare etc), iar moartea survine ca urmare a loviturilor repetate, date la întâmplare de către făptuitor, se reține de regulă, și cu mult prea multă ușurință, culpa, pentru rezultatul mai grav. De regulă, se invocă argumentul că făptuitorul a acționat la întâmplare, fără să urmărească lezarea unei anumite regiuni a corpului victimei, deși aceasta este cunoscută ca vitală.

În surprinderea poziției psihice pe care făptuitorul a avut-o în momentul comiterii infracțiunii, trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că s-au aplicat lovituri repetate, cu o anumită intensitate și la întâmplare, este de natură să conducă la ideea că făptuitorul a prevăzut și acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potențial mortal ridicat (cap, torace, abdomen, carotidă). Este adevărat că orientarea expresă a loviturilor către aceste regiuni reliefează mai puternic intenția de a ucide (care este directă), însă lipsa acestei orientări concretizată în loviri întâmplătoare a unor atare regiuni, nu poate constitui o prezumție de înlăturare a intenției (indirecte). Astfel, într-o speță s-a încadrat în mod corect în art. 174 din Codul penal fapta inculpatului de a aplica victimei – care era mai în vârstă și sub influența alcoolului – lovituri puternice și numeroase, cu pumnul și picioarele, la întâmplare, care i-au rupt coastele și sternul și care i-au cauzat o insuficiență respiratorie acută și în cele din urmă decesul. De asemenea, în mod justificat s-a apreciat de către organele judiciare că nu există preterintenție, ci intenția de a ucide, atunci când persoana, care, conectând cablul de la rețeaua de curent electric de 220 V la gardul de sârmă împrejmuitor al terenului său, cultivat cu porumb, a cauzat astfel moartea victimei, care a atins sârma gardului încărcată cu electricitate.

Împrejurarea că inculpatul si-a reprezentat consecințele faptei se deduce, în speță, din faptul că el a avertizat pe membrii familiei sale și pe unii vecini de pericolul ce s-ar putea produce. Pe de altă parte, inculpatul a prevăzut că, deși terenul cu porumb se află la câteva sute de metri de locuințele din vecinătate, totuși fiind amplasat în interiorul localității, pe timp de vară, noaptea, unele persoane, circulând de la o casă la alta, fără a folosi drumurile sau potecile din acea zonă, pot atinge gardul de sârmă împrejmuitor.

Secțiunea a III-a

Analiza momentului consumării, sancțiunilor și aspectelor procesuale

În cazul infracțiunii de omor, actele preparatorii ,deși posibile nu sunt incriminate decât dacă se prezintă sub forma complicității anterioare.

Tentativa la omor este incriminată și constă în executarea intenției de a ucide, executare care este întreruptă sau care nu-și produce efectul.Sunt pedepsite toate modalitățile tentativei, cu excepția tentativei absurde.

Infracțiunea de omor se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs urmarea imediată adică moartea victimei, indiferent dacă acest moment coincide cu cel al acțiunii/inacțiunii sau se situează într-un plan posterior.

Până la producerea acestui rezultat, care poate interveni la un oarecare interval de timp după efectuarea acțiunii de ucidere, fapta constituie o tentativă de omor și va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în cazul în care ulterior se produce consumarea.

Spre deosebire de infracțiunea de omor, tentativa la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este posibilă, deoarece rezultatul infracțiunii, și anume moartea victimei implică culpa, ce exclude de la sine tentativa care nu poate fi posibilă în caz de culpă.

Dacă în urma acțiunii făptuitorului s-a produs moartea, infracțiunea este consumată, în absența rezultatului fapta va fi calificată, după caz, în raport cu fapta săvârșită: loviri sau alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă.

Infracțiunea de omor se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi , iar infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 15 ani.

În cazul ambelor infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Capitolul V

Reglementarea infracțiunilor de omor și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în Noul Cod Penal

Înainte de a preciza elementele de noutate aduse infracțiunilor contra vieții și infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății trebuie să facem o analiza a definiției infracțiunii, deoarece aceasta s-a modificat substanțial odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal la data de 1 februarie 2014.

Definiția și trăsăturile generale ale infracțiunii reprezintă unul din punctele în care noul Cod penal aduce o reformă profundă, ducând la reașezarea întregii teorii generale a infracțiunii în dreptul penal român.

Potrivit vechii definiții, consacrată de art. 17 alin. 1 Cod penal, infracțiunea era fapta care prezenta pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Pornind de la definiția legală, infracțiunea se caracteriza prin trei trăsături fundamentale: prevederea în legea penală, pericolul social și vinovăția.

În Noul Cod penal sub denumirea marginală ” Trăsăturile esențiale ale infracțiunii”, prin dispozițiile articolului 15 alin.1, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Se observă că în noua definiție a infracțiunii nu a mai fost reținută trăsătura esențială a pericolului social, dar au fost adăugate încă două trăsături esențiale: fapta să fie nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Este o noutate în această reglementare care nu este însă la adăpost de critică, fiindcă înlăturarea dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii pe cea a pericolului social nu are o motivare științifică temeinică ci doar o motivație politică.

Prevederea faptei în legea penală constituie prima trăsătură esențială a infracțiunii și reprezintă aspectul juridic, licit, care determină incriminarea.

Aceasta trăsătură a infracțiunii presupune ca organul legiuitor stabilește faptele periculoase pentru societate din punct de vedere penal și le evaluează în mod abstract din punct de vedere al gravității lor, al condițiilor de incriminare și al limitelor legale ale pedepselor aplicabile.

Săvârșirea faptei penale cu vinovăție reprezintă a doua trăsătură esențială a infracțiunii și reflectă aspectul moral-volitiv din definiția dată infracțiunii de legiuitor. Vinovăția cerută de norma de incriminare pentru existența infracțiunii, poate îmbrăca forma intenției, a intenției depășite sau a culpei.

Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate sub denumirea de cauze justificative într-un capitol distinct.

Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproșată săvârșirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuție, sunt necesare anumite premise, și anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală, să nu se fi confruntat cu o împrejurare imprevizibilă); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare).

În noul cod penal infracțiunea de omor în varianta sa simplă prevăzută de articolul 188 își păstrează în totalitate conținutul constitutiv avut în Codul penal anterior. Astfel, ”uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

Spre deosebire de reglementarea anterioară infracțiunea de omor are o singură formă calificată și nu două, fiind eliminat omorul deosebit de grav (articolul 176 din Codul penal din 1969). De la această infracțiune au fost păstrate unele circumstanțe, fie în forma în care se regăseau în legislația anterioară, fie într-o formă diferită. Rezultă că în actuala reglementare, omorul poate fi simplu și calificat.

Omorul calificat este omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;

f) asupra a două sau mai multor persoane;

g) asupra unei femei gravide;

h) prin cruzimi,

se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepsește.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, a fost eliminată incriminarea omorului calificat asupra soțului sau unei rude apropiate; profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra; prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane; în legătura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice

ale victimei.

Chiar dacă infracțiunea de omor comisă asupra soțului sau a unei rude apropiate nu mai este expres prevăzută ca și variantă a omorului calificat, comiterea faptelor de omor (art. 188 din Noul Cod pena) și omor calificat (în oricare dintre variantele prevăzute de art. 189 din Noul Cod penal) asupra unui membru de familie are drept consecință majorarea limitelor de pedeapsă potrivit art. 199 din Noul Cod penal, care se referă la violența în familie.

În articolul 177 din Noul Cod penal este definită noțiunea de “membru de familie”. Sunt membri de familie și deci pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de violență în familie, ascendenții și descendenții, frații și surorile, copii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, soțul, precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

În noua reglementare s-a renunțat la diferențierea existentă anterior în cazul omorului deosebit de grav pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, fiind însă incriminat omorul calificat, săvârșit pentru a înlesni ori a ascunde comiterea oricărei infracțiuni.

Fapta de omor asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, nu se mai regăsește în textul ce incriminează infracțiunea de omor calificat; ea a fost incriminată separat în cadrul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, respectiv în ultrajul judiciar.

Articolul 279 alin. (1) din Noul Cod penal care reglementează ultrajul judiciar prevede: ”amenințarea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârșite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.

De asemenea se observă faptul că omorul comis de către un judecător sau procuror, polițist,jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, ca variantă a omorului calificat nu a mai fost reținut de Noul Cod penal, calitatea personală a acestora nejustificând o normă specială de incriminare și un tratament sancționator diferit.

Articolul 189 alin.1 lit. c) din Noul Cod penal utilizează o altă terminologie decât aceea din textul anterior, care se referea la sustragerea de la urmărire sau arestare. Astfel, cele două situații au fost înlocuite cu o sintagma cu sferă mai largă de cuprindere, și anume “tragerea la răspunderea penală sau de la executarea unei pedepse”.

Litera e) a articolului 189 a rezolvat o problemă destul de disputată în jurisprudență, și anume interpretarea sintagmei “de către o persoană care a mai comis un omor”, precizându-se expres că fapta constituie omor calificat și în situația în care o persoană a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiune de omor, eliminându-se astfel interpretările făcute în vechea reglementare.

Intrarea în vigoarea a Noului Cod penal a adus modificări și în privința infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății persoanei. Astfel, articolul 193 din Noul Cod penal prevede și sancționează infracțiunea de lovire sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice. Elementul material al infracțiunii este reprezentat de acțiunea de lovire, iar urmarea imediată a faptei o reprezintă cauzarea de suferințe fizice.

Această infracțiune reprezintă varianta tip și menține conținutul constitutiv al infracțiunii prevazut și în reglementarea anterioară.

În alineatul (2) este prevăzută forma agravată a infracțiunii care sancționează aceeași acțiune, de lovire a persoanei, dar care are ca urmare imediată producerea de leziuni traumatice. Astfel, orice faptă prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijire medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amenda.

Diferența față de reglementarea anterioară o constituie perioada de zile de îngrijire medicală, care pentru infracțiunea de loviri și alte violențe era de cel mult 20 de zile.

O altă diferență constă în faptul că săvârșirea faptei în oricare dintre variantele ei, asupra unui membru de familie, este acum reglementată distinct de infracțiunea de violență în familie, în articolul 199 din Noul Cod penal.

Astfel, în cazul săvârșirii faptei împotriva unui membru de familie, limitele de pedeapsă se majorează cu o treime.

Din punct de vedere procedural, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, menținându-se în continuare reglementarea din Codul penal anterior.

Infracțiunea de vătămare corporală gravă devine infracțiunea de vătămare corporală. Astfel , fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre

următoarele consecințe:

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care

au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav și permanent;

d) avortul;

e) punerea în primejdie a vieții persoanei,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Se poate observă faptul că în Noul Cod penal s-a renunțat la infracțiunea de vătămare corporală gravă, dar se păstrează, în esență, situațiile ce erau prevăzute la articolul 182 din Codul penal anterior.

Elementul material al infracțiunii este identic cu cel al infracțiunii de lovire și alte violențe, diferența constituind-o urmarea imediată, în variantele alternative prevăzute în text.

Fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală dacă produce leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane care necesită pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijire medicală.

Din punctul de vedere al terminologiei, se renunță la noțiunea de “pierdere a unui simț sau organ sau încetarea funcționării acestora” menținându-se aceea de “infirmitate”, spre deosebire de Codul penal din 1969 care se referea la o “infirmitate permanentă fizică ori psihică”. Nu mai prezintă relevanță împrejurarea că infirmitatea este fizică ori psihică.

Termenul de “sluțire” prevăzut în vechiul Cod penal este înlocuit cu cel de “prejudiciu estetic grav și permanent”, ceea ce presupune efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească dacă a fost creat un asemenea prejudiciu, ce trebuie să fie, în mod cumulativ: estetic, grav și permanent.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevăzută de articolul 195 din Noul Cod penal. Astfel, dacă vreuna dintre faptele prevăzute în articolul 193 și articolul 194 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.

Această infracțiune păstrează în linii mari prevederile prevăzute în vechea reglementare, în sensul că se comite din punct de vedere al formei de vinovăție cu praeterintenție.

Înscrierea acestei infracțiuni în secțiunea referitoare la infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, și nu în secțiunea referitoare la infracțiunile contra vieții persoanei, este justificată de faptul că, deși infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte produce același rezultat ca și infracțiunile contra vieții, și anume moartea victimei, spre deosebire de acestea în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, rezultatul se produce praeterintenționat, fiindu-i imputat suspectului din culpă, pe când în cazul infracțiunilor contra vieții rezultatul se produce cu intenție, în sensul că suspectul îl urmărește sau acceptă eventualitatea survenirii lui.

Capitolul VI

Concluzii

Viața este un fenomen complex, condiție indispensabilă a existenței fără de care nu pot fi concepute celelalte atribute ale persoanei; de aceea, legea penală apărând, ocrotind persoana împotriva faptelor prin care se atentează la viața ei, ocrotește totodată, implicit, întregul ansamblu de atribute fundamentale ale persoanei.

Dreptul la viață este cel mai important drept al omului. El este un drept esențial, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să îl respecte și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă.

Aptitudinea omului de a forma prin el și în jurul lui un ansamblu de relații sociale face ca viața să nu reprezinte doar un drept absolut al persoanei,ci să se constituie și într-o valoare socială importantă a cărei atingere lezează, vatămă, însăși existența și normala desfășurare a relațiilor sociale legate de această valoare.

Viața persoanei este perioada care se întinde de la naștere și până la moarte. Momentul de la care o persoană este în viață este acela al desprinderii totale a fătului de corpul mamei prin tăierea cordonului ombilical, adică momentul când produsul concepției nu mai este făt, ci nou-născut, începând să ducă o viață independentă de aceea a mamei. Momentul final al vieții este acela al morții cerebrale. Între naștere și moarte, dreptul la viață, ca drept fundamental, este garantat și ocrotit de normele de drept, între care protecția penală este un mijloc pe care nu îl poate neglija niciun sistem de drept.

Apărarea persoanei, a principalelor sale atribute, constituie o trăsătură comună tuturor sistemelor de drept, legile tuturor timpurilor apărând persoana, ființa umană și sancționând, aplicând pedepse severe acelora care atentează la viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea sau demnitatea omului.

Dreptul la viață este apărat atât prin norme de drept intern, cât și prin norme de drept internațional. El este primul drept substanțial reglementat de Convenția europeană a drepturilor omului, fiind garantat oricărei persoane.

În mod incontestabil, dreptul la viață apare ca esențial în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale apărate prin Convenția europeană în materie pentru că, fără consacrarea și protejarea efectivă a acestui drept, protecția celorlalte drepturi ar rămâne fără obiect. Este evident că dreptul la viață reprezintă condiția esențială a posibilității exercitării tuturor drepturilor și libertăților fundamentale.

În concepția dreptului penal român, nimeni nu are dreptul să ia viața unui om, chiar dacă victima și-ar fi dat anterior consimțământul. Dreptul nostru nu acceptă eutanasia ca faptă justificativă, deși scopul suprimării vieții persoanei îl reprezintă înlăturarea unor suferințe insuportabile determinate de o boală grea.

Infracțiunea de omor prevăzută de articolul 174 din Codul penal este o infracțiune contra persoanei ce constă în suprimarea prin orice mijloace, cu intenție,a vieții unei persoane.

Omorul este una din cele mai grave și reprobabile infracțiuni.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor îl reprezintă relațiile sociale referitoare la dreptul omului la viață, ca drept absolut, indisponibil și opozabil erga omnes.

Infracțiunea de omor are și un obiect material, constând în corpul unei persoane în viață împotriva căreia este îndreptată activitatea de ucidere. Pentru existența obiectului material al infracțiunii de omor trebuie să fie îndeplinite următoarele cerințe: activitatea subiectului activ să se îndrepte contra unei persoane în viață și aceasta să nu fie persoana făptuitorului.

Subiectul activ al infracțiunii de omor este necalificat ,putând avea această calitate orice persoană fizică ce îndeplinesște condițiile generale pentru angajarea răspunderii penale. De asemenea, și subiectul pasiv este necircumstanțiat, victimă a infracțiunii putând fi orice persoană în viață.

Latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii de omor se caracterizează următoarele elemente constitutive: element material, urmare imediată și legătură de cauzalitate.

Elementul material al infracțiunii de omor îl poate constitui o acțiune sau o inacțiune prin care se produce pierderea vieții unei persoane. Activitatea de ucidere se realizează cel mai des printr-o acțiune, infracțiunea fiind din acest punct de vedere o infracțiune comisivă, și mai rar prin inacțiune.

Urmarea imediată a infracțiunii de omor constă în moartea victimei.

Latura obiectivă a infracțiunii de omor este întregită de legătura de cauzalitate care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al acesteia și rezultatul cerut-moartea victimei.

Din punct de vedere subiectiv, forma de vinovăție pentru existența infracțiunii de omor este intenția în ambele sale modalități, fie intenție directă, fie intenție indirectă, în funcție de împrejurarea dacă subiectul activ urmărește sau doar acceptă posibilitatea producerii morții persoanei vătămate.

În cazul infracțiunii de omor sunt posibile atât actele preparatorii cât și tentativa.

Actele preparatorii, deși sunt posibile , nu sunt însă incriminate. Tentativa la omor este incriminată și constă în punerea în executare a intenției de a ucide, executare care este întreruptă sau nu-și produce efectul.

Consumarea infracțiunii de omor are loc în momentul în care s-a produs moartea victimei.

Formele agravante ale omorului sunt omorul calificat prevăzut și sancționat de articolul 195 din Codul penal și omorul deosebit de grav prevăzut și sancționat de articolul 196 din Codul penal.

În Noul Cod penal infracțiunea de omor în varianta sa simplă prevăzută de articolul 188 își păstrează în totalitate conținutul constitutiv avut în Codul penal anterior.

Spre deosebire de reglementarea anterioară infracțiunea de omor are o singură formă calificată și nu două, fiind eliminat omorul deosebit de grav .

De la această infracțiune au fost păstrate unele circumstanțe, fie în forma în care se regăseau în legislația anterioară, fie într-o formă diferită. Rezultă că, în actuala reglementare, omorul poate fi simplu și calificat.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevazăută și sancționată de dispozițiile articolului 183 din Codul penal și constă într-o acțiune sau inacțiune ce formează elementul material al infracțiunilor prevăzute la articolele 180-182 Cod penal, reprezentată sub forma intenției, care produce moarte victimei, rezultat imputabil făptuitorului sub forma culpei.

Deși este situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă cu infracțiunile de omucidere, prin rezultatul produs și anume moartea victimei.

Obiectul juridic al infracțiunii este identic cu cel al infracțiunii de omor, deoarece valoarea socială protejată este viața persoanei, iar nu numai integritatea corporală sau sănătatea acesteia.

Obiectul material constă în corpul persoanei împotriva căreia este îndreptată activitatea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte.

Subiecții infracțiunii nu sunt calificați.

Latura obiectivă a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte presupune analiza elementului material, a urmării imediate și a legăturii de cauzalitate.

Elementul material al infracțiunii se realizează prin activitatea de lovire, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă a integrității corporale sau sănătății unei persoane, activitate ce se poate manifesta sub formă de acțiune sau inacțiune și care are drept rezultat moartea victimei.

Urmarea imediată constă în moartea victimei.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs, adică să rezulte că moartea victimei este urmarea faptelor de lovire, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, comise de făptuitor cu vinovăție.

Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată.

Latura subiectivă a infracțiunii este realizată atunci când făptuitorul desfășoară o activitate violentă împotriva victimei, acționând cu intenția directă sau indirectă, de a o lovi sau vătăma, fără să urmărească sau să accepte eventualitatea producerii morții acesteia, rezultat care se produce și îi este imputabil făptuitorului din culpă, ca rezultat ce a depășit intenția sa, dar pe care putea și trebuia să-l prevadă în raport de împrejurările în care s-a săvârșit fapta.

In cazul acestei infracțiuni, fiind vorba despre o infracțiune a cărei rezultat se produce din culpa făptuitorului, actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile.

Consumarea propriu-zisă a infracțiunii de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte are loc în momentul producerii morții victimei.

În Noul Cod penal infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă în săvârșirea cu praeterintenție, a oricăreia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe ori vătămare corporală (articolele 193-194), ce a avut ca urmare moartea victimei.

Elementele de noutate sunt modificarea numărului de zile de îngrijiri medicale, în cazul infracțiunii de loviri sau alte violețe, și renunțarea la infracțiunea de vătămare corporală gravă, care devine infracțiunea de vătămare corporală ce păstrează, în esență, situațiile ce erau prevăzute la articolul 182 din Codul penal anterior

Între infracțiunea de omor și cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte există urmatoarele asemănări și deosebiri:

Asemănările între cele două infracțiuni se referă la obiectul juridic, atât cel generic cât și cel special, la obiectul material, la subiecții infracțiunii, la urmarea socialmente periculoasă ce constă în moartea victimei ,la actele preparatorii care deși sunt posibile, nu sunt incriminate, cât și la punerea în mișcare din oficiu a acțiunii penale pentru ambele infracțiuni.

Elementele de diferențiere reies din următoarele aspecte :

a) terminologia diferită folosită de legiuitor, pentru a defini fiecare infracțiune;

b) în cazul infracțiunii de omor elementul material este reprezentat de o acțiune sau o inacțiune prin care se produce pierderea vieții unei persoane, în timp ce în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu intenția de a produce o suferință fizică, o vătămare corporală sau o lezare a sănătății victimei.

c) sub aspectul raportului de cauzalitate, în cazul infracțiunii de omor procesul cauzal este liniar, în timp ce în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cauzalitatea nu este liniară.

d) sub aspectul poziției psihice a infractorului în momentul săvârșirii faptei,infracțiunea de omor se săvârșește cu intenție (directă sau indirectă), iar infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se comite cu praeterintenție(intenție depășită).

e) tentativa la omor este posibilă, pe când tentativa la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este posibilă, fiind vorba despre o infracțiune a cărei rezultat se produce din culpa făptuitorului.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri ,monografii

1. BARBU C., Ocrotirea persoanei în dreptul penal al Republicii Socialiste România, , Editura Scrisul românesc, Craiova, 1977.

2. BASARAB M. ș.a., Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, Editura Hamangiu, 2008.

3. BELIȘ V., Medicina legală, Editura Teora, București, 1992.

4. BÎRSAN C., Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005.

5. BOROI A.,Infracțiuni contra vieții, Editura All Beck, București, 1999.

6. BULAI C., Curs de drept penal. Partea Specială, vol. I, Editura Universității din București, 1975.

7. CHIRIȚĂ R, Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2007.

8. CIOCLEI V., Drept penal. Partea Specială. Infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București, 2007.

9. DIACONESCU G., DUVAC C., Tratat de drept penal. Partea Specială, Editura C.H. Beck, 2009.

10. DIACONESCU H., Drept penal-partea specială, vol. I, Editura All Beck, București, 2005.

11. DIANU T., Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Sinteză judiciară privind raportul de cauzalitate, Editura Lumina Lex, București, 1996.

12. DJUVARA M., Eseuri de filosofia dreptului, Editura Trei, București, 1997.

13. DOBRINESCU I., Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București,1987.

14. DOBRINOIU V., NEAGU N., Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2011.

15. DOBRINOIU V., Drept penal. Partea Specială, vol. I, Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000.

16. DONGOROZ V. și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. III, Editura Academiei, București, 2003 .

17. DONGOROZ V. și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I, Editura Academiei, București, 2003.

18. FILIPAȘ A., Drept penal român. Partea specială, Ediție realizată de Rodica Burdușel, Editura Universul Juridic, București 2008.

19. HOTCA M.A., Codul penal. Comentarii și explicații, Editura C. H. Beck, București, 2007.

20. ILIESCU N., Tentativa, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, volumul I, Editura Academiei, București, 1969.

21. MITRACHE C., MITRACHE C., Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012.

22. NICULEANU C., Tratat de drept penal, Partea generală, Infracțiunea și răspunderea penală în Noul Cod Penal, Editura Sitech, Craiova, 2011.

23. RĂDUCANU R., Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București 2009.

24. RĂDUCANU Ruxandra, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Editura Universitaria, Craiova, 2007.

25. RÂPEANU G., Manual de drept penal al Republicii Populare Române , Partea specială, București, 1960.

26. STEFANI G., Levasseur G., Droit penal general, Dalloz, 1973.

27. STOICA O.A., Drept penal.Partea Specială, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.

28. STRETEANU F., Tratat de drept penal. Partea generală. Vol. I, Editura CH Beck, București, 2008.

29. TOADER T., Drept penal. Partea specială, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2007.

30. UDROIU M., Drept penal. Partea generală. Partea Specială, Editura C.H.Beck, București, 2013.

31. UDROIU M., Fișe de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2012.

32. VASILIU T., ANTONIU G. ș.a., Codul penal adnotat și comentat. Partea Specială, vol. II, Editura Științifica, București, 1977.

II. Articole și reviste de specialitate

1. FILIPAȘ A., ”Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracțiunii de omor”, în ”Revista de Drept penal”, nr. 2, 1994.

2. TĂNĂSESCU I., ”Deosebirile dintre infracțiunile de omor și infracțiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte”, în Dreptul nr. 10-11/1995.

3. DOBRINESCU I., ”Infracțiuni care cuprind o formă complexă de vinovăție”, în J. N. nr. 5/1961.

4. DIANU T., ”Infracțiunea de omor și infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Delimitări în teorie și practică”, în S.C.J. nr. 4/1987 și nr. 1/1988.

5. PAPADOPOL V., ”Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate”, ”Justiția Nouă”. nr. 7/1963.

6. Revista ”Română de Drept” nr: 5/1989; 2/1987; 6/1987; 1/1988; 11/1982; 7/1981; 10/1967; 4/1988; 2/1983; 5/1984; 5/1978; 2/1981;

7. Revista ”Dreptul” nr: 10/1992; 2/1989; 2/1994; 5/1992; 8/1993; 5/1994; 6/1993; 2/1995; 12/1991; 5/1993.

8. Revista ”Legalitatea Populară” nr. 3/1959

9. Revista ”Justiția Nouă” nr: 6/1964; 1/1966; 6/1969.

10.Revista de drept penal nr: 3/2003; 4/2000; 4/1996.

III. Culgeri de practică judiciară

1. BOROI A., SULTĂNESCU V.R, NEAGU N., ”Culegere de spețe pentru uzul studenților”, Drept penal. Partea Specială, Ed. All Beck, București, 2002.

2. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, 1993, 1998.

3. Culegeri de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul: 1979; 1981; 1970; 1980; 1968; 1981; 1987; 1984; 1965; 1978.

4. IONESCU G., IONESCU I., ”Probleme de drept din jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală 1990-2000”, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeș, 2002.

5. PAPADOPOL V., DANEȘ Ș.,” Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985”, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1989 .

6. Repertoriu de practică judiciară pe anii : 1981- 1985; 1976-1980;

7. TOADER T., ”Culegere de probleme din practica judiciară, Drept penal român”, Ed. Casa de Editură și Presă ”Șansa” S.R.L, București, 1999.

IV. Legislație

1. Convenția europeană a drepturilor omului;

2. Constituția României;

3. Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009;

4. Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 .

V. Surse de internet

1. portal.just.ro

2. www.legalis.ro

3. www.scj.ro

4. www.tmb.ro

Bibliografie

I. Tratate, cursuri ,monografii

1. BARBU C., Ocrotirea persoanei în dreptul penal al Republicii Socialiste România, , Editura Scrisul românesc, Craiova, 1977.

2. BASARAB M. ș.a., Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, Editura Hamangiu, 2008.

3. BELIȘ V., Medicina legală, Editura Teora, București, 1992.

4. BÎRSAN C., Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005.

5. BOROI A.,Infracțiuni contra vieții, Editura All Beck, București, 1999.

6. BULAI C., Curs de drept penal. Partea Specială, vol. I, Editura Universității din București, 1975.

7. CHIRIȚĂ R, Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2007.

8. CIOCLEI V., Drept penal. Partea Specială. Infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București, 2007.

9. DIACONESCU G., DUVAC C., Tratat de drept penal. Partea Specială, Editura C.H. Beck, 2009.

10. DIACONESCU H., Drept penal-partea specială, vol. I, Editura All Beck, București, 2005.

11. DIANU T., Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Sinteză judiciară privind raportul de cauzalitate, Editura Lumina Lex, București, 1996.

12. DJUVARA M., Eseuri de filosofia dreptului, Editura Trei, București, 1997.

13. DOBRINESCU I., Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București,1987.

14. DOBRINOIU V., NEAGU N., Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2011.

15. DOBRINOIU V., Drept penal. Partea Specială, vol. I, Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000.

16. DONGOROZ V. și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. III, Editura Academiei, București, 2003 .

17. DONGOROZ V. și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I, Editura Academiei, București, 2003.

18. FILIPAȘ A., Drept penal român. Partea specială, Ediție realizată de Rodica Burdușel, Editura Universul Juridic, București 2008.

19. HOTCA M.A., Codul penal. Comentarii și explicații, Editura C. H. Beck, București, 2007.

20. ILIESCU N., Tentativa, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, volumul I, Editura Academiei, București, 1969.

21. MITRACHE C., MITRACHE C., Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012.

22. NICULEANU C., Tratat de drept penal, Partea generală, Infracțiunea și răspunderea penală în Noul Cod Penal, Editura Sitech, Craiova, 2011.

23. RĂDUCANU R., Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București 2009.

24. RĂDUCANU Ruxandra, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Editura Universitaria, Craiova, 2007.

25. RÂPEANU G., Manual de drept penal al Republicii Populare Române , Partea specială, București, 1960.

26. STEFANI G., Levasseur G., Droit penal general, Dalloz, 1973.

27. STOICA O.A., Drept penal.Partea Specială, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.

28. STRETEANU F., Tratat de drept penal. Partea generală. Vol. I, Editura CH Beck, București, 2008.

29. TOADER T., Drept penal. Partea specială, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2007.

30. UDROIU M., Drept penal. Partea generală. Partea Specială, Editura C.H.Beck, București, 2013.

31. UDROIU M., Fișe de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2012.

32. VASILIU T., ANTONIU G. ș.a., Codul penal adnotat și comentat. Partea Specială, vol. II, Editura Științifica, București, 1977.

II. Articole și reviste de specialitate

1. FILIPAȘ A., ”Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracțiunii de omor”, în ”Revista de Drept penal”, nr. 2, 1994.

2. TĂNĂSESCU I., ”Deosebirile dintre infracțiunile de omor și infracțiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte”, în Dreptul nr. 10-11/1995.

3. DOBRINESCU I., ”Infracțiuni care cuprind o formă complexă de vinovăție”, în J. N. nr. 5/1961.

4. DIANU T., ”Infracțiunea de omor și infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Delimitări în teorie și practică”, în S.C.J. nr. 4/1987 și nr. 1/1988.

5. PAPADOPOL V., ”Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate”, ”Justiția Nouă”. nr. 7/1963.

6. Revista ”Română de Drept” nr: 5/1989; 2/1987; 6/1987; 1/1988; 11/1982; 7/1981; 10/1967; 4/1988; 2/1983; 5/1984; 5/1978; 2/1981;

7. Revista ”Dreptul” nr: 10/1992; 2/1989; 2/1994; 5/1992; 8/1993; 5/1994; 6/1993; 2/1995; 12/1991; 5/1993.

8. Revista ”Legalitatea Populară” nr. 3/1959

9. Revista ”Justiția Nouă” nr: 6/1964; 1/1966; 6/1969.

10.Revista de drept penal nr: 3/2003; 4/2000; 4/1996.

III. Culgeri de practică judiciară

1. BOROI A., SULTĂNESCU V.R, NEAGU N., ”Culegere de spețe pentru uzul studenților”, Drept penal. Partea Specială, Ed. All Beck, București, 2002.

2. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, 1993, 1998.

3. Culegeri de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul: 1979; 1981; 1970; 1980; 1968; 1981; 1987; 1984; 1965; 1978.

4. IONESCU G., IONESCU I., ”Probleme de drept din jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală 1990-2000”, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeș, 2002.

5. PAPADOPOL V., DANEȘ Ș.,” Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985”, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1989 .

6. Repertoriu de practică judiciară pe anii : 1981- 1985; 1976-1980;

7. TOADER T., ”Culegere de probleme din practica judiciară, Drept penal român”, Ed. Casa de Editură și Presă ”Șansa” S.R.L, București, 1999.

IV. Legislație

1. Convenția europeană a drepturilor omului;

2. Constituția României;

3. Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009;

4. Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 .

V. Surse de internet

1. portal.just.ro

2. www.legalis.ro

3. www.scj.ro

4. www.tmb.ro