Comparatie Intre Sistemul Prezidential Romanesc Si Cel Francez
LUCRARE DE LICENȚĂ
Comparație între sistemul prezidențial românesc
și cel francez
Introducere
Capitolul 1
Sistemul prezidențial românesc
1.1. Aspecte introductive privind sistemul prezidențial românesc
1.2. Sarcinile și sfera atribuțiilor Președintelui României
1.3. Alegerea, durata și incompatibilitatea funcției prezidențiale
1.4. Actele și răspunderea Președintelui României
Capitolul 2
Sistemul prezidențial francez
2.1. Aspecte introductive privind sistemul prezidențial francez
2.2. Alegerea și durata funcției prezidențiale în Franța
2.3. Atribuțiile Președintelui Francez
2.4. Puterile prezidențiale
Capitolul 3
Comparație între sistemul prezidențial românesc și cel francez
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
alin. – alineat
art. – articolul
B. Of. – Buletinul Oficial
Cap. – capitolul
C.pen. – Codul penal
C. pr. Pen. – Codul de procedură penal
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
D.I.E. – Direcția de Integrarea Europeană
D.L. – Decretul Lege
H.G. – Hotărârea de Guvern
Jud. – Județ
lit. – litera
M Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța de Guvern
O.N.G. – Organizații nonguvernamentale
op. cit. – opera citată
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
p. – pagina
pct. – punctul
R.R.D. – Revista Română de Drept
Sect.pen. – Secția penal
t. – titlul
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem
U.E. – Uniunea Europeană
urm. – următoarele
Vol. – volumul
Introducere
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Comparație între sistemul prezidențial românesc și cel francez”, fiind o temă structurată pe trei capitole, fiecare prezentând aspecte relevante cu titlul ales.
Astfel, primul capitol denumit „Sistemul prezidențial românesc” prezintă în patru subpuncte aspectele introductive privind sistemul prezidențial românesc, sarcinile și sfera atribuțiilor Președintelui României, alegerea, durata și incompatibilitatea funcției prezidențiale și actele și răspunderea Președintelui României.
În al doilea capitol intitulat „Sistemul prezidențial francez” face referire la aspectele introductive privind sistemul prezințial francez, atributiile Președintelui Francez, alegerea și durata funcției prezidențiale în Franța și puterile prezidențiale.
Ultimul capitol din prezenta lucrare evidențiază o comparație între sistemul prezidențial românesc și cel francez.
Constituantul din 2003 s-a pronunțat în favoarea formei de guvernământ republicane și a optat, în același timp, pentru republică semiprezidențială. Caracterul semiprezidențial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituțional românesc, a modelului de alegere a șefului statului în sistemele prezidențiale, precum și a modalitaților de răspundere politică a Guvernului față de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare. Din împletirea unei trăsături esențiale a regimului politic prezidențial (alegerea directă a șefului statului) cu răspunderea politică a Guvernului față de Parlament, a rezultat modelul republicii semiprezidențiale.
Așa cum este cunoscut, și alte republici au instituționalizat modelul semiprezidențial, constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în alegerile din 2002. Evident, între regimul politic semiprezidențial consacrat în Constituția României și alte regimuri politice semiprezidentiale există pe lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituția României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă și puterea executivă. ”Poate cea mai importantă deosebire a regimului politic semiprezidențial din România de alte asemenea regimuri este posibilitatea constituțională a asumării de către șeful statului a unei răspunderi politice în față Parlamentului, și nu numai a unei răspunderi juridice”.
Președintele României face parte din puterea executivă și întrunește, în această calitate, prerogative esențiale ale acestei puteri ce revin, prin definiție, șefului statului. ”Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituționalizat modelul Executivului bicefal sau dualist”. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între șeful statului și Guvern. Între atribuțiile acestei din urmă autorități publice și cele ale instituției prezidențiale, există demarcații clare.
Și sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul politic semiprezidențial din România și cel din alte republici semiprezidentiale. Deosebirile apar în legătură cu puterile constituționale ale Președintelui și Premierului și cu raporturile între ele. Astfel, în unele republici semiprezidențiale, principalele prerogative executive revin Președintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru.
În sistemul constituțional românesc, instituția prezidențială și Guvemul au legitimitǎți diferite și provin din voințe politice diferite. Astfel, Președintele României beneficiază de o legitimitate populară – rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral – iar Guvemul, în ansamblul sau, este numit de șeful statului pe bază votului de încredere acordat de Parlament.
Constituția României conferă Președintelui, în calitatea pe care o are ca șef al statului, patru funcții principale: funcția de reprezentare [art. 80 alin. (1)]; funcția de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării [art. 80 alin. (1)]; funcția de a veghea la respectarea Constituției [art. 80 alin. (2)]; funcția de mediere [art. 80 alin. (2)].
În literatură noastră de specialitate se apreciază că ”Președintele României indeplinește trei funcții”. Rolul Președintelui de garant al respectării Constituției diferă din punct de vedere al conținutului și al modalităților de înfăptuire, de funcția de mediere. De altfel, stabilirea și caracterizarea unei anumite funcții prezidențiale sunt, în parte, convenționale și relative, răspunzând mai mult unui scop didactic decât unuia practic. La 15 februarie 1993, Comitetul consultativ instituit prin Decretul nr. 92-1247 din 2 decembrie 1992 pentru revizuirea Constitutiei Franței, a remis Președintelui Republicii un raport in care se propune o departajare mai clară între ,,puterile” șefului statului și cele ale Primului-ministru.
Fără îndoială, art. 5 din Constituția Franței a servit ca model pentru redactarea art. 80 din Constituția României, dar se pare ca ”Legiuitorul constituant francez a găsit o exprimare mai clara decât constituantul roman”.
Un ultim aspect al problemei funcțiilor Președintelui României 1-ar putea constitui aparenta deosebire semanticǎ între funcțiile prezidențiale și atribuțiile prezidențiale. In fond, cele două concepte au aici același conținut. ”Fie că se face referire la funcțiile Președintelui României sau la atribuțiile acestuia, avem practic în vedere același lucru”.
Președintele României este organul de vârf al puterii executive și, în această calitate, ocupă demnitatea de șef al statului. Ca șef al statului, Președintele reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unitații și al integrității teritoriale.
Deși Constituția nu face nici o mențiune în acest sens, activitatea de reprezentare a statului român de către Președinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât și la relațiile internaționale ale României. Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanța constituționalǎ internationalǎ. Președintele exercită autoritatea statalǎ la fel ca și alte autorități publice, cum ar fi, de pildă, Parlamentul și Guvemul. Spre deosebire, însă, de aceste autoritați publice, Președintele personifică autoritatea statalǎ.
Altfel spus, Președintele României – ca șef al statului – se identifică cu statul român, dar nu se confundǎ cu acesta. Dimpotriva, statul iși subordonează autoritățile de guvernare, intrucât devine chintesența vointei suverane a națiunii. Prin intermediul statului, națiunea devine principalul guvernant, deși guvernarea acesteia se realizeaza indirect, prin reprezentanți desemnați pe baze elective. Reprezentanții națiunii nu exercită o putere proprie, ci o autoritate, delegata de națiune. In practica politica interna și internațională a României pot fi identificate diverse modalități prin care Președintele reprezinta, pe plan intern și extern statul român.
Pe plan intern, putem menționa în acest sens, de pildă, promulgarea legilor, acțiune prin care legea este investită cu autoritate statalǎ, sau garantarea independenței țării. Pe plan extern, menționăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord internațional în numele României s.a.
Evident, și Parlamentul sau Guvemul reprezintă în formă specifică statul român și se manifestă că atare. Mai mult, reprezentanții Guvernului pot semna în numele României un acord internațional. „Acest tip de reprezentare este însă inferior ca importanță reprezentării prezidențiale”.
Parlamentul nu este investit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai poporul, pe când Președintele este investit cu această prerogativă în mod expres, prin Constituție. La rândul sau, Guvernul are o bază socială restrânsă față de bază socială a instituției prezidențiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Președintele României este ales prin vot universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care și-a împărțit voturile electoratului, cu alte formațiuni politice.
În calitate de șef al statului, Președintele României este garantul independenței naționale, al unitătii și al integrității teritoriale a țării. Pentru a-și îndeplini rolul de garant al valorilor menționate, președintele dispune de importante prerogative: prezideazǎ Consiliul Suprem de Apărare a Tării; este comandantul forțelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate; instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență s.a.
”Legiuitorul constituant nu a menționat, însă, dacă independența națională poate fi afectată exclusiv de factori externi. În principiu, independența unui stat poate fi incălcată doar de către un alt stat sau de o coaliție de state, actul de încălcare a independenței putând fi prin excelențǎ militar, dar și de natură economică. Exemplu în acest caz este blocadă economică, indiferent care ar fi forțele sau organismele care ar decide această măsură”.
Se considerǎ, prin raportare la art. 80 alin. (1) din Constituție, Președintele României este in drept să acționeze ca garant al independenței naționale și în cazul în care aceasta ar fi amenințata de factori interni sau dacă factorii interni ar acționa, impreuna cu forte straine, împotriva independenței naționale.
Se evidentiaza faptul cǎ sintagma « independența națională » are un conținut mai larg decât expresia ,,independența de stat”. In timp ce formula ,,independența de stat” se referă exclusiv la independența statului, ,,independența națională” exprimă independența de stat, dar se extinde și la natiune, la ființa natională.
Prin urmare, „Președintele României uzează de atribuțiile sale de garant al independenței pentru a iniția, organiza sau conduce (din punct de vedere politic) actul de a riposta împotriva oricărui atentat provenind din interiorul sau din afara țării, prin care s-ar urmări afectarea independenței statale, dar si a independentei națiunii române”.
Președintele este, totodată, garantul unității țării. Sintagmă ,,unitatea țării" trebuie raportată, în special, la caracterul unitar al statului român. Din această perspectivă, orice acțiune, indiferent de natură ei, prin care s-ar afecta caracterul unitar al statului român, îndreptățește pe Președintele României să acționeze ca garant al unității statului. Nu interesează dacă atentatul s-ar produce din interiorul sau dinsau conduce (din punct de vedere politic) actul de a riposta împotriva oricărui atentat provenind din interiorul sau din afara țării, prin care s-ar urmări afectarea independenței statale, dar si a independentei națiunii române”.
Președintele este, totodată, garantul unității țării. Sintagmă ,,unitatea țării" trebuie raportată, în special, la caracterul unitar al statului român. Din această perspectivă, orice acțiune, indiferent de natură ei, prin care s-ar afecta caracterul unitar al statului român, îndreptățește pe Președintele României să acționeze ca garant al unității statului. Nu interesează dacă atentatul s-ar produce din interiorul sau din afară țării. Nu are importanțǎ nici faptul că actul prin care se atentează la caracterul unitar al statului român, este săvârșit de un partid politic, de un mijloc de informare în masă, de un grup de persoane sau de către un singur partid sau de o autoritate publică centrală sau locală, în cazul în care ar fi inițiat din afara țării, ar afecta și independența națională.
Președintele este in drept să aprecieze dacă actul incriminat afectează sau nu, ori este de natura să afecteze unitatea statului. ,,Unitatea țării” poate avea, insă, ințelesul de unitate a forțelor politice și sociale care contribuie la dezvoltarea generală a societății. Privita din aceasta perspectiva, ,,unitatea țării” nu ar face, după părerea noastră, obiectul unei acțiuni a sefului statului, menite să o asigure. Intr-un astfel de caz, este vorba, mai degraba, de diversitatea forțelor politice și sociale – caracteristice unei societăți democratice, pluraliste – fiecare activând potrivit propriului program pentru progresul general al statului si in concordant cu principiile inscrise in Constituția tării.
Se consideră, de asemenea, că nu se poate confunda conceptul de ,,unitate a poporului roman”, consimțit în art. 4 alin. (1) din Constituție, cu conceptual de ,,unitate a țării", consacrat în art. 80 alin. (1) al aceluiași act normativ. ,,Unitatea țării" evoca, prin excelența, caracterul unitar al statului, pe când ,,unitatea poporului român” semnifica solidaritatea existentă între indivizii care aparțin națiunii române, comunitatea psihosocială a romanilor. Desigur, unitatea poporului român nu este opusă unei ,,unități" psihologice a cetațenilor romani de alta nationalitate. Evident, și între aceștia exista aceleasi sentimente de solidaritate, de comunitate, avand aceeasi profunzime ca si sentimentul și factorii psihosociali care confera unitate poporului român.
Președintele este și garantul integrității teritoriale a țării. In această calitate, Președintele acționează, prin excelența, în virtutea art. 92 din Constituție: este comandant suprem al forțelor armate și poate declară, în condițiile stipulate în alin. (2) al art. 92, mobilizarea totală sau parțiala a forțelor armate.
Alineatul (2) al art. 80 din Constituție investește pe Președintele României cu prerogativa de a veghea la respectarea Constitutiei și la bună funcționare a autorităților publice. În ceea ce privește respectarea Constituției, menționăm că prin acest concept se are în vederea îndatorirea generala ce revine cetățenilor români, că și autorităților publice centrale sau locale, partidelor politice, organismelor care desfășoară activităte economică, organizațiilor de cult, organizațiilor neguvernamentale, sindicatelor, presei s.a. de a respectă literă și spiritul Constituției. ”Se observă că prerogativa prezidențială inscrisă în alin. (2) al art. 80 din Constituție acoperă practic întreagă viață socială”.
Constituția nu folosește însă termenul de control prezidențial. Rezultă, așadar, că Președintele României nu are competența de a exercită un control de constituționalitate al activităților sociale. Doar dacă, exercitându-și prerogativele, Președintele constată un caz de încălcare a Constituției, are dreptul de a sesiză autoritățile publice competente.
În două situații, prevăzute expres în Constituție, Președintele acționează direct pentru a se sancționa derogarea de la continutul Legii fundamentale: sesizarea Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unei legi ce i s-a trimis de către Parlament, în vederea promulgării și sesizarea Curții Constituționale potrivit art. 146 lit. e) din Constituție, Cererea Președintelui adresată Parlamentului, de a reexamina o lege ce i s-a transmis spre promulgare nu presupune, după părerea noastră, neconstiurtionalitatea legii respective. ”Obiecțiile Președintelui ar putea viză, de pildă, erori de conținut sau de redactare ale legii”.
În literatură de specialitate s-a opinat că Președintele ar putea interveni direct pentru a ,,asigură respectarea normelor constituționale" și prin mesaje adresate Parlamentului, prin participarea la ședințele Guvernului sau prin recurgerea la referendum. Fără îndoială, Președintele poate folosi aceste căi pentru a asigură repunerea unui act în legalitate constituțională, dar ele nu sunt exclusiv modalități de veghere a șefului statului la respectarea Constituției. ”Atribuirea Președintelui României a dreptului de a cere poporului să-și exprime prin referendum voința cu privire la probleme de interes național, chiar și după consultarea Parlamentul, lasă deschisă calea asumării de către șeful statului a unei puteri considerabile sau a unei influențe politice constitutionale, în față căreia prerogativele forului legislativ și ale Guvernului se pot estompa”. Dispozițiile constituționale ale art. 90 din Constitute se referă fără echivoc la ,,exprimarea voinței" poporului cu privire la probleme de interes național. Ca atare, ”este vorba de o decizie pe care corpul electoral o adopta prin exprimarea directă a voinței sale suverane”.
Întreaga lucrare de licență are la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu precum și legislația în vigoare care abordează subiectul adus în discuție.
Capitolul 1
Sistemul prezidențial românesc
1.1. Aspecte introductive privind sistemul prezidențial românesc
Legiuitorul constituant din 2003, reflectând spiritul vremii, a proiectat un Președinte de Republică pentru a satisface, pe de o parte, nevoile de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, nevoia de arbitraj între puterile statului, între stat și societate, ceea ce reprezintă o adevărată revoluție a modului în care este concepută prima dregătorie a țării, dacă este să se respecte tradiția. Se știe că au fost numeroase discuții în Adunarea Constituanta cu privire la instituția Președintelui Republicii, textul la care s-a ajuns, diferit de cel inițial al Comisiei de redactare, reprezintă, în realitate, un pact între cele două curente politice, care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ, curentul republican (zdrobitor majoritar) și curentul monarhic (minoritar).
Astfel, „de la un regim semi-prezidențial cu un Președinte de republică relativ puternic, cel puțin în raport cu Guvernul, cum a fost consacrat prin Decretul-lege nr. 92/1990 (în prezent abrogat), încet, încet s-a profilat, în cadrul Adunării Constituante, un Președinte de republică foarte apropiat de regimul politic parlamentar clasic, cu singura deosebire esențială că este ales prin vot universal direct”.
Dacă se urmărește sensul reglementărilor constituționale din țările cu tradiție democratică, după cel de-al doilea război mondial, se va constata că predomină teza consacrării unui Președinte de republică cât mai aproape de formula unui monarh constituțional, în sensul estompării funcțiilor ce presupun prerogative nemijlocite de guvernare.
Cu puține excepții, între care Franța, constituțiile europene adoptate după cel de-al doilea război mondial merg pe ideea unui „funcționar neutru" și nu a unui „personaj politic forte”, ce definește esența funcției de Președinte al republicii, idee receptată și de legiuitorul constituant român.
1.2. Sarcinile și sfera atribuțiilor Președintelui României
Noțiunea de sarcină evocă ideea de necesitate socială obiectivă, care este, însă, valorizată politic și consacrată legislativ, ajungându-se, apoi, în planul teoriei dreptului public, la alte noțiuni: loc și rol, funcții, misiune. Deși semnificația expresiilor, nu de puține ori, diferă de la un autor la altul, se considera că expresia „funcțiile Președintelui României”, expresie consacrată deja în literatura noastră, evocă, în final, realitatea politico-juridică.
Președintele României, potrivit art. 80 din Constituție, apare într-o triplă situație:
a) șef de stat;
b) șef al executivului (fiind unul din cei doi șefi ai executivului) și
c) garant al Constituției și mediator între puterile statului. El are, deci, „sarcini specifice ca șef de stat, ca șef al executivului și ca mediator”.
Astfel ca șef de stat, în primul rând, Președintele are sarcina de reprezentare a statului român, reprezentare, se înțelege, atât în exteriorul țării, cât și în interior. În virtutea acestor sarcini, Președintele are atribuția de a încheia, în numele României, tratatele internaționale, negociate de Guvern, de a acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai României, de a aproba înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ori de a acredita reprezentanții diplomatici ai altor state în România. Pe plan intern, între altele, funcția de șef de stat, tradițional, presupune dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice, de acordare a grațierii individuale, cum este prevăzut și în art. 94 din Constituția României.
Ca șef al executivului, Președintele României are sarcina de a garanta independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării, ceea ce presupune, în mod logic, ca Președintele să fie „comandantul forțelor armate” și să „îndeplinească funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, cum se arata în art. 92 alin. (1) din Constituție. În vederea realizării acestei sarcini, Președintelui îi sunt prevăzute atribuții în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea unei agresiuni armate) și în situații excepționale (instituirea stării de urgență sau a stării de asediu), având dreptul de a participa șl la ședințele Guvernului (art. 87 din Constituție).
Președintele României, în al treilea rând, este autoritatea publică chemată să vegheze la respectarea Constituției și la funcționarea autorităților (puterilor) publice în baza Constituției, sarcină care presupune și realizarea unui arbitraj între puterile statului sau, după caz, între „stat și societate”. Respectarea Constituției și a legilor a fost, inițial, o îndatorire fundamentală (art. 51 din Constituție, în versiunea din 1991), ca după revizuirea din 2003 să devină un principiu fundamental al statului [art. 1 alin. (5) din Constituția republicată], apoi art. 16 alin. (2) consacră principiul legalității („Nimeni nu este mai presus de lege"), deci orice cetățean și orice autoritate publică, în sens larg, trebuie să fie diligenți în tot ceea ce fac, pentru a se înscrie în sfera Constituției.
Există, apoi, autorități specializate care soluționează litigiile determinate de nerespectarea legii sau a Constituției, inclusiv de către Parlament, ipoteză în care se ajunge la controlul de constituționalitate al legii sau al regulamentului în fața Curții Constituționale. Președintele României are rolul de a „media” conflictele dintre autoritățile exclusiv politice (de exemplu între Parlament și Guvern etc.) determinat de aplicarea Constituției, adică conflictele de natură politică dintre autoritățile publice. Aici este elementul de noutate, cu caracter revoluționar, fiind puține constituții din lume care reglementează un atare rol pentru persoana care îndeplinește funcția de șef al statului, mai ales dacă este vorba de un președinte de republică. Această funcție a Președintelui României, cum s-a arătat deja, reclamă, logic, un Președinte, prin statut constituțional, echidistant față de partidele politice. Președintele va fi pus să medieze și între tabăra politică din care a făcut parte, pe care a condus-o, și tabăra politică adversă, iar dacă, o dată ajuns Președinte, Constituția nu i-ar interzice să mai fie membru de partid, el ar risca să fie calificat „judecător și parte în aceeași cauză”. Este motivul major pentru care s-a consacrat incompatibilitatea din art. 84 alin. (1) al Constituției.
După părerea unor autori, formularea: „în acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate” din alin. (2) al art. 80 din Constituție, trebuie privită, sub aspectul semnificației sale politice, și prin prisma altor principii ale Constituției, între care independența justiției și, respectiv, a contenciosului constituțional. Este de neconceput că, invocând art. 80 alin. (2) din Constituție, o Cameră a Parlamentului să solicite arbitrajul Președintelui în litigiul pe care aceasta îl are cu Curtea Constituțională asupra unui text din regulament, de exemplu, declarat prin decizia Curții neconstituțional sau un litigiu dintre Guvern și o instanță de contencios administrativ etc.
Atributiile Președintelui României se clasifică după mai multe criterii si aspecte ce sunt evindețiate în cele ce urmează.
1) Din punct de vedere al funcțiilor (sarcinilor), se disting cele trei mari categorii:
a) atribuții specifice șefului de stat (pe plan intern și pe plan extern);
b) atribuții de realizare a funcției de șef al executivului;
c) atribuții de apărare a Constituției și de asigurare a bunei funcționări a autorităților publice.
2) Din punct de vedere al subiectelor față de care se exercită, se disting:
a) atribuții exercitate în raporturile cu Parlamentul (adresare de mesaje, dizolvarea Parlamentului, convocarea Parlamentului în sesiune, promulgarea legii);
b) atribuții exercitate în raporturile cu Guvernul (desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament, remanierea guvernamentală, consultarea Guvernului, participarea la ședințele Guvernului);
c) atribuții exercitate în raport cu alte autorități ale administrației publice, în realizarea unor servicii publice naționale (în domeniul apărării, în domeniul relațiilor externe etc.);
d) atribuții în raporturile cu puterea judecătorească (numirea judecătorilor și a procurorilor, acordarea grațierii individuale); e) atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională (numirea unor judecători, sesizarea Curții);
f) atribuții în raporturile cu poporul (referendumul).
3) Din punct de vedere al frecvenței, se deosebesc două mari categorii:
a) atribuții obișnuite, curente activității de stat (marea majoritate) și
b) atribuții în situații ieșite din comun (declararea mobilizării, declararea stării de urgență, declararea stării de asediu etc).
4) Din punct de vedere al procedurii, se reține, de asemenea, două mari categorii:
a) atribuții care se exercită fără condiționări și restricții (de exemplu acordarea grațierii individuale) și
b) atribuții care sunt condiționate de termene, de propuneri ale Guvernului, de informarea, avizul sau aprobarea Parlamentului (majoritatea covârșitoare).
5) Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, se reține trei mari categorii:
a) atribuții care se realizează prin decrete (în majoritatea lor contrasemnate de Primul-ministru);
b) atribuții care se realizează prin operațiuni administrative (de exemplu, semnarea, în numele României, a tratatelor internaționale, primirea unor scrisori de acreditare etc.) și
c) atribuții care se realizează prin acte exclusiv politice (de exemplu mesajul, declarația).
1.3. Alegerea, durata și incompatibilitatea funcției prezidențiale
România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcția de șef de stat este exercitată de către un președinte. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, soluție adoptată de Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României și consacrată prin art. 81 din Constituție.
Alegerea Președintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obține în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscriși în listele electorale, este declarat ales ca Președinte. Dacă nici unul dintre candidați nu obține această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Va fi declarat ales Președinte, candidatul care obține cel mai mare număr de voturi.
Potrivit art. 83 alin. (1) și a art. 82 alin. (2) din Constituție, mandatul Președintelui Romaniei este de cinci ani și se exercită de la data depunerii jurămantului președintelui ales, în fața celor două Camere întrunite în sedința comună. Pană la această dată, continuă să-și exercite atribuțiile Președintele în exercițiu.
Pentru rațiuni practice, Constituția stabilește că mandatul prezidențial poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. ”Este clar că atat starea de război, cat și catastrofa sunt de natură a împiedica organizarea de alegeri prezidențiale. Se întelege că după încetarea stării de război și a efectelor catastrofei, se vor organiza noi alegeri prezidențiale”.
Mandatul prezidențial încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcție, imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor și în caz de deces. In toate aceste situații, intervine vacanța funcției. Competența de a constata existența situațiilor ce duce la vacanța funcției prezidențiale revine, potrivit art. 146 lit. g) din Constituție, Curții Constituționale, care va comunica cele constatate Parlamentului și Guvernului, în vederea organizării alegerilor pentru un nou Președinte.
Pană la depunerea jurământului de către Președintele ales, interimatul funcției prezidențiale se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților. Interimatul se asigură, potrivit art. 98 alin. (1) din Constituție, și în cazul în care Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile.
In general, constituțiile nu precizează ce se înțelege prin ,,imposibilitatea temporară" ca presedintele de republică să-și exercite funcțiile. Este vorba însă, de situații extraordinare, cand șeful statului este împiedicat temporar să-și îndeplinească atribuțiile, datorită, de pildă, supunerii sale unei operații chirurgicale sub efectul anesteziei, sau aflării în comă. ”Se înțelege că în astfel de cazuri, șeful statului nu are discernămantul necesar pentru a acționa în această calitate”.
Faptul că președintele este internat sau se află sub tratament medical în țară sau în străinătate, dar este dovedit că se află în deplinătatea facultăților mintale, că nu resimte efectul unei medicații de natura a-i afecta discernămantul, nu poate fi interpretat ca o imposibilitate temporară de a-și exercita funcțiile. Pe durata interimatului, Președintele interimar nu poate îndeplini atribuțiile prevăzute în art. 88-90 din Constituție: nu poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, nu poate dizolva forul legislativ și nu poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.
Rezultă, deci, că Președintele interimar nu îndeplineste toate atribuțiile prezidențiale. Aceasta nu împietează însă foarte mult asupra locului și rolului șefului statului. Astfel, acesta rămane în continuare garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, reprezintă poporul român, veghează la respectarea Constituției și asigura funcționarea autorităților publice, fiind un mediator între puterile statului și între stat și societate.
Importanța funcției prezidențiale impune ca Președintelui să i se consacre întrutotul, fără a mai fi legat de o altă funcție publică sau privată. Nu este vorba de preve-nirea unui conflict de interese între funcția de președinte și o anumită funcție publică sau privată, ci de faptul că, Președintele Romaniei, fiind arbitru între puterile statului, precum și între stat și societate, trebuie să fie imparțial și independent. In felul acesta, Președintele va putea adopta o poziție pe deplin obiectivă față de toate parțile aflate în conflict.
Textul constituțional se referă la trei categorii de incompatibilități:
a) incompatibilitatea între funcția prezidențiala și calitatea de membru al vreunui partid politic;
b) incompatibilitatea cu orice altă funcție publică, indiferent care ar fi domeniul in care s-ar exercita aceasta și natura funcției;
c) incompatibilitatea cu orice funcție privată.
In ceea ce privește primul gen de incompatibilitate, menționăm că Legiuitorul constituant a voit să detașeze pe Președintele țarii de partizanatul politic. Această problemă ar căpăta proporții sociale grave în condițiile introducerii pluralismului politic, fără o practică parlamentară corespunzatoare anterioară. ”Un Președinte al republicii, care ar fi în același timp și membrul unui partid politic, ar crea suspiciuni că sprijină acel partid sau îl favorizează în detrimentul altora”.
”Se înțelege că persoana care candidează pentru funcția de președinte și care a fost declarată aleasă, va fi obligată să se retragă din partidul respectiv. Problema este cand? In lumina prevederilor constituționale, rezultă că președintele ales trebuie să renunțe public la calitatea sa de membru al unui partid politic, pană în momentul depunerii jurămantului”.
Validarea mandatului său de către Curtea Constituțională nu pune în discuție calitatea sa de membru al unui partid politic. In speța evocată mai sus, candidarul la funcția de președinte, al căi mandat a fost validat, poate păstra calitatea de membru al unui partid, dar nu ulterior depunerii jurămantului. Cu alte cuvinte, calitatea de membru al unui partid politic nu este un motiv de invalidare.
In cazul în care Președintele ales își menține, în mod secret, calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi, după părerea noastră, suspendat din funcție, în condițiile art. 95 din Constituție.
Teoretic, poate să apară următoarea problemă: președintele în exercițiu, căruia i se interzice, practic, să se asocieze într-un partid politic, poate să candideze pentru un nou mandat, în condifiile în care, potrivit art. 37 alin. (1) din Constituție, au dreptul de a fi aleși doar cetățenii cărora nu le este interzisă asocierea în partide politice în condițiile art. 40 alin. (3) din Legea fundamentală.
Răspunsul comportă mai întai precizarea că în cazul Președintelui există un text expres care îi interzice ,,asocierea” într-un partid politic. Este, mai degrabă, vorba de o incompatibilitate. Candidatul declarat ales poate renunța, din variate motive, la mandatul prezidențial, păstrandu-și calitatea de membru al partidului politic. ”Pe aceeași linie de gândire, Președintele în exercițiu se poate asocia într-un partid, prezentandu-și demisia din funcția prezidențială”.
Revenind la speța dezbătută, se arată că soluția de principiu, dată de art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia președintele în exercițiu, căruia i se aplică art. 84 alin. (1) raportat la art. 37 alin. (1) și art. 40 alin. (3) din Constituție, poate candida pentru al doilea mandat.
Rezultă așadar, că, în privința candidatului la președinție, care este în același timp Președinte în exercițiu, nu se aplică prevederile cuprinse în art. 35 alin. (1) din Constituție. Tot atat de adevărat este și faptul că Președintele în exercițiu care și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat prezidențial nu se poate asocia, potrivit art. 37 alin. (1) din Constituție, într-un partid politic. Dacă ar recurge la această acțiune, ar fi pasibil de sancțiune, în condițiile art. 95 din Legea fundamentală.
”In ceea ce privește al doilea gen de incompatibilitate, conceptul de funcție publică este cel definit de dreptul administrate: o funcție în aparatul de stat central sau local, implicand exercitarea autorității de stat”.
Nu intră în această categorie funcțiile ecleziastice. Rezultă deci că, între mandatul prezidențial și funcția de vicar, de mitropolit sau de episcop, nu ar exista incompatibilitate în condițiile art. 84 din Constituție. Intr-o asemenea situație, s-ar aplica însă art. 29 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ,,cultele religioase sunt autonome față de stat", întrucat ar putea fi vorba de confuzia între un cult religios și instituția prezidențială.
Al treilea gen de incompatibilitate privește funcțiile private. Ca și în privința funcțiilor publice, Legiuitorul constituant a prevăzut o interdicție la fel de absolută: Președintele României nu poate exercita nicio funcție privată, indiferent care ar fi natura acesteia sau domeniul de activitate. Această incompatibilitate nu impiedică însă persoana aleasă în funcția de Președinte al Romaniei să desfăsoare ocazional activități artistice, publicistice sau de cercetare științifică, care ar presupune și valorificarea rezultatelor acestora.
Conceptul de funcție privată presupune, ca și în cazul funcției publice, o prestație permanentă, într-un cadru instituțional și legal corespunzător. Activitățile private (artistice, științifice, literare s.a.) nu se includ în conținutul conceptului de ,,funcție privată”, deci nu constituție incompatibilități cu funcția prezidențială.
În prezent funcția de președinte al României este ocupată de către Traian Băsescu.
1.4. Actele și răspunderea Președintelui României
Trebuie să se faca o distincție între ”actele exclusiv politice ale Președintelui și actele juridice, la care se referă art. 100 din Constituție”. Formularea din text: „în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României” trebuie privită într-un sens strict.
Deși legiuitorul constituant folosește o formulare generică, în realitate nu a avut în vedere toate atribuțiile Președintelui, fiind concluzia logică, care rezultă dintr-o interpretare sistematică a Constituției. S-a văzut că forma constituțională prin care Președintele comunică cu Parlamentul este mesajul, care ne apare ca fiind un act exclusiv politic. Ar fi un exces de zel să se spună că mesajul la care se referă art. 88 din Constituție se adresează Parlamentului numai prin emiterea unui decret, care obligatoriu trebuie publicat în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând inexistența decretului, adică a mesajului.
Președintele poate prezenta fie personal, fie prin reprezentanți mesajul, iar dacă se face o interpretare exclusiv logic-formală a art. 99 din Constituție, ar însemna că prezentarea unui mesaj Parlamentului nu s-ar putea face decât după publicarea acestuia în Monitorul Oficial, că numai atunci el există, ceea ce este absurd.
De asemenea, Președintele aduce la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj, măsurile luate pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării. Cum s-a văzut, legiuitorul constituant cere ca operația de informare a Parlamentului să se facă neîntârziat, ceea ce exclude ideea de a aștepta publicarea în Monitorul Oficial a mesajului. Se înțelege că măsurile pe care le ia Președintele pentru respingerea agresiunii vor îmbrăca, în principal, forma unor ordine către comandamentele armatei, adică a unor acte juridice, care nu pot fi decât decrete prezidențiale, supuse regulii contrasemnării de către Primul-ministru, evident și publicării în Monitorul Oficial. Dar expresia „ia măsuri pentru respingerea agresiunii” are o semnificație mai amplă, măsurile se pot concretiza și în apeluri adresate populației, trupelor, organismelor internaționale, unor alte state etc, în participări la diferite ședințe operative ale unor structuri administrative, militare sau civile, în funcție de situația creată.
Ca atare, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea Președintelui să efectueze operațiuni administrative, să emită decrete sau acte exclusiv politice, având doar obligația de a informa, despre toate acestea, neîntârziat, Parlamentul. Nu trebuie să se evite că Președintele României este și comandantul forțelor armate, iar în legi, respectiv în regulamente și planuri militare sunt prevăzute, uneori matematic, măsurile pe care trebuie să le ia comandantul forțelor armate în atari situații. ”Orice măsură a comandantului forțelor armate înseamnă, însă, o măsură a Președintelui României, el va purta răspunderea politică, morală și juridică în calitate de Președinte și nu ca șef al forțelor armatei”.
Este de neconceput ca Președintele să se prevaleze de calitatea de comandant al forțelor armate pentru a fi exonerat de răspundere ca autoritate politică, cum la fel este de neconceput ca lipsa de fermitate a Președintelui, în calitate de comandant al forțelor armate, inclusiv în luarea măsurilor pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, să nu reprezinte temei al declanșării răspunderii sale ca om politic și autoritate a statului, fie în condițiile art. 96 (punerea sub acuzare pentru înaltă trădare), fie în condițiile art. 95 (suspendarea și demiterea din funcție).
În concluzie, se reține că Președintele României emite decrete, ca acte juridice și mesaje, declarații etc, ca acte exclusiv politice.
Ca principiu, decretele prezidențiale, cum s-a arătat, sunt supuse regulii contrasemnării; fac excepție doar decretele care concretizează atribuții inerente Președintelui (de exemplu desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcții publice).
Este necesară, însă, și o alta precizare: Constituția prevede în art. 100 alin. (2) ca și decretele emise în realizarea atribuțiilor cuprinse la art. 91 alin. (1) (încheierea tratatelor), cât și cele emise în realizarea atribuțiilor prevăzute de art. 92 alin. (3) (respingerea agresiunii armate) trebuie contrasemnate de Primul-ministru, dar aceste dispoziții nu trebuie să ducă la concluzia că realizarea respectivelor atribuții presupune, cu necesitate, emiterea de decrete. Încheierea de tratate internaționale, în numele României, de pildă, nu înseamnă emiterea unui decret prezidențial, contrasemnat de Primul-ministru, ci faptul semnării tratatului de către Președintele României, deci săvârșirea unei operațiuni materiale, de existența căreia Constituția leagă producerea unor efecte juridice. În schimb, celalalt aspect la care se referă alin. (1) al art. 91, anume trimiterea tratatului – spre ratificare – Parlamentului, presupune redactarea și înaintarea unui document, care are semnificația juridică a unui decret prezidențial, valabil numai dacă este contrasemnat de Primul-ministru.
Cât privește caracterul, decretul prezidențial, ca principiu, nu poate avea caracter normativ si nici caracter secret. Nepublicarea decretului, cum se menționează în art. 100 alin. (I) din Constituție, atrage inexistența, fiind aici o normă cu valoare de principiu, ea se aplică, prin analogie, și la celelalte autorități ale administrației publice, deși este prevăzută expres numai pentru hotărârile și ordonanțele Guvernului (art. 108).
La situațiile menționate deja, ce sunt supuse regulii contrasemnării de Primul-ministru, mai trebuie adăugate decretele emise pentru: instituirea stării de asediu sau a celei de urgență [art. 93 alin. (1)]; conferirea de decorații și titluri de onoare [art. 94 lit. a)]; acordarea gradelor militare cele mai înalte [mareșal, general, amiral – art. 94 lit. b)]; acordarea grațierii individuale [art. 94 lit. d)].
Fără contrasemnătura Primului-ministru, decretul prezidențial este lovit de nulitate, Primul-ministru asumându-și o răspundere politică față de Parlament de fiecare dată când le semnează, aspect ce apropie regimul nostru politic de unul parlamentar, cum s-a arătat anterior, dar plasează, totodată, decretul prezidențial de acest tip în sfera excepției reglementată de alin. (6) al art. 126, fiind vorba de un act emis în raporturile cu Parlamentul.
Răspunderea Președintelui României
Punerea sub acuzare a Președintelui de Republică își are sorgintea în instituția similară apărută în dreptul constituțional englez cu privire la miniștri; ”după unii autori, chiar termenul din limba engleză impeachment a apărut legat de punerea sub acuzare a miniștrilor și nu a Președintelui de republică”.
Ulterior, o dată cu adoptarea constituțiilor scrise, noțiunea de impeachment este reținută, ca regulă, pentru a evoca răspunderea șefului de stat într-un sistem republican, iar pentru a evoca instituția tragerii la răspundere a miniștrilor s-a impus sintagma responsabilitatea ministerială. Punerea sub acuzare a miniștrilor a apărut, ca efect firesc al conturării, la englezi, a principiului iresponsabilității regelui, principiu împrumutat și de celelalte popoare, care au avut o monarhie constituțională, fiind consacrat în primele constituții scrise. Constituția S.U.A., logic, fiind o Constituție republicană, simbol al independentei fostelor colonii față de Coroana britanică, nu a făcut altceva decât să extindă instituția impeachment- de la miniștri la șeful executivului – președintele republicii, devenind celebru textul după care Președintele poate fi pus sub acuzare de către Senat (probabil în filozofia părinților Constituției, varianta republicană a Camerei Lorzilor).
După exemplul american, toate constituțiile republicane care au fost adoptate în acest răstimp de peste două secole, într-un fel sau altul, au consacrat și instituția tragerii la răspundere a Președintelui, menționându-se în majoritatea situațiilor și instituția tragerii la răspundere a miniștrilor, firește cu accentele diferite din construcție, după cum ne aflăm în fața unui regim prezidențial, semi-prezidențial cu un Președinte forte sub aspect politic, un regim semi-prezidențial cu un Președinte mai atenuat în ceea ce privește viața politică sau, după caz, a unui regim parlamentar clasic.
De aici, nu trebuie înțeles că Președintele de Republică poate fi tras la răspundere pentru orice afirmație, pentru orice atitudine adoptată pe plan politic, dimpotrivă el se bucură de imunitate, tragerea la răspundere, fie politică, fie juridică, nu intervine decât în anumite situații.
Din sfera regimurilor semi-prezidențiale, care consacră un președinte de republică puternic sub aspectul rolului în viața politică, ne oprim la Constituția Franței, care în art. 68 alin. (1) reține că Președintele Republicii nu este responsabil de actele făcute în exercițiul funcției sale decât în caz de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub acuzare decât de cele două Camere, care au hotărât, printr-un vot identic, în scrutin public și cu o majoritate absolută a membrilor care le compun. El este judecat de înalta Curte de Justiție.
In ceea ce privește răspunderea administrativ-disciplinară sau, în terminologia tradițională, răspunderea politică, se reține că legiuitorul constituant român, după modele consacrate, leagă procedura acesteia de inițiativa parlamentară, de poziția autorității ce exercită jurisdicția constituțională și, în final, de votul poporului.
Concret, procedura de tragere la răspundere, pentru săvârșirea de fapte grave, prin care Președintele încalcă Constituția, se declanșează de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, ceea ce înseamnă că numai acest număr de parlamentari au dreptul să facă, în termenii Constituției, o „propunere de suspendare” din funcție a Președintelui României.
Legiuitorul constituant nu a venit cu detalii, este o chestiune de regulament, dar se subînțelege că propunerea trebuie să fie temeinic motivată, de vreme ce această treime de parlamentari estimează că este vorba de „fapte grave", prin care Președintele României a încălcat prevederile Constituției. "Din modul de redactare a alin. (2) al art. 95, rezultă că treimea de parlamentari care are dreptul de a declanșa procedura tragerii la răspundere politică este raportată la totalul parlamentarilor și nu la membrii uneia din Camere: „Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui”. Reiese că cei de pe listă pot să fie exclusiv senatori sau exclusiv deputați, cum poate să fie o listă care conține un număr egal de deputați și de senatori, ori a treia posibilitate, mai mulți membri dintr-o Cameră și mai puțin din cealaltă; important este ca numărul lor să reprezinte cel puțin o treime din totalul membrilor Parlamentului.
Lista parlamentarilor se depune la Secretarul General al Camerei, pe care aceștia o aleg, iar data depunerii marchează, oficial, declanșarea procedurii de „punere sub acuzare" a Președintelui, în vederea suspendării. Secretarul General al Camerei sesizate are obligația de a comunica Președintelui o copie a listei și motivele sesizării. Nimic nu oprește ca această comunicare să se facă sub semnătura Președintelui Camerei la care a fost depusă propunerea de suspendare, dar ni se pare excesivă interpretarea unui autor după care aducerea la cunoștința Președintelui se face exclusiv prin „președintele adunării în care Camerele reunite au primit propunerea și înainte de dezbaterea ei”
Determinarea Camerei la care se înregistrează oficial propunerea de suspendare se face, logic, după cum ponderea pe listă o au deputații sau senatorii. Oricum, ”Secretarul General al Camerei la care s-a înregistrat propunerea are obligația de a aduce, la fel, neîntârziat, la cunoștința celeilalte Camere, conținutul propunerii de suspendare, întrucât competența de a dezbate și a vota această propunere aparține Camerelor reunite în ședință comună”.
Operația următoare este sesizarea Curții Constituționale în vederea emiterii avizului consultativ, după cum reiese din alin. (1) al art. 95 coroborat cu art. 146 lit. h). «Alergia» din Adunarea Constituantă a unor parlamentari de formație juridică față de ideea înființării și apoi de modul de reglementare a atribuțiilor Curții Constituționale prin care avizul conform al Curții, cum a fost prevăzut în Proiectul Constituției, a fost transformat în aviz consultativ senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui. Reiese că cei de pe listă pot să fie exclusiv senatori sau exclusiv deputați, cum poate să fie o listă care conține un număr egal de deputați și de senatori, ori a treia posibilitate, mai mulți membri dintr-o Cameră și mai puțin din cealaltă; important este ca numărul lor să reprezinte cel puțin o treime din totalul membrilor Parlamentului.
Lista parlamentarilor se depune la Secretarul General al Camerei, pe care aceștia o aleg, iar data depunerii marchează, oficial, declanșarea procedurii de „punere sub acuzare” a Președintelui, în vederea suspendării. Secretarul General al Camerei sesizate are obligația de a comunica Președintelui o copie a listei și motivele sesizării. Nimic nu oprește ca această comunicare să se facă sub semnătura Președintelui Camerei la care a fost depusă propunerea de suspendare, dar se pare excesivă interpretarea unui autor după care aducerea la cunoștința Președintelui se face exclusiv prin „președintele adunării în care Camerele reunite au primit propunerea și înainte de dezbaterea ei”
Determinarea Camerei la care se înregistrează oficial propunerea de suspendare se face, logic, după cum ponderea pe listă o au deputații sau senatorii. Oricum, Secretarul General al Camerei la care s-a înregistrat propunerea are obligația de a aduce, la fel, neîntârziat, la cunoștința celeilalte Camere, conținutul propunerii de suspendare, întrucât competența de a dezbate și a vota această propunere aparține Camerelor reunite în ședință comună.
Operația următoare este sesizarea Curții Constituționale în vederea emiterii avizului consultativ, după cum reiese din alin. (1) al art. 95 coroborat cu art. 146 lit. h). «Alergia» din Adunarea Constituantă a unor parlamentari de formație juridică față de ideea înființării și apoi de modul de reglementare a atribuțiilor Curții Constituționale, despre care am mai vorbit, în alte lucrări, a făcut ca, în final, să fie acceptat un amendament, prin care avizul conform al Curții, cum a fost prevăzut în Proiectul Constituției, a fost transformat în aviz consultativ.
Față de teoria avizului din dreptul administrativ Parlamentul are obligația de a solicita un atare aviz, dar nu este obligat să țină și seama de el.
Abia după primirea avizului Curții Constituționale se poate trece la discutarea propunerii de suspendare, conținutul avizului fiind un criteriu substanțial de referință pentru vorbitori. Forța și impactul avizului Curții, este de la sine înțeles, vor fi determinate nu numai de forța argumentelor la speță, dar și de prestigiul de care se bucura, în momentul judecării Președintelui, Curtea Constituțională, în cadrul Parlamentului, dar și în fața opiniei publice. Dacă Curtea Constituțională își va dobândi o autoritate și un prestigiu de netăgăduit prin deciziile și hotărârile sale, este de presupus că și avizul ce-l va da pentru suspendarea Președintelui va fi privit ca un aviz din partea unei autorități formate din profesioniști de excepție, echidistantă din punct de vedere politic.
Invers, dacă judecătorii Curții vor da dovadă de receptivitate față de mai marii politici, inclusiv când aleg președintele Curții, arunci avizul apare ca fiind al unor «curteni» politici și nu al unei autorități autonome.
Indiferent de rezonanța în sferele parlamentare a avizului Curții Constituționale, numai după ce acesta a ajuns pe masa Parlamentului sunt create condițiile participării Președintelui la lucrările Camerelor reunite. Textul Constituției lasă la latitudinea Președintelui („Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută") prezența în fața Parlamentului, nestabilindu-i o obligație în acest sens.
Din logica internă a textului rezultă că avizul Curții Constituționale trebuie comunicat de către aceasta și Președintelui, care poate fi invitat să ofere și anumite informații în fața Curții, înainte de formularea avizului.
Parlamentul dezbate propunerea de suspendare după procedura stabilită prin Regulamentul ședințelor comune, iar în favoarea propunerii de suspendare trebuie să voteze majoritatea deputaților și senatorilor.
În literatura de specialitate s-a pus întrebarea de ce majoritatea parlamentarilor și nu 2/3 dintre parlamentari, ca în cazul răspunderii penale prevăzută de art. 84 alin. (3), arătându-se că explicația constă în natura diferită a faptelor pentru care se declanșează o formă de răspundere sau alta”, explicație valabilă și în condițiile Constituției revizuite.
Într-adevăr, răspunderea politică (sau răspunderea politico-administrativă) intervine pentru fapte generic calificate ca fiind o gravă încălcare a Constituției, pe când răspunderea penală (sau răspunderea politico-penală) intervine nu numai pentru o simplă încălcare a Constituției, fie ea și importantă, cum se exprimă și autorul citat, ci pentru o faptă de o gravitate cu totul deosebită, care are o consacrare generică în legea penală, ducând la condamnarea definitivă a Președintelui, ceea ce face inutilă procedura demiterii prin referendum.
Raportată la marile principii ale edificiului constituțional, prezența Președintelui României în fața Parlamentului pentru a oferi explicații la anumite acuzații, strict juridic vorbind, apare ca fiind acceptabilă numai dacă aceste acuzații fac obiectul unei „propuneri de suspendare”, existând și avizul Curții Constituționale.
De altfel, Președintele Republicii, cu excepția depunerii jurământului și a diferitelor ședințe festive, respectiv a „punerii sub acuzare” cu respectarea procedurii constituționale, nu poate participa la ședințele Camerelor reunite decât în ipoteza prezentării unui mesaj. Dacă Președintele nu poate participa, principiul separației și colaborării „dintre puteri”, logic, conduce la concluzia că nici Parlamentul nu are dreptul sa-i ceară o participare în alte situații decât cele îngăduite de Constituție.
Faptele pentru care se declanșează procedura de suspendare, ca natură juridică, sunt abateri administrative, abateri de la disciplina de stat, dar efectuate de Președinte în exercitarea unui mandat politic și, desigur, în virtutea unui joc al unor rațiuni politice.
Tocmai de aceea, măsura suspendării, care declanșează interimatul, prin ipoteză, trebuie supusă aprobării poporului, prin referendum, Președintele fiind ales prin vot universal, direct. Este, de fapt, și aplicarea principiului simetriei, specific nu numai dreptului public, dar, în multe situații, și dreptului privat.
Referendumul pentru demiterea Președintelui se organizează în cel mult 30 de zile de la votul Parlamentului. Alineatul (3) al art. 95 nu precizează cine are obligația organizării referendumului, dar se subînțelege că această obligație revine Guvernului, care „asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, or aici este vorba de o problemă cardinală de politică internă, ceea ce legea în vigoare prevede în mod expres.
Apoi, hotărârile de Guvern, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, se emit pentru organizarea executării legilor, între care, evident, și legea prevăzută de art. 73 alin. (3) lit. d): „organizarea și desfășurarea referendumului”.
Referendumul este forma juridică primară de manifestare a suveranității naționale, el evocă democrația directă, cum se exprimă autorii de drept public, iar în cazul art. 95 din Constituție apare și ca un mijloc de soluționare a conflictului politic dintre Parlament și Președintele Republicii, ambele autorități legitimate de votul popular direct.
Tocmai de aceea, potrivit art. 2 din Constituție, un eventual refuz al poporului de a vota demiterea Președintelui echivalează cu un „vot de blam” la adresa Parlamentului, adică cu retragerea susținerii. Chiar dacă în Constituția noastră nu există un text expres ca în Constituția Austriei, într-o interpretare sistematică, ce are la bază structurarea principiilor edificiului constituțional (a – principiile generale, prevăzute de Titlul I, b – principiile comune drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzute de Cap. I din Titlul II, c – principiile de funcționare a instituțiilor republicii și d – principii ale diferitelor servicii publice și sectoare de activitate), se poate susține că retragerea încrederii poporului trebuie să conducă, logic, la alegerea unui nou Parlament.
Președintele, la fel ca și parlamentarii sau judecătorii Curții Constituționale, se bucură de imunitate, de unde concluzia necesității unui regim special al răspunderii sale pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcției, ce intră sub incidența legii penale. Menținându-se într-o notă general acceptată în dreptul public contemporan, legiuitorul constituant român reduce ideea răspunderii penale a Președintelui Republicii la ideea „punerii sub acuzare pentru înaltă trădare”.
Conceptul de ”înaltă trădare” este, fără îndoială, un concept al dreptului constituțional și al dreptului administrativ, deci al dreptului public, în sens strict, dar el are și o semnificație în dreptul penal.
Legiuitorul constituant român s-a oprit la această din urmă soluție tehnică, textul având următoarea redactare:
„(1) Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept.
(4) Competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.
Prin urmare, punerea sub acuzare este rezultatul unui vot parlamentar (în cele mai multe cazuri, dat cu o majoritate calificată și, în orice caz, niciodată sub o majoritate absolută), care, prin ipoteză, este rezultatul unei confruntări de opinii, de programe, de atitudini, de ideologii politice, putând fi și rezultatul unui simplu joc politic sau al unei răzbunări politice.
În alți termeni, aprecierea unei fapte a Președintelui ca fiind sau nu înaltă trădare, spre a se decide punerea sub acuzare, este, prin excelență, o apreciere politică, dar, evident, în considerațiunea unor posibile calificări sub aspectul legislației penale speciale.
Nici în Codul penal francez, nici la noi (și discuția este de principiu), nu există infracțiunea de „înaltă trădare", dar există posibilitatea constituțională de a fi acuzat Președintele republicii de înalta trădare.
De aici rezultă că sintagma «înalta trădare» depășește sfera strictă a conceptelor juridice, ea având și o semnificație politică, situându-se, cum se exprima M. Duverger, la granița dintre politică și drept, ea evocă o crimă politică, ce constă „in abuzul de funcție pentru o acțiune contrară Constituției și intereselor superioare ale țării".
Textul constituțional citat, rezultat al revizuirii Constituției în 2003, nu prevede expres dreptul Președintelui de a veni în Parlament să-și formuleze apărarea pe care o consideră necesară la acuzația care i se aduce.
Hotărârea de punere sub acuzare se adoptă în ședință comună a celor două Camere cu un vot calificat de 2/3 din totalul parlamentarilor, iar sub aspect strict juridic, ea are semnificația sesizării autorității judecătorești competente pentru începerea urmăririi penale.
Constituția nu a intrat în detalii de ordin procedural, ea s-a mulțumit să spună: „Competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție”, lăsând să se înțeleagă că legea va stabili, înainte de toate, autoritatea care va realiza urmărirea penală și-l va pune pe Președinte sub acuzare, prin rechizitoriu, pentru săvârșirea unei sau unor infracțiuni, prevăzute în partea specială a Codului penal sau în legile penale speciale.
Din Legea de organizare judecătorească se constată că această competență revine Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin urmare, tragerea la răspundere penală a Președintelui presupune, mai întâi, punerea sa sub acuzare, de către Parlament, pentru înalta trădare și apoi de către Parchetul General, prin rechizitoriu, pentru săvârșirea unei anume infracțiuni.
Se subînțelege că votul Parlamentului, strict procedural vorbind, nu are decât semnificația sesizării Parchetului General, el nu poate constitui vreo obligație juridică sub aspectul existentei unei fapte penale.
Nu este exclus că Parchetul General să ajungă la concluzia că acuzația de înalta trădare nu se poate concretiza și într-o acuzație strict tehnico-juridică, de săvârșire a unei infracțiuni, ceea ce are că efect scoaterea Președintelui de sub urmărirea penală.
În atari ipoteze, trebuie admis ca acuzația de înaltă trădare a fost o exagerare, eventual s-ar fi justificat declanșarea procedurii răspunderii politice, în baza art. 95 din Constituție. Nu mai puțin, Curtea Supremă de Justiție poate să ajungă, după ce a fost sesizată prin rechizitoriu, la concluzia că nu este vorba de săvârșirea unei infracțiuni, dispunând achitarea Președintelui, care are deja statut de inculpat.
Numai după ce hotărârea Curții Supreme de Justiție a rămas definitivă se poate spune că acuzația de înaltă trădare a avut temei, Președintele fiind demis de drept, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dată la care intervine vacanța funcției, iar Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte, în termen de trei luni.
În concluzie, față de dispozițiile Constituției, tragerea la răspundere penală a Președintelui României comportă două faze:
a) faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (faza politică) și
b) faza judiciară (tehnico-juridică).
Aceasta din urmă, față de dispozițiile de ansamblu în vigoare, conține trei etape:
a) trimiterea în judecată de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție;
b) judecata în fond a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Secția penală;
c) judecata în recurs, în Secțiunile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
De la data punerii sub acuzare, adică de la data votului în acest sens al Parlamentului, și până la data demiterii, adică data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Președintele este suspendat de drept, cum se menționează în art. 96 alin. (3) citat, din versiunea revizuită a Constituției.
Capitolul 2
Sistemul prezidențial francez
2.1. Aspecte introductive privind sistemul prezidențial francez
Istoria dezvoltării politicii a Franței prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv toate formele de guvernământ. După cum se știe Franța a cunoscut în decursul îndelungatei sale istorii atât monarhia absolută, monarhia constituțională, imperiul, dar și republica parlamentară, iar în prezent ea este o republică semi-prezidențială.
Instituția prezidențială ocupă un loc important în sistemul instituțiilor politice și constituționale ale Franței.
In acest context trebuie subliniat că în cadrul Constituției din 1958, instituția prezidențială se înfățișează ca având un profil diferit față de Constituția anterioară.
Autorii de specialitate relevă faptul că, în textul Constituției, instituția prezidențială și executivul sunt tratate înainte de articolele consacrate Parlamentului, în timp ce Constituția din 1946 urmase o tehnică inversă.
In opinia comentatorilor, această inversare de numerotare a unor articole, respectiv privind funcția prezidențială și cea a Parlamentului, denotă noul rol al instituției prezidențiale în Franța.
2.2. Alegerea și durata funcției prezidențiale în Franța
Cu privire la desemnarea președintelui republicii, după modificarea constituțională din 1962, aceasta se facea în mod direct de către întreaga populație.
Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate instituției prezidențiale, stabilind că președintele republicii este ales pe 7 ani prin sufragiu universal direct. În urma unui referendum din anul 2000, durata mandatului prezidențial s-a redus de la 7 la 5 ani, iar primele alegeri pentru un cincinat prezidențial au avut loc în anul 2002. Nu există un număr limită de termene, astfel că, fostul președinte Chirac, care a fost ales pentru un septenat în 1995 și pentru un cincinat în 2002, a putut candida din nou la alegerile din 2007.
Așa cum se cunoaște, există mai multe posibilități în cadrul sistemelor republicane de a alege pe șeful statului: o învestitură parlamentară, care-i dă președintelui o poziție palidă în raport cu forumul legislativ, și o învestitură populară, care-i conferă o autoritate considerabilă în măsură să-i asigure uneori posibilitatea de a face să încline echilibrul instituțional. Sistemul din 1958 – sistemul originar – a fost, evident, nu un sistem de alegere prin vot direct. In textul original al Constituției se prevedea constituirea unui colegiu electoral cuprinzând membrii parlamentului și consilierii generali ai Adunărilor din teritoriile de dincolo de mare, ce avea să desemneze pe președintele republicii.
După cum se știe, generalul De Gaulle era ostil investiturii parlamentare, apreciind că un asemenea sistem face din președinte un prizonier al partidelor. Intr-o primă perioadă, el n-a dorit o alegere prin sufragiu electoral direct, pentru a menaja susceptibilitățile politice. Cu toate acestea, reforma din 1962 a dus la o revizuire constituțională care s-a concretizat prin sistemul alegerii președintelui prin sufragiu universal direct. Scopul pentru care De Gaulle a recurs la această reformă constituțională era acela de a asigura o anumită legitimitate succesorilor săi.
El nu avea nevoie de așa ceva – spun autorii de specialitate – datorită personalității sale dar, fidel ideii de a excepta președintele de la jocul relațiilor dintre partide, a acceptat ca fiind preferabil sistemul alegerilor prin vot direct.
In ceea ce privește poziția președintelui republicii, Constituția Franței prevede, în art.5, că: "Președintele republicii veghează la respectarea Constituției". Textul constituțional precizează că președintele asigură, prin arbitrajul său, funcționarea conform legilor a autorității de stat precum și continuitatea în stat, potrivit prevederilor constituționale, a integrității teritoriale, a respectării acordurilor comunității și a tratatelor.
Cu referire la modalitățile de alegere, art.7 din Constituție precizează că președintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate, Dacă o asemenea majoritate nu este obținută la primul tur de scrutin, se procedează la un al doilea, în a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidați care, în eventualitatea retragerii candidaților cei mai favorizați, au obținut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.
Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului președinte are loc la cel puțin 20 și cel mult 30 de zile înainte de expirarei mandatului președintelui în exercițiu.
In caz de vacanță a președinției, indiferent de cauză, sau în cazul unei incapacități constatate de Consiliul Constituțional, sesizată de Guvern și hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcțiile președintelui republicii sunt exercitate provizoriu de președintele Senatului, iar dacă acesta nu are posibilitatea de a exercita aceste funcții, de către Guvern.
In caz de vacanță sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituțional, scrutinul pentru alegerea noului președinte are loc, cu excepția unor situații de forță majoră constatate de către Consiliul Constituțional, la cel puțin 20 de zile și la cel mult 35 de zile după declararea vacanței.
Anterior, sistemul electoral era mult mai complicat, vechiul articol 7 prevăzând că alegerea președintelui republicii se face cu majoritate absolută la tur de scrutin, iar dacă aceasta nu era întrunită, președintele urma să fie ales la al doilea tur de scrutin cu majoritate absolută.
In ceea ce privește mandatul președintelui, s-a arătat deja că acesta a fost stabilit prin reforma din 1962 la 7 ani, dar în Franța – după cum se cunoaște au existat și propuneri legate de reducerea mandatului prezidențial. Așa, de pildă, Georges Pompidou, în 1973, a propus o revizuire a Constituției care avea să reducă mandatul la 5 ani.
Rând pe rând, Valery Giscard d'Estaing și apoi Francois Mitterand au propus un mandat fie de 5, fie de 6 ani.
In ceea ce privește durata mandatului de 7 ani, adversarii acestei reglementări au avansat argumentul că președintele, titular al unei puteri foarte largi pentru un interval de timp foarte lung, ar fi elibelat de orice fel de control popular. Pe de altă parte, disparitatea de termene între durata mandatului președintelui și cel al Adunării putea antrena, și a antrenat de fapt, situația în care președintele aparținea unei anumite orientări politice și primul ministru aparținea unei alte orientări.
Cu toate acestea, unii juriști au avansat și argumente în favoarea mandatului de 7 ani, care preconizau o detașare a statutului președintelui de acela al Adunării Naționale, pentru ca el să asigure mandatului său independența și continuitatea.
La 24 septembrie 2000, în condițiile unui foarte puternic absenteism ( ¾ din electorat) 73% dintre alegători, participanți la un referendum organizat în mod special pentru aceasta, s-au pronunțat pentru reducerea mandatului prezidențial de la 7 la 5 ani.
Responsabilitatea tradițională a șefului de stat, în cazul republicii, cunoaste anumite nuanțări în cazul președintelui republicii franceze, președintele este responsabil politic în fața poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul își exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în funcția de președinte al statului; dar responsabilitatea președintelui poate să intervină în anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când președintele este judecat de o înaltă Curte de Justiție, dar în principiu președintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele pe care le-a comis în exercițiul funcțiilor sale. Răspunderea președintelui pentru înaltă trădare este de competența unei înalte Curți, care se compune din 12 persoane. Procedura în fața înaltei Curți este declanșată printr-o sesizare, printr-o rezoluție care este votată de fiecare Cameră cu majoritate absolută.
Inalta Curte este asistată de o comisie de instrucție compusă din 5 membri ai Curții de Casație, care procedează la un prim examen al dosarului. Faptul că instrucția este încredințată unei asemenea comisii demonstrează dorința de a jurisdicționaliza procedura.
Dezbaterile sunt publice și se desfășoară cu respectul regulilor de procedură penală, iar hotărârile sunt pronunțate cu majoritate absolută, dar nu sunt susceptibile de recurs. In principiu, înalta Curte pronunță achitarea sau destituirea președintelui, dar Constituția stabilește o procedură diferită de cea a dreptului comun, această instanță extraordinară fiind suverană în determinarea pedepsei, la fel ca și pentru clarificarea faptelor.
Autorii francezi de specialitate relatează că în istoria Franței numai doi șefi de stat au fost condamnați pentru infracțiuni politice: regele Ludovic al XVI-lea în 1793 și mareșalul Petain în 1945.
2.3. Atribuțiile Președintelui Francez
Cu privire la rolul și funcțiile președintelui republicii, Constituția din 1958 prevede în mod general că acesta este garantul Constituției, veghează la respectarea ei și asigură funcționarea conform legii a autorității de stat și continuitatea în stat. Atribuțiile președintelui sunt definite în Constituția franceză într-o formă foarte generală, spre deosebire de alte constituții și chiar de constituțiile franceze anterioare, unde atribuțiile președintelui erau definite într-o altă manieră.
Se reține ca fiind atribuții ale președintelui, următoarele direcții principale: președintele "apărător" al Constituției; președintele "arbitru"; președintele "garant", pornindu-se tocmai de la formulările art.5 din Constituție, pe care l-am menționat deja.
Autorii de specialitate care s-au ocupat de studiul instituției prezidențiale consideră că, în fapt, Constituția din 1958 a stabilit o adevărați "diarhie", în care președintele nu posedă în realitate un număr prea larg de puteri, acestea fiind remise Guvernului. In ceea ce-1 privește, se estimează că președintele este pur și simplu titularul unor domenii esențiale care sunt de natură a face ca posibilitatea sa de acțiune să fie limitată. Astfel, se vorbește, despre o funcție a președintelui ca tutore al națiunii și despre,, faptul că el exercită anumite competențe "legate", nefiind posibilă o îndepărtare de la prevederile constituționale care definesc atribuțiile președintelui și modul în care ele trebuie exercitate.
O analiză politică a transformărilor care au avut loc în Franța și a poziției președintelui francez în diferite momente istorice atestă faptul că funcția prezidențială a suferit anumite transformări.
In timpul lui De Gaulle, președintele era într-adevăr un arbitru angajat, un ghid al națiunii și un adevărat șef suprem. Referinud-se la funcția sa de ghid al națiunii, într-o cuvântare pe care a rostit-o la 6 ianuarie 1961, generalul De Gaulle avea să declare: "De peste 20 de ani evenimentele au voit ca eu să servesc de ghid țării în marile crize pe care noi le-am trăit. Iată că, din nou, datoria și funcția mea m-au dus să aleg calea”.
Această idee a fost reluată în numeroase rânduri de președintele De Gaulle. In 1962 el a precizat: "Având sarcina de a călăuzi destinul Franței și al republicii, totalitatea atribuțiilor sale, îl face pe președinte să inspire, să orienteze și să anime acțiunea națională”.
Asemenea prevederi sunt interpretate de autorii de specialitate ca îndepărtându-se de la dispozițiile art.5. Funcția prezidențială continuă să aibă același caracter în timpul lui Georges Pompidou, care întărește funcția prezidențială, înfățișându-se totodată ca un adevărat șef al majorității. Evoluțiile ulterioare sunt însă de natură să atenueze puterea prezidențială.
După perioada de continuitate amintită, marcată de mandatul lui Georges Pompidou, în timpul lui Valery Giscard d'Estaing se instaurează o concepție parlamentară a funcțiilor prezidențiale, ceea ce face ca regimul prezidențial în timpul acestuia să cunoască importante nuanțări.
Sub conducerea lui Francois Mitterand, primatul președintelui se reîntoarce însă la art.5, estimându-se că președintele este acela care are un adevărat contract cu națiunea și, de aceea, prima coabitare a președintelui cu primul ministru trebuie să se întemeieze neabătut pe prevederile art.5.
Funcțiile prezidențiale în timpul lui Jacques Chirac sunt încă prea puțin conturate, dar este cert că el va dori să ducă mai departe politica predecesorilor săi, iar evoluțiile pe care le-a cunoscut sistemul prezidențial francez în timpul celei de a V-a republici sunt de natură să demonstreze necesitatea unei respectări stricte a funcțiilor pe care președintele le deține în cadrul statului francez.
In ceea ce privește puterile proprii, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea președintelui și a membrilor Consiliului Constituțional, sesizarea Consiliului Constituțional. Sunt însă puteri proprii, dar condiționate, decizia de a recurge la art.16, măsurile luate pe baza art.16, dizolvarea Parlamentului și referendumul.
Există un număr de puteri ale președintelui care sunt împărțite cu alte organe, situație în care este necesară contrasemnarea de către Parlament a unor acte ale președintelui. Autorii de specialitate rețin printre atribuțiile cele mai importante ale președintelui atribuții pe care le exercită față de națiune, față de guvern, și atribuții pe care le exercită față de Parlament. La acestea se mai adaugă o serie de atribuții în domeniul justiției.
Cu privire la atribuțiile pe care președintele le exercită față de națiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relațiilor internaționale, calitatea sa de comandant al armatei și recurgerea la prevederile art.16. în legătură cu acest articol se cuvin câteva precizări, deoarece el a fost amplu comentat în literatura de specialitate și a fost apreciat în mod diferit de către oamenii politici francezi.
În continuare voi reda conținutul acestui articol: „Art.16. Atunci când instituțiile republicii, independența națiunii, integritatea teritoriului sau îndeplinirea angajamentelor internaționale sunt amenințate într-un mod grav și imediat și când funcționarea legală a autorității de stat constituțională este întreruptă, președintele republicii la măsurile cerute de circumstanțe după consultarea oficială a primului ministru, a președinților Camerelor și a Consiliului Constituțional. El informează și națiunea printr-un mesaj. Aceste măsuri trebuie să fie , inspirate de voința de a asigura autorității de stat constituționale, în cel mai scurt timp, mijloacele pentru a-și îndeplini misiunea. In acest sens este consultat și Consiliul Constituțional. Parlamentul se reunește de drept. Adunarea Națională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepționale" .
In legătură cu prevederile art.16 se ridică mai multe probleme. În primul rând, este necesar să existe circumstanțe care să justifice recurgerea la prevederile acestui articol, cum ar fi o amenințare gravă și întreruperea funcționării regulate a puterilor publice constituționale. Evident, și aceste condiții sunt susceptibile de interpretări, dar după cum se arată în literatura de specialitate, ele sunt cumulative, trebuie să existe în același timp o amenințare gravă și imediată, dar și o întrerupere a funcționării regulate a puterilor publice constituționale.
Decizia de a recurge la art.16 aparține președintelui: ea este adoptată fără contrasemnare, fiind o putere proprie. Dacă șeful statului este cel care apreciază liber care circumstanțe solicită punerea în aplicare a art. 16, el trebuie să recurgă la un anumit număr de avize, consultând primul ministru, președinții Adunărilor și Consiliul Constituțional. Acest aviz este consultativ, el neputând să impieteze asupra deciziei adoptată de președinte.
In ceea ce privește puterile care-i sunt conferite, el are dreptul să ia măsurile care sunt impuse de circumstanțe și care trebuie să fie inspirate din dorința de a asigura puterilor publice constituționale în cele mai mici detalii mijloacele pentru a-și îndeplini misiunea. Prin urmare, aplicarea art. 16 trebuie să fie întemeiată pe considerațiunea de a face ca puterile publice să își recapete eficiența și forța lor în sistemul autorităților statului.
In ce privește întinderea puterilor, președintele – în cazul recurgerii la art.16 – are puteri limitate, neputând să modifice Constituția sau să dizolve Adunarea Națională. In timpul în care art.16 este în vigoare, Parlamentul se reunește de plin drept, dar ce atribuții îi mai revin totuși Parlamentului în cadrul acestei sesiuni prelungite? El va putea, desigur, să îl defere pe președinte înaltei Curți în cazul în care, în mod manifest, a abuzat de puterile sale pentru a comite un act de înaltă trădare. În 1981, președintele Adunării Naționale a hotărât că o moțiune de cenzură nu putea fi primită într-o perioadă de aplicare a art.16.
O altă problemă interesantă ridicată de practică este aceea dacă Parlamentul poate să legifereze în situația aplicării art. 16. Se admite principiul că Parlamentul, în asemenea cazuri, poate să dezbată și să adopte legi, dar nu poate să se interfereze cu măsurile pe care președintele le ia în legătură cu art.16.
In cazul în care în perioada aplicării art. 16 președintele ar fi săvârșit un act de înaltă trădare, după încetarea acestei situații excepționale el va putea fi deferit înaltei Curți, spre a fi judecat. Totodată, în cazul în care au fost emise decizii administrative ilegale, anularea acestora va fi de competența judecătorului administrativ.
Cu privire la acest articol există o practică. In perioada președintelui De Gaulle, art.16 a fost utilizat numai o singură dată, în aprilie 1961, ca urmare a puciului de la Alger. Atunci, președintele De Gaulle a pus în aplicare art. 16 în perioada 23 aprilie – 30 septembrie. O asemenea decizie a fost criticată de unii oameni politici care au considerat că măsura în cauză devenise lipsită de obiect întrucât puciul de la Alger fusese descoperit și reprimat încă de la 25 aprilie. S-a apreciat că prelungirea duratei de aplicare a art.16 până la 30 septembrie a reprezentat, de fapt, o încălcare a prevederilor Constituției.
In timpul foarte limitat în care s-a aplicat art. 16 au fost luate circa 26 de hotărâri privind crearea unor tribunale, modificarea procedurii penale, suspendarea inamovibilității magistraților, destituirea și trecerea în rezervă a unor militari, prelungirea unor temene de privare de libertate, autorizări pentru internarea administrativă ca și posibilitatea de a interzice anumite publicații.
Printre atribuțiile importante ale președintelui se citează și dreptul de a recurge la referendum.
In ce privește relațiile cu Guvernul, atribuțiile președintelui vizează numirea primului ministru și a membrilor guvernului, prezidarea ședințelor Consiliului de miniștri, practică folosită destul de des în sistemul francez, ceea ce facilitează președintelui posibilitatea de a urmări acțiunea guvernamentala. Printre atribuțiile președintelui în raporturile sale cu Guvernul se numără semnarea decretelor și ordonanțelor acestuia, precum și numirea unor înalți funcționari.
Față de Parlament, atribuțiile președintelui privesc intervenția în procedura legislativă, președintele putând să intervină în ce privește retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de miniștri. In perioada 1988-1993, președintele Mitterand a exercitat o inițiativă legislativă indirectă, dar intervențiile acestuia în procesul de legiferare nu au avut o bază juridică, atribuția sa esențială în acest domeniu fiind promulgarea.
De asemenea, în relațiile cu puterea legislativă, președintele republicii poate dizolva Adunarea Națională, ceea ce constituie una dintre atribuțiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza iară contrasemnarea primului ministru; există însă și situații când dizolvarea este imposibilă, de pildă, atunci când se aplică art. 16.
Tot în legătură cu președintele republicii și relațiile acestuia cu puterea legiuitoare poate fi menționat dreptul său de a adresa mesaje, dreptul de a cere o a doua dezbatere a unei legi (așa numitul "drept de veto suspensiv"), dar această atribuție este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea și închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului. In sfârșit, în ce privește justiția, președintele republicii dispune de dreptul de grațiere și este președinte al Consiliului Superior al Magistraturii.
In afara acestor atribuții ale președintelui, pe care le-am menționat, mai, pot fi citate: inițiativa revizuirii Constituției, sesizarea Consiliului Constituțional și exercitarea unor înalte funcții onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.
Actualul Președinte al Republicii Franceze este Francois Hollande ales în funcție din 15 mai 2012.
2.4. Puterile prezidențiale
Spre deosebire de cele mai multe dintre celelalte posturi de președinte al națiunilor europene, postul de președinte al Franței este unul foarte puternic din punct de vedere politic, în special în ceea ce privește politica externă.
Cu toate că procesul legislativ este efectuat și supervizat de Primul ministru și de către parlament, președintele Franței are o influență semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie datorită puterilor constituționale. Președintele ocupă cea mai importantă funcție în stat și surclasează toți ceilalți politicieni.
Probabil cea mai importantă putere a președintelui este aceea de a alege primul ministru. Totuși, deoarece doar Adunarea Națională are puterea de a demite guvernul primului ministru, președintele este forțat să numească un prim ministru ce are sprijinul majorității adunării.
Când majoritatea Adunării Naționale este din spectrul politic opus președintelui situația se numește coabitare. În acest caz, puterile președintelui sunt diminuate, deoarece puterea de facto aparține primului ministru și a Adunării Naționale care îl sprijină. Totuși, convenția constituțională este ca președintele să se ocupe de politica externă, cu toate că trebuie să lucreze în acest domeniu cu Ministrul de Externe.
Când majoritatea Adunării Naționale este de aceeași parte a spectrului politic cu președintele, acesta poate avea un rol mai activ și, în realitate, dirijează politica guvernului. Primul ministru este în cele mai multe situații prima victimă în cazul în care administrația devine nepopulară, președintele putând să în ceară demisia fără ca acesta să poată refuza.
Alte puteri ale președintelui sunt:
– Promulgarea legilor. În acest domeniu președintele are o putere limitată de veto, el putând propune doar o dată reîntoarcerea legii în parlament.
– Președintele poate de asemenea trimite legea spre verificare Consiliului Constituțional.
– Președintele are puterea de a dizolva Adunarea Națională.
– Președintele poate propune, în anumite condiții, aprobarea legilor prin referenum național;
– Președintele numește anumiți oficiali (cu acordul guvernului);
– Președintele numește anumiți membrii ai consiliului Constituțional;
– Președintele primește ambasadorii străini;
– Președintele poate pardona (dar nu poate amnistia) persoanele condamnate și poate ușura sau suprima sentințele criminale. Aceasta era de o importanță capitală în perioada în care Franța opera pedeapsa capitală, condamnații la moarte cerând în general comutarea sentinței la închisoare pe viață.
Toate deciziile președintelui trebuie contrasemnate de primul ministru, cu excepția deciziei de dizolvare a Adunării Naționale.
Există o tradițe de o așa numită "amnestie prezidențială" care are loc atunci când președintele și Adunarea Națională sunt alese din cadrul aceluiași partid politic. Aceasta este o lege ce autorizează președintele să desemneze anumiți indivizi, ce au comis anumite infracțiuni, cărora să le fie amnistiate pedepsele.
Se consideră că astfel de legi permit reducerea suprapopulării închisorilor, dar totodată metoda este criticată deoarece se consideră că încurajează comiterea de infracțiuni rutiere înaintea perioadei alegerilor. Diferența dintre amnistie și pardon prezidențial este că prima elimină consecințele următoare ale sentinței, ca și cum infracțiunea nu a fost comisă, în timp ce a doua doar termină sentință, fără însă de a elimina eventualele consecințe.
Capitolul 3
Comparație între sistemul prezidențial românesc și cel francez
În capitolul de față voi dezvolta aspectele comparative ale celor două sisteme prezidențiale, respectiv cel românesc cu cel francez. Așa cum se poate observa ambele țări sunt guvernate după sistemul semiprezidențial. Instituția Președintelui Republicii este definită, în Constituție după modelul francez, în care președintele are o poziție de vârf în conducerea de stat a societății.
Deși s-a preluat modelul francez, forța atașată președintelui nu este dublată și de atribuții corespunzatoare. După cum s-a prezentat în conținutul lucrării, o asemănare între cele două sisteme prezidențiale este dată de durata mandatului președintelui, astfel că el în cazul Franței a fost redusă de la o durată de 7 ani la una de 5 ani iar în cazul României acesta a crescut de la 4 ani la 5 ani. Concluzia fiind că ambele țări își aleg președinții pentru o durată de 5 ani.
Un alt aspect comun celor două state este dat de faptul că președintele este ales de către popor prin vot universal și egal.
În ambele cazuri, nici o persoana nu poate îndeplini funcția de Președinte decât pentru cel mult două mandate, acestea pot fi chiar și succesive. În ambele țări, în cazul în care un candidat nu a îndeplinit majoritatea de voturi se mai face înca un scrutin între primii doi candidați aleși, fiind decisiv cel care a împinit cele mai multe voturi.
Comparativ constatăm că Președintele țării în ambele cazuri veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. România având ca model Constituția Franței se obervă că evidențiază același aspect în care președintele este garantul independenței naționale și al integrității teritoriale. Singura deosebire aici intervine în momentul în care președintele francez este garantul și al respectării tratatelor iar în cazul României intervine noțiunea de unitate și că reprezintă statul român.
Se poate observa că președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului iar în cazul președintelui Franței, acesta numește primul-ministru și pune capăt funcțiilor acestuia în momentul prezentării de către acesta a demisiei Guvernului. La propunerea primului-ministru, numește pe ceilalți membri ai Guvernului și pune capăt funcțiilor acestora.
Spre deosebire de președintele României care poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații, prezidează ședințele Guvernului la care participă, în cazul președintelui Franței, acesta prezidează Consiliul de miniștri.
După consultarea Parlamentului, președintele României poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național în conformitate cu art. 90 din Constituție iar după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.
În cazul președintelui Franței, la cererea Guvernului sau la propunerea conjugată a celor două adunări, poate supune referendumului orice proiect de lege asupra organizării puterilor publice, asupra reformelor privind politica economică sau socială a națiunii și privind serviciile publice care contribuie la aceasta, sau vizând autoritatea ratificării unui tratat care, fără a fi al Constituției, ar avea implicații asupra funcționării instituțiilor în conformitatea prevedrilor art. 11, alin. 1 din Constituția Franței iar după consultarea primului-ministru și a președinților adunărilor, poate să declare dizolvarea Adunării naționale.
Asemănări sunt și în cazul actelor președinților celor două state, astfel că în cazul președintelui României, hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemneaza de miniștrii care au obligația punerii lor în execuție și se publică în Monitorul Oficial al României. Aceasta este prevăzută în art. 108, alin. 4 din Legea fundamentală. În conformitate cu art.13, alin. 1 din Constituția Franței, președintele semnează ordonanțele și decretele hotărate în Consiliul de miniștri.
Ca și în cazul președintelui român, președintele francez este șeful armatelor. Pe lângă acestea un caracter distinctiv îl ocupă faptul că prezidează consiliile și comitetele superioare ale Apărării naționale.
Așa cum am precizat și mai sus, este și normal să existe asemănări între cei doi președinți, din considerente că legiuitorul român a avut ca sursă de inspirație și ca model Constituția Franței, astfel că, cu mici deosebiri, cele două înstituții sunt identice și prezidează după aceleași prerogative.
Concluzii
Ca o concluzie putem spune că Președintele României este șeful de stat al României. El are rolul de a reprezenta statul român în relațiile internaționale; conform Constituției, este garantul independenței naționale, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. De asemenea, președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Rolul Președintelui României, potrivit Constituției României este acela de:
a) șef al statului;
b) șef al executivului (alături de Guvern);
c) garant al Constituției si mediator între puterile statului.
Dacă pe plan normativ textul Constituției pare a privilegiat Guvernul în relația cu administrația potrivit art.102 alin.(1) din Constituție, este incontestabil ca practica conduce spre o putere însemnata a Președintelui României, care poate impulsiona activitatea executivului în acest domeniu. De altfel, în doctrinǎ, executivul românesc actual este caracterizat ca un bicefal.
În calitate de șef al statului, Președintele Romaniei îndeplinește funcția de reprezentare a statului român, atât în interiorul țarii, cât și în exteriorul acesteia, având ca atribuții:
încheierea tratatelor internaționale, în numele României;
acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomației ai României, aprobarea înființǎrii, desființǎrii sau schimbǎrii rangului misiunilor diplomatice;
acrediteazǎ reprezentanții diplomatici ai altor state în România.
Pe plan intern, funcția de șef de stat presupune: dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare; de a acorda gradele militare de mareșal, general și amiral, de a numi în funcții publice, în condițiile prevǎzute de lege, de acordare a grațierii individuale.
Ca șef al executivului, Președintele României:
vegheazǎ la respectarea Constituției și la buna funcționare a autoritǎților publice.
desemneazǎ candidatul pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
în caz de remaniere guvenamentalǎ sau de vacantǎ a postului, Președintele revocǎ și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii menbrii ai Guvernului;
poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externǎ, apǎrarea țǎrii, asigurarea ordinii publice și, la cererea prim-ministrului, în alte situații, prezidând ședințele Guvernului la care participǎ;
este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apǎrare a Țǎrii.
numește în funcții publice, în condițiile prevǎzute de lege, reprezentând și statul totodatǎ.
În exercitarea atribuțiilor sale (inclusiv politice), Președintele României emite decrete, ca acte juridice cu caracter individual. Decretele Președintelui României sunt supuse contrasemnǎrii de către primul-ministru, precum și publicitǎții prin Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage sancțiunea inexistenței decretului.
Sunt exceptate de la regula contrasemnării decretele referitoare la:
numire Guvern, revocare și numire miniștrii;
desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru;
dizolvarea Parlamentului;
numirea în funcții publice;
acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state;
promulgarea legilor.
Decretele Președintelui României sunt acte juridice cu caracter administrativ, care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea acțiunii la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr.554/2004 cu modificările și completările la zi. Contrasemnarea unora dintre decrete de cǎtre prim-ministru instituie posibilitatea exercitării unui control al șefului Guvernului, precum și asumarea rǎspunderii acestuia pentru consecințele juridice ale decretelor Președintelui.
În activitatea sa, Președintele României emite nu numai acte juridice, politice, ci efectuează și operațiuni administrative sau fapte materiale: semneazǎ decrete, tratate internaționale, pune sigiliul ș.a.
Pentru executarea de cǎtre Președintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituție și prin alte legi, se organizează și funcționează Administrația Prezidențialǎ care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziția Președintelui pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.
Pentru faptele sǎvârșite în exercitarea funcției, Președintele României are atât o rǎspundere politică, cât și una juridicǎ. În temeiul art.84 alin.(2) raportat la art.72 alin. (1) din Constituția României, Președintele republicii se bucură de imunitate.
Acesta nu poate fi tras la rǎspundere pentru voturile (în CSAT,de exemplu) și pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Rǎspunderea juridicǎ a Președintelui poate fi atrasǎ în condițiile art.95 și 96 din Constituția României, republicata, pe baza procedurii constituționale.
Pentru faptele care nu au legatură cu prerogativele funcției de președinte, persoana care exercitǎ funcția urmeazǎ a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetațean.
În cazul președintelui Franței, el îndeplinește cam tot aceleași criterii enunțate mai sus în cadrul președintelui României dar cu mici adnotări. Astfel, președintele Franței este ales în funcție pe o durată de 5 ani, este garantul independenței naționale, a integrității teritoriale și al respectării tratatelor, totodată veghează și la respectarea Constituției și asigura buna funcționare a autorităților publice.
Este ales prin vot universal și egal și nu poate îndeplini funcția de șef al statului mai mult de două mandate consecutive.
El prezidează Consiliul de miniștri și promulgă legile în termen de cincisprezece zile de la transmiterea către Guvern a legii definitiv adoptate. Înainte de expirarea acestui termen, Președintele Republicii poate solicita Parlamentului o nouă dezbatere pe marginea legii respective sau a unora dintre articolele sale iar această nouă dezbatere nu poate fi refuzată.
Președintele Republicii, după consultarea cu Primul-ministru și Președinții camerelor, poate pronunța dizolvarea Adunării Naționale. Alegerile generale au loc în termen de cel puțin douăzeci și cel mult patruzeci de zile de la dizolvare.
Printre alte atribuții ce îi revin, Președintele Republicii semnează ordonanțele și decretele dezbătute în cadrul Consiliului de miniștri și face numirile în funcțiile civile și militare ale statului.
Consilierii de stat, marele cancelar al Legiunii de onoare, ambasadorii și trimișii extraordinari, înalții judecători de la Curtea de Conturi, prefecții, reprezentanții statului din cadrul colectivităților locale de peste mări guvernate de articolul 74 din Constituția Franței și din Noua Caledonie, ofițerii militari de cel mai înalt rang, rectorii academiilor, directorii administrațiilor centrale sunt numiți în cadrul Consiliului de miniștri.
Printr-o lege organică sunt stabilite celelalte funcții pentru care numirile se fac în cadrul Consiliului de miniștri, precum și condițiile în care puterea de a numi a Președintelui Republicii poate fi delegată de către acesta spre a fi exercitată în numele său.
Printr-o lege organică sunt stabilite posturile sau funcțiile, altele decât cele menționate la alineatul trei, pentru care, dată fiind importanța lor pentru garantarea drepturilor și libertăților sau pentru viața economică și socială a Națiunii, puterea de numire ce îi revine Președintelui Republicii se exercită în urma avizului public emis de comisia permanentă competentă a fiecărei camere parlamentare. Acesta nu poate face o numire atunci când suma voturilor negative din fiecare comisie reprezintă cel puțin trei cincimi din voturile exprimate în cadrul celor două comisii. Legea stabilește care sunt comisiile permanente competente în funcție de posturile sau funcțiile vizate.
El acreditează ambasadorii și trimișii extraordinari pe lângă puterile străine; ambasadorii și trimișii extraordinari străini sunt acreditați pe lângă Președintele Republicii. Un rol important îl reprezintă faptul că este șeful forțelor armate. Prezidează consiliile și comitetele superioare de apărare națională.
Atât președintele României cât și cel al Franței prezintă aspecte comune în ceea ce privește atribuțiile, funcțiile, rolul și îndatoririle pe care aceștia le au față de popor, toate fiind prezentate în toată lucrarea.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Arend Lijphart Modele ale democrației- forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2000.
Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constituțional și instituții publice, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 2010.
Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constitutional si institutii publice, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 2007.
Bǎlan Emil, Institutii de drept public, Editura All Beck, Bucuresti, 2003.
Bălan Emil, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Master, București, 2008.
Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2007.
Constantinescu M. și alții, Constituția României revizuită. Comentarii si explicatii, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004.
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010.
Dan Claudiu Danisor – Drept constituțional și instituții politice, Editura Științifică, București, 2007.
Deleanu, Ion, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
Duculescu Victor, Tratat de drept constitutional comparat, Editura Lumina Lex, 2007.
Duculescu Georgeta, Drept constitutional comparat, Editia a IV a, Vol I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007.
Gilia Claudia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II – Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Iancu Gheorghe, Institutii de drept constituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2007.
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a IV a, Editura All Beck, București, 2005.
Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional. Editia 2, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.
Ionescu C., Regimuri politice contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
Ioan Alexandru (Coord.), Dreptul administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, București, 2007.
Manda Corneliu, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007.
Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
Muraru Ioan, Drept constituțional și instituții politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.
Onofrei Mihaela, Sisteme administrative comparat – suport de curs – Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005-2006.
Pavel Nicolae, Drept constituțional și instituții politice, vol I, Teoria generală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.
Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
Preda Mircea, Drept administrativ, partea generală, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006.
Radu Chiriță, Drept constituțional. Instituții politice. Caiet de seminarii, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Valea Daniela, Sistemul de control al constituționalității din România, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Virginia Vedinas, Drept administrativ si institutii politico-administrative. Manual practic, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
II. Articole în reviste de specialitate
Iorgovan A., Constituționalism și statalitate în România, privire specială la regimul politic actual, în „Marea Unire și idealurile naționale", Ed. Fundației România de Mâine, București, 1993.
Genoveva Vrabie, Rolul și funcțiile Președintelui României, în R.D.P., nr. 2/1995, pp. 69-75, precum și Măria Vesmaș, Rolul și locul Președintelui României în sistemul autorităților publice ale statului român, în R.D.P., nr. 1/1998.
III. Legislație
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Constituția Franței.
Legea 370/2004 pentru alegerea Președintelui României publicată în M. Of. Nr. 887/2004 republicată în M. Of. Nr. 650/2011.
Legea privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, Legea nr. 189/1999, publicată în M. Of, nr. 611/1999 și republicată în M.Of., nr. 516 din 8 iunie 2004 modificată prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicată în M. Of. Nr. 757/2012 republicată în M. Of. Nr. 117/2013.
Legea privind organizarea și desfășurarea referendumului, Legea nr. 3/2000, publicată în M. Of., nr. 84/2000, modificată și completată de O.U.G. nr. 9/2003 (publicată în M. Of., nr. 710 din 10 octombrie 2003) și Legea nr. 551/2003 (publicată în M. Of., nr. 922 din 22 decembrie 2003) modificată prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicată în M. Of. Nr. 757/2012 republicată în M. Of. Nr. 117/2013.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Arend Lijphart Modele ale democrației- forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2000.
Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constituțional și instituții publice, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 2010.
Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constitutional si institutii publice, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 2007.
Bǎlan Emil, Institutii de drept public, Editura All Beck, Bucuresti, 2003.
Bălan Emil, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Master, București, 2008.
Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2007.
Constantinescu M. și alții, Constituția României revizuită. Comentarii si explicatii, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004.
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010.
Dan Claudiu Danisor – Drept constituțional și instituții politice, Editura Științifică, București, 2007.
Deleanu, Ion, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
Duculescu Victor, Tratat de drept constitutional comparat, Editura Lumina Lex, 2007.
Duculescu Georgeta, Drept constitutional comparat, Editia a IV a, Vol I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007.
Gilia Claudia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II – Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Iancu Gheorghe, Institutii de drept constituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2007.
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a IV a, Editura All Beck, București, 2005.
Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional. Editia 2, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.
Ionescu C., Regimuri politice contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
Ioan Alexandru (Coord.), Dreptul administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, București, 2007.
Manda Corneliu, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007.
Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
Muraru Ioan, Drept constituțional și instituții politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.
Onofrei Mihaela, Sisteme administrative comparat – suport de curs – Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005-2006.
Pavel Nicolae, Drept constituțional și instituții politice, vol I, Teoria generală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.
Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
Preda Mircea, Drept administrativ, partea generală, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006.
Radu Chiriță, Drept constituțional. Instituții politice. Caiet de seminarii, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Valea Daniela, Sistemul de control al constituționalității din România, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Virginia Vedinas, Drept administrativ si institutii politico-administrative. Manual practic, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
II. Articole în reviste de specialitate
Iorgovan A., Constituționalism și statalitate în România, privire specială la regimul politic actual, în „Marea Unire și idealurile naționale", Ed. Fundației România de Mâine, București, 1993.
Genoveva Vrabie, Rolul și funcțiile Președintelui României, în R.D.P., nr. 2/1995, pp. 69-75, precum și Măria Vesmaș, Rolul și locul Președintelui României în sistemul autorităților publice ale statului român, în R.D.P., nr. 1/1998.
III. Legislație
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Constituția Franței.
Legea 370/2004 pentru alegerea Președintelui României publicată în M. Of. Nr. 887/2004 republicată în M. Of. Nr. 650/2011.
Legea privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, Legea nr. 189/1999, publicată în M. Of, nr. 611/1999 și republicată în M.Of., nr. 516 din 8 iunie 2004 modificată prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicată în M. Of. Nr. 757/2012 republicată în M. Of. Nr. 117/2013.
Legea privind organizarea și desfășurarea referendumului, Legea nr. 3/2000, publicată în M. Of., nr. 84/2000, modificată și completată de O.U.G. nr. 9/2003 (publicată în M. Of., nr. 710 din 10 octombrie 2003) și Legea nr. 551/2003 (publicată în M. Of., nr. 922 din 22 decembrie 2003) modificată prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicată în M. Of. Nr. 757/2012 republicată în M. Of. Nr. 117/2013.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comparatie Intre Sistemul Prezidential Romanesc Si Cel Francez (ID: 126794)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.