Circumstanta Atenuanta a Provocarii

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

CAPITOLUL I I CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ÎMPREJURĂRILOR CARE AGRAVEAZĂ SAU ATENUEAZĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

2.1. Istoric; noțiune; precedente legislative

2.1.1. Istoric

2.1.2. Noțiune și caracterizare

2.1.3. Precedente legislative

2.2. Clasificarea circumstanțelor.

2.3. Circumstanțele atenuante

CAPITOLUL III CIRCUMSTANȚA ATENUANTĂ A PROVOCĂRII

3.1. Definirea conceptului

3.2. Condițiile circumstanței atenuante a provocării

3.3. Efectele circumstanței atenuante provăcării

3.4. Concursul între cauzele de agravare și atenuare

3.4.1. Cazul persoanei fizice

3.4.2. Cazul persoanei juridice

CAPITOLUL IV PROBLEME REFERITOARE LA APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL INDIVIDUALIZĂRII PEDEPSELOR

4.1. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Circumstanțele atenuante. Apreciarea globală în funcție de incriminare și sancțiune. Înlăturarea circumstanțelor atenuante. Principiul neagravării situației în propria cale de atac

4.2. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecare definitivă a cauzei. Circumstanțele atenuante reținute condamnatului și care apar în pedeapsa concretă. Posibiliattea de a lua în considerare la maximul special prevăzut de legea nouăpentru infracțiunea săvârșită, atunci când se compară pedepsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

4.3. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Circumstanța atenuantă a provocării

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.P. – C. pen.

N.C.P.P. – Noul Cod de Procedură Penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista Română de Drept

ș.a. – și alții

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a ceea ce presupune, în matreie penală, circumstanța atenuantă a provocării.

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, drept procesual penal.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția individualizării pedepselor astfel cum estea aceasta reglementată în C. pen..

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului penal, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc, prin C. pen., reglementări noi privind circumstanțele atenuante.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin procedura individualizării pedepselor;

cercetarea documentară întreprinsă la sediul instanțelor pentru evindețierea numărului de dosare ce au ca obiect reținerea circumstanșței atenuante a provocării

Referințele bibliogrаfice cаre stаu lа bаzа аcestei lucrări sunt lucrări nаționаle și internаționаle, legislаție, surse diverse de pe internet. În cаlitаte de suport teoretico-științific аu servit rezultаtele studiilor și investigаțiilor următorilor аutori: Antoniu G., Bulаi C., Grigа I., Ivаn Gh., Mitrаche C-tin., Molnаr I., Pаscu I., Pșcа V., Predescu O., Bаlа I., Bаsаrаb M., Boroi Al., Boroi Alex, Nistoreаnu Ghe., Crânguș I., Adriаn N., Drаgomir I., Ghigheci C., Ioniță I., Ghe., Mitrаche C-tin, Mitrаche C., Simionescu E., G., Teodor M., A., Udroiu M., Uzlаu A., S., Pаscu I..

;

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Definirea noțiunii. Criterii

Potrivit art. 74 alin. (1) C. pen., instanța de judecată, în vederea satisfacerii scopurilor pedepsei, trebuie să țină seama la stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei stabilite persoanei fizice de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii generale:

împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

Se va avea în vedere locul și timpul săvârșirii infracțiunii (de pildă, în timpul nopții, al unei calamități, într-un aeroport etc), precum și modul de pregătire și de executare a infracțiunii.

Mijloacele folosite la comiterea infracțiunii pot releva, de asemenea, un pericol social sporit al faptei (de exemplu, în cazul în care fapta este săvârșite prin mijloace care pun în pericol viața a mai multor persoane sau prin incendiere ori prin folosirea de material explozibil).

starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

Starea de pericol creată prezintă o importanță deosebită la individualizarea pedepsei în cazul infracțiunilor formale (de pericol) ori al tentativei idonee.

natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

Vor fi avute în vedere în cazul infracțiunilor materiale (de rezultat).

La individualizarea pedepsei, se va avea în vedere nu numai rezultatul direct produs prin săvârșirea infracțiunii, ci și alte urmări indirecte produse de aceasta [de pildă, în cazul săvârșirii unui furt calificat prin scoaterea din funcțiune a sistemului de supraveghere, vor fi avute în vedere nu numai valoarea bunurilor sustrase, dar și celelalte urmări produse persoanei vătămate determinate de punerea în starea de nefuncționare a sistemului de supraveghere (costuri de reparare, de înlocuire a sistemului etc.).

motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

Mobilul și scopul din structura laturii subiective a infracțiunii constituie, în același timp, elemente de care se va ține seama la individualizarea pedepsei.

natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;

Se va avea în vedere specializarea infractorului într-un anumit domeniu infracțional (de exemplu, furturi din locuințe), precum și intervalul de timp de la condamnările anterioare în care și-a reluat activitatea infracțională; în acest context, urmează a fi avut în vedere faptul că infractorul a săvârșit o pluralitate de infracțiuni, ceea ce conduce la reținerea concursului, recidivei ori a pluralității intermediare.

conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

Prezintă importanță pentru individualizarea pedepsei comportamentul infractorului după săvârșirea faptei și înainte de începerea procesului penal (de exemplu, autodenunțare, încercarea de a împiedica producerea rezultatului, restituirea bunurilor sustrase, încercarea de a ascunde urmele infracțiunii etc), dar și comportamentul acestuia în cadrul procesului penal (de pildă, recunoașterea faptei, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției cu procurorul, sustragerea de la urmărire penală, încercarea de intimidare a martorilor etc).

Nu sunt temeiuri care să justifice reducerea pedepsei, chiar dacă inculpatul a regretat comiterea faptei, având în vedere gradul de pericol social mărit al faptelor comise, împrejurările și modul cum au fost săvârșite, constând în aceea că inculpatul, în urma rezoluției luate, s-a deplasat la domiciliul victimei unde a așteptat-o și când a realizat că poate pătrunde în locuința acesteia, pentru a-și atinge scopul, a intrat, i-a aplicat trei lovituri cu un briceag, în zone vitale și de intensitate mărită, ceea ce a avut drept rezultat decesul victimei la scurt timp, iar pentru a ascunde urmele infracțiunii a incendiat imobilul, punând în pericol și pe ceilalți membri ai familiei.

nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Pot fi avute în vedere aspecte referitoare la abandonul școlar, vârsta adolescenței, starea de sănătate precară ori existența unor tulburări psihice (care nu îi afectează discernământul), mediul familial în care a crescut și s-a dezvoltat infractorul, influența anturajului etc.

Aceste criterii generale de individualizare sunt obligatorii și se iau în considerare împreună la stabilirea și aplicarea pedepsei;

În situația în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedepse alternative, se va fine seama de criteriile enumerate mai sus, mai întâi pentru alegerea uneia dintre aceste pedepse, iar apoi pentru individualizarea acesteia.

La stabilirea numărului zilelor-amendă pentru infractorul persoană juridică se ține seama tot de criteriile generale prevăzute în art. 74 C. pen.; determinarea cuantumului unei zile-amendă se va face în funcție de criteriile speciale prevăzute de art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen.

Instanța va trebui să țină cont la individualizarea pedepsei de principiul pro-porționalității pedepsei cu natura și gradul de pericol al faptei săvârșite, avându-se în vedere drepturile și libertățile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracțiunii; de asemenea, trebuie avut în vedere și gradul de participare al infractorului la activitatea infracțională.

C. pen. prevede și o serie de criterii speciale de individualizare a pedepsei care sunt avute în vedere în procesul de individualizare, alături de criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen, dintre care amintim următoarele:

în cazul participanților la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 C. pen. prevede că aceștia se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, iar la stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C. pen.;

la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană fizică, dacă numărul zilelor-amendă se stabilește potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.), cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa [art. 61 alin. (3) teza a II-a]; în ipoteza în care potrivit art. 62 C. pen.. amenda însoțește pedeapsa închisorii la determinarea cuantumului unei zile-amendă se va avea în vedere criteriul special prevăzut de art. 62 alin. (3) C. pen. constând în valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit;

la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană juridică instanța va stabili, mai întâi, numărul zilelor-amendă la care va fi obligat pe persoana juridică inculpată, având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 C. pen.

Ulterior, instanța va stabili cuantumul unei zile-amendă, ținând seama de cifra de afaceri (în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ), respectiv de valoarea activului patrimonial, în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice. [art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen.];

la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 67 alin. (1) C. pen. prevede că instanța trebuie să constate că, față de nlirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C. pen.;

la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană fizică, dacă numărul zilelor-amendă se stabilește potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.), cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa [art. 61 alin. (3) teza a II-a]; în ipoteza în care potrivit art. 62 C. pen.. amenda însoțește pedeapsa închisorii la determinarea cuantumului unei zile-amendă se va avea în vedere criteriul special prevăzut de art. 62 alin. (3) C. pen. constând în valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit;

la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană juridică instanța va stabili, mai întâi, numărul zilelor-amendă la care va fi obligat pe persoana juridică inculpată, având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 C. pen.

Ulterior, instanța va stabili cuantumul unei zile-amendă, ținând seama de cifra de afaceri (în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ), respectiv de valoarea activului patrimonial, în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice. [art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen.];

la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 67 alin. (1) C. pen. prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aplicarea acestei pedepsei este necesară.

În susținerea celor ce mai sus voi aduce în discuție cateva aspecte de practivă judiciară.

Astfel, într-o speță instanța de apel a încălcat tehnica de individualizare, deoarece, cum pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani, instanța de apel trebuia să argumenteze alegerea pedepsei alternative a detențiunii pe viață, iar nu să motiveze simplist că, în raport cu criteriile expuse în considerente, se impune majorarea pedepsei, întrucât în speță nu este vorba de o majorare a pedepsei de 18 ani închisoare aplicată de instanța de fond, ce putea atinge maxim 25 de ani, ci de alegerea altei pedepse alternative prevăzute de lege.

În al doilea rând, indiferent de modalitatea în care a ajuns să aplice pedeapsa
respectivă – a detențiunii pe viață – instanța de fond a făcut o individualizare greșită, întrucât, deși circumstanțele de fapt sunt corect reținute, iar gravitatea faptelor este de necontestat, în raport cu circumstanțele personale ale inculpatului – care a recunoscut, nu neapărat formal, faptele și este la prima încălcare a legii penale – Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se justifică aplicarea pedepsei detențiunii pe viață, aceasta nefiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în vârstă de doar 22 de ani la momentul comiterii faptei, practic acesta nemaiîntrevăzând nicio perspectivă socială.

Cu privire la inculpatul Spitalul clinic de urgență „SF. I", la stabilirea și aplicarea pedepsei principale pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă din culpă instanța va reține în principal specificul acestui inculpat, respectiv faptul că este o unitate spitalicească, o persoană juridică care desfășoară un serviciu de interes public – servicii medicale. Instanța va mai avea în vedere natura serviciilor prestate, faptul că pentru îngrijirea pacienților trebuie acordată o atenție deosebită în îndeplinirea oricăror obligații stabilite în sarcina sa. Față de cele sus-menționate, instanța va porni de la prezumția (de mult ori neconfirmată de realitățile din țara noastră) că natura serviciilor medicale prestate impune existența la nivelul conducerii spitalului a unor persoane bine pregătite profesional, pentru care respectarea obligațiilor legale care le revin în desfășurarea activităților și grija pentru siguranța pacienților sunt primordiale asigurării unor servicii medicale corespunzătoare.

Prin urmare, la aplicarea sancțiunii în ceea ce îl privește pe acest inculpat, instanța nu va reține nicio circumstanță atenuantă sau vreun alt element care să permită o justificare pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale care le revin.

Nicio altă circumstanță nu poate justifica producerea unor vătămări corporale unui pacient minor, nou-născut, ca urmare a funcționării necorespunzătoare a unui incubator pentru care nu fusese obținut o evaluare a performanțelor acestuia și un aviz de funcționare din partea O.T.D.M.

Totodată, instanța va mai avea în vedere și urmările faptei acestuia, respectiv producerea unor leziuni de arsură care au necesitat 200 de zile îngrijiri medicale și care prin amploarea acestora (20% din suprafața corpului), profunzimea lor (5% zone de carbonizare), vârsta extremă a pacientului la momentul producerii leziunilor (3 zile post natal), răsunetul sistemic al leziunilor (șoc com-bustional), necesitatea terapiei intensive, complexe de lungă durată, caracterul extins al leziunilor post arsură grad III-IV i-au pus în pericol viața nou-născu-tului, producând în prezent o sluțire pentru dezvoltarea armonioasă a trăsăturilor sale fizice.

Pe cale de consecință, instanța apreciază că, în cauză, aplicarea față de inculpatul Spitalul clinic de urgență „SF. I." a unei pedepse de 300.000 lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, este de natură a reglementa asigura rolul educativ-preventiv și punitiv al pedepsei și a atrage atenția pe viitor că furnizarea unor servicii medicale pacienților ar trebui realizată cu respectarea primordială a principiului securității și integrității corporale a pacientului.

CAPITOLUL II

ÎMPREJURĂRI CARE AGRAVEAZĂ SAU ATENUEAZĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Istoric; noțiune; precedente legislative

Istoric

De-a lungul istoriei, omenirea a luat act și a pedepsit pe cei care încălcau normele, regulile statuate în cadrul grupului lor și mai târziu în cadrul societății. O dată cu apariția societății și cu cristalizarea primelor reguli de drept, măsurile punitive au început și ele să fie stabilite prin norme de drept, norme care au continuat să se dezvolte în permanență de-a lungul timpului, culminând cu normele dreptului modern, în speță a dreptului penal modern.

De-a lungul timpului s-a pus deseori problema aplicării unei pedepse drepte făptuitorului, pedeapsă care să corespundă gradului de vinovăție pe care acesta l-a avut în săvârșirea faptei penale, grad care depinde de diferite circumstanțe, împrejurări, situații.

Dar acestor împrejurări în care a fost săvârșită o faptă penală nu li s-a acordat întotdeauna importanța cuvenită. În diferite sisteme de drept aceste împrejurări au fost și continuă să fie privite încă în funcție de înțelesul ce se dă noțiunii de infracțiune, de criteriile de stabilire a vinovăției și de scopurile urmărite prin aplicarea pedepsei. Astfel, uneori acordarea circumstanțelor atenuante era legată de anumite întâmplări, deseori cu caracter mistic, ca de exemplu: ruperea frânghiei în timpul executării condamnatului prin spânzurătoare, creștinarea infractorului, declarația unei fete de a se căsători cu cel osândit, etc. Alteori, aplicarea circumstanțelor atenuante rămânea la bunul plac al judecătorilor.

Pentru a evita un asemenea arbitrariu, C. pen. francez din 1791 a introdus sistemul pedepselor absolut determinate. Aceste dispoziții au rămas în vigoare până în 1810 când au fost introduse pedepsele mărginite, iar circumstanțele atenuante puteau să fie recunoscute, dar numai în materie corecțională și anume pentru faptele prin care se cauzau prejudicii de o valoare mai mică de 25 franci, apoi, în 1824, aplicarea circumstanțelor atenuante a fost extinsă și la alte infracțiuni.

În alte legislații penale se prevedea posibilitatea de a coborî pedepsele numai atunci când circumstanțele se refereau exclusiv la persoana vinovatului. Astfel în Condica Sturza, din 1826 în paragraful 174 se prevede : „hotărârea din pravilă a pedepsei vreunei fapte, când se va judeca a fi foarte aspră, după gingășia persoanei vinovatului, atunci se micșorează, pentru că trebuie să se socotească duhul pravilei și sfârșitului ei, care privește, și nu totdeauna să se ia după glăsuirea cuvintelor”. Spre deosebire, în alte legislații, se preciza faptul că acordarea „împrejurărilor micșorătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora este de atributul exclusiv al domnitorului.

Sesizând că prin stabilirea împrejurărilor în care au fost săvârșite infracțiunile pot fi identificate adevăratele cauze ale acestor fapte, în sistemele penale moderne, infractorul nu este cercetat izolat de fapta săvârșită și invers. Trăsăturile subiective și cele obiective care caracterizează infracțiunea se influențează reciproc.

Mai mult, pentru a se putea stabili cu mai multă certitudine gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul și fapta comisă, trebuie avute în vedere nu numai trăsăturile care caracterizează în mod obligatoriu conținutul infracțiunii, dar și celelalte împrejurări anterioare, concomitente și posterioare săvârșirii faptei.

De aceea o pedeapsă nu poate fi corect individualizată fără o analiză temeinică a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea. Numai luând în considerare aceste împrejurări se poate justifica de ce unui anumit infractor i-a fost aplicată o anume pedeapsă și nu alta; de ce într-un anume caz a fost aplicată suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în altul n-a fost aplicată o asemenea măsură, de ce pentru acțiuni (inacțiuni) aproape similare, instanța a pronunțat o pedeapsă penală, iar în altul a dispus înlocuirea răspunderii penale cu o altă sancțiune disciplinară sau administrativă, etc.

Noțiune și caracterizare

După cum am mai arătat, unele împrejurări sunt prevăzute ca trăsături ce caracterizează însuși conținutul infracțiunii, de cele mai multe ori dând faptei forma atenuantă sau agravantă; altele sunt prevăzute de lege ca circumstanțe agravante sau atenuante si alte împrejurări pot fi considerate de instanță ca fiind circumstanțe atenuante sau agravante. Sub aspectul consecințelor juridice, legea penală și practica judiciară nu fac nici o deosebire intre circumstanțele prevăzute expres de lege și împrejurările considerate ca atare de către instanțele judecătorești.

Desigur, nu orice împrejurare va putea fi considerată fie circumstanță atenuantă, fie circumstanță agravantă. Din multitudinea de împrejurări în care a fost săvârșită o infracțiune vor putea constitui circumstanțe numai cele care sunt în măsură să reducă ori să sporească simțitor gradul de pericol social al făptuitorului sau a faptei săvârșite.

Într-o altă opinie, sub denumirea de împrejurări care agravează sau atenuează răspunderea penală sunt cuprinse diferite stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității care stau în afara conținutului infracțiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina datorită acestei influențe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete.

Aceste împrejurări sau circumstanțe au un caracter accidental, deoarece ele nu însoțesc în mod obligatoriu un anumit act infracțional și nu sunt legate de persoana oricărui infractor.

De asemenea aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu acele stări, situații, calități, etc, pe care legiuitorul le-a introdus în conținutul infracțiunii ca elemente ale conținutului agravat sau calificat al acesteia.

Elementele circumstanțiale ale infracțiunii, denumite uneori în mod greșit circumstanțe legale, deși sunt la origine circumstanțe, au fost ridicate de legiuitor la rangul de elemente ale infracțiunii și au încetat prin aceasta să mai stea în afara conținutului infracțiunii, fiind incluse în aceasta. Astfel, de exemplu, împrejurarea că delapidarea a avut consecințe grave este folosită de legiuitor pentru a caracteriza variantele agravate ale acestei infracțiuni; timpul nopții sau timpul unei calamitați au fost folosite la caracterizarea infracțiunii de furt calificat; împrejurarea ca informațiile transmise de trădător priveau alte date sau documente decât secretele de stat a fost folosită la caracterizarea variantei atenuante a infracțiunii de trădare prin transmitere de secrete etc. În toate aceste cazuri avem de-a face nu cu circumstanțe, ci cu elemente circumstanțiale care servesc la calificarea infracțiunii și nu la stabilirea și aplicarea pedepsei pentru această infracțiune.

Într-o alta opinie întâlnită în doctrină, termenul de circumstanțe este folosit în dreptul penal pentru a denumi împrejurări, calități, stări sau situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea și calificarea acesteia sau care privesc situația personală a infractorului, determinând periculozitatea socială a acestuia, felul vinovăției sale și incidența răspunderii penale.

Aceste circumstanțe se găsesc în afara conținutului esențial al infracțiunii, ele alcătuind așa-zisul conținut circumstanțial al acesteia. Prevăzând o anumită faptă ca infracțiune, legea are în vedere numai acele elemente și cerințe fără de care acea faptă nu poate prezenta gradul de pericol social specific infracțiunii. Realizarea acestor elemente și cerințe în conținutul faptei concrete determina calificarea acesteia ca infracțiune. Săvârșirea faptei are loc însă întotdeauna într-un complex de realități variabile cu fiecare caz concret și care, fără a caracteriza fapta ca infracțiune și persoana ca subiect al acesteia, contribuie totuși la determinarea gradului de pericol social sau a gravitații faptei săvârșite și la cunoașterea persoanei făptuitorului și a periculozității sociale a acestuia.

Având o asemenea înrâurire asupra gradului de pericol social al faptei săvârșite și asupra răspunderii penale a infractorului; circumstanțele au un rol deosebit de important în proporționalitatea și individualizarea sancțiunilor penale. De aceea în reglementarea operei de individualizare a pedepselor penale nu a lipsit preocuparea legiuitorului de a stabili care sunt sau care ar putea constitui aceste circumstanțe, în ce măsura ar putea ele influența la stabilirea pedepsei concrete și cum trebuie să fie folosite de către judecător în realizarea individualizării.

Examinând problema influenței pe care circumstanțele o au asupra gradului de pericol social al faptei și asupra periculozității infractorului trebuie să avem în vedere că ele constau în împrejurări sau situații care în mod întâmplător însoțesc pregătirea, săvârșirea sau consecințele faptei (de exemplu, împrejurări privind locul, timpul sau modul săvârșirii, fapte extrinseci care au pregătit, înlesnit sau desăvârșit infracțiunea, situația sau starea victimei) sau care au legătură cu persoana infractorului (de exemplu, vârsta , sexul, calitatea făptuitorului, premeditarea, mobilul, condiția psihologică în momentul săvârșirii faptei antisociale).

Aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu alte acuze de modificare a pedepsei cum ar fi stările de agravare sau cauzele de diferențiere a pedepsei. Într-adevăr, sunt unele stări sau situații care, deși nu au o legătură directă cu fapta penală săvârșită, se răsfrâng totuși asupra persoanei făptuitorului, relevând periculozitatea socială a acestuia și, deci, implicit, și gradul concret de pericol social al faptei săvârșite de el (de exemplu concursul de infracțiuni, recidiva), din care cauza pot atrage o agravare a pedepsei.

De asemenea există și unele situații care pot antrena o diminuare a pedepsei, o atenuare a acesteia (de exemplu rămânerea infracțiunii în stare de tentativă.) Aceste cauze de modificare a pedepsei exercită o influență de sine stătătoare asupra acesteia, influență la care se poate adăuga întotdeauna aceea a circumstanțelor care însoțesc săvârșirea faptei penale sau care caracterizează persoana infractorului.

Din caracterul accidental al circumstanțelor reiese că acestea nu însoțesc și nu caracterizează în mod obligatoriu orice faptă penală și nu sunt legate de persoana oricărui infractor. Aceste circumstanțe nu au deci caracterul de circumstanțe particulare ale unui anumit fel de infracțiuni, fiindcă în raport cu același tip de activitate infracțională, ele pot fi uneori prezente sau alteori pot să lipsească.

Cu tot caracterul lor accidental, circumstanțele, odată existente, pot determina uneori o schimbare simțitoare a tratamentului juridic prevăzut de lege a se aplica faptei săvârșite, bineînțeles în măsura și în condițiile prevăzute de dispozițiile care reglementează aceste cauze de modificare a sancțiunilor penale.

În explicațiile privitoare la criteriile generale de individualizare a pedepsei s-a arătat că nesocotirea, la stabilirea și aplicarea pedepsei a vreunuia din aceste criterii conduce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei. Cum printre criteriile generale de individualizare sunt enumerate și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, iar în cadrul acestor împrejurări circumstanțele ocupă locul principal, neobservarea dispozițiilor privitoare la circumstanțele atenuante sau agravante va putea duce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate de către instanța de judecată.

Circumstanțele atenuante și agravante constituie unul din criteriile generale de individualizare a răspunderii penale, de aceea căutarea și stabilirea lor reclamă o atenție sporită din partea celor chemați să înfăptuiască opera de justiție. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată au datoria de a descoperi, constata și stabili orice împrejurare, situație, stare, relație, etc. care, având direct sau indirect legătură cu fapta sau cu făptuitorul, este susceptibilă a servi la justa aplicare a pedepsei. Această îndatorire privește deopotrivă atât circumstanțele legale cât și pe cele judiciare. În cazul circumstanțelor prevăzute de lege, dacă dispoziția care le caracterizează este imperativă, ea produce efecte în mod obligatoriu; dacă dispoziția enunță anumite circumstanțe cu titlu explicativ, acele circumstanțe nu produc efecte decât atunci când instanța apreciază că pot fi caracterizate în sensul indicat de lege, exact ca și în cazul circumstanțelor legale. Circumstanțele judiciare, atât cele atenuante, cât și cele agravante, dacă trebuie să fie constatate și caracterizate fiecare în parte, în schimb, ele trebuie să fie apreciate și evaluate în raport cu ansamblul circumstanțelor reținute ca existente în cauza respectivă, precum și în raport cu fapta și cu situația personală a infractorului , cântărite în lumina acestor circumstanțe.

Pentru corecta aplicare a regulilor referitoare la efectele circumstanțelor trebuie, în primul rând, ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să facă deosebire între circumstanțele care modifică însăși calificarea faptei și cele care nu atrag decât modificarea pedepsei.

Concluziile instanței cu privire la stabilirea existenței de fapt a diferitelor circumstanțe și aprecierea valorii fiecăreia dintre ele trebuie să fie arătate în hotărârea judecătorească, pentru ca aceasta să cuprindă temeiurile care justifică agravarea sau atenuarea sancțiunii penale și să facă totodată posibilă verificarea legalității și temeiniciei sale, sub raportul sancțiunii aplicate. Aceasta nu constituie o simplă recomandare pentru instanța de judecată, ci o îndatorire.

Obligația instanței de a motiva hotărârea din acest punct de vedere derivă din faptul că aplicarea circumstanțelor, atunci când ele există, constituie pentru judecător o îndatorire și nu ceva facultativ; ei constată și nu „acordă” circumstanțe. De aici rezultă că instanța judecătorească trebuie să pornească de la constatarea circumstanțelor la fixarea pedepsei și nu invers.

Totodată motivarea aplicării circumstanțelor nu numai că oferă instanței ierarhic superioare posibilitatea să verifice temeinicia concluziilor la care a ajuns prima instanță, dar ea are și o valoare educativă, întrucât întărește convingerea că pedeapsa stabilită este o măsură dreaptă, iar inculpatul își va da mai bine seama de ce a fost condamnat la o anumită pedeapsă și nu la alta. Neobservarea acestei reguli de drept, la fel ca și celelalte dispoziții referitoare la circumstanțele atenuante, va putea constitui un caz de netemeinicie sau ilegalitate a pedepsei aplicate.

Stabilirea în fapt a unei circumstanțe se exprimă printr-o concluzie care conține, pe de o parte, o judecată de existență asupra circumstanței iar pe de altă parte, o judecată de valoare asupra efectului agravant sau atenuant al acesteia.

Așadar, modul de stabilire a unei circumstanțe se răsfrânge în dubla obligație a instanței: mai întâi de a indica în fapt împrejurarea reținută în fapt ca circumstanță agravantă sau atenuantă și apoi de a motiva eficiența concretă a acesteia.

Precedente legislative

Printre primele încercări de legiferare a circumstanțelor, de reglementare a acestora în cadrul unor acte legislative, se încadrează dispozițiile din paragraful 174 al Condicii Sturza din 1826 sau art. 262 și 293, lit. e din Regulamentul Organic al Munteniei, dispoziții care prevedeau posibilitatea de a reduce pedepsele atunci când existau anumite circumstanțe referitoare la persoana făptuitorului sau se refereau la acordarea „împrejurărilor mișcătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora.

De asemenea dispoziții referitoare la instituția circumstanțelor întâlnim atât în C. pen. de la 1864, cât și în cel din 1936.

În sistemul Codului penal de la 1864 erau prevăzute sub denumirea de „scuze atenuante”, atât unele cauze de diferențiere (exemplu minoritatea cât și unele circumstanțe atenuante (de exemplu provocarea). Circumstanțele atenuante judecătorești erau generic prevăzute în art. 60, care lăsa acordarea acestor circumstanțe cu totul la aprecierea judecătorilor, legea prevăzând numai limitele în care pedeapsa putea fi redusă în prezența circumstanțelor atenuante. În partea specială a Codului penal erau prevăzute unele circumstanțe atenuante legale speciale. Circumstanțele agravante generale nu erau prevăzute. Codul prevedea printre cauzele generale de agravare unele stări de agravare (de exemplu recidiva), iar în partea specială se prevedeau circumstanțe agravante legale speciale (de exemplu în materie de furt).

Același sistem, cu oarecare îmbunătățiri se găsește și în C. pen. de la 1936, care îngloba în același despărțământ (Titlul VII din Partea generală), cauzele care apără de răspundere cu cele care micșorează răspunderea, lăsând în afară cauzele de agravare.

Clasificarea circumstanțelor

Circumstanțele care însoțesc săvârșirea faptei sau care privesc persoana infractorului pot înfățișa în mod concret numeroase și variate forme și aspecte. De aceea, pentru cercetarea lor este necesar ca ele să fie pe cât posibil grupate în categorii, ținându-se seama de anumite elemente de diferențiere. Stabilirea criteriilor de clasificare a circumstanțelor ajută nu numai la delimitarea împrejurărilor care pot constitui circumstanțe atenuante sau agravante, dar și la o justă aplicare a dispozițiilor codului penal ce reglementează cazurile în care unele circumstanțe se răsfrâng și asupra altor persoane participante la aceeași infracțiune.

Printre criteriile avute în vedere de legiuitor la reglementarea circumstanțelor sunt:

efectul pe care acestea îl produc asupra pedepsei. Din acest punct de vedere există circumstanțe atenuante – care au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită și circumstanțe agravante – care au ca efect aplicarea unei pedepse apropiate de maximul special sau chiar cu depășirea acestui maxim;

momentul când a intervenit împrejurarea respectivă. Sub acest aspect, circumstanțele pot fi: anterioare săvârșirii infracțiunii, concomitente cu acțiunea infracțiunii și posterioare comiterii infracțiunii sau subsecvente;

în raport cu obiectul la care se referă (faptă sau făptuitor). După acest criteriu circumstanțele se clasifică în circumstanțe reale și circumstanțe personale;

după atitudinea subiectivă a infractorului, circumstanțele pot fi circumstanțe cunoscute sau circumstanțe necunoscute infractorului;

după cum sunt prevăzute expres și limitativ sau nu de către legea penală distingem între circumstanțele legale și circumstanțele judiciare.

Circumstanțe atenuate și circumstanțe agravante.

Acest prim criteriu de clasificare este cel mai important din doctrina penală. Astfel după acest criteriu al efectului pe care circumstanțele îl produc în operațiunea de stabilire și aplicare a pedepselor, distingem între circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante, după cum ele atrag o ușurare sau o înăsprire a tratamentului sancționator.

Caracterizarea circumstanțelor ca atenuante sau agravante decurge fie din însăși natura circumstanței, fie din semnificația pe care o are în raport cu complexul împrejurărilor în care a fost săvârșită o faptă.

Circumstanțele putând fi numeroase și foarte variate în funcție de condițiile date, este posibil ca o circumstanță care în unele cazuri are un caracter atenuant să devină alteori, în condiții modificate, o agravantă (de exemplu, starea de ebrietate este de cele mai multe ori o circumstanță atenuantă; ea devine însă o agravantă în cazul celor care mânuiesc în stare de ebrietate mijloace de transport care pot provoca pericol public și care au provocat moartea sau vătămarea corporală a unor persoane).

Acest caracter bivalent al multor circumstanțe, sub raportul efectului pe care-l produc asupra pedepsei, face cu neputință stabilirea cu anticipație și gruparea circumstanțelor în atenuante și agravante, natura efectului lor putând fi cunoscută abia după ce acesta s-a produs în condițiile concrete.

Circumstanțe anterioare, concomitente și posterioare sau subsecvente.

Dacă raportăm existența circumstanțelor la momentul sau intervalul în care a fost săvârșită o infracțiune, acestea pot fi împărțite în circumstanțe anterioare, concomitente, sau subsecvente.

Această clasificare servește nu numai ca o orientare, în sensul că instanțele trebuie să cerceteze faptele penale în raport cu realitățile care le-au precedat, le-au însoțit sau le-au urmat, dar și ca un criteriu de evaluare a diferitelor circumstanțe după poziția lor față de desfășurarea activității infracționale. Fie că sunt anterioare, concomitente sau subsecvente, oricare dintre aceste circumstanțe pot fi reale sau personale, atenuante sau agravante.

Dintre circumstanțele anterioare amintim: premeditarea, înțelegerea prealabilă, organizarea, provocarea, antecedentele infractorului; dintre cele concomitente cităm pe cele referitoare la locul, timpul, modul de săvârșire a infracțiunii (de exemplu intr-un loc public, în timpul nopții, în timp de război, în participare, prin escaladare, prin efracție, cu ajutorul armelor sau purtând arme), dintre circumstanțele subsecvente menționăm: prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală și recunoașterea vinei, sustragerea de la urmărirea penală ori derutarea acesteia, împiedicarea sau agravarea urmărilor faptei datorită atitudinii infractorului ori a victimei, repararea de bună voie a prejudiciului, retractarea cuvintelor injurioase, etc.

Circumstanțe reale și circumstanțe personale

Atât doctrina cât și legiuitorul fac distincție între circumstanțele reale și circumstanțele personale după cum aceste au legătură cu fapta sau cu făptuitorul.

Circumstanțele reale prezintă un caracter obiectiv și constau în diferite stări, situații, întâmplări, etc. existente în realitatea obiectivă, care exprimă o relație de la o faptă la ambianța acesteia și care dau anumite trăsături specifice faptei concrete sub raportul gradului de pericol social al acesteia. Circumstanțele personale sunt stări, situații, calități, însușiri, etc. care au legătură cu făptuitorul și exprimă o relație de la persoana acestuia către biografia lui, caracterizându-l sub aspectul periculozități sale.

Distincția între circumstanțele reale și circumstanțele personale prezintă un interes practic deosebit în legătură cu răspunderea penală a participanților la infracțiune. Așa cum se prevede în dispozițiile codului penal circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți; pe când circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, dar numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Este deci important să fie precis delimitate cele două categorii de circumstanțe.

Circumstanțele personale pot privi atitudinea psihică a unui participant față de contribuția sa la infracțiune și față de urmările acesteia, caz în care circumstanțele se mai numesc și subiective, sau anumite particularități ale personalității participantului respectiv, circumstanțele mai numindu-se și de individualizare.

Printre circumstanțele obiective pot fi menționate: scopul urmărit de fiecare participant, mobilul care l-a determinat să participe la infracțiune, împiedicarea de către participant a consemnării infracțiunii. Printre circumstanțele personale de individualizare pot fi menționate diferite calități pe care le poate avea făptuitorul (funcționar, militar, educator, etc.); starea civilă a acestuia (căsătorit, văduv, divorțat, necăsătorit); relațiile cu victima (rudă apropiată, soț, prieten, dușman, etc.); antecedentele judiciare (condamnat, recidivist, amnistiat, grațiat, etc.). Trebuie avută în vedere însă și deosebirea dintre circumstanțe și elementele circumstanțiale. De aceea, dacă vreuna din calitățile făptuitorului este prevăzută de lege ca element constitutiv al unei infracțiuni (de exemplu calitatea de funcționar la infracțiunile de serviciu) sau ca element circumstanțial (de exemplu calitatea de soț sau de rudă apropiată în cazul infracțiunii de omor calificat), acestea nu pot fi reținute și ca circumstanțe personale.

La stabilirea pedepsei pentru fiecare participant se ține seama de circumstanțele personale ale acestuia, făcându-se abstracție de circumstanțe personale privitoare la ceilalți participanți. Circumstanțele personale nu profită și nici nu îngreunează situația celorlalți participanți.

De asemenea se poate întâmpla uneori ca o circumstanță personală prin natura ei să se convertească intr-o circumstanță reală. Astfel, de exemplu săvârșirea cu premeditare a infracțiunii, deși circumstanță personală devine circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților care au contribuit la actele preparatorii în vederea săvârșirii infracțiunii, cunoscând scopul acestora; calitatea de persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat, devine o circumstanță reală și se răsfrânge și asupra celor care au determinat sau au ajutat persoana respectivă să săvârșească înlesnirea evadării etc.

De asemenea sunt situații sau stări de fapt obiective pe care se grefează în genere cauze care exclud existența infracțiunii (legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea, etc.) care capătă relevanță datorită influenței pe care o exercită asupra psihicului persoanei care este constrânsă să acționeze sub imperiul lor și să săvârșească fără vinovăție fapte prevăzute de legea penală.

Aceste cazuri trebuie deci să fie tratate ca circumstanțe subiective care poartă numai asupra persoanelor care acționează sub influența lor.

Circumstanțele reale reprezintă acele stări, situații, întâmplări etc. care precedă, însoțesc sau succedă săvârșirea faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite: locul unde infracțiunea este pregătită sau săvârșită, mijloacele utilizate în săvârșirea acesteia, timpul când s-a săvârșit, numărul persoanelor care au participat la infracțiune, modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă și reluată, etc.

Circumstanțele reale se răsfrâng și asupra celorlalți participanți în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Dacă un participant nu a cunoscut circumstanța agravantă reală (de exemplu nu a cunoscut că unul dintre făptuitori a comis fapta împreună cu un minor sau n-a prevăzut că autorul va săvârși o infracțiune mai gravă decât aceea la care a înțeles să participe), aceasta nu-i este aplicabilă.

Circumstanțe cunoscute și circumstanțe necunoscute.

Criteriul distincției îl constituie așadar atitudinea subiectivă a infractorului față de aceste circumstanțe care îi pot fi cunoscute sau necunoscute infractorului. Sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului acele circumstanțe a căror existență el o cunoaște sau a căror ivire el ar fi trebuit să o prevadă în momentul în care săvârșit infracțiunea. De asemenea, sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului și acele circumstanțe pe care el, deși le-a prevăzut, a socotit totuși că nu se vor ivi, fără însă să fi luat vreo măsură de preîntâmpinare.

Deosebirea dintre circumstanțele cunoscute și cele necunoscute infractorului ne interesează din punctul de vedere al efectelor pe care acestea le produc.

Circumstanțele agravante nu produc efect decât atunci când au fost cunoscute de către făptuitor. Nu se pun deci în sarcina inculpatului circumstanțele agravante pe care el nu le-a cunoscut (de exemplu nu se pedepsește ca patricid cel care nu a știut că victima este părintele său sau nu este luată în calcul ca circumstanță agravantă situația în care făptuitorul săvârșește infracțiunea împreună cu un minor, fără a cunoaște însă vârsta acestuia, etc.).

De asemenea, circumstanțele reale se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau prevăzut ori ar fi putut să le prevadă.

Într-o altă situație, în cazul infracțiunilor din culpă, circumstanța agravantă necunoscută nu produce efecte decât în cazul în care necunoașterea este rezultatul culpei.

Când inculpatul a crezut din eroare că există o circumstanță agravantă, inexistentă în realitate, această credință eronată nu produce efecte (agravantă putativă).

În cazul circumstanțelor atenuante, acestea produc întotdeauna efecte, indiferent dacă au fost sau nu cunoscute de făptuitor (de exemplu infractorul nu a știut că obiectul furat este de minimă valoare) sau dacă infractorul, din eroare, a crezut că există o circumstanță atenuantă (de exemplu provocarea putativă).

Circumstanțe legale și circumstanțe judiciare.

Criteriul de clasificare este constituit din modul de stabilire al circumstanțelor și forța cu care se impun instanței de judecată în opera de individualizare a pedepsei.

Circumstanțele legale sunt acelea pe care legea le prevede ca circumstanțe atenuante sau ca circumstanțe agravante, avându-se în vedere caracterul sau univoc atenuant sau agravant, oricând ar apărea în realitate.

Legea prevede ca circumstanțe legale acele împrejurări care influențează întotdeauna în același sens asupra pedepsei. Fiind caracterizate de lege ca circumstanțe atenuante sau agravante, aceste împrejurări, situații, etc. se impun ca atare judecătorului, care nu poate aprecia caracterul lor, ci numai existența sau inexistența lor în realitate. De asemenea în doctrină, aceste circumstanțe legale mai cunosc și o altă subclasificare.

Circumstanțele legale speciale sunt prevăzute în anumite situații în însăși norma de încriminare și ele nu produc efecte decât în cazul acelei infracțiuni în al cărei conținut legal sunt prevăzute. Dacă aceeași situație de fapt realizează atât conținutul unei circumstanțe legale generale, cât și conținutul unei circumstanțe legale speciale, nu se va reține decât aceasta din urmă.

Spre deosebire de circumstanțele legale, circumstanțele atenuante sau agravante judecătorești nu sunt caracterizate prin lege ca atare, ci sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată, care are dreptul să aprecieze semnificația lor juridico-penală, să le considere ca fiind circumstanțe agravante sau circumstanțe atenuante ori să aprecieze că nu au o asemenea semnificație. Instanța poate deci să rețină sau să nu rețină, în favoarea sau în defavoarea inculpatului, circumstanțele atenuante sau agravante judiciare.

Împărțirea circumstanțelor în aceste criterii de clasificare prezintă o importanță deosebită în realizarea operei judiciare de către instanțele de judecată. Gruparea circumstanțelor după aceste criterii dă posibilitatea instanțelor judecătorești să realizeze o corectă încadrare a acestor circumstanțe în funcție de realitățile obiective și subiective ale fiecărui caz în parte și astfel să conducă la dezideratul final: realizarea unei temeinice și drepte individualizări a răspunderii penale și în final realizarea justiției penale intr-o formă cât mai adecvată și mai echitabilă.

Circumstanțele atenuante

După cum am arătat, clasificând circumstanțele după criteriul efectului pe care acesta îl produc în operațiunea de individualizare și aplicare a pedepsei, distingem existența a două categorii fundamentale de circumstanțe, prevăzută ca atare și de legiuitorul Codului penal român: circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante.

Obiectul prezentei analize îl constituie circumstanța atenunată a provocării, însă pentru a putea analiza această circumstanță se impune a o încadra corect.

Așa cum am mai arătat, C. pen. se mărginește a enumera explicativ câteva categorii de circumstanțe și nedând acestora nici o definiție. Neexistând nici o definiție legală prevăzută ca atare de legiuitor în Partea generală a Codului penal, doctrina s-a văzut obligată să formuleze o definiție care să umple acest gol.

Astfel, conform părerilor exprimate de doctrina dreptului penal constituie circumstanțe atenuante acele împrejurări, calități, stări, date sau situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea și la calificarea acesteia sau care privesc situația personală a infractorului, determinând periculozitatea socială a acestuia, felul vinovăției sale și incidența răspunderii penale, împrejurări, situații, care au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Într-o exprimare mai sintetică putem să concluzionăm că circumstanțele atenuante sunt reprezentate de acele împrejurări sau situații care însoțesc fapta sau făptuitorul și care determină o ameliorare,o îmbunătățire a pedepsei în urma operațiunii de individualizare a pedepsei.

De asemenea, pornind de la clasificările prezentate anterior, se poate afirma că aceste clasificări se pot suprapune și circumstanțelor atenuante. Astfel se poate adapta și circumstanțelor atenuante criteriile de clasificare folosite în categorisirea circumstanțelor în general.

Astfel plecând de la momentul când a intervenit împrejurarea respectivă și circumstanțele atenuante pot fi anterioare (de exemplu provocarea din partea victimei, conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii), concomitente sau posterioare sau subsecvente cu comiterea infracțiunii.

Folosind un alt criteriu și anume cel al raportului cu obiectul la care se referă (faptă sau făptuitor), putem deosebi între circumstanțe atenuante reale și circumstanțe atenuante personale. De asemenea și circumstanțele atenuante pot fi cunoscute sau necunoscute infractorului, dacă avem în vedere un alt criteriu de clasificare al circumstanțelor după atitudinea subiectivă a infractorului.

Însă cea mai uzuală clasificare a circumstanțelor atenuante este aceea care pornește de la criteriul care are în vedere dacă sunt prevăzute expres și limitativ sau nu de către legea penală. Pornind de la acest criteriu de clasificare distingem între circumstanțele atenuante legale și circumstanțele atenuante judiciare.

Codul penal român a adoptat sistemul enumerării în lege a unor împrejurări care constituie circumstanțe atenuante. Deși în cadrul acestei enumerări legiuitorul nu face distincție în mod expres între circumstanțele atenuante legale și circumstanțele atenuante judiciare, această deosebire există în mod implicit, deoarece circumstanțele arătate în art. 75 alin.1 lit. a-d, c.pen. sunt legale (obligatorii), pe când cele arătate în art. 75 alin. 2 C. pen. sunt considerate a fi circumstanțe atenuante judecătorești (deoarece pot fi considerate de către instanță ca fiind circumstanțe atenuante).

Codul penal român caracterizează ca fiind circumstanțe atenuante numai câteva împrejurări care apar întotdeauna în această calitate, lăsând în sarcina instanței de judecată caracterizarea ca atare și a altor împrejurări care pot fi circumstanțe atenuante sau care nu au întotdeauna această calitate, acest caracter atenuant.

Astfel legiuitorul a dat posibilitatea instanțelor de judecată să se implice mai puternic în operațiunea de individualizare a răspunderii penale și totodată în opera de realizare a unei drepte justiții. Instanțele de judecată studiind aprofundat fiecare caz, fiecare speță în parte au posibilitatea unei mai juste, a unei mai corecte observări realităților obiective și subiective ale fiecărui caz în parte. S-a înțeles această aptitudine pe care o posedă instanțele de judecată și de aceea, s-a mărginit doar la a enumera câteva împrejurări, situații care au întotdeauna caracter de circumstanțe atenuante (încadrându-le astfel în categoria circumstanțelor legale, numite și obligatorii de către o parte a doctrinei juridice penale), în direcția circumstanțelor atenuante judiciare oprindu-se doar asupra unei enumerări cu „caracter explicativ” și asupra unei indicări a circumstanțelor, asupra unei trăsături a obligației instanței judecătorești constând în aceea că „ orice împrejurare reținută ca circumstanță atenuantă (–) trebuie arătată în hotărâre.

CAPITOLUL III
CIRCUMSTANȚA ATENUANTĂ A PROVOCĂRII

În literatura de specialitate s-a învederat că circumstanțele atenuante sunt exterioare conținutului infracțiunii și au caracter întâmplător (accidental), în sensul că nu însoțesc orice faptă infracțională și nu privesc pe orice infractor.

Odată îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța este obligată să rețină aceste circumstanțe și să facă aplicarea efectului atenuant al acestora;

3.1. Definirea conceptului

Potrivit art. 75 alin. 1 lit. a C. pen. constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă”.

Astel provocarea venită din partea victimei a fost asimilată de către legiuitorul Codului penal român cu o circumstanță atenuantă.

Pentru o mai bună înțelegere a conceptului de provocare – circumstanță atenuantă, trebuie lămurit sensul noțiunii de provocare. Astfel, în accepțiunea curentă prin provocare se desemnează: un îndemn la fapte necinstite sau nechibzuite, o chemare la luptă, o ațâțare la luptă. Prin urmare este vorba de acte, de stimulenți din afara psihicului provocatului.

Dintr-un alt aspect, ar putea reieși că provocarea nu reprezintă altceva decât efectul influenței exercitate de provocator asupra provocatului, adică tulburarea psihică (perturbatio animi) sau starea de emoție cauzată unei persoane, chiar dacă faptele care au determinat o asemenea stare psihică nu reprezintă întotdeauna, din punctul de vedere al gravității lor, o importanță deosebită.

Pentru a se putea reține circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin.1 lit.a C. pen. trebuie să existe pe de o parte, o anumită activitate din parte victimei și anume de violentare, de atingerea gravă a demnității infractorului sau comiterea altor infracțiuni ilicite grave; pe de altă parte aceste acte provocatoare trebuie să aibă ca efect o puternică tulburare psihică sau o emoție care să slăbească puterea de inhibiție a forțelor care concurează în procesul de determinare a voinței infractorului, adică a celui provocat.

Așadar, provocarea, ca circumstanță atenuantă, desemnează o stare de tulburare psihică sau de emoție cauzată unei persoane de către victimă, prin violență, printr-o atingere gravă a demnității sau prin orice altă acțiune ilicită gravă și aflându-se sub stăpânirea acestei tulburări sau emoții persoana respectivă a săvârșit o infracțiune prin care au fost aduse atingeri intereselor victimelor.

Provocarea este circumstanța atenuantă legală generală ce constă în săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană fizică aflată într-o stare de puternică tulburare sau emoție, determinată de conduita persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă (scuza provocării).

Nu poate fi reținută ca circumstanță atenuantă în cazul faptelor comise de o persoană juridică.

Natura juridică a provocării

În doctrină s-au emis o serie de păreri cu privire la natura juridică a provocării, ca circumstanță atenuantă.

Astfel, potrivit unei idei din literatura juridică penală, provocarea ar constitui pentru infractor un drept de a pedepsi pe provocator,o reacție de răzbunare, o cvasi-compensație a reacției provocatului la agresiunea provocatorului.

Ca urmare a acestor opinii pentru a exista o provocare este suficient ca infracțiunea să fi fost precedată de comportarea ilicită a victimei fără a ține cont de factorii psihici care leagă aceste activități. Mai mult decât atât, reacția față de actul provocator constituie un „drept pentru provocat”. Ca urmare a acestor opinii s-ar putea totuși admite că infractorul în atare situații ar trebui să fie absolvit de răspunderea penală. Nu se poate accepta o asemenea idee, deoarece, potrivit normelor morale și de drept existente într-o societate, provocatul are obligația să adopte o poziție inhibitivă față de asemenea acțiuni.

Totuși nu se poate tăgădui că în anumite cazuri, un anumit act este considerat de infractor drept o provocare, și în acest sens își creează un prilej de a-și realiza dorința de răzbunare, de a-și face dreptate singur, de „a pedepsi” pe „provocator”.

În practică însă instanțele au considerat că fapta infractorului de a acționa dintr-un sentiment de răzbunare sau pentru a-și face singur dreptate scoate în evidență faptul că acesta prezintă un pericol social mai ridicat.

Dar nu mobilul sau scopul unei infracțiuni sunt caracteristice provocării ci acea împrejurare că infractorul a acționat sub influența unei puternice tulburări a psihicului, tulburare determinată de conduita ilicită a victimei. Această tulburare influențează factorii intelectiv și volitiv, antrenând o grăbire a procesului de deliberare, o amplificare a procesului volitiv, subiectul activ al infracțiunii trecând astfel cu mai multă ușurință la săvârșirea acesteia. Această împrejurare că puterea de reținere a infractorului de la săvârșirea faptei penale a fost puternic influențată de tulburarea psihică sau starea de emoție cauzată de activitatea ilicită a victimei, determină atenuarea răspunderii penale.

Așadar, esența provocării este, pe de o parte, existența unui raport de condiționare între activitatea ilicită a victimei și starea de emoție sau tulburare psihică a infractorului, iar, pe de altă parte, infractorul să fi acționat sub imperiul acestei stări psihice.

O altă problemă ridicată de doctrină este reprezentată de faptul că provocarea constituie o circumstanță referitoare la faptă sau la persoana infractorului. Justa rezolvare a acestei probleme prezintă interes în special pentru stabilirea răspunderii penale în cazul infracțiunilor săvârșite în participație, deoarece asupra participanților se răsfrâng numai circumstanțele reale, și acestea doar în măsura în care au fost cunoscute sau prevăzute.

În literatura juridică s-a vehiculat o primă idee conform căreia provocarea constituie o circumstanță reală, deoarece influențează latura obiectivă a infracțiunii săvârșite de cel provocat. Potrivit unei alte păreri, contrare celei dintâi, provocarea privește persoana infractorului, fiind o circumstanță personală întrucât influențează latura subiectivă a infracțiunii.

Circumstanța atenuantă a provocării există, așadar, atunci când infracțiunea este săvârșită ca urmare a unei stări de tulburare psihică sau de emoție, stare cauzată de acțiunea ilicită a victimei. Pentru existența acestei circumstanțe atenuante trebuie studiată îndeplinirea atât a condițiilor ce privesc fapta și persoana provocatorului, cât și condițiile ce privesc fapta și persoana provocatului.

3.2. Condițiile circumstanței atenuante a provocării

Condiții privind fapta și persoana provocatului

Exisența unei tulburări psihice sau o stare de emoție

Să existe provocare

Să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție

În cazul în care infractorul a acționat sub imperiul unei puternice tulburări psihice sau emoții, atenuarea răspunderii penale este determinată de faptul că infractorul a suferit o diminuare a puterii de inhibiție, a capacității normale de a delibera și în acest mod, fiindu-i influențat procesul volițional. Reiese, așadar că provocarea acționează asupra procesului de formare a rezoluției infracționale. Prin urmare poate exista provocare numai în cazul infracțiunilor intenționate sau praeterintenționate.

Astfel de tulburări sau emoții se pot produce și în cazul infracțiunilor săvârșite de culpă (spre exemplu actele de violență sau calomniere îi pot produce conducătorului auto o tulburare psihică care să conducă la scăderea atenției și în aceste condiții să realizeze o manevră greșită care să cauzeze diferite distrugeri sau chiar vătămări corporale), dar asemenea împrejurări nu pot fi reținute ca fiind provocări.

Dar și în cazul infracțiunilor intenționate sau praeteritenționate, nu oricare dintre aceste fapte este susceptibilă de a fi săvârșită în condițiile provocării. De exemplu este greu de conceput că ar putea fi comise în stare de provocare unele infracțiuni precum abuzul de încredere, favorizarea infractorului, luarea de mită, nedenunțarea unor infracțiuni, etc.

Pot fi susceptibile de provocare infracțiuni ca: omor, lovire sau vătămare corporală, ultraj, distrugere.

Pot exista cazuri în care provocatul acționează chiar cu intenție premeditată. De exemplu, soțul este informat că soția sa are relații extraconjugale, o urmărește și o surprinde în adulter. Astfel, infidelitatea soției produce soțului inocent o puternică tulburare și dacă, sub influența acestei tulburări psihice, el săvârșește, de pildă, infracțiunea de lovire sau vătămare corporală, el poate beneficia de circumstanța atenuantă a provocării.

În alte cazuri premeditarea urmează provocării. Pentru ca în asemenea situații să poată coexista provocarea și premeditarea, este necesar ca starea de tulburare psihică ce caracterizează provocarea să persiste în timp, iar actele pregătitoare, precum și infracțiunea să fie săvârșite sub imperiul aceleiași stări de tulburare psihică.

Ori de câte ori se ridică problema existenței acestor două circumstanțe (provocare și premeditare) în cazul aceleiași infracțiuni, instanța de judecată urmează să verifice cu toată atenția dacă pretinsa provocare nu este pentru făptuitor decât un pretext pentru a se răzbuna, sau pentru a-și satisface alte interese josnice28.

În cazul infracțiunilor săvârșite cu premeditare, pentru a constata existența circumstanței atenuante a provocării, instanța de judecată trebuie să ia în calcul elemente subiective care au contribuit la formarea rezoluției infracționale, și anume stimulenții care au influențat factorii intelectual și volițional ce caracterizează intenția.

Se pune întrebarea dacă în toate cazurile în care persoana vătămată a desfășurat una din activitățile prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. a C. pen. în mod automat urmează a se reține și circumstanța atenuantă a provocării; cu alte cuvinte, dacă în asemenea situații intervine o prezumție legală sau judecătorească. Calea de stabilire a existenței circumstanței atenuante a provocării nu poate fi însă cea a „prezumțiilor legale” ci verificarea atentă a faptelor și a tuturor împrejurărilor, a modului cum acestea s-au succedat și a raportului de condiționare ce există între ele.

Aceasta înseamnă că pentru aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. 1 lit. a C. pen. instanța de judecată trebuie să cerceteze dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: dacă pretinsul act provocator, în condițiile concrete în care a fost săvârșit, a fost de natură să producă subiectului infracțiunii o puternică tulburare psihică sau o emoție; dacă într-adevăr a cauzat subiectului o asemenea stare psihică; dacă pretinsa faptă provocatoare n-a fost determinată chiar de conduita infractorului; dacă infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei tulburări psihice și nu dintr-un sentiment de ură, de răzbunare, de porniri huliganice, etc.

Totodată, pentru a stabili dacă a existat o tulburare psihică și intensitatea acestei tulburări, instanța trebuie să aibă în vedere situația concretă în care au avut loc faptele provocatoare și personalitatea provocatului și nu trebuie să plece de la modul cum ar fi trebuit să se reflecte actul provocator în conștiința unui om mediu, izolat de condițiile concrete în care a fost săvârșită fapta. Totuși nu se poate admite circumstanța atenuantă a provocării când de exemplu i-au fost adresate cuvinte de dojană pentru abatere sau ”afirmațiile victimei că va aduce la cunoștința autorităților comportarea inculpatului”.

Pentru existența provocării nu este necesar ca între actul provocator și fapta provocatului să fie o anumită „simetrie”, un raport de proporționalitate. Ceea ce determină existența acestei circumstanțe atenuante într-o cauză dată, nu este „împrejurarea dacă riposta infractorului este proporțională cu activitatea provocatoare, ci dacă actul provocator a produs sau nu în psihicul infractorului o tulburare.”

Ca să existe, deci, provocare, este necesar ca pretinsul act provocator să nu fie rezultatul unei stări de fapt imputabile chiar infractorului. De asemenea, existența provocării nu este condiționată de faptul că activitatea provocatoare să fi fost îndreptată direct, nemijlocit împotriva infractorului, sau ca acesta să fi fost de fată în locul unde au avut loc actele pretinse a fi provocatoare.

Deci, pot exista situații când cineva să fie adânc tulburat de cele întâmplate, fiind de față în timp ce o rudă sau prieten al său, un bătrân, un copil, o persoană infirmă sunt supuse unor maltratări grave sau, dimpotrivă, deși nu a fost de față la săvârșirea actului provocator, totuși despre aceasta a luat la cunoștință ulterior, fie nemijlocit, fie prin intermediul altor persoane.

În concluzie provocarea este o circumstanță atenuantă personală. Cei care au participat la săvârșirea infracțiunii provocate pot beneficia de atenuanta provocării, dacă și asupra lor actul provocator a creat o stare de puternică tulburare sufletească.

Legiuitorul a conferit provocării caracterul de circumstanță atenuantă obligatorie, întrucât acțiunea provocatului a fost aceea care a dus la săvârșirea infracțiunii, ce a fost comisă nu în condițiile unei stări subiective obișnuite, ci de puternică emoție, care i-a influențat puterea de inhibiție și întregul proces volițional.

Chiar în aceste condiții, fapta rămâne o infracțiune, întrucât ea apare ca o sancțiune aplicată provocatului, conduită care nu este permisă de legea penală. Restabilirea ordinii încălcate este o prerogativă numai de competența organelor stabilite de lege.

Nu este întotdeauna necesar ca actul provocator să constea într-o faptă prevăzută de legea penală, putându-se obiectiva în orice activitate ilicită gravă.

să fie îndreptat împotriva făptuitorului și/sau a altei persoane;

nu trebuie să fie imputabil celui care a comis fapta în stare de provocare;

Actul de provocare nu trebuie să fie precedat el însuși de o provocare din partea celui care a comis fapta (de pildă, nu se poate invoca, ca act de provocare, apărarea efectuată de o persoană făcută în legitimă apărare față de un atac material direct, imediat, care îi punea în pericol viața).

actul de provocare trebuie să determine o stare de puternică tulburare sau
emoție.

Evaluarea existenței stării de tulburare sau de emoție se realizează de instanța de judecată în procesul de individualizare a pedepsei, având în vedere împrejurările concrete ale cauzei, particularitățile fizice sau psihice ale infractorului etc. {in concreto), iar nu în funcție de anumite criterii abstracte.

În doctrină s-a arătat că starea de tulburare a infractorului poate să existe, chiar dacă acesta nu a fost prezent la locul actului de provocare, dar a luat cunoștință despre aceasta imediat ori a constatat imediat urmările actului de violență comis și care s-a îndreptat chiar împotriva altei persoane.

Infracțiunea săvârșită în stare de provocare (riposta) trebuie:

comisă față de persoana care a efectuat actul de provocare;

Nu se va reține scuza provocării în cazul în care fapta este comisă față de o altă persoană decât persoana provocatorului, cu excepția situației în care făptuitorul a acționat din eroare, confundându-1 pe terț cu persoana provocatorului; dacă făptuitorul nu a acționat din eroare, ci a avut un dubiu cu privire la persoana provocatorului, nu se poate reține provocarea.

trebuie săvârșită cu intenție (directă sau indirectă) sau praeterintenție;

să fie determinată de actul de provocare;

Actul de provocare trebuie să se plaseze în antecedența cauzală a infracțiunii săvârșite;

în cazul în care actul de provocare este comis din culpă, este necesar ca făptuitorul să perceapă, din eroare, că fapta a fost săvârșită cu intenție sau praeterintenție; în ipoteza în care infractorul își dă seama că actul de provocare este comis din culpă ori de un iresponsabil, nu se va putea reține circumstanța atenuantă a provocării.

să fie concomitentă sau posterioară cu actul de provocare.

Este necesar ca infracțiunea săvârșită să se comită concomitent cu consumarea provocării ori imediat după aceasta; intervalul de timp în care se comite infracțiunea nu trebuie să fie îndepărtat în timp de momentul provocării, întrucât prin scurgerea timpului, efectele produse de actul de provocare se pot estompa.

Spre deosebire de legitima apărare, unde atacul este iminent, în cazul provocării atacul este deja consumat.

Reținerea provocării este incompatibilă cu depășirea limitelor legitimei apărări (excesul neimputabil), care presupune de asemenea un atac iminent.

Pentru a se reține circumstanța atenuantă a provocării, nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă sau amenințătoare, ci se cere ca victima să dovedească o agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu fie în stare să se abțină de la o ripostă prin săvârșirea de infracțiuni.

Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existența unei puternice tulburări sau emoții se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificație

Nu se poate reține în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă a provocării în condițiile în care între acesta și victima infracțiunii de omor a avut loc un conflict spontan, victima venind la domiciliul inculpatului cu scopul declarat de a o lua pe concubina sa acasă. Riposta victimei față de inculpat a avut loc după ce acesta a intervenit între el și concubina sa, neavând aptitudinea de a crea inculpatului o stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare ori de emoție puternică, acesta lovind imediat cu cuțitul, în condițiile în care victima doar 1-a împins.

Aplicarea de către inculpat a unei lovituri de cuțit victimei, lovitură ce a cauzat decesul acesteia, după ce în prealabil, cu câteva minute înainte, aceasta din urmă a amenințat-o cu un cuțit, pe care ulterior 1-a aruncat jos, nu se circumscrie cauzei de înlăturare a caracterului penal al faptei statuat de depășirea limitelor legitimei apărări.

Nu sunt întrunite condițiile legitimei apărări, respectiv să existe un atac material, direct, imediat și injust pentru înlăturarea căruia inculpata, dată fiind tulburarea ori temerea, să fi depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurarea în care s-a produs atacul, atunci când victima, după ce în prealabil a amenințat-o pe inculpată cu cuțitul, a aruncat arma, încetând amenințările și îndepărtându-se.

Recuperând obiectul vulnerant și mergând după victimă, inculpata a săvârșit fapta într-un moment în care se afla în afara oricărei constrângeri datorate unui atac și, ca urmare, în afara oricărui pericol. Calificarea împrejurărilor în care s-a aflat inculpata ca circumstanța atenuantă legală a provocării este întemeiată.

În cazul săvârșirii tentativei la infracțiunea de omor, acțiunea persoanei vătămate de a nu recunoaște o datorie, cu consecința refuzului de a plăti inculpatului o sumă de bani, nu constituie act de provocare, de natură să-i producă inculpatului o puternică tulburare sau emoție. În cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru existența circumstanței atenuate a provocării, având în vedere faptul că atitudinea părții vătămate, de nerecunoaștere a unei datorii bănești, cu consecința refuzului de a plăti inculpatului vreo sumă de bani, nu constituie un act de provocare de natură să determine inculpatului o puternică tulburare sau emoție, care să-i inducă acestuia imposibilitatea de control asupra acțiunilor sale, cu atât mai mult cu cât inculpatul avea posibilități legale de a determina partea vătămată să-i plătească suma solicitată.

Pentru reținerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe condiții, respectiv: infracțiunea să fi fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.

De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, iar riposta infractorului la acțiunea provocatoare a victimei trebuie să fie îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane. În cauză se poate reține că inculpatul a săvârșit infracțiunile într-o stare de încărcare nervoasă, însă din probele administrate în cauză nu rezultă că această stare de tulburare a fost determinată de faptele provocatoare ale victimelor, în declarațiile sale, inculpatul a arătat că, după înfruntarea celor două grupuri, s-a înarmat cu un cuțit pe care 1-a găsit pe jos, după care a început să lovească cu acesta haotic, pentru a se apăra.

Apărarea inculpatului este infirmată de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, inculpatul, însoțit de alte persoane, pornise în urmărirea mai multor persoane, între care se aflau și victimele, după ce a avut loc confruntarea între cele două grupuri, moment în care a lovit victimele în modalitatea arătată.

Probele administrate în cauză nu au făcut dovada că inculpatul a fost provocat de cele două victime, mai ales că inițiativa confruntării între cele două grupuri a aparținut inculpatului și martorului Ț.D., în vederea soluționării unui conflict determinat de disputa cu privire la o fată.

După încăierarea care a avut loc între cele două grupuri, riposta inculpatului a fost îndreptată împotriva celor două victime, fără ca acesta să fi avut certitudinea că victimele erau autoarele violențelor exercitate asupra sa sau asupra unchiului său, împrejurare care determină ca inculpatul să nu beneficieze de circumstanța atenuantă a provocării.

Tentativa la infracțiunea de omor este săvârșită în condițiile circumstanței atenuante legale a provocării dacă inculpatul, după ce a fost agresat de două persoane și a reușit să-și asigure scăparea prin fugă, a fost urmărit de cei doi agresori și de victima care s-a alăturat agresorilor, iar în momentul în care a fost ajuns din urmă de grupul format din cele trei persoane, a lovit victima cu un cuțit, interpretând, în mod justificat, în aceste circumstanțe, că și victima era un potențial agresor. În acest caz, faptul că victima nu a exercitat acte de agresiune sau amenințare împotriva inculpatului nu înlătură existența circumstanței atenuante legale a provocării, întrucât în psihicul inculpatului a fost produsă starea de puternică tulburare sau emoție specifică provocării, ca urmare a pericolului la care inculpatul s-a considerat expus din partea grupului de persoane din care făcea parte victima.

Agresiunea comisă de victimă asupra infractorului, cu aproximativ 6 ani înainte de săvârșirea infracțiunii, nu atrage reținerea circumstanței atenuante a provocării, întrucât existența unei puternice tulburări sau emoții sub imperiul căreia autorul săvârșește infracțiuni exclude scurgerea unui interval de timp de o asemenea durată între momentul provocării și momentul comiterii infracțiunii.

Este în general admis că, atunci când actul provocator săvârșit de victimă a fost precedat de o agresiune sau de o altă provocare din partea infractorului, dispozițiile legale privind circumstanța atenuantă a provocării nu sunt operante, deoarece un anumit act poate fi socotit provocator numai dacă nu se datorează propriei conduite a celui ce se pretinde provocat; altfel, săvârșirea infracțiunii apare ca o continuare a actelor inițiale de agresiune și nicidecum provocate de atitudinea victimei față de aceste acte.

Un anumit act ilicit poate fi caracterizat ca provocator numai dacă nu este dependent într-un fel sau altul de conduita automlui infracțiunii; când însă acel act constituie o urmare a propriei sale conduite, infractorul nu poate beneficia de circumstanța atenuantă a provocării pentru că provocatorul propriu-zis este el însuși. în speță, inculpatul este acela care a declanșat conflictul inițial ce a avut loc în terasa discotecii, în jurul orelor 00.15, prin adresarea de insulte și îmbrâncirea martorului P.V., determinând astfel intervenția verbală justificată a victimei care i-a solicitat să înceteze această comportare inadecvată, situație în care, iritat de atitudinea amintită și în mod vădit disproporționat, inculpatul a lovit victima determinând astfel riposta, de asemenea, violentă a acesteia – aplicarea de lovituri cu o sticlă în cap ce au cauzat leziuni necesitând 6-7 zile de îngrijiri medicale.

După aceste prime conduite violente ale părților, limitate la vătămări corporale ușoare, produse în succesiunea și având cauzalitatea și urmările anterior arătate, victima și inculpatul s-au despărțit, acesta din urmă intrând în bar pentru a beneficia de toaletă și îngrijiri până înjurai orelor 1.00, aproximativ 45 minute.

După acest interval semnificativ de timp scurs de la conflictul inițial, inculpatul a pornit în căutarea martorului și a victimei, a localizat-o pe aceasta din urmă aflată singură la o masă în discotecă și s-a îndreptat către ea, declanșând acțiunea finală de omucidere – a lovit-o inițial cu pumnii și picioarele, determinându-i căderea cu fața în jos, după care în prezența celor peste 60 de persoane în discotecă a apucat o masă, a întors-o, ținând-o de picioarele din metal și cu tăblia (blatul) mesei care era din lemn i-a aplicat două-trei lovituri în zona capului, imediat victima prezentând o hemoragie – sânge exteriorizat pe nas, gură și urechi – decedând la scurt timp la fața locului.

În acest context factual, în cadrul căruia inculpatul este acela care a inițiat cauzalitatea violentă având ca efect moartea victimei și având în vedere și intervalul de timp semnificativ scurs de la primul conflict violent minor dintre părți, existența provocării din partea victimei nu poate fi reținută în cauză.

Instanța de fond a reținut în favoarea inculpatului provocarea din două motive: victima a intervenit pentru aplanarea conflictului, dar după ce atacul inculpatului a încetat partea vătămată și-a transformat intervenția într-o activitate brutală și nejustificată, lovindu-1 pe acesta cu picioarele până ce au intervenit alte persoane; inculpatul a acționat sub imperiul unei tulburări determinate de împrejurarea că în ziua respectivă partea vătămată ar fi lovit-o pe mama lui cu pietre, producându-i leziunile descrise în certificatul medico-legal depus la dosar.

Pentru existența stării de provocare este necesar ca infracțiunea să constituie o ripostă la fapta victimei, care însă să nu fi fost determinată de manifestări agresive ale inculpatului.

Or, victima a intervenit în altercația dintre inculpat și o altă persoană, cu scopul de a-i despărți, situație în care inculpatul a lovit-o pe victimă cu pumnul în regiunea feței.

Victima a ripostat și, la rândul ei, 1-a lovit pe inculpat cu pumnul, iar când acesta a căzut, a continuat să-1 lovească cu picioarele. După circa o oră, inculpatul a așteptat partea vătămată și a lovit-o cu o furcă în cap. în aceste împrejurări, conflictul fiind inițiat de inculpat prin lovirea victimei cu pumnul, inculpatul nu poate beneficia de circumstanța atenuantă a provocării. Reacția victimei a fost urmarea atitudinii agresive a inculpatului. Instanța de fond a greșit atunci când a scindat acțiunea ilicită desfășurată de inculpat în două momente. Ea trebuie să analizeze acțiunile inculpatului în întregul lor, respectiv din momentul în care victima a intervenit pentru aplanarea conflictului și până la consumarea infracțiunii.

Procedând în acest mod, a ajuns la o concluzie greșită, reținând provocare la provocare, situație ce încalcă cerințele legale. Pentru existența acestora se cere ca săvârșirea infracțiunii să constituie o ripostă la fapta victimei, care însă să nu fi fost la rândul ei determinată de manifestări agresive ale inculpatului. Cum acțiunea victimei a fost o ripostă la acțiunea agresivă a inculpatului, în speță nu sunt îndeplinite cerințele circumstanței atenuante a provocării.

Activitatea inculpatului care a insultat partea vătămată și apoi 1-a agresat pe soțul acesteia, care a ripostat și apoi 1-a mușcat pe acesta din urmă de degetul inelar al mâinii stângi, retezându-i falanga și rămânând astfel cu infirmitate permanentă, nu atrage nici incidența depășirii limitelor legitimei apărări sau a provocării.

Astfel, probatoriul evidențiază că incidentul dintre părți a fost provocat chiar de inculpat, el fiind cel care a insultat și lovit partea vătămată. Prin urmare, față de această stare de fapt nu poate fi primită apărarea inculpatului în sensul reținerii în favoarea sa a circumstanței legale a provocării. Provocarea impune existența unei legături de cauzalitate între acțiunea persoanei vătămate, realizate exclusiv prin modalitățile limitativ determinate de lege -violență, atingere gravă a demnității persoanei, alte acțiuni ilicite grave – și reacția inculpatului, reacție care în speță nu există, inculpatul nereacționând ca urmare a unei acțiuni provocatoare a părții vătămate, ci dimpotrivă, el provocând incidentul.

Pentru aceleași considerente, nu poate fi acceptată nici teza legitimei apărări, invocată de inculpat, el nu a ripostat la un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa.

3.3. Efectele circumstanței atenuante provocării

Codul penal prevede un regim unitar al efectelor circumstanțelor atenuante, fără a distinge aceste consecințe în funcție de minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

În cazul în care instanța reține în favoarea persoanei fizice inculpate existența circumstanțelor atenuante legale sau judiciare, efectul atenuant este obligatoriu,
producăndu-se numai cu privire la pedeapsa principală, după cum urmează:

dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa
închisorii, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime;

Potrivit Codului penal, reținerea circumstanței atenuante a provocării nu are ca efect reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special, ci atât minimul special, cât și maximul special al pedepsei vor fi reduse cu o treime, urmând ca pedeapsa pe care instanța o va stabili să se situeze în acest interval.

În cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii, mai întâi se va alege una dintre pedepse, în funcție de criteriile prevăzute de art. 74 C. pen, iar apoi se vor stabili efectele circumstanțelor atenuante, în funcție de pedeapsa aleasă.

Când limitele speciale ale pedepsei închisorii nu sunt divizibile cu 3, se vor avea în vedere dispozițiile art. 186 alin. (2) și (3) C. pen., potrivit cărora, dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracția (…) de reducere ce ar urma să se aplice, fracția se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata obținută se transformă în luni. In acest caz, luna se socotește de 30 de zile și se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracției. In cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani și care nu sunt divizibile cu fracția (…) de reducere ce ar urma să se aplice, fracția se va aplica asupra termenului transformat în luni, după care durata obținută se transformă în ani. Se va avea în vedere că anul are 12 luni.

dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii,
ori dacă instanța a optat pentru stabilirea pedepsei amenzii (când aceasta este
prevăzută de lege alternativ cu pedeapsa închisorii), reducerea cu o treime se
aplică numai limitelor speciale ale zilelor-amendă, nu și cu privire la cuantumul
unei zile-amendă;

dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau dacă instanța se orientează către stabilirea acestei pedepse (în ipoteza în care pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută de lege alternativ cu pedeapsa închisorii), în cazul reținerii circumstanțelor atenuante, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

În caz de concurs de circumstanțe atenuante, nu se va proceda la o reducere succesivă a limitelor de pedeapsă prin raportare la fiecare circumstanță, ci reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute, efectul atenuant fiind, așadar, unic;

Circumstanța atenuantă legală a provocării poate coexista cu circumstanțe atenuante judiciare. Reducerea pedepsei se va efectua într-un singur timp, pentru ambele categorii de circumstanțe.

Spre deosebire de C. pen. anterior, în C. PEN., reținerea existenței circumstanțelor atenuante nu produce efecte cu privire la pedepsele complementare; astfel, când se reține existența circumstanțelor atenuante, iar legea prevede aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi sau a degradării militare, aplicarea acestora nu devine facultativă, rămânând tot obligatorie; tot astfel, reținerea circumstanțelor atenuante nu produce efecte cu privire la durata pentru care pot fi aplicate pedepse complementare, aceasta rămânând tot între 1 și 5 ani; deopotrivă, reținerea existenței circumstanțelor atenuante nu produce efecte cu privire la pedepsele accesorii ori la măsurile de siguranță.

În cazul în care se reține existența unor circumstanțe atenuante în favoarea unei persoane juridice, limitele speciale ale zilelor-amendă se reduc cu o treime; această reducere nu operează și cu privire la cuantumul unei zile-amendă (art. 147 C. pen.).

3.4. Concursul între cauzele de agravare și atenuare

3.4.1. Cazul persoanei fizice

Cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei sunt împrejurări care, fiind reținute de instanța de judecată în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, atrag/pot atrage agravarea sau atenuarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului major. Instanța de judecată poate reține existența circumstanțelor atenuante sau agravante, a uneia sau mai multor stări de agravare (de pildă, infracțiunea continuată, starea de recidivă, concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară) sau a uneia sau mai multor stări de atenuare (tentativa, cazuri speciale de reducere a pedepsei).

Concursul între cauzele de agravare și atenuare reprezintă situația în care, în aceeași cauză, sunt reținute în procesul de individualizare a pedepsei una sau mai multe cauze de agravare și una sau mai multe cauze de atenuare.

În cazul inculpaților care au comis infracțiuni în minorat cauzele de atenuare (tentativa, circumstanțele atenuante) sau de agravare (circumstanțele agravante, infracțiunea continuată, concursul de infracțiuni), chiar concurente vor fi avute în vedere de instanță numai la determinarea categoriei de măsuri educative aplicabile (privative sau neprivative de libertate), precum și la alegerea unei anumite măsuri educative din categoria determinată anterior; astfel, art. 128 C. PEN. stipulează că în cazul infracțiunilor săvârșite în timpul minorității, cauzele de atenuare și agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.

Potrivit art. 79 alin. (1) C. PEN., când în cazul aceleiași infracțiuni comise de un major sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc succesiv prin aplicarea dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei.

Există și cauze speciale de reducere a pedepselor reglementate de C. PEN.P; astfel, în cazul în care judecata se desfășoară potrivit procedurii abreviate a recunoașterii învinuirii inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege (atât a minimului special, cât și a maximului special), în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii (atât a minimului special, cât și a maximului special); este astfel reglementată în dispozițiile art. 396 alin. (10) C. PEN.P o cauză legală de reducere a pedepsei; și în această ipoteză în situația în care instanța reține tentativa la o infracțiune și circumstanțe atenuante legale sau judiciare prevăzute de art. 75 C. PEN. în favoarea inculpatului, trebuie avute în vedere ordinea stipulată de art. 79 alin. (1) C. PEN. limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reducăndu-se succesiv prin aplicarea dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei [cel prevăzut de art. 396 alin. (10) C. PEN.P], în această ordine.

Potrivit art. 79 alin. (2) C. pen.., în situația în care sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale a inculpatului major, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs și recidivă postcondamnatorie în această ordine; când se reține atât concursul de infracțiuni, cât și recidiva postexecutorie, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, recidivă postexecutorie, concurs și recidivă postcondamnatorie în această ordine.

De exemplu, în cazul în care o persoană majoră, liberată condiționat din executarea pedepsei de 2 ani închisoare, stabilită pentru infracțiunea de furt calificat, săvârșește, în termenul de supraveghere de 8 luni, o infracțiune de vătămare corporală în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen, și o infracțiune de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) C. pen., ambele împreună cu un minor cu vârsta de 13 ani, descoperite în termenul de supraveghere, pedeapsa maximă ce poate fi aplicată infractorului se va stabili după următorul mecanism:

stabilirea pedepsei pentru infracțiunea de vătămare corporală în formă continuată, având în vedere și circumstanța agravantă a comiterii faptei împreună cu un minor [art. 77 lit. d) C. pen.]: maximul special al pedepsei de la 2 la 7 ani închisoare, prevăzut de art. 194 alin. (1) C. pen., se majorează mai întâi cu 2 ani, ca urmare a reținerii circumstanței agravante [art. 78 alin. (1) C. PEN.], și apoi cu încă 3 ani, ca urmare a reținerii caracterului continuat al infracțiunii [art. 36 alin. (1) C. PEN.]; pedeapsa maximă ce poate fi stabilită este de 12 ani închisoare;

stabilirea pedepsei pentru infracțiunea de șantaj, având în vedere și circumstanța agravantă a comiterii faptei împreună cu un minor [art. 77 lit. d) C. PEN.]: maximul special al pedepsei de la 1 la 5 ani închisoare, prevăzut de art. 207 alin. (1) C. PEN., se majorează cu 2 ani, ca urmare a reținerii circumstanței agravante [art. 78 alin. (1) C. PEN.]; pedeapsa maximă ce poate fi stabilită este de 7 ani închisoare;

aplicarea pedepsei pentru concursul de infracțiuni, potrivit art. 39 alin. (11 lit. b) C. PEN.: asumând că instanța a stabilit pedeapsa maximă a închisorii pentru fiecare dintre cele două infracțiuni, pedeapsa rezultantă va fi: 12 ani închisoare (pedeapsă de bază), la care se adaugă sporul obligatoriu de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 2 ani și 4 luni închisoare, în final 14 ani și 4 luni închisoare;

sancționarea stării de recidivă postcondamnatorie, potrivit art. 104 alin. (2) C. pen. și art. 43 alin. (1) C. pen.: în temeiul art. 104 alin. (2) teza I C. pen., instanța mai întâi va revoca beneficiul liberării condiționate, și apoi, în baza art. art. 104 alin. (2 teza a II-a C. pen cu referire la art. 43 alin. (1) C. pen, va cumula restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 8 luni închisoare, cu pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de infracțiuni de 14 ani și 4 luni închisoare, în final infractorul executând 15 ani închisoare.

Este posibil ca prin aplicarea succesivă a dispozițiilor de la concursul de infracțiuni și recidiva postcondamnatorie să fie incidente în cauză prevederile art. 39 alin. (2) C. pen., ori cele ale art. 43 alin. (3) C. pen. care permit înlocuirea pedepsei închisorii stabilite pentru infracțiunile concurente comise în recidivă cu pedeapsa detențiunii pe viață.

Potrivit C. pen. în caz de concurs între una sau mai multe cauze de atenuare și una sau mai multe cauze de agravare a pedepsei, mai întâi instanța va reduce limitele, dând efect cauzelor de atenuare, în ordinea prevăzută de art. 79 alin. (1) C. pen. pentru ca, ulterior, limitele de pedeapsă astfel reduse să fie majorate, potrivit ordinii din art. 79 alin. (2) C. pen.; astfel, instanța de judecată va analiza mai întâi împrejurările ce au caracter atenuant, urmând ca apoi să le analizeze pe cele cu caracter agravant; această ordine are caracter obligatoriu.

3.4.2. Cazul persoanei juridice

În cazul aplicării concomitente a dispozițiilor cu privire la circumstanțe agravante, recidivă și concurs de infracțiuni, pedeapsa amenzii pentru persoana juridică poate fi sporită până la maximul general. (art. 147 C. pen.)

CAPITOLUL IV

PROBLEME REFERITOARE LA APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL INDIVIDUALIZĂRII PEDEPSELOR

4.1. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Circumstanțele atenuante. Apreciarea globală în funcție de incriminare și sancțiune. Înlăturarea circumstanțelor atenuante. Principiul neagravării situației în propria cale de atac

În aplicarea art. 5 C. pen., circumstanțele atenuante se apreciază global în funcție de incriminare și sancțiune. În situația intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțele atenuante ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de instituția pedepsei.

Înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac prevăzută de art., 428 C. pen. atunci când în concret, pentru aceeași faptă, se stabilește o sancțiune mai puțin severă.

Î.C.C.J, compl.DCD pen., decizia nr. 10 din 2 iunie 2014

Titularii și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 20 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 30.259/215/2013, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 din C. pen. anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este C. pen. actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de C. pen. anterior (art. 76 din C. pen. anterior sau art. 76 din C. pen. actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac.

Soluția instanței supreme

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se rețin următoarele:

Cu privire la condițiile de admisibilitate ale sesizării

    Din analiza actelor și lucrărilor dosarului se constată că, în mod legal, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție prin Încheierea din 20 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, învestită cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță [apel, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013] în Dosarul nr. 30.259/215/2013, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.

De asemenea, se constată că această chestiune de drept a cărei lămurire se solicită a fost invocată în cursul judecății (din oficiu de către instanța de apel), respectiv, că de lămurirea acesteia depinde soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată (soluționarea căii de atac depinde de lămurirea ce se va da chestiunii de drept). Totodată, în chestiunea de drept supusă lămuririi, nu au fost pronunțate anterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii. Problema de drept nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată

    Chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită constă în posibilitatea instanței de apel, învestită cu judecarea căii de atac exercitate de inculpată, ca în raport cu principiul non reformatio in peius, să înlăture circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 din C. pen. anterior reținute în favoarea acesteia, în condițiile în care C. pen., prin prisma art. 5, reprezintă legea penală mai favorabilă și nu mai prevede o parte dintre aceste circumstanțe atenuante. De asemenea, dacă se concluzionează în sensul că, în situația dată, aceste circumstanțe atenuante trebuie menținute, s-a solicitat a se stabili dacă efectele de atenuare ale acestora sunt cele prevăzute de C. pen. anterior sau de C. pen..

După data sesizării completului competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și, respectiv, după data întocmirii raportului, a fost publicată Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, care a stabilit că dispozițiile art. 5 din C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Ca urmare a acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 5 din 26 mai 2014, statuând că în aplicarea art. 5 din C. pen. în vigoare, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile, constatând că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare ale infracțiunii în formă continuată.

În același sens a statuat și Curtea Constituțională, și anume determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze

Potrivit dispozițiilor art. 5 din C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidentă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă și aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârșirii faptei și la data judecării recursului și instituțiile incidente în raport cu incriminarea sau sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală și limitele de pedeapsă).

Mecanismul de aplicare a legii mai favorabile în situații tranzitorii determinate de intrarea în vigoare a unei legi noi care modifică atât cadrul circumstanțelor atenuante, cât și efectele acestora, presupune, în concret, analizarea consecințelor faptei raportate la legea aflată în vigoare la data săvârșirii ei, respectiv încadrarea juridică pentru care inculpatul a fost condamnat cu reținerea circumstanțelor atenuante și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi, precum și compararea limitelor de pedeapsă în raport cu fiecare dintre conținuturile stabilite anterior, cu precizarea că se va avea în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei.

În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, determinarea legii mai favorabile în cazul circumstanțelor atenuante presupune, întotdeauna, examinarea prealabilă a tuturor dispozițiilor legale din fiecare lege în parte, privitoare la aplicarea pedepsei, raportându-le la împrejurările în care s-a săvârșit fapta și la persoana infractorului, spre a putea constata pe baza căror dispoziții se ajunge în cazul dat la o pedeapsă mai ușoară.

Instanța soluționează această problemă calculând pedeapsa pe baza dispozițiilor privitoare la circumstanțele atenuante, raportate la împrejurările de fapt, din fiecare lege în parte și comparând între ele limitele de pedeapsă astfel stabilite.

Stabilirea legii penale mai favorabile în condițiile în care limitele pedepselor în C. pen. sunt mai mici decât cele din vechiul Cod, iar circumstanțele atenuante reținute de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei nu se mai regăsesc în reglementările în vigoare, implică examinarea limitelor pedepsei din vechea lege, inclusiv cu reținerea circumstanțelor atenuante și a efectelor acestora, corespunzător incriminării faptei din aceeași lege și compararea doar cu limitele pedepsei prevăzute de noua incriminare atunci când circumstanțele atenuante din legea abrogată nu se mai regăsesc în legea nouă.

În materia căilor de atac exercitate de părți operează principiul procesual prevăzut de art. 418 din Codul de procedură penală, corespondent al art. 372 din reglementarea anterioară, astfel instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel ce a declarat apel.

Rațiunea acestui principiu pornește de la dreptul părților de a supune hotărârea atacată unui control jurisdicțional fără a i se crea titularului căii de atac o situație mai grea, pentru că astfel s-ar putea determina abținerea părții de la exercitarea drepturilor sale procesuale de teama asumării acestui risc.

Este recunoscut în doctrină faptul că în cazul în care instanța este învestită numai cu soluționarea apelului inculpatului, aceasta nu-i poate agrava situația prin înlăturarea incidenței unor împrejurări favorabile acestuia, spre exemplu, prin înlăturarea circumstanțelor acordate prin hotărârea atacată. În același timp însă neagravarea situației în propria cale de atac nu poate aduce atingere legalității sancțiunii și incriminării. Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege.

Aceeași unitate împiedică și combinarea dispozițiilor de favoare privitoare la circumstanțe agravante și atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabilește incriminarea și se individualizează sancțiunea penală.

În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia nr. 8/2008: "În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziții mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive."

În consecință, în măsura în care circumstanțele atenuante reținute de prima instanță nu au corespondent în prevederile art. 75 alin. (2) din C. pen. actual [fiind vorba doar despre cele prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a) și c) din C. pen. anterior, întrucât circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. 1 lit. b) din C. pen. anterior este preluată în art. 75 alin. (2) în actualul C. pen.], acestea pot fi înlăturate dacă instanța de control judiciar apreciază că în cauză pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o reprezintă Cod penal actual, iar pedeapsa potrivit acestor dispoziții este mai mică decât cea aplicată de prima instanță, fără ca în acest fel să fie încălcat principiul non reformatio in pejus prevăzut de art. 418 din Codul de procedură penală.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, instanța supremă, în numele legii decide:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 30.259/215/2013 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept:

dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind neagravarea situației în propriul apel, circumstanțele atenuante reținute de prima instanță în favoarea inculpatei în condițiile art. 74 alin. 1 din C. pen. anterior pot fi menținute în condițiile art. 5 din C. pen. de instanța de control judiciar, învestită doar cu soluționarea apelului declarat de inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o reprezintă C. pen.;

   – în măsura în care circumstanțele atenuante trebuie menținute, efectele atenuante ale acestora sunt cele prevăzute de art. 76 din C. pen. anterior sau cele prevăzute de art. 76 din C. pen..

Stabilește că, în aplicarea art. 5 din C. pen., circumstanțele atenuante se apreciază global în funcție de incriminare și sancțiune. În situația intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțele atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de instituția pedepsei.

Înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeași faptă, se stabilește o sancțiune mai puțin severă.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

4.2. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecare definitivă a cauzei. Circumstanțele atenuante reținute condamnatului și care apar în pedeapsa concretă. Posibiliattea de a lua în considerare la maximul special prevăzut de legea nouăpentru infracțiunea săvârșită, atunci când se compară pedepsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 C. PEN., la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Dolj, Secția penală, a dispus, prin Încheierea din data de 27 martie 2014 în Dosarul nr. 3.004/215/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din C. pen. se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă".

Soluția instanței supreme

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reține următoarele:

Cu privire la condițiile de admisibilitate ale sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.004/215/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Secția penală.

    Din verificările efectuate a rezultat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită și, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

    Constatând, deci, îndeplinite condițiile de admisibilitate menționate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din C. pen., la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă:

În contextul cauzei, Înalta Curte reține că, în aplicarea corectă a dispozițiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituție a dreptului substanțial incidentă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din C. pen., stabilind în raport cu acesta modul în care litera și rațiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Astfel, se reține că art. 6 din C. pen. realizează echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziția menționată justifică limitarea autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării).

Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Conchidem că, pe de o parte, singura situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancționator aplicat excede limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Așadar, principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei au fost reduse la unul singur, și anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancțiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.

În dispozițiile art. 6 alin. (1) din C. pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se prevede că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

În același sens, în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, se prevede că "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de C. pen., nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi". De asemenea, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, dispozițiile art. 4 din aceeași lege se aplică în mod corespunzător și pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II al legii menționate.

Art. 6 alin. (1) din C. pen. stabilește, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, stabilește, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de C. pen.. În același sens, conform art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, care menține același unic criteriu, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul actelor normative prevăzute în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, în forma anterioară modificărilor realizate prin această lege, care nu depășește maximul special prevăzut în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acesteia.

C. pen., în cuprinsul dispozițiilor art. 187, definește expresia "pedeapsă prevăzută de lege", stabilind că prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Dispozițiile art. 187 din C. pen., care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" și, implicit, noțiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare și exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziții, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege și, în consecință, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanțelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanțelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Natura circumstanțelor atenuante, de cauze de reducere a pedepsei și a circumstanțelor agravante, de cauze de majorare a pedepsei, este stabilită prin dispozițiile art. 79 din C. pen..

În lipsa unei dispoziții legale, care, conform art. 172 din C. pen., să atribuie un alt înțeles expresiei "pedeapsă prevăzută de lege" și, implicit, noțiunii de maxim special prevăzut de lege, în reglementarea aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sunt incidente dispozițiile art. 187 din C. pen..

În aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C. pen., instanța compară pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare cu maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, fără luarea în considerare a efectelor circumstanțelor atenuante sau agravante și, dacă pedeapsa aplicată, inclusiv prin valorificarea efectelor circumstanțelor atenuante ori agravante, depășește maximul special prevăzut în norma de incriminare, reduce pedeapsa aplicată la acest maxim.

Circumstanțele nu pot fi disociate de limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, întrucât valorificarea acestora în ipoteza art. 6 din C. pen. ar echivala cu o individualizare judiciară în faza de executare a pedepsei, situație care ar aduce atingere autorității de lucru judecat și principiului supremației dreptului, astfel cum este consacrat în jurisprudența CEDO și care se opune repunerii în discuție a unei soluții definitive și nu admite derogări decât dacă o impun motive serioase și substanțiale, iar în procesul de interpretare și aplicare a legii judecătorul are obligația de a identifica acel înțeles al normei juridice compatibil nu doar cu voința prezumată a legiuitorului, ci și cu principiile de rang constituțional ori european.

Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1 ) din C. pen., în cazul faptelor definitiv judecate, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, instanța supremă decide:   

Admite sesizarea formulată de către Tribunalul Dolj, Secția penală, în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din C. pen., în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită și a circumstanțelor atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din C. pen., stabilește că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

4.3. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Circumstanța atenuantă a provocării

În cazul în care instanța a aplicat inculpatului pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cu reținerea circumstanței atenuante a provocării, C. pen. anterior constituie legea penală mai favorabilă în raport cu C. pen., întrucât noul minim special de 6 ani al pedepsei închisorii prevăzut în art. 195 pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu poate fi redus, ca efect al reținerii circumstanței atenuante a provocării, conform art. 76 alin. (1) din C. pen., sub 4 ani închisoare.   

Titularii și obiectul acțiunii

Prin sentința nr. 71 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Suceava, Secția penală, inculpatul C.G. a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 183 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispozițiilor art. 81 C. pen. anterior, s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata termenului de încercare de 5 ani, calculat potrivit dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.

În temeiul dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen. anterior.

Expunerea succintă a cauzei

S-a admis acțiunea civilă introdusă de partea civilă – Spitalul Județean de Urgență „S.” și a fost obligat inculpatul C.G. la plata sumei de 3.342,01 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare.

S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă M.N. și a fost obligat inculpatul C.G. la plata către aceasta a sumei de 14.000 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.

Prin decizia nr. 136 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de procuror, de partea civilă M.N. și de inculpatul C.G. împotriva sentinței penale nr. 71 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Suceava, a fost desființată în totalitate sentința atacată și în rejudecare:

Inculpatul C.G. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 183, cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a) și c) raportat la art. 76 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 861 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe un termen de încercare de 6 ani, stabilit în condițiile art. 862 C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 863 alin. (1) C. pen. anterior.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a fost suspendată executarea pedepselor accesorii stabilite de instanța de fond pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă introdusă de partea civilă Spitalul Județean de Urgență „S.” și a fost obligat inculpatul C.G. la plata sumei de 2.339,4 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare victimă.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă M.N. și a fost obligat inculpatul C.G. la plata către aceasta a sumei de 9.800 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 10.500 lei, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei decizii, între alții, inculpatul C.G. a declarat, în termen legal, recurs.

Inculpatul C.G., invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, a solicitat: în principal, achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, cu aplicarea art. 44 C. pen. anterior; în subsidiar, prin reevaluarea circumstanțelor atenuante deja reținute, să se procedeze la o reindividualizare a pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia.

Examinând recursul declarat de inculpatul C.G. în raport cu motivele de casare invocate și cu prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, la 25 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, iar recursul declarat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 7 noiembrie 2013, situație în care acesta este supus casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, care este legea procesual penală aplicabilă recursului de față.

Cu privire la recursului inculpatului C.G.:

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului de casare prevăzut de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară, doar la chestiuni de drept.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva deciziilor pronunțate în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

În acest sens, se constată că, printre cazurile de casare abrogate în mod expres de Legea nr. 2/2013, a fost și cel reglementat anterior în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situație în care criticile formulate de inculpat care se subsumau acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar, recursul limitându-se, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de lege.

Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior era unul dintre cele care permiteau, în mod excepțional, examinare situației de fapt de către instanța de recurs.

Această verificare nu mai este permisă de lege, cât timp art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior reglementează doar motive de casare ce vizează chestiuni de drept ale hotărârilor recurate. Astfel, criticile recurentului inculpat privind greșita condamnare și cererea de achitare în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior excede cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

Totodată, în realizarea aceluiași scop, de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Critica inculpatului vizând reindividualizarea pedepsei, prin reevaluarea circumstanțelor atenuante, în sensul reducerii cuantumului acesteia, nu intră sub incidența cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, neputând fi examinată nici în raport cu pct. 14 al aceluiași articol, câtă vreme este evident că, în realizarea aceluiași scop, de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, reglementându-se, așadar, un caz de casare exclusiv de nelegalitate, astfel încât netemeinicia deciziei atacate – sub singurul aspect al individualizării pedepsei – nu mai poate fi examinată în recurs.

Examinând, din oficiu, recursul declarat de inculpat și în raport cu prevederile art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată și apreciază după cum se arată în continuare:

– art. 183 C. pen. anterior prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani, în timp ce art. 195 C. pen. prevede pedeapsa închisorii de la 6 la 12 ani;

– în speță, împrejurarea că maximul special prevăzut în art. 195 C. pen. – 12 ani închisoare – este sensibil mai mic decât cel prevăzut în art. 183 C. pen. anterior – 15 ani închisoare – deși ar putea induce ideea că legea penală nouă este mai favorabilă, este lipsită de relevanță câtă vreme, ca efect al aplicării art. 76 alin. (2) C. pen. anterior, pedeapsa stabilită inculpatului a fost coborâtă sub minimul special (de la 5 la 3 ani închisoare), cu aplicarea art. 861C. pen. anterior;

– dacă s-ar proceda la schimbarea încadrării juridice, din art. 183 C. pen. anterior, în art. 195 C. pen., s-ar crea inculpatului, în propria cale de atac, o situație mai grea (contrar prohibiției exprimate în principiul non reformatio in pejus) sub următoarele aspecte:

– înlăturarea inevitabilă a circumstanțelor atenuante judiciare, prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior, neavând corespondent în art. 75 C. pen.;

– circumstanța atenuantă a provocării (art. 73 lit. b C. pen. anterior – art. 75 alin. 1 lit. a C. pen.), definitiv câștigată cauzei, nu ar mai putea avea ca efect coborârea pedepsei sub minimul special (6 ani închisoare, potrivit art. 195 C. pen. în loc de 5 ani închisoare, potrivit art. 183 C. pen. anterior), art. 76 alin. (2) C. pen. anterior fiind înlocuit cu art. 76 alin. (1) C. pen., text de lege ale cărui prevederi sunt evident defavorabile inculpatului din moment ce ar conduce la aplicarea unei pedepse de minimum 4 ani închisoare (în loc de 3 ani închisoare);

– în acest cuantum (ce ar reprezenta minimul legal posibil, după cum deja s-a arătat), pedeapsa ar urma să fie efectiv executată într-un loc de deținere, aplicarea art. 91 alin. (1) C. pen. (privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) fiind exclusă;

– evitarea încălcării principiului non reformatio in pejus nu ar fi posibilă decât prin „combinarea” art. 195 C. pen. cu art. 74 alin. (1) lit. a) și c), art. 73 lit. b) și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior, adică prin crearea unei lex tertia, ceea ce, în mod evident, este inadmisibil.

Față de cele arătate, legea penală veche – Cod penal anterior – se învederează a fi mai favorabilă inculpatului.

Soluția instanței supreme

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat și de inculpatul C.G. împotriva deciziei nr. 136 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori.

CONCLUZII

Individualizarea judiciară a pedepei este individualizarea realizată de instanța de judecată cu ocazia aplicării pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului care se
evaluează în funcție de criteriile generale de individualizare.

Adaptarea pedepsei concrete realizată de instanța judecătorească are loc cu respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă, limite a căror depășire este posibilă în funcție de stările și circumstanțele de agravare sau de atenuare și al căror efect este prevăzut de lege.

Față de individualizarea legală, care oricât ar încerca legiuitorul să o realizeze, rămâne tot la un cadru general, individualizarea judecătorească este cea care se realizează la cazul concret și ocupă un loc important în individualizare, iar prin pedeapsa aplicată infractorului se restabilește ordinea încălcată, se realizează constrângerea și reeducarea infractorului.

În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situațiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracțiunii și care scot în evidență un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.

În știința dreptului penal, aceste stări, situații sau împrejurări, sunt denumite cauze, care agravează sau atenuează răspunderea penală și pentru o bună cunoaștere, sunt clasificate după diferite criterii.

În cadrul cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincție între stări și circumstanțe.

Stările sunt anumite entități, fapte, situații, cu semnificație în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a făptuitorului, care sunt reglementate în Partea generală a Codului penal ca instituții distincte cu efectele lor de atenuare ori de agravare a pedepsei.

În reglementarea circumstanțelor atenuante, Codul penal a consacrat, după cum s-a mai specificat, clasificarea acestora în circumstanțe legale și circumstanțe judecătorești.

Astfel, așa cum am arătat pe parcursul analizei, în dispozițiile art. 75 C pen. sunt prevăzute împrejurările, situațiile care constituie circumstanțe atenuante.

Stabilirea de către lege a acestor circumstanțe ca fiind atenuante constituie un mijloc de individualizare legală a sancțiunilor penale, iar posibilitatea acestei stabiliri, a acestei caracterizări reiese din natura și semnificația invariabilă a acestor circumstanțe.

Sfera de aplicare a circumstanțelor enumerate de către dispozițiile art.75 C. pen. este generală, aceste circumstanțe fiind posibile în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni.

Expresia, folosită în textul art. 75 C. pen, „constituie circumstanțe atenuante”, arată că împrejurările respective primesc de la lege calitatea de circumstanțe atenuante și deci oricând vor apărea în realitate, în orice speță, vor purta acest atribut.

Instanța de judecată care a constatat existența lor nu are posibilitatea decât de a constata această existentă, nu și de a stabili dacă ele constituie sau nu circumstanțe atenuante, stabilirea aceasta fiind deja realizată de către legea penală.

Constatarea în concret și reținerea împrejurărilor, situațiilor sau faptelor care constituie circumstanțe atenuante este obligatorie pentru orice instanță de judecată, iar efectele acestor circumstanțe asupra pedepsei sunt obligatorii (ceea ce este de esența circumstanțelor atenuante legale).

Potrivit art. 75, alin. 1 lit. a C. pen. constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă”.

Duă cum se poate remarca provocarea venită din partea victimei a fost asimilată de către legiuitorul Codului penal român cu o circumstanță atenuantă.

Pentru o mai bună înțelegere a conceptului de provocare – circumstanță atenuantă, am considerat oportun a evidenția, în cadrul pezentului studiu, sensul noțiunii de provocare.

Astfel, în accepțiunea curentă prin provocare se desemnează: un îndemn la fapte necinstite sau nechibzuite, o chemare la luptă, o ațâțare la luptă. Prin urmare este vorba de acte, de stimulenți din afara psihicului provocatului. Dintr-un alt aspect, ar putea reieși că provocarea nu reprezintă altceva decât efectul influenței exercitate de provocator asupra provocatului, adică tulburarea psihică (perturbatio animi) sau starea de emoție cauzată unei persoane, chiar dacă faptele care au determinat o asemenea stare psihică nu reprezintă întotdeauna, din punctul de vedere al gravității lor, o importanță deosebită.

Pentru a se putea reține circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. a C. pen, se impune a exista pe de o parte, o anumită activitate din parte victimei și anume de violentare, de atingerea gravă a demnității infractorului sau comiterea altor acțiuni ilicite grave; pe de altă parte aceste acte provocatoare trebuie să aibă ca efect o puternică tulburare psihică sau o emoție care să slăbească puterea de inhibiție a forțelor care concurează în procesul de determinare a voinței infractorului, adică a celui provocat.

Conchizând, provocarea, ca circumstanță atenuantă, desemnează o stare de tulburare psihică sau de emoție cauzată unei persoane de către victimă, prin violență, printr-o atingere gravă a demnității sau prin orice altă acțiune ilicită gravă și aflându-se sub stăpânirea acestei tulburări sau emoții persoana respectivă a săvârșit o infracțiune prin care au fost aduse atingeri intereselor victimelor.

BIBLIOGRAFIE

Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;

Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;

David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;

Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;

Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;

J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;

Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;

Mitrache, C-tin, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;

Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;

Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;

Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;

Traversi Alessandro La défence pénale. Techniques de l’argumentasion et de l’art ortaroire, Ed. Bruylant, Bruxelles 1999;

Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;

Udroiu,M. Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2015;

Legislație

*** Constituția României revizuită

*** Codul penal român

BIBLIOGRAFIE

Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;

Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;

David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;

Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;

Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;

J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;

Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;

Mitrache, C-tin, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;

Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;

Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;

Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;

Traversi Alessandro La défence pénale. Techniques de l’argumentasion et de l’art ortaroire, Ed. Bruylant, Bruxelles 1999;

Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;

Udroiu,M. Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2015;

Legislație

*** Constituția României revizuită

*** Codul penal român