Civilizatia Lemnului Si Turimul Rural In Tara Beiusului

Drept

Civilizatia Lemnului Si Turimul Rural In Tara Beiusului

Byadmin ianuarie 1, 2024

Civilizația lemnului și turism rural în Țara Beiușului

Cuprins

Introducere

1.Aspecte generale

1.2. Particularitățile naturale și resursele turistice

2. Civilizația lemnului în Țara Beiușului

3.Categorii cu atractivitate turistică pentru civilizația lemnului în Țara Beiușului

3.1.Satul beiușean

3.2.Bisericile de lemn

4. Valorificarea patrimoniului turistic legat de civilizația lemnului. Turism rural în Țara Beiușului

Concluzii

Introducere

Țara Beiușului a fost aleasă pentru calitatea sa de teritoriu cu o mare coerență regională în care se remarcă numeroase atracții turistice legate de Civilizația lemnului, ce permit proiectarea unui produs turistic original. Dezvoltarea unui turism rural autentic, poate reprezenta o alternativă de dezvoltare durabilă a acestui ținut istoric.

Cuantificarea modului de utilizare a potențialului antropic legat de Civilizația lemnului și elaborarea unor soluții alternative de dezvoltare a turismului rural, identificate pe baza perspectivelor optime de evoluție, reprezintă obiectivele prezentului studiu . Acesta a fost realizat pe baza documentării bibliografice, cercetărilor de teren, a datelor obținute de la primăriile localităților din arealul luat in studiu și datele obținute de la de la Asociația Națională de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC).

Alături de celelalte spații românești de tip „țară”, Țara Beiușului face parte din regiunile geografice originale ale României a căror coerență regională este exprimată în realitatea obiectivă, atât în plan teritorial cât, mai ales, în plan mental Cocean, P. (1997).

1.Aspecte generale

Țara Beiușului este suprapusă în linii mari Depresiunii Pocola (ca urmare a „calității de țară”), dar extinsă până dincolo de aceasta (ca regiune-sistem cu centrul polarizator la Beiuș și ca spațiu mental), înglobând teritoriile administrative ale celor 22 de comune și 4 orașe din spațiul beiușean (Filimon, 2012). Astfel, aceasta se suprapune compartimentului intern al depresiunii golf omonime a cărui caracter semi-închis a favorizat păstrarea elementelor tradiționale.

Fig. 1. Țara Beiușului. Harta unităților de relief. (sursa: Filimon, 2012)

Specificitatea acestui spațiu, ca și a celorlalte 17 țări românești, derivă dintr-o serie de atribute care le creionează personalitatea regională: originea istorică, poziția geografică, fizionomia, elementul uman și coeziunea regională. Aspectul morfologic general este cel de spațiu depresionar, cu toate formele și microformele de relief caracteristice: vatra depresiunii, sistemul de terase, dealurile piemontane etc. Ceea ce-i conferă o omogenitate naturală, atractivă. Astfel, peisaj relativ omogen, cu grad accentuat de ruralism, cu folosința terenurilor predominant agricolă, și omogenitatea comportamentală bazată pe comunitatea de tradiții, obiceiuri, mentalități etc., o recomandă în special pentru turismul rural.Una dintre premisele fundamentale ale individualizării ca țară a fost reprezentată de morfologia de depresiune pericarpatică, închisă pe trei laturi de Munții Apuseni și semi-închisă spre nord-vest, spre Câmpia Crișurilor (Depresiunea Holod) de către Defileul Crișului Negru săpat în Măgura Forăului și Dealurile Vălanilor, mai înalte decât vatra depresiunii, cu rol de limită morfologică a Țării Beiușului. Aceste dealuri constituie cumpăna de ape dintre Valea Roșiei ce confluează cu Crișul Negru înaintea pătrunderii acestuia în defileu și Valea Holodului (Valea Videi în cursul superior) ce confluează cu Crișul Negru după ieșirea din defileu, în Golful Holodului.Trăsătura morfologică dominantă a Țării Beiușului este aceea de unitate de tranziție între cele două trepte de relief majore, de munte și de câmpie, complementaritatea celor două spații consituindu-se în element de deosebită favorabilitate în sistem, prin diversificarea resurselor. Acestei trăsături majore i se adaugă anumite particularități care, în timp, au condus la realizarea unui anumit tip de combinație între componentele sistemului teritorial determinând starea sa actuală: etajarea reliefului, dispunerea reliefului sub formă de amfiteatru semideschis spre nord-vest, cele mai înalte spații aparținând bordurii montane periferice a Munților Bihor-Vlădeasa, Pădurea Craiului și Codru-Moma, dinspre care altitudinea scade treptat spre vatra depresiunii, spre lunca Crișului Negru și a afluenților săi, asimetria, dată de dezvoltarea mai largă a depresiunii pe partea dreaptă a Crișului Negru, datorită afluenților de dreapta mai viguroși (Filimon, 2012, p. 96).

Fig.1.Țara Beiușului. Drumul spre Pietroasa

1.2. Particularitățile naturale și resursele turistice

Spațiului montan este reprezentat de bordura montană situată la exteriorul Țării Beiușului, constituită din Munții Bihor-Vlădeasa, Munții Codru-Moma și Munții Pădurea Craiului. Comunitatea umană, deși instalată preponderent în vatra depresiunii, în dealurile piemontane sau, cel mult, la contactul dintre dealurile piemontane cu unitatea montană, a umanizat acest spațiu utilizându-i potențialul pentru activități specifice, printre care și exploatarea lemnului și prelucrarea acestuia. Relieful de dealuri piemontane ocupă cea mai mare suprafață din Țara Beiușului fiind reprezentat de resturi din piemonturile de acumulare existente în acest spațiu în momentul trecerii sale din etapa de bazin de sedimentare în cea de depresiune. Văile cele mai largi, cu aspect de culoare și funcții de discontinuități geografice relative, sunt favorabile locuirii umane, fiind reprezentate de Valea Crișului Negru și afluenții de dreapta ai acestuia. Arteră hidrografică bine dezvoltată a zonei a susținut de-a lungul timpului nevoile comunităților umane. Astfel, majoritatea satelor sunt așezate de-a lungul Crișului Negru și al afluenților acestuia. De timpuriu, apele au fost folosite, pe langă alimentarea cu apă a așezărilor și la transportul buștenilor, pentru macinatul cerealelor în mori sau bătutul postavurilor în piue. Documentele istorice menționează încă de timpuriu morile de apă în acest spațiu. În prezent, mori de apă în stare bună mai există la Roșia, Remetea, Gurani, dar rolul lor în viața comunității s-a pierdut aproape total, doar una singură fiind funcțională, cea de pe Valea Roșiei, măcinând, în primul, rând porumb pentru hrana animalelor (Filimon 2012).

Fig.2.Țara Beiușului. Drum spre Remetea.

Țara Beiușului se încadrează în cea mai mare parte zonei de pădure, etajată în funcție de altitudine de la pădurile de stejar, din vatra depresiunii, până la cele de conifere din părțile înalte ale Munților Bihor-Vlădeasa.

Resursele turistice

În constituirea regiunii de tip „țară” turismul nu a avut importanță, în schimb, din acest atribut de „țară” derivă o serie întreagă de caracteristici care, completându-le pe cele naturale, fac din spațiul beiușean unul cu un potențial turistic semnificativ. Particularitatea a spațiului analizat rezidă din concentrarea atracțiilor turistice naturale la bordura depresiunii, în zonele înalte și a celor antropice, determinante pentru turismul rural, mai ales în cele joase. Dintre resursele turistice naturale se remarcă cele ale reliefului, dar acestora li se adaugă în mod fericit cele hidrografice, climatice, ale vegetației și faunei, din combinarea acestora rezultând un peisaj de ansamblu al Țării Beiușului cu valențe atractive deosebite. Dintre resursele turistice ale reliefului, carstul se detașează, în privința atractivității turistice, cu precădere cel de la Padiș, la care se adaugă carstul Pădurii Craiului și al Platoului Vașcău. Relieful carstic cuprinde toată gama de forme exo- și endocarstice, de mare atractivitate pentru drumeții: văi sub formă de chei (Cheile Galbenei, Cheile Văii Boga, Cheile Sighiștelului, Cheile Lazurilor etc.); peșteri de mare atractivitate (Cetățile Ponorului), peșteri cu gheață (Focul Viu, Ghețarul de la Barsa), Zăpodie, Peștera Neagră, Peștera Urșilor de la Chișcău, Peștera Meziad, Peșterile de pe Valea Sighiștelului, Peștera Fagului, Ciur Izbuc, Ciur Ponor, Peștera Micula, Peștera Câmpeneasca etc.); doline și avene (Avenul Borțig, avenele din platoul Lumea Pierdută, Avenul Câmpeneasca din platoul carstic Vașcău etc.); izbucuri (Izbucul Galbenei, Izbucul Ponor, Izbucul intermitent de la Călugări din platoul carstic Vașcău, Izbucul Boiu, Izbucul Topliței de Roșia etc.); abrupturi stâncoase (Piatra Galbenei, Pietrele Boghii, Piatra Grăitoare etc); polii (Poiana Ponor). Atractivitate turistică prin valoarea de ansamblu a peisajului prezintă și relieful dezvoltat pe roci cristaline sau eruptive, cu culmi domoale și rotunjite propriu masivelor Biharia și Vlădeasa. Deosebit de atractiv este arealul Cucurbăta Mare – Piatra Grăitoare, datorită particularităților de relief impuse de masivitate și prezența circurilor glacio-nivale care adăpostesc specii floristice endemice, fiind declarat rezervație naturală. Un element de relief inedit este Groapa Ruginoasa din Masivul Țapu, un organism torențial gigantic, ușor accesibil din DN 75. Un alt element cu potențial atractiv este Defileul Crișului Negru, potrivit mai ales pentru pescuit, vânătoare și turism extrem. Resursele turistice climatice sunt reprezentate de topoclimatul de adăpost cu efecte curative specific unor areale montane, cel mai cunoscut fiind cel al stațiunii Stâna de Vale. De asemenea, un element climatic cu importante valențe turistice este stratul de zăpadă care la Stâna de Vale, este foarte abundent și se menține până primăvara târziu (după Gaceu, O., 2005, durata extremă a ultimului strat de zăpadă la Stâna de Vale este 29 mai), permițând practicarea sporturilor de iarnă pentru un interval de timp mult mai larg decât în alte stațiuni.Datorită accesibilității sale, pentru practicarea sporturilor de iarnă în ultimii ani s-a impus arealul Vârtop-Arieșeni, situat de-a lungul drumului național DN75 Turda-Câmpeni-Ștei, la limita cu Județul Alba. Resursele turistice ale hidrografiei sunt reprezentate de arterele hidrografice, lacurile naturale și antropice, izvoarele minerale și termale din acest spațiu. În spațiul Țării Beiușului arterele hidrografice reprezentate de afluenții din sectorul montan sau din imediata apropiere a spațiului depresionar sunt deosebit de căutate de turiști datorită „efectului de margine”, îndeosebi pentru turismul de week-end, cu cortul sau chiar pentru zilele la „iarbă verde” ale localnicilor. Renumite, în acest sens, sunt Valea Crișului Pietros cu afluenții săi, Valea Meziadului, Valea Buduresei, Valea Finișului, Valea Roșiei, Valea Sighiștelului etc. Valențele turistice ale acestora sunt sporite de prezența faunei piscicole, mai ales a păstrăvului. Prin amenajări minime, multe dintre aceste cursuri ar reprezenta trasee ideale pt caiac, rafting etc. Lacurile din spațiul Țării Beiușului sunt puține și au importanță turistică redusă. Cele naturale sunt reprezentate de lacul carstic Vărășoaia, lacul Ponor (format temporar prin inundarea poliei Poiana Ponor) din platoul Padiș și „tăurile” din Platoul Vașcău: Tăul lui Ghib, Tăul din Colești etc. sau din Platoul Lumea Pierdută (Tăul Negru). În spațiul montan există și unele lacuri de acumulare de dimensiuni mici, mai puțin importante pentru turism, cum este cel de la Boga. Izvoarele minerale nu sunt foarte numeroase, dar numărul mic este compensat de notorietate, dacă ne referim la cunoscutul Izvor al Minunilor din stațiunea Stâna de Vale. Acesta este situat pe Valea Popii (afluent al Văii Iadului) la altitudinea de 1170m. Este renumit pentru calitățile apei sale plate cu o temperatură constantă de 50C, indiferent de anotimp. Debitul acestui izvor este de 700m3/zi, în prezent fiind concesionat de grupul de firme European Drinks și captat pentru obținerea cunoscutei mărci de apă plată „Izvorul Minunilor”, după completarea cu apă din alte surse, debitul fiind insuficient pentru volumul de apă plată existent pe piață sub această marcă. Acestuia i se adaugă resursele de ape oligominerale și feruginoase ale stațiunii, folosite pentru tra este de 700m3/zi, în prezent fiind concesionat de grupul de firme European Drinks și captat pentru obținerea cunoscutei mărci de apă plată „Izvorul Minunilor”, după completarea cu apă din alte surse, debitul fiind insuficient pentru volumul de apă plată existent pe piață sub această marcă. Acestuia i se adaugă resursele de ape oligominerale și feruginoase ale stațiunii, folosite pentru tratamente ale unor afecțiuni endocrinologice sau împotriva surmenajului și pe perioada convalescenței la baza de tratament a hotelului Iadolina.Resurse de ape termale se găsesc la Răbăgani și Beiuș, acestea din urmă fiind recent (2005) valorificate și în scop turistic de un investitor privat prin construirea ștrandului din Beiuș. Cascadele reprezintă un element morfohidrografic căutat de turiști, mai cunoscute fiind: Moara Dracului, Vălul Miresei, cascada Oșelu, Săritoarea Bohodeiului (80m cădere), cascadele de pe Valea Galbenei etc. Când căderile de apă nu sunt foarte mari, dar sunt destul de frecvente, oferă posibilitatea practicării unor sporturi mai puțin cunoscute în România, dar tot mai solicitate de turiștii străini, cum ar fi canyoningul ce se practică pe Valea Galbenei. Resursele turistice ale vegetației sunt reprezentate de asociațiile vegetale naturale, în anumite condiții: pădurile pentru efectul de margine, poienile pentru efectul de „insulă” exploatate pentru drumeții sau turismul de week-end. De asemenea, fondul cinegetic apreciabil al Țării Beiușului condiționează turismul cinegetic, iar fauna piscicolă destul de bogată transformă Crișul Negru și afluenții săi în destinații atractive pentru pescuit. Dintre speciile vegetale ocrotite din spațiul Țării Beiușului amintim: tisa (Taxus baccata), bulbucii de munte (Trollius europaeus), liliacul (Syringa josikaea), ghințura punctată (Gentiana punctata), narcisele sălbatice (Narcissus angustifolius), crinul de pădure (Lilium martagon), crinul galben (Lilium yankae), săbiuța (Gladiolus imbricatus). Dintre speciile faunistice protejate în spațiul beiușean menționăm: fauna rară de benatode (în Parcul Natural Apuseni au fost desoperite 5 specii noi), lumbricide, diplopode (2 specii endemice Harpolithobius intermedius, Lithobius matici biharicus), lepidoptere (endemismul Erebia melas runcensis), ortopterele (endemismul Odontopium acuminata), colembole (relictul glaciar Onychiurus multiperforatus si endemismul Onychiurus carpaticus), fauna cavernicolă terestră pentru care Munții Bihorului sunt renumiți, fauna de vertebrate, subspecia endemică de triton (Triturus vulgaris). De exemplu, numai în spațiul Munților Pădurea Craiului există peste 17 specii de interes global protejate (din care 15 sunt endemice), reprezentate de lilieci si faună cavernicolă. Evident că nu toate acestea prezintă interes pentru turismul de masă, iar pentru exploatarea lor sunt necesare măsuri speciale de protecție.Arealele protejate, foarte numeroase în spațiul beiușean (Bihorul este al doilea județ al României în privința numărului arealelor protejate, o bună parte a acestora fiind situate în Țara Beiușului), ar putea fi exploatate pentru turism, bineînțeles, în regim controlat pentru a nu deteriora elementele protejate. Clasificarea lor tematică evidențiază următoarele tipuri: rezervatii naturale botanice: Molhasurile din Valea Izbucelor, Fâneata Izvoarelor Crisului Pietros, Vârful Cârligate – versantul Sudic, Dealul Păcău, Piatra Grăitoare – coasta de SE a Brăiesei; rezervații naturale speologice: Pestera Ciur-Ponor, Pestera Ciur Izbuc, Pestera Vacii, Pestera Grueț, Pestera Fagu, Pestera Urșilor, Pestera lui Micula, Ghețarul Focul Viu, Avenul Bortig, Avenul Câmpeneasa cu Izbucul Boiu, Pestera Meziad;rezervații naturale geologice și geomorfologice: Groapa Ruginoasa;monumentele naturale geologice si geomorfologice: Pietrele Galbenei, Piatra Bulzului, Izbucul intermitent de la Călugări; rezervatii naturale zoologice: izvoarele mezotermale de la Răbăgani; rezervatii naturale mixte: Cetățile Ponorului, Valea Galbenei, Pietrele Boghii, Săritoarea Bohodeiului, Poiana Florilor, Platoul Carstic Padiș, Uvala Bălileasa, Groapa de la Barsa, Vârful Biserica Moțului, Platoul carstic Lumea Pierdută, Valea Sighiștelului, Cetatea Rădesei, Defileul Crisului Negru la Borz. Toate aceste spații protejate sunt propuse pentru a intra în patrimoniul european prin declararea lor ca situri „Natura 2000”. Majoritatea sunt situate în spațiul Parcului Natural Apuseni înființat prin Ordinul Ministerului Apelor Pădurilor și Protecției Mediului nr.7/1990. Conform Legii 5/2000, Parcul Natural Apuseni are o suprafață totală de 75 784 ha, pe teritoriul județelor Cluj, Alba și Bihor, din aceasta 24 280 ha aparținând județului Bihor. În județul Bihor parcul se suprapune teritoriului unor comune din Țara Beiușului: Budureasa (27,3% din suprafață este inclusă în limitele parcului), Buntești (11,4%), Pietroasa (27,3%), Câmpani (47,7%) și orașului Nucet (47,7%). Pe lângă acestea, pe teritoriul parcului mai dețin terenuri sau au drept de folosință a terenurilor și comunitățile din Lazuri de Beiuș, Lunca, Rieni, Tărcaia, Curățele, Pomezeu (Filimon, 2012).

Pădurea a jucat un rol important la umanizarea și continuitatea locuirii acestui spațiu. Mult timp, rolul de adăpost al pădurii, a fost vital, alături de cel de furnizor de materie primă pentru construcții. Exploatarea continuă de-a lungul timpului a dus la micșorarea semnificativă a suprafeței acestora, în special în vatra depresiunii. Raporturile dintre componenta umană și pădure au evoluat odată cu evoluția generală a societății, pădurea devenind o importantă sursă de venituri. În mod tradițional, locuitorii Țării Beiușului sunt recunoscuți ca „cheujeri” (termen local pentru cei ce comercializează cherestea), scândurile fiind vândute, în trecut, în zona Banatului. De asemenea, prezența în cantitate suficientă a materiei prime lemnoase (pe lângă necesitate, tradiția manufacturieră și posibilitatea comerțului în târgurile de la Beiuș și Vașcău) a fost unul dintre factorii care au impulsionat dezvoltarea fără precedent a meșteșugurilor tradiționale în acest spațiu, multe fiind bazate pe prelucrarea lemnului. Localnicii din Criștioru de Sus erau renumiți pentru uneltele agricole din lemn (furci, greble, rude de căruță etc.), cei din Valea Neagră de Jos pentru spetele necesare țesutului, dulgherii din Meziad confecționau case, lădarii din Budureasa erau renumiți pentru lăzile de zestre, în traseele lor spre târguri luând naștere așa-numitele „drumuri ale lemnarilor”. De exemplu, lădarii din Budureasa efectuau periodic următoarele deplasări: Budureasa-Beiuș-Tinca-Salonta-Arad-Sânicolau Mare-Jimbolia; Budureasa-Beiuș-Șoimi-Ucuriș-Beliu-Ineu; Budureasa-Beiuș-Șoimi-Ucuriș-Cermei-Sepreuș-Chișineu Criș-Curtici; Budureasa-Vașcău-Vârfuri-Sebiș-Ineu-Pâncota; Budureasa-Ceica-Oradea-Diosig; Budureasa-Roșia-Tileagd-Aleșd-Vadu Crișului-Negreni. Lemnarii din Criștioru de Jos aveau alte trasee: Criștioru de Sus-Vârfuri-Buteni-Gurahonț-Arad-Timișoara; Criștioru de Sus-Vașcău-Beiuș-Răbăgani-Holod-Tinca-Salonta-Oradea; Criștioru de Sus-Vașcău-Beiuș-Șoimi-Tinca-Salonta-Oradea.

Fig.3.Țara Beiușului. Peisaj din zona Roșia.

Permanența și rolul pădurii în viața locuitorilor din satele beiușene a fost consemnată și în documentele vremii: urbariul domeniului Beiuș din anul 1600 amintește de locuitorii din Burda, Cresuia, Cărbunari, Budureasa, Gurani și Pietroasa care, în contul obligațiilor lor țărănești confecționau șindrilă, scânduri, unelte de lemn, cu datoria de a le transporta la Beiuș și Oradea; de asemenea, în secolul XVIII pentru tot comitatul Bihor sunt menționate 12 mori de scânduri, 8 fiind în Țara Beiușului la Cărbunari, Budureasa, Gurani, Pocioveliște, Dumbrăvița de Codru, Criștioru de Jos, Vașcău, Poiana (Ștefănescu, 2001, citat de Filimon, 2012).

Începând cu secolul al XX-lea, pădurea a fost din ce în ce mai puțin prezentă în viața oamenilor din Țara Beiușului, la nivel de colectivitate de meșteri lemnari. În prezent, aproximativ 46% suprafața Țării Beiușului e ocupată de păduri. Intervențiile brutale în stilul de viață tradițional al acestui spațiu reprezentate de instalarea regimului comunist, căderea acestuia și, mai recent, aderarea la Uniunea Europeană au determinat mutații profunde și ireversibile în mentalul colectiv și activitățile economice tradiționale. Astfel, multe elemente-reper pentru identitatea spațiului mental beiușean au ajuns să fie amenințate cu dispariția. Pentru valorificarea elementelor care se mai păstrează este imperativă asistarea acestor comunități și intervenția prin planificare teritorială. Se impune o strategie de dezvoltare locală durabilă a spațiului beiușean care să asigure conservarea specificului local ca element de diferențiere față de alte culturi și de atractivitate a spațiului beiușean (Filimon, 2012).

„Cred că nu greșim dacă vorbim despre civilizația noastră tradițională ca despre o civilizație în primul rând a lemnului” (Godea, 1996).

Fig.4.Țara Beiușului…pe drumul spre Pomezeu

2. Civilizația lemnului în Țara Beiușului

Resursele antropice, deși de o mare autenticitate datorită caracterului de țară al spațiului luat în studiu, sunt slab valorificate. Spațiul etnografic beiușean este unul deosebit, derivat din îmbinarea dintre componentele naturale și cea umană, concretizată în valori spirituale și de artă populară unice: bisericile de lemn, meșteșugurile tradiționale și instalațiile tehnice țărănești, portul popular, arhitectura tradițională tărănească, obiceiurile tradiționale etc. Deși multe dintre acestea s-au pierdut, comparativ cu alte spații, în anumite areale, spațiul beiușean mai păstrează încă lumea rurală din secolul al XVIII-lea cu ineditul său încă nealterat. Condiția profund rurală a acestui spațiu poate constitui unul dintre argumentele pentru dezvoltarea unei activități turistice durabile.Specializarea satelor apare spre secolul al XIX-lea și se manifestă aproape la nivelul fiecărei localități, diferențiind nu doar localitățile între ele, în funcție de meșteșugul dezvoltat, ci și în cadrul aceluiași meșteșug, prin produsul finit, nicăieri în România fenomenul nefiind de o asemenea amploare Datorită căsătoriilor și schimbărilor de domiciliu dintr-un sat în altul, apar și mai multe sate specializate în același meșteșug. (Ștefănescu, 2001, citat de Filimon, 2012).

Ocupațiile și meșteșugurile tradiționale țărănești reprezintă una dintre cele mai importante resurse turisticeetnografice din acest spațiu. Deși odinioară erau foarte răspândite în tot spațiul beiușean, existând acea specializare a satelor pe meșteșuguri, multe s-au pierdut. Totuși, ar fi posibilă resucitarea acestora în scopul valorificării turistice. Dintre meșteșugurile legate de prelucrarea lemnului, se mai păstrează încă scărăritul, lădăritul și spătăritul (Filimon, 2012).

Prelucrarea lemnului reprezintă unul din domeniile prin care civilizația românească s-a individualizat în cadrul civilizațiilor europene. Arta prelucrări lemnului este cea care definește în general civilizația medievală europeană prin faptul că lemnul este prezent în toate sferele vieții umane (Ștefănescu, 2001). Țara Beiușului se înscrie în rândul arealelor geografice și etnografice din România, alături de Maramureș, Mehedinți, Vrancea, renumite pentru prelucrarea lemnului. Această specializare a satelor, civilizația lemnului este una exclusiv rurală, a fost generată de contextul geografic, istorico-politic și firesc economic.

Influența factorului geografic derivă din prezența unităților montane care au oferit și oferă materia primă necesară, în special esențe de foioase și într-o măsură mai mică cele de conifere. De asemenea spațiul depresionar, puțin generos pentru practicarea culturilor agricole, cu suprafețe întinse ocupate de pășuni și fânațe a contribuit la creșterea animalelor, activitate de care sunt dependente o serie de activități specifice prelucrării lemnului.

Factorul istorico-politic își pune amprenta prin măsurile luate de diversele autorități (maghiare, austro-ungare) împotriva populației de origine românească în perioadele lor de stăpânire. O astfel de măsură, cu efect asupra apariției bisericilor de lemn din Depresiunea Beiușului, este luată în secolul al XIV-lea de autoritățile maghiare prin care populației românești îi este interzis construcția bisericlor de piatră. Această măsură este pusă în aplicare și menținută până în prima decadă a secolului al XX-lea. Efectul acestei măsuri constă în existența astăzi a unui număr mare de biserici de lemn, 29, dintre care în Lista monumentelor istorice figurează un număr de 24 (Monotorul Oficial al României, nr.670 bis din 1. X. 2010 ). De menționat faptul că pentru construcția bisericilor de lemn din Țara Beiușului au fost aduși în special meșteri populari din alte regiuni, Alba și Hunedoara.Activitățile economice desfășurate de populația satelor erau dependente de existența unor unelte agricole și de măsurat, dependințe (șuri, satule, adăposturi), confecționate în special din materie lemnoasă. Arta lemnului a fost transferată și în cadrul gospodăriei prin intermediul mobilierului creat, polițe, mese, scaune, veselă și nu în ultimul rând renumitele lăzi de zestre.Civilizația lemnului s-a făcut remarcată și în sfera manifestărilor spirituale ale populație din depresiune. Mărturie stau numărul mare de monumente ecleziastice (biserici) ridicate de către meșteri populari în cadrul satelor. Apogeul acestei civilizații corespunde secolului al XVIII-lea, când aproape fiecare localitate din depresiune dispunea de un număr considerabil de meșteri populari. Pe fondul dezvoltării societății, mijlocul secolului al XIX-lea, a început reducerea treptată a satelor specializate în prelucrarea lemnului, a celor care practică acest meșteșug. În prezent prelucrarea lemnului se practică sporadic, în câteva localități (fig…), fără să mai constituie o activitate economică care să poată susține pe termen lung dezvoltarea acestora.(Degău, Brânda, coord., 2009).

Fig.5.Țara Beiușului. Casă tradițională din Săud

Factorul economic este cel care a generat apariția satelor specializate în prelucrarea lemnului. Dacă într-o primă fază meșteri populari produceau pentru necesarul familiei și al comunități, apariția domeniilor feudale cărora le erau arondate satele și nevoia de a asigura cu astfel de produse stăpănul de terenuri a dus la creșterea producției. În plus, dezvoltarea unor tîrguri regulate în zonă, precum cele de la Oradea, Beiuș și Vașcău, au oferit posibilitatea obțineri unor venituri constante meșterilor.

Prelucrarea lemnului reprezintă unul din domeniile prin care civilizația românească s-a individualizat în cadrul civilizațiilor europene.Apogeul acestei civilizații corespunde secolului al XVIII-lea, când aproape fiecare localitate din zona Beiușului dispunea de un număr considerabil de meșteri populari. Din această perioadă s-au păstrat numeroase creații populare din lemn: biserici, mobilier, instalații tehnice, instrumente muzicale, unelte agricole etc. Pentru secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și prima decadă a secolului al-XX-lea, documentele menționează prelucrarea lemnului, sub o formă sau alta, în aproape toate localitățile din Țara Beiușului. Pe fondul dezvoltării societății, la mijlocul secolului al XX-lea, a început reducerea treptată a numărului de sate specializate în prelucrarea lemnului și a celor care practică acest meșteșug (Chiriac, 1981, Ștefănescu, 1997).

Deși ponderea meșteșugurilor axate pe prelucrarea lemnului a scăzut foarte mult, cele încă existente în peisajul rural beiușean, reprezintă valori materiale deosebite. În prezent, prelucrarea lemnului se practică sporadic în câteva localități rurale din acest areal, iar produsele și meșteșugurile încă păstrate reprezintă atracții turistice legate de Civilizația lemnului (Petrea et al., 2012).

Legate de Civilizația lemnului sunt, pe lâgă gospodăria cu anexele sale, instrumentarul, tehnica populară și cele religioase, respectiv bisericile de lemn.Cele mai vechi și valoroase biserici de lemn din Țara Beiușului au fost declarate monumente istorice și aparțin patrimoniului cultural imobil.

3.Categorii cu atractivitate turistică pentru civilizația lemnului în Țara Beiușului

3.1.Satul beiușean

Deși prezentă încă din vechime și în cadrul orașelor, civilizația lemnului aparține ruralului. Satul este locul său de naștere, evoluție, aici sunt făuritori ei și de perpetuare, păstrarea ruralului depinde însăși existența sa. Activitățile economice desfășurate de populația satelor erau dependente de existența unor unelte agricole și de măsurat, dependințe (șuri, satule, adăposturi), instalații tehnice populare, confecționate în special din materie lemnoasă. Arta lemnului a fost transferată și în cadrul gospodăriei prin intermediul locuințelor, porților, mobilierului creat, polițe, mese, scaune, veselă și nu în ultimul rând renumitele lăzi de zestre. Localitățile care se remarcă și în prezent prin perpetuarea prelucrării lemnului, deși mult mai reduse numeric, se înscriu în zestrea culturală a Țării Beiușului. Se remarcă în acest sens localitățile Budureasa cu lăzile de zestre, Cresuia scărărit, Mierag, Tărcăița cu unelte agricole, Lazuri de Beiuș prin viorile cu goarnă.Caracteristicile care conferă valențe turistice civilizație lemnului sunt generate de materialul folosit, considerat ca fiind perisabil în comparație cu fierul sau piatra. Materialului folosit se adaugă un alt ingredient, respectiv vechimea.

Arhitectura tradițională țărănească și instalațiile tehnice țărănești devin treptat piese de muzeu.

Casele și anexele tradiționale sunt în prezent foarte rare. Din analiza evoluției locuinței rurale până la începutul secolului al XX-lea, se constată predominanța arhitecturii de lemn, cu pereți din bârne orizontale, aparente sau lipite cu lut.

Fig.6.Țara Beiușului. Casă tradițională din Răbăgani.

Spre deosebire de biserici, casa și anexele erau construite de meșterii locali. La mijlocul secolului al XX-lea, gospodăria, în care se intra printr-o poartă de lemn, includea casa de locuit, o cuptoriște și un grajd cu șură de lemn, toate grupate în jurul unui ocol.

Instalațiile tehnice au dispărut din peisajul rural beiușean, singura instalație tehnică care se mai păstrează și e încă funcțională e moara de apă din localitatea Roșia, construită din lemn la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Clădirea morii este compusă din două încăperi, una cu mecanismul de măcinat și cealaltă fiind camera de locuit a morarului. Roata hidraulică cu palete e construită din lemn (Petrea et al., 2012).

Fig.7.Țara Beiușului. Moara de la Roșia.

Fig. 8.Moara de la Roșia. Încăperea cu mecanismul de măcinat.

Fig.9.Moara de la Roșia. Încăperea morarului.

Elemente de mobilier tradițional

Mobilierul tradițional era confecționat în tehnică dulgherească, din lemn de fag, dar și de stejar,plop sau răchită. În prezent se mai păstrează puține elemente de mobilier tradițional.

Fig. 10.Ladă de zestre din Țara Beiușului

Lada de zestre este cea mai accentuat individualizată piesă de mobilier, fiind așezată în capul mesei ,sub geamuri. În secolul al XIX-lea,lada de zestre exprima o comandă socială suficientă pentru a permite specializarea unor meșteri și a unor centre rurale, cel mai reprezentativ fiind cel de la Budureasa.Pe suprafața exterioară a lăzii era incizat un sistem ornamental complex, geometrizat, cu evidente conotații simbolice în trecut. Scândurile de fag sau stejar, folosite la confecționarea lăzilor de zestre erau afumate, în scop estetic, dar și pentru mărirea rezistenței. O altă caracteristică a acestora este dată de dimensiune. Astfel, în trecut, lăzile de zestre tradiționale realizate la Budureasa aveau lungimea de 170 cm, spre deosebire de celelalte lăzi de zestre din România care nu depășeau 110 cm.

Fig.11.Scaun cu spătar antropomorf din Țara Beiușului (sursa : Fototeca Muzeului Țării Crișurilor, Oradea)

Alte activități tradiționale legate de prelucrarea lemnului sunt: confecționarea scărilor, a uneltelor agricole și a altor obiecte de uz gospodăresc: furci, greble, coșuri împletite ș.a. Multe dintre ele se comercializează încă în târgul săptămânal de la Beiuș. Din inventarul gospodăresc fac parte și scările de lemn, specializați în confecționarea lor fiind meșterii din satul Cresuia. Acest meșteșug se mai practică și în prezent. Pentru a-și valorifica produsele, scărarii parcurg același traseu, spre Câmpia de Vest, ca și în trecut (Petrea et al., 2012).

Alte creații tradiționale din lemn: Vioara cu goarnă

Vioara cu goarnă, inventată de londonezul John Stroh, la începutul secolului al XX-lea, a pătruns în mai multe zone din Transilvania, dar a reușit să se impună doar în Bihor. Emblematică pentru muzica populară bihoreană, vioara cu goarnă-higheghe- e construită din lemn de paltin de patru-cinci ani și are atașată o pâlnie metalică cu rol de amplificare a sunetului. Dorel Codoban din Lazuri a construit, până nu demult asemenea viori. (Petrea et al., 2012).

Fig.12.Vioara cu goarnă din Roșia, Țara Beiușului.

Tabel.1.Țara Beiușului. Resurse turistice ale civilizației lemnului

3.2.Bisericile de lemn

Unele dintre cele mai importante monumente de arhitectură populară sunt bisericile de lemn. În construcția acestora este scoasă în evidență adevărata dimensiune a dulgheritului din spațiul beiușean. Specificul construcției bisericilor solicita meșteri strict specializați pe domeniu, de aceea mulți erau aduși din alte ținuturi. În secolul al XVIII-lea s-a atins apogeul arhitecturii populare din lemn. S-au înalțat biserici din lemn cu turnuri înalte, împodobite cu crestături înalte. Bisericile din lemn construite după această perioadă nu au mai atins măreția și farmecul celor dintâi. O strălucită și arhaică civilizașie a lemnului avea să fie înlocuită, treptat și ireversibil, de cărămidă, țiglă și, mai târziu, beton (Godea, 1996).

În Țara Beiușului există 17 biserici de lemn cu statutul de monument istoric, șase de valoare națională (A) și 11 de valoare locală (B). Bisericile de categoria A sunt localitate în localitățile: Brădet, Rieni, Șebiș, Câmpani de Pomezeu, Valea de Jos și Fînațe.

Dintre cele șase biserici de importanță majoră din acest ținut, cele de la Rieni, Sebiș și Valea de Jos posedă și un alt element valoros, respectiv pictura interioară realizată de celebrul pictor de biserici, David Zugravul. Din păcate s-au păstrat doar mici porțiuni în care vechea pictură mai este vizibilă din cauza depunerilor de fum sau a repictării interioare.

Fig. 13.Țara Beiușului. Localitățile cu biserici de lemn, monumente istorice de categoria A.

Mult mai numeroase, 11, sunt cele de categoria B, concentrate în vatra depresiunii, în partea centrală a Țării Beiușului.

Fig. 14.Țara Beiușului. Localitățile cu biserici de lemn, monumente istorice de categoria B.

Tabel.2 Țara Beiușului. Resursele turistice ale civilizației lemnului-monumente istorice

Cea mai veche biserică dintre cele declarate monumente istorice este cea de la Totoreni, fiind datată în 1697.

Cele șase biserici de lemn de valoare națională se constiuie în resurse turistice de atractivitate maximă.

Biserica Sf. Ioan Teologul din Brădet

Situata in mijlocul satului, pe un promontoriu inaltat natural, biserica de lemn din Brădet domină împrejurimile.Construită în 1733, biserica actuală a fost construită pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, tot cu hramul „Sf. Ioan Teologul”. Din documente rezultă că biserica a fost construită prin aportul enoriașilor. Biserica din Brădetse remarcă prin bogatia decorațiunilor: frânghia răsucită este sculptată de jur împrejurul construcției în bârnele mediane ale pereților; la colțuri se găsesc console cu retragere în trepte, de la capătul bârnei din cunună spre suprafața verticală a peretelui; consolele de la pereții naosului sunt imagini inversate ale „capului de cal”; portalul bisericii este unul caracterizat drept „neobișnuit de monumental” datorită bogației în decorațiuni, remarcându-se motivele „coarnelor berbecului”, „funia răsucită”, „inima”, „frunza plopului”, „crucea cu brațe duble”. Din pacate, interventiile recente nu au păstrat acoperișul din șindrilă, acesta fiind inlocuit de unul din tablă, care denaturează aspectul bisericii. http://www.monumentebihor.ro

Fig.15.Biserica de lemn din Brădet, Țara Beiușului

Biserica de lemn din Brădet este una dintre cele mai monumentale și desăvârșite realizări în arhitectura sacrală de lemn din Transilvania, ce a servit fără îndoială drept model bisericilor de lemn din Valea de Jos, Rieni, Ghighișeni și probabil altora din zonă, astăzi dispărute. (Începutul acestei biserici este fixat de o pisanie lungă peste intrarea în naos, care reține următoarele: "Ac[e]astă sf[â]tă și Dumnezăiască besearecă sau făcut în zilele pre luminatului împăratului al șasele Liopoldu Karliușu, meșterii carei au făcut beseareca aceasta în satu în Bră[de]tu au fost din ținutul Abrudului anume Măndruțul și cu Briciu Crăciun, iară mitropolitu au fost Vitănchie, mitropolit creștin, și toți br[ă]dăt[a]nii cu bătrăni și cu tineri sau nevoit cine cu ceau putut sau nevoit, de au făcut această sf[â]ntă Dumne[ze]iască besearecă, iară când au fost de la nașterea lui Hs văleat 1733, – iară de sar afla cineva nebun să găndească cu răotate asupra ac[est]ei sf[i]nte beseareci să slob[oa]ză pre [ea] foc sau altă străcăciune să fie afurisit și anaftema de trei 318 de părinți sf[i]nți din Nechie amin – scrisam e[u] popa Vasilie. Iară acel preut ce va sluji întru această sf[â]ntă besearecă să zică să le erte D[umne]zău păcatele meșterilor și tuturor cine au agiutat la sf[â]nta besearecă").Pe iconostas, în jurul ușii împărătești se poate citi parțial pisania lăsată de pictorul David Zugravu de la Curtea de Argeș: "Ani D[o]mnulu[i] 1750 sau zugrăvit David … nou făcut și sau zugrăvit fiind și … Pușla Ion și Po[pa] Mihai. Foarte tare au stăr[uit]…". Biserica are un plan dreptunghiular, o absidă mult decroșată, ce se termină spre răsărit în muchie, fapt destul de rar întâlnit la bisericile de lemn din Transilvania. Bârnele orizontale ale pereților sunt îmbinate printr-un sistem de crestături complicate, ce au asigurat durabilitatea edificiului. La colțuri sunt console cu retrageri succesive, în trepte. Turnul se înalță peste pronaos, are peste 22 m, baza formată din patru grinzi masive ce susțin galeria clopotelor, puțin mai largă decât baza, coiful piramidal și săgeata coifului, octogonală la bază. Naosul și altarul au la interior bolți semicilindrice. Pereții naosului au în exterior console ce corespund arcurilor dublou din extradosul bolții, care privite din profil sunt imagini inversate ale „capului de cal", motiv zoomorf larg răspândit în arta populară românească. Portalul este compus din trei bârne pe care sunt sculptate șiruri de „X"-uri, având în spațiul dintre ele două brâuri răsucite în sensuri diferite. În triunghiul isoscel format prin întreruperea continuității brâurilor, în partea de sus a portalului, se reliefează ca motive ornamentale crucea, cu brațele duble, iar în colțurile de sus „coarnele berbecului" (http://ro.wikipedia).

Biserica Sf. Mucenic Teodor Tiron din Rieni

Biserica a fost ridicata intre anii 1753-1754, fiind opera mesterului Tulea Ilie. Plan edificiului este dreptunghiular, cu absida decrosata, si mic turn pe pronaos. Picturile interioare din 1754 sunt opera zugravului David din Pitesti (http://www.cimec.ro). În anul 1743 locuitorii din Rieni cer și li se aprobă fier pentru biserică. Meletie Covaci găseste la Rieni în anul 1752 o biserica de lemn cu învelitoare de șindrilă. Satul avea deci o biserică veche din moment ce la 1753-1754 își construiește o altă biserică de lemn. Pe bârna de sus a portalului de intrare în tindă se poate descifra pisania cu scriere chirilică: ” 1754 Meșter Tulea Ilie” . Bârna de deasupra portalului de intrare în naos are și o inscripție parțial păstrată de unde rezultă numele ctitorilor Popa Samoilă și Popa Mihai precum și anul 1753. Pe ușa proscomidiei se află o inscripție: „Am zugrăvit eu David Zugravul 1755” (http://ro.wikipedia).

Biserica din Rieni este considerată una dintre cele mai frumoase biserici de lemn din zonă. Pe bârna orizontală a portalului sunt inscripționate anul terminării construcției și numele meșterului: 1754. Mester Tulea Ilie.În turn, se remarcă prezența unui balcon deschis, cu decorațiuni deosebite. Brâul torsadă bine reliefat, crestăturile portalului, ale ușii și diversele motive (funii, romburi, triunghiuri, rozete, pomul viții ș.a.) de pe grinda tirant îi sporesc atractivitatea (Petrea et al., 2012).

Fig.16.Biserica de lemn din Rieni, Țara Beiușului

Biserica Sf. Dimitrie din Fânațe

Biserica de lemn din Fânațe este situată în centrul satului cu același nume, fiind realizată din bârne orizontale încheiate în cheotori drepte, după un plan ce respectă prin desfășurare în spațiu, o tradiție fundamentală. Pronaosul, naosul și absida altarului se împlinesc la exterior printr-un turn care se păstrează în forma sa originală, învelit cu șindrilă. S-au menținut cele două intrări, una în naos, cealaltă pe latura de vest, în tinda femeilor. Pronaosul este terminat cu un tavan, naosul cu o boltă semicilindrică, iar absida altarului cu tavan. La baza iconostasului, în partea stângă, se găsește crestat cu fier înroșit anul 1796, an care consemnează data când s-au terminat lucrările de refacere a bisericii de lemn. Conform documentelor păstrate datarea este veridică. Între anii 1724-1725, cu ocazia unei vizite canonice, se arată că la Fânațe „biserica este acoperită cu șindrilă”. Din anul 1752 avem o altă semnalare despre această biserică, informație repetată și în 1786, deci putem considera anul 1796 doar o consemnare a datei când s-a terminat refacerea vechii biserici. Pictura bisericii este împărțită în frize și tablouri. Axul central al naosului cuprinde în medalioane orientate de la est la vest „Treimea”, „Maria” și „Arhanghelul Mihail”. Iconostasul are pictat în centru „Iisus pe cruce”, străjuit de Maica Sa și de apostolul Ioan, restul scenelor sunt compartimentate în frize și medalioane. La poalele bolții zugravul a redat „Patimile lui Iisus”, scene dominate de culoarea verde, preferință a pictorului. Peretele vestic al naosului are ca temă centrală „Învierea morților” pentru Judecata de Apoi. La capătul de jos al peretului se poate citi pisania lăsată de pictor: „ Această sfântă biserică a Fânațului sau zugrăvit din cheltuiala sfintei biserici și din ajutorul satului, fiind birău Sabo Nat și chitor Boc Petru. Eu zugravul Micula (Mihail) din Mociar, octombrie 30 zile 1832”. În biserică se găsesc două sfeșnice mari și un candelabru lucrate din lemn, cromatica fiind compusă din alăturarea culorilor roșu și albastru. În 1924 a fost tencuit exteriorul, lărgite ferestrele și acoperită cu țiglă, iar în 1976 i s-a mai făcut o reparație capitală. Este singura biserică veche de lemn din zonă care mai păstrează pictura sa originală (http://www.cimec.ro).

Biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil din Șebiș

Biserica din Șebiș, comuna Drăgănești a fost terminată în anul 1764. Acoperișul evazat este cel mai înalt din Bihor. Se remarcă elementele decorative bogate, crestate în lemn, asemănătoare bisericii din Rieni și ușa bisericii cu o feronerie arhaică (Petrea et al., 2012).

În anul 1724 satul avea o biserică de lemn acoperită cu șindrilă, este menționată din nou în 1752. La 1756 se spune: "biserica au construit-o strămoșii". Biserica de lemn ce se păstrează azi a fost construită după 1756 și înainte de 1764. Pe peretele stâng al altarului se află inscripția "Această s. biserică o am zugrăvit eu David din Țara Românească din orașul Curtea de Argeș fiind lăcuitor în Sichitealec. Pomelnic a lui Popa Vasile 1764". Deasupra intrării în tindă se află scris: " Zugravitu-s-a această sfântă beserică de le milostivu Dumnezeu prin îndemânarea preoților Vasile și Filimon Lupu" (http://ro.wikipedia).

Fig.17. Biserica de lemn din Șebiș, Țara Beiușului

Biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil din Câmpani de Pomezeu

Biserica datează din secolul al XVII-lea (http://www.cimec.ro). Tradiția orală spune că biserica ar fi avut o inscripție de unde rezultă că lăcașul s-ar fi construit în anul 1651. Azi, o astfel de pisanie nu se mai păstrează. La 1756, preot al bisericii era popa Andrei. Actuala construcție s-a ridicat în secolul XVIII, cu material dintr-o biserică mai veche. În anul 1825, locuitorii din Pomezeu arată că și ei au contribuit “la această biserică cu cărți, la clopote și ornate pe care acum locuitorii din Câmpanii de Pomezeu nu vor să le restituie”, cu toate că și cei din Pomezeu și-au construit biserica lor (http://ro.wikipedia).

Fig.18.Biserica de lemn din Câmpani de Pomezeu

Biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil din Valea de Jos

Începutul acestei biserici este fixat de o pisanie lungă peste intrarea în naos, care reține următoarele: „Ac[e]astă sf[â]tă și D[umne]zăiască besearică eau făcut în zilele împăratului Karlioș [i]ară mitropolit au fost Vitănchie mitropolit creștin și luminatului împărat lui Karlșvuș și eau făcut în sat în Vale Neagra de Gios și toți sătași sau nevoit cu bătreani și cu tin[eri] sau nevoit la acestu lucru d[u]mnzăscu de leau făcut. Iară meșteri au fostu întăe meșter au fost d[i]n ținutulu Ardealului Freanț Nicoară d[i]n sat Agrigiu al doile Pătric Ghiorghie frate Măndruțului – iară de sar afla cineva să găndească cu răutate să sloboază pre ia focu sau altă răotate acel om să fie afurisit de 318 de părinți din Nechie – iar cân[d] sau făcut această sf[â]ntă și d[umne]zăiască besearecă au fost văleatu de la nașterea lui H[risto]s 1734: iară cari preut va sluji întru această sf[â]ntă besearecă să pominească să zică să iarte păcatele meșterilor alui Nicoară și Ghiorghie și tuturor cine sau nevoit de au făcut această sf[â]ntă besearică”. Așadar biserica a fost ridicată în anul 1734, și nu 1738, așa cum s-a crezut până acum. Prin această corecție de timp se constată că biserica de lemn din Valea de Jos este nu numai asemănătoare ci și consecutivă celei din Brădet, încheiată în anul precedent. Dealtfel meșterul principal din Brădet, Mândruțul, de origine din Ținutul Abrudului, era fratele celui de-al doilea meșter din Valea de jos, semnat Petric Gheorghe (http://www.cimec.ro).

4. Valorificarea patrimoniului turistic legat de civilizația lemnului

Patrimoniul rural cuprinde elementele materiale și imateriale,care atestă relațiile speciale pe care o comunitate umană le-a stabilit de-alungul istoriei cu teritoriul, cu peisajul inițial (Grigorovschi et al., 2007).

Șase biserici din zona luată în studiu au fost declarate monumente istorice de arhitectură (cinci de categoria A și 14 de categoria B) și aparțin patrimoniului cultural imobilreligios. La acestea se adugă și un monument istoric de arheologie, categoriaB și un monument memorial și funerar, de categoria B.

Deși ponderea meșteșugurilor și instalațiilor populare a scăzut foarte mult, ele sunt încă prezente în peisajul rural alȚării Beiușului și constituie valori deosebite ce ar putea fi revigorate prin dezvoltarea turismului rural, acestea constituindu-se în atracții de prim ordin pentru turiști.

Valorificarea adecvată a patrimoniului rural poate asigura dezvoltarea durabilă a Țării Beiușului.

Patrimoniul legat de civilizația lemnului de valoare națională și locală din arealul luat în studiu, prezentat în funcție de valoarea culturală, vechime și tipologie, se recomandă unor activități turistice specifice turismului rural.

Turism rural în Țara Beiușului

În general, la nivelul județului Bihor și în particular, la nivelul Țării Beiușului, cu tot potențialul existent, turismul rural s-a dezvoltat lent față de alte zone.

Turismul rural cuprinde activitatea turistică propriu-zisă (cazare, pensiune, circulația turistică, programe), activități economice, agricole sau cu caracter tradițional (Ciangă, 2001). Acestea din urmă, tot mai rare, ar putea fi revigorate prin dezvoltarea turismului rural, care, la rândul său, ar putea impulsiona dezvoltarea activităților tradiționale.

În anul 2001, la un an după înființarea filialei ANTREC (Asociația Națională de Turism Rural, Ecologic și Cultural), în Țara Beiușului existau doar 4 pensiuni agroturistice pe listele ANTREC. Apariția pensiunilor turistice rurale se datorează exclusiv investițiilor individuale.

Urmărindu-se evoluția dezvoltării turismului rural din zonă, până în 2003, se remarcă o dezvoltare lentă a turismului rural în zonă, concretizată prin creșterea numărului total de pensiuni turistice la opt, dintre care patru afiliate ANTREC, toate clasificate cu două flori. Cele opt pensiuni însumau 23 de camere cu 52 de locuri.

Tabel 3.Țara Beiușului. Pensiunile turistice și agroturistice clasificate, în rețeaua ANTREC Bihor, 2003. (sursa: Petrea, 2004)

Tabel 4. Țara Beiușului. Pensiunile turistice și agroturistice clasificate, 2003 (sursa: Petrea, 2004)

Pensiunea turistică din Băița face parte dintr-o fostă zonă defavoriză (Zona minieră Ștei-Nucet) ce a beneficiat de unele facilități ce avantajau și dezvoltarea turismului rural, pe o perioadă de zece ani, începând cu anul 1999, cea mai importantă fiind scutirea de impozit pe profit (Petrea, 2004). Numărul pensiunilor turistice și agroturistice a crescut substanțial până în 2010, ajungând la 44.

Tabel.5 Țara Beiușului. Unitățile de cazare clasificate, 2010 (sursa: ANTREC Bihor)

În ultima perioadă, scăderea numărului de pensiuni s-a accelerat, în 2012 mai fiind înregistrate doar 18 unității de cazare(sursa: Lista structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare clasificate, 2012, http://www.mdrt.ro/turism).

Tabel 6.Țara Beiușului. Evoluția numărului de pensiuni turistice, 2003-2012

Fig.19.Pensiuni Turistice din Țara Beiușului, 2009.

Fig.20. Țara Beiușului. Evoluția numărului de pensiuni turistice, 2003-2012.

Tabel 7.Țara Beiușului. Evoluția numărului de locuri din pensiunile turistice, 2003-2012

Fig.21.Țara Beiușului. Evoluția numărului de locuri din pensiunile turistice, 2003-2012

Fig.22. Țara Beiușului. Evoluția numărului de pensiuni turistice și de locuri, 2003-2012

Fig. 23.Pensiune turistică din Remetea, Țara Beiușului

Evoluția numărului de pensiuni cuprinse în ANTREC scoate în evidență faptul că multe pensiuni clasificate în această rețea au abandonat-o pe parcurs din diverse motive: formarea unei clientele fidele și stabile, eludarea de la taxe și impozite etc. Rețeaua formală a fost folosită mai ales pentru facilitarea clasificării și pentru a se putea lansa în activitate. Astfel, un număr semnificativ de pensiuni turistice funcționează fără autorizare (Petrea, 2004).

Tabel 8.Unitățile de cazare din Țara Beiușului, 2012 (sursa: Lista structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare clasificate, 2012, http://www.mdrt.ro/turism)

Cele 17 unități de cazare clasificate din Țara Beiușului sunt concetrate în nouă comune. Cele mai multe, șase, se găsesc la Pietroasa, câte două la Budureasa, Curățele și Remetea și câte una în celelalte comune. Majoritatea, 14, sunt pensiuni turistice. Două cabane și un camping întregesc baza de cazare a zonei. Doar patru unități de cazare au 3 stele/flori, trei unități au o singură stea/floare, iar majoritatea au două stele/flori.

Nu toate comunele componente dețin un potențial turistic semnificativ. Cu excepția comunei Budureasa, inclusă pe lista comunelor dezvoltate din punct de vedere turistic, celelalte dețin un potențial modest.

Tabel 9.Țara Beiușului. Potențialul turistic al comunelor componente

După Benedek și Dezsi (2006, p. 80), turismul rural nu este un turism local deși ar trebui să întrunească această trăsătură de bază, rețelele turistice având un rol important în atragerea turiștilor străini și în distribuirea lor la nivelul gospodăriilor.

Fig.24. Răspândirea bisericilor și pensiunilor turistice în Țara Beiușului.

În urma analizei efectuate asupra comunelor din Țara Beiușului se constată că doarBudureasa a îndeplinit condițiile necesare pentru includerea sa pe lista comunelor dezvoltate din punct de vedere turistic.

Două comune, Remetea și Câmpani, au fost cotate cu același câte 6 puncte, urmate de comuna Pietroasa, cu 5 puncte. Acestea dețin cele mai mari perspective de dezvoltare a turismului. Potențialul celorlalte comune este nesatisfăcător.

În Țara Beiușului se mai desfășoară activități cu funcție turistică, cum sunt târgurile, diverse festivaluri și pelerinajele religioase.

Târgul de la Beiuș reprezintă locul de întâlnire al locuitorilor din întreg spațiu al Țării Beiușului. Încă se mai desfac multe produse tradiționale de lemn: lăzi de zestre, scări, unelte, vase, cherestea ș.a.).

De mare importanță pentru turismul din zonă se numără și Muzeul din Beiuș înființat în anul 1965 și reorganizat în anul 1985 ca muzeu de istorie și etnografie al spațiului beiușean, având o colecție de etnografie și artă populară foarte bogată (cca. 3000 piese). Patrimonul etnografic al acestui spațiu este păstrat și în colecția etnografică Aurel Flutur de la Chișcău (Filimon, 2012).

CONCLUZII

Potențialul turistic legat de civilizația lemnului al Țării Beiușului oferă posibilitatea practicării turismului rural și ecleziastic, pe toată durata anului.

Prezența celor șase biserici de lemn de importanță națională în zonă constituie un avantaj pentru dezvoltarea turismului religios, oferind posibilitatea organizarii de pelerinaje prin conceperea unor trasee turistice care să le pună în valoare.

Pelerinajele religioase reprezintă activități umane cu funcție turistică, cea mai cunoscută manifestare de acest tip fiind „conagul de la Izbuc” desfășurată în fiecare an de Sfântă Măria Mare (15 august) pe platoul carstic unde se află cunoscutul Izbuc Călugări, cu dublă intermitență. Datorită dificultății înțelegerii regimului de sifonare al izbucului, localnicii i-au atribuit puteri curative miraculoase, în apropiere existând și o mănăstire. Are un caracter de serbare câmpenească, desfășurându-se două-trei zile. Altă serbare câmpenească este cea denumită „La izvorul lui Horea” organizată anual de locuitorii din Criștioru de Jos, Poiana și Săliște de Vașcău. În fiecare an slujba religioasă atrage mii de turiști, atât beiușeni cât și din spațiile vecine: moți, zărăndeni etc. (Filimon, 2012).

Turismul ecleziastic are o încărcătură spirituală dominantă. În proiectarea unui itinerar turistic tematic, care are obiective turistice ecleziastic, trebuie să se țină cont de turiștii-țintă, de regulă cu vârste înaintate, religioși, dornici de a se încărca spiritual. Principalele sărbători religioase ale anului reprezintă un indicator important al gradului de religiozitate al unei societăți, relevând numărul celor care participă la slujbe sau care respectă tradițiile. Pelerinajele se efectuează în funcție de hramurile bisericilor. Hramurile celor mai valoroase șase biserici de lemn sunt: Sf. Ioan Teologul la Brădet; Sf. Dimitrie la Fânațe; Sf. Mucenic Teodor Tiron la Rieni; Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil la Șebiș, Câmpani de Pomezeu și Valea de Jos. Se observă că majoritatea hramurilor acestor biserici sunt toamna, doar cel de la Rieni, e primăvara.

Principalele constrângeri în transformarea acestui spațiu de tip țarăîntr-o destinație turistică de succes se leagă de percepția actuală a acestuia, un spațiu de tranzit spre ariile turistice cum e cea de la Arieșeni.

În plus, se remarcă o slabă promovare,o reticență semnificativă a populației,lipsa unui brand autentic al ținutului, oinfrastructură și de serviciiprea modeste pentru a face față concurenței. Dezvoltarea modestă a turismului rural din Țara Beiușului se datoreză mai multor disfuncționalități:

-stadiul avansat de degradare al unor monumente istorice și foarte puține lucrări de restaurare a monumentele istorice

-absența unor trasee turistice tematice, cum ar fi cel legat de civilizația lemnului, care să se regăsească și în ofertele turistice ale agențiilor de turism

– slaba promovare a atracțiilor turistice autentice, cum sunt cele legate de civilizația lemnului.

Promovarea obiectivelor turistice legate de civilizația lemnului din Țara Beiușului poate duce la creșterea nivelului circulației turistice și implicit îmbunătățirea și consolidarea imaginii de destinație turistică a acestui ținut. Sunt necesare și inițierea și susținerea activităților de marketig si de promovare a turismului rural, pentru mărirea gradului de atractivitate

Strategia de promovare și dezvoltare trebuie să aibă la bază: amenajarea unor ateliere de creație populară în care turiștii să fie implicați direct, înființarea unor societăți culturale care să promoveze valorile etno-culturale locale și regionale, includerea monumentelor istorice și a atracțiilor legate de civilizația lemnului în traseele turismului rural, ecleziastic, științific etc.

Propunerile de itinerarii trebuie să țină cont și de importanța obiectivelor turistice, dar și de accesibilitate, timp etc. În condițiile în care Țara Beiușului e mai mult tranzitată de turiști, propunerile de itinerarii turistice tematice reprezintă o alternativă viabilă.

O soluție ar fi și înființarea de centre de promovare menite să faciliteze accesul locuitorilor din mediul rural, a caror singura sursa de venit o reprezinta agricultura de subzistenta, la meșteșuguri cu caracter traditional, bine valorizate astazi (instruire in mestesuguri traditionale legate de prelucrarea lemnului).

Valorificarea adecvată a patrimoniului rural legat de civilizația lemnului poate asigura dezvoltarea durabilă a Țării Beiușului.

Referințe bibliografice

Benedek, J., Dezsi, Șt. (2006), Analiza socio-teritorială a turismului rural din România din perspectiva dezvoltării regionale și locale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Chiriac, A. (1981), Arhitectura tradițională din Bihor. Materia primă, în Biharea, IX, Oradea.

Ciangă, N. (2001), România. Geografia turismului Partea întâi), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Ciangă, N. (2006), Rural Tourism, a Phenomenon of the Contemporarz World, Factor of Development and Field of Research in Human Geography, vol. Rural Tourism and Sustainable Development, edited by Petrea Rodica, Editura Universității din Oradea.

Cocean, P. (1997), Țara (The Land) –a Typical Geographical region of Romania, Revue Roumaine de Geographie, Tom 41, București.

Degău, I., Brânda N. (2009), coord., Beiușul și lumea lui. Studiu monografic, vol.IV,Editura Primus, Oradea.

Filimon, Luminița (2012), Țara Beiușului, studiu de geografie regională, Editura Presa universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Godea, I. (1996), Biserici de lemn din România, Edit. Meridiane, București.

Grigorovschi, M., Dida, M., Gafar, M., Erca, C., Retegan, E., Suler, T., 2007. Ghid de valorificare a patrimoniului rural, Casa de Presă și Editura Tribuna, Sibiu.

Petrea Rodica,Filimon Luminița, Chiriac, C., Filimon, C.,Civilizația lemnului în Țara Beiușului, Ed. Casa Universitară Clujeană, 2012.

Petrea, Rodica, Filimon, C., Luminița, Olau, P. (2011), Cultural heritage, tourism and sustainable development in Beiuș Land:The Wood Civilization as wandering tourism product,Recent Researches in Mechanics

Petrea, Rodica (2004), Turism rural în Munții Apuseni, Editura Univ. din Oradea.

Ștefănescu, B. coord. (2001), Agricultură, meșteșug și comerț la locuitorii zonei Beiușului în secolele XVIII- XX, Editura Universității din Oradea.

Ștefănescu, B. (1997), Mobilier țărănesc din Crișana, Muzeul Țării Crișurilor, Editura Biblioteca revistei Familia, Oradea.

Acasă

http://ro.wikipedia

http://www.mdrt.ro/turism

ADR Nord-Vest

http://www.monumentebihor.ro