Comparatie Intre Contractul DE Leasing Si Contractul DE Vanzare Cumparare CU Plata Pretului In Rate

CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ

ABREVIERI

Titluri de periodice

J.E.L.S. Journal of Equipment Lease Financing

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

Alte abrevieri

SECȚIUNEA I.

CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

§1. Explicații cu privire la tematica abordată

Prezenta lucrare are ca scop analizarea diferențelor și similitudinilor privind contractul de leasing și contractul de vânzare cumpărare cu plata prețului în rate. Pentru a oferi o privire de ansamblu asupra tematicii, lucrarea va cuprinde atât un scurt istoric al respectivelor contracte cât și exemple reale preluate din materialele instituțiilor bancare și/sau de leasing disponibile în România. Scopul acestei lucrări rezidă în analiza completă a leasingului și a contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, cu toate aspectele lor, a naturii juridice la nivel național, în explicarea diverselor tipuri și categorii, în nuanțarea riscurilor aferente fiecăruia și în abordarea prudențială aferentă unei alegeri specifice dintre cele două.

Scopul și obiectivele cercetărilor efectuate au determinat structura lucrării de licență, formată din trei secțiuni, concluzii și bibliografie.

Secțiunea întâi, intitulată sugestiv ”Considerente introductive”, cuprinde informații cu privire la unele aspecte care fac fie contractul de leasing fie contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate să fie opțiuni dezirabile în peisajul comercial românesc contemporan. După scurte introduceri privind fiecare din cele două contracte în parte, lucrarea de față va continua cu ilustrarea unui scurt istoric în care vom dezbate elemente esențiale legate de evoluția în timp (și acolo unde vom considera necesar, și spațiu) a celor două contracte cu intenția de a sublinia caracteristicile esențiale care au prevalat odată cu trecerea timpului și care au rămas definitorii.

În Secțiunea a doua, intitulată „Aspecte juridice” mi-am propus să tratez analiza conceptului de leasing, formele de leasing existente, prezentarea cadrului legislativ național, efectele contractului de leasing, caracteristicile contractului de leasing, participanții, obiectul și mecanismele de derulare ale operațiunilor de leasing, piața leasingului în România precum și informații similare, acolo unde similitudinile ne vor permite, între acest tip de contract și contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate.

A treia Secțiune, „Analiza comparativă între contractul de leasing și contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate” cuprinde reliefarea principalelor avantaje și dezavantaje ale celor două surse de finanțare, atât pe fiecare contract în parte cât și prin compararea lor. Acest capitol conține o parte practică formată dintr-un studiu de caz realizat asupra a două contracte reale prin care se achiziționează un bun, prin vânzare-cumpărare respectiv prin leasing. Lucrarea se încheie cu concluziile aferente acestui studiu și cu notele biografice. Pentru ca o societate comercială să decidă o investiție trebuie ca aceasta să estimeze o fructificare superioară a capitalului, ceea ce presupune o punere în balanță din nou a avantajelor și limitelor ce decurg din desfășurarea operațiunilor de leasing sau alternativa achiziționării pe calea contractului de vânzare-cumpărare. Este de preferat, totuși, ca o întreprindere să nu ajungă în situația de a se împrumuta, să dispună ea însăși de resursele de care are nevoie pentru buna desfășurarea activității sale.

1.1. Necesitatea contractului de leasing. Considerente generale.

În materia leasingului, putem spune cu certitudine că acest tip de contract a apărut dintr-o necesitate clară de a beneficia pe moment de unele bunuri a căror avantaje erau de altfel imposibil de obținut prin plata integrală la momentul respectiv.

Una din probleme fundamentale atunci când aducem în discuție alegerea unor instrumente (a se interpreta: tipuri de contracte) esențiale din sfera dreptului comercial vizează acapararea de fonduri pentru a putea obține acel avantaj competitiv pe piața de desfacere care ar asigura o profitabilitate crescută, combaterea unor factori de inflație sau pur și simplu combaterea instabilităților unor piețe de desfacere. Diferiți agenți economici și-ar dori extinderea obiectului de activitate pe o anumită nișă a pieței de desfacere sau, de ce nu, poate tatonarea uneia deja acaparate. Uneori se poate pune problema unei modernizări de multe ori amânate, sau, dimpotrivă, rezolvarea unor necesități de ordin tehnologic care apar pe fondul unor momente de criză în cadrul întreprinderii, necesități de multe ori neplanificate timpuriu. Dincolo de aceste considerente, luarea unei decizii la nivelul unei întreprinderi vizează o întreagă serie de factori, printre care amintim impozitarea unor surse de capital, contabilitatea resurselor respective, structura eventualelor datorii, decizii de finanțare precum și opțiunea unor linii de credit. Fără astfel de instrumente comerciale orice strategie investițională ar fi cu mult îngreunată pe considerente de cashflow, risc investițional sau pur și simplu lipsă temporară a unor fonduri disponibile.

Datorită creșterii accesibilității opțiunilor de finanțare prin leasing, piața asociată acestor tipuri de contracte a crescut semnificativ. Mai jos avem o reprezentare grafică a pieței de leasing realizată pentru anul 2008 de către Asociația Societăților Financiare din România:

Un alt avantaj considerabil al contractului de leasing este flexibilitatea acestuia. Cu privire la aceeași piață de leasing, putem observa din același studiu ce bunuri au fost folosite în sistem de leasing precum și ponderea acestora din totalul pieței:

1.2. Necesitatea contractului de vânzare cumpărare cu plata prețului în rate. Considerente generale

Activitatea întreprinderilor nu își mai permite pasivitate. În condițiile economiei de piață, stabilirea modalităților de finanțare exercită un impact deosebit asupra activității agenților economici și rolul acestora este deosebit de important. Aproape în toate cazurile, întreprinderile nu se finanțează în totalitate din fonduri proprii, acestea fiind de multe ori insuficiente, ele apelând și la resurse externe.

Prin urmare, selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă o decizie majoră a politicii financiare a întreprinderii. Finanțarea investițiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea, un efect dezechilibrant asupra trezoreriei companiei. Leasingul este o adaptare a pieței de capitaluri la capacitatea limitată de finanțare a investițiilor. Chiar și așa, acolo unde opțiunea nu este

Nu putem include această variație a contractului de vânzare-cumpărare fără a specifica faptul că vânzarea reprezintă esența operațiunilor comerciale din sfera dreptului românesc. Orice activitate a unei întreprinderi are ca scop revânzarea, aceasta fiind și distincția esențială dintre comercianții profesioniști și consumatorii obișnuiți ai unor bunuri. Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare este un contract special (alături de donație, împrumut, schimb, furnizare ș.a.m.d.), ocupă un loc central în cadrul ramurii dreptului comercial, fiind un contract numit, subliniind astfel distincta sa importanță,

Astfel, conform unor specialiști, contractul de vânzare-cumpărare precum și specii ale acestuia, cum avem în lucrarea de față plata prețului în rate, reprezintă cel mai perfect instrument juridic cu privire la circuitul civil al bunurilor și valorilor. Din nou punem în discuție abilitatea unor companii de a alege instrumentul juridic ideal pentru a-și satisface nevoile ivite cu prilejul exercitării obiectului activității. Iată o primă similitudine între contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate și contractul de leasing, aceste tipuri de contracte atenuând șocul investiției inițiale și astfel permițând unei companii să păstreze un cashflow eficient în cadrul activații întreprinderii.

1.3. Istoricul contractului de leasing

“If it appreciates, buy it. If it depreciates, lease it.” Paul Getty

Din punct de vedere istoric, putem spune cu certitudine că leasingul nu este ceva cu totul nou. În pofida faptului că reprezintă un instrument modern care răspunde eficient nevoilor contemporane de a obține rapid un avantaj prin dreptul de folosință a bunului și care, după cum vom vedea pe parcursul prezentei lucrări, prezintă o serie de avantaje atractive în ceea ce privește formele moderne de finanțare, unele principii legate de leasing așa cum este el regăsit astăzi datează încă de pe vremea Codului lui Hammurabi. Versiunea în limba engleză care datează din 1903 cu privire la conținutul Codului listează o serie de prevederi în ceea ce privește leasingul, prevederi de ordin juridic. Astfel, se fac referiri la aprobarea unui leasing asupra unui teren agricol prin care se stipulează obligația celui care preia un teren agricol odinioară nefolosit să îl are in cel mult 4 ani de la data închirierii acestuia (Hammurabi, Legea Nr. 44). O altă prevedere a aceluiași cod tratează evaluarea pagubelor în cazul în care cel care preia prin intermediul acestui tip de leasing un teren agricol și nu își îndeplinește obligațiile în scopul de a obține recolta, acesta fiind considerat dator cu plata recoltei calculate proporțional cu cantitatea obținută de vecinii acestuia (Hammurabi, Legea Nr. 42). Unii din traducătorii Codului, în special T. Clark, consideră aceste dispoziții ca reprezentând o formă incipientă, chiar arhaică a ceea ce urma să devină leasingul contemporan așa cum am ajuns să îl cunoaștem în ziua de astăzi. În ceea ce privește bunurile asupra cărora se putea institui o formă de leasing, Codul în sine face referiri nu numai la leasingul cu scop agricol, dar și cel asupra unei locuințe, asupra unei grădini, a unui teren arabil sau a unui teren nefolosit (amintim faptul că orice proprietate nepreluată aparținea regelui). De asemenea sunt tratate probleme precum neglijarea îndatoririlor preluate prin leasing (Hammurabi, Legea Nr.52) sau chiar penalizări pentru neîndeplinirea cuplabilă a acestora (Hammurabi Legea Nr. 63). Apreciem aici că această formă de leasing viza în primul rând dreptul de folosință asupra unui bun așa cum reiese din legea 63 a Codului:

Dacă terenul era nefolosit, cel care îl preia va face muncile trebuincioase și va reda terenul stăpânului acestuia, luând pentru sine 10 GUR de porumb pentru fiecare GAN pe an.

Astfel, leasingul venea în ajutorul aceluia care deținea o parcelă de pământ dar care prefera să nu o cultive și ca atare oferea contra cost prețul folosinței acesteia. Evident, Codul lui Hammurabi conține doar versiuni incipiente a ceea ce a devenit de-a lungul timpului contractul de leasing.

Primele mențiuni scrise în istoria Imperiului Roman despre contractul de leasing apar în jurul anului 550 e.n. în Codul lui Iustinian. Se poate spune că prima formă de leasing era o formă incipientă de creditare. În sistemul roman, purta numele „fiducia”. Era operațiunea prin intermediul căreia cel care lua un bun cu împrumut era de asemenea și cel care era împuternicit cu utilizarea neperturbată a acestuia. Dincolo de această similitudine evidentă cu leasingul așa cum a evoluat în societatea de astăzi, se mai poate trasa o semănare între lease-back, o formă avansată bazată eminamente pe contractul de leasing, și promisiunea din dreptul roman numită „fiducia cum creditare”. Prin acest tip special de „fiducia”, cel care împrumuta o sumă de bani transfera dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil creditorului, acesta din urmă urmând a returna titlul de proprietate în momentul în care creditul era plătit integral. Se poate ca alte sisteme de drept să fi pus bazele unui tip de leasing înaintea juriștilor romani, însă nu există documente certe care să ateste acest lucru; un citat faimos al lui Aristotel însă (384 î.e.n. – 322 î.e.n.) poate fi tradus după cum urmează:

„Bogăția nu se măsoară prin lucrurile deținute, ci prin folosirea eficientă a unor bunuri, fie ele și bunurile altcuiva”

Prima formă modernă a leasingului apare în America. La sfârșitul secolului XIX, datorită prețului exorbitant a aparatelor de telefonie, prohibitiv la vremea respectivă, acestea erau închiriate prin intermediul unui act denumit „lease”. Anul 1952 marchează apariția primei instituții non-bancare a cărui obiect de activitate exclusiv consta în operațiuni de leasing, denumită sugestiv „United States Leasing Corporation”.

Din punct de vedere istoric, discutăm despre o evoluție în trepte a acestui instrument financiar. Prima etapă o putem considera ca fiind anterioară anilor 60, atunci când la inițiativa unor bănci din America și Marea Britanie, leasingul va lua o formă apropiată expresiei moderne regăsite și astăzi în legislația română în vigoare. Evident nu putem discuta la fel de amplu despre forma leasingului de atunci. Acel tip de angajament contractual servea mai mult ca o formă de închiriere. De obicei durata medie a respectivului leasing era de 12 luni. Obligațiile de obicei formate ca rezultat al închirierii unui bun reveneau celui care dădea bunul cu împrumut. Tot ce însemna mentenanța, uzura obișnuită, asigurarea bunului ce făcea obiectul împrumutului revenea proprietarului (în termeni moderni, locatorului/finanțatorului). La sfârșitul unor astfel de contract nu exista inclus dreptul de opțiune al beneficiarului folosinței bunului de a achiziționa bunul folosit, ci acesta era returnat de îndată proprietarului care facilitase închirierea.

Evident, anii 60 au adus o nouă abordare a leasingului. Noua sa structură contractuală se centra pe dorința beneficiarului/utilizatorului de a obține bunul în proprietare și nu doar cu titlu de folosință. Această schimbare de paradigmă afectează în anii 1950-1960 atât beneficiarul contractului de leasing cât și mentalitatea celor care facilitau serviciul; astfel, locatorul/finanțatorul își manifesta doar intenția de a finanța nevoile beneficiarului contra unei plăți afectate de o periodicitate prestabilită, fără a-și exprima dorința de a i se remite bunul la expirarea contractului. Această etapă este cea care determină trecerea contractului de leasing în noua sa eră modernă, accepțiune similară acelor intenții contractuale de astăzi. Conform lui Sudhir Amembal, această etapă marchează cea de-a doua evoluție istorică a leasingului, și anume leasingul financiar, lipsit însă de totalitatea finalităților contractuale care se regăsesc astăzi; practic, utilizatorul/beneficiarul putea doar să cumpere bunul plătind o diferență la expirarea termenului contractual. Cea de-a treia etapă identificată de Sudhir este cea a leasingului financiar „creativ”, unde vom regăsi incluse finalitățile contractuale ale leasingului în versiunea lor finală, analiza acestora făcând însă obiectul unui capitol ulterior.

Germania oferă o definiție incompletă a contractului de leasing prin intermediul circularelor fiscale din anul 1971 și respectiv 1972, unde se stabilește criteriul central unic în caracterizarea contractului, durata sa fixă și perioada în care urmează a fi reeșalonată restituirea capitalului investit inițial de finanțator. Circularele menționate prevăd următoarele reguli stricte privind oferirea serviciului de leasing de către finanțator:

Prima regulă conscrisă prevedea faptul că respectivul contract trebuie încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care nici una din părți nu este îndreptățită să procedeze prin a rezilia contractul; 

A doua prevedere avea de-a face cu mărimea plăților care se fac de către beneficiar, care cuprinde, în afara costului achiziție ori de producție, și toate cheltuielile accesorii suportate de  societatea finanțatoare.

În Italia, leasingul (locazione financiaro) este prevăzut în mod expres prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986, care la art. 17 alin. 2 definește leasingul prin

“închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finanțatorul le dobândește, ori le confecționează, în raport cu indicațiile date de utilizator, acesta din urmă asumându-și toate riscurile pe timpul valabilității contractului, având și dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locațiune, cu condiția de a plăti prețul stabilit la data încheierii”.

1.4 Istoricul contractului de vânzare cumpărare

Din secțiunea anterioară am dedus originea contractului de leasing. Însă trasarea unui scurt istoric al contractului de vânzare-cumpărare va fi aproape imposibilă deoarece originea respectivului contract datează de pe vremea imperiului roman.

Astfel, discutăm despre trei caracteristici fundamentale ale contractului de vânzare cumpărare. În primul rând, contractul nu privea decât părțile, acestea manifestându-și simplul acord de voință. Fiind vorba despre antichitate nu putem să nu observăm o distinctă lipsă de formalist care de altfel caracteriza juriștii romani, însă între persoane private nu era nevoie de o formulă sacră sau de o dată formală pentru manifestarea acordului cu privire la un contract de vânzare. Mai mult, acest contract nu necesita nici un soi de manifestare fizică; nu era nevoie nici de o strângere de mână, un jurământ depus în fața vreunei oficialități și foarte important, nici măcar o formă solemnă.

A doua caracteristică a contractului de vânzare-cumpărare așa cum a fost elaborat de juriștii romani este faptul că acesta este bazat pe bonae fidei, fiind un contract care privește principiul bunei credințe a părților contractante, și astfel era exclus din categoria de contracte stricti iuris care erau de altfel încorsetate de o serie de formalități absolute. În momentul manifestării înțelegerii părților, acestea formau acordul necesar de voință împreună cu orice altă obligativitate care era considerată necesară cu privire la buna credință în executarea contractului.

A treia caracteristică și probabil cea care atestă faptul că romanii au fost primii juriști moderni ai antichității este faptul că nu era nevoie de nici un alt schimb pentru perfectarea sau recunoașterea ca atare a contractului de vânzare-cumpărare. Nu era nevoie de predarea bunului vizat și nici de efectuarea unei plăți reprezentând fie contraprestația integrală sau parțială a cumpărătorului. Aceste trei aspecte legate de contractul de vânzare-cumpărare au rămas neschimbate până în zilele noastre însă datează din secolul 2 î.e.n.

Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale. În baza contractului de vânzare-cumpărare (emptio et venditio) o parte, numită vânzător (venditor), se obligă să transmită altei părți, numită cumpărător (emptor), un bun (merx), iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preț (pretium). Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare-cumpărare se formează prin acordul de voință al părților asupra obiectului contractului și prețului acestuia, clauzele referitoare la bun și la preț fiind condiții esențiale ale contractului. Dreptul roman privat reglementa și vânzarea viitoarelor bunuri (mei futurae sivi speratae), cum bunăoară era considerată recolta așteptată. În așa caz contractul de vânzare-cumpărare se considera a fi încheiat sub condiție suspensivă.

Nașterea contractului de vânzare-cumpărare este intrinsec legată de apariția banilor, când trocul este treptat înlocuit de schimbul mărfii contra banilor. Din punct de vedere economic, vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată a schimbului, din care își trage rădăcinile. Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea în sens economic, inițial, pare a fi preluat forma schimbului dintre două lucruri, unul din ele (capetele de vită) având valoarea echivalentului general. Mai târziu, o dată cu apariția monedei în sensul apropiat celui actual, vânzarea-cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru (res) contra unei valori monetare – preț (pretium).

Discutăm despre un pas evolutiv esențial în ceea ce privește tranzacționarea, deoarece forma antică a trocului era cu mult mai imprecisă cu privire la marfa care era transmisă. De multe ori era aproximat, uneori fiind chiar imposibil de stabilit valoare bunurilor gen, de multe ori acestea nefiind fungibile (determinat prin caractere generice, fiind susceptibile de înlocuire cu altele de același fel, în executarea unei obligații).

Cu toate acestea, importanța contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi disputată. În prezent, acest contract, asumat de prezenta lucrare ca fiind indispensabil, este atât de răspândit încât practic nu putem discuta despre comerț fără a-l include. Zilnic, astfel de contracte sunt încheiate, fiind un instrument ideal de satisfacere a nevoilor economice și sociale ale oamenilor. În sfera dreptului comercial, contractul de vânzare-cumpărare este cu atât mai util cu cât pune la dispoziția întreprinderii foloase (constând în orice, începând cu utilaje și până la mărirea forței de lucru) pentru o fracțiune din costul inițial. Cunoscând o evoluție multiseculară, contractul de vânzare-cumpărare reprezintă și astăzi una din instituțiile tradiționale principale ale dreptului civil. În prezent contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit contract ce asigură atât circuitul civil, cât și cel comercial. Existenta și utilitatea acestuia este determinată de acțiunea legilor economice ale societății ce se reduc la circulația bunurilor de la producător/proprietar la consumator. Instrumentul juridic principal de realizare a circulației bunurilor rămâne a fi contractul de vânzare-cumpărare.

Comparativ cu accepțiunea sa civilă, contractul de vânzare-cumpărare diferă cu privire la un aspect esențial atunci când utilizarea acestuia apare în sfera dreptului comercial și anume obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Vechiul Cod care data încă din 1864, instituit sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, enumera regulile de bază, în materie de vânzare – cumpărare, care se puteau găsi în Codul Civil, cartea a III-a intitulată “Despre diferitele moduri prin care se dobândește proprietatea”, titlul V “Despre vinderi”, art. 1294-1404. Pe lângă reglementarea data de Codul civil de la 1864 (ce constituia odinioară și dreptul comun în materie), prin alte acte normative erau reglementate diferite feluri de vânzări, cunoscute ca variante de vânzare – cumpărare, cărora le erau aplicabile reguli speciale (de exemplu, vânzarea locuințelor proprietate de stat in condițiile: Legii nr. 85/1992, Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 etc.). Pe partea comercială, aspectele legate de comercialitatea lui erau reglementate în art. 60 – 73 Cod Comercial (prețul vânzării, transferul proprietății și al riscurilor, nerespectarea obligațiilor, etc. )

Legea nu definea contractul de vânzare-cumpărare sub imperiul vechiului Cod Comercial. Doctrina arată că reprezenta acel contract prin care o parte (vânzătorul) se obliga să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obliga să plătească o sumă de bani reprezentând prețul.

Vânzarea-cumpărarea comercială se asemăna cu cea civilă deoarece în ambele situații se transmitea proprietatea unui bun contra unui preț. Ele se deosebeau prin aceea că cel comercial avea o funcție economică specială. Vânzarea comercială este socotită un act obiectiv de comerț (Art. 3 Cod Comercial). De aici rezultau următoarele concluzii:

– vânzarea-cumpărarea comercială putea avea ca obiect numai bunuri mobile;

– cumpărarea era făcută exclusiv cu scopul de a revinde sau de a închiria, iar vânzarea era precedată de o cumpărare în scop de revânzare.

– mărfurile cumpărate puteau fi revândute așa cum fuseseră cumpărate sau după prelucrare

Noul Cod Civil intrat în vigoare pe data de 1 octombrie 2011 aduce cu sine o abrogare a vechiului Cod Comercial. Astfel, găsim sediul materiei contractului de vânzare-cumpărare ca fiind unificat: Codul civil.

SECȚIUNEA A II-A. ASPTECTE JURIDICE

§1. Sediul materiei

1.1. Contractul de leasing

În ceea ce privește reglementarea contractului de leasing cu toate particularitățile sale considerăm că sediul materiei se regăsește în Ordonanța de Urgență Nr. 51/1997 republicată și cu modificările ulterioare, care reglementează acest tip de contract după cum urmează:

Art. 1. – (1) Prezenta ordonanță se aplică operațiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract.

Spunem reglementează și nu definește deoarece textul ordonanței în sine nu reprezintă o definiție, însă regăsim în acesta suficiente elemente de bază în urma cărora se poate formula o definiție veritabilă.

În pofida faptului că Ordonanța de Urgență Nr. 51/1997 cuprinde o abordare indirectă a contractului de leasing, o altă sursă certă în căutarea unei fixări a acestui contract numit poate fi jurisprudența. Astfel reamintim de sentința Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în speță vom reproduce textul care face referire la contractul de leasing:

(…) contractul de leasing constă în finanțarea unei investiții productive, garantată prin dreptul de proprietate al locatorului finanțator asupra bunului, utilizatorul având opțiunea de cumpărare a bunului la prețul stabilit cu ocazia închirierii bunului, ținându-se seama de sumele plătite cu titlul de chirie (rată de leasing)

Din cadrul legislativ în domeniul leasingului în România trebuie menționat faptul că reglementările curente nu au de-a face doar cu utilizatorul, ci o mare parte din legislația în vigoare reglementează instituțiile de leasing precum și condițiile de înregistrare ale acestora ca instituții non-bancare pe teritoriul României. Trebuie menționate aici Ordonanța Nr. 51/28.08.1997 republicată privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, Legea Nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea OG nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, Legea nr. 99 din 26 mai 1999 – Modificarea și completarea a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, normele privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing și nu în ultimul rând Ordonanța Nr. 51/1997 republicata privind operațiunile de leasing si societățile de leasing

Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare) prin care locatarul (utilizatorul) obține avantajele legate de folosința bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia și amortizarea investiției de capital este preluată de către o instituție specific autorizată pentru efectuarea sa, denumită în continuare societate de leasing (locatorul).

În schimbul obținerii avantajelor legate de folosința bunului, compania care l-a închiriat plătește societății de leasing o redevență (plată periodică denumită rată de leasing) care va cuprinde amortizarea bunului închiriat dar și costul de oportunitate (dobânzile) aferent(e) fondurilor avansate de societatea de leasing pentru achiziționarea bunului respectiv precum și marja de profit a societății de leasing.

Chiriașul (utilizatorul) poate intra în proprietatea bunului închiriat, la încheierea contractului de leasing, prin intermediul plăților reprezentând valoarea reziduală a bunului, convenită evident anterior. Pe durata contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială curentă, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe. La încheierea contractului se pot face și alte două opțiuni: fie prelungirea leasingului cu negocierea unei noi redevențe fie restituirea bunului închiriat de către societatea de leasing. Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de viață economică a bunului închiriat, dar se poate conveni și asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadența contractului, cu excepția cazurilor când utilizatorul formulează o ofertă fermă și irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expirarea contractului de leasing. Contractul de leasing este, în general, irevocabil. Leasingul este un pas înainte în finanțarea întreprinderilor care doresc să își achiziționeze utilaje și echipamente, dar care nu au posibilități financiare.

Această tehnică de finanțare care presupune un risc ridicat, vine să dea satisfacție agenților economici care nu pot să obțină credite de la bănci, ori nu vor să-și greveze bunurile mobile și imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a afecta dinamismul specific domeniului comercial. Interesul practic al leasingului este de a asigura finanțarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiții fără ca beneficiarul să constituie măsuri asiguratorii; prin aceasta, leasingul se distinge de tradiționala creditare a investițiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiției. De aceea, leasingul ca tehnică definanțare vizează în primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activității și ridicarea performanțelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic. Termenul de leasing este necunoscut în limba română, fiind preluat din jargonul economic și comercial englez, unde s-a impus de aproximativ un secol, fiind apoi preluat de tarile europene occidentale. Definiția leasingului poate fi dată atât din punct de vedere economic, cât și juridic.

Din punct de vedere juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obțină și să utilizeze un lucru fără a plăti imediat prețul. Prima definiție legală a leasingului în Europa continentală provine din Franța, cu referire doar la leasingul imobiliar, operațiunea numindu-se credit-bail.

Operațiunile de credit-bail sunt cele prin care o întreprindere dă în locație bunuri imobiliare in vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prinefortul ei financiar, dacă aceste operațiuni, indiferent de calificarea lor, permitlocatarului să devină proprietarul bunurilor fie printr-o promisiune unilaterală devânzare, fie prin achiziționarea directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilele închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locator. O definiție mai recentă a leasingului în Franța pune in evidență funcțiile economice ale acestuia: leasingul reprezintă o finanțare, în principiu integrală, a unei investiții productive garantată de beneficiar.

Nu se specifică nimic despre natura plăților și a prețului. În legislația română operațiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operațiuni prin care o parte, denumită locator, se angajează la indicația unei alte părți, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia contra unei plăti numită redevență, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziționării bunului. În 1998 va apărea Legea privind reglementarea activității de leasing care a adus unele completări ordonanței inițiale. Cum am specificat anterior, operațiunile de leasing necesită aprobări speciale, instituțiile necesitând aprobarea Băncii Naționale a României (care de altfel își rezervă dreptul de a refuza o cerere de constituire a unei instituții de leasing fără a fi nevoie să ofere explicații suplimentare; de obicei considerentele vizează piața de creditare la acel moment). Chiar și așa, ultimele coordonate juridice în care se desfășoară această activitate au fost stabilite în 1999 prin Legea 99 care va aduce completări. Pentru lucrarea de față, manifestăm un interes deosebit în special pentru Titlul II, „…privind operațiunile de leasing si societățile de leasing” a cărui cuprins îl vom reproduce doar sub aspectele modificărilor care au fost efectuate în actuala reglementare. Astfel, se vor adăuga Art. 1^1 și 1^2 pe care le vom reproduce pe scurt:

"Art. 1^1. – e) leasing financiar este operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe dintre următoarele condiții: 1. riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing; 2. părțile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului; 3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piața) pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată; 4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normata de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat; f) leasing operațional este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una dintre condițiile prevăzute la lit. e).

Art. 1^2. – (1) În cadrul unei operațiuni de leasing poate avea calitatea de finanțator o societate de leasing, persoana juridică romana sau străină. (2) Calitatea de utilizator o poate avea orice persoana fizica sau juridică, romana sau străină."

Conform O.G. 51/1997, există două categorii de leasing:

Leasingul operațional

Acest tip de leasing oferă atât închirierea bunului, cât și serviciile de întreținere și asigurare (service-ul echipamentelor închiriate etc.). Costurile întreținerii și asigurării se includ în chiria echipamentelor. Din aceste motive, leasingul operațional este numit și leasing de mentenanță (întreținere). Leasingul operațional are, pe lângă serviciile de întreținere și asigurare implicite, alte două caracteristici:

• o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizatorului de a renunța la închiriere și de a restitui echipamentul înainte de expirarea contractului de leasing;

• în mod frecvent, echipamentul nu este complet amortizat pe durata contractului de leasing; durata contractului de leasing este mai mică decât durata de viață a echipamentului închiriat. Locatorul se așteaptă să recupereze valoarea echipamentului fie prin reînnoirea contractului de leasing cu vechiul utilizator sau cu alți utilizatori, fie prin revânzarea echipamentului. În consecință, locatorul păstrează riscul neutilizării bunului în aceste circumstanțe. Mail multe detalii cu privire la avantajele și dezavantajele selectării unui tip de contract vor urma în secțiunea finală a prezentei lucrări.

Leasingul financiar

Este o formă de finanțare a bunului intrat în folosința chiriașului pe toată durata de viață a obiectului închirierii. În consecință, leasingul financiar presupune:

• selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de bunuri;

• negocierea prețului și a condițiilor de livrare;

• contactarea unei societăți de leasing financiar pentru cumpărarea bunului și stabilirea datelor locației (ale contractului de leasing);

• încheierea simultană a contractului de vânzare-cumpărare între furnizor și locator, și a contractului de leasing între locator și utilizator. În contractul de leasing financiar, de obicei, nu se asigură întreținerea asigurarea echipamentelor, nu se oferă opțiunea de anulare prematură a locației, iar  bunul va fi complet amortizat la încheierea contractului.

Durata închirierii bunului va fi egală cu durata de exploatare a acestuia. La expirarea contractului, utilizatorul leasingului financiar are posibilitatea de a reînnoi închirierea (cu o redevență mai marșau mai mică) sau de a cumpăra bunul (la un preț rezidual prestabilit la un nivel modic).

Vânzarea și leaseback-ul

Deși nu este o variație de leasing inclusă cum sunt celelalte două prezentate anterior în textul O.G. 51/1997, considerăm faptul că leaseback-ul prezintă suficiente avantaje unei întreprinderi pentru a îl putea discuta sumar în conținutul prezentei lucrări. Se întâlnește în situația în care o persoană juridică vinde un bun unei societăți de leasing pentru ca acesta din urmă să fie folosit în sistem de leasing dar cu obligația menținerii unei opțiuni de răscumpărare.

Prin intermediul operațiunii de leaseback o companie vinde unei societăți de leasing sau altui investitor (individual ori instituțional) bunuri din proprietatea sa la valoarea lor de piață și în același timp încheie un contract de închiriere a respectivelor bunuri în condițiile specifice leasingului financiar. De astfel, vânzarea și leaseback-ul sunt similare leasingului financiar și chiar ipotecii. Vânzătorul primește imediat prețul de piață al bunurilor sale prin care se transferă proprietatea, urmând să plătească redevențe societății de leasing pentru a rămâne în folosința bunurilor până la amortizarea lor completă. La încheierea contractului de leaseback, societatea de leasing (locatorul) are drept de dispoziție asupra valorii rezidualei bunului închiriat.

1.2. Contractul de vânzare-cumpărare

Importanța deosebită a instituției vânzării-cumpărării rezidă în domeniul larg de aplicare a contractului de vânzare-cumpărare. Prin intermediul acestui contract se satisfac necesitățile materiale și spirituale ale cetățenilor. De menționat că importanta acestui contract pentru cetățeni nu se reduce numai la procurarea bunurilor necesare vieții cotidiene cum ar fi: produse alimentare, îmbrăcăminte, alte mărfuri destinate uzului personal, garaje, apartamente, case de locuit etc. În baza acestui contract cetățenii au posibilitatea de a vinde surplusul de bunuri acumulat sau bunurile devenite cu timpul inutile pentru proprietar din diferite motive.

Actuala reglementare pentru contractul de vânzare-cumpărare se regăsește în Titlul IX a Codului Civil: contracte speciale. Astfel, vânzarea este detaliată începând cu Art. 1650, vânzarea cu variația plății prețului în rate fiind cuprinsă de la Articolul 1755.

În plus față de reglementările cuprinse în actualul Cod Civil, legislația din România mai cuprinde și alte dispoziții speciale cu privire la anumite vânzări vizând în mod special bunurile care sunt tranzacționate. Cu titlu de exemplu vom include aici vânzarea de locuințe construite din fondurile statului, operațiune reglementată prin intermediul Legii Nr. 85/1992 sau vânzarea unor imobile cu destinația de locuințe către chiriași, reglementată de Legea Nr. 112/1995.

Vom menționa ca similaritate între cele două contracte care fac obiectul prezentei lucrări faptul că actualul Cod Civil încadrează rezoluțiunea contractului foarte similar pentru ambele, indicând expres în textul Art. 1757 C. civ. Acest lucru:

(2) Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanța va putea totuși reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile referitoare la reducerea de către instanță a cuantumului clauzei penale.

(3) Prevederile alin. (2) se aplică și în cazul contractului de leasing, precum și al celui de locațiune, dacă, în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să poată fi dobândită de locatar după plata sumelor convenite.

§2. Caractere juridice

2.1. Caracterele juridice ale contractului de leasing

În continuare vom descrie succint caracterul juridic al contractului de leasing așa cum este el reglementat în legislația în vigoare din România.

În primul rând contractul de leasing este unul consensual. Acest fapt se datorează libertății părților de a își manifesta voința cu privire la încheierea valabilă a convenției. Asemenea contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, forma scrisă a contractului de lege este cerută ad probationem și nu ad validitate. În general, vânzarea se încheie valabil asemenea leasingului atunci când părțile s-au înțeles (solo consensu); deci, fără a fi necesar ca acordul de voințe să îmbrace o formă anume. Prin excepție de la principiul de mai sus, în unele cazuri, contractul de vânzare-cumpărare devine un contract solemn. Astfel, potrivit Art. 885  Cod Civil, „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și fată de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”. Potrivit art. 888 Noul Cod Civil, „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor…”.

Sancțiunea nerespectării formei autentice la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce au ca obiect terenuri de orice fel este nulitatea absolută a actului juridic în conformitate cu prevederile Art. 1242 alin. 1 Cod Civil. Nu este și cazul contractului de leasing, unde publicitatea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare sau înscrierea în cartea funciară sunt formalități ad probationem și nu atrag după sine nulitatea datorită modificărilor Art. 21 din Ordonanța de Urgență Nr. 51/1997.

Contractul de leasing este un contract sinalagmatic (sau bilateral), întrucât dă naștere unor obligații reciproce între cele două părți contractante. Capitolul următor va conține informații privitoare la participanții operațiunii de leasing, printre care vom menționa și terțul furnizor al bunului care face obiectul contractului în sine. Acest lucru nu trebuie să ducă la concluzia existenței unei a treia părți în ceea ce privește leasingul. Deși pot fi inserate clauze cu privire la negocierea directă între beneficiar și terțul furnizor, aceștia nu vor intra în relații contractuale, acesta având loc exclusiv între terț și finanțator/locator cu privire la bunul pus la dispoziție.

După această scurtă precizare pe care o vom relua ulterior, continuăm prin a preciza faptul că locatorul/finanțatorul se obligă să asigure utilizatorului  folosința pentru  o perioada determinată de timp a bunului dat în leasing, iar contraprestația utilizatorului constă în obligația acestuia de a plăti locatorului/finanțatorului rata de leasing. Deși contractul de leasing dă naștere, în principiu, la  obligații corelative și independente în sarcina ambelor părți, apare o importantă particularitate față de dreptul comun, în  sensul diminuării caracterului sinalagmatic, prin imposibilitatea introducerii de către utilizator a acțiunii  în reziliere sau invocării excepției de neexecutare, in cazul in care bunul nu îi este pus la dispoziție de  către furnizor. Aceste două opțiuni rămân însă la dispoziția părților în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate.

O altă trăsătură caracteristică a contractului de leasing este faptul că face parte din contractele cu  titlu oneros întrucât ambele părți contractante urmăresc un interes patrimonial.  Locatorul/finanțatorul primește periodic de la utilizator sume de bani cu titlu de rată de leasing, la care se va  adăuga un comision și o dobânda sau un beneficiu (Art. 2 lit. d) din O.G. Nr. 51/1997), iar utilizatorul beneficiază de folosința bunului pe toata perioada derulării contractului, cu posibilitatea ca la sfârșitul acestuia să achiziționeze bunul plătind o valoare reziduala reprezentând diferența de preț față de prețul achiziției bunului. Caracterul oneros al contractului de leasing este de însăși  esența sa, astfel că, dacă se transmite folosința unui bun cu titlu  gratuit, contractul nu mai este de leasing,  ci de comodat în cazul în care bunul s-a predat (comodatul fiind un contract real) și sunt îndeplinite și celelalte  condiții de validitate.

Următorul caracter juridic al leasingului vizează caracterul său comutativ, întrucât existenta precum și întinderea prestațiilor la care părțile s-au  obligat nu depind de hazard, fiind strict stipulate prin lege și prin convenția părților.

Contractul de leasing este un contract consensual, simpla manifestare de voința a parților fiind  suficienta pentru formarea consimțământului in mod valabil. Sub aspect probatoriu însă, precum și pentru  opozabilitatea față de terți, forma scrisă a contractului de leasing este obligatorie, necesitatea unui înscris (instrumentum) care să constate existenta contractului putând rezulta fără echivoc din prevederile legale.  Vom menționa prevederile Art. 6 din lege, care arată principalele elemente care nu trebuie să lipsească dintr-un contract de  leasing. Mai mult, Art.27 alin. (1), prevede  încadrarea în regimul vamal de admitere temporară a bunurilor mobile introduse in țară de către  utilizatori în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing, persoane juridice străine, ori pentru a putea beneficia de această facilitate, utilizatorul va trebui să prezinte organului vamal înscrisul constatator al contractului de leasing. Dincolo de limitările legale de altfel aplicabile și leasingului, contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate diferă prin aceea că nu trebuie să conțină prevederi obligatorii prin lege sub sancțiunea nulității, fiind dedus în întregime principiului pacta sunt servanda.

Contractul de leasing este și un contract cu executare succesivă, întrucât din însăși definiția dată de  lege rezultă că dreptul de folosința  se transmite pentru o perioada determinată de timp, iar rata de leasing  se plătește periodic în conformitate cu prevederile Art. 1) din O.G. 51/1997. Prin urmare, finanțatorul/locatorul asigură utilizatorului folosința bunului dat  în leasing, până la încetarea contractului, iar rata de leasing, se plătește periodic. În consecința în cazul în care nu se execută culpabil unele obligații de către una din părți,  desființarea contractului are efecte pentru viitor (ex nunc), aplicând-se regulile specifice rezilierii contractului.

În ceea ce  privește durata contractului vom găsi o nouă diferență față de contractul de vânzare, aceasta fiind stabilită de părți în contract dar având o limită inferioară: nu poate  fi mai mică de un an conform Art.7, alin. 1 din O.G. 51/1997.

După cum am menționat anterior, asemenea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de leasing este un contract numit (tipic), deoarece în prezent este expres reglementat de  legislația in vigoare din România ceea ce înseamnă că unui asemenea contract i se vor aplica regulile  prevăzute de O.G. nr. 51/1997, republicată și cu modificările ulterioare (precum și regulile specifice prevăzute în alte acte normative cum ar fi  O.G. Nr. 88/1997, Legea Nr. 133/1999 etc.), iar în subsidiar, regulile comune în materie de contracte.

Contractul de leasing este un contract negociat (și nu unul de adeziune), lucru care rezultă din interpretarea  prevederilor Art.6  alin. (3) si Art. 11 din O.G. 51/1997, unde se stipulează expres că în contractul de leasing părțile au libertatea contractuală de a  conveni și alte clauze, în afara celor minim prevăzute de lege.

Acest caracter al contractului de leasing este  important a fi cunoscut în special  de către utilizatori, în cazul contractelor încheiate în baza O.G. Nr. 88/1997 și a Legii  Nr. 133/1999 (leasingul ca formă de privatizare), întrucât locatorul – care întrunește în același timp și  calitatea de proprietar – este o societate naționala la care statul este acționar majoritar sau o regie  autonomă, iar utilizatorul, de regulă, un mic întreprinzător, astfel încât putem observa cu ușurință faptul că pozițiile juridice ale celor două părți sunt  evident inegale. De altfel, această inegalitate apare frecvent și în toate celelalte forme ale leasingului și  duce la tendința finanțatorului (locatorului) de a stabili clauze contractuale defavorabile pentru utilizator  sau chiar abuzive. Acest lucru constituie un dezavantaj major pentru contractul de leasing din prisma beneficiarilor în comparație cu contractul de vânzare-cumpărare, acesta din urmă presupunând mereu o poziție de egalitate între părți și beneficiind de libertatea deplină de negociere a conținutului acestuia fără obligativitatea de a include clauze impuse de lege.

Deși în doctrina leasingul este considerat un contract negociat, în practică de cele mai multe ori  leasingul se comportă asemenea unui contract de adeziune, utilizatorul (ca aderent) urmând sa accepte condițiile și  să respecte  termenele și modalitățile inserate în contract. Acest fapt este o urmare directă a poziției de inegalitate dintre părțile celor două contracte studiate comparativ, dar se poate datora și lipsei unor cunoștințe de specialitate a unui utilizator obișnuit.

Contractul de leasing este un contract intuitu personae în privința utilizatorului deoarece pe lângă lista cu bunurile care vor constitui obiect al contractului acesta  va trebui să transmită finanțatorului și  documente din care sa rezulte situația sa financiară, prevedere reglementată prin intermediul Art.4 din O.G. 51/1997. De asemenea, și în cazul utilizatorilor persoane  fizice, societățile de leasing solicită îndeplinirea unor condiții cum ar fi existența unui anumit nivel al venitului realizat de către utilizator. La urma urmei, leasingul este o formă de finanțare. Această opțiune des pusă în practică de finanțator/locator nu se regăsește în cadrul contractului de vânzare-cumpărare cu aceeași frecvență. Mai mult, nu există o acoperire legală a unei asemenea prevederi în cazul celui din urmă contract. În urma aprecierii și evaluării acestor cerințe, rezultă că o situație financiară precară a potențialului utilizator persoană fizică sau juridică este de natură a-l determina pe  finanțator să nu încheie contractul de leasing, având incertitudini în ceea ce privește îndeplinirea de către utilizator a obligației principale de plată a ratelor de leasing.

Întrucât contractul este încheiat de către finanțator in considerația persoanei utilizatorului, acesta  nu poate cesiona contractul și nici nu are posibilitatea înstrăinării în nici un fel a drepturilor sale către o terță persoană fără  acordul expres exprimat prealabil al finanțatorului.

Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare în rate, prin contractul de leasing se transmite  numai dreptul de folosință  asupra bunului, nu și proprietatea. Cu toata acestea, prin excepție de la dreptul  comun (Art.1423  și  1439 C.  civ.), riscul pieirii fortuite a bunului este suportat de către utilizator în lipsa  unei stipulații contrare, în conformitate cu Art. 10 lit. f).

2.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul consimțământ al parților așa cum este prevăzut de Art. 1273 alin. 1 C. civ. coroborat cu Art. 1674 C. civ..

Există și o excepție de la principiul consensualismului prevăzută în materie de imobile. Astfel, potrivit Art. 1676 C. civ. în materie de imobile, strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusa dispozițiilor de carte funciară prevăzute in Titlul VII din Cartea a III-a intitulat „Cartea funciara”. Astfel, în conformitate cu Art. 885 alin. 1 C. civ., sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât intre părți, cât și față de terți numai prin înscrierea acestora în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Potrivit Codului civil, înscrierea în cartea funciară se efectuează pe baza unui înscris autentic notarial. Menționăm că toate formalitățile cu privire la imobile menționate în cadrul contractului de vânzare-cumpărare nu privesc și contractul de leasing, în cadrul acestuia din urmă fiind simple formalități ad probationem și nu ad validitatem.

Așadar atunci când obiectul contractului de vânzare-cumpărare este reprezentat de imobile, contractul de vânzare-cumpărare devine unul formal, trebuind să îmbrace forma autentică.

Tot astfel, contractul este valabil numai cu respectarea formelor cerute de lege in cazul vânzării silite, când aceasta trebuie să fie făcută ad validitatem prin licitație publică.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naștere la obligații reciproce între părțile contractante. Orice obligație din patrimoniul uneia dintre părți va da naștere unui drept corelativ celeilalte părți.

Următorul caracter juridic pe care îl vom menționa este faptul că și acesta face parte din contractele cu titlu oneros, deoarece ambele părți urmăresc realizarea unor interese patrimoniale.

Contractul de vânzare-cumpărare este și un contract comutativ, datorită faptului că existenta și întinderea drepturilor și obligațiilor reciproce sunt cunoscute de către părți încă de la data încheierii contractului, exact ca și în cazul contractului de leasing.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate în conformitate cu Art. 1673 alin. 1 C. civ..

Potrivit noului Cod civil, transferul dreptului de proprietate constituie o obligație speciala si distincta a vânzătorului, această obligație fiind menționata expres în art. 1672 C. civ. alături de celelalte două obligații, anume predarea bunului și garanția contra evicțiunii și viciilor bunului.

În ceea ce privește riscul pieirii fortuite a bunului vândut, în lipsă de stipulație contrară și atâta vreme cât bunul nu este predat, riscul rămâne în sarcina vânzătorului, chiar dacă proprietatea a fost transferată cumpărătorului anterior. Prin urmare, suportarea riscului pieirii fortuite a bunului nu mai însoțește transferul dreptului de proprietate, ci predarea efectivă a bunului. În cazul în care bunul vândut piere fortuit între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și momentul predării bunului, vânzătorul pierde dreptul de a mai încasa prețul, iar dacă l-a încasat este obligat să-l restituie, cu excepția cazului în care cumpărătorul a fost pus în întârziere cu privire la obligația de preluare a bunului. În această situație cumpărătorul se poate libera, făcând dovada că bunul ar fi pierit și dacă l-ar fi preluat la termen conform Art. 1274 C. civ..

Diferența față de leasing este aceea că în cazul leasingului, până la expirarea termenului închirierii, utilizatorul bunului este un simplu chiriaș, numai opțiunea pentru vânzare la valoarea reziduală (care se manifesta de obicei la expirarea închirierii), transformând contractul în vânzare propriu-zisă. În cazul bunurilor mobile nu trebuie îndeplinite formalitățile de publicitate, iar dreptul de proprietate se transferă la data încheierii contractului.

§3. Părțile contractului

3.1. Părțile contractului de leasing

În legătură cu părțile contractului de leasing sunt necesare anumite precizări, mai ales în ce privește finanțatorul, pentru care reglementările legale consacră câteva reguli speciale de constituire, organizare și exercitare a activității de leasing. Prevederile Art. 3 din O.G. Nr. 51/1997 stipulează în mod expres că părțile unei operațiuni de leasing și implicit ale unui contract de leasing sunt locatorul/finanțatorul și locatarul/utilizatorul.

Finanțatorul este partea care transmite dreptul de folosință asupra unui bun utilizatorului pentru o perioadă determinată de timp. După cum am văzut anterior, din interpretarea aceleași legi, această durată nu poate fi mai mică de 12 luni.

Potrivit Art. 3 din O.G. nr. 51/1997, în cadrul unei operațiuni de leasing poate avea calitatea de finanțator o societate de leasing, persoană juridică română sau străină. în completare, art. 19 prevede că societățile de leasing, persoane juridice române, se înființează și funcționează potrivit Legii Nr. 31/1990, republicată.

O condiție ce a fost reglementată prin modificările aduse O.G. nr. 51/1997 de Legea nr. 287/2006, în sarcina societăților de leasing este aceea privind calitatea de proprietar asupra bunurilor ce formează obiectul contractului de leasing. În doctrina de specialitate, sub imperiul vechii reglementări, s-a susținut că, întrucât contractul de leasing nu transmite dreptul de proprietate, finanțatorul poate să nu fie proprietar al bunului dat în leasing. Această opinie era corectă, având în vedere și faptul că, înainte de adoptarea Legii nr. 287/2006, O.G. nr. 51/1997 nu impunea cerința calității de proprietar a finanțatorului asupra bunurilor supuse operațiunilor de leasing. în forma actuală însă, O.G. nr. 51/1997, când definește operațiunile de leasing, dispune că prin acestea o parte, denumită finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, „al cărui proprietar este”, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator. Prin urmare, deși s-a păstrat principiul transmiterii dreptului de folosință a bunurilor obiect al contractelor de leasing, s-a introdus condiția calității de proprietar asupra acestora a finanțatorului.

Locatorul sau utilizatorul pe de altă parte este partea contractantă care dobândește în temeiul contractului de leasing dreptul de folosință asupra bunului în schimbul plății ratei de leasing. Potrivit legislației române în vigoare la ora actuală, calitatea de utilizator o poate dobândi orice persoană fizică sau juridică română ori străină, indiferent dacă are sau nu calitatea de comerciant.

3.2. Părțile contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate

Părțile în cadrul contractului de vânzare-cumpărare sunt sumar cuprinse în Codul Civil în Art. 1650:

(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
(2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Cum plata în rate este doar o variațiune a vânzării propriu-zise nu va fi nevoie să operă distinctiv pentru părțile din cadrul acesteia. Observăm că în timp ce contractul de leasing era definit cu strictețe în ceea ce privește părțile acestuia, vânzarea are o abordare extrem de largă, definit părțile în funcție de obligațiile sinalagmatice principale care revin acestora.

§4. Obiectul contractului

4.1. Obiectul contractului de leasing

După cum am menționat anterior, contractul de leasing oferă o flexibilitate cu privire la bunurile ce formează obiectul său ceea ce îi și permite o largă răspândire pe piața de credit din România. Obiect al contractului de leasing pot fi fie bunuri imobile (atât prin natura lor sau care vor deveni imobile prin destinație) precum și bunurile mobile aflate în circuitul civil cu excepția înregistrărilor pe bandă audio și/sau video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor și a bunurilor necorporale.

Poate face de asemenea obiect al contractului de leasing dreptul de utilizare a programelor pentru calculator ca drept patrimonial de autor asupra programelor pentru calculator, cu condiția expresă ca titularul dreptului de autor să fi autorizat această operațiune. Situația în care obiectul contractului îl reprezintă un program de calculator este însă mai rară în practică și necesită considerente speciale. În acest caz locatorul/finanțatorul transmite către utilizator pentru o perioadă care trebuie să fie determinată și obligatoriu înscrisă în contractul de leasing, dreptul de utilizare a unui program pentru calculator asupra căruia deține un drept definitiv de utilizare. Transmiterea se poate realiza la solicitarea utilizatorului, nefiind posibilă prin intermediul unui simplu acord tacit, contra unei plăti periodice, denumită rată de leasing (în aceeași modalitate ca leasingul altor tipuri de bunuri), la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul fiind din nou obligat de natura contractuală a leasingului să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului, contractul finalizându-se prin una din cele trei modalități exprimate anterior în cuprinsul lucrării de față: dobândirea de către beneficiar/utilizator a dreptului definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator, de prelungire a contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale cu totul. Utilizatorul are opțiunea de dobândire a dreptului definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator și înainte de sfârșitul perioadei de leasing cu condiția expresă ca părțile să fi convenit astfel și utilizatorul să se fi achitat de toate obligațiile asumate prin contract.

Un imobil (fie teren sau o construcție) poate forma obiectul contractului de leasing: Societățile de leasing pot încheia contracte de leasing având ca obiect:

i) realizarea unei construcții pe terenul proprietate a locatarului/utilizatorului, situație în care părțile pot conveni asupra perioadei de rambursare a ratelor de leasing, care începe să curgă de la momentul in care construcția va fi recepționată și prin conferirea locatorului/finanțatorului unui drept de proprietate asupra construcției și a unui drept de folosință asupra terenului, dacă părțile nu au convenit altfel;

ii) dobândirea dreptului de edificare a unei construcții pe terenul locatorului/finanțatorului poate forma obiectul unui contract de leasing, caz în care părțile pot conveni ca perioada de rambursare a ratelor de leasing să înceapă să curgă de la recepționarea construcției și să confere locatarului/utilizatorului un drept de proprietate asupra construcției precum și un drept de folosință asupra terenului, cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel;

iii) construcțiile existente proprietate a locatorului/finanțatorului sau care urmează să fie achiziționate de acesta pot face și ele obiectul unui contract de leasing, construite pe terenul proprietate a locatorului/finanțatorului ori care urmează să fie achiziționat de acesta sau pe un teren asupra căruia locatorul/finanțatorul are un drept de superficie. În acest caz, locatorul/finanțatorul va transfera în sistem de leasing construcțiile și, dacă este cazul, va finanța costul terenului ce urmează a fi achiziționat și va reține un drept de proprietate asupra construcțiilor și un drept de proprietate sau de superficie asupra terenului, după caz, în timp ce locatarul/utilizatorul va avea un drept de folosință atât asupra construcțiilor, cât și asupra terenului;

iv) construcțiile existente, proprietate a locatorului/finanțatorului, construite pe terenul proprietate a locatorului/finanțatorului sau pe un teren proprietate a unui terț pot face obiectul unui contract de leasing, asupra căruia locatorul/finanțatorul are un drept de folosință; părțile pot conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing începe să curgă de la recepționarea construcției de către locatar/utilizator. în această situație, locatorul/finanțatorul va avea un drept de proprietate asupra construcției și un drept de proprietate sau, după caz, un drept de folosință asupra terenului, dacă părțile nu au convenit altfel.

4.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate

În timp ce în cazul contractului de leasing avem o serie limitată de bunuri care pot forma obiectul operațiunii de leasing (enumerate limitativ, indiferent de natura lor mobilă/imobilă, bunuri de gen limitat, serie ș.a.m.d.) în cazul vânzării cu plata prețului în rate putem discuta doar despre condițiile esențiale pentru validarea operației și pentru conformitate cu legislația în vigoare.

Cum plata prețului în rate este doar o varietate a contractului de vânzare-cumpărare vom detalia în primul rând obiectul celui dintâi după care vom putea adăuga condițiile esențiale pentru validitate în cazul variației. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este conținut în mare de Art. 1225 Cod Civil, fiind operațiunea juridică în sine convenită de către părți, respectiv vânzarea, iar obiectul obligației fiind constituit de contraprestația la care se angajează debitorul, conform Art. 1226 Cod Civil. Atât obiectul contractului cât și obiectul obligației trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. Orice eroare în a delimita clar bunul care este oferit spre vânzare (precum și lipsa unor mențiuni prin care aceasta s-ar putea face) va duce indiscutabil la aplicarea sancțiunii nulității absolute a contractului în cauză. Obiectul obligației poate sa fie și determinabil. Obiectul vânzării îl constituie în toate cazurile lucrul vândut și obligația corelativă stinsă prin plata prețului.

Vom discuta în continuare despre condițiile asupra lucrului vândut. Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestației vânzătorului, el trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

lucrul trebuie să fie în comerț, în alte cuvinte, în circuitul civil; potrivit regulii generale instituite prin Art. 1.229 Cod Civil pot forma obiectul unei prestații contractuale numai bunurile care se găsesc în circuitul civil. În același sens dispune și art. 1.657 C. civ. conform căruia orice bun poate fi vândut in mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege, prin convenție ori prin intermediul unui testament;

ii) nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate, ele nefiind produse ale activității oamenilor; cu titlu de exemplu menționăm aerul, lumina soarelui, ș.a.m.d.;

iii) de asemenea, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, întrucât sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, putând fi date in administrare regiilor autonome sau a instituțiilor publice ori chiar concesionate ori împrumutate, sau date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publica în conformitate cu Art. 136 alin. 3 si 4 din Constituție si Art. 861 C. civ.;

iv) un alt caz de inalienabilitate este reglementat de Art. 32 alin. 1 din Legea Nr. 18/1991 republicată, potrivit căruia terenurile cu privire la care s-a constituit dreptul de proprietate nu pot fi

„înstrăinate prin acte intre vii timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui in care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare”

v) o altă categorie de bunuri, deși se găsesc în circuitul civil, din motive de ordine publică sau economico-socială, vor putea forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare numai în condițiile Legii Nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, modificata si completata prin Legea nr. 171/2001. Astfel, potrivit Art. 2 din legea citată mai sus, constituie monopol de stat: armamentul, munițiile și explozibilii, substanțele și medicamentele care conțin stupefiante etc. (regimul substanțelor cu regim de control strict);

vi) bunurile din patrimoniul cultural-național, precum si documentele care fac parte din fondul arhivistic național, deși sunt în circuitul civil, înstrăinarea lor se poate realiza în condițiile și limitele prescrise special prin lege;

Sancțiunea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu este destinat comerțului este nulitatea absolută.

O mențiune specială trebuie făcută față de contractul de leasing care permite la rândul său ca lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor, o trăsătură similară cu cea a contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit Art. 1.659 din Codul Civil, dacă bunul individual determinat asupra căruia părțile s-au învoit era pierit în întregime în momentul vânzării, contractul nu produce nici un efect, întrucât obligația vânzătorului este rămasă fără obiect iar obligația reprezentând contraprestația cumpărătorului fără cauza. Soluția este similară și în cazul în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu a existat în realitate.

În ipoteza în care, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, bunul pierise numai in parte, iar cumpărătorul nu cunoștea aceasta împrejurare in momentul vânzării, el poate cere fie anularea vizării, fie reducerea corespunzătoare a prețului în conformitate cu dispozițiile Art. 1659 C. civ., teza a-II-a. Opțiunea făcută de cumpărător nu trebuie sa fie abuzivă, el putând să renunțe la contract numai dacă partea care a mai rămas din bun nu mai poate servi scopului pentru care s-a decis să-l cumpere.

Bunurile viitoare pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile Art. 1658 C. civ. În această situație proprietatea asupra lucrului este dobândita de către cumpărător în momentul realizării bunului. Dacă bunurile viitoare vândute sunt bunuri dintr-un gen limitat, cumpărătorul dobândește proprietatea numai în momentul individualizării acestor bunuri de către vânzător. Atunci când bunul sau genul limitat nu se realizează, contractul nu produce nici un efect, vânzătorul fiind ținut sa plătească daune-interese atunci când nerealizarea obligațiilor contractuale sunt datorate culpei sale exclusive.

Dacă bunul viitor sau genul limitat se realizează numai parțial, cumpărătorul poate să ceară fie desființarea contractului, fie reducerea corespunzătoare a prețului. Potrivit alin. 4 al Art. 1658 C. civ., cumpărătorul este obligat la plata prețului în situația în care își asumă riscul nerealizării bunului sau a genului limitat.

Dintre bunurile viitoare, nu pot fi înstrăinate succesiunile nedeschise în conformitate cu prevederile Art. 1747 C. civ..

Pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca bunul să fie determinat la data încheierii contractului sau să poată fi determinat în viitor pe baza anumitor elemente stabilite de părți. Bunurile certe pot fi determinate prin intermediul trăsăturilor proprii (oferim cu titlul de exemplu, o construcție care este determinată prin indicarea localității în care este situată, a străzii, numărului, dimensiunilor, vecinătăților, materialului din care este construită precum și orice alte elemente care ar ajuta la determinarea bunului). Daca bunul vândut este un bun de gen, determinarea se va face prin arătarea speciei (iarăși cu titlu de exemplu putem lua în considerare rezerve de grâu, porumb), cantității, calității sau conform altor criterii stabilite de părți.

Bunul vândut trebuie sa fie și posibil din punct de vedere fizic (material) și juridic; nimeni nu se poate obliga la imposibil (imposibilitatea se apreciază in abstracto, trebuind să fie absolută si de neînvins pentru oricine pentru ca vânzarea să poată fi lovită de nulitate conform rigorilor legii). De asemenea, bunul trebuie să fie licit și corespunzător regulilor de morală. Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate, pentru validitatea sa trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual determinat care formează obiectul contractului.

Cod civil cuprinde reguli exprese în ceea ce privește vânzarea lucrului altuia, făcând-o posibilă și statornicind valabilitatea acesteia. În conformitate cu Art. 1683 C. civ., vânzarea bunului individul determinat care la momentul încheierii contractului aparținea de proprietatea unui terț este valabilă, vânzătorul având obligația de a asigura transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Nu vom insista asupra vânzării lucrului altuia deoarece acest tip de vânzare nu face obiectul lucrării de față.

Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, obligația vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate se consideră a fi executată fie prin dobândirea de către el in proprietate a bunului transmis, fie prin ratificarea vânzării de către adevăratul proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care poate procura cumpărătorului proprietate bunului.

Dacă legea sau părțile nu prevăd altfel, proprietatea se va strămuta de drept la cumpărător din momentul dobândirii dreptului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare-cumpărare de către proprietarul bunului (Alin. 3 al aceluiași articol). Observăm aici o diferență față de contractul de leasing unde proprietatea este strămutată de drept în momentul achitării prețului rezidual al bunului obținut în folosință prin leasing după exercitarea opțiunii cumpărătorului de a achiziționa bunul. În doctrina de specialitate, sub imperiul vechii reglementări, s-a susținut că, întrucât contractul de leasing nu transmite dreptul de proprietate, finanțatorul poate să nu fie proprietar al bunului dat în leasing. Prin urmare, deși s-a păstrat principiul transmiterii dreptului de folosință a bunurilor obiect al contractelor de leasing, s-a introdus condiția calității de proprietar asupra acestora a finanțatorului.

Pentru situația în care vânzătorul nu asigura transferul dreptului de proprietate către cumpărător, Codul civil a preferat soluția rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul având posibilitatea de a cere rezoluțiunea vânzării, restituirea prețului precum și a daunelor-interese.

Orice act juridic subsecvent încheiat de către cumpărător cu privire la bunul care a făcut obiectul vânzării lucrului altuia va avea aceeași soarta juridica ca vânzarea, putând să se consolideze retroactiv sau să se desființeze ca urmare a rezoluțiunii vânzării.

Potrivit alin. 5 al Art. 1683 din noul Cod civil în situația, des întâlnita actualmente în practica, un coproprietar vinde bunul proprietate comună și nu asigură transferul dreptului de proprietate asupra întregului bun în patrimoniul cumpărătorului, acesta din urmă își poate exprima alegerea între a cere reducerea proporționala a prețului și a cere rezoluțiunea întregului contract de vânzare-cumpărare dacă nu ar mai fi cumpărat în cazul în care ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun, în ambele situații putând să ceară și daune-interese subsecvente. Cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoștea că bunul nu aparține in întregime vânzătorului nu poate solicita rambursarea cheltuielilor suportate cu lucrările autonome sau voluptuare.

SECȚIUNEA A III-A.

CONSIDERENTE FINALE

§1. Avantajele prezentate de contractele care fac obiectul prezentei lucrări

1.1. Avantajele contractului de leasing

Avantajele leasingului pentru client constau in următoarele:

·        constituie un avantaj prin economisirea, în faza inițiala, a capitalului propriu, plata unui avans nefiind obligatorie; bilanțul firmei nu se modifică, pentru ca atât mașinile închiriate cât și obligațiile ce decurg din plata chiriei nu apar în bilanț, chiria fiind considerata o cheltuială a întreprinderii și nu o investiție; mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor;

·        perioada de închiriere poate fi astfel stabilita încât întreprinderea sa fie dotata permanent cu mașinile cele mai moderne și cu cel mai bun randament ori în condițiile pieței actuale, orice avantaj competitiv trebuie folosit de către orice întreprindere;

·        se poate conveni cu furnizorul ca acesta să înlocuiască utilajul închiriat cu altul mai modern, importatorul fiind astfel ferit de efectele uzurii morale, foarte intensă in condițiile revoluției tehnice actuale;

·        furnizorii de leasing pot permite folosirea și în continuare și după încheierea perioadei contractuale a bunurilor cu perceperea unor prețuri reduse.

  Pentru furnizor, leasingul prezintă o serie de avantaje:

·        permite atragerea de noi beneficiari care nu pot plăti integral prețul, în cazul vânzărilor cash sau avansul, în cazul vânzărilor pe credit;

·        contribuie la promovarea și dezvoltarea exporturilor, furnizorul având posibilitatea să realizeze, pe lângă exportul tradițional și pe cel in leasing; câștigarea de noi clienți și ca atare rolul promoțional al leasingului se realizează, de asemenea prin faptul ca un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-1 convinge pe client de randamentul acestuia iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta poate achiziționa echipamentul, operațiunea purtând denumirea de leasing experimental;

– asigură obținerea unor câștiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea mașinilor și utilajelor care au fost returnate după expirarea perioadei de închiriere de baza; bilanțul nu este afectat de datorii, în ciuda refinanțării, pentru că vânzarea creanțelor nu presupune o cerere de credit și permite realizarea unor câștiguri de închiriere, câștiguri care nu au ajuns la scadență.

Ca formă de privatizare leasingul prezintă avantaje atât pentru stat, deoarece conservă proprietatea asupra unităților economice respective, ele putând fi definitiv privatizate numai după ce clientul și-a dovedit calitățile manageriale, cât și pentru clienți, în această acțiune de mare complexitate social-economică putând fi atrași manageri capabili care, neavând capital, nu ar fi putut realiza asemenea afaceri economice pe cont propriu.

Leasingul prezinta și anumite limite, atât pentru client, cat si pentru furnizor. Dintre dezavantajele pe care leasingul le prezintă, menționăm:

·        este eficient însă numai în condițiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing pe toată durata perioadei de închiriere;

·        adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar obținea pentru o astfel de operațiune se justifica numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii foarte rentabile;

·        operațiunea devine realmente rentabilă în situații numericește limitate ( avem in vedere în special leasingul financiar); cu alte cuvinte, leasingul are limite în ceea ce privește posibilitățile de a oferi importatorului avantaje economice.

Pentru furnizor, leasingul comportă anumite riscuri:

·        înstrăinează numai folosința, conservând proprietatea, uneori bunurile pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare, iar cauzele sunt greu de stabilit;

·        după prima închiriere, este posibil sa nu se mai găsească alți utilizatori.

Pe lângă avantajele si dezavantajele prezentate mai sus, am putea sa mai adăugam o serie de chestiuni care nu se leagă de persoana uneia sau alteia dintre parți. Astfel, condițiile contractuale sunt standardizate, ceea ce permite operativitate și mobilitate la tratativele care se poartă pentru încheierea operațiunii; aceasta nu înseamnă ca părțile nu pot include în contract clauze speciale, de regulă acestea au în vedere alegerea sistemului de penalități, în funcție de natura și valoarea contractului. Redevențele locative sunt incluse în costuri și, ca atare, se scad din profitul impozabil. De asemenea, leasingul facilitează privatizarea activelor reale – bunuri mobile deținute de societăți comerciale la care statul este acționar mic sau majoritar, dacă cel puțin o parte din costurile cu amortizarea au fost acoperite. În cazul reorganizării judiciare, sau declarării utilizatorului în stare de faliment, proprietarul nu pierde bunurile, dar riscă să nu mai încaseze ratele nerambursate; oricum, locatorul își rezerva dreptul de acțiune pentru despăgubiri.

Printre dezavantajele subliniate în practică referitor la leasing ar fi acela că, in situația in care societatea beneficiară poate obține credite preferențiale în condiții avantajoase ea nu va mai recurge la leasing și acesta îi va apărea ca nesatisfăcător.

Însă trebuie luate in considerare o serie de 'costuri ascunse' care apar în cazul acestor tipuri de finanțare prin credite, de exemplu: plata unui avans, solicitarea de garanții, asigurări etc.

Dezavantajele sau avantajele operațiunilor de leasing exista dar ele nu trebuie absolutizate nici într-un sens, nici în altul, ci trebuie privite ca niște operațiuni complexe, extrem de utile cu specific aparte în funcție de condițiile reale de obținere a unei creditări prin intermediul acestora.

1.2. Avantajele contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate

Spre deosebire de leasing, in cazul vânzării-cumpărării cu plata prețului în rate proprietarul bunului este clientul (utilizatorul) încă de la începutul perioadei de operare a contractului, iar prețul se va achita prin rate de obicei lunar (cuprind cota-parte din valoarea de cumpărare a bunului – TVA inclus, rata dobânzii și alte cheltuieli aferente). De asemenea, bunul se asigură obligatoriu, costurile de asigurare fiind suportate de către client acestuia fiindu-i transmis și dreptul de proprietate asupra bunului.

Este considerată livrare de bunuri inclusiv predarea efectivă a bunurilor către o alta persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata urmează a fi efectuată în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede ca proprietatea este atribuita cel mai târziu in momentul plații ultimei sume scadente, cu excepția contractelor de leasing.

Iată deci o diferență hotărâtoare între cele două tipuri de contracte supuse comparației în cuprinsul prezentei lucrări. Așadar, faptul generator intervine la data livrării bunurilor. Pentru contractele încheiate înainte de 1 ianuarie 2007, aflate in derulare și după aceasta data există anumite dispoziții tranzitorii. Această distincție poartă importanță asupra elementelor de fiscalitate impuse unui asemenea contract, de aceea ne vedem obligați a le prezenta sumar.

Astfel, în cazul contractelor de vânzare de bunuri cu plata în rate, încheiate valabil anterior datei de 31 decembrie 2006 inclusiv, care se derulează și după data aderării, exigibilitatea taxei aferente ratelor scadente după data aderării intervine la fiecare dintre datele specificate in contract pentru plata ratelor TVA la dobânzi

Începând cu 1 ianuarie 2007, prin modificarea Art. 137 alin. (3) litera c) din Codul fiscal, pentru contractele încheiate după aceasta dată, dobânzile percepute pentru plățile în rate se cuprind în baza de impozitare, fiind așadar purtătoare de TVA. Începând cu aceasta dată numai dobânzile percepute după data livrării sau prestării, pentru plăti cu întârziere nu sunt cuprinse în baza de impozitare privind TVA.

În cazul contractelor de vânzare de bunuri cu plata în rate, încheiate valabil anterior datei de 31 decembrie 2006 inclusiv care se derulează și după data aderării, dobânzile aferente ratelor scadente după data aderării nu se cuprind în baza de impozitare a taxei.

Bineînțeles, contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate prezintă și unele dezavantaje cumpărătorului. Astfel, riscul uzurii morale a bunului și/sau degradarea în timp sunt suportate de către beneficiar, iar taxa de timbru și timbrul judiciar aferente contractului de vânzare-cumpărare sunt calculate la valoarea de cumpărare a bunului.

Bibliografie:

Aristotel, Retorica, Universul Enciclopedic, 2004

C. Cucu et al, Contracte Comerciale. Practică judiciară, Editura Hamangiu, 2000, p. 136

Constantinescu Coca Cornel, Leasing financiar – realitate și perspectivă, Editura Economica,  București, 2006

E. Turcu, Contractul de leasing, Editura Hamangiu, București, 2008

G. Tița Nicolaescu, Leasing, Editura C.H. Beck, București, 2006

Gheorghe Chibac, Aurel Băieșu, Alexandru Rotari, Oleg Efrim, Drept Civil. Contracte speciale Volumul III, Editura Cartier Juridic, 2005

Giovanoli M., Le creditbail (leasing) en Europe. Developement et nature juridique, Paris, 1980

Gordley, James, The origins of sale: some lessons from the Romans, în Tulane Law Review 1437, 2010

Jeffrey Taylor, The History of Leasing, în Journal of Equipment Lease Financing, 2003, Nr. 124

M. Mureșan, Drept civil. Contractele Speciale. Curs universitar., Editura Codial Lex, Cluj-Napoca

Malaurie, Ph., Aynès, L., Gauthier, P. Y., Cours de droit civil. Les contrats spéciaux. Civil et commerciaux, Editura Cujas, Paris, 2001

Max Kaser, Roman Private Law, Editura Butterworths, 1965

Moțiu, Florin, Contracte speciale in noul Cod civil, Ed. Wolters Klumen, București, 2010

P. Malaurie, L. Aynes, P-Y. Gautier, Drept civil. Contractele speciale, Editura Wolters Kluwer, 2009

St. D. Cărpenaru, Tratat de Drept Comercial, Editura Universul Juridic, 2012

ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediția a VII-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2007

Terry A. Ison et al., Handbook of Leasing, Editura Petrocelli Books, 1982

T. Clark, Codul Legilor promulgate de Hammurabi, Regele Babilonului 2285-2242 î.e.n., editat de David Prince 1903.

Vasile Nemeș, Drept comercial, Editura Hamangiu, 2012

<www.alb-leasing.ro/statisticidepiata>, Statistici de piață 2003-2008 ALB

<http://www.gutenberg.org/files/17150/17150-h/17150-h.htm#crossref44>

< http://www.globalleasingresource.com/articles/leasings_evolution>

Legislație:

Camera de Comerț și Industrie a României, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, sentința nr. 79 din 28 aprilie 2000, în Contracte comerciale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2000

Legea Nr. 18/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare

Legea Nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, modificată și completată prin Legea nr. 171/2001

Legea nr. 287/2006

Legea Nr. 85/1992

Legea Nr. 112/1995

Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986, Italia, privind operațiunile de leasing financiar

Ordonanța Nr. 51/28.08.1997 republicata privind operațiunile de leasing si societățile de leasing
Legea Nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea OG nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing
Legea Nr. 99 din 26 mai 1999 – Modificarea si completarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing
Norme privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing
Ordonanța Nr. 51/1997 republicata privind operațiunile de leasing si societățile de leasing