Comparatie Intre Suspendarea Conditionata Si Amanarea Aplicarii Pedepsei

Aspecte introductive

Scurt istoric

În leglislația românească, instituția suspendării pedepsei a apărut relativ târziu în comparație cu alte state precum SUA, Franța, Belgia unde aceasta s-a implementat încă de la finele secolului XIX. În ciuda inițiativei lui P. Grădișteanu în 1897, și a fostului ministru de justiție C. Disescu în anul 1900, instituția suspendării nu a fost adoptată decât in 1908 prin Legea XXXVI. Fiind o formă incipientă a acestei instituții, condițiile de acordare au fost foarte restrictive, pedeapsa închisorii corecționale neputând depăși o lună. Această formă a suspendării condiționate a suferit modficări odată cu adoptarea Codului penal din 1936 și mai apoi prin adoptarea Codului penal din 1968, cod care a rămas în vigoare până în februarie 2014. Aceste modificări au venit să extindă sfera de aplicare a instituției suspendării condiționate, oferindu-i inculpatului o veritabilă alternativă la pedeapsa cu executare. Astfel, după modelul Codului francez, pedeapsa care putea fi aplicată inculpatului a fost mărită la cel mult doi ani.

O schimbare radicală de optică s-a produs prin Legea 104/1992, prin care legiuitorul a introdus suspendarea sub supraveghere. În acest fel apare pentru prima dată în legislația românească conceptul de supraveghere. Simpla lăsare în libertate a inculptului, fără ca acesta să fie supravegheat pe durata termenului de încercare, nu este în concordanță cu scopul acestei instituții și anume cu acela de îndreptare și de reintegrare socială a inculpatului. Cele două instituții au coexistat până în anul 2014, când legiuitorul a înlăturat suspendarea condiționată, înlocuind-o cu amânarea aplicării pedepsei, instituție care implica de asemenea lăsarea inculpatului în libertate, dar sub supravegherea serviciului de probațiune. Se poate observa intenția legiuitorului de a acorda supravegherii infractorului un rol fundamental și indispensabil în procesul de îndreptare și reintegrare socială a acestuia. Astfel măsurile neprivative de libertate, care se diferențiază în principal prin gravitatea infracțiunii comisă de inculpat, au ca element comun, conform noilor reglementări, măsurile de supraveghere.

Natura juridică a amânării aplicării pedepsei și a suspendării condiționate

Amânarea aplicării pedepsei reprezintă o instituție nou introdusă în dreptul român, generând nenumărate discuții cu privire la natura juridică a acesteia. Deoarece aceasta se prezintă ca o succesoare a instituției suspendării condiționate, este important să analizăm natura juridică a acesteia din urmă și apoi sa observăm dacă aceasta se păstrează si la amânarea aplicării pedepsei sau legiuitorul a optat pentru o soluție diferită.

În literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii cu privire la natura juridică a suspendării condiționate. Conform unor autori, suspendarea condiționată este un mod special de executare a pedepsei. După cum bine s-a observat și in doctrină, acest punct de vedere nu poate fi acceptat, întrucât ar fi greșit să susținem faptul că pedeapsa se execută, atâta timp cât esența acestei instituții este suspendarea acesteia cu condiția ca inculpatul să respecte anumite obligații. Alți autori susțin că suspendarea condiționată ar fi o pedeapsă de sine stătatoare. Nu ne putem ralia nici la această opinie deoarece din aceasta s-ar putea deduce caracterul irevocabil al suspendării. Nu este posibilă revocarea unei pedepse fără să se încalce autoritatea de lucru judecat. Or, după cum observăm, aceasta este perfect posibilă în acest caz, dacă inculpatul și-a încălcat obligațiile impuse de lege. În fine, majoritatea autorilor o consideră un mijloc de individualizare a pedepsei, argumentând în sensul că legiuitorul este cel care a ales să includă această măsură în Capitolul V al Codului penal, intitulat “Individualizarea pedepselor”. Deși aceasta opinie nu este fundamental greșită, instituția suspendării fiind în sens larg o măsură de individualizare a pedepsei, considerăm că este important să analizăm și caracterul ei concret, aplicând mutatis mutandis distincția făcută de un autor în cadrul analizei instituției amânării aplicării pedepsei. Acesta împarte faza de individualizare în următoarele etape: individualizarea în sens restrâns, individualizarea aplicării pedepsei și individualizarea executării pedepsei. În funcție de această clasificare, suspendarea condiționată se prezintă ca un mijloc de individualizare a executării pedepsei.

Amânarea aplicării pedepsei vine cu unele modificări esențiale în ceea ce priveste natura ei juridică. Astfel, deși în sens larg, ea poate fi considerată un mijloc de individualizare a pedepsei alături de renunțarea la aplicarea pedepsei, ambele fiind de asemenea prevăzute în Capitolul V al noului Cod Penal intitulat “Individualizarea pedepselor”, ele prezintă totuși diferențe notabile față de suspendarea condiționată. Dacă suspendarea condiționată era dependentă de o soluție de condamnare, în cazul amânării pedepsei putem observa că aceasta se prezintă ca o soluție procesuală distinctă, fapt ce reiese din art. 396 alin. (1) din noul Cod de procedură penală. După cum bine s-a observat, crearea unor soluții alternative la clasicele soluții de condamnare, achitare și încetare a procesului penal, a generat unele confuzii în practică, confuzii justificate de altfel prin dubiul care încă planează asupra naturii juridice a acestei instituții. Prin urmare, stabilirea cu exactitate a naturii juridice a amânării aplicării pedepsei, atât în plan procesual, cât și în plan material, este imperativă pentru stabilirea mai departe a efectelor strâns legate de aplicarea acestei instituții. Astfel, această instituție se prezintă diferit nu doar din perspectiva naturii juridice, ci și din cea a efectelor – pe care le vom prezenta în continuarea lucrării în secțiunea dedicată acestora. Pe plan material, fiind vorba de o etapă a individualizării, distinctă de cea prezentă în cazul suspendării condiționate, concluzionăm faptul că amânarea aplicării pedepsei se prezintă, în sens restrâns, ca un mijloc de individualizare al aplicării pedepsei și nu ca un mijloc de individualizare a executării pedepsei, cum este cazul suspendării condiționate.

Aspecte terminologice

Prin introducerea celor două instituții noi, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, Noul Cod Penal a dorit să creeze un sistem progresiv de individualizare a pedepsei, în funcție de gravitatea infracțiunii comise de inculpat. Acesta se prezintă ca o piramidă, la baza careia se află soluția de renunțare, iar în vârf cea de condamnare. Rolul judecătorului este accentuat în Noul Cod Penal, acesta analizând în raport cu fiecare etapă oportunitatea aplicării acelei sancțiuni. Dacă o consideră oportună și sunt îndeplinite toate celelalte condiții legale, dispune acea soluție, iar individualizarea se oprește aici. Dacă însă judecătorul consideră că această soluție este prea blândă raportat la fapta comisă de inculpat și la persoana acestuia, acesta va urca o treaptă și va analiza oportunitatea sancțiunii imediat următoare în sistemul piramidal. Acest sistem reflectă noua optică a legiuitorului, care încurajează judecătorul să aplice cu prioritate o sancțiune neprivativă de libertate și doar ultima ratio să recurgă la condamnarea cu executare efectivă a pedepsei.

Pentru realizarea acestei individualizări succesive, legiutorul recurge la o terminologie specifică, din păcate lipsindu-i însă consecvența. Vom prezenta în continuare pe scurt etapele individualizării în Noul Cod Penal:

Într-o primă etapă ( etapa individualizării stabilirii pedepsei) instanța analizează oportunitatea stabilirii unei pedepse. Dacă optează pentru aplicarea instituției renunțării, acesta nu va stabili nicio pedeapsă. De lege ferenda, după cum mulți autori au observat, instituția ar trebui redenumită “Renunțarea la stabilirea pedepsei”. În cazul in care instanța optează pentru stabilirea unei pedepse, va trece la următoarea etapă a individualizării pedepsei.

În cea de-a doua etapa a individualizării (etapa indivudualizării aplicării pedepsei) instanța, după stabilirea unei pedepse concrete față de inculpat, va analiza oportunitatea amânării aplicării acestei pedepse. Dacă instanța decide să nu aplice pedeapsa, aceasta va da o soluție de amânarea a aplicării pedepsei. În caz contrar, aceasta va aplica pedeapsa si va pronunța în acest sens o soluție de condamnare.

Ultima etapă (etapa individualizării executării pedepsei – existentă și în Vechiul Cod penal) permite instanței, după aplicarea pedepsei, să opteze între executarea efectivă a acesteia sau suspendarea executării ei.

În concluzie, este extrem de importantă distincția între “a stabili”, “a aplica” și “a executa” o pedeapsă, deoarece în funcție de acest fapt se leagă unele consecințe extrem de importante din perspectiva efectelor și întinderii răspunderii penale a inculpatului.

Condițiile dispunerii amânării aplicării pedepsei

Noul Cod penal prevede o serie de condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei. În continuare le vom trata după clasificarea făcută de majoritatea autorilor: condiții referitoare la infracțiune și condiții referitoare la inculpat.

Condiții referitoare la infracțiune

Pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani

Spre deosebire de Vechiul Cod penal, care prevedea o pedeapsă de maxim 3 ani în cazul un infracțiuni și maxim 2 ani în cazul concursului, Noul Cod penal unifică cele două condiții, pedeapsa concret stabilită (indiferent dacă e aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs) nu poate depăși 2 ani. Deși la o primă vedere textul pare clar formulat, în practică se pot ivi anumite probleme.

În primul rând, după cum bine s-a observat in doctrină, formularea textului lasă impresia că legiuitorul permite aplicarea acestei instituții doar în cazul concursului de infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepse de aceeași specie. În acest sens, vechiul Cod penal a făcut obiectul unor dezbateri aprinse, o parte a doctrinei argumentând că dacă admitem posibilitatea suspendării în cazul în care avem specii diferite de pedeapsă, nu s-ar putea stabili durata termenului de încercare, acesta fiind variabil în cazul pedepsei închisorii și fix în cazul amenzii. Nu putem fi de acord cu această opinie, considerând alături de autorul mai sus citat, că formularea textului este o simplă omisiune a legiutorului, nefiind justificat un tratament mai aspru în cazul în care inculpatul comite două infracțiuni, una pedepsită cu amendă iar cealaltă cu închisoarea, decât în cazul în care pentru ambele infractiuni este sancționat cu pedeapsa închisorii. Cu privire la termenul de încercare, considerăm ca termenul fix de 1 an prevăzut în cazul în care s-a dispus pedeapsa amenzii are caracter subsidiar și privește doar cazurile în care pedeapsa amenzii este unică, sau rezultanta unor pedepse de aceeași specie. În măsura în care în componența pedepsei rezultante avem o pedeapsă cu închisoarea, termenul de încercare se stabilește exclusiv conform alin. (1) al art. 82. Problema nu mai subzistă pe Noul Cod Penal, termenul de supraveghere având o durată fixă nemaifiind dependent de felul pedepsei aplicate.

Menționăm că art. 39 vorbește de “aplicarea” pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, or în cazul amânării aplicării pedepsei instanța doar stabilește pedeapsa, nu o și aplică. S-a propus de lege ferenda modificarea textului în sensul ca acesta să prevadă stabilirea unor pedepse pentru infracțiunile concurente, iar apoi să se prezinte regulile după care se va realiza contopirea acestora. Deși propunerea este pertinentă, considerăm că aceasta este incompletă, obligând judecătorul să stabileasca o pedeapsă în cazul concursului de infracțiuni, omițând faptul ca în cazul renunțării la aplicarea pedepsei, acesta nici măcar nu stabilește o pedeapsă. Odată stabilite pedepsele, nu se va mai putea dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. De aceea propunem ca, în plus, să se adauge următorul text: “În cazul infracțiunilor concurente care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 80 alin. (3), judecătorul poate face direct aplicarea art. 80, fără a mai aplica dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni.”

Deoarece legiuitorul a ales să plafoneze doar pedeapsa cu închisoarea, cuantumul amenzii este irelevant în ceea ce privește aplicarea acestei instituții. Cu toate acestea, unii autori susțin că în cazul în care instanța adaugă la pedeapsa închisorii și pedeapsa amenzii în condițiile art. 62, se vor cumula zilele-amendă cu pedeapsa închisorii, iar totalul va trebui sa fie inferior pragului de 2 ani stabilit de art. 83 alin (1) lit. a). Nu putem accepta această opinie, în primul rând datorită faptului că legiuitorul menționează clar că doar pedeapsa închisorii trebuie să respecte un anume plafon, nu și cea a amenzii. În caz de neplată a amenzii, zilele-amendă se pot înlocui cu zile de închisoare, urmând a se adăuga la pedeapsa închisorii, conform art. 63. Deși acceptăm că în acest caz pragul de 2 ani ar putea fi depășit, instituția înlocuirii zilelor-amendă nu poate fi incidentă în cazul amânării aplicării pedepsei, deoarece conform art. 83 alin. (3), amânarea aplicării pedepsei atrage si amânarea aplicării amenzii in condițiile art. 62. Astfel, amenda nu este exigiblă și nu se poate pune problema nerespectării obligației de plată.

Dacă în privința amenzii care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile art. 62 lucrurile au fost tranșate de art. 83 (3), în privința concursului între două infracțiuni cu specii de pedeapsă diferită textul Codului penal este lacunar. Astfel apare următoarea întrebare: este posibilă amânarea doar a amenzii, doar a închisorii, ori trebuie avută în vedere rezultanta? Ne raliem opiniei majoritare, potrivit căreia, în cazul concursului de infracțiuni, amânarea aplicării pedepsei se dispune cu privire la pedeapsa rezultantă privită ca o pedeapsă unică și globală. Prin urmare, fiind vorba de o singură pedeapsă, nu se poate disocia pedeapsa închisorii de cea a amenzii. Cu toate acestea, dacă infracțiunile s-au judecat separat, iar o instanță a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar cealaltă a dispus condamnarea cu executare efectivă, iar anularea amânarii nu este posibilă, considerăm ca instanța va fi obligată să aplice dispozițiile art. 585 din Noul Cod de procedură penală.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mică de 7 ani

Condiția aceasta introdusă de Noul Cod penal vine să excludă de la aplicarea instiuției amânării aplicării pedepsei, unele infracțiuni de o gravitate ridicată, care însă datorită minimului special ar fi putut intra sub incidența acestei institutiții. Cu toate acestea, datorită reformei limitelor speciale ale infracțiunilor (în special a celor împotriva patrimoniului) cazurile în care ar fi îndeplinită condiția ca pedeapsa stabilită să fie de maximum 2 ani, dar nu și condiția maximului special mai mic de 7 ani, sunt extrem de rare, dacă nu chiar inexistente. Astfel, propunem de lege ferenda, fie reducerea maximului special pentru ca excluderea unor infracțiuni să fie cu adevărat eficientă – dacă aceasta s-a dorit cu adevărat – fie abrogarea acesteia. Condiția unui maxim special a existat și în Codul Penal vechi, fiind însă abrogată prin Legea nr 278/2006 tocmai din rațiuni de eficiență a instituției suspendării condiționate. Din acel moment și până la intrarea în vigoare a Noului Cod penal, singura condiție pentru aplicarea suspendării condiționate viza pedeapsa concret stabilită, maximul special fiind irelevant în această materie.

Analizând textul art. 83 alin. (2), putem observa că în cazul în care maximul special al infracțiunii este de fix 7 ani, instituția amânării aplicării pedepsei nu poate opera. Considerăm că aceasta este o simplă greșeală de redactare a legiuitorului, dacă ne raportăm și la comunicatul de presă de pe portalul instanțelor de judecată unde se menționează că judecătorul poate să “amâne aplicarea pedepsei […] pentru o infracțiune sancționată de lege cu închisoarea de maxim 7 ani”. Cu toate acestea, până la modificarea efectivă a textului, infracțiunile ce au prevăzut maximul special de 7 ani vor fi excluse de la aplicabilitatea amânării aplicării pedepsei.

In fine, deși anterior au existat discuții aprinse cu privire la noțiunea de pedeapsă prevăzută de legea penală, în prezent problema a fost tranșată, articolul 187 stabilind că pentru stabilirea pedepsei prevăzute de lege se ia în calcul maximul special în cazul formei consumate, fără a se ține cont de cauzele de reducere sau de majorare a acestuia.

Condițiile referitoare la persoana inculpatului

Infractorul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) si b)

Această condiție nu este o inovație a Noului Cod penal. Ea a existat și sub imperiul Vechiului Cod, dar cu unele diferențe. Astfel, pentru a se putea dispune suspendarea condiționată inculpatul nu trebuie să fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cu excepția tuturor cazurilor de la art. 38. Observăm că Noul cod a restrâns drastic sfera de aplicare a amânării aplicării pedepsei, orice infracțiune anterioară, indiferent de cuantumul pedepsei, înlăturând posibilitatea aplicării acesteia. În plus, infracțiunile din culpă nu mai constituie excepții pentru aplicarea amânării. Această schimbare de optică a legiuitorului se poate explica prin noua concepție pe care acesta a implementat-o în privința pedepselor neprivative de libertate. Dacă în cazul suspendării suspendării sub supraveghere, o condamnare anterioară pentru o infracțiune comisă din culpă nu constituie un impediment, pentru soluția amânării aceasta pune în evidență, totuși, o neglijență din partea celui condamnat, incompatibilă cu beneficiul instituției amânării. Unii autori tratează infracțiunile din culpă ca și excepții de la interdicția unei condamnări anterioare. Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere, nefiind vorba de o omisiune legislativă în acest caz, excepțiile prevăzute în art. 83 lit. b) având caracter limitativ.

Deși aparent Noul Cod Penal a restrâns aplicabilitatea amânării aplicării pedepsei față de cea a suspendării condiționate, în realitate sfera de aplicare a acesteia este extinsă, tocmai datorită naturii ei juridice, fiind prevăzută ca o nouă soluție procesuală. După cum putem observa, textul codului vorbește de o “condamnare” anterioară, fiind excluse astfel soluțiile de renunțare, amânare și încetare a procesului penal. Prin urmare, considerăm că în cazul în care s-a dispus anterior amânarea aplicării pedepsei, instanța poate să dispună o nouă amânare, chiar și pentru infracțiunile comise în termenul de supraveghere al primei amânări, deoarece revocarea nu poate fi dispusă decât în cazul in care inculpatul a fost condamnat, or amânarea este o soluție distinctă.

Infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității

Noul Cod penal prevede o serie de obligații pe care instanța le poate dispune în sarcina infractorului. Una dintre aceste obligații este aceea de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității pentru o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile. Conform Convenției Europene a drepturilor omului art. 4 paragraf 2, nimeni nu poate fi supus la muncă forțată. Lipsa unui acord din partea inculpatului ar face prin urmare imposibilă impunerea acestei obligații. Cu toate acestea, instanța are libertate deplină în a aprecia dacă este sau nu necesară obligarea inculpatului la muncă în folosul comunității. Prin urmare considerăm criticabilă opțiunea legiuitorului de a condiționa dispunerea amânării aplicării pedepsei de un acord prealabil al inculpatului, chiar și în cazurile în care instanța nu ar dori sa dispună obligarea sa la muncă forțată. Considerăm că, de lege ferenda, ar fi necesar să fie abrogată condiția unui acord prealabil al inculpatului drept condiție a dispunerii amânării aplicării pedepsei. Ar fi suficientă existența cazului de revocare în cazul în care instanța l-ar obliga la muncă în folosul comunității, iar acesta nu ar respecta obligația impusă.

Unele instanțe încearcă prin diverse mijloace să amelioreze efectul nociv al acestei condiții. Într-o speță s-a mers pe un procedeu invers, instanța constatând lipsa dezacordului inculpatului și prin urmare considerând condiția îndeplinită. În altă speță, instanțele au citat inculpatul, cu mențiunea că poate să își manifeste acordul pentru a presta muncă în folosul comunității, acord indispensabil dispunerii amânării aplicării pedepsei. Considerăm că aceasta din urmă este soluția corectă și legală, în lipsa unei modificări, acordul inculpatului fiind o condiție sina qua non a amânării aplicării pedepsei.

În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infarcțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, înstanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioada determinată

Noul Cod penal prevede expres și limitativ în conținutul art. 83 o listă de criterii de care judecătorul trebuie să țina cont, în aprecierea sa asupra oportunității dispunerii soluției de amânare a aplicării pedepsei. Aceste criterii nu erau prevăzute în vechiul Cod penal, judecătorul având o foarte largă libertate de apreciere asupra dispunerii măsurii suspendării condiționate. O decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem menționează că instanțele ar trebui să țină cont de: gravitatea faptei, trecutul infractorului, mediul din care provine precum și de circumstanțele săvârșirii infracțiunii.

Primul criteriu de care instanța va ține cont în cazul amânării aplicării pedepsei este persoana infractorului. Acest criteriu include atât elementele prevăzute în cadrul art. 74 lit. g), respectiv nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială cât și orice altă circumstanță ce ar oferi instanței unele indicații privind personalitatea și caracterul persoanei.

Conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii este un criteriu ce vine în completarea imaginii de ansamblu asupra persoanei infractorului și implică în primul rând antecedentele penale ale inculpatului. Ne referim în concret la acele antecedente care nu atrag de plano imposibilitatea dispunerii amânării aplicării pedepsei, dar care relevă o anumită persevernță infracțională a inculpatului, ce pune în evidență imposibilitatea acestuia de a se îndrepta în libertate, ca de exemplu: dacă s-a dispus anterior o amânare a aplicării pedepsei, o renunțare la aplicarea pedepsei. De asemenea, considerăm că și condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau pedepsele amnistiate pot fi indicii cu privire la neoportunitatea dispunerii amânării aplicării pedepsei.

In fine, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, după cum bine s-a subliniat în doctrină, se vor aprecia într-un context global, alături de celelalte criterii prezentate, nefiind obligatoriu să se rețină si circumstanța atenuantă judiciara prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a). Într-adevăr, datorită efectului pe care reținerea circumstanțelor atenuante îl are asupra pedepsei stabilite, efortul depus de inculpat trebuie sa fie semnificativ, spre deosebire de cel ce poate fi luat în considerare pentru analizarea oportunității dispunerii amânării aplicării pedepsei.

Toate criteriile sunt puncte de reper pentru instanță în aprecierea ultimului criteriu prevăzut de art. 83 și anume șansele de îndreptare ale inculpatului. În măsura în care în raport cu toate aceste criterii, judecătorul apreciază că inculpatul are șanse de îndreptare, chiar și fără aplicarea efectivă a unei pedepse, acesta va dispune soluția amânării aplicării pedepsei.

În ceea ce privește raportul dintre criteriile generale de individualizare și criteriile existente în cadrul art. 83 alin. (1) lit. d), s-a pus problema dacă poate exista o relație general – special între acestea. S-a subliniat în doctrină că nu se pune problema unei relații de subordonare între aceste criterii, fiecare fiind criterii generale în propria fază de individualizare. Același autor a propus clasificarea fazei de individualizare a pedepsei în sens larg, în subdiviziuni specifice fiecărei etape corespunzătoare stabilirii, aplicării și executării pedepsei. Astfel, criteriile generale prevăzute la art. 74 privesc faza individualizării pedepsei în sens restrâns. Aceste criterii, după cum se menționează și în textul articolului, vor fi avute în vedere exclusiv pentru stabilirea duratei ori cuantumului pedepsei. Odată întreprinsă această fază și pedeapsa deja stabilită, judecătorul va trece la faza individualizării aplicării pedepsei, aplicând criteriile generale ale acestei faze și anume cele prevăzute de art. 83.

Inculpatul să nu se fi sustras de la urmărirea penală sau judecată sau să nu fi incercat zădărnicirea aflării adevărului ori zădărnicirea identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților

Pentru ca să se poată considera că inculpatul se sustrage de la urmărirea penală trebuie să fie îndeplinite două condiții cumulative. În primul rând acesta trebuie să aibă cunoștință de existența unui proces împotriva sa, altfel nu putem să vorbim de o eventuală sustragere din perspectiva inculpatului, iar sustragerea să fie comisă cu intenție de către inculpat. Considerăm că reaua-credință este esențială pentru a se putea reține acest motiv de neacordare a beneficiului amânării aplicării pedepsei, neputând fi sancționat pentru o acțiune din culpă. În al doilea rând, după cum s-a subliniat și în doctrină, în acest caz nu putem vorbi de o încercare de a se sustrage de la urmărirea penală, fiind obligatoriu să existe un rezultat, o vătămare adusă bunului mers al justiției. Autorul mai sus citat dă ca exemplu cazul în care inculpatul este prins cu bagajele făcute și un bilet de avion către o țară cu care România nu are încheiat un tratat privind extrădarea. Ne raliăm și noi opiniei, conform căreia, deși intenția inculpatului poate fi clară, precum în acest exemplu, acestuia nu i se poate retrage beneficiul amânării aplicării pedepsei pe motiv că a încercat să se sutragă de la urmărirea penală, neexistând niciun prejudiciu adus bunului mers al justiției. Desigur, judecătorul ținând cont de criteriile generale ale fazei de individualizare a amânării aplicării pedepsei, ar putea să constante conduita necinstită a inculpatului și în funcție de acest criteriu să refuze dispunerea amânării.

În ceea ce privește zădarnicirea aflării adevărului sau zădărnicirea tragerii la răspundere a autorului sau a participanților, Noul Cod Penal nu mai leagă eficacitatea acestor condiții negative de producerea unui rezultat. Astfel, după cum prevede și formularea textului, simpla încercare de zădarnicire este susceptibilă de a înlătura aplicarea instituției amânării. Cu toate acestea și aici este indispensabilă condiția existenței relei-credițe din partea inculpatului, simpla neglijență neputând fi sancționată. Astfel, de exemplu, dacă o persoană lovește pe timp de noapte o căruță aflată pe marginea drumului în care dormea o altă persoană, care ulterior decedează, iar apoi, considerând că a fost un accident soldat doar cu pagube materiale, părăsește locul accidentului, considerăm că nu poate fi exclusă de plano posibilitatea de a dispune amânarea aplicării pedepsei, neputând fi constatată reaua-credință a partea inculpatului.

Revocarea amânării aplicării pedepsei

Lăsarea în libertate a inculpatului, ca urmare a dispunerii amânării aplicării pedepsei, este rezultatul unei aprecieri a instanței în sensul că acesta se poate îndrepta în libertate fără să fie necesară aplicarea unei pedepse. Uneori însă, datorită comportamentului ulterior al inculpatului, care denotă o anumită perseverență infracțională, infirmând aprecierea instanței privind oportunitatea aplicării unei pedepse, este necesar ca instanța să revină asupra aprecierii sale inițiale. Astfel, revocarea amânării aplicării pedepsei apare ca o sancțiune, dispusă față de persoana supravegheată care nu s-a conformat cerințelor legale și judiciare pe perioada termenului de supraveghere. În total există patru cazuri de revocare, în trei dintre ele operând revocarea obligatorie, iar în cel de al patrulea revocarea facultativă, fiind din nou lăsată instanței o libertate de apreciere în acest sens.

Revocarea obligatorie

Revocarea pentru nerespectarea, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor

Neexistând în Vechiul Cod penal nicio obligație impusă inculpatului în cazul suspendării condiționate, acest caz de revocare apare reglementat doar în cazul amânării aplicării pedepsei.

Pentru incidența acestui caz de revocare este esențială dovedirea relei-credințe a inculpatului în nerespectarea mǎsurilor și obligațiilor impuse. Din formularea textului legal rezultă că buna-credință a persoanei supravegheate este prezumtă, răsturnarea ei fiind în sarcina procurorului. Practica instanțelor românești a fost destul de clară în acest sens, considerându-se că pentru a se răsturna prezumția de bună-credință de care beneficiază persoana supravegheată, nu este suficient să se dovedească neglijența persoanei în respectarea măsurilor și obligațiilor, ci că nerespectarea lor este rezultatul unei fapte intenționate comise în acest scop.

Cu toate acestea, într-o speță recentă, instanța a revocat beneficiul suspendării sub supraveghere pe motiv că inculpatul “a dat dovadă de totală indiferență” și că “nu a probat faptul că s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta la întrevederi.” Considerăm cǎ soluția dată de instanță este eronată din două considerente. În primul rând, simpla indiferență nu poate fi echivalată cu reaua-credință, decât dacă aceasta e dublată de un element intențional, un refuz implicit al persoanei supravegheate de a respecta măsurile și obligațiile impuse. În al doilea rând, sarcina probei aparține reprezentanților Ministerului Public, fiind obligatoriu ca aceștia să răstoarne prezumția bunei-credințe, pentru a putea opera instituția revocării. În caz contrar, chiar dacă ne aflăm în prezența unei nerespectări cu rea-credință, va opera prezumția de bună-credință în favoarea persoanei supravegheate iar instanța nu va putea dispune revocarea măsurii amânării aplicării pedepsei.

Revocarea pentru neîndeplinierea obligațiilor civile, în afară de cazul în care persoana supravegheată dovedește că a fost în imposibilitate să le achite.

Noul Cod penal, la fel ca și vechea reglementare, prevede că neîndeplinirea obligațiilor civile constituie motiv de revocare obligatorie. Reglementarea celor două instituții este similară, prin urmare ne vom referi cu prioritate la instituția amânării aplicării pedepsei, care ridică unele probleme suplimentare față de cea a suspendării condiționate.

Spre deosebire de motivul anterior, în cazul căruia persoana supravegheată beneficiază de o prezumție de bună-credință în cazul neachitării integrale a obligațiilor civile, legiuitorul prezumă reaua-credință a persoanei supravegheate, lui revenindu-i sarcina de a răsturna prezumția și de a dovedi că persoana supravegheată s-a aflat în imposibilitate de a le îndeplini. În măsura în care persoana supravegheată nu reușeste să răstoarne prezumția, chiar și în lipsa unei probe a relei-credințe din partea procurorului, instanța va revoca amânarea aplicării pedepsei.

Noul text, spre deosebire de cel din Vechiul Cod penal, prevede expres că persoana supravegheată trebuie să își achite integral obligațiile civile. Considerăm că, deși modificarea este binevenită, și sub imperiul vechii reglementări era obligatorie achitarea integrală a obligațiilor civile, altfel beneficiul suspendării condiționate fiind susceptibil de a fi revocat.

O problemă ridicatǎ în doctrină este necorelarea textului art. 85 alin. (5), care prevede că persoana supravegheată trebuie să îndeplinească obligațiile civile cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, cu art. 88 alin. (2) care prevede ca motiv de revocare neachitarea obligațiilor civile până la expirarea termenului de surpaveghere. Unii autori consideră că plata obligațiilor civile în ultimele 3 luni poate fi făcută doar cu titlu de excepție făcând referire la art. 49 alin. (5) din Legea nr. 253/2013. În sens contrar, se consideră că textul de la art. 83 nu este altceva decât un text de recomandare, cazurile de revocare fiind expres și limitativ prevăzute de art. 88. Astfel, chiar dacă sesizarea instanței de către seriviciul de probațiune are loc cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, revocarea amânării aplicării pedepsei, nu poate avea loc decât dupa expirarea termenului de supraveghere și doar în cazul în care persoana supravegheată nu și-a îndeplinit obligațiile civile. Aspectul ignorat însă de autorii anterior citați este că primul text este inclus în articolul cu titlul “Măsurile de supraveghere și obligațiile”. Prin urmare, s-ar putea ridica problema existenței a două obligații: una a cărei nerespectare ar duce la revocarea amânării aplicării pedepsei pe textul alin. (1) al articolului 88, iar cealaltă obligație ducând la revocarea amânării pe alin. (2) al aceluiași articol. Suntem de părere că măsurile și obligațiile sunt expres și limitativ prevăzute de lege în alin. (1) al articolului 85. Prin urmare, adăugarea acelui text la finalul art. 85, nu exprimă decât îndemnul legiuitorului către persoana supravegheată, de a achita într-un termen cât mai scurt obligațiile civile. De lege ferenda, propunem abrogarea alin. (5), fiind suficientă existența motivului de revocare prevăzut în articolul 88.

După amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată săvârșește o nouă infațiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronuțat o soluție de condamnare chiar după expirarea acestui termen.

Comiterea unei infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere denotă absența voinței persoanei supravegheate de a se îndrepta, sancționată cu revocarea beneficiului amânării aplicării pedepsei. Și în acest caz, reglementările celor două coduri penale sunt similare. Astfel pentru a se putea dispune revocare trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Să se comită o infracțiune în termenul de supraveghere.

Pentru a putea fi incidentă instituția revocării, infracțiunea trebuie să se comită în limitele termenului de supraveghere. Termenul de supraveghere are o durată fixă de 2 ani, și începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. Astfel, în cazul în care inculpatul săvârșește o infracțiune înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, nu este posibilă revocarea acesteia.

În cazul infractiunilor cu durată de consumare, ele se consideră săvârșite în momentul epuizării lor. Astfel, dacă, momentul epuizării este în afara termenului de încercare, nu se va putea dispune revocarea amânării. Face excepție infracțiunea progresivă, unde ne interesează momentul consumării și nu cel al epuizării ei.

Infracțiunea să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție

În cazul în care infracțiunea se comite din culpă, aceasta va face obiectul revocării facultative, instanța urmând să aprecieze dacă se impune sau nu revocarea amânării aplicării pedepsei.

Infracțiunea comisă să fie descoperită in termenul de încercare

Această condiție a fost supusă de-a lungul timpului unor aprinse dezbateri doctrinare. Întrebarea care se ridică este dacă este suficient să se descopere fapta sau este nevoie să se descopere și făptuitorul. Conform unor autori, nu este necesară descoperirea făptuitorului ci doar a faptei. Alți autori sunt de părere că nu e suficient să se descopere că s-a săvârșit o infracțiune ci în mod obligatoriu trebuie identificat și autorul său, argumentând că rațiunea acestei dispoziții legale este legată de “neoportunitatea revenirii asupra reabilitării de drept, operată in baza art. 86. C. pen., după un interval mare de timp.” Înțelegem să ne raliem și noi acestei din urmă opinii. Chiar dacă pe Noul Cod nu se pune problema reabilitării de drept, aceleași efecte de înlăturare a tuturor interdicțiilor și decăderilor se produc și la expirarea termenului de supraveghere. Pe lângă rolul protector față de persoana supravegheată, norma de față are și un rol sancționator față de organele de urmărire penală, sancționând pasivitatea și ineficiența în descoperirea la timp a infracțiunii. Din această perspectivă ni se pare nejustificată sancționarea organelor de urmărire penală în cazul în care nu descoperă fapta, dar în măsura în care lipsește doar făptuitorul, ele dispun de un termen nedeterminat pentru identificarea lui.

În măsura în care se descoperă atât infracțiunea cât și autorul acesteia, efectele ce s-ar produce la finalul termenului de supraveghere sunt suspendate față de persoana supravegheată până la soluționarea definitivă a cauzei privind cea de-a doua infracțiune, urmând ca în funcție de soluția dată să se dispună sau nu revocarea. În măsura în care nu avem încă descoperit un făptuitor, nu se pune problema suspendării față de acesta a efectelor definitive, neavând un proces în curs de desfășurare împotriva acestuia. Prin urmare, odată cu împlinirea termenului de supraveghere și producerea efectelor definitive a amânării aplicării pedepsei, instituția revocării nu mai poate opera. Dacă am admite că suspendarea efectelor definitive ale amânării aplicării pedepsei s-ar produce retroactiv din momentul descoperirii făptuitorului, acest lucru ar contraveni art. 15 alin. (2) din Constituție care prevede cu titlu de principiu neretroactivitatea legii cu excepția legii mai favorabile.

Pentru infracțiunea comisă să se fi pronunțat o soluție de condamnare, chiar după expirarea termenului de supraveghere.

Se poate observa că în ambele coduri nu are relevanță pedeapsa ce i se aplică în concret inculpatului, fiind suficientǎ existența unei hotărâri de condamnare. După cum am arătat anterior, condamnarea poate fi pronunțată chiar și după expirarea termenului de supraveghere, judecata având efect suspensiv în ceea ce privește efectele definitive ale amânării aplicării pedepsei, efecte care altfel s-ar fi produs la expirarea termenului de supraveghere.

O diferență notabilă între cele două reglementări există din perspectiva hotărârii de condamnarea necesare pentru a dispune revocarea. Astfel, dacă în Vechiul Cod penal era necesară existența unei hotărâri de condamnare definitive, Noul Cod penal a renunțat la aceastǎ condiție, revocarea putându-se dispune încă din momentul condamnării în primă instanță a inculpatului. Într-adevăr, dupa cum a observat și unul dintre autori, în realitate instanța care pronunță hotărârea de condamnarea pentru infracțiunea comisă în termenul de supraveghere este cea care se va pronunța și asupra măsurii revocării amânării aplicării pedepsei. Or, dacă aceasta ar trebui să aștepte până în momentul în care hotărârea devine definitiă, ar fi afectată celeritatea procesului penal. De altfel, nefiind definitivă, condamnatul va avea la îndemână calea de atac a apelului, în care va putea contesta atât condamnarea cât și măsura revocării amânării aplicării pedepsei.

Considerăm alături de autorul anterior citat, că în privința infracțiunii comise în termenul de supraveghere judecătorul poate dispune oricare din soluțiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală: condamnare, achitare, încetarea procesului penal, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Cum textul condiționează revocarea de existența unei hotărâri de condamnare, considerăm că în cazul în care judecătorul alege o altă soluție procesuală, aceasta nu va putea opera.

În practică s-a pus problema dacă, pentru infracțiunea comisă în termenul de supraveghere, este posibilă pronunțarea unei hotărâri de renunțare la aplicarea pedepsei. Astfel unii autori susțin că acest lucru nu ar fi posibil, în considerarea textului art. 80 alin. (2) care condiționează dispunerea unei soluții de renunțare de lipsa existenței unei renunțări la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii inițiale. Prin urmare, printr-un raționament a fortiori acest text exclude și o amânarea anterioară, acest lucru fiind consecința firească a sistemul progresiv gândit de legiuitor în Noul Cod penal, amânarea aplicării pedepsei aplicându-se în situații mai grave. Considerăm pe deplin justificate aceste argumente, însă considerăm că sfera de aplicare a acestui text nu poate fi extinsă într-o așa măsura pe cale de intepretare, legiuitorul fiind cel care trebuie să intervină și să reglementeze expres situația dezbatută.

Revocarea facultativă

Similar cu reglementarea suspendării condiționate, în cazul în care persoana supravegheată comite o infracțiune din culpă, instanța poate alege să nu revoce amânarea aplicării pedepsei. Toate condițiile prevăzute în cazul revocării obligatorii trebuie îndeplinite și în cazul revocării facultative, mai puțin condiția privitoare la elementul subiectiv al infracțiunii. În acest caz infracțiunea trebuie comisă din culpa. În măsura în care toate aceste condiții sunt îndeplinite, instanța va aprecia dacă se impune sau nu revocarea amânării aplicării pedepsei. Unii autori consideră că în măsura în care instanța apreciază că nu se impune revocarea amânării aplicării pedepsei, aceasta va trebui să dispună fie o hotărâre de amânare a aplicării pedepsei, fie o hotărâre de suspendare sub supraveghere. În completare, alti autori susțin că și o soluție de condamnare la pedeapsa amenzii este compatibilă cu o soluție de amânare a aplicării pedepsei, fără să se creeze o situație cum este supravegherea unei persoane aflate în regim de detenție.

Suntem de acord că soluțiile propuse de autorii citați sunt posibile în aceastǎ situație, însă dorim să facem unele precizări pentru a delimita mai precis instituția revocării facultative. Premiza unei posibile revocări a amânării aplicării pedepsei este existența unei hotărâri de condamnare. Elementul cheie al acestei instituții este aprecierea instanței asupra măsurii revocării amânării, o dată ce condițiile revocării sunt îndeplinite. Această apreciere se suprapune peste faza de individualizare a executării pedepsei. Astfel, dacă se va dori menținerea amânării aplicării pedepsei, instanța va pronunța o soluție de suspendare sub supraveghere sau de condamnare la pedeapsa amenzii pentru infracțiunea comisă din culpă. În caz contrar, îl va condamna pe inculpat la pedeapsa închisorii cu executare. Nu putem vorbi de incidența instituției revocării facultative în cazul în care, pentru infracțiunea din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedespei deoarece faza individualizării aplicării pedepsei este anterioară unei hotărâri de condamnare și prin urmare încǎ nu sunt îndeplinite condițiile revocării amânării aplicării pedepsei. O eventuală apreciere a instanței asupra măsurii revocării facultative, în această fază a individualizării, considerăm că echivalează cu o antepronunțare.

În concluzie, dacă se pune problema revocării, iar instanța apreciază că aceasta nu se impune, va putea pronunța exclusiv soluțiile de condamnare la pedeapsa amenzii sau condamnarea cu suspendare sub supraveghere.

Efectele revocării

Revocarea apare ca o sancțiune impusă persoanei supravegheate. Prin urmare primul efect al acesteia este că instanța înlatură beneficiul amânării aplicării pedepsei și îi aplică inculpatului pedeapsa amânată anterior, pronunțând în acest sens o hotărâre de condamnare. Dorim să atragem atenția că instanța nu mai poate dispune asupra cuantumului pedepsei, acesta având autoritate de lucru judecat, ci doar să revină asupra fazei individualizării aplicării pedepsei. În continuare, Noul Cod penal prevede faptul că cele două pedepse se vor contopi conform dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni. Conform unei opinii exprimate în doctrină, instanța ar putea aplica atât regulile privitoare la concurs, cât și cele privitoare la recidiva postcondamnatorie. Nu putem să acceptăm această opinie în contextul noului cod. Spre deosebire de vechea reglementare, unde suspendarea condiționată implica, în mod obligatoriu, o hotărâre de condamnare și prin urmare putea să constituie primul termen al recidivei, Noul Cod penal prevede o soluție procesuală distinctă : amânarea aplicării pedepsei. În lipsa unei condamnări, nu poate exista recidivă, conform art. 41 din Noul Cod penal. De aceea considerăm pe deplin justificat textul art. 88 alin. (3) care prevede că cele două infracțiuni se vor contopi conform dispozițiilor de la concursul de infracțiuni. Se poate, totuși, observa că în vechea reglementare, Codul deroga de la regulile generale în materie de pluralitate de infracțiuni, prevăzând soluția cumulului aritmetic între pedeapsa pentru infracțiunea a cărei suspendare condiționată s-a revocat și infracțiunea comisă în termenul de încercare. Considerăm că acest tratament agravat se impunea datorită periculozității de care persoana condamnată dădea dovadă prin comiterea unei noi infracțiuni în termul de încercare. Deși Noul Cod prevede că se aplică regimul de drept comun în materie de pluralitate de infracțiuni, acest lucru nu implică o schimbare radicală de optică a legiuitorului în privința regimului efectelor revocării, fiind mai degrabă consecința schimbării regulilor de drept comun în materia pluralității de infracțiuni. Astfel, Noul Cod penal a optat pentru un cumul aritmetic limitat, prevăzând că la pedeapsa cea mai grea se va adăuga o treime din totalul celorlalte pedepse. În concluzie, pedeapsa rezultantă se obține într-un mod similar cu cel din vechea reglementare.

În privința rezultantei, spre deosebire de situația anulării amânării aplicării pedepsei, instanța nu va putea să dispună suspendarea sub supraveghere a pedepsei, fiind obligatoriu să dispună executarea efectivă a acesteia. Soluția se impune deoarece, dacă anularea aplicării pedepsei se prezintă ca o măsură remediu, revocarea acesteia este o sancțiune aplicată persoanei supravegheate. În același sens, textul art. 91 alin. (3) prevede că suspendarea sub supraveghere nu poate fi dispusă dacă anterior s-a revocat amânarea aplicării pedepsei.

Anularea amânării aplicării pedepsei

Conform doctrinei, anularea amânării aplicării pedepsei este o măsură remediu, care vine să desființeze dispoziția de suspendare sau de amânare a aplicării pedepsei, în măsura în care instanța, din motive neimputabile ei, nu a cunoscut unele date cu privire la antecedentele penale ale inculpatului, care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi exclus aplicarea suspendării sau a amânării aplicării pedepsei. Referitor la această definiție ar fi de precizat câteva chestiuni.

În primul rând, în literatura de specialitate s-a susținut faptul că și anularea, alături de revocare, este o sancțiune. Acest punct de vedere este contrazis însă de dispozițiile Codului penal, care prevede că în urma anulării, pedeapsa rezultată ca urmare a contopirii după regulile privitoare la concurs poate fi suspendată condiționat, respectiv amânată aplicarea acesteia. În continuare, în susținerea aceluiași punct de vedere, se poate observa că în cazul suspendării condiționate, în caz de anulare a acesteia, Codul penal nu mai prevede tratamentul sancționator agravat prin cumulul aritmetic al pedepselor, ele urmând a se contopi potrivit regulilor generale în materie. În concluzie, anularea nu are ca scop sancționarea persoanei care beneficiază de amânarea aplicării pedepsei, ci vine să corecteze o eroare a instanței produsă de o cunoaștere incompletă a circumstanțelor speței.

Dupa cum bine s-a susținut în doctrină, necunoașterea antecedentelor penale ale persoanei supravegheate nu trebuie să se datoreze instanței. În cazul în care eroarea este imputabilă instanței, acestea vor fi îndreptate prin exercitarea căilor de atac, anularea amânării aplicării pedepsei vizând doar omisiunile neimputabile instanței.

În continuare, referitor la antecedentele penale, unii autori apreciază că dacǎ acestea ar fi fost cunoscute ar fi înlăturat incidența art. 81 Cod penal. Legea permite, în mod expres, dispunerea amânării aplicării pedepsei în caz de concurs de infracțiuni, prin urmare nu putem să întelegem decât că autorii s-au referit la o condiție de gravitate ce trebuie îndeplinită de infracțiunea nou-descoperită pentru a putea atrage anularea amânării aplicării pedepsei anterioare. Nu considerăm aceasta ca fiind o veritabilă condiție a dispunerii anulării amânării aplicării pedepsei, fiind suficient să se constate existența antecedentelor penale, fără să aibă vreo relevanță gravitatea acestora din perspectiva instituției anulării amânării aplicării pedepsei. Desigur, gravitatea antecedentelor descoperite ulterior poate să constituie o piedică în fața unei noi amânări a aplicării pedepsei, dar aceasta nu este exclusa ab initio de existența acestora. Un exemplu ar fi edificator în această situație. Să presupunem că X comite o infracțiune de furt pentru care se dispune amânarea aplicării pedepsei de 1 an închisoare. Ulterior se descoperă că acesta a mai săvârșit o infracțiune de furt înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, pentru care instanța pronunță condamnarea la pedeapsa închisorii de 1 an și 2 luni. În acest caz, se impune anularea amânării aplicării pedepsei și contopirea celor două pedepse potrivit regulilor de la concurs, obținându-se o pedeapsă de 1 an si 6 luni închisoare. În măsura în care cele două infracțiuni ar fi fost judecate împreună, fiind deci cunoscute de instanță, soluția ar fi fost aceeași, pedeapsa rezultantă fiind susceptibilă de amânarea aplicării. Astfel, dacă am fi acceptat teoria conform căreia antecedentele penale ar fi trebuit să excludă posibilitatea aplicării amânării aplicării pedepsei, am fi ajuns în situația absurdă ca în acest exmplu să nu fie îndeplinite condițiile anulării. Acest exemplu vine să sublinieze faptul că anularea este obligatorie chiar și în situația în care, dacă instanța ar fi cunoscut în mod complet starea de fapt, tot ar fi dispus amânarea aplicării pedepsei pentru pedeapsa rezutantă.

Pentru a se putea dispune anularea amânării aplicării pedepsei, trebuie sa fie îndeplinite anumite condiții, pe care le vom trata în cele ce urmează.

Condițiile anulării amânării aplicării pedepsei

Persoana supraveghetă să fi săvârșit anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, o altă infracțiune

Spre deosebire de revocarea amânării aplicării pedepsei, în acest caz observăm că infracțiunea trebuie să fi fost comisă anterior rămânerii definitive a hotărârii de amânare. Acest lucru este și firesc, deoarece instituția anulării nu vine să îl sancționeze pe infractor pentru încălcarea “angajamentului” pe care și l-a asumat cu ocazia rămânerii definitive a hotărârii de amânare, ci din contră, se dorește înlăturarea viciului de nelegalitate al hotărârii judecătorești, pentru necunoașterea completă a stării de fapt.

După cum bine s-a observat , în cazul anulării amânării nu are relevanță forma de vinovăție cu care s-a săvârșit infracțiunea descoperită ulterior. Totuși, aceasta prezintă relevanță în etapa individualizării pedepsei, judecătorul putând dispune executarea pedepsei privative de libertate, în măsura în care, raportat la persoana infractorului și perserverența sa infracțională, consideră că acesta nu s-ar putea îndrepta decât prin executarea pedepsei în regim de detenție.

Infracțiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere

Considerăm că și în acest caz, asemenea condiției tratate în cadrul revocării, nu este suficient să se descopere doar fapta, ci este nevoie să fie descoperit și făptuitorul în interiorul termenului de supraveghere. Este cel puțin discutabilă opinia unui autor care, referindu-se la modul de formulare a textului, susține că spre deosebire de revocare, unde era suficient să fie descoperită infracțiunea în interiorul termenului de supraveghere, în cazul anulării amânării aplicării pedepsei, condiția este îndeplinită doar în cazul cunoașterii atât a faptei cât și a autorului ei. Astfel se susține faptul că sintagma “persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune […] descoperită în termenul de supraveghere” relevă ca fiind suficientă doar cunoașterea infracțiunii, pe când sintagma “persoana supravegheată mai săvârșise o altă infracțiune” implică atât cunoașterea faptei cât și a persoanei care a comis-o. De altfel, nu vedem nicio diferență notabilă între cele două sintagme, care să justifice distincția pe care o face autorul citat. De aceea nu putem fi de acord cu o astfel de interpretare, considerând că legiuitorul nu a dorit să creeze o situație diferităîntre instituția revocării și cea a anulării amânării aplicării pedepsei, din aceastǎ perspectivǎ. Astfel, intreaga discuție purtată în cadrul instituției revocării amânării aplicării pedepsei este aplicabilă în mod corespunzător.

Pentru infracțiunea descoperită să se aplice o pedeapsă cu inchisoarea, chiar și după expirarea termenului de supraveghere

Din formularea textului legal reiese că pentru a putea opera anularea, este obligatoriu ca pentru infracțiunea descoperită ulterior să se “aplice” pedeapsa închisorii. Astfel, anularea se va putea dispune fie în cazul condamnării cu executare la pedeapsa închisorii, fie în cazul condamării cu suspendare sub supraveghere. În toate celelalte cazuri, anularea nu este posibilă, fie pentru că nu se aplică o pedeapsă, fie pentru că persoana în cauză a fost condamnată la pedeapsa amenzii.

Se pune însă problema în doctrină, dacă o hotărâre de renunțare la aplicarea pedepsei ar fi posibilă pentru infracțiunea nou-descoperită. Deși unii autori consideră că dispozițiile legale se opun unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei pentru infracțiunea comisă ulterior, considerăm că această opinie suscită anumite nuanțări, neputând să excludem ab initio posibilitatea renunțării, fiind necesară o analiză de la caz la caz. Pentru a evidenția aceste nuanțări vom încerca să prezentăm catevă ipoteze de lucru, pe baza unui exemplu dat.

Să presupunem că avem I1 și I2, două infracțiuni concurente comise la data de 20.01.2015 respectiv 24.01.2015. Pentru prima infracțiune s-a pronunțat o hotărâre de amânarea a aplicării pedepsei, iar în cursul termenului de supraveghere se descoperă I2.

Ipoteza 1 – Instanța nu are la cunoștință existența unei hotărâri de amânarea a aplicării pedepsei anterioare. În acest caz, în măsura în care instanța consideră oportună renunțarea la aplicarea pedepsei pentru infracțiunea a doua, în cazul în care descoperă ulterior existența hotărârii de amânare, va putea anula renunțarea și va stabili o pedeapsă pentru I2. După aceea, instanța va decide dacă se impune aplicarea unei pedepse sau nu, în funcție de criteriile analizate anterior. În concluzie, în această primă ipoteză, dispunerea unei renunțări a aplicării pedepsei, deși posibilă, este susceptibilă de anulare și prin urmare putem susține alături de ceilalți autori, ca acest caz exclude renunțarea la aplicarea pedepsei.

Ipoteza 2 – Instanța cunoaște existența unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei anterioare. În acest caz se pune problema dacă sunt îndeplinite condițiile pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei.

Art. 80 lit b) – Nu e posibilă renunțarea dacă în cei doi ani anteriori comiterii infracțiunii, a mai fost dispusă o renunțare ( sau chiar o amânare a aplicării pedepsei dacă luăm în considerare ierarhia acestor instituții). În exemplul nostru, atât hotărârea de amânare cât și cea de renunțare sunt ulterioare ambelor infracțiuni. În concluzie aceasta condiție este îndeplinită.

Art. 80 alin. (3) – Pentru fiecare infracțiune concurentă, trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute la art. 80 alin. (1) si (2). Referitor la acest articol, unii autori susțin că atâta timp cât există deja o hotărâre de amânare a aplicării pedepsei, care a intrat în autoritatea de lucru judecat, instanța investită cu judecarea celei de a doua infracțiuni nu poate să mai analizeze îndeplinirea acestor condiții. Referitor la acest text, considerăm că acesta trebuie interpretat în sensul că vizează exclusiv ipoteza în care infracțiunile concurente sunt judecate împreună, în acest caz fiind perfect de acordcă o disociere între ele nu ar fi posibilă și deci o hotărâre de renunțare la aplicarea pedepsei va trebui să includă toate ipotezele deduse judecății. Cu toate acestea, nu putem exclude în totalitate nici opinia conform căreia textul de la art. 80 alin. (3) nu distinge după cum aceste infracțiuni sunt judecate împreună sau separat. Chiar și în acest caz, considerăm ca nu există impedimente la renunțarea aplicării pedepsei în măsura în care fiecare infracțiune în parte din cele concurente, respectă condițiile de aplicare ale acestei instituții. Autorul menționat anterior susține că autoritatea de lucru judecat ar împiedica instanța să verifice condițiile aplicării renunțării, în special cele subiective referitoare la oportunitatea aplicării acestei instituții. Suntem perfect de acord că hotărarea se bucură de autoritate de lucru judecat, însă aici nu se pune problema modificării ei. Instanța care judecă a doua infracțiune va face o analiză ipotetică asupra condițiilor de aplicare a renunțării, fără absolut niciun efect asupra primei hotărâri. În măsura în care constată că ar fi îndeplinite condițiile dispunerii unei renunțări, va putea să dispună renunțarea la aplicarea pedepsei cu privire la cea de a doua infracțiune. Considerăm că rațiunea acestui text, și scopul acestei analize ipotetice, este de a nu se crea situații considerabil diferite între inculpați, pe motiv că infracțiunile au fost sau nu judecate împreună. Un exemplu în acest sens: X și Y doi inculpați care au comis câte două infracțiuni de furt fiecare. X este trimis în judecată pentru ambele infracțiuni, iar instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Y este judecat pentru prima infracțiune iar instanța decide ca se impune o soluție de amânarea a aplicării pedepsei. În acest caz, deși situația lui Y ar fi identică cu cea a lui X, dacă am admite opinia conform căreia o renunțare nu ar mai fi posibilă în acest caz, Y si-ar pierde implicit vocația la o renunțare a aplicării pedepsei cu privire la cea de a doua infracțiune chiar dinainte ca să fie judecat pentru aceasta, fapt inadmisibil în opinia noastră, cu atât mai mult cu cât i s-ar răpi și judecătorului o bună parte din puterea sa de apreciere. Desigur, soluția este strâns legată de aprecierea judecătorului, însă nu putem exclude de plano posibilitatea aplicării unei renunțări măcar în ceea ce privește a doua infracțiune comisă.

În concluzie, putem susține că o eventuală renunțare la aplicarea pedepsei, pentru o infracțiune descoperită în termenul de supraveghere a unei amânări a aplicării pedespei este posibilă, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale, iar judecătorul cosideră aceasta măsura ca fiind oportună.

Efectele anulării amânarii aplicării pedepsei

În urma anulării aplicării pedepsei, Noul Cod de procedură prevede că instanța va face aplicarea fie a dispozițiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară, fie a dispozițiilorprivind concursul de infracțiuni.

În ceea ce privește recidiva sau pluralitatea intermediară, având în vedere că acestea necesită în mod obligatoriu o hotărâre de condamnare prelabilă, nu putem vorbi de aplicarea acestor instituții decât în cazul în care infracțiunea pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei constituie termenul al doilea al recidivei sau pluralitații intermediare. După aplicarea regulilor de contopire, instanța nu va putea dispune o nouă amânarea a aplicării pedepsei, textul Codului permițând expres acest lucru doar în cazul concursului. Astfel, instanța va avea la dispoziție fie soluția suspendării sub supraveghere, fie condamnarea cu executare.

În cazul în care infracțiunea nou-descoperită este în concurs cu cea pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, instanța va face aplicarea regulilor de la concurs. Conform Codului penal, pedeapsa rezultată în urma contopirii este susceptibilă de amânare. Cu toate acestea, două observații foarte importante se impun, după cum bine s-a observat în doctrina de specialitate.

În primul rând, din nefericire, legiuitorul, în continuare, folosește eronat dihotomia “a aplica” și “a stabili”. În cadrul art. 89, acesta folosește ca și premiză pentru dispunerea anulării aplicării pedepsei, aplicarea unei pedepse cu închisoarea pentru infracțiunea nou-descoperită. După cum am explicat anterior, aplicarea pedepsei, presupune existența unei hotărâri de condamnare, fie cu suspendare sub supraveghere, fie cu executare în regim de detenție. Astfel, în măsura în care pentru una din infracțiunile concurente se dispune condamnarea, apare ca imposibilă dispunerea amânării aplicării pedepsei pentru pedeapsa rezultantă, cele două fiind incompatibile. De lege ferenda, autorul care a observat aceasta incoerență lingvistică a legiuitorului, menționează că se impune modificarea sintagmei “i s-a aplicat” cu “i s-a stabilit”. Această modificare ar da eficiență alineatului 2 al aceluiași articol, inaplicabil de lege lata, însă după cum bine s-a observat și de alți autori această modificare ar extinde sfera de aplicare a instituției anulării aplicării pedepsei. În consecința anularea amânării aplicării pedepsei ar putea fi dispusă și în cazul unei amânări anterioare, fapt ce nu se corelează cu celelalte dispoziții din cod, conform unor autori. Astfel, aceștia sunt de părere că, dacă în cazul incidenței art. 88, în lipsa unei hotărâri de condamnarea care să atragă revocarea pot coexista două amânări ale aplicării pedepsei și în consecință două termene de supraveghere ce ar curge în paralel, este nejustificat să nu se permită acest lucru și în cazul incidenței art. 89 cu atât mai mult cu cât acesta are rol de remediu și nu de sancțiune. Nu suntem de acord cu această opinie, deoarece considerăm că anularea amânării aplicării pedepsei în cazul în care se descoperă o o infracțiune anterioară pentru care s-a dispus, de asemenea, amânarea aplicării pedepsei, este un veritabil remediu și crează o situație mai favorabilă persoanei în cauză. Astfel, în accepțiunea noastră, intenția legiuitorului a fost de a considera coexistența a două amânări ca excepția de la regulă, iar regula, anularea, contopirea și dispunerea unei noi și unice amânări. În susținerea acestei opinii vine și textul art. 89 alin. (2) teza a II-a care stabilește că în caz de dispunere a amânării aplicării pedepsei rezultante, termenul de supraveghere curge de la dispunerea primei amânări. Astfel se evită situația în care persoana în cauză riscă să suporte un termen de surpaveghere dublu față de cel normal. În consecință suntem perfect de acord cu modificarea propusă de respectivul autor, cu toate consecințele care decurg din ea, fiind de părere ca aceasta a fost încă de la început intenția legiuitorului, iar o astfel de modificare nu ar face decât să întǎrească caracterul de măsură-remediu a anulării amânării aplicării pedepsei.

Un al doilea aspect foarte important de menționat, este necorelarea Codului penal cu Codul de procedură penală. Astfel, conform art. 582(3): “instanța anulând […] amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea inculpatului și executarea pedepsei stabilite…”. Nu putem să nu criticăm această eroare a legiuitorului, care exclude în orice circumstanță o nouă amânare a aplicării pedepsei, după o anulare inițială. Cu toate acestea, în mod paradoxal, forma actuală a Codului penal, așa eronată cum este, ameliorează efectul nociv al dispozițiilor Codului de procedură penală. Astfel anularea se poate dispune doar în cazul unei hotărâri de condamnare, caz în care ar fi fost oricum nelegală dispunerea unei amânări a aplicării pedepsei rezultante și prin urmare îl privează pe condamnat doar de beneficiul suspendării sub supraveghere, nu și de cel al amânării aplicării pedepsei. În concluzie, în lipsa modificărilor corespunzătoare în Codul de procedură penală, Codul penal, în forma actuală, este de preferat.

De lege ferenda propunem și noi următoarele schimbări în ceea ce privește anularea amânării aplicării pedepsei:

În cadrul articolului 89 (1) înlocuirea sintagmei “i s-a aplicat” cu sintagma “i s-a stabilit”. În acest fel, după cum am menționat și mai sus, se va extinde sfera de aplicare a instituției anulării amânării aplicării pedepsei și la cazurile dispunerii unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei pentru infracțiunea descoperită în termenul de supraveghere.

Articolul 582 alin. (3) va fi disjuns în două alineate. Primul alineat va păstra același text și se va referi exclusiv la revocarea amânării aplicării pedepsei. Cel de-al doilea alineat va avea următorul text: “Dacă sunt îndeplinite condițiile art. 89, instanța va anula amânarea aplicării pedepsei, și va aplica, după caz, dispozițiile cu privire la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Articolul 83 se va aplica în mod corespunzător.”

Aplicarea concomitentă a a anulării si revocării amânării aplicării pedepsei

O problemă, care din persepctiva noastră a redevenit de actualitate este cazul aplicării concomitente a regulilor de la anulare cu cele de la revocarea amânării aplicării pedepsei.

În cazul vechii reglementări problema a suscitat dezbateri doctrinare aprinse. Astfel, se pune întrebarea: care este modul de aplicare a celor doua instituții, anulare și revocare, în cazul în care condamnatul este judecat pentru două infracțiuni, una comisă anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare, iar cealaltă comisă în termenul de încercare. S-a încercat rezolvarea acestei chestiuni atât prin practica instanțelor judecătorești cât și în doctrină. Astfel, conform unor autori, în aceste cazuri se va da prioritate anulării suspendării condiționate, și în acest caz o revocare ulterioară ar rămâne lipsită de obiect. Cu toate acestea, se susține că ar exista o excepție de la această regulă, și anume, atunci când instanța ar fi sesizată succesiv cu infracțiunile comise de condamnat, întâi ar dispune anularea cu o posibilă acordare a beneficiului suspendării și pentru pedeapsa rezultantă, iar apoi, sesizată fiind cu cea de a doua cerere, ar revoca suspendarea condiționată și ar dispune executarea pedepsei rezultante. Tot în susținerea acestei opinii, se precizează în doctrină că anularea este prin esența ei prioritară față de revocare, iar diferența de soluții nu se justifica din simplul fapt al judecării concomitente sau succesive a celor două infracțiuni, cea anterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar cea comisă în termenul de încercare.

Referitor la această chestiune controversată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 48/2008 dată în Recurs în interesul legii unde a statuat că în caz de sesizare a instanței, prin același act de sesizare, cu judecarea a două infracțiuni intenționate, una înainte de rămânerea definitivă, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare, vor fi aplicabile exclusiv dispozițiile art. 85, cu privire la anularea suspendării condiționate. După aceea se va face succesiv contopirea infracțiunii anterioare cu cea pentru care s-a anulat suspendarea condiționată, aplicând regulile de la concurs, iar rezultanta va fi la rândul ei contopită cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea ulterioară, rezultanta finală fiind pedeapsa ce urmează să se execute de persoana condamnată.

Nu putem să nu observăm câteva carențe în hotărârea instanței supreme. În primul rând, se creează un dezechilibru între situația sesizării instanței cu judecarea celor două infracțiuni prin același act, sau prin două acte simultane, fapt criticat vehement de autorul anterior citat. Astfel, per a contrario, în cazul în care sesizarea se face simultan, însă prin acte diferite, Decizia 48/2008 nu este aplicabilă, iar acest vid legislativ va trebui să fie în continuare rezolvat pe cale doctrinară și jurisprudențială. În continuare, se observă că ambele infracțiuni trebuie să fi fost comise cu intenție. Deși infracțiunile din culpă pot atrage atât anularea cât și revocarea suspendării condiționate, Curtea Supremă, a ales sa limiteze sfera de aplicare a acestei decizii la situația în care forma de vinovăție pentru ambele infracțiuni este exclusiv intenția, fie directă, fie eventuală. Astfel, în cazul în care infracțiunea anterior hotărârii de condamnare cu suspendare condiționată, a fost comisă cu intenție de către X, iar din culpă de către Y, observăm că în cazul lui X este aplicabilă decizia, el fiind obligat să execute efectiv pedeapsa rezultantă. Cu privire la Y însă, judecătorul se poate ralia oricăror soluții din practică sau doctrină. Astfel, dacă va aplica dispozițiile privitoare la anulare, fiind aproape unanim acceptat că aceasta primează în fața revocării, revocarea ar deveni lipsită de obiect, iar în lipsa unui text expres, nimic nu îl impiedică pe judecător să dispună o nouă suspendare condiționată cu privire la pedeapsa rezultantă. Astfel, deși din perspectiva instituției anulării, cei doi sunt în situații identice, din perspectiva soluției finale se creează un dezechilibru nejustificat. Desigur, s-ar putea susține că Înalta Curte de Casație și Justiție, a ales să sancționeze mai grav cazul în care ambele infracțiuni sunt comise cu intenție, lăsând la libera apreciere a judecătorului situațiile intermediare. Considerăm că argumentul este valid, dacă este privit exclusiv din perspectiva infracțiunii comise în termenul de încercare. Astfel, persoana condamnată, cu bună-știință, a comis o infracțiune intenționată în termenul de încercare. Deși nu se face aplicarea articolului privitor la revocare, ni se pare justificat ca aceasta să nu poată beneficia de o nouă suspendare condiționată fiind obligată prin această intepretare dată de Curtea Supremă să execute efectiv pedeapsa. În cazul în care infracțiunea e comisă din culpă, nefiind incidentă această decizie, judecătorul va analiza dacă se impune sau nu revocarea și în funcție de acest lucru va putea suspenda sau nu pedeapsa rezultantă.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal, Decizia 48/2008 și-a pierdut aplicabilitatea și astfel problema intens dezbătută sub imperiul Vechiului cod penal a redevenit de actualitate. Deși regimul juridic al amânării aplicării pedepsei este considerabil diferit față de cel al suspendării, instituția anulării și cea a revocării sunt similar reglementate. Astfel, discuțiile purtate anterior cu referire la suspendarea condiționată sunt aplicabile tale quale, și în cazul amânării aplicării pedepsei. De la mai bine de un an de la intrarea în vigoare a Noului Cod penal, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a oferit o intepretare cu privire la noua legislație penală în materie. Cu toate acestea, suntem de părere că în lipsa unui RIL dat în conformitate cu criticile formulate anterior la Decizia 48/2008, situația din prezent, care lasă la libera apreciere a judecătorului soluționarea aplicării celor două instituții, este recomandată, față de o Decizie ce îl “încătușează” pe judecător în a pronunța soluții inechitabile.

Efectele amânării aplicării pedepsei

Datorită diferenței notabile de regim juridic, este facil de observat că și efectele amânării aplicării pedepsei sunt considerabil diferite față de cele ale suspendării condiționate. Cu toate acestea, vom păstra aceleași criterii de clasificare a acestor efecte, după cum se regăsesc si în doctrina majoritară, și anume: efecte imediate și efecte definitive.

Efectele imediate

După cum se poate observa, în cazul suspendării, efectul principal care se produce este cel al suspendării executării pedepsei. Astfel, cu respectarea condițiilor impuse de instanță, cel condamnat va “executa” pedeapsa în libertate. Nu există un text expres care să reglementeze efectele provizorii cu privire la suspendarea condiționată, acestea suprapunându-se aproape în totalitate cu efectele unei hotărâri de condamnare. În consecință, hotărârea de condamnare atrage după sine o serie de decăderi și incapacități pentru cel condamnat, consecințe ce nu vor putea fi înlăturate până la operarea reabilitării. Situația este diferită în cazul amânării aplicării pedepsei. Efectul prinicipal și imediat al acestei instituții constă în amânarea aplicării pedepsei. Conform art. 90 NCP “persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa si nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități”. Existența unei soluții procesuale distincte, de amânare a aplicării pedepsei, oferă inculpatului o poziție mai avantajoasă din perspectiva efectelor, față de suspendarea condiționată.

Odată cu pronunțarea hotărârii prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei, inculpatului îi incumbă o serie de măsuri de supraveghere și obligații în temeiul art. 85 NCP. Acestor obligații li se mai adaugă desigur și cele a căror nerespectare ar fi susceptibilă de a atrage revocarea amânării aplicării pedepsei. Pe vechea reglementare, în cazul suspendării condiționate, spre deosebire de suspendarea sub supraveghere, nu exista posibilitatea judecătorului de a dispune, în sarcina inculpatului, obligații suplimentare față de cele subînțelese din textul și anume: plata obligațiilor civile și păstrarea unei bune conduite pe parcursul termenului de supraveghere.

Efecte definitive

Se poate observa o diferență notabilă între modul cum operează efectele definitive în cazul amânării aplicării pedepsei și în cel al suspendării condiționate. Astfel, în cazul suspendării avem efecte diferite ce se produc odată cu împlinirea termenului de încercare, pe când în cazul amânării aplicării pedepsei, efectele imediate, ce se aflau sub o condiție, se definitivează prin îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției.

În cazul suspendării condiționate, la finalul termenului de încercare, intervine, conform art. 86 Vechiul cod penal, reabilitarea de drept a persoanei condamnate. Pentru ca reabilitarea de drept să se producă trebuie îndeplinite următoarele condiții cumulative: a) persoana condamnată să nu săvârșească o nouă infracțiune în termenul de încercare; b) să nu se fi pronunțat revocarea suspendării condiționate. După cum bine amintește un autor: “nici revocarea, nici anularea nu constituie efecte ale suspendării condiționate, ci cauze de impiedicare a producerii efectelor definitive”.

Referitor la prima condiție, aceasta pare să restrângă nejustificat sfera de aplicare a reabilitării de drept în cazul împlinirii termenului de încercare. Astfel după cum bine s-a observat și în cadrul dispozițiilor Noului Cod Penal, unde legiuitorul a ales să păstreze aceeași formulă, sunt cazuri în care deși inculpatul comite o infracțiune în termenul de încercare, aceasta să nu ducă la revocarea suspendării condiționate. În aceste cazuri, deși revocarea nu se produce, s-ar părea că există un impediment și la producerea efectelor definitive ale suspendării condiționate. Unii autori fac abstracție de această condiție suplimentară, și susțin că în cazul în care infracțiunea nou comisă nu atrage revocarea suspendării condiționate, efectele definitive se vor produce fie la expirarea termenului de încercare fie din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune atunci când a devenit definitivă ulterior implinirii termenului de încercare. Considerăm că aceasta a fost intenția legiutorului, nefiind justificată interdicția producerii efectelor definitive în astfel de cazuri, când însuși legiutorul permite menținerea suspendării condiționate.

În ceea ce privește amânarea aplicării pedepsei, odată cu împlinirea termenului de supraveghere se definitivează efectele ce s-au produs prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei. Astfel, dispar toate consecințele pe care persoana față de care s-a dispus amânarea le-a suferit: dispare riscul revocării sau anulării măsurii și implicit riscul dispunerii executării pedepsei și de asemenea dispar obligațiile și măsurile de supraveghere pe care acesta trebuia să le respecte. Pe Noul Cod trebuie să fie îndeplinite aceleași condiții pentru ca să se poată produce efectele definitive, precum în vechea reglementare. Astfel conform art. 90, persoana față de care s-a dispus amânarea nu trebuie să săvârșească o nouă infracțiune în termenul de supraveghere, și nici să se se pronunțe anularea sau revocarea măsurii amânării aplicării pedepsei. Legiutorul alege ca în dispozițiile Noului Cod să scindeze conținutul ultimei condiții, aceasta fiind o modificare ce ține mai degrabă de tehnica legislativă, reglementările ramânând identice din perspectiva condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea produce efectele definitive.

Concluzie

Deși, după cum am arătat mai sus, instituția amânării aplicării pedepsei este departe de a fi perfectă, considerăm că aceasta este cu un pas mai aproape de o reglementare corespunzătoare în domeniul măsurilor neprivative de libertate. Lipsa oricărei interdicții, decăderi sau incapacități, de esența măsurii amânării aplicării pedepsei, este primul pas făcut de legiuitorul român către apropierea reglementărilor în domeniu de scopul acestor măsuri, acela de a oferi persoanelor ce au comis infracțiuni, mijloace alternative de “executare” a pedepsei, substanțial diferite de o soluția clasică de condamnare, atât prin tipul pedepsei cât și prin efectele pe care hotărârea judecătorească le atrage. De asemenea, apreciem oportună intenția legiuitorului de a aplica aceste instituții într-o ordine succesivă, în funcție de gravitatea infracțiunii comise.

Pe parcursul acestei lucrări am propus unele modificări, în principal izvorâte din lipsa de coerență a legiuitorului în ceea ce privește anumite noțiuni. Astfel de lege ferenda, propunem modificarea instituției “Renunțarea la aplicarea pedepsei” în “Renunțarea la stabilirea pedepsei” pentru a putea fi în acord cu utilizarea trihotomiei : a stabili, a aplica și a executa. În continuare mai propunem corelarea dispozițiilor din Noul cod de procedură penală privind anularea amânării aplicării pedepsei și care prevăd executarea obligatorie a pedepsei rezultate în urma contopirii, cu cele din Codul penal ce prevăd expres posibilitatea dispunerii unei noi amânări dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

În fine, considerăm imperativă intervenția legiuitorului sau a Înaltei Curți de Casație și Justiției în ceea ce privește aplicarea concomitentă a anulării și revocării măsurii amânării aplicării pedepsei. După cum am prezentat anterior, în urma intrării în vigoare a Noului Cod Penal, interpretarea dată de ICCJ prin Decizia 48/2008 și-a pierdut aplicabilitatea, lăsănd din nou să planeze o stare de incertitudine asupra celor două instituții. Desigur, apreciem că intervenția legislativă ar trebui să se facă în conformitate cu criticile aduse Deciziei 48/2008, care lăsă în afara sferei ei de aplicare numeroase situații ce s-ar fi putut ivi în practică.