Cetatenia Multinivel O Agenda Democratica Pentru Europa

Introducere

Noțiunea de "guvernare" este de obicei folosită pentru a indica un nou mod de guvernare care este diferit de modelul ierarhic al trecutului. Este un mod cooperativ ce reglementează cazul în care jucătorii non-statali sunt implicați în autoritate de luare a deciziilor în sfera publică prin intermediul rețelelor publice sau private. În mod semnificativ, Schmitter și Kim scrie că "Guvernarea multinivel poate fi definită ca un aranjament de luare a deciziilor obligatorii care angajează o multitudine de independentă politică, dar interdependente altfel, actorii – publici și privați – la diferite niveluri de agregare teritorială cu mai multe sau mai puține negocieri/ deliberări / implementare continuă". În consecință, în expresia "guvernanță pe mai multe niveluri", adjectivul "pe mai multe niveluri" se referă la interdependența sporită între diferitele arene politice (naționale, sub-național, supranațional), în timp ce termenul "guvernare" semnalează cultivarea interdependentă între autoritățile publice și actorii non-guvernamentale la diferite niveluri.

Lucrarea mea se conturează pe rolul autorităților publice, și care este expresie a unei comunități teritoriale.Mi-am propus în cadrul lucrării de disertație să atrag atenția asupra noțiunei de cetățenie europeană pe care am să o dezvolt în primul capitol al acestei lucrări și care sunt principiile acestei cetațenii. De unde pornește, care sunt avantajele și dezavantajele cetățeniei europene. Care este este diferența între cetățenia europeană și cetățenia democratică. Acest concept de cetățenie europeană pornește în urma organizației Uniunii europene care a fost creată pe ruinele celui de-al doilea război mondial și din dorința dea stăvili razboiul pe continent. Și de aici aparte și întrebartea ce anume este cetățenia europeană, la care voi încerca să îi dau răspuns, atât din punct de vedere politic cât și geografic. Cui îi aparține această cetățenie, și ce se întâmplă cu cetățenia democratică.

În continuarea acestui stutiu voi separa pe subcapitole noțiunea de”naționalitare, identitate și cetățenie europenă”. Am analizat care este raportul dintre naționalitate și cetățenia europenă, unde este poziționată această nouă cetățenie în cadrul cetățeniei pe care o deține fiecare cetățean al unui stat. Care este diferența de cetățenia europeană și cetățenia statului în care te-ai născut și a cărei naționalitate o poartă fiecare individ. Aici apar mai mult subiecte de discuție care încearcă să atragă atenția asupra nivelului de dezvoltare a fiecărei țări.Noțiunea de guvernanță pe mai multe niveluri, care se desprinde din literatura de specialitate este în principal descriptivă și nu oferă îndrumări prescriptive cu privire la modul în Uniunea Europeană ar trebui să funcționeze.

În subcapitolul I.3 am vorbit despre”legitimitatea democratică și cetățenia europeană”, cum este ea văzută de către actorii politici și de către cei implicați în acest proces de europenizare. Acest argument este confirmat de o analiză a studiilor cele mai influente privind guvernanța pe mai multe niveluri. De exemplu, Hooghe și Marks ilustreze în mod clar natura descriptiv al conceptului, atunci când scrie că "mai multe niveluri de guvernare, descrie dispersia de luare a deciziei de autoritate teritorială peste mai multe niveluri. Guvernanța pe mai multe niveluri, adoptă o abordare descriptivă: indică interdependente schimbări în mobilizarea politică, de elaborare a politicilor, precum și restructurarea sistemului politic; în special, indică:participarea autorităților subnaționale în elaborarea politicilor la nivelurile și prin procedurile care sfidează ierarhiile existente și pot deranjat mai mult stabilitatea lor; mobilizarea actorilor societății, la toate teritoriile și nivelurile guvernamentale și contribuția lor la elaborarea politicilor, implementare și monitorizare;crearea și instituționalizarea mecanismelor de guvernanță, se vede implicarea simultană a actorilor instituționali și non-instituționale și că, prin acumulare, reconfigura nivelul supranațional ca un nivel fundamental de guvernamentare.

În capitolul al doilea am atras atenția asupra unei alte probleme și anume asupra principiului subsidiarității, și care este viziunea Uniunii Europene la cultivarea regionalismului. Care sunt principiile subsidiarității și ce vector de eficiență are acest principiu. Ca o perspectivă distinctă asupra Uniunii Europene, pe mai multe niveluri guvernare nu oferă o descriere, ci o teorie a ceea ce fel de organizare este Uniunea Europeană. Se presupune a fi o organizație în care, conducătorii de state nu fac toate, dar cota și concurs de responsabilitatea de guvernare și autoritate cu alți actori, atât supranațională cât și subnațională. Chiar dacă acestă ipoteză sa dovedit valabilă, aceasta ar ajuta doar să înțeleagă natura și funcționarea Uniunii Europene. Cu toate acestea, nu ar ști nimic sau foarte puțin în ceea ce privește modul cum ar trebui să fie organizate Uniunea Europeană pentru a se conforma cu guvernarea pe mai multe niveluri.

Am aprofundat analiza acestor concepte în subcapitolul II.2. în care am să atrag ateția asupra conceptelor de bază referitoare la entitățile regionale, regiune, regionalizare, regionalism și devoluție. Nu există nici o îndoială că Uniunea Europeană, în ciuda a multe similitudini cu statele federale, nu este o federație cu drepturi depline. Pe de altă parte, noțiunea de "sistem politic pe mai multe niveluri" apare prea generic și are ca scop să fie cu adevărat folositoare. Orice entitate pe mai multe niveluri, de la un stat federal cu un atipic de organizație ca UE, ar putea fi descris corect ca un "sistem politic pe mai multe niveluri". În schimb, conceptul de guvernanță pe mai multe niveluri în curs de dezvoltare de funcționează prin integrarea în UE și Comitetul Cartea albă a Regiunilor privind Nivelurile de guvernare devine un concept cheie special pentru Uniunea Europeană. În consecință, mai degrabă decât concentrându-se pe alte noțiuni sau crearea unei alternative conceptuale, se pare mai promițător pentru a studia guvernanța pe mai multe niveluri de la un unghi diferit și încă neexplorat.

Care este emergența regiunilor pe scena poltitică, o altă latura a ceea ce se dorește să devină cetățenia la mai multe niveluri. Care este cadrul normativ europena al acțiunii externe a regiunilor și de unde vine această dorință de regionalizare și descentralizare în cadrul unui stat. Există câteva motive fundamentale pentru studierea acest subiect dintr-o perspectivă juridică. Până în prezent, conceptul de guvernare pe mai multe niveluri a rămas aproape domeniul exclusiv de științe politice și a unor documente oficiale. Conturarea viitoarei strategii și dezvoltare a Uniunii Europene, expresia "guvernanței pe mai multe niveluri" este adesea folosit de cercetători juridici, este o formulă evocatoare arătând spre multistrat și structură policentrică a Uniunii Europene, fără a atașa la ea un înțeles juridic specific. Aspecte unice de guvernanță pe mai multe niveluri în Uniunea Europenă au făcut obiectul unor studii juridice, în special cele care se ocupă cu implicarea autorităților locale și regionale în procesul legislativ al Uniunii Europene. Cu toate acestea, până în prezent, nici un studiu juridic nu a analizat guvernanța pe mai multe niveluri ca atare, pe cont propriu, folosind criteriile care sunt tipice disciplinei legale. Absența cercetării juridice substanțiale în acestă temă fundamentală este prima justificarea a unei analize a guvernanței pe mai multe niveluri de la un punct de vedere legal.

În capitolul al trei-lea am să menționez care sunt principiile de bază ale cetățeniiei multinivel și ce definește acest principiu, care este atribuția cetățeniei față de regionalism și de regiunile descentralizate ale unui stat. De unde porneste și care sunt aspirațiile fiecărei regiuni, care sunt vectorii importanți pentru evoluția unei regiuni la o proprie autonomie.Un alt motiv important pentru a studia guvernanța pe mai multe niveluri de la cel legal,în perspectivă este că există o schimbare clară și încă în curs de desfășurare în direcția unei noțiune de guvernanță pe mai multe niveluri. Cartea albă 2001 a Comisiei și în special Comitetul 2009 Cartea albă a Regiunilor privind guvernanța pe mai multe niveluri se referă la guvernanța pe mai multe niveluri, nu numai din punct de vedere descriptiv (ce mai multe niveluri de guvernare), dar, de asemenea, în ceea ce privește "prescriptiv" (modelul de guvernanță pe mai multe niveluri,ce trebuie făcut pentru a stabili guvernanței pe mai multe niveluri). Această abordare a culminat în adoptarea de către Comitetul Regiunilor, pentru mai multe niveluri de guvernanță (aprilie 2014).

Drept studiu de caz am să analizez cel mai elocvent exemplul al cetățeniei la mai multe niveluri, și anume exemplul Poloniei, care a știu să treacă prin tot ceea ce a fost cerut de către Uniuniea Europenă și care sunt principalele repere în dezvoltarea favorabilă a acestei țări. În urma analzării acestei țări destul de bine evoluate la capitolul dat am luat un alt exemplu care tinde sa urmeze principiile Uniunii Europene, și anume România, care a parcurs un drum destul de lung până la aderare și care înca mai are de muntic enorm ca sa ajungă la nivelul Poloniei. O altă țară care am crezut eu că merită de studiat a fost Republica Moldova care a fost cândva o parte a României, însă la ora actuală este o țară independentă dar cu foarte multe probleme care se trag de la perioada cand a fost sub imperiul rus. O țară atât de mică însă cu multe probleme, atât politice cât și geografice. Ucraina o țară mai mare decât Republica Moldova însă are aceeași problemă Rusia, care nu încetează să pună melodia după care ar trebui sa joace cei din Ucraina. Probleme similare între aceste două țări am să le structurez în cadrul studiului de caz, și am să încerc să fac o paralelă între Polonia luat drep model demn de urmat, România care a evoluat în unele capitole, Republica Moldova și Ucraina care încă resimt puterea Rusiei pe teritoriul lor, și dificultățile cu care se confruntă, pentru aderearea la Uniunea Europeană.

Capitolul I. Cetățenia Europeană vs Cetățenia democratică între trecut și viitor

Uniunea Europeană, organizație clădită din ruinele celui de-al doilea război modial din dorința de a stăvili războiul pe continent odată pentru totdeauna, a fost sortită încă de la început să capete într-o bună zi contururi politice, astfel încât Europa politică unită devine acum miza esențială a viitorului Europei. Această aspirație a devenit din ce în ce mai manifestă de la adoptarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând astăzi cu dezbaterile asupra Constituției Europene.

Europa de astăzi este făurită încă de la început de elitele politice conducătoare și nu de cetățeni. În această construcție politică, principiile democrației reprezentative apar abia în anii 1970, odată cu alegerea pentru prima dată a Parlamentului European prin sufragiu universal direct și odată cu enunțarea drepturilor fundamentale în Carta europeană a drepturilor fundamentale care a fost adoptată în anul 1999 de către Consiliul European de la Koln.

Cetățenia europeană este o idee, un concept, o realitate. Ca idee, ea simbolizează comunitatea de obiective și de mijloace care se construiește între statele membre – mai bine spus, între popoarele acestor state – ale Uniunii Europene. Ea derivă din ideea de bază a construcției europene: aceea de a asigura pacea, permițând popoarelor să trăiască laolaltă în virtutea unor reguli și instituții comune, liber consimțite. Cetățenia Uniunii dă un sens mai profund și mai real apartenenței la Uniunea Europeană.

Noțiunea de ”cetățenie europeană” nu a existat în această formă de la început. Mai întâi a fost noțiunea de ”Europa a cetățenilor” care a evoluat de-a lungul timpului și s-a aprofundat, în anul 1979, odată cu alegerea Parlamentului European, și în 1984, când Comitetul Adonnino  –  instituit de că tre Consiliul de la Fontainebleau  –  a dorit “să  dea o dimensiune mai umană  experienței comunitare”. Abia în anul 1990, la ințiativa guvernului spaniel, se adoptă noțiunea de cetățenie europeană care o să fie consacrată jurudic în Tratatul de la Maastricht.

Dincolo de noțiune și idee, există și o realitate politică a cetățeniei europene, care este abia schițată pentru unii, pentru alții însă este sufficient de puternică, această realitate este data de conținutul cetățeniei și mai ale de apălicarea ei și de evaluarea eficacității sale. Nu există mijloace foarte clare de evaluare a acestei eficacități, în ciuda dublei valori pe care o are cetățenia europeană astăzi. Aici se face referire la valoarea juridică și politică a conținutului actual al cetățeniei europene care este concomitant un statut de drepturi și o instituție politică.

Philippe Herzog enumeră trei căi pentru a ajunge la democrația populară: ameliorarea democrației representative, participarea permanent a cetățenilor și a actorilor sociali și inventarea unei cetățenii europene. Deplasarea centrului de interes pentru Europa de la o elită intelectuală și politică minoritară la ansamblul cetățenilor din Europa reprezintă trecerea de la o construcție ertificială la o entitate nouă transnațională și supranațională legitimate de acordul cetățenilor săi responsabili și interesați de viața publică europeană; de la entitate juridică abstractă și îndepărtată de cotidian la o veritabilă societate europeană se în scrie în cardul mai larg al teoriei și filosofiei politice, juridice și sociologice.

Cetățenia europeană este un concept mai recent care este născut dintr-o indee mai veche, care datează de prin anii 1940, și care se referă la o realitate nesigură și inconsistentă. Titularii cetățenii europene sunt resortisanții statelor member ale Uniunii Europene. Cetățenia ca și concept are atât polititc (cetățenii ca drept al Cetății definind statutul personal al unui individ) cât și juridic, referitor la un ansamblu de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca. Condiția existențială a cetățeniei este capacitatea de a avea drepturi, drepturi subiective conform teoriei positive a dreptului, și de a le pune în aplicare. Pe cale de consecință, cetățenia europeană există în măsura în care titularii săi se pot bucura de drepturi care derive din acest statut.

I.1 Ce este cetățenia europeană

Cetățenia europeană este o idee, un concept, o realitate. Idea de a împământeni un nou tip de cetățenie care să aparțină mai multor popoare nu este una nouă. Încă din anulș 1940 luna iunie, Charles de Gaulle, Jean Monnet și Winston Churchill o considera posibilă în cadrul unei Uniuni franco-britanice.

Cetățenia europeană este o invenție, o construcție artizanală incomplete și al cărei process de agregare se află încă în desfășurare. Ea marchează însă o nouă etapăîn lunga istorie a drepturilor Cetății. Ea siombilozează comunitatea de obiective și de mijloace care se construiește între statele member – mai bine spus între popoarele acestor state, ale Uniunii Europene. Ea derive din idea de bază a construcțiuei europene: aceea de a asigura pacea, permitând popoarelor să trăiască laolaltă în virtutea unor reguli și instituții commune, liber consimțite. Se dorește a fi materializarea aspirației exprimate în Declarația Shuman:”Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a îndeplini destinul împărtășit.

Dincolo de noțiune și idee, există și o realitate politică a cetățeniei europene. Abia schițată pentru unii, pentru alții însă suficient de puternică, această realiate este dată de conținutul cetățeniei și mai ales de aplicarea ei și de evaluarea eficacității sale. Nu am putea spune că există mijloace foarte clare de evaluare a acestei eficacități, în ciuda dublei valori pe care cetățenia europeană o are astăzi de jure. Aici se face referire la valoarea juridică și politică a conținutului actului al cetățeniei europene care este concomitent un statut de drepturi și o instituție politică.

Ca statut de dreturi, cetățenia ajută la observarea naturii composite a Uniunii Europene, care este ea însăși o comunitate de drept, un sistem socio-economic și din ce în ce mai mult o entitate politică. Drepturile, înscrise pentru prima data în Tratatul de la Maastrich și completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou în Constituția europeană, există nu numai în cadrul tratatelor, ci și în cadrul altor acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc, este vorba în final de patru drepturi, dintre care trei sunt politice (restul drepturilor economice, sociale fiind deja garantate cetățenilor fiecărui stat membru în parte într-un fel sau altul, mai ales prin faptul că toate statele member sunt părți ale convențiilor și declarațiilor internaționale din acest domeniu). Putem să evidenției dreptul de liberă circulație și sejur pe întreg teritoriul Uniunii pentru toate categoriile de cetățeni europeni. Apoi dreptul de vot și de eligibilitate în Parlamentul europen și, după tratatul de la Amsterdam, și în alegerile municipale. De asemenea, dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-un stat terț în care țara persoanei respective nu are reprezentanță diplomatică, din partea reprezentanțelor diplomatice ale oricărui stat membru; și aceasta în aceleași condiții cu ale resortisanților statului respective. Dreptul de petiție în fața instanțelor europene într-una din cele 20 de limbi oficiale ale Uniunii vine pentru a acoperi deficitul de transparență democratică a Uniunii și de a-l apropia pe cetățeande administrația europeană.

Ca instituție politică, cetățenia europenaă este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale. Tocmai la aces nivel putem regăsi ”dinamica cetățeniei” noutatea sa și în același timp aspectele sale cele mai controversate. Se subliniază de altfel că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și neprevăzut. Este dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care nu pare a se supune nici tradiției naționale germane a lui jus sangguinis¸ nici celei franceze a cetățeniei civile, dar care le îmbină totuși pe amândouă, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetățenilor săi și revendicându-se în acelasp timp de la aceasta prin faptul că este definită prin regulile fiecărui stat membru de a-și stabili cetățenia.

I.2 Naționalitate identitate și cetățenia europeană

Raportul dintre naționalitate și cetățenia europenă impune o ecuație destul de simplă. Există două posibilități: supra- poziționare – cetățenia europeană este o cetățenie nouă, transnațională sau supranațională, care fie o eclipsează pe cea națională, fie îi este subordonată, caz în care nu ar mai avea nici o valoare; și super-poziționarea – înțelegând prin aceasta că cetățenia europeană este un complememt al celei naționale. Aici putem să observăm că balanța se înclină de către chestiunea identitară. Există o geometrie variabilă a apartenenței, cu mai multe niveluri de intensitate, de solidaritate, de loialitate, care înclină în favoarea uneia sau alteia dintre varinate.

În realitate, chestiunea nu este chiar atât de simplă, mai ales că naționalitatea și identitatea sunt la rândul lor niște termini ambigui și controversați. În prima variantă a acestei ecuații se găsesc la extreme pe de o parte naționaliștii (extremiștii mai ales) și euroscepticii, iar de cealaltă parte pro-europenii care cred într-o estompare din ce în ce mai pronunțată a statului națiune.

Negarea existenței unei cetățenii europene contestă însuși fundamental și pertinența Uniunii Europene. Ar fi imposibil să conciliezi sentimentele de apartenență națională cu aspirațiile unioniste. Nu există o adevărată comunitate de interese, deoarece informația ajunge foarte dificil la cetățeni, este trunchiată, și greu de înțeles, în plus ea este și foarte puțin atrăgătoare pentru viața cotidiană a indivizilor. Timpul stului-națiune nu este considerat că ar fi apus încă, iar încercarea de a pretinde acest lucru ar fi chiar dăunătoare stabilității politice și social interne ale statelor.

Însă putem să observăm că susținătorii cei mai entuziaști ai cetățeniei europene afirmă sfârșitul statului-națiune, considerând depășită epoca naționalismului. Epoca occidental se găsește deja într-un stadiu în care procesul de integrare națională s-a încheiait de multă vreme și deci ar părea mai mult decât normal să se treacă la un stadiu superior de integrare: acela postnaționalist sau supranațional, conform teoriei patriotismului constituțional a lui Jurgen Habermaas. Paul Magnette consideră că această nouă formă de cetățenie integrează concomitent o dimensiune orizontală (relațiile dintre concetățenii europeni de diferite naționalități) – ca unic mod de a crea o unitate de valori – și o dimensiune verticală (relația directă între instituțiile europene și cetățenii uniunii în paralel cu eliminarea imixtiunii statelor naționale). Dimensiunea orizontală este privilegiată, scopul ultim al acestei concepții fiind de a crea o veritabilă identitate și solidaritate a europenilor. Desi vorbește de o anumită complementaritate, variant lui Magnette optează până la urmă pentru o eliminare treptată a cetățeniei naționale.

Între aceste două extreme, cei care aleg să împace caracterul național cu cel European sunt destul de numeroși, iar propunerile lor destul de diversificate. Putem să observăm cum Cristopher Bertossi subliniază că meritul cetățeniei europene este de a fi marcat ruptura cu monopolul cetățeniei naționale. El subliniază importanța autonomizării cetățeniei naționale, ceea ce ar putea deschide perspective unor forme veritabile noi de cetățenie, ca de pildă cea de rezidență. Cetățenia europeană este un hybrid, deoarece ea comportă în același timp un element supranațional (drepturi politice pentru cetățenii europeni), un element național (derivate din propria-i definiție) și un element local (care le-ar permite cetățenilor europeni să fie înscriși într-o cetățenie de rezidență). Problema acestei abordări ar fi însă că titularii cetățeniei europene nu sunt întotdeauna ușor identificabili, ceea ce ridică riscul discriminării unora dintre ei. Sunt vizați mai a les acei rezidenți de origine extra-comunitară dintr-un stat membru. În cazul dat am putea să vorbim de două tipuri de rezidenți cu un statut diferit. Olivier Lluansi susținea că o soluție ar putea fi oferirea unui statut de resident al Uniunii Europene care ar înlocui naționalitatea ca criteriu de definire al cetățeaului European.

Am putea spune că se poate merge pe două direcții, și anume, la nivel național să se deschidă națiuniea (în sensul de a lărgi într-o oarecare măsură concepțiile naționale), iar la nivel European să se încerce crearea unei societăți veritabile și introducerea în cadrul instituțiilor commune devenite mai representative, a unor posibilități inedited de participare.

Toate aceste opinii vizează în final crearea în timp a unei identități europene. Conceperea unei asemenea identități, fără ca ea să intre în conflict cu identitatea concurentă este foarte dificilă, însă am putea spune că acest lucru nu îl puten numi imposibil, dat fiind faptul că, sociologic, ființa umană se identifică oricum prin prisma mai multor identități. Dificultatea însă poate consta în găsirea liniilor de echilibru și de complementaritate dintre acestea și în eliminarea punctelor de falie. În orice caz, constituirea unei identități europene n-ar fi posibilă fără acordul europenilor. Ceea ce conduce la o altă problemă fundamentală, și anume acea a legitimității.

I.3 Legitimitatea democratică și cetățenia europeană

Construcția politică a Uniunii Europene stă sub semnul valorilor democratice și cele liberale. Astfel apare întrebarea dacă putem să creăm, într-un mod artificial o solidaritate cetățenească într-o entitate politică de talia Uniunii Europene, care pare din ce în ce mai mult a reproduce la nivel supranațional caracteristicile statului – națiune. Legitimitatea unei asemenea construcții politice, poate fi întâlnită în rândul unor cetățeni europeni care conștientizează și interiorizează mai adânc acest statut consimțit.

Este necasră o participare mai activă și un interes mai mare pentru evenimentele și viitorul Uniunii Europene. Deoarece această linie de conduită cetățenească este foarte solicitantă și pare foarte greu de conceput că o mobilizare în acest sens a cetățenilor europeni ar putea fi posibilă. Disfuncția majoră care este imputată cetățeniei europene este apariția politică a cetățenilor săi, apație care tinde uneori să se transforme chiar în anomie. Cel mai evedent fenomen al acestei tendințe este nivelul ridicat și crescând al absenteismului la alegerile europene.

Pascal Delwit constata că participarea la alegerile pentru Parlamentul europena a scăzut cu fiecare scrutin din anul 1979. Acest declin se datorează atât unor factori generali că scăderea generală a participării electorale la nivel național în statele mambre; cât și unora particularități care tind de fncționarea instituțională a Uniunii, fie statele membre. Chiar dacă de-a lungul timpului s-au eliminat diferențele la nivelul sistemelor electorale (scrutinul este de reprezentare proporțională, dar se discută din ce în ce mai mult de introducerea votului uninominal, tocmai în speranța de a apropia cetățenii de reprezentanții lor și în același timp de a le spori interesul) pentru a se putea forma un sistem partizan supranațional, mai rămân încă de combătut câteva aspecte negative. Interesul general european este pus sub esenți ale construcției europene (mai ales cele instituționale), nepropunând cetățenilor nici alternative viabile, nici subiecte care-i interesează în mod direct, în ceea ce privește viața de zi cu zi.

Mijloacele de comunicare socială și sporirea accesibilității lor ca o modalitate de a trezi interesul cetățenilor de a participa mai mult la viața europeană și prin aceasta de a întări caracterul democratic și deci legitimitatea uniunii politice europene, se cere să se facă oarecum ca cetățenilor să le sporească interesul față de această politică.

Problema cetățeniei europene ridică o serie de chestiuni esențiale pentru viitorul Uniunii Europene. Importanța ei este bine reflectată și în proiectul de Constituție Europeană care este în proces de ratificare de către statele membre. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa dezvoltă conceptul de cetățenie europenă, adăugând alte drepturi specifice acesteia (care deși aveau și înainte bază juridică, sunt enunțate pentru prima dată expres în rândul drepturilor cetățenești europene). Este vorba despre dreptu la buna administrare și dreptul de acces la documente. De altfel, includerea în textul Constituției a ”Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” este o dovadă în plus a voinței de acrea de facto o uniune politică pentru cetățeni, în care aceștia să joace rolul primordial.

I.4 Cetățenie și identitate culturală

S-a putut observa o creștere considerabilă ȋn domeniul academic ȋn ceea ce privește cetățenia, problematică ce reflectă niște probleme politice pragmatice urgente ȋn reconstituirea comunităților politice și precondițiile democrației. Factorii ce au contribuit la regândirea conceptului de cetățeniei sunt: globalizarea, dezvoltarea sistemelor guvernamentale supra-naționale, tensiunile etnice, cereri pentru recunoașterea de grupuri și drepturile grupurilor și restructurarea sau reducerea ajutorului social. După cum observă Michael Ignatieff, există o “tensiune ȋntre discursul republican asupra cetățeniei și teoria politică a liberalilor asupra omului comercial”. Ȋn prezent această tensiune a fost crucială ȋn contextul hegemoniei aparente a analizelor economice neo-liberale. De la abandonarea propusei Comunități Politice Europene din 1954, dezvoltarea Comunității Europene (acum Uniunea Europeană) a adus mai multă greutate ȋn ceea ce privește dezvoltarea pieței comune, și ulterior unei piețe comune unice, ȋn defavoarea construirii unei comunități politice bazate pe un principiu al cetățeniei. Astfel, este oarecum ironic că Uniunea Europeană creează ȋn mod explicit un concept formal al Cetățeniei Europene (ȋn tratatul de la Maastricht din 1991), chiar ȋn momentul ȋn care ȋnsăși ideea de cetățenie este văzută ca fiind problematică. Cetățeniea este definită ȋn mod comun ca fiind “apartenența la o comunitate politică », ȋnsă dificultățile ȋncep chiar cu constituirea unei comunități. Se pot identifica cel puțin două teme ȋn literatura de specialitate. Prima este ideea de cetățenie ca fiind o relație formală ȋntre individ și sistem guvernamental, cu accent pe drepturile și datoriile cetățenilor și procedurile pentru a le defini. A doua este ideea de cetățenie ca identitate culturală care implică un sentiment de apartenență la o „comunitate imaginată‟. Teoria politică liberală pune accent pe prima temă, ȋn timp ce scriitorii comunitari o preferă pe a doua.

Timp de mulți ani, conceptul de cetățenie a fost conturat de cercetările lui Marshall (1950), care consideră că dezvoltarea cetățeniei de după secolul XVIII implică achiziția succesivă de drepturi civile, drepturi politice și sociale. Drepturile civile includ dreptul la un proces corect, libertatea de la ȋnchiderea arbitrară și violență, libertatea de exprimare, dreptul de a deține o proprietate și drepturile de a ȋncheia un contract, ceea ce a dus la dezvoltarea de instituții ale sistemului judiciar și presa liberă. Drepturile politice includ dreptul de a vota și de a participa la alegeri, ceea ce au dus la dezvoltarea instituțiilor precum un parlament ales și plata pentru aleșii parlamentari. Drepturile sociale includ dreptul la ȋngrijirea medicală, educație și un venit minim pe economie și au dus la dezvoltarea instituțiilor de stat. Marshall consideră că drepturile sociale au o importanță fundamentală, insistând că o cetățeniei care este limitată la drepturile civile și politice ar exclude mulți indivizi de la o apartenență totală la o societate. Deși modelul acesta a fost criticat cu multe ocazii, rămâne un punct de referință pentru abordările bazate pe drepturi ale cetățeniei. Conceptul de “comunitate imaginată”este adesea asociat cu cercetările asupra identității și naționalismului, ȋn special scrierile lui Anderson (1983). Kofman (1995) evidențiază faptul că abilitatea de a practica drepturile cetățenești depinde ȋn mare parte de a fi recunoscut ca fiind cetățean ȋn viața de zi cu zi de alți membri ai societății, ceea ce adesea ȋn practică ȋnseamnă să ȋmparți anumitea din aceleași valori culturale și identitatea. Aceia a căror fețe nu sunt asemănătoare cu percepția colectivă majoritară a comunității imaginate pot descoperi că sunt excluși de la o participare totală la viața socială. Rasismul instituționalizat ȋn instituțiile de ajutor social presupune că membrii grupurilor culturale și etnice minoritare au un acces limitat la ȋngrijirea medicală, educație și ajutor social față de alții, ȋn ciuda aceluiași statut de cetățenie ȋn lege. Aspectul afectiv sau de identitate al cetățeniei presupune atât a se simți parte a unei societăți, cât și a fi acceptat ca un membru al societății. Identificarea cu o comunitate imaginată duce adesea la un aspect ulterior al cetățeniei și anumea cetățenia ca participare activă ȋn societate. Este mai probabil ca cetățenii să contribuie ȋn societate ȋntr-o varietate de moduri și să participe la procesul politic dacă ei au o identificare emoțională cu comunitatea ȋn ȋnțelesul ei, dezvoltată prin afiliere culturală. Relația care susține cetățenia nu este numai legal㸠dar este și ȋn mod inevitabil socială și culturală.

Idealul din secolul XIX vedea comunitatea politică a căror cetățeni sunt membri ca statul-națiune, lucru care părea că oferă o perspectivă asupra congruenței teritoriale ȋntre comunitatea imaginată a națiuniiși instituțiile statului, astfel ȋncât ca cetățenia ȋn ceea ce privește drepturile formale să coincidă cu statutul de cetățenie ca identitate culturală și sentiment de apartenență. Ȋn practică, acest lucru era limitat, din moment ce drepturile formale erau distribuite inegal (femeile au primit dreptul de vot mai târziu decât bărbații), granițele de stat adesea au ȋmpărțit grupurile naționale ȋn două și există multe state multi-naționale. Modelul acesta are o putere mare, ȋn special datorită lui Brubaker care a promovat idea de “state naționalizante”, care erau angajate ȋn propagarea naționalismului pentru a genera un sentiment de apartenență și identitate colectivă. La ȋnceputului secolului XXI, ideea că ar trebui să existe o congruență ȋntre identitatea națională, teritorialitatea, statutul de stat și cetățenia este analizată ȋn trei moduri diferite :

1. Preeminența statelor-națiune ca instituții guvernamentale este erodată, deși ȋn present acestea sunt ȋncă cea mai importantă sursă de autoritate politică. Bull consideră că statele suverane ar putea dispărea și să fie ȋnlocuite nu de un guvern mondial, ci de un echivalent modern și secular al tipului de organizare politică universală care a existat ȋn creștinătatea vestică din Evul Mediu. Restructurarea guverănării, cu autoritatea sa politică multiplă, copleșitoarea și câteodată generatoare de conflicte și concurând cu fluxurile extrateritoriale și intrateritoriale. Provoacă presupunerea că „comunitatea politică‟ la care cetățenii sunt membri este statul-națiune și ridică posibilitatea fascinantă a cetățeniei cu multiple nivele.

2. Ȋn multe părți ale Europei, identitățile naționale bazate pe statul-națiune sunt provocate de identitățile naționaliste minoritare sau regionaliste, ceea ce subminează legătura dintre identitate și statul-națiune. Ȋn plus, mobilizarea de succes ȋn scopuri regionaliste poate duce la o autonomie politică crescută sau secesiune, intensificând restructurarea guvernării și reconfigurând potențial atât aspectele bazate pe drepturi, cât și cele bazate pe identitate ale cetățeniei.

3. Migrația internațională a crescut diversitatea culturală. Ȋn unele cazuri, membrii diasporei ale anumitor populații regionale, precum rușii din nord-estul Estoniei. Ȋn alte cazuri, acestea pot fi mai mult dispersate. Ambele situații subminează legătura dintre cetățenie și identitate națională. Ȋn Estonia, rușilor le este negată până și cetățenia formală, pe motive de etnicitate. Ȋn alte cazuri, atribuirea cetățeniei minorităților etnice slăbește legătura dintre identitate și cetățenia de jure, deși grupurile minoritare ar putea fi ȋncă subiectul unei discriminări de facto.

Aceste procese produc o geografie a cetățeniei care marchează ruptură cu idealul secolului XIX al congruenței teritoriale. Secolul XXI pare să se plaseze ȋntr-o fază a dislocării teritoriale.

Capitolul II: Subsidiaritate – viziunea UE la cultivarea regionalismului

Consacrarea principiului subsidiarității ca unul dintre principiile fundamentale ale Tratatului de Instituire a unei Constitiții Europe demonstrează importanța sa asupra organizării și reorganizării construcției europene.

Noțiunea de subsidiaritate reprezintă o filosofie politico-juridică ce are drept fundament ideea că puterea statului nu trebuie să intervină decât acolo unde societatea, în ansamblu ori la diferitele sale nivele nu își poate satisface diversele sale cerințe.

Principiul subsidiarității reprezintă o modalitate de organizare politică de proximitate, care presupune îmbinarea necesității suveranității cu respectul autonomiei, fiind singura care poate asuma diversitățile Uniunii Europene și obiectivele simultane de extindere și aprofundare a procesului de integrare și de conservare a suveranității statelor membre, întrucât ideea de subsidiaritate este fondată pe acceptarea societății pluraliste.

Subsidiaritatea furnizează o matrice pentru împărțirea puterilor între diferite nivele de autoritate. Prncipiul subsidiarității este aproape automat legat de exercițiul puterii la diferite niveluri de luare a deciziilor. De fapt, instituțiile europene creează o putere supranațională în scopul de a face față problemelor pe care nu le pot rezolva separat.

II.1 Principiul subsidiarității – vector eficient al regionalizării

Principiul subsidiarității este, un principiu de organizare socială, iar aplicarea sa presupune existența unor grupuri. Într-un prim sens, conceptul de subsidiaritate evocă ideea de suplinire. Acest lucru înseamnă că autoritatea superioară și, în primul rând, statul, nu poate interveni decât dacă o autoritate inferioară (sau o persoană) și-a dovedit incapacitatea. Acest prin sens se bazează pe principiul non-ingerinței puterii și invită la definirea condițiilor în care se poate interveni. Principiul subsidiarirății este un principiu de limitare a puterii fără ca al să aibă un caracter normativ. Principiul indică o tendință, el lasă deschise condițiile concrete ale aplicării sale, iar acestea pot varia în funcție de circumstanțele temporale sau de loc.

Al doilea sens al principiului subsidiarității evocă ideea de ajutor, subânțelegându-se ideea unei intervenții. De data aceasta nu se mai analizează dacă autoritatea are dreptul să intervină, ci dacă ea nu are cumva datoria de a interveni.

Sibsidiaritatea este considerată ca îndeplinind același rol ca suveranitatea în teoria statului cenntralizat. Subsidiaritatea, prin opoziție cu suveranitatea nu acceptă un grad fixat de centralizare a puterii. Acest principiu ar permite o anumită flexibilitate în distribuția competențelor între nivelurile de putere evocate. Cu toate acestea, principiul subsidiarității continuă să rămână u principiu vag, pretabil la diverse interpretări.

În doctrină am mai întâlinit și subsidiaritatea verticală și orizontală. Subsidiaritatea verticală este principiul care privește redimensionarea guvernării urbane în cadrul Uniunii Europene, având legătură cu relațiile dintre diferitele niveluri ale guvernării teritoriale. Subsidiaritatea orizontală privește în special relațiile dintre actorii publici și privați. Conceptele sunt impotante întrucât într-un sistem european de guvernare teritorială bazat pe subsidiaritate verticală, orizontală precum și pe orincipiul coeziunii economice, sociale și teritoriale ar putea deveni un principiu constituțional pe caza căruia s-ar putea rezolva conflictele de competență dintre autoritățile indiferente de nivelul de guvernare la care se situează.

Dacă în ceea ce privește repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele sale membre, lucrurile sunt relativ clare, același lucru nu se poate spune despre repartizarea competențelor între stat și de stat sub-național, principiile teritoriale de repartizare a competențelor sunt foarte diferite în Uniunea Europeană nu trebuie să uităm că la nivelul unui stat avem organele centrale ale statului, organismele regionale și alte organisme ale autorităților locale. Acesta este adesea observată înt-un conflict instituțional între competențele regionale și puterile locale, puterile regionale au tendința de a trata marile orașe ca sediu al puterii rivale.

II.2 Concepte de bază referitoare la entitățile regionale: regiune, regionalism, regionalizare, devoluție

II.2.1.Noțiunea de regiune

Conceptul de regiune nu este în întregime străin la evoluția istorică a statului în general; în special în Europa de Vest conceptul regiune are mai multe semnificații în timp, ceea ce face reglementarea sa legală să fie extrem de variată și diversă chiar și astăzi. Încercările de a da o definiție comună în cadrul Comunității Europene, Consiliul Europei sau Adunarea Regiunilor Europene nu a reușit. Nici o doctrină nu a reușit să se pună de accord, definiții sunt de aceeași natură ca și pur descriptivă.

Este, foarte dificil de a da o definiție a regiunii, deoarece nu există o definiție oficială sau europeană sau internațional, și acest lucru se datorează faptului că statele în regionalizării experiente sunt diferite, având în vedere particularitățile nevoilor populației locale și care este pe același teritoriu. Astfel, multe țări nu recunosc statutul regiunilor, guvernului și diverse alții fac distincții în ceea ce privește natura și funcțiile regiunilor pentru care au dezvoltat concepte diferite.

Regiunea se afla la nivelul entității imediat sub statul central, beneficiind de reprezentare politică, acest lucru fiind asigurat de un consiliu ales, sau, în lipsa acestuia, de existența unei asociații sau un organism înființat de Comunități în regiune situat la un nivel mai scăzut. Această definiție, care rezultă din statutul Adunării Regiunilor Europene este de natură să se aplice, cu toate acestea, instituțiile eterogene (landurile germane, provincii olandeze, regiunile franceze, sau consilii unitare în Anglia), astfel utilitatea lor nu apare ca evidentă. Exclude regiuni administrative, în timp ce nicio dispoziție internațională din sistemul Consiliul Europei sau al Uniunea Europeană nu prevede un anumit tip de organizare teritorială.

Un alt concept încearcă să dea o definiție normativă care ar putea duce statele membre să adopte. Aceasta a fost opțiunea Parlamentul European atunci când a adoptat Carta comunitară a regionalizării: ea expune un concept de timp din regiune geografică și instituțional de fapt, o extrapolare corespunzătoare a experienței spaniole, prescrie un model precis de regionalizare. Dar, în realitate, singurele țări care au aderat acest concept sunt cele care au adoptate deja această concepție sau erau pe cale să facă. Regiunea înseamnă că teritoriu, într-o entitate geografică clară sau grup similar de teritorii în care există continuitate și a căror populație posedă anumite caracteristici comune și dorința de a păstra identitatea specifică și de a dezvolta în a stimula progresul cultural social și economic.

II.2.2.Noțiunea de regionalism

Regionalismul, fie că acționează în interiorul granițelor unei țări sau dinamica granițelor actuale și viitoare ale Europei. Sursele sale variază, dar este considerat ca o formă de protest împotriva autorității de capitalele naționale de către persoanele care se simt ca aparținând din punct de vedere particular spațiu istoric sau cultural decât statul-națiune europene ale cărui granițe sunt rezultatul istoriei. Termenul regionalismul se referă la o ideologie și o mișcare politică care propovăduiește control mai mare asupra regiunilor afacerilor politice, economice și sociale, de obicei prin crearea instituțiilor politice și administrative cu competențe legislative.

Regionalismul este definit astfel, ca o ideologie și o mișcare politică care recomandă ca regiunile să-și exercite controlul asupra tot mai mare pentru afaceri politice, teritoriu economic și social. Regionalismul înseamnă că regiunea există mai ales în mințile oamenilor. Există în urma unui proces istoric și socio-economic.Cu alte cuvinte, regionalismul este un proces mai mult sau mai puțin spontan orientate, de jos în sus și ia forma identității regionale bazate pe cooperarea culturală, limbă, tradiția, apartenență la o regiune geografică, stil de viață, mod de gândire.

II.2.3.Noțiunea regionalizare

Motto-ul sub care rulează fenomenul de regionalizare este gândim global, acționează local. Regionalizarea este un proces care operează acțiune autonomă de dezvoltare a capacităților care vizează promovarea unei zone subnațional, dar supra mobilizarea mijloacelor economice sau, după caz, izvoarele de identitate ale solidarități locale sau regionale și prin dezvoltarea potențialului său. Acest proces poate opera de la instituțiile existente sau un nou decupaj teritorial destinate să răspundă mai bine acestor obiective. El este întotdeauna condiționată de constrângerile exercitate de un cadru politic și instituțional și a căror dezvoltare poate fi reglementată de alte mize.

Fenomenul regionalizării este bazată pe descentralizare, deconcentrare, în special pe principiul autonomiei locale.

II.3 Apariția regiunilor pescena internațională

Reprezentarea regiunilor în Uniunea Europeană

Regiunile au stat ferm pe scena internațională, luându-și rolul în serios. Ei pot alege să sereprezinte singure sau să formeze asociații. Astfel, la Bruxelles, sediul a numeroase instituții ale Uniunii Europene, există multe delegații organizate de sistem ambasade care să garanteze că deciziile comunitare nu dăunează intereselor lor particulare și să obțină cât mai multe fonduri europene. Printre aceste asociații: Consiliul Comunităților și Regiunilor din Europa, Conferința Președinților regiunilor cu puteri legislative. Activități externe ale regiunilor nu sunt în măsură să angajeze răspunderea statului sau să producă norme de drept internațional.

După Tratatul de la Maastricht și modificarea articolului 203 CE, ex 146 CE, statele membre pot fi reprezentate la nivelul Consiliului de către miniștrii landurilor sau ai regiunilor. Această opțiune este recunoscută doar entităților bine definite. Prevederea comunitară nu implică direct entitățile sub-naționale, dar creează o oportunitate pentru a delega competențe guvernamentale ce aparțin puterii statale. Regiunile se pot prevala, astfel, cu succes de principiul subsidiarității.

Prevederile de fixare a puteri Comitetului Regiunilor dă reprezentanțiilor un loc pentru schimbul de experiență și de ucenicie, ca și o tribună care fac din acestă colectarea un actor supranațional care va conta în angrenajul instituțional al Uniunii Europene. Crearea sa este în mare parte rezultatul politicii regionale urmărite de către Comisia Europeană. Politica regională europeană produce efecte perturbatoare asupra actorilor, aceste efecte nu ar trebui considerate ca fiind strict perverse sau nedorite; este, într-adevăr, un instrument privilegiat al autorităților supranaționale în căutarea unei marje de manevră și legitimitate politică, care ar trebui să ducă nu numai la stabilirea de relații privilegiate cu nivel infra regional. Reforma fondurilor structurale inițiate în timpul negocierilor pentru Actul Unic European, Comisia a obținut, în numele eficacității, puterea de a negocia cu autoritățile infrastatale și partenerii socio-economici.

Ca un actor supranațional, vocea autorităților subnaționale al Uniunii Europene este Comitetul Regiunilor, înainte de alte organisme guvernamentale – naționale și europene. Ca un agent de mobilizare a regiunilor și a autorităților locale de pe scena europeană, Comitetul solicită autorităților subnaționale să adopte o abordare europeană și să se mobilizeze în jurul problemelor europene. Fiind un cadru de comunicare între autoritățile subnaționale, Comitetul Regiunilor organizează schimbul de idei, experiențe, modele de dezvoltare regionale și locale. Într-adevăr, aceasta este adevărata semnificație a reuniuni destinate să pregătească opiniile și lucrările comisiilor.

Consiliul Comunelor din Europa a fost fondată la Geneva în 1951 de către un grup de primari europeni înainte de a deschide porțile și regiuni și să devină Consiliul Comunelor și Regiunilor din Europa (CCRE). Acest Consiliu este cea mai mare organizatie de autoritățile locale și regionale din Europa și care numără printre membrii săi asociațiile naționale de orașe și regiuni (circa 100 000 de orașe și regiuni).C.C.R.E. caută o Europă unită bazată pe autonomia locală, regională și democrație. Pentru a atinge acest obiectiv, el încearcă să modeleze Europa, prin consolidarea contribuției locale și regionale, prin impact asupra legislației și a politicilor prin încurajarea schimbului de informații la nivel local și regional, lucru cu parteneri din întreaga lume. Statul-Națiune nu este în sfera de interes a Consiliului. CCRE lucrează îndeaproape cu "Educație și Cultură" Direcția Generală a Comisiei Europene. CCRE este secțiunea europeană a noii organizații unificate din lume " Orașele Unite și Guvernele Locale".

Reprezentarea regiounilor la nivelul Consiliului Europen – Congresul Puterilor Locale și Regionale.

Din 1957, Consiliul Europei, s-a pronunțat în favoarea reprezentării autorităților locale printre care și regiunile, iar în 1994, Congresul Puterilor Locale și Regionale a fost stabilit ca un organism consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferința autorităților locale și regionale Europa.

Congresul ajută noile state membre ale Consiliului Europei de a-și îndeplini sarcinile practice necesare pentru punerea în aplicare a unei veritabile autonomii locale și regionale. Congres este purtătorul de cuvând al regiunilor și municipalități, care oferă un forum în care reprezentanții locali și regionali aleși pot discuta probleme comune, experiențele să își exprime opiniile cu care se confruntă în afară de guvernele lor.

Congresul recomandă Comitetului de Miniștri și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei cu privire la toate aspectele politicii locale sau regionale. De asemenea, acționează în strânsă colaborare cu organizațiile naționale și internaționale care reprezintă administrația locală și regională, organizează conferințe pe teme specifice pentru fiecare țară și să întocmească rapoarte privind democrației locale și regionale în statele membre, ceea ce reprezintă interesele consiliilor locale și regionale în elaborarea politicilor europene, observă alegerile locale și regionale.

România are 10 de locuri rezervate în Congres. Trebuie să adăugăm că există unele instrumente foarte precise care guvernează acțiunile acestui Congres. Astfel, în cadrul Consiliului Europei au fost adoptate: Carta Europeană a Autonomiei Locale (1985), Convenția-cadru europeană privind Cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale (1980), Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992).

Reprezentarea cooperarării directe între regiuni.

Adunarea Regiunilor Europene este o organizație înființată în 1985, erijându în regiunile membre purtatore de cuvânt si un partener cheie al instituțiilor europene și problemele internaționale de competență regională. Sediul său este la Strasbourg.

Promovează subsidiaritatea și democrația regională, pentru a permite regiunilor să fie o punte de legătură între Uniune și cetățenii săi. Mișcarea pentru regionalism, este alimentată de convingerea că toate puterile Uniunii Europene, statele membre și regiunile sunt complementare.

În opinia: Adunării Regiunilor Europene, regiuni, statele și comunitățile autonome sunt mai presus de toate purtătorii democrației; acestea sprijină diversitatea culturală în Europa; ei sunt principalii parteneri de dezvoltare socio-economică. Poate cel mai important document de politică este "Declarația cu privire la regionalism în Europa", adoptată în 1996.

Declarația definește normele și criteriile care trebuie îndeplinite în dezvoltarea regională și măsuri sigure de atins pentru recunoașterea regiunii ca un veritabil actor politic. În prezent, există o gamă bogată de modele si structuri din Europa. Declarația nu optează pentru un anumit model, dar prezintă un cadru general care arată cum trebuie să se dezvolte regiunile.

Declarația se referă și la relațiile internaționale ale regiunilor. Articolul 10, alineatul 1 prevede că: " Regiunile trebuie să fie în măsură să acționeze pe plan international. Regiunile pot încheia tratate, acorduri sau protocoale internaționale prin aprobarea guvernului central în care acest lucru este cerut de legislația națională" Articolul 10, alineatul 2 prevede că "regiunile să încurajeze cooperarea între ele la nivel bilateral sau multilateral, în cadrul frontierei de stat și pentru punerea în aplicare a proiectelor comune." Alineatul 3 al aceluiași articol prevede că regiunile au dreptul de a stabili propriile lor reprezentări individual sau împreună cu alte regiuni, în alte state, precum și între alte organizații internaționale relevante. Alineatul 4 conține următoarea prevedere: "În ceea ce privește normele propuse la alineatul 1, regiunile participă la activitățile internaționale ale statului lor, în conformitate cu dispozițiile legale interne prevăzute în acest scop, în cazul în care aceste măsuri se referă la competență sau interesele lor fundamentale" și alineatul 5: "Înainte de a încheia un tratat internațional care aduce în joc interesele fundamentale ale regiunilor în care sunt consultate de către stat. În cazul în care statul dorește să încheie acorduri internaționale în domeniile legate de competențele regiunilor, ei participă cu statul în elaborarea și încheierea tratatului menționat. Detaliile acestei participări sunt stabilite prin proceduri interne între stat și regiunile sale. Aplicarea unui tratat este impusă de repartizarea competențelor între stat și regiunile sale".

În ultimul deceniu, rolul regiunilor în Europa au fost susținute cuajutorul Adunării Regiunilor Europene, rezultatele sunt remarcabile:

recunoașterea regiunilor ca piloni ai democrației în Europa.

instituționalizarea participării autorităților locale în construcția europeană.

crearea Congresului Autorităților Locale și Regionale al Consiliului Europei (1993)

crearea Comitetului Regiunilor al Uniunii Europene (1994).

introducerea principiului subsidiarității și conceptul de coeziune teritorială în Tratatul European (Constituția Europeană).

formarea unei generații de ofițeri regionali aleși.

Tot în spațiul comunitar sunt cel puțin 3 forme de cooperare dintre regiuni: cooperarea transfrontalieră, cooperarea transnațională și cooperarea interregională. Prima formă vizează dezvoltarea regională în regiuni învecinate (chiar situate de-a lungul unei frontiere statale), a doua formă vizează cooperarea dintre grupări de regiuni europene în vederea unei dezvoltări integrate și armonioase a teritoriului Uniunii Europene, iar a treia formă include cooperarea cu țările terțe UE.

Capitolul III: Cetățenia multinivel

Ȋn lumina acestor dificultãți cu ideea unei identitãți europene unitare, folosirea acesteia la fondarea cetățeniei europene a fost ȋntâmpinată sceptic de mulți academicieni. Pentru Tassin, nu poate exista o identitate europeană supranațională comună. El propune dezvoltarea unei „cetățenii-individ europene‟, care „necesită ca cetățenia să fie despărțită de naționalitate‟, ȋn opoziție cu „principiul stat-națiune al cetățeniei bazat pe o amalgamare de naționalitate și cetățenie‟ (Tassin, 1992, pag 189).

Kofman (1995) sugerează că drepturile ar trebui să fie acordate ȋn viitor pe fundamental unei „cetățenii-rezidență‟ (rezidență), decât pe o cetățenie (bazată pe identitate). Delanty (1997, pag 299) declară că „ceva precum un cadru cu mai multe nivele al cetățeniei va apărea, incorporând cadrul subnațional, național și supranational”. Pentru Leonard:„dacă este o adevărată euro-identitate, aceasta va fi un supliment la identitatea națională, și alte afilieri regionale, locale și asociaționale, nu o ȋnlocuire a acestora‟ (Leonard, 1998b, pag 38). Morley și Robins (1995) au identificat trei dimensiuni ale identității și susțin că „a fi european ȋn prezent ȋnseamnă să fii implicat ȋn toate trei – continentală, națională și regională – și a fi european ȋnseamnă a gestiona un amestec al acestora‟ (1995, pag 20). Ȋn cele din urmă, Meehan (1993) și Gamberale (1997) sugerează ideea de cetățenie la mai multe nivele. După cum afirmã Meehan: „un nou tip de cetățenie apare care nu este nici națională, nici multiculturală, ci este multiplă ȋn sensul că identitățile, drepturile și obligațiile asociate cetățeniei sunt exprimate printr-o configurație complexă care este ȋn dezvoltare a instituțiilor comunitãții, statelor, asociațiilor voluntare naționale și transnaționale, regiunilor și alianțelor din regiuni‟ (1993, pag 1). Toate aceste propuneri reprezintă, ȋn mod diferit, ȋncercări de a ȋnlătura presupunerea că cetățenia, identitatea națională și teritoriul național de stat sunt, sau ar trebui să fie, congruente.

III.1 Regiunile și cetățenia la mai multe nivele

Existã astfel un acord că o guvernare pe mai multe straturi și multiplă și comunitățile politice din Europa vor permite și necesita dezvoltarea identităților pe mai multe straturi și forme ale cetățeniei. Totuși, nu prea existã cercetări cu privire la acest aspect. Guvernarea pe mai multe straturi nu ȋși prea merită numele dacã implicã numai două straturi: UE și statele membre, iar majoritatea scriitorilor acordă un rol semnificativ scalei subnaționale a regiunilor și localităților. Timp de mulți ani, Uniunea Europeană a acordat fonduri structurale pentru dezvoltarea regiunilor mai puțin prospere, fiind ȋn atenția uniunii de la cel de-al doilea război mondial. Totuși, până la tratatul de la Maastricht, regiunile nu au avut o reprezentare formală, intrat ȋn vigoare ȋn noiembrie 1993. Acest tratat a adus două inovații la frontul regional:

A permis reprezentanți ale guvernelor regionale, precum „lander-ul‟ Germaniei, să țină locul miniștrilor ocazional ȋn Consiliul de Miniștri.

A format Comitetul Regiunilor (CoR). CoR, stability ȋn 1994, este un organ de consultanță format din reprezentanți ai regiunilor și localităților ale UE, care sunt numiți de statul membru din care fac parte. Stabilirea CoR a ȋncurajat adepții unei “Europe a Regiunilor”, un termen sugestiv, dar vag, favorizat de acei regionaliști care doreau ca Europa să fie formată din federații de regiuni autonome. Touși, CoR este ȋn multe feluri un exemplu de regionalism de sus ȋn jos, decât unul de jos ȋn sus.

Keating face distincția dintre regionalismul “vechi” și cel “nou” din Europa (1998). Statul modern a apărut ȋn Europa ȋntre sec XVII-XIX, ȋntr-un context de politici teritoriale mai vechi și mai complex, ȋn care identitățile regionale, diferențele interregionale și autoritatea descentralizată au avut roluri importante. Acest tipar s-a dezvoltat fără coordonare centrală de-a lungul anilor. A lăsat o moștenire de variație regională care a limitat ȋn parte tendințele de integrare a procesului de formare de stat, dar a fost și refăcut de acesta. Ȋn plus, există diferențe importante ȋntre state ȋn ceea ce privește gradul de integrare și centralizare. Ȋn multe cazuri, ȋncercările de modernizare au condus la regresul regiunilor. Ȋn perioada de glorie a statului social, regionalismul a luat forma de sus ȋn jos etichetată drept „regionalizare‟ de Loughlin, ȋn timp ce au fost introduse politici de dezvoltare regională cu scopul de a asigura progresul economic stabil ȋn regiuni. Acestea au fost ȋn mod clar niște instrumente de politică centrală și, prin anii ‟70, această centralizare a fost provocată de mișcările regionaliste de jos ȋn sus (Keating, 1998, pag 49-50). Totuși, o nouă formă de politici regionaliste nu a apărut până la sfârșitul anilor ‟80, ȋn contextul globalizării și integrării europene, ȋn concomitent cu eroziunea puterii statului. Keating (1998, pag 73) declară că acest lucru a produs un nou regionalism marcat de două caracteristici: acesta nu este ȋn cadrul statului-națiune și face ca regiunile să fie competitive una cu alta, față de a le oferi roluri complementare ȋntr-o diviziune națională a muncii.Multe dintre practicile noului regionalism, și multe comentarii aferente acestuia, au fost discutate ȋn termeni economici. „Modalitatea comptetitivă‟ la care făcea referire Keating este deasupra oricărei competiții economice și „competitivitatea regional economică‟ a devenit un tabu ale persoanelor care iau decizii prin Europa. Putnam (1993) consideră că această intensitate economică a luat un avânt de dezvoltare ȋn anii ‟80 și ‟90 ȋn teoria economică regională și geografia economică, care evidenția importanța legăturilor intraregionale, sistemele regionalizate de producție, mediul local și bunurile regionale locale ȋn dezvoltarea economiilor regionale competitive la nivel global. O interpretare bună a acestor argumente este aceea că scopul politicii publice regional ar trebuie să promoveze bunurile delicate ale regiunilor (legăturile sociale, relațiile instituționale, abilitățile și cunoașterea, dinamismul cultural), pe presupunerile contestabile că asemenea bunuri sunt condiția necesară pentru o prosperitate regională; se pare că este o legturã ȋntre bunurile de natură delicată și prosperitate regională ȋn câteva dintre binele cunoscute regiuni „de succes‟, precum Emilia Romagna din Italia. Aceastã gândire stimulează actuala politică, sugerându-se că regiunile ȋși pot influența destinul economic. Argumentul economic pentru descentralizate este că economiile regiunilor sunt acum legate mai direct la scala europeană și globală, iar luarea de decizii ȋn legătură cu natura legăturilor va fi mai eficientă dacă va fi descentralizată la nivel de regiune. Totuși, o consecință a acestui argument nu este că această formă este mai democratică decât o alta. Pentru a analiza această problematică, trebuiesc luate ȋn considerare atât politica, cât și economia noului regionalism.

III.2 Regionalism și cetățenie

Ȋn Europa contemporană, regionalismul și guvernarea regională au multe forme politice. Anumite mișcări naționaliste ȋși doresc secesiunea și stabilirea unei regiuni ca un stat național dependent. Ȋn alte cazuri, regionalismul este limitat la autonomia regională dintr-un stat european existent. Alte regiuni sunt ȋn principal administrative și unele politici nu au nici o structură politică la scală regională, ȋnsă pot avea culturi sau comunități diferite din punct de vedere regional.

Ținând cont de acest tablou, nu este nici o șansă ca scala regională a politicilor să formeze baza unei noi democrații transnaționale europene, chiar și ȋn liniile federației de regiuni asociate cu o „Europă a regiunilor‟. Ceea ce este evident este că regiunile vor avea un rol important ȋn dezvoltarea Europei la nivel multiplu. Dacă această politică este pertinentă, va trebui să fie asociată cu o formă de cetățenie la mai multe nivele, care va apărea cel puțin de la nivelul european de regiune.

Nu s-a acordat multă atenție ȋn scrieri regiunilor ca niște spații democratice sau locuri pentru practicarea statutului de cetățean. Ideea de „cetățenie regional”, de exemplu, nu este discutată ȋn literatura de specialitate, termenul care primește cea mai mare atenție fiind cel de „economie regională‟, ceea ce poate fi un rezultat al faptul că UE a accentuat terenul „neutru‟ al competitivității economice ȋn defavoarea altor chestiuni mai delicate din punct de vedere economic, precum puterile relative ale UE, statul națiune și regiunea. Elaborarea unui model de cetățenie la mai multe nivele necesită ca această relație dintre regiuni și cetățenie sã fie remediată. O excepție de la această neglijare ȋl reprezintă sondajul recent al Comitetului de Regiuni, intitulat Democrație Regională și Locală ȋn Uniunea Europeană, elaborat de John Loughlin și colaboratorii ȋn 1999. Majoritatea capitolelor pun accentul pe condiția democrației locale și regionale ȋn statele membre, cu excepția Luxemburgului. Capitolul introductiv, totuși, acoperă chestiuni mai generale cu privire la democrația regională. Loughlin declară că Comitetul de Regiuni este un factor important pentru ȋntărirea democrației ȋn Europa și că are puterea de a aduce procesul de decizii mai aproape de cetățeanul obișnuit.

Punând puterea ȋn brațul oamenilor poate avea și dezavantaje, deoarece problemele care ȋi afectează ȋn mod direct nu sunt numai regionale, ci și etnice și naționale. Propunerea lui Freeland trebuie astfel să fie echilibrată de alte elemente ale modelului pe multinivele, ȋn care rezultatele democratice ale descentralizării sunt adiționale, nu o ȋnlocuire, drepturilor cetățenești și participării la nivel european și de stat membru. Dacă este dezvoltată ȋn totalitate, cetățenia la mai multe nivele va fi inegală ȋn anumite regiuni, având drepturi diferite unele față de altele. Astfel, cetățenia la mai multe nivele va fi dezvoltată inegal pe teritoriul Europei, ca un rezultat al dezvoltării inegale a regionalismului. Există o legătură ȋntre cetățenie și identitate. Cetățenia nu ȋnseamnă numai dreptuși și ȋndatoriri, ci și apartenență, a fi membru și recunoaștere reciprocă; drepturile formale nu sunt de mare folos ȋn practicarea cetățeniei dacă cetățeanul care le posedă nu este acceptat pe deplin ca un membru al comunității sale. O cetățenie eficientă la mai multe nivele va implica astfel identități mai complexe și multiple, ȋn care cetățenii se pot simți ca făcând parte din mai multe comunități politice care operează mai mai multe scale spațiale, de la locală la globală. Identitățile regionale și minorităților naționale nu sunt fenomene culturale deja stabilite, ci sunt constituite prin instituții politice și culturale, mișcări sociale și procese de guvernare, evoluând ȋn relație cu tiparele de dezvoltare socio-economice.

Astfel, instituțiile regionale sunt importante atât pentru identitate, cât și pentru cetățenie, ȋnsă relația dintre cetățenie și identitate rămâne ambiguă. Ȋn timp ce identitățile regionale puternice pot implica un sentiment de apartenență și participare care sunt cerute de o cetățenie eficientă și guvernare legitimã, acestea pot de asemenea deveni exclusive. Acestea pot duce la excluderea altor minorități etnice și naționale, producând o politică regională ȋn care „cetățenia regională‟ este negată celor care nu sunt asemănători. De asemenea, poate exclude cetățenia la mai multe nivele prin neglijarea altor nivele din sistem.

Concluzii

Există mai multe difficultăți majore care trebuiesc abordate ȋnainte de a fi adoptat cetățenia la mai multe nivele, ca o descriere a unei realități politice emergente, sau dezvoltată ulterior ca un proiect politic pragmatic.

Regionalismul și identitățile regionale variază pe teritoriul Europei, ceea ce va face ca complexitatea cetățeniei pe mai multe nivele să se dezvolte inegal, ȋn ceea ce privește drepturile și afilierile.

Identitățile regionale sunt exprimate ȋn multe modalități. Nu toate tipurile sunt compatibile cu viziunea cetățeniei la mai multe nivele, de exemplu naționalismul etic este prea particularist, refuzând drepturile asociate cu alte nivele ale identității sau chiar existența acestor nivele. Naționalismul civic face appel la valorile „universale‟, ar ȋn practică este tot particularist, refuzând apartenența celor care nu ȋmpărtășesc aceleași valori civie.

Identitățile regionale sunt ele ȋnsele adesea complexe, contestate și eterogene, deși gradul de complexitate variază ȋn mare parte. Printre alte lucruri, aceasta presupune că vor exista neȋnțelegeri ȋntre regiuni cu privire la identitate. Un alt element important al complexității identităților regionale este intersectarea acestora cu o serie de alte chestiuni sociale și identitatea lor asociată, precum clasa socială, gen, etnie, religie etc., ceea ce duce la posibilitatea ca grupuri de interes, precum fracții ale clasei de elită cu aspirații hegemonice, să caute sã submineze cetățenia la mai multe nivele.

Există o relația apropiată ȋntre modelul de guvernare cu mai multe trepte și propunerile de cetățenie la mai multe nivele. Modelele de formare a instituțiilor variază de la regiune la regiune, existând regiuni care au un guvern regional autonom puternic, unele care sunt la nivelul superior al UE, unele au caracter autoritar și nu sunt dispuse să ȋși dezvolte regiunile, altele sunt federale sau consociaționale. Această diversitate duce la o posibilă dezvoltare inechitabilă a cetățeniei la mai multe nivele, ȋn ceea ce privește exprimarea atât a drepturilor, cât și a identităților.

Ȋn cele din urmă, nu se cunoaște mare lucru despre opinia cetățenilor, care este dorința lor pentru o cetățenia la mai multe nivele, dacă ideea de identități multiple ȋn legătură cu o guvernare fluidă este populară. UE este cel mai bun exemplu de structură transnațională de autoritate politică. Pentru a fi un vehicul a democrației transnaționale, trebuie să dezvolte o mai mare legitimitate, responsabilitate și transparență și să promoveze afinitatea ȋntre cetățenii săi. O cetățenie totală implică un sentiment de identitate, precum și drepturi politice și legale. Provocarea pentru cei care stabilesc această politică este să dezvolte atât drepturile și aspectele cu privire la identitate, ȋn moduri care să fie sensibile la complexitățile emergente ale guvernării ȋn Europa și la identitățile multiple care sunt acum evidente ȋn regiunile și națiunile Europei.

Studiu de caz

Exemplul Poloniei – un model demn de urmat.

Deoarece 1989 reformele din Polonia s-au mutat în trei direcții principale. Mai întâi de toate, ele au inclus schimbările politice pentru a crea bazele unui sistem democratic, cum ar fi drepturile individuale, a libertăților civile și libertăților politice. În al doilea rând, ele au inclus reforme ale sistemului economic care vizează restabilirea economie de piață bazată pe proprietatea privată. În al treilea rând, ele au inclus reforme ale sistemului de guvernare, în special descentralizarea.

Din 1989 un grup de indivizi din Polonia a fost în favoarea descentralizării (acest grup a început să lucreze la un nou sistem de guvernare în 1980). Ei înțeleg foarte bine interacțiunea de factori complecși și relațiile dintre sistemul administrativ și regulile generale de funcționare a sistemelor economice și politice. Dacă sistemele economice și politice se schimbă, sistemul administrativ ar trebui să urmeze, de asemenea, aceste schimbări.

Sistemul comunist din Polonia a fost modelat pe sistemul sovietic. Ca atare, era coerent, dar a fost bazat pe ipoteze care au fost ciudate, nu numai în ceea ce privește tradițiile poloneze și mentalitate, ci și în ceea ce privește regulile de bază ale unui stat democratic. Preambulul Constituției Poloniei din 1952 (Modificată în 1976) conține o declarație în sensul că rolul principal al statului a fost punerea în aplicare a "marilor idei socialiste". Ce a fost, de asemenea, decretat în Constituție a fost prietenia Poloniei cu Uniunea Sovietică. Formal, puterea supremă în Polonia a fost în mâinile "oamenilor muncii de la orașe și sate", prin parlament și consiliile oamenilor (rada Narodowa). Forța de conducere, care ar stabili direcțiile, a fost de a fi clasa muncitoare și partidul său politic. Dar, în realitate, țara a fost guvernată din exterior de către autoritățile de stat, de comitetele de partid comuniste și lideri de partid.Realul guvern a fost Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez "(partidul comunist), în timp ce Consiliul de Miniștri era un organ executiv, acționând în fapt ca un" consiliu de administrație "a țării. Astfel, partidul comunist a luat decizii în timp ce aparatul de stat a fost un organ executiv.Voința poporului nu a fost importantă, deoarece cei care a condus Polonia și-au asumat neoficial (și aveau dreptate) că națiunea a fost și va rămâne împotriva sistemului politic existent. Ce a rezultat din ideologia oficială erau regulile, care sunt definite, domeniul de aplicare al activității de stat, structura instituțională și modul în care a funcționat. Acest lucru a dus la necesitatea de a crea un stat centralizat, care a controlat complet viața socială și economică a țării, chiar intervenind în viața privată a cetățenilor săi. De mare importanță a fost adoptarea regulii de "centralismului democratic" și a statului de putere unitar de stat ca bazele sistemului politic.

În conformitate cu regula centralismului democratic, toate organele de conducere, atât politic (partidul) și starea au fost elective (orice ar însemna la acea vreme), dar, în același timp, acele organisme care au fost mai mici în ierarhie erau răspunzătoare de cele mai mari în ierarhie. Acest lucru a însemnat, în practică, că organele centrale au decis totul, și orice formă de control civil asupra activității lor a fost doar formală. În aceste condiții, orice alegere a fost o farsă. În același timp, autoritățile au respins regula separării puterilor propuse de Montesquieu și a înlocuit-o cu regula caracterului unitar al puterii de stat. Orice formă de descentralizare, care a oferit pentru exprimarea de opinii independente, să nu mai vorbim punerea lor în aplicare, a fost văzută ca o amenințare la adresa autorității de stat.

Ideea principală a sistemului a fost de a face pe oameni dependenți, în special pe locul lor de muncă, în scopul de a le face să se bazeze în totalitate pe sistem și să elimine posibilitatea oricărui comportament independent. Acesta este motivul pentru – paradoxul – "consiliile muncitorești" care au jucat un rol important în întreprinderile de stat și a devenit precursorii de democratizare în management încă din 1970. Pe de altă parte, nu au existat căi reale în care oamenii ar putea fi organizate în zonele în care au trăit. Partidului de guvernământ ia fost frică de inițiative locale spontane și necontrolate. Gestionarea problemelor publice a fost bazat pe reguli centraliste, în timp ce structura organizatorică a administrației existente se bazează pe structuri de dominați ministeriale și departamentale (verticale) pe structuri teritoriale (orizontale).Ambele forme de organizare a societății, adică în funcție de locul de muncă sau în funcție de locul de reședință, sunt antagonice (competitiv) într-o mare măsură. Dacă o formă este consolidată, celălaltă este slăbită. Sistemele totalitare preferă prima, în timp ce democrații pe cea din urmă. Transformarea, care s-a produs în Polonia pentru ultimii 11 ani, a implicat în primul rând o schimbare a regulilor în conformitate cu care viața socială a fost organizată. Cu toate acestea, aceste schimbări au întâmpinat multe dificultăți și necesită timpul necesar pentru a sensibiliza. A fost, de asemenea, necesară pentru a depăși forțele care ar pierde ca urmare a modificărilor, iar aceste forțe au inclus administrația centrală. "Teritorializare a puterii" este o condiție pentru crearea statului civil prin consolidarea sistemelor teritoriale (la diferite niveluri) și prin slăbirea rolului administrației centrale – și structurile sale și organismele ministeriale – în gestionarea directă a problemelor publice.

Administrația publică a fost întotdeauna o forță importantă pentru dezvoltarea, și a influențat direcția și ritmul schimbărilor. Cu toate acestea, ea poate fi o forță creatoare și constructivă sau una distructivă, împiedică dezvoltarea și obstrucționează orice transformare. Aceasta nu este doar o teză teoretică. Partea sa practică poate fi observată în Polonia, unde dezvoltarea societății civile și a comportamentului democratic, și creșterea în activitatea economică a persoanelor ar fi fost imposibilă fără reforma administrativ de anvergură. Fără această reformă, de asemenea, ar fi fost imposibil pentru a îmbunătăți siguranța publică și introduce modificări în sistemele de educație și de îngrijire a sănătății publice, etc. De aceea, problema restructurării sistemului de guvernare, inclusiv reforma administrației publice cuprinde anvergură descentralizare, constituit una dintre cele mai importante provocări pentru elita politică a Poloniei după 1989.

În scopul de a restabili identității locale după 1989 (Gmina și poviatul), și să creeze mecanisme de dezvoltare regională (voievodat), a fost necesară pentru a inversa vechiul sistem, ceea ce însemna că noul sistem trebuie să se bazeze pe statul de subsidiaritate, descentralizare și un mandat democratic de orice autoritate. Prima ruptură în sistemul ministerial (sectorial) de managementa a devenit Gmina în 1990, dar Gmina a avut doar 15 la suta din bugetul de stat la dispoziția lor. Un alt pas a fost făcut în 1998, când mecanismul de auto-guvernare locală a fost completată prin restituirea poviatului și au fost create fundații pentru a gestiona dezvoltarea regională la nivelul voievodatului nou creat. Ca autonomiilor locale (Gmina și poviatul), precum și auto-guvernele regionale (Voievodatul) s-au bazat pe activitatea de alegeri democratice. Ei au devenit o școală și practică pentru noua elită politică, care – în mai puțin de zece ani – este prezentă în toate partidele politice, Parlamentul și guvernul central. Reforma teritorială și descentralizarea managementului public au fost, de asemenea, un punct important de a vedea cum lucrează guvernul. Descentralizarea (transferul de responsabilitate și dreptul autoguvernărilor locale și regionale), a eliberat centrul puterii executive de la responsabilități și gestionarea multor probleme. Ea a făcut, de asemenea, posibilitatea de a remodela mecanismele conform cărora guvernul central și administrația activează. În anul 1989 experții polonezi au fost bine pregătiți pentru orice lucrare privind reforma guvernului în Polonia. În afară de reforma necesară a guvernului central, cheia pentru o reformă de anvergură a sistemului politic a fost descentralizarea problemelor publice. Acest lucru înseamnă că descentralizarea a început la cel mai mic nivel al administrației publice și că poziția și rolul Gmina au fost întărite radical. Principala problemă cu care s-a confruntat Polonia (cu care se confruntătoate țările post-comuniste) a fost în primul rând hiper-centralizare a guvernului și nu numai inerția administrației centrale.

Orice reformă a centrului într-un sistem extrem de centralizat nu ar aduce nici o schimbare calitativă, dar ar consolida doar centralizare, făcându-l mult mai eficient, dar, cu toate consecințele sale. Într-un astfel de sistem centralizat de gestionare a treburilor publice, fiecare decizie greșită sigur are repercusiuni în întreaga țară. Un sistem descentralizat se apără de aceste pericole, servește democrației și bunei gestionări, este și mai sigur. Acestă metodologie de schimbare sa dovedit a fi corectă. Paradoxal, s-a dovedit că, după descentralizarea managementului public, reforma centrului nu a fost atât de importantă și urgentă, așa cum se părea, sfera de responsabilitate a guvernului central a fost diminuată în mod rezonabil. În prezent guvernul central –guvernează, dar nu administrează. Chiar dacă buna funționare a guvernului central și administrarea acestuia constituie încă o mare provocare (în special atunci când vine vorba de guvernare eficientă pe scara macro), nu mai este o problemă care influențează direct viața public din Polonia și activitățile de zi cu zi a serviciilor publice și a celor instituționale. Acum majoritatea serviciilor publice și administrațiile sunt legate de autoritățile locale și regionale.

Cursul reform1.elor

Îaninte de 1989, activitatea statului privind descentralizarea a fost pornită din 1989 cu o intensitate variabilă. Guvernele ulterioare au dus o politică care nu a fot întotdeauna caracterizată de continuitate în toate domeniile. Dorința de a restructura statul, ceea ce face rațional, ordonat și civil, precum și de a face administrația efectivă ar putea fi văzută între 1989 și 1993. Cu toate acestea, deciziile finale, adoptate numai în anul 1988, a constituit un progres în sistemul de guvernare.

Experții au început activitatea la restructurarea sistemului administrativ în Polonia la sfârșitul anilor 1970, și au fost organizate dezbateri politice pe această temă. Aceste dezbateri au avut loc parte a unui seminar întitulat experiența și viitorul, la care au participat cercetători, contestând situația politică existentă. Activitatea desfășurată din 1980 de echipe de cercetare conduse de Jerzy Regulski și Michal Kulesza (Universitatea din Varșovia), a dus la crearea în 1989 a unei liste lungi de puncte, cu care ambele părți ale discuțiilor de la Masa Rotundă, au fost de acord. Așa numita parte a Guvernului nu a fost de acord, cu orice schimbări în modul în care autoritățile teritoriale ar fi organizate, astfel cum a fost propus de catre cei din opoziție ”Solidaritaea”. Aceste propuneri au inclus acorduri date comunităților locale să înființeze autoguvernări locale și o garanție în constituirea dreptului comunităților locale să înființeze astfel de autoguvernări. Pentru a permite comunităților locale de a face acest lucru, ar trebui să fie împuternicită cu competența de a guverna ca un guvern public și să li se permită să intre în tranzacții de drept civil în nume propriu.

Postulatul de bază a fost creat de unități independente de autoguvernare teritorială. Ei vor avea, de asemnea, dreptul de a deține proprietate, s-ar bucura de independență financiară, iar legislatura lor va fi aleasă printr-un proces democratic. Supravegherea de stat s-ar limita doar la problema legalității acțiunilor lor, ceea ce ar garanta independența.

Restaurarea de auto-guvernare la nivel gmina (municipal)-1990

După alegerile din iunie 1989, la inițiativa Senatului Republicii Polone efectuate în iulie 1989, la doar câteva luni în guvernul Tadeusz Mazowiecki, auto-guvernare teritorială a fost restaurat la nivelul gmina.

Jerzy Regulski a devenit membru al Senatului și președinte al Administrației de Stat și teritorială Autoguvernare Comisiei din Senat. Regulski a fost cel care a inițiat rezoluția menționată anterior a Senatului de a restabili auto-guvernare. El a devenit subsecretarul de stat și Plenipotențiar pentru Reforma teritorială autoguvernării în guvern Tadeusz Mazowiecki. În această poziție el a reușit pregătirea reformei și apoi a supravegheat punerea în aplicare a acestuia. După Regulski a devenit membru în guvern, Comisia, sub auspiciile speciale ale vorbitorului din Senat Andrzej Stelmachowski, a fost prezidată de Jerzy Stępień, care este acum un judecător al Tribunalului Constituțional. Sejm (prima camera a parlamentului) a fost prezidat de prof Walerian Panko, care mai târziu a devenit președinte al Camerei Supreme de Control. Proiectul a fost pregătit în toamna anului 1989, sub auspiciile Consiliului Legislativ de onoare al Sindicatului Solidaritatea. Acesta a fost apoi pregătit de Comisie și la data de 19 ianuarie 1990 a devenit primul proiect de lege prezentat de către Senatul Republicii Polone la Sejm.

În termen de câteva luni, proiectele necesare au fost pregătite și au fost votate în legislație: în primul rând a fost modificarea Constituției, urmat de legea din 8 martie 1990 – Teritorial Act Autoguvernare, Legea Electorală, și în cele din urmă toate celelalte legi ( la acel moment mai mult de 100 de legi referitoare la diferite domenii au fost modificate). Pe 27 mai 1990 au avut loc primele alegeri municipale libere din Europa Centrală și de Est. Aceasta a reprezentat o reformă de importanță fundamentală și a devenit primul pas spre crearea cu succes a societății civile.

Principala dilemă politic la timp a fost, după cum urmează: dacă să organizeze alegeri libere fostelor consilii populare, care nu ar putea fi ușor adaptate la noile nevoi și apoi elaborarea de noi soluții, sau pentru a efectua mai întâi o reformă de anvergură de autonomiile locale și apoi să organizeze alegeri pentru noi instituții. Trebuie remarcat aici faptul că mecanismul de luare a deciziilor politice a fost foarte simplu în timpul primelor câteva luni. Acesta a fost conducerea politică a Clubului parlamentar al cetățenilor care au ales a doua varianta, cu rezerva că alegerile trebuie să aibă loc cât mai curând posibil. Ritmul de lucru, atât în ​​guvern și în Sejm, a fost atât de plin de viață că adversarii reformei (și erau mulți dintre ei, atât în ​​rândul politicienilor și membri ai administrației de stat) nu au avut timp suficient să-și coordoneze eforturile lor pentru a se opune în mod eficient.

O altă problemă sa referit la domeniul de aplicare a reformei: cât de multe niveluri de guvernare teritorială ar trebui să devină auto-guvernare. La dezbaterea Mesei Rotunde, comuniștii au propus ca consiliilor populare de la ambele niveluri ar trebui să fie pur și simplu "redenumit" ca auto-guvernare și problema va fi rezolvată. Nu numai ca a fost o astfel de reformă superficial respins, pentru motivele descrise mai sus, dar, de asemenea, reforma a fost limitată la nivelul gmina și alte niveluri de auto-guvernare au fost lăsate să fie abordate la o dată ulterioară.

Reforma a fost limitat în această etapă la nivelul gmina din mai multe motive. În primul rând, administrativ Poloniei la nivel gmina a avut și are încă o dimensiune adecvată: o gmina medie sat, din Polonia are în jur de 7000 de locuitori, ceea ce este foarte benefic daca Gmina este de a efectua o mare varietate de sarcini publice importante. Prin urmare, nu este necesar să se introducă modificări teritoriale la acest nivel. În al doilea rând, după reformele din mijlocul anilor 1970, divizia administrativă a Poloniei au fost adaptate nevoilor unui stat centralizat (49 voievodate mici), și din acest motiv a fost necesară o reformă teritorial și organizatorice de anvergură; în 1990 nu era timp pentru o astfel de reformă. În al treilea rând, așa cum sa presupus că Gmina avea să devină unitatea teritorială de bază pentru managementul public din Polonia, a fost înțelept să introducă un nivel mai ridicat de auto-guvernare, deoarece s-ar putea domina întregul sistem. Scopul principal al reformei a fost de a consolida gminas, permițându-le să devină obișnuit cu independența și povara responsabilității, și pentru a stimula și integrarea comunităților locale.

Rolul-cheie în punerea în aplicare a reformei gmina a fost jucat de către delegații de teren ale plenipotențiarilor Guvernului, care au fost numiți în toate 49 voievodate, cum a fost imposibil să contacteze 2500 gminas, le dă sfaturi, informații sau consultare la Varșovia. A fost, prin urmare, necesar să se creeze noi canale pentru gestionarea reformei gmina, care ar fi separată de administrația teritorială existente, care a rămas din 1990 în mâinile aparatului vechi. Birourile delegaților devenit primul element al administrației teritoriale non-comunist din Polonia. Acești reprezentanți au fost aleși dintre candidați propuși de comitetele cetățenești locale. Criteriile de selecție au fost clare și simple. Reforma nevoie de oameni cu cunoștințe de problemele administrative care au fost implicați în procesul de reformă, dar care nu sunt implicate în grupuri de interes local, care ar putea limita libertatea de acțiunile lor. Persoanele care au fost alese pentru aceste poziții au fost independente, responsabile, a avut abilități de negociere și au fost capabili să-i convingă pe alții. Unii oficiali din administrația veche au devenit, de asemenea, delegați, dar acestea au fost într-o minoritate. Majoritatea celor aleși au fost membri ai fostei opoziții.

Principala sarcină a delegaților a fost de a pregăti Gmina să înființeze auto-guvernare și alegeți autoritățile sale, să preia proprietatea de stat, etc. Ei au fost, de asemenea, pentru a instrui noii Gmina în timpul primei faze de funcționare independentă și de a stimula auto mișcare -government. Echipele mici au efectuat o sarcină uriașă. La acea vreme nu au existat nici legile Gmina nici orice reglementări pentru desfășurarea procedurilor. Ceea ce a fost urma să fie aruncat și ceea ce este nou a trebuit să fie scris de la zero. Amploarea acestor provocări a fost enormă. A fost necesar să se efectueze o inventariere a proprietății publice preluate de Gmina, reorganizarea birourilor Gmina, precum și serviciile publice și instituțiile administrative, să sorteze problemele financiare, și de a crea noi instituții. În același timp, gminas din proprie inițiativă a început procesul de a elibera economia prin privatizarea a multor întreprinderi, pe care le dețineau la acest moment, precum și vânzarea, transferul sau leasing de terenuri, clădiri și spații de birouri. În acest fel, reforma autonomiei a început prin schimbări importante în economie și a devenit una dintre principalele forțe motrice ale transformării economice în Polonia.

După cum se poate observa mai sus, pentru oficiul plenipotențiar pentru autoguvernare teritorială reforma a jucat un rol-cheie în pregătirea și introducerea reformei gmina. Același sistem a fost folosit mai târziu de multe ori în Polonia, și nu a fost limitat la aspectele reformei administrative. Se pare a fi cea mai bună soluție pentru gestionarea modificărilor sistemice profunde. Pe de o parte, actorii implicați se bucură de un sprijin politic puternic (care sunt direct subordonate primului-ministru) și pe de altă parte, ei își concentreze eforturile pe o anumită sarcină. Doar două duzine de personal a lucrat la birou, dar a cooperat pe termen lung sau pe termen scurt, cu numeroase echipe și experți individuali.

Când gminas a devenit operațional, dezacordul dintre susținătorii reformei și cele împotriva sa (mai ales administrația publică), a început să crească. Nucleul conflictului a fost în primul rând punerea în aplicare a Actului definirii unor noi competențe și sarcini ale Gmina. Multe competențe care au fost anterior în mâinile gminas ca parte a administrației de stat au fost puse în mâinile administrației de stat (voievozii și administrația lor districtă) după reformă.

Ca rezultat direct al acestui conflict, activiștii de auto-guvernare a făcut eforturi pentru a consolida poziția Gmina în conflictul cu lobby-ul administrativ, pentru a proteja în mod eficient interesele autoguvernărilor, și pentru a oferi ajutor reciproc pentru cei care au avut de a face față cu dificultăți similare. În iulie 1990 președinții voievodatul ansambluri a organizat o convenție națională și a înființat Adunarea Național Teritorială de auto-guvernare pentru a reprezenta autoguvernările la nivel național. În ianuarie 1991, Asociația orașelor poloneze a fost înființată, după modelul unei organizații de dinainte de război, care a fost organizarea de auto-guvernare, de bază. În martie 1992, a fost înființată Uniunea poloneză Metropolitan Towns, care a devenit clubul din cele mai mari orașe din Polonia, iar în mai 1993, a fost înființat Asociația satului Gmina al Republicii Polonia. Organizațiile de mai sus au început o cooperare strânsă și a devenit rapid o forță importantă pe partea autoguvernărilor pentru influențarea deciziilor luate de guvernul central și de Parlament.

Este demn de subliniat faptul că reforma autoguvernării polonez obține un mare interes în străinătate. Multe guverne și organizații non-guvernamentale au fost gata să ajute. Ar fi dificil să menționăm aici toate părțile implicate în ajutorarea reformatorilor, dar unele instituții și organizații trebuie să fie menționate. Acestea au inclus USAID, USIA și organizațiile non-guvernamentale din SUA; Know-How Fund britanic; fundația franceză Franța-Pologne; și Fundația germană Adenauer. De menționat este acțiunea Wings poloneze (Polskie Skrzydła), care a făcut posibil ca 500 de activiști locali pentru a vizita echivalentul francez al gminas înainte de alegerile municipale organizate în 1990. Fără aceste inițiative, dezvoltarea democrației locale în Polonia ar fi fost mult mai lent.

Reforma Poloneză de auto-guvernare din 1990, împreună cu reformele economice din acea perioadă, a fost mult mai apreciate în țările democratice ale Europei de Vest decât în ​​Polonia. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece importanța auto-guvernare a fost apreciat de către acele țări în care autoguvernările locale au devenit un element stabil al vieții publice și în cazul în care tradiția de auto-guvernare este veche de secole.

Prima încercare de poviat (județ) al doilea nivel de auto-guvernare locală – 1993

Ieșirea ulterioară a guvernului Republicii Polone, condus de Jan Krzysztof Bielecki (1991), include numeroase studii, expertize și proiecte pregătite, printre altele, de două echipe de experți. Prima echipă a lucrat la conceptul de schimbări în structura teritorială a statului (condus de J. Sulimierski). În acest stadiu al dezbaterii politice în Polonia, una din principalele probleme invocate a fost regionalizarea politică, susținută de prim-ministrul Bielecki. Cealaltă echipăa lucrat pentru reforma administrației de stat, condusă de senatorul Jerzy Stępień, care a elaborat sediul preliminare pentru restructurarea guvernului central și pentru introducerea modificărilor în cadrul administrației teritoriale. De asemenea, a pregătit un proiect de serviciu public și un proiect privind reprezentarea Trezoreriei statului.

Sub prim-ministru Jan Olszewski (1992), lucrarea a fost continuată de către echipa de Reorganizarea a Administrației Publice, de asemenea, condusă de J.Stępień. Raportul elaborat de echipă, a fost intitulat "Premisele preliminare pentru restructurarea administrației publice" a fost aprobat de Guvern în mai 1992. Acesta a fost primul guvern care face referire la reforma administrativă ca o singură entitate. Raportul a subliniat faptul că, în scopul de a restructura administrația de stat într-un mod aprofundat și detaliat, o agenție guvernamentală specială (corp) trebuie să fie configurată pentru a coordona activitatea desfășurată de diferite organe de stat.

Guvernul ulterior, condus de Hanna Suchocka (1992-1993), și-a declarat de la început voința politică de a efectua reforme în următoarele domenii:

1) Funcționarea guvernului central, administrația centrală și administrația publică locală;

2) Sistemul teritorial – care a fost legată de noua diviziune teritorială așteptat de Polonia (Gmina, poviatul, Voievodatul mare), precum și la continuarea procesului de descentralizare administrativă și financiară, prin crearea de poviatul autoguvernărilor;

3) Statul serviciului public;

4) Raționalizarea fluxului de informații și procesului de luare a deciziilor; și

5) Utilizarea eficientă a resurselor publice.

Guvernul Hanna Suchocka a nominalizat un plenipotențiar pentru Reforma Administrației Publice. Oficiul plenipotențiar a angajat în jur de 20 persoane.

Principalele sarcini ale plenipotențiarului au fost în primul rând de a construi o echipă, să pregătească un buget pentru birou, a creat o strategie de reformă și să întocmească planuri de acțiune. Principalul document elaborat la moment a fost intitulat "Premisele și direcțiile reformei administrației publice a Republicii Polone. Documentul a devenit baza pentru toate lucrările în acest domeniu efectuate de stat în perioadele ulterioare.Toate lucrările de proiectare și elaborare de soluții legislative specifice au fost realizată de experți din afara biroului, muncitorii de auto-guvernare și altele. Au fost, printre altele, următoarele grupuri de lucru pentru pregătirea reformei: două echipe de proiectare a noului administrativ de Polonia (nivelurile superioare – poviatul și Voievodatul); echipa de schimbări organizaționale; echipa care a analizat costul reformei; și 14 echipe de elaborare a propunerilor legislative în diferite domenii ale managementului public. Ca urmare a activității desfășurate de către echipele de experți, toate proiectele de reformă teritoriale au fost create, inclusiv facturi (amendamente ale 150 Faptele Apostolilor), precum și proiectele de organizare, și o hartă a noului administrativ al Poloniei, care a fost convenită de majoritatea gminas.

Condițiile au fost, după cum urmează: fiecare poviat ar cuprinde cel puțin cinci gminas; scaunul autorităților poviatul ar fi într-un oraș de cel puțin 10.000 de locuitori; și fiecare poviat ar avea cel puțin 50.000 de locuitori. Polonia a avut aproximativ 300 de centre locale, care aspirau să devină un poviat. Reforma poviatului a fost de a restabili legăturile locale ca bază de auto-guvernare la acest nivel. Pregătirea și consultările cu privire la harta de poviat a stimulat interesul în reforma tuturor autorităților Gmina și a elitei politice locale.

Un element foarte important al activității privind reforma poviatul a fost pregătirea și punerea în aplicare a Programului Municipal pilot de reformă a administrației publice (RAP). Programul a fost pregătit pentru cele 44 de orașe mari din Polonia (cu excepția Varșoviei), care au optat pentru a deveni orașe independente excluse din poviat ca urmare a viitoarei reforme a poiatului. Pe baza unui acord cu guvernul, aceste orașe au fost prezentate cu o propunere de a prelua majoritatea sarcinilor care urmau să fie efectuate de către poviat. Astfel de descentralizare, implementată în conformitate cu normele stabilite, a contribuit la identificarea mai multor aspecte ale funcționării autorităților locale. Ca rezultat, o echipă specială a fost înființată pentru monitorizarea, pregătirea și implementarea Programului Pilot. În plus, la nivel politic, a fost înființată Mănăstirea președinților marilor orașe, cu participarea celor care participă la Programul pilot.

Plenipotențiarul a început să coopereze cu multe organisme guvernamentale și administrațiile publice, organizații de auto-guvernare, universități și presă, care au oferit o acoperire vastă a activității și a facturilor în curs de elaborare cu sprijinul organizațiilor internaționale și altele.

În Biroul de plenipotențiar, o unitate separată a fost responsabilă pentru gestionarea resurselor care provin din Uniunea Europeană (Phare). De asemenea, numeroase alte organizații sprijineau activitatea lor, printre care USAID, Asociația germană a județelor, și know-how-fond trebuie să fie mai ales menționat. Toate aceste organizații și inițiative care sprijină au fost foarte eficiente pentru proiecte pe termen mediu și pe termen lung. Majoritatea dintre ele au fost efectuate cu administrațiile de stat, o varietate de guverne locale și organizațiile acestora, livrare de know-how, expertiză, asistență tehnică, și schimb de opinii și experți. Cu toate acestea, influența lor practică privind pregătirea reformei a fost destul de mică, așa cum au fost în imposibilitatea de a răspunde la întrebările lor imediat, în timpul necesar, poate cu excepția recunoscătoare a OCDE și Institutul Regal de Administrație Publică (RIPA). În special, sprijinul financiar solid al Uniunii Europene (Phare) a fost întotdeauna livrat prea tarziu pentru nevoile reformei administrației publice, și procedurile de planificare necesită luni de pregătire, acceptare și implementare. Mijloacele financiare convenite, de care era nevoie urgent în 1993 a ajuns în 1994-1995, atunci când o altă coaliție a fost la putere. Exact aceeași situație a avut loc în 1998, atunci când sprijinul venit doi ani mai târziu, a fost, de asemenea, utilizat în mod abuziv.

Persoana responsabilă pentru aprobarea lucrului privind reforma la nivel politic (de exemplu, în guvern și parlament) a fost ministru JM Rokita, care a fost șeful Biroului Consiliului de Miniștri. Aceasta nu a fost o sarcină ușoară, ca o parte a guvernului de coaliție (și unele partide care formează coaliția), nu a fost în favoarea reformei.

Guvernul Suchocka a demisionat în toamna anului 1993, lăsând în urmă multe documente și proiecte, care au devenit baza pentru reforme. Ce a rămas a fost Programul pilot Municipal, care a devenit în 1995 Actul orașelor mari.

Unul din rezultatele permanente a fost înființarea Comisiei mixte al Guvernului și teritorială auto-guvernare în 1993. Membrii Comisiei pe partea auto-guvernării au fost reprezentanți de cinci organizații de auto-guvernare la nivel național. De la bun început s-a intenționat ca Comisia să devenă un organism care nu numai a emis avize cu privire la deciziile guvernului, dar a făcut, de asemenea, declarații cu privire la direcția politicii auto-guvernare urmărită de stat. Înființarea Comisiei de către primul-ministru și supravegherea activității sale garant că orice aranjamente făcute de Comisie ar fi obligatoriu.

Cu toate acestea, cea mai importantă realizare a acestei perioade a fost întărirea sprijinului public pentru reformele din cadrul partidelor politice, dar în primul rând în cadrul organizațiilor de auto-guvernare teritorială. La acea vreme, în cooperare cu organizațiile de guvernare teritorială, o mișcare foarte puternică a fost creată pentru a sprijini punerea în aplicare a reformei poviatul și voievodat.

După victoria parlamentară a Alianței de stânga al Stângii Democrate și Partidul Țărănesc Polonez în septembrie 1993, liderul Partidului Țărănesc Polonez, Waldemar Pawlak, a încercat să formeze un nou guvern.Acest partid sa opus reformelor radicale și care vizează să apere status quo-ul, în special interesele de țărani și fermieri. Aparatului de partid a vrut să mențină influența partidului, fără a introduce orice modificări structurale, democratice de stat. Conducerea partidului a negat necesitatea de a crea poviat.

Era evident că această abordare a fost pe un curs de coliziune cu programul de descentralizare inițiat de guvernul anterior. Ca urmare, guvernul Pawlak a refuzat să introducă reforme și a făcut chiar o încercare nereușită de a bloca programul Municipal Pilot. În acel moment, mass-media a intervenit și a exprimat sprijinul pentru reformă. Reformatorii au reușit să treacă Legea Achizițiilor Publice pregătit în 1993. De asemenea, ei au încercat să reformeze sistemul de guvernare din orașul Varșovia, dar această încercare a fost, din păcate, deformată în timpul discuțiilor din cadrul Sejm.

Poziția anti-reformă al guvernului a devenit clar în timpul campaniei electorale care precede a doua alegere de auto-guvernare în anul 1994.

Sub Prim-ministrul Józef Oleksy (1995), Legea orașele mari a fost adoptată. Proiectul de lege a inclus, de asemenea, pe viitor poviatul program pilot în cadrul proiectului denumit orașului Zona serviciilor publice, care s-a bucurat în special de sprijinul membrilor parlamentului și de auto-guvernarea activiștilor din regiune Sądecczyzna. Proiectul de lege a fost pregătit în afara parlamentului; cu toate acestea, a trecut în timpul campaniei prezidențiale, care a fost în curs de desfășurare la momentul respectiv, ca Alianță de stânga al Stângii Democrate a vrut să demonstreze că au susținut ideea de auto-guvernare. În cursul reformelor, Legea orașe mari a fost de o mare importanță, deoarece a transferat autorităților orașelor mari competența de a efectua numeroase sarcini publice cu caracter local (printre multe altele, spitale de funcționare, școlile secundare, instituții culturale, drumuri publice din orașe). Se referea la numai 40 de orașe, dar acestea au fost cam 25 la sută din populația totala a Poloniei și a mai mult de 30 la sută din instituțiile de servicii publice. În acest fel, unele servicii publice importante și instituții au fost la dispoziția atât auto-guvernelor cât și la dispoziția administrațiilor publice centrale. Cu toate acestea, un astfel de dualism în timp nu va dura. Schema pilot a devenit un pas important spre continuarea reformei în circumstanțe nefavorabile. Acesta a făcut posibilă pentru a supraviețui ori adverse și a aduna experiență privind modul în care aceste instituții au funcționat sub domnia autoguvernărilor. Tacticile folosite de reformatorii s-au dovedit a fi de succes, la fel ca în 1998 toate aceste și alte responsabilități, inclusiv responsabilitatea pentru instituțiile publice, au fost predate poviat peste tot în Polonia.

În 1996 au început lucrările privind reforma "Centrul economic al Guvernului". Plenipotențiar al Guvernului, secretar de stat Marek Pol, a reușit reforma. Ca urmare a activităților desfășurate în cadrul guvernului Włodzimierz Cimoszewicz (1996-1997), Legea privind serviciul public a fost adoptată, dar într-o versiune mult mai scurtă în comparație cu facturile întocmite în 1992 și 1993. A fost aprobat un pachet de legi. Acest pachet a inclus legea privind organizarea și funcționarea Consiliului de Miniștri și domeniul de activitate al miniștri și amendamente la Legea cu privire la organele teritoriale ale administrației publice (1996). Ambele legi au fost bazate pe facturile întocmite în 1993. Mai mult decât atât, în 1997 a fost aprobat o lege cu privire la sectoarele administrației publice centrale. Chiar dacă legea a fost de o mare importanță, nu a intra în vigoare până în anul 1999.

În ceea ce privește reforma sistemului teritorial a fost preocupat, singurul rezultat al celor patru ani de activitate a guvernului de stânga (în afară de menținerea Programului Pilot) a fost publicarea în 1996 a unui raport de către Biroul Consiliului de Miniștri intitulat " eficace, prietenos și statul Safe ".

Trebuie menționat aici că reforma autonomiei s-a bucurat de sprijinul puternic al noii Constituții a Republicii Polone, adoptat în 1997. Suporterii de auto-guvernare au fost bine pregătiți și profesional au reprezentat în timpul lucrărilor Adunării Naționale privind Constituția. Următoarele reguli de bază stabilite în Constituție sunt importante pentru organizarea generală a statului: principiul subsidiarității, crearea principalelor fundamentele filosofice ale Republicii a treia Polonia (Preambul); Regula de Descentralizare, ca fundament al sistemului de guvernare a Poloniei (articolul 15); și clauza societăților publice (articolul 16), ca și forma în care viața publică este organizată în cadrul societății la fiecare nivel teritorial. Capitol al Constituției pe auto-guvernare este detaliat și destul de precise, și îndeplinește în totalitate cerințele Cartei Europene a administrației locale. Constituția indică în mod clar faptul că unitatea de bază a auto-guvernare teritorială este Gmina și că în Polonia pe lângă autonomiile locale există, de asemenea, auto-guvernele regionale (voievodate). Partidul Țărănesc Polonez (PSL), nu au fost de acord să menționeze poviatul în Constituție, în calitate de membri ai partidului dorit să-și păstreze voievodatului mic, în cazul în care aparatul și activiști de partid au fost puternici și a jucat un rol vital. Astfel, parlamentarii au rămas cu dilema de numărul de niveluri de auto-guvernare locală din Polonia, deoarece aceasta nu a fost decis în Constituție. A fost nevoie de un astfel de compromis pentru ca Constituția să fie adoptată de către Adunarea Națională, cu o majoritate de voturi. Dilema de mai sus a fost în curând stabilită, legile din 1998 au adoptată de o nouă coaliție formată după alegerile din toamna anului 1997, prin acțiunea de solidaritate a alegerilor (AWS) și Uniunea Freedom (UW).

Powiatul (județ) și voievodatul (regiune) de reformă; Polonia nouă structură teritorială și descentralizarea – 1998

În perioada dintre 1989 și 1997, multe legi au fost adoptate cu privire la sistemul administrativ, sarcinile și mecanismele de funcționare a administrației publice. Cu toate acestea, în pofida modificărilor în sistemul politic, precum și în economie, administrația publică și modul în care a funcționat nu a suferit modificări majore în această perioadă, cu excepția reformei gmina în anul 1990. Sistemului administrativ polonez era încă dominat de centralism (deși în forma sa birocratică, nu în forma sa politică), în 1990 realizările reformei autoguvernării au fost zădărnicite. Ca urmare, stagnarea procesului de reformă între 1994 și 1997 a dus la re-apariția unor factori centraliste în formă birocratică și anarhistă. Încă o dată, oficialii au început să pună în practică varianta locală a abordării "partaja prada", înțeles ca dreptul de a prelua poziții, care a devenit adânc înrădăcinată în administrația de stat. Această abordare legitima și profiturile din contactele politice, care au condus la re-apariția unor relații strânse între autoguvernărilor și birocrații guvernamentali.

Principalele reguli ale noului sistem administrativ al Poloniei, care au fost prevăzute în Constituția Republicii Polone din 1997 și în cele din urmă a devenit lege în 1998, a fost negociat de către experți, politicieni și autoguvernărilor din 1989. Este imposibil să menționăm aici toate persoanele implicate și activitatea desfășurată până în prezent. De aceea, este important de subliniat faptul că cercul de persoane care sunt dornici de a restructura permanent sistemul administrativ al Poloniei a fost lărgirea din 1989 și beneficiază de o înțelegere tot mai mare din partea diferitelor grupuri politice.

Atunci când, în toamna anului 1997, coaliția de partide post-Solidaritatea a preluat puterea în Polonia sub prim-ministru, Jerzy Buzek, s-a angajat într-o misiune de a "îmbunătăți starea" și pentru a finaliza procesul de transformare a sistemului de guvernare.

Pregătirea și punerea în aplicare a reformei a fost coordonată de către trei centre de guvern. Lucrarea cu privire la principalele concepte și pregătirea măsurilor legislative de bază au fost coordonate de prof. Michał Kulesza care, în decembrie 1997, a devenit plenipotențiar al Guvernului pentru reforma sistemului de stat. Lucrărilor privind împărțirea administrativă a țării a fost realizată de Jerzy Stępień, subsecretarul de stat în Ministerul Afacerilor Interne și Administrației. În plus, lucrarea de a pregăti punerea în aplicare a reformei a fost coordonat de către Ministerul Administrației și Internelor, inițial sub conducerea subsecretar de stat Jerzy Stepien și ulterior de subsecretarul de stat dr Józef Płoskonka. În mai 1998 Dr. Płoskonka a fost numit secretar al echipei Inter-ministerial pentru punerea în aplicare a reformei administrației publice.

Lucrarea de organizare vizează pregătirea introducerii în practică a unor noi instituții au fost deconcentrate și realizată la nivel de voievodat. Lucrarea a fost personal coordonată la nivel național de către ministrul Płoskonka și în cursul unor reuniuni de două zile ale secretarilor echipelor Voievodatul, sub conducerea ministrului Płoskonka. Aceasta lucrare a fost susținută și organizată de Departamentul de Implementare și Monitorizare a Reformei Administrației Publice în cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Este demn de menționat faptul că primul-ministru a înființat Consiliul Consultativ pentru reforma sistemului de guvernare (cu Jerzy Regulski ca președinte). Consiliul a fost de acord să emite avize cu privire la reforma administrativă și alte reforme sociale care au fost introduse de guvern. Ritmul de lucru cu privire la reforma administrativă a fost atât de rapid încât Consiliul nu a fost în măsură să emită avizele sale la timp, care a cauzat unele probleme. Membrii consiliului au exprimat, de asemenea, opiniile și rezervele cu privire la unele aspecte ale reformelor sociale (în special reforma sistemului de îngrijire a sănătății).

Punerea în aplicare a reformei de descentralizare în 1998 a avut loc în conformitate cu voința politică a coaliției de guvernământ de AWS și UW, care a vrut să restructureze sistemul administrativ al Poloniei. Această reformă nu a fost un scop în sine, ci o condiție pentru creșterea eficienței managementului public și pentru construirea mecanismelor democratice. A fost, de asemenea, un pas pe drumul spre îmbunătățirea condițiilor de diferite sectoare ale vieții publice, inclusiv a sistemului de ingrijire a sanățății și a sistemului de învățământ, precum și a raționalizării anumitor zone care au fost parțial sau total controlate de autoguvernări (de exemplu, gestionarea publică a drumurilor, asigurarea ordinii și siguranței publice).

Acest proces complicat de transformare a sistemului de guvernare din Polonia a fost o mare provocare. Ca urmare, în loc de punere în aplicare a reformei în etape rezonabile (și reforma nu a fost pusă în aplicare între 1993 și 1997 de către coaliția guvernamentală anterioară), întregul pachet de reformă trebuia să fie introdus dintr-o dată în 1998. Într-o mișcare reformatorii au avut de a schimba împărțirea administrativă a țării, să introducă auto-guvernare în poviats și voievodate, restructurarea și consolidarea administrației publice centrale, precum și să modifice normele de responsabilitate, în același timp,și implementarea reformelor sociale majore.

Având în vedere amploarea modificărilor, probleme și tensiuni au fost inevitabile, atât la nivel politic și în materie de comunicare publică. Această situație ar putea fi oprită de reformă și a dus la căderea guvernului și alegeri parlamentare anterioare. Tensiunea considerabilă a fost cauzată de conflictul privind numărul de voievodate, care sa încheiat cu înfrângerea din partea guvernului. Guvernul a analizat cu atenție problema, înainte de a face publică versiunea sa a diviziunii administrative ale Poloniei, care prevedea crearea a 12 voievodate. Dacă un guvern acceptă o anumită versiune a unei probleme și a doua zi liderul principalului partid al coaliției subminează că versiunea, acesta este un dezastru, din punctul de vedere al ambelor relații publice și marketing politic. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Prin urmare, nu era surprinzător faptul că opoziția și Președintele Republicii a profitat de situație, și, ca urmare a numărului de voievodate a fost crescut la 16.

Cea mai mare controversă politică privind reforma a fost numărul final de voievodate, dar cea mai mare bătălie a fost luptat peste competențele (responsabilitățile) de noi unități de auto-guvernare. Bătălia a fost decisivă în ceea ce privește gradul de descentralizare a puterii publice în Polonia și, de asemenea, în ceea ce privește cât de multă puterea ar fi dat la powiatului. Bătălia a constat din mai multe ciocniri au luptat în echipe, ministerele, în guvern și în parlament.

A fost pregătită o loistă cu noile schimbări care erau necesare în anumite secțiuni ale dreptului material, cu ajutorul unor experți, oficiali de auto-guvernare și reprezentanți ai anumitor ministere (Emilewicz și Wołek, PP 0.162-164). Au fost înființate 14 de echipe de experți – în mod similar în ceea ce a fost făcut în 1993.

În total, aproape 200 de legi urmau să fie modificate. Departamentul Legislativ al Cancelariei Primului Ministru a avut prea mult de lucru pentru a prelua sarcina, toate facturile au fost redactate de către echipele de experți menționate mai sus. Munca lor a fost coordonată de către Oficiul de plenipotențiar (Włodzimierz Tomaszewski).Fiecare modificare a unei legi în vigoare a fost supusă consultării de mai multe ori. După ce modificarea a fost gata, un atașament a fost preparat, inclusiv o descriere a ceea ce urma să fie atins, justificarea pentru modificare și o diagramă care indică schimbarea competențelor. Toate aceste documente au fost plasate într-un dosar roșu, inclusiv materiale de la un anumit domeniu referindu-se la fiecare schimbare. Astfel dosare roșii – și erau 200 – au fost ulterior trimise ministerelor pentru consultare.

Momentul de consultări interministeriale fost strâns, ministerelor li s-au dat 7-10 zile pentru a da avizul lor. Odată ce ministerele au emis opiniile, o noua versiune a fost preparată. Apoi proiectele au fost puse împreună ca o singură entitate legislativă, care a inclus schimbări în multe legi. În acest fel, s-au creat părți ulterioare ale legii, definirea unor noi competențe. Ei ar fi putut fi considerate produse legislative distincte. În total, cinci astfel de părți separate au fost pregătite, care au fost ulterior aprobate de către Consiliul de Miniștri și au fost trimise parlamentului. În parlament au fost combinate pentru a deveni lege.

Pe măsură ce timpul se scurgea, propuneri de prevenire prezentate de ministere au fost de multe ori acceptate de către Consiliul de Miniștri, și, prin urmare, multe dintre măsurile aprobate nu a mers suficient de departe. Un exemplu bun este problema centrelor de locuri de muncă, care urmau să fie preluate de administrația de auto-guvernare. Cu toate acestea, Ministerul Muncii și probleme sociale și sindicatele lobby împotriva reformei nu a vrut să fie de acord să această măsură propusă. Rezistența lor a fost greu de înțeles. Cred că a fost generată de Ministerul Muncii, ca pe de o parte, a afirmat că a fost în favoarea reformei, dar pe de altă parte a fost folosit pentru a stagna funcționarea în cadrul sistemului existent, unde sume uriașe de bani au rămas în mâinile lor și în afara controlului cetățenilor. La nivelul guvernului lupta a fost pierdută, ca ceea ce a rămas a fost vechiul model.

În special, un tort amar a fost un aspect financiar al reformei. O mare problemă încă de la început a fost lipsa unor statistici fiabile privind noile entități teritoriale. Ca urmare, transferul de mijloace financiare de la administrația de stat la noile unități (poviats și voievodate) a fost bazat – în general – pe rapoartele de cheltuieli reale (din 1997 și 1998) de orice administrare, instituție, serviciu, etc., care a fost sub rezerva descentralizării. O astfel de procedură a fost foarte supărătoare, dar a fost singura modalitate de a obține un nou sistem financiar din orice poviat și Voievodat – și pentru a fi siguri că fiecare unitate va primi suficiente fonduri pentru a continua activitățile de toate administrațiile, instituțiile și serviciile transferate la nivel local.

Este evident că o astfel de poziție financiară limitată a autorităților locale și regionale nou create are, de asemenea, un impact pozitiv asupra situației bugetare generale, ca fiind pe deplin de așteptat de reformatorii. Exact aceeași situație a fost asistat în 1990, când a fost creat noul Gmina. Statul centralizat nu a avut nici o măsură pentru a raționaliza în mod eficient de organizare, personal și formele de management și calitatea serviciilor oferite publicului. Reformele de descentralizare a transferat toate aceste instituții și servicii de control politic și de calitate, care a făcut posibilă pentru a dovedi eficacitatea și utilitatea lor. Aceste reforme au creat condițiile pentru evaluarea necesității lor și rolul real jucat, nivelul de acceptare publică, precum și relația cost-eficacitate. Speranța că reforma de descentralizare ar aduce raționalizarea cheltuielilor în multe domenii de servicii publice, precum și îmbunătățirea calității a fost pe deplin justificată, atât după 1990 și după 1998.

În Polonia nu a existat nici o discuție serioasă în 1998 cu privire la viitoarea recesiune și criza finanțelor publice. Cu toate acestea, Ministerul Finanțelor polonez este una dintre instituțiile cele mai conservatoare care le-am văzut vreodată, în ceea ce privește atât funcționarii publici cât și politicienilor aflați în pozițiile. Încă de la început (de exemplu, din 1990), toate reformele de descentralizare au fost efectuate în Polonia, în ciuda opoziției unor cercuri de conducere din minister.

Era evident că descentralizarea nu va fi efectuată fără transferul relevant de fonduri. Mijloace financiare transferate poviats și voievodatelor sunt (aproape) suficiente pentru a acoperi cheltuielile curente. Pe de altă parte, a existat o așteptare către un "relevant" de fonduri ar însemna o poziție financiară puternică, mai ales pentru autoritățile Voievodatului, responsabile de dezvoltarea și politica regională. Acest lucru nu sa întâmplat încă. Ca o chestiune de fapt, rezervele financiare ale autorităților locale și regionale și posibilele cheltuieli de capital sunt, în practică, foarte limitat; în acest sens, poviats și voievodate sunt încă foarte dependente de guvernul central.

Astfel, o reformă de descentralizare reală a finanțelor publice din Polonia, nu a fost încă făcută. Ca urmare curent, descentralizarea poloneză a împins stres fiscal la un nivel inferior de guvernare.

A fost un proiect politic mare și de succes, pregătit și completată prin mediul post-Solidaritatea și coaliției parlamentare. A doua etapă a descentralizării a revitalizat multe comunități locale și a activat energie între numeroase cercuri ale cetățenilor. În afară de aprobarea multe legi noi, aproape 200 de legile existente au fost modificate – unele dintre ele într-o mare măsură. S -au referit la diferite domenii ale administrației publice. Toate acest lucruri au fost posibile datorită multor oameni puternic angajați în problemă; experți, politicieni, funcționari publici, de elită auto-guvernare și altele. Acesta a fost, de asemenea, datorită expertizei și a materialelor adunate anterior (printre altele, proiectul de poviatul și Voievodatul harta din 1993). Lucrarea cu privire la reforma teritorial a avut loc sub ochiul atent (și neprietenos) al camerelor de televiziune publică și în fața opoziției politice puternice din Sejm. În octombrie 1998, au avut loc alegeri la toate nivelurile de auto-guvernare. Noi elite locale și regionale de diferite opțiuni politice au avut șansa incredibilă și unică de a prelua guvernul și de a influența evoluțiile regionale și locale. La 1 ianuarie 1999 o nouă diviziune administrativă a Poloniei a intrat în vigoare, administrația teritorială a fost consolidată, iar autoritățile de auto-guvernare la toate nivelurile și administrațiile publice locale și-au început activitatea.

1.5. Probleme de implementare (1998-2000)

Crearea unui nou sistem de guvernare necesare modificări radicale în structura administrațiilor centrale și locale din Polonia. Toate preparatele au trebuit să se încheie până la sfârșitul anului 1998, astfel încât să permită administrațiilor și serviciilor existente să își continue activitatea în mod normal la 31 decembrie 1998, în același timp, permițând noi administrații și servicii pentru a deveni operațional la 1 ianuarie 1999. În timp ce noi unități de auto-guvernare teritorială au fost create, administrația de stat a fost responsabilă de punerea în aplicare a reformei. Au luat ființă noi organe precum proviatul și voievodatul după alegerile din septembrie 1998 acestea ar putea coopera cu administrația de stat numai într-o măsură limitată.

Noilor instituții urmau să li se acorde resursele existente, atât materiale cât și umane, ale fostei administrații. Ce a făcut întregul proces complicat a fost faptul că noi instituții au fost create în diferite unități teritoriale și administrative și, uneori, în diferite orașe.

A fost necesar să se pregătească o listă a instituțiilor din sectorul de stat (educație, sănătate, asistență socială, cultură, drumuri, poliție, administrație incendiu, etc.), care ar trebui să fie predate autoguvernărilor teritoriale pentru a le permite să îndepliniască sarcinile lor statutare. A fost, de asemenea, necesar să se elaboreze o normă specială de modul în care aceste instituții vor fi preluate.

O altă problemă a fost pregătirea proiectelor de buget pentru noile unități în conformitate cu un calendar elaborat de administrația guvernamentală.

Punerea în aplicare a reformei administrației publice a inclus:

• Activitatea legislativă – pregătirea facturilor reglementează normele și procedurile de implementare a reformei, și anume trecerea de la vechiul la noul sistem și emiterea legislației secundare; reglementarea problemelor legate de lichidarea unor instituții și continuarea cazurilor în curs;

• Operațional muncă – înființarea de structuri responsabile pentru punerea în aplicare a reformei, inventarului, și re-desemnarea resurselor administrației teritoriale; distribuire de informații cu privire la noua structură a administrației (cursuri de instruire,);

• Monitorizarea de preparate și procesul de implementare, precum și acțiuni de întreprinderi, dacă este cazul;

• Evaluarea efectelor reformei și de a face corecții de natură legislativă;

• Informarea publicului despre reforma.

În luna mai 1998, prim-ministrul a înființat echipa Interministerială pentru implementarea reformei administrației publice. Sarcina principală a echipei a fost de a coordona toate activitățile care vizează punerea în aplicare a reformelor care trebuie efectuate de către administrația publică. Aceste activități au fost atât de natură legislativă (proiect din Legea regulamentelor introductive și actele executive pentru legi reforma administrației publice) cât și de natură operațională (activități de coordonare în cadrul guvernului central și la nivel voievodatului).

Echipa a fost formată din reprezentanți ai ministerelor specifice care dețin funcția de secretar sau subsecretar de stat. Janusz Tomaszewski, viceprim-ministru și ministru al Administrației și Internelor, a condus echipa. Subsecretarul de stat în Ministerul Afacerilor Interne și Administrației, Józef Płoskonka,a devenit secretarul echipei și a fost responsabil de implementarea reformei. Pentru a sprijini activitățile echipei, un departament special pentru Implementarea și Monitorizarea Reformei Administrației Publice a fost înființat în cadrul ministerului la data de 15 iulie 1998.

Factori de succes:

• Voința politică

• Expertiza (cunoștințe)

• Suport de elită și mass-media

În scopul de a pune în aplicare o reformă considerabilă într-o țară democratică, sunt necesare cel puțin trei elemente de bază, și anume: voința politică, cunoștințe (expertiza), precum și sprijinul elitei și mass-media. Atunci este nevoie de personal calificat pentru a face uz de noile condiții. În afară de asta, orice reformator are nevoie de noroc.

În cazul reformelor din 1990 și 1998, aceasta rețetă de succes s-au dovedit a fi bine. Pentru ambele reforme nu a fost voință politică, dar rolul de bază a fost jucat de experiența și cunoștințele experților, precum și implicarea lor în reformele, care au mers dincolo de rolul de consilieri. Se poate spune că în ambele reforme voința politică a fost un rezultat direct al implicării active a experților.

Studiile care au făcut posibilă pregătirea pentru prima reformă (1990) au fost începute în anul 1981, în timpul perioadei sindicatului de Solidaritatea. Lucrarea a fost continuată în perioada legii marțiale (Regulski, Kulesza). A constituit o bază pentru participarea Solidarității în discuțiile Mesei Rotunde și apoi ca o fundație pentru munca de stat ulterioară efectuată în 1989 și 1990. În 1998, reformatorii au făcut uz de expertiza furnizată în cadrul reformei gmina (1990) și a lucrărilor privind poviats (care a început în 1991, sub auspiciile organizațiilor de auto-guvernare și a continuat în 1992-1993 – în prim-ministru Hanna Suchocka – atunci când facturile și alte proiecte au fost întocmite). Lucru pe conceptul voievodatului auto-guvernare a început în 1991 și a fost continuată de către guvern în 1993 și mai târziu, în Institutul de Afaceri Publice, o organizație non-guvernamentale.

Problema timpului este crucială. Dacă reformatorii nu sunt gata să prezinte conceptul și detaliile sale exact atunci când este necesar și posibil (din punctul de vedere al situației politice), atunci timpul potrivit probabil a trecut deja.Toate dezbaterile publice trebuie să fie programate în timpul campaniei electorale și mai devreme. După campania vine timpul doar pentru luarea deciziilor și pentru implementare.

În Polonia, ca reformatorii s-au adunat mai multe și mai multe cunoștințe, cercul celor în favoarea reformei a crescut mai mare și mai mare. De aceea, atunci când voința politică a apărut, reformatorii știau exact ce să facă. În 1998 reformatorii au avut doar șase luni (180 zile) pentru a pune în aplicare reforma. AWS, principalul partener de coaliție, nu a avut suficientă voință politică și determinare de a continua jocul mai mult de câteva luni de la preluarea puterii. A fost clar de la început că nici reformatorii nu ar reuși să pregătească. Principalul factor de garantare de succes a fost menținerea unui ritm ridicat de muncă.

Polonia nu avea un împărat, schimbările radicale trebuiau să fie puse în aplicare într-un mod democratic, și puterea unui împărat a trebuit să fie înlocuită cu un ritm ridicat de muncă, așa cum numai viteza ne-ar putea salva. Astfel, toate criticile și observațiile cu privire la ceea ce nu sa făcut în mod corect sau ceea ce ar fi putut face mai bine sunt justificate, dar era imposibil să supravegheze fiecare aspect al reformei așa cum au avut timp limitat pentru a pune în aplicare reforma.

De asemenea, este puțin probabil ca vor exista condiții pentru realizarea acestei reforme în viitor. Aceasta se datorează faptului că perioada în care structurile de stat sunt relativ flexibile pentru a accepta modificările era scurtă. Cel mai bun moment pentru implementarea schimbări radicale de acest gen durează doi – trei ani de la un progres politic. A doua fază – atunci când schimbările radicale sunt încă posibile, dar costul acestora din punct de vedere politic este mare – este în următorii câțiva ani. Această perioadă ar fi ajuns în Polonia cu mult înainte de 1998, dacă nu ar fi fost activitatea multor indivizi și grupuri, după anul 1993, ceea ce a făcut structurile de stat centralizate predispuse să se schimbe. Fără astfel de acțiuni, reforma nu ar fi fost posibilă, pentru că noul partid și birocrația de stat și-ar fi adunat putere, cu sprijinul structurilor vechi.

Dacă reforma ar fi fost o operațiune militară și nu o reformă politică, ar fi fost planificate într-una din camerele de la sediul militar. Fiecare detaliu ar fi fost marcat pe hartă și tot jocul militar ar fi fost practicat mult timp înainte de a trimite soldați adevărați la război. Într-o anumită măsură, a fost posibil pentru a simula reforma din 1998, dar nimeni nu a făcut-o.

Atât AWS cât și UW erau grupuri puternice de politicieni și profund implicate, care au crezut că reforma a fost de o importanță fundamentală pentru Polonia. Acesta a fost motivul pentru care reforma a devenit un element dorit de ambele părți. Trebuie spus că elita locală de diferite nuanțe politice, deși mai degrabă inactivă, așteapt cu nerăbdare reforma, care a fost văzută ca o oportunitate de a acționa pe o scară mai mare decât la nivel gmina.

Un astfel de proces de reformă nu poate fi gestionat la jumătate, adică persoana responsabilă trebuie să fie un ministru cu toate puterile ministeriale (sau o plenipotențiar al guvernului), și toți cei implicați trebuie să fie conștienți de faptul că persoana desemnată se bucură de sprijinul deplin al primului-ministrului. De-a lungul timpului, forțele de descentralizare a devenit mai puternică și mai puternică, mai ales în cercurile funcționarilor publici din ministere și administrații centrale, dar această opoziție a ajuns un pic mai târziu. Se pare că, în prezent întregul sistem este într-o stare de echilibru, deoarece nu mai există nici o forțe în Polonia, care ar pune la îndoială noul sistem teritorial și, având în vedere posibilitățile existente.

Toate reformele implementate într-un stat democratic trebuie să câștige inimile societății în general. De aceea reformele trebuie să fie însoțite de activități educaționale și de promovare, care va face posibil pentru a câștiga încrederea societății și să adapteze reforma la nevoile cetățenilor. În cazul reformei sistemului de guvernare, sprijinul public pentru descentralizarea pare a fi un fenomen natural, deoarece răspunde la nevoile polonezilor și țara lor. Din acest motiv, reforma nu a solicitat nici un lobby special la nivel intelectual. În plus, produsul în anii 1997-1998 nu au avut nici o concurență,deoarece nu a fost nici un alt program similar și nu a existat nici critici însoțite de argumente sensibile. Cu toate acestea, au existat numeroase veto politice, că reforma administrației publice este întotdeauna o problemă politică.

Acest lucru nu înseamnă că reforma nu necesită lobby politic și sprijinul a diverse alte grupuri. În același timp, reforma necesită, de asemenea, o campanie de relații publice și campanii educaționale menite cercurile publice largi. Cu toate acestea, în 1998, sarcina de educație largă s-au dovedit a fi imposibil de realizat din cauza unui război mass-media, care a izbucnit atunci când reforma a fost pusă în aplicare. Televiziunea publică în Polonia este în mâinile cercurilor de stânga (SLD-PSL). Televiziunea publică, care este mijlocul principal de educație socială, a devenit implicat în războiul cu centru-dreapta guvern de coaliție. Acest război mass-media este o cheie pentru intelegerea domeniul relațiilor publice și comunicare în timpul perioadei cruciale a reformei, care a durat din ianuarie până în martie 1998. Evident, reformatorii au efectuate programe educaționale și de promovare, care au fost destul de eficiente (de exemplu, mai multe milioane de pliante, precum și programelor difuzate pe cablu și posturile de televiziune private), dar climatul social adecvat pentru orice eveniment din Polonia este creat de televiziunea publică. Televiziunea publică a refuzat să ia parte la campania educațională și a fost implicat în critică față de reformă (și guvernul central), orice întrebări suplimentare cu privire la alegerea de instrumente pentru a promova reforma au fost inutile. În afară de reclame TV – care guvernul nu lea putut permite – guvernul și reformatorii nu au avut nici mijloace comparabile pentru prezentarea reformei publicului larg.

Observații finale

Reforma ca scară duce la transformarea sistemului general al statului. Acesta a fost cazul cu reformele din Polonia după comunism. În afară de astfel de reforme mari de transformare, guvernele trebuie să pună în aplicare de multe ori alte reforme și schimbări. În special, există reforme cu caracter managerial, care se ocupă cu punerea în aplicare a metodelor noi și mai eficiente de management public, și nu cu transformarea sistemului general al statului. În plus, partea de organizare și funcționare a administrației publice sunt în mod constant modernizate. O astfel de modernizare continuă a administrației este datoria de zi cu zi și de afaceri de orice guvern. Fiecare tip de reformă necesită mijloacele de acționare relevante.

Descentralizarea în Polonia este un exemplu de efort de succes al statului. A fost un efort comun realizat de elita politică și experți. Efectul reformei ar fi un stat civil care acționează la diferite niveluri ale managementului public și este deschisă la schimbare, cooperarea și concurența.

Rezoluția nr 101/97 al Consiliului de Miniștri cu privire la principiile pentru pregătirea și punerea în aplicare a reformei administrației publice:

"În scopul de a pune în aplicare în mod eficient reformele sistemice ale statului. Având în vedere că această sarcină, de importanță majoră pentru un viitor propice al Poloniei și binelui comun, ar trebui să devină un câmp de cooperare concertată a tuturor forțelor politice care prețuiesc aceste valori. Întrucât guvernul puternic și reprezentanții săi în voievodate – voievozii ar trebui să fie responsabil pentru probleme de interes național, care includ principii cum sunt suveranitatea și integritatea statului, securitatea colectivă – internă și externă, preocuparea pentru respectarea legii, precum și de condițiile care asigură pentru civilizație și dezvoltarea economică.

Recunoscând, că Voievodatul autoguvernărilor trebuie să se implice în activitatea de stat privind dezvoltarea economică favorabilă, și numărul de voievodate, precum și potențialul lor economic, intelectual, cultural și organizațional individuale ar trebui să le facă capabilă să exercite sarcinile publice pe scara regională. De asemenea, recunoscând că timpul optim pentru realizarea alegerilor pentru organele de decizie ale poviatului și Voievodatului.

Consiliul de Miniștri rezolvă după cum urmează: fundamentarea Rezoluția nr 101/97 al Consiliului de Miniștri cu privire la principiile pentru pregătirea și punerea în aplicare a reformei administrației publice.Programul de acțiune al Guvernului, definit în expunerea primului ministru, prevede o implementare rapidă a reformelor sistemice. Este o noțiune largă, care implică – cel mai general – necesitatea de a construi noi baze ale vieții publice, într-un domeniu de aplicare larg.

Reforma administrativ-teritorială are două obiective majore de natură directă.

În primul rând, se urmărește consolidarea guvernului, prin punerea în aplicare a principiului separării funcțiilor politice (care reglementează) din funcțiile executive în domeniul administrației publice. Datorită descentralizării sarcinilor publice, guvernul va deveni o autoritatea care adoptă deciziiile principale privind strategia de dezvoltare a statului, securitatea și ordinea publică în loc de gestionarea afacerilor singulare.

Funcția de mai sus a guvernului se va realiza nu numai la nivel central, dar și la nivel regional, prin instituția puternic, numit de guvern Voievod. Consolidarea administrației publice la nivelul voievodatului va aduce economii financiare tangibile. La rândul său, descentralizarea funcției guvernului cu privire la politicile economice și sociale va oferi condiții pentru o mai bună planificare a strategiei de dezvoltare economică a regiunilor.

Un alt obiectiv direct al reformei este de a consolida integrarea socială prin reconstrucția comunităților locale și oferindu-le competențe în domeniul comunitar satisfacerea nevoilor la nivel local. Prin urmare, una dintre prioritățile reformei poviatul este de a consolida identificarea cu comunitatea locală, iar prin aceasta, de asemenea, cu comunitatea națională, precum și să-și intensifice participarea cetățenilor la viața publică la nivel local.

O astfel de secvență de implementare a reformelor este, de asemenea, determinată de următorii factori:

– Necesitatea de a elimina competența și tulburare de organizare a statului de distribuție clară a responsabilităților între segmente locale, regionale și centrale ale autorităților publice. Acest scop, va fi, de asemenea, servit de o reducere radicală a numărului de administrări speciale;

– Necesitatea de a face o separare clară între politică și administrație, și ambele domenii ale economiei;

– Ceea ce face sistemul de finanțe publice eficiente și transparente prin supunerea acestuia la un control civil în toate segmentele de autoritate publică, în cadrul funcțiilor descentralizate ale statului;

– Crearea de premise organizatorice pentru reducerea corupției și nepotismului în administrație și pentru reconstruirea eticii serviciului public, îmbunătățirea eficienței de funcționare a administrației și transformând-o într-o instituție în slujba cetățenilor;

– Asigurarea securității colective și individuale pentru cetățeni, și crearea condițiilor adecvate pentru gestionarea crizelor.

Reformele trebuie să fie efectuate în așa fel încât să se evite tulburare cauzată de reorganizare și destabilizarea funcțiilor publice. Prin urmare, se presupune că reformele trebuie să fie efectuate toate odată și cât mai curând posibil, astfel încât sistemul de stat, în noua formă să intre în funcții de la începutul lui 1999.

De asemenea, este necesar să se accelereze lucrările în interiorul guvernului, care este de a asigura simplificarea procedurii de vedere propuneri de către Consiliul de Miniștri – după ce sunt pregătite în mod corespunzător de către Plenipotențiar Guvernului pentru reforma sistemică a statului și cu aprobarea prim-ministrului. În perioada de pregătire și implementare a reformei, este necesar să se stabilizeze diviziunile existente administrative: atât la nivel de bază Gmina, precum și diviziunile speciale.

Reformele de administrare sunt, de asemenea, necesare într-un context mai larg de aderare a Poloniei la Uniunea Europeană. Reforma administrativă este una dintre principalele drumurile la asigurarea pentru Polonia,a unui partener în funcționarea structurilor europene și în relațiile cu alte state membre.

România și etapele de descentralizare

Societatea românească, în general și economia, în special, se confruntă, după anul 1989 cu un proces de restructurare de o amploare și complexitate crescândă, despre care s-a vorbit mult, dar s-a întreprins puțin pentru înțelegerea implicaților multiple în planul politicilor de dezvoltare.

Abstarctul “proces de restructurare“are ca puncte de plecare acțiuni concrete de reprofilare, dezfectare sau creare de noi agenți economici într-o anumită zonă. În acel moment, un întreg mecanism al schimbării se declanșează; dimensiunile acestuia merg de la economic, modificarea indicatorilor economici, la social, calitatea vieții locuitorilor zonei fiind vizată în modul cel mai direct.

Această proiectare în spațiu a restructurării economice conduce la apariția unui fenomen, manifestat și în alte țări care s-au confruntat cu probleme de restructurare, și anume conturarea unor zone de declin economic (și apoi social), în care se manifestă o contradicție severă între doi factori importanți ai creșterii: forța de muncă și capitalul. Consecința imediată este creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai în zonă. Astfel de zone sunt generatoare de conflicte sociale. Sarcina lichidării sau atenuării unor astfel de dezechilibre este încredințată politicii regionale, care este expresia intervenției statului pentru restabilirea echilibrelor regionale, în general, și în sprijinul zonelor care necesită ajutor pentru rezolvarea problemelor lor, în particular.

Deși realitățile românești oferă argumente suficiente pentru ca o politică regională să poată fi elaborată, o serie de deficiențe ale activității legislative și executive din anii imediat următori anului 1989, nu au permis afirmarea unei politici regionale coerente. Astfel, indeciziile guvernelor trecute de a formula o orientare politică clară, lipsa de substanță a strategiilor sectoriale, timiditatea cu care s-au derulat unele tentative de reformă, modicitatea resurselor necesare susținerii unor acțiuni cu efecte asupra teritoriului, nedefinitivarea cadrului legislativ au avut drept rezultat întârzierea formulării unei concepții politice regionale închegate, sistematice, capabilă să răspundă cerințelor interne actuale.

Între anii 1993-1994 s-au înregistrat unele măsuri de protecție socială care au avut efecte în anumite regiuni de data aceasta cu efecte pozitive. Măsurile au vizat, pe de o parte, să asigure populației din zonele izolate serviciile unor cadre de specialitate din diferite domenii (sănătate, învățământ, asistență veterinară și fito-sanitară) și pe de altă parte, să compenseze condițiile dificile de muncă și viață ale acestor specialiști, prin acordarea unor sporuri de izolare în vederea atragerii și stabilirii lor în zone defavorizate (zone de munte, Delta Dunării, Apuseni, etc).

După anul 1998, se poate vorbi de lansarea cu adevărat a procesului de dezvoltare regională la standarde europene, prin crearea Consiliului Național de Dezvoltare Regională și a Agenției Naționale de Dezvoltare Regională cu filiale în cele 8 zone de dezvoltare. De asemenea tot în această perioadă se poate vorbi de apariția primelor strategii și planuri naționale cu obiective clare de dezvoltare.

Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică următoarele stadii:

identificarea județelor vecine cu profiluri economice și sociale similare sau complementare;

regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relații funcționale de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacțiune umană (8 regiuni de dezvoltare). Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole, industriale, de mediu, etc.) sunt definite ca tipuri de arii problemă.

Trebuie subliniat că aceste regiuni reprezintă cadrul de implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională și că ele sunt constituite ca o asociere benevolă de județe vecine ( 4-7 județe dintr-o regiune). Regiunile de dezvoltare nu dispun de personalitate juridică și nu sunt unități administrativ-teritoriale.

Politica de dezvoltare regională este o componentă importantă a reformei generale care este promovată de Guvernul României. Obiectivele de bază ale acestei politici sunt“diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea unei dezvoltări echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condiții istorice, geografice, economice, sociale și politice, și prin prevenirea producerii de noi dezechilibre”.

Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România ( aprobată de Guvernul României în 1997) a evidențiat că :

“disparitățile în nivelul dezvoltării diferitelor regiuni sunt rezultatul atât al potențialului acestora din punct de vedere al resurselor naturale și umane cât și al modelelor (economice, demografice, sociale, politice și culturale) care le-au modelat dezvoltarea de-a lungul istoriei.”

Fortele pieței favorizează amplificarea disparităților existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendința să se dezvolte mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol și/sau cu facilități de comunicații mai slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare.”

Asemenea tendințe pot avea drept consecință nu numai pauperizarea relativă a anumitor regiuni, ci și un nivel general al performanțelor economiei naționale mai scăzut decât dacă activitatea economică ar fi repartizată mai echilibrat pe teritoriul țării.

Procesul larg de descentralizare economică și administrativă în România este și el reflectat în lege, unde un alt obiectiv stabilit explicit este coordonarea politicilor sectoriale de guvernare cu ințiativele și resursele locale și regionale “în vederea ajungerii la o dezvoltare economică, socială și culturală durabilă” a regiunilor.

Aceste procese de stimulare a activităților regionale, cooordonarea lor cu politicile de guvernare centrală (în același timp asigurându-se că politicile sectoriale naționale să reflecte necesitățile regionale) și, de asemenea, promovarea cooperării între regiuni sunt, în esență, un efort al Guvernului României de a satisface necesitățile specifice ale României și ale tuturor regiunilor ei. Totuși, ele toate sunt menționate explicit de Legea Dezvoltării Regionale în contextul solicitării României de a deveni membră a UE în general și al procesului de pregătire a dezvoltării unor structuri și capacități instituționale adecvate în raport cu politicile regionale ale Uniunii Europene în special.

Așa cum s-a stabilit prin Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România:“…pentru asumarea obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene, un stat candidat trebuie să realizeze anumite obiective de pre-aderare în ce privește dezvoltarea socio-economică, între care soluționarea dezechilibrului economic dintre diversele regiuni ale țării este o prioritate de nivel înalt.”

Principalele domenii pe care le pot viza politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor, piața forței de muncă, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului IMM-urilor, îmbunătățirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, sănătate, învățământ și cultură.

2.1. Autonomia locală și competențele regiunilor

Potrivit principiului autonomiei locale, regiunile, prin autoritățile administrației publice organizate la nivelul acestora, au dreptul și capacitatea efectivă de a rezolva și gestiona, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităților regionale pe care le reprezintă.Autonomia regională este administrativă și se exercită numai în cadrul constituțional și legal din fiecare stat. Prin urmare, autonomia regională bazată pe alte criterii, cum ar fi cele etnice, rasiale, confesionale, politice, etc, este exclusă. Autonomia regională nu trebuie să aducă atingere suveranității statului și integrității teritoriale a acestuia.

Raporturile dintre stat și regiune trebuie să se bazeze pe loialitate, cooperare și solidaritate. Statul nu trebuie să prejudicieze sau să limiteze autonomia regională, dar nici regiunii nu-i este îngăduit să știrbească autoritatea statului. În exercitarea competențelor conferite de lege, regiunile și autoritățile administrației locale trebuie să asigure condițiile pentru o cooperare eficientă și reciproc avantajoasă. Autoritățile locale trebuie să fie consultate de către autoritățile regionale ori de câte ori, prin măsurile luate de către acestea din urmă, sunt afectate interesele din sfera lor de competență sau interesele individuale.

Descentralizarea este văzută ca o absență a stării de dependență față de autoritățile central. Autonomia locală și descentralizarea serviciilor, trebuie văzută ca un cadru care permite o lărgire a competențelor peste care se suprapun celelalte nivele regionale (regiunile de dezvoltare), în îndeplinirea obiectivelor politicilor de dezvoltare regională.

Descentralizarea semnifică transferul unor prerogative ale puterii centrale-statul-autorităților publice locale.Termenul descentralizare evocă ideea unei colectivități locale înglobată într-o altă colectivitate mai vastă dar care se administrează ea însăși, respectiv își girează propriile afaceri.

Literatura de specialitate a impus două forme ale descentralizării:

descentralizarea teritorială care reprezintă faptul că teritoriul statului este împărțit în unități administrativ-teritoriale, dar, acestea nu sunt simple fracțiuni geografice ale statului, dimpotrivă, ele sunt persoane juridice de drept public respectiv cu un patrimoniu distinct de cel al statului, buget propriu și atribute de putere publică. Conducerea unităților administrativ-teritoriale astfel create, aparține autorităților administrației publice locale, și nu unor agenți ai puterii centrale executive, aceste autorități fiind alese de cetățenii din unitățile administrativ-teritoriale;

descentralizarea pe servicii care implică transferarea unui serviciu public din competența autorităților centrale și organizarea lui autonomă, prin atribuirea unui patrimoniu și autorități conducatoare proprii, independente față de autoritățile administrative din competența cărora aceste servicii au fost transferate.

În România s-a introdus principiul descentralizării serviciilor-serviciul public, adică mijlocul prin care administrația își exercită activitatea. Serviciul public este orice activitate a autorităților publice pentru satisfacerea unor nevoi de interes general care sunt atât de importante încât trebuie să funcționeze în mod regulat și continuu.

2.2. Principiile dezvoltării regionale

În cadrul Uniunii Europene, politicile de dezvoltare regională sunt o componentă a Politicilor structurale ale Uniunii. Patru principii majore stau la baza modului în care Politicile Structurale ale Uniunii Europene sunt proiectate și puse în aplicare:

Parteneriatul

Programele și proiectele sprijinite prin Fondurile Structurale să fie puse în aplicare într-un mod care implică nu numai o gamă largă de agenți de implementare dar și participarea reprezentanților beneficiarilor. Respectarea acestui principiu este considerată a crește relevanța și eficacitatea activității sprijinite și de asemenea a promova o anumită acuratețe a răspunsului care confirmă că activitatea are efectul scontat.

Programare și coerență internă

Pentru a crește eficiența resurselor limitate disponibile, activitatea asistată se preconizează a fi sub forma unui program cu coerență internă, conferită de acțiuni complementare și care este definit în lumina unei strategii explicite. Astfel, impactul global al unui program trebuie în principiu să fie mai mare decât suma impactului proiectelor individuale pe care le conține (efectul sinergic ).

Complementaritate și coerență externă

Activitatea sprijinită prin Fondurile Structurale se preconizează a fi în coerență și complementaritate cu alte eforturi naționale de promovare a dezvoltării structurale. Cerința de coerență este destinată a asigura că acțiunile finanțate de Uniunea Europenă vin în completarea politicilor naționale și regionale existente, atât cantitativ cât și calitativ mai curând decât să lucreze pe direcții încrucișate sau divergente.

Concentrarea

Ca o consecință logică a necesității de a lega activitatea asistată de strategiile explicite și obiectivele specifice și pentru a utiliza la maximum resursele relativ limitate, acțiunile sprijinite prin intermediul Fondurilor Structurale urmăresc a se focaliza, concentra, asupra unor aspecte și probleme limitate și clar identificabile.

2.3.Instrumente de planificare

Strategii-națională și regională – Strategia este un demers prin care, pe baza diagnozei situației economice și sociale existente se formulează principiile și obiectivele pe termen mediu și lung, cu stabilirea priorităților și a resurselor necesare (umane, materiale, financiare, informaționale).

Rolul dezvoltării regionale pe baza Strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen mediu a României. În România, relația dintre modelul teritorial al structurilor administrative și distribuția spațială a activității economice a fost fracturată, pentru o jumatate de secol după cel de-al doilea razboi mondial, printr-o perioadă în care decizia centralizată a fost determinantă în localizarea celor mai importante activități economice. În privința fostei politici economice socialiste, sistemul central de planificare a implementat o politică teritorială cu scopul de a realiza același nivel de dezvoltare pentru toate județele, iar investițiile au fost orientate în această direcție. Ca o consecință, nici o structură județeană sau de regiune istorică nu a dezvoltat mecanisme adecvate pentru a aplica eficient tipuri de politici pe care România să le poată aborda în secolul XXI.

Având aceste antecedente, după zece ani de la schimbarea regimului politic din România, a fost adoptată Strategia națională de dezvoltare economică pe termen mediu a României. Obiectivul principal al Strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen mediu este crearea unei economii naționale funcționale care să corespundă normelor, principiilor, mecanismelor, instituțiilor și politicilor Uniunii Europene. Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziției și ale promovării reformei, precum și ale aderării la Uniunea Europeană. Filozofia acestei elaborări are la bază convingerea că atât reforma, cât și integrarea nu constituie cauza dificultăților cu care ne confruntăm, ci calea soluționării lor, că România va fi în măsură să aducă o contribuție la crearea unei Europe unite, stabile și prospere, să aibă un rol crescând în viața internațională., la promovarea valorilor euro-atlantice.

În opinia autorilor strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen mediu a României, aceasta are drept scop crearea de condiții pentru realizarea următoarelor șase deziderate:

asigurarea creșterii economice;

continuarea măsurilor de stabilizare macroeconomică prin asigurarea unor deficite bugetare suportabile;

promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele U.E.;

crearea unui mediu de afaceri prielnic;

elaborarea și asumarea unui program pe termen lung pentru eliminarea riscurilor de accidente ecologice;

modernizarea și dezvoltarea serviciilor de utilitate publică;

Asigurarea creșterii economice se va realiza prin creșterea ratei investițiilor, care va fi realizată prin intermediul capitalului autohton cât și extern. Activitatea economică va suferi modificări prin creșterea transparenței coroborată cu creșterea economică de 4-6% pe an.

Al doilea deziderat, continuarea măsurilor de stabilizare macro-economică, se va realiza prin gestionarea corespunzătoare a datoriei publice și a deficitului contului curent. Compatibilizarea politicilor adoptate cu mecanismele Uniunii Europene vine în sprijinul eforturilor de integrare ale României. Acest obiectiv se va realiza conform Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu prin ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii fizice, științifice și sociale, revitalizarea și retehnologizarea industriilor cu potențial competitiv, construirea unei agriculturi întemeiate pe exploatații de dimensiuni optime, sprijinirea serviciilor financiare, a sectorului terțiar în general.

Îmbunătățirea mediului de afaceri din România, a cărei necesitate a fost sesizată de mai multe ori de posibilii parteneri de afaceri internaționali în ultimii 11 ani, este un alt obieciv pentru care se precizează soluții în Strategia națională. Acest obiectiv se va realiza printr-un cadru legal coerent și stabil care să asigure dezvoltarea competiției de piață, reducerea costurilor de tranzacție și diminuarea poverii fiscale, promovarea unor măsuri specifice de stimulare a IMM-urilor, definirea clară a drepturilor de proprietate, asigurarea unor structuri administrative și juridice adecvate, capabile să asigure aplicarea legii și respectarea obligațiilor contractuale.

Ultimele două deziderate au ca scop îmbunătățirea calității serviciilor oferite populației și protejarea mediului înconjurător, obiective care în trecut nu au reprezentat neapărat o prioritate pentru reprezentanții puterii din România.

Se mai prevede necesitatea înființării unui organism permanent însărcinat cu reactualizarea continuă și monitorizarea aplicării strategiei. Documentul este structurat pe șase capitole în cadrul cărora se face pe de o parte o analiză a stării economice, iar pe de altă parte, se trasează liniile de dezvoltare a economiei României pe termen mediu.

2.4. Schița Strategiei Naționale a Dezvoltării Regionale – axe de dezvoltare:

Necesitatea creării, pe de o parte, a premiselor unor activități economice și accelerării dinamicii economice în teritoriu, iar pe de altă parte necesitatea preîntîmpinării la timp a urmărilor nedorite ale restructurării industriale a ridicat permanent problema instrumentelor cu ajutorul cărora politica regională poate exercita o influență benefică asupra dezvoltării teritoriale. Nevoia de a acționa nu a lăsat timp pentru elaborarea unor programe și planuri detaliate, motiv pentru care s-a vorbit adesea în Europa de Est de un "management de criză". Elaborarea la inițiativa Uniunii Europene, de către țările candidate la aderare, a Planurilor Naționale de Dezvoltare vine să înlăture acest neajuns. Și România, înscrisă în acest proces de aderare la UE, se află la primul exercițiu de planificare și programare realizat în condițiile economiei de piață. Acest exercițiu s-a concretizat în elaborarea primului Plan Național de Dezvoltare, ale cărui priorități rezultă din corelarea priorităților naționale cu cele regionale.

Prin strategia sa, Planul Național de Dezvoltare a României urmărește cea mai bună utilizare a resurselor umane, materiale și financiare pentru dinamizarea și optimizarea activităților în domeniile relevante pentru dezvoltarea regională.

România este un stat puternic centralizat, care a dus la neglijarea zone ale provinciei în favoarea capitalului și centralizarea deciziilor în structurile de putere de la București. În România fondurile bugetare sunt cheltuite în cazul în care acestea sunt generate, de fapt sunt trimise mai întâi la centru, prelucrate de o birocrație densă și sunt distribuite în teritoriu pe linia politică pe baza rapoartelor de principii arbitrare. Ultimele rapoarte ale think -tankuri confirmă distribuția de stat a fonduri care să conducă la o capacitate slabă și neperformantă de gestionare. Diviziune administrativ românesc este depășită, unele municipalități (în special comune) sunt în stare de faliment și dependente de alocațiile patronale de centru. Din păcate, modelul de descentralizare român care nu ia în considerare reorganizarea la sate și orașe, și nu vorbesc despre condițiile de bază de descentralizare fiscală pentru o reușită a regionalizării. Regionalizarea de succes face printr-o guvernanță eficace la nivel regional o administrație eficientă de a reduce decalajul de dezvoltare între anumite zone și în cele din urmă la absorbția mai bună. Pericolele care pot apărea se referă la o politizare a procesului de regionalizare, la creșterea birocrației și fenomenele de corupție la nivel local și regional și lărgirea decalajelor între regiuni și între zonele din aceeași regiune.

În ceea ce privește absorbția fondurilor europene pentru perioada următoare, nu este vorba de procesul de regionalizare, dar gestionarea eficientă și documente de programare eficiente. Bruxelles a trimis o scrisoare martie 2013 de către Ministerul Fondurilor Europene către guvernul român care încă nu îndeplinește condițiile minime de calitate și fiabilitate pentru a permite un dialog informal eficient pe documente de programare viitoare. "Potrivit colegilor actualul guvern, Român riscă, însă, să piardă un an de absorbție și nu poate să se atingă de bani mai repede decât decembrie 2014, ca urmare a rateurilor Ministerului Fondurilor Europene în strategia de dezvoltare în baza căreia va necesita fondurile.

Politica regională viitoare pare să fie centralizată ca și cum procesul de regionalizare va fi atins. Banii europeni vor fi gestionați tot la nivel centralizat de către Ministerul Fondurilor Europene, Agențiile Regionale de Dezvoltare continuă să acționeze ca simplE ONG-uri, fără putere de decizie în managementul Programului Operațional Regional (POR) și alte PO-uri. Deci politizarea fondurilor pentru 2014-2020 va continua, și directori ADR-uri vor continua să fie la mila președinților CJ, fără a putea impune o strategie de dezvoltare regională sau să aibă un cuvânt de spus cu privire la finanțări POR.

Polonia a beneficiat de lobby intens la Bruxelles, cu reprezentanțe regionale, de promovare și de strângere de fonduri. Polonia a avut câte un POR pentru fiecare regiune NUTS 2 în perioada 2007-2013, în funcție de nevoile specifice ale fiecărei zone. Componente ale IMM-urilor și programelor de resurse umane au fost administrate la nivel regional. Polonia funcționează descentralizat, având administrația regională și politica fiscală descentralizate atunci când au început să beneficieze de fondurile europene. România este slab reprezentată la Bruxelles, România va continua gestionarea centralizată a fondurilor UE și va crea în curând un nivel regional de guvernare, menținând în același timp structura administrativă actuală. În România, banii vor fi în continuare distribuită clientelar, de la centru spre regiuni în funcție de culoarea politică a primarului comunei sau a orașului.

Regionalizarea: în Republica Moldova și Ucraina

În ultimii doi ani, stânga și dreapta politică s-au duelat, uneori ipocrit alte ori birocratic dar cel mai des într-o notă de totală superficialitate, în chestiunea noii împărțiri administrative. Deoarece nimeni nu explică suficient de limpede, nici până azi nu se înțelege rolul și rostul unei asemenea bulversări de proporții a teritoriului românesc. Unii au pretins că Uniunea Europeană oblige Republica Moldova, alți au spus că e vremea modernizării, dar cei puțini și cunoscători au de dezvoltare (înființate din 1998) care nu trebuie să aibă și valențe administrative. atenționat în clar că nu există nici o presiune europeană iar recomandările mai vechi sunt doar în direcția unor regiuni.

După declararea independenței, Republica Moldova a menținut sistemul administrativ-teritorial de tip sovietic, teritoriul național a fost împărțit în 38 raioane (5 dintre ele în zona transnistreană). În 1994 a fost creat Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, inclusiv trei raioane. O reformă importantă a fost încercat în 1998, când nouă județe au fost create 9 județe prin reorganizarea administrativ-teritorială a 30 de raioane de pe malul drept al Nistrului. Crearea județelor a fost însoțită de o realocare a competențelor și resurselor între nivelurile de administrare.

O nouă schimbare în organizarea teritorială a fost operată în anul 2003, cu eliminarea de județe și revenirea la raioane ca entitate la al doilea nivel, în același timp, reduce autonomia locală. Concomitent, a început să crească numărul de municipalități, astfel că în 2008 au existat 902 APL de nivelul întâi.

În multe țări europene dezvoltate organizarea administrativ-teritorială este adaptată periodic la schimbarea condițiilor sociale și economice, de aceea este cel mai bine, atât în ​​ceea ce privește eficienta furnizare a serviciilor, precum și în ceea ce privește democrația. Motive pentru schimbările din Republica Moldova au fost, din păcate de natură politică, consecințele au un impact negativ asupra autonomiei și funcționării a Administrației Publice Locale.

Fragmentarea excesivă a sistemului administrativ-teritoriale din țară. Analizând distribuția localităților după numărul de locuitori, sa constatat că 86% dintre ei au mai puțin de 5000 de locuitori. Deși legea prevede un minim de 1500 de locuitori, pentru a justifica crearea de unități administrative de sine stătătoare, mai mult de 25%dintre ei, prin excepție, nu regula corespunzătoare menționată legislativ. Deși experiența europeană arată că există o dimensiune optimă a unității administrativ-teritoriale, unele studii indică un prag adecvat de 5000 de locuitori, din care le oferă perspective mai bune de creștere economică și economiile de scară în producerea serviciilor publice locale.

Fragmentarea teritorială excesivă are și alte autorități consecințe APL și funcționarea. Astfel, baza de impozitare și veniturile colectate în cadrul unei localități sunt insuficiente pentru a menține un aparat administrativ capabil să furnizeze servicii publice. Imposibilitatea de a obține economii de scară în furnizarea de servicii publice locale, din cauza numărului redus de locuitori pe unități administrative, autoritățile încearcă povară excesiva responsabilitate de nivelul al doilea ce ar trebui să fie realizată de către primul serviciilor publice și creșterea prețurilor.

Dimensiunea teritorială a redus, numărul mic de rezidenți și a bazei de impozitare inexistente fac imposibilă realizarea planurilor eficiente de dezvoltare economică și socială la nivel local.

Dimensiunea optimă a administrației publice locale de nivelul II organizare administrativ-teritorială depinde de primul nivel de administrație locală. Acest lucru înseamnă că structura regională consolidată, APL poate cuprinde două mari teritorii și populații, care facilitează planificarea și dezvoltarea economică, de a promova economii de scară pentru o serie de servicii, nu în ultimul rând fiind accesul la fondurile europene de dezvoltare.

Administratia-teritorială și condițiile de fragmentare fundamentale de descentralizare funcțională, este de fapt un obstacol în calea reformei. Menținerea unei structuri puternic fragmentate, având în vedere lipsa unei baze de impozitare, care va face imposibilă atribuirea funcțiilor importante, a administrației autorităților publice locale de nivelul întâi și consolidarea autonomiei locale. Modificările propuse în organizarea administrativ-teritorială trebuie să facă obiectul unei evaluări de impact din perspectiva drepturilor omului și egalității de gen, în scopul de a elabora măsuri pentru a reduce orice impact negativ asupra femeilor și grupurilor vulnerabile a accesului la serviciile publice locale.

Capacității reduse de planificare strategică și de management a diferitelor resurse la nivelul primăriilor. Acest lucru înseamnă că, pe de o parte, autoritățile administrației publice locale pentru lipsa de resurse umane competente, nu poate elabora planuri strategice sau de calitate, nu se pot organiza și controla procesul lor de dezvoltare; și pe de altă parte, primăriile au dificultăți în gestionarea financiară a resurselor de personal, patrimoniu, etc., astfel încât întreaga gamă de responsabilități / competențe să fie atins în mod satisfăcător. În plus, elaborarea unor planuri nu este întotdeauna consultată și cu dorințele și nevoile oamenilor, în afară de grupurile vulnerabile și minoritățile.

Logic ar fi fost ca reorganizarea să aducă îmbunătățiri evidente și să scape Republica Moldova de structuri birocratice teritoriale și de câteva sute (mii) de funcții bine plătite. Dar acest tip de propunere (a dreptei) s-a lovit de comentarii demagogice (ale stângii) iar noua putere vine cu soluția menținerii județelor și a configurării regiunilor pe post de suprastructură. În condițiile de azi, nașterea unei noi împărțiri administrative din fantasmele politicianiste nu poate însemna decât: dispute suplimentare pentru controlul unor zone întinse, fixarea unor capitale regionale care să aibă un traseu preferențial de dezvoltare, marginalizarea județelor care nu răspund la comada ideologică a centrului regional și asigurarea unor fiefuri pentru cei mai puternici oameni din partidele puterii. Beneficiile teoretice – reducerea birocrației, îmbunătățirea serviciilor aduse cetățeanului și dezvoltarea armonioasă a teritoriului – nu pot fi văzute ca fiind efecte nemijlocite ale viitoarelor structuri.

Regiunile de dezvoltare vor merge dincolo de stadiul de înțelegere ca spații simple, mai mari decât unitățile administrativ-teritoriale, spații care compensează diviziunea pe raioane, ceea nu poate fi oferită în mod eficient. Pentru ca regiunile de dezvoltare să funcționeze într-o strategie convingătoare statul trebuie să pună aceste regiuni în partea de sus a tabelului, promovând reformele de regionalizare, din punct de vedere politic sunt destul de greoaie – noua divizare teritoarială administrativă, descentralizarea, dezvoltarea urbană administrativă, trecerea de la guvernare la guvernanță, punerea în aplicare a proiectelor economice, nu doar infrastructura, etc.

Discuțiile s-au axat pe subiectul dat, au avut loc la masa rotundă "regiuni de dezvoltare: de la limitele teritoriale la teritoriile funcționale". Activitatea face parte din "Convenția Națională pentru Integrarea Europeană", organizat în parteneriat cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor Asociatia pentru Politica Externa din Slovaciei.

La începutul activității grupului de lucru, Liviu Oboroc, ministrul adjunct al Dezvoltării Regionale și Ministerul de Constructii a prezentat prioritățile stabilite pentru 2014.

Schimbarea cadrului de reglementare privind dezvoltarea regională;

Crearea unor grupuri de lucru pentru a dezvolta strategiile de dezvoltare regională;

Inițierea procesului de elaborare a Strategiei Naționale de Dezvoltare Regională pentru perioada 2015-2020;

Deschiderea noilor Agențiilor de Dezvoltare Regională – Gagauz Yeri.

În prezentarea baza, care s-a dorit a fi un nou model de abordare a regionalizării a Republicii Moldova, șeful de planificare strategică și programare în cadrul Agenției pentru Dezvoltare Regională, a vorbit despre necesitatea de a aborda regiunile naturale funcționale, prin stabilirea legăturilor de cooperare între localități din regiunile. Au fost prezentate principalele provocări cu care se confruntă regiunile de dezvoltare din Republica Moldova – logica contradictorie de regionalizare și descentralizare a proceselor care au loc în paralel; încetinirea procesului de dezvoltare urbană într-un context în care nu este loc de dezvoltare rurală clar; lipsa de intervenție politică diferențiate de la autorități, în timp ce regiunile din Moldova efectuează specificități importante, ceea ce duce la disparități; perseverent într-un stil de management vertical, numit guvernul axat pe directivele de la Guvern și aplicarea insuficientă a principiilor de guvernanță – coordonarea verticală implică societatea civilă, și mediul de afaceri.

Acesta a reiterat ideea de a reveni la terenuri istorice (județe), care a fost contrazis de către directorul Centrului de Informare pentru autoritățile locale, care a citat exemplul Poloniei de a reveni la voievodate ce nu corespundeau granițelor. În acest context, șeful de Relații Internaționale și atragerea investițiilor din MDRC a informat cu privire la necesitatea de a spori rolul regiunilor în curs de dezvoltare în Moldova, urmând exemplul discutat în Uniunea Europeană. Procesul de regionalizare a fost efectuat în mod diferit de la o țară la alta, în funcție de modul în care organizația de stat (stat federal sau unitar), cadrul legislativ, tradițiile etnice și istorice componente, astfel încât, în contextul Republicii Moldova, o regiune de elemente prioritate ar trebui să fie rolul de promotor al dezvoltării durabile care vizează îmbunătățirea calității vieții.

Experții IDIS Viitorul și CALM au insistat asupra cum trebuie să se înțeleagă regiunile defavorizate, care doresc o dezbatere pe poli de creștere / regiunile sărace. De asemenea, expert slovac, Rastislav Igliar, a vorbit despre importanța de produse regionale ca o strategie de branding pentru regiunile noastre de creștere.

Recomandările de la masa rotundă își propune să:

Furnizarea interdependență între politicile de dezvoltare regională și descentralizare.

Prioritizarea orașe ca centre de dezvoltare regională și creșterea competitivității regiunilor.

Crearea unor mecanisme eficiente de administrare regională prin conectarea principiilor orizontale de management.

Să promoveze o reformă teritorial-administrativă a țării, în strictă conformitate cu strategiile de dezvoltare regională la nivel national.

Colectarea îmbunătățită a datelor statistice și de analiză, care va permite o mai bună planificare a politicilor de dezvoltare regională

În afară de grupul de lucru pentru dezvoltare regională, Convenția Națională pentru Integrarea Europeană include trei alte: vize, frontiere și Transnistria; agricultură, comerț, servicii, concurență. Paralel, un asemenea proiect este desfășurat și în Ucraina.

Potrivit Declarației Adunării Regiunilor Europene,„regiunea este entitatea publică teritorială corespunzătoare nivelului imediat inferior celui de stat și dotată cu un guvern care dispune de puteri politice proprii”. Actualele raioane se încadrează în această definiție deoarece dispun de un organ colegial ales prin vot direct, care desemnează autoritatea executivă – președintele raionului, acesta dispunînd de un aparat propriu. Raioanele nu se încadrează însă în clasificarea NUTS potrivit căreia, în funcție de dimensiunile teritoriului, există: nivelul localității, nivelul departamental/județean și nivelul regional.

Actualmente, populația unui raion numără în medie 76 mii locuitori, ceea ce este sub nivelul mediu al regiunilor de nivel NUTS II din statele membre ale UE (1.830 mii locuitori – NUTS II, vezi tabelul # 4). De asemenea, suprafața medie a unei unități teritorial-administrative de nivelul doi (raioanele, mun. Chișinău și UTA Găgăuzia, fără localitățile din stînga Nistrului) constituie 0,99 mii km2, ceea ce, de asemenea, este sub media NUTS II ale statelor membre (23 mii km2). Făcînd abstracție de faptul că Republica Moldova nu se află încă în situația de a aborda cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială a UE, dar avînd în vedere că au fost elaborate deja studii asupra dezvoltării regionale a Republicii Moldova, putem defini, în linii generale, structura teritorială a Republicii Moldova asimilabilă NUTS:

NUTS I: Republica Moldova

NUTS II: Nu există (poate cu excepția mun. Chișinău)

NUTS III: 32 raioane

NUTS IV: Nu există asocieri de unități teritoriale

NUTS V: 4 municipii,60 orașe cu 35 de localități incluse în componența orașelor,917 sate (comune) cu 1577 sate incluse în componența lor

Se poate obseva că în perspectiva integrării europene, Fondurile Structurale focalizate pe regiuni de tip NUTS II, riscă să rămînă fără destinatar, deoarece Republica Moldova nici nu are regiuni eligibile pentru obiectivele fondurilor. În genere, din acest moment lucrurile pot merge în cîteva direcții:

Menținerea actualei formule de organizare administrativ-teritorială, continuarea procesului de federalizare, localitățile din stînga Nistrului fiind incluse în cadrul unui subiect al federației. Aceasta ar contraveni tendințelor manifestate pe plan european potrivit cărora, unitățile administrativ-teritoriale mici sunt dependente de stat deoarece nu pot dispune de forța necesară unei veritabile autonomii decizionale cu toate consecințele care decurg de aici – menținerea depresiei în economie, mari datorii interne, creșterea discrepanțelor dintre nivelul de trai urban-rural ș.a., precum și riscul major al unui eventual eșec al integrării europene.

Proiectarea și instituirea unui nou sistem de organizare administrativ-teritorială prin însumarea actualelor raioane și federalizarea Republicii Moldova în aceleași condiții. În timp ce elaborarea proiectului noii organizări administrativ-teritoriale se poate realiza în orice moment, modificarea actualului sistem administrativ-teritorial prin creșterea dimensiunilor și, implicit, reducerea numărului colectivităților teritoriale de nivel intermediar, poate fi realizată doar la expirarea mandatului actualilor aleși locali. La acel moment însă, federalizarea, la nivel constituțional, poate fi deja un fapt împlinit, astfel încît este incert de competența cui va ține reorganizarea administrativ-teritorială. În plus, chiar dacă rațiunile de ordin economic, geografic și demografic vor dovedi că este oportună crearea unei entități administrativ-teritoriale regionale care să depășească limitele unui subiect al federației, acesta nu va putea fi realizat, în virtutea impedimentelor legislative și constituționale.

„Cuplarea” raioanelor în cadrul unor regiuni convenționale de dezvoltare, care să aibă o suprafață și o populație medie comparabilă cu situația existentă într-o serie de țări europene și acceptată prin normele nivelului NUTS II. În acest caz, pentru raioane există două posibilități: 1) acestea vor fi păstrate pînă la alegerile locale generale, după care sunt desființate acordîndu-se legitimitate regiunilor ca unități administrativ-teritoriale de nivelul doi; 2) raioanele sunt păstrate și pe viitor ca nivel intermediar de administrare situat între nivelul local și cel regional. Pentru procesul de federalizare, de asemenea, există două posibilități, 1) la el se poate renunța pe motiv de inoportunitate și neconcordanță cu procesul de regionalizare 2) federalizarea poate fi continuată, dacă se apreciază ca fiind necesară, după finisarea proiectării noilor regiuni, acestea urmînd să fie luate ca bază pentru trasarea limitelor teritoriale a subiecților federației.

Indiferent de calea aleasă, important este să se țină cont de necesitatea imperioasă a respectării tendințelor existente pe plan european.

Potrivit unui studiu elaborat în cadrul Institutului pentru Politici Publice din România, indiferent de metodă, decizia finală asupra regionalizării trebuie să respecte următoarele considerente:

Analiza trebuie să plece de la un set de indicatori cît mai complet, astfel ca specificul fiecărei zone să poată fi surprins cît mai exact, dincolo de indicatorii tehnici de dezvoltare;

Dezbaterea la nivelul specialiștilor independenți;

Consultarea prealabilă a autorităților publice locale implicate;

Prezentarea de către experți, în faza intermediară a potențialelor modele pentru o opțiune politică asupra unuia dintre acestea;

Decizia finală (politică) să aibă la bază mai multe variante de trasare construite pe un model selectat în faza intermediară;

Eventuală consultare finală a autorităților locale cu privire la varianta finală;

Explicarea/dezbaterea publică a procesului de regionalizare.

O politică regională corectă este cea care face să se întîlnească, în același timp și spațiu, toți cei trei factori ai dezvoltării:

resursele teritoriului

resursele umane

capitalul,care nu se regăsesc totdeauna împreună pe același teritoriu.

Crearea regiunilor va trebui precedată de un studiu de fezabilitate. Acesta va urmări constituirea unor regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii-cheie cum ar fi: criteriul economic (ex: venituri pe locuitori apropiate, sector industrial dominant comun), criteriul geografic (topografie sau climat similar, resurse naturale comune); criteriul social-politic (o anumită “identitate regională”, dezvoltare istorică comună). Criteriile precise care stau la baza apariției unei regiuni, vor avea la bază rațiunea problemelor care se doresc a fi rezolvate prin constituirea regiunilor. Totuși există cîteva caracteristici ale modelului de regionalizare pe care le cunoaștem fără a fi necesară realizarea unui studiu prealabil.

1) Nomeclatorul NUTS servește nu numai pentru adunarea, dezvoltarea și armonizarea statisticilor regionale din Comunitate, ci și pentru analiza social-economică a regiunilor și pentru definirea politicilor regionale comunitare. Una din caracteristici va fi ca regiunile să se încadreze în cerințele NUTS II. Relația regiunilor cu NUTS, trebuie să fie instituționalizată. Viitoarele regiuni vor fi compatibile cu cele din țările membre ale UE ca dimensiune, importanță și competențe și se vor încadra în standardele europene de autonomie regională.

2) Localitățile din stînga Nistrului nu pot forma o regiune. Nu există regiuni care să se întindă pe o distanță de circa 200 km, lățimea acesteia variind între 1-15 km, deoarece o astfel de organizare administrativ-teritorială nu contribuie la utilizarea eficientă a resurselor disponibile. Argumentele care vin în favoarea acestei afirmații sunt, în primul rînd, de ordin economic. Localitățile situate în cursul superior a Nistrului, pot găsi o piață de desfacere mai avantajoasă în dreapta Nistrului, posibilitate care nu a putut fi valorificată, datorită disensiunilor politice dintre autoritățile publice centrale ale statului și autoritățile autodeclarate ale „republicii moldovenești nistrene”. Pentru orașele Rîbnița și Camenca, spre exemplu, este mai ușor a transporta mărfuri în or. Soroca, decît a le transporta, de exemplu, către piața de desfacere oferită de mun. Tiraspol, cu toate consecințele care survin de aici. Se va invoca desigur lipsa infrastructurii care ar favoriza includerea celor cinci foste raioane de pe malul stîng al Nistrului (Rîbnița, Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia), în cadrul unor unități administrativ-teritoriale-regiuni împreună cu raioanele de pe malul drept. Dar și pe timpul ex-URSS, trei dintre acestea (Rîbnița, Dubăsari și Slobozia) au funcționat ca arealuri teritoriale amplasate pe ambele maluri ale Nistrului.

3.1. Ucraina

Ucraina se află în fața unor provocări complexe. Pe lângă conflictele politice în curs, țara se confruntă cu dificultăți economice grave. Reformele ce urmăresc descentralizarea se pot dovedi esențiale pentru reducerea tensiunilor regionale și apariția unui tip de conducere democratică și de încredere. Descentralizarea poate duce la creșterea legitimității puterii politice la nivel local, dacă politicile sunt concepute în conformitate cu nevoile cetățenilor și în condițiile în care aceste schimbări politice sunt efectuate, la rândul lor, sub ochii acestora.

Concentrarea excesivă a puterii de stat în mâinile autorităților centrale, lipsa de bază și independența autorităților locale, nivelul extrem de scăzut de implicare a elitelor regionale în procesul de guvernare de luare a deciziilor cu privire la fondul diferențelor culturale, istorice, economice și politice între regiunile din Ucraina, este unul dintre principalii factori de destabilizare în societatea ucraineană. Oamenii, care, conform Constituției Ucrainei sunt singura sursă a puterii de stat de la declararea independenței, nu a devenit un subiect real al ei.

Descentralizarea – abilitarea unităților administrativ-teritoriale (în primul rând, umaniste și sociale), autoritățile locale și guvernamentale, reducând în același timp drepturile și puterile guvernului central, oferind independență financiară și economică a comunității locale (punerea în aplicare a acestei etape va avea loc 1-2 ani).

Regionalizarea – împuternicirea comunităților locale funcții suplimentare, autonomia maximă financiar al regiunilor – instituirea unui impozit clar rată contribuției colectate în regiunile în funcție de nivelul de dezvoltare socio-economică, consolidarea capacității de inter-regional al bugetelor, crearea consiliilor inter-regionale și lansarea unor programe sociale și economice inter-regionale, introducerea procedurii de alegere a magistraților și șefi de departamente locale Afacerilor Interne al numărului de locuitori ai regiunii, organizarea de referendumuri locale pe aceste aspecte (2-3 ani).

Etapa de implementare a descentralizării și regionalizării nu necesită modificarea Constituției Ucrainei, și poate fi realizată destul de repede prin modificarea legislației (legi și coduri). La aceste etape păstrează diviziune administrativ-teritorială existentă.

În actuala fază de construcție statală, necesita o consolidare legislativă a unei noi ideologii a politicii regionale și formarea unei noi arhitecturi de management regional. Viziunea regiunii doar ca o unitate administrativ-teritorială, precum și guvernul regional ca o realocare permanentă a competențelor între autoritățile executive locale și autonomiei locale nu este constructiv, nu corespunde realităților socio-economice și politice ale Ucrainei de azi. Regionalizarea administrativă și cooperarea regională sunt considerate ca bază pentru auto-reproducerea resurselor administrative, prin urmare, interesul a continuat în tema regională.

În procesul de regionalizare apar modificări în relația dintre autoritățile de stat și locale, în veerea acordării autorităților locale puteri mai mari din partea guvernului. În aceste condiții, în lumea industrializată tot mai mult ca un model optim de organizare democratică a puterii, amintesc așa-numitul stat regionalizat, care a apărut recent, la sfârșitul secolului trecut, dar a fost nevoie de o poziție intermediară între unitaritanismul și federalism, care este una din cele două forme posibile ale complexului guvern, care are o a doua formă a unui stat federal.

Din punct de vedere al unitarianismului, stat regionalizat – este un compromis între structura federală și unitară a statului. Din punct de vedere al federalismului, stat regionalizat – de fapt federației, care prin constituție este declarată că este unitar. Un set de drepturi, puteri și privilegii din fiecare teritoriu este strict individuală. Astăzi, după cum sa menționat de către AI Gritsyak "Unele state sunt abia la început în direcția federalismului, în timp ce altele – au abordat deja aproape de el". Stat descentralizat cu autonomia locală și regională, a devenit forma dominantă de organizare guvernamentale occidentale astăzi.

Instituționalizarea a administrației publice locale ca fiind una dintre instituțiile centrale ale democrației este o condiție importantă pentru dezvoltarea unei puteri la mai multe niveluri în statul modern, deoarece administrația locală intenționează să ofere fiecărui cetățean, cu posibilitatea de implicare personală în toate aspectele de importanță locală, pentru a găsi combinația optimă a intereselor naționale cu interesele unităților administrativ-teritoriale.

În Ucraina, introducerea de auto-guvernare locală ca un forme democratice, descentralizate de organizare a autorităților locale au fost pe deplin autoritare, metodele de comandă administrativă și comunitățile locale nu sunt implicate în discutarea unor posibile reforme și a pus în fața faptului că autoritățile locale vor fi organizate într-un mod nou. Pentru marea majoritate a populației face ca reformele, conținutul și calitatea caracteristicile lor de noua organizare a puterii să ramână necunoscute. Astfel, administrația locală din Ucraina este rezultatul recunoașterii fezabilitate "de sus" și acordarea unor drepturi și materiale și a resurselor financiare de la guvernul central pentru colectivitățile teritoriale. Acest lucru se datorează în primul rând slăbiciunei și ineficienței administrației publice locale în Ucraina. În al doilea rând, guvernul local în Ucraina este lipsit de lucrul cel mai important, și anume bazele sale sociale – aceste comunități locale ca subiecte colective ale căror membri sunt uniți de interese comune și identitatea de integritate proprie.

Fiind lipsit de inițiativă de jos, administrația locală începe să fie construit pe partea de sus, standardul de stat, ceea ce duce în cele din urmă la faptul că acesta este o autoritate publică, în miniatură cu propria birocrație, izolarea de nevoile populației, preocuparea cu auto-conservare și de auto-reproducere, și mijloace ineficientă și inutilă. În primul rând, trebuie remarcat faptul că organizarea autorităților publice de la (oblasti) nivel regional în Ucraina contemporană se caracterizează prin centralizarea excesivă a puterii și ineficienței.

Astăzi, în Ucraina, la nivel regional, există un guvern cu drepturi depline, majoritatea puterii asupra dezvoltării socio-economice și culturale este concentrată în zonele administrațiilor publice locale (majoritatea îi sunt delegate consiliile regionale, administrații), ceea ce contrazice principiul subsidiarității, care este consacrat în Carta europeană a autonomiei locale . În special, paragraful 3 al articolului 4 din Carta declară că "funcțiile municipale tind să fie efectuate mai ales de aceste autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Prin acordarea unei sau altei funcții altei autorități trebuie să se țină seama de volumul și natura problemei, cât și posibilitatea de a fi realizată eficient".

Astăzi, o mare parte din decizia de afaceri locale la districtul și regiune nu se bazează pe public și agențiile acestora aleși în mod democratic, precum și autoritățile locale și funcționarii lor. Șefilor de guverne de azi servesc nu numai ca reprezentanți ai guvernului central, dar sunt de fapt liderii organul executiv al Consiliului, care limitează garantat de Constituția Ucrainei și a altor legi, independența autonomiei locale și permite autorităților publice să intervină în competența administrației publice locale. A. Kukartsevim consideră că "consiliile regionale au caracter în mare parte decorativ și rolul lor este în mare măsură limitat la asigurarea vizibilității legitimității activităților administrațiilor de stat regionale, deoarece problememenu se rezolvă pe propria dezvoltare socio-economică și culturală a teritoriilor, acestea nu sunt semnificative și resursele financiare pentru a îndeplini sarcinile și atribuțiile de auto-guvernare locală ". De fapt, ne întoarcem treptat la modelul sovietic de guvernare, care limitează nu numai activitatea administrațiilor locale, dar de asemenea, previne formarea societății civile din Ucraina, deoarece reduce domeniul de aplicare al libertății cetățeanului și impactul acesteia, în special autorităților locale. Mai multe A. Tocqueville scria că "împins la centralizarea extremă este de a slăbi spiritul public în oameni".

Comunității teritoriale latente (sat, oraș, orășel), nu pot satisface nevoile și interesele persoanelor a căror bunăstare este direct dependentă de natura relațiilor dintre autoritățile de stat și locale, posibilitatea colectivităților teritoriale de a rezolva problemele locale.Formarea și consolidarea autonomiei locale este posibilă numai după ce localnicii își dau seama că aceștea sunt responsabili pentru starea de lucruri din satul său natal, oraș, orășel, cartier, regiune. În același timp, trebuie remarcat că, dacă guvernul va continua să ignore problemele de guvernare sau împiedică dezvoltarea, aceasta poate duce la faptul că procesele sociale care stau la baza necesită dezvoltarea sa. Guguvernul local asigură o legătură a cetățenilor cu statul, posibilitatea de a participa în administrația publică, "independența țării și a națiunii".

În condițiile moderne de regionalizare în lume există un proces de descentralizare și deconcentrare a puterii de stat. Conceptul de deconcentrare și descentralizare a puterii explică diferite modele. Cu toate acestea, cartea dicționarul de referință "Administrație Publică și Funcției Publice" stabilită ca descentralizarea. Este "transferul funcțiilor organelor centrale ale administrației de stat ale puterii executive a organelor executive locale și autorităților locale, responsabilizarea organismelor inferioare sub conducerea organismelor superioare". Diferența dintre concepte este că deconcentrarea – este transferul competențelor de stat către autoritățile publice locale, care este separarea puterilor de un nivel, iar descentralizarea – este transferul de centrul organismelor autonome distincte de putere, care nu sunt incluse în sistemul de guvernare. Exploratorului francez Jacques Vedel, constată că descentralizarea – un transfer de organismele decizionale, care nu sunt subordonate ierarhic a autorităților centrale și deconcentrării – este o tehnică de gestionare, pentru că păstrează întreaga administrație din dispoziția guvernului central sau reprezentanții săi. În conformitate cu V. Serebryanikov deconcentrarea – este "o formă slăbită de centralizare presupune oficiali locali, funcționarea depinde de suborbonarea față de guvern”.

Carta europeană a autoguvernării locale de descentralizare a puterii de stat este definită ca fiind unul dintre elementele importante ale dezvoltării democratice, iar în unele țări, este un pas important înainte în eliminarea structurii centrale de management politic. Descentralizarea ajută la structurarea unei regiuni, spațiile regionale acordă viața economică, socială și politică la nivel național și transnațional. Pentru Ucraina "descentralizare administrației publice înseamnă imperativul timpului nostru, dar punerea sa în aplicare necesită anumite condiții de bază: stabilitate politică în stat, un nivel suficient de ridicat de dezvoltare socio-economică, legislația stabilă și sprijin instituțional, încrederea entitățilorîn relațiile contractuale.

Procesul de regionalizare, prin descentralizarea în Ucraina este destul de durabil în timp, el trebuie să fie însoțit de transferul nu numai de autoritatea, ci și a resurselor de personal și suport de informații, cum a fost cazul în Europa. Procesul de regionalizare trebuie supravegheată de stat, cu scopul de a reduce dezechilibrele în dezvoltarea regională. Acesta este motivul pentru care guvernul de la orice formă de guvernare este obligată să garanteze anumite standarde economice, sociale și de mediu în toate domeniile vieții.

O modalitate este de a transforma regionalizarea comunităților locale în subiectul-cheie al puterii la nivel local. Introducerea principiului subsidiarității, care prevede descentralizarea și deconcentrarea puterii din centrul terenului.Experiența din exterior arată că aplicarea în practică a principiilor subsidiarității, descentralizării și deconcentrării formate în Europa în secolul al XX-lea, are anumite forme de guvernare, care nu sunt baza numai pentru autonomiilor locale (sau locale) și regionale, dar și pentru asigurarea funcționării eficiente a acestora. Experiența țărilor democratice dezvoltate sugerează că un model descentralizat al puterii de stat pentru dezvoltarea administrației publice locale este cea mai eficientă în această etapă

Modelul de regionalizare a puterii de stat servește drept scopul dezvoltării regionale, îmbunătățirea climatului investițional și atractivității regiunii,datorită atât interesul general al rezidenților și interesele de dezvoltare al regiunilor. Organizații specifice de gestionare a cadrului legislativ, local și dezvoltarea regională în Ucraina este, dar nu oferă eficiență adecvată a managementului afacerilor locale și regionale.În Ucraina,este nivelul extrem de scăzut de responsabilitate a entităților administrativ-teritoriale. Guvernul central în ultimii ani, trebuie să se concentreze mai mult pe putere,și asumarea de responsabilitatea pentru eșecurile în implementarea planurilor lor de administrația locală.

În același timp, guvernul și organizația nu poate fi un scop în sine, ca întărirea administrației locale într-o societate democratică ar putea ameninta integritatea statului, libertatea cetățenilor și dezvoltarea în continuare a altor instituții ale societății civile. Potrivit lui Magnusson în societate urbanizată, "administrația locală – este ambiguă și periculos ideal", deoarece nevoile de creștere ale populației locale, cumpărare național și chiar la nivel mondial, dezvoltă granițele teritoriale, necesită o soluție completă care implică opțiuni organelor de stat, și, astfel, instituirea și consolidarea relațiilor dintre autoritățile de stat și autonomiei locale.

Astfel, în condițiile actuale de pe o parte, rolul autorităților locale în punerea în aplicare a politicii de stat în domeniu, a stimulat interesul autorităților publice în funcționarea administrației publice locale, pe de altă parte a consolidată integrarea administrațiilor locale din administrația publică, ceea ce înseamnă pierderea independenței pentru multe dintre ele.

De exemplu, R. Grawert scrie că, în Germania modernă (ca și în alte țări dezvoltate) autoritățile locale sunt strâns asociate cu sistemul financiar al statului fiscal și, astfel încât "acestea sunt susceptibile de a face parte dintr-un întreg", mai degrabă decât de unități teritoriale independente, precum și posibilitatea de a ceva ceva de făcut la nivel municipal este mai dependentă de situația generală din țară decât de circumstanțele locale specifice ". Potrivit K.-V. Hoffmann, comunitatea este fundamentul statului și a membrilor săi, astfel că "sunt integrate în sistemul general al puterii de stat. Ei exercită puterea lor ca parte a statului și autoritatea ei ".

În procesul de regionalizare a anumitor forme de structură regională a puterii de stat, din punct de vedere politic, este vorba despre dezvoltarea unor structuri politice și administrative, bazate pe factori etno-culturale, socio-economice, naturale și geografice. Trebuie subliniat faptul că împărțirea administrativ-teritorială nu este singura formă juridică de regionalizare. În contextul globalizării – poate fi economic, cultural și regionalizarea economică, etc. Regionalizarea este o parte integrantă a unui proces de reformă modernă din Europa. În ceea ce privește Ucraina, procesul de mai sus – cazul viitorul apropiat. În timp ce în Ucraina devine o prioritate politică cu drepturi depline a comunităților teritoriale, strategia de dezvoltare,și regionalizare a statului și integrarea în continuare a aparatului de stat și sistemul de auto-guvernare locală menținerea autonomiei instituționale, juridice, logistice și financiare a autorităților locale.

Din păcate, conflictul care continuă în estul Ucrainei complică și mai mult procesul de descentralizare. Deși reforma în sensul descentralizării poate servi ca mijloc esențial de reintegrare a regiunilor respective, persistă o amenințare gravă, și anume ca părți din estul Ucrainei să se separe definitiv de aceasta sau să facă obiectul unor dispute.

Dezbaterea din Comisia CIVEX a abordat următoarele chestiuni:

reforma vizând descentralizarea, văzută ca stimulent al dezvoltării și stabilității;

cele mai urgente probleme legate de autoritățile locale și regionale ucrainene;

lucrările viitoare ale Grupului operativ CoR-Ucraina (GO).

Procesul de descentralizare din Ucraina își arată deja roadele. Începând din 2015, toate regiunile Ucrainei vor dispune de buget și resurse bugetare proprii. Procesul va continua cu reforma constituțională, care ar urma să se desfășoare până la sfârșitul anului 2015. Prin urmare, este important ca grupul operativ al CoR să fie activ și să furnizeze un feedback cu privire la discuțiile din acest an. De asemenea, este evident că trebuie să se ofere urgent asistență mecanismelor financiare pentru descentralizare.

Autoritățile ucrainene privesc înființarea grupului operativ atât ca pe un semnal politic, cât și ca pe o măsură practică de sprijinire a descentralizării. Administrația CoR a fost informată că autoritățile ucrainene pun accentul pe necesitatea unor acțiuni mai concrete „pe teren” și că metoda ideală de lucru în cazul grupului ar consta în desfășurarea unei serii de seminarii/dezbateri și mese rotunde în Ucraina. Scopul ar fi atât politic (ilustrarea sprijinului Uniunii Europene față de Ucraina), cât și practic (prezentarea experienței Uniunii Europen în materie de descentralizare, cu exemple de succes).

La 11 februarie 2015, Biroul CoR a decis să înființeze Grupul operativ CoR-Ucraina. Acesta va fi compus din 7 membri ai Comitetului Regiunilor (președintele și prim-vicepreședinte CoR, precum și câte un membru din partea fiecărui grup politic al Comitetului) și prezidat de președintele CoR. Activitățile grupului operativ vor contribui, de asemenea, la eforturile Grupului de sprijin pentru Ucraina (Grupul Balas), care coordonează activitățile Comisiei Europene în sprijinul Ucrainei.

Obiectivul grupului operativ va fi de a susține eforturile Ucrainei de-a lungul procesului de reformă, prin intensificarea și consolidarea rolului guvernanței și democrației locale, precum și a cooperării teritoriale dintre autoritățile locale și regionale din Ucraina și cele din UE. Grupul operativ poate contribui la eforturile Ucrainei de a pune la punct o structură teritorială și o împărțire a competențelor adecvată și eficientă, în vederea găsirii unei soluții fiabile la provocările imediate generate de situația politică.

De asemenea, grupul operativ va contribui, prin furnizarea de expertiză și sprijin autorităților locale și regionale ucrainene, la definirea poziției și rolului acestora în punerea în aplicare a dispozițiilor Acordului de asociere UE-Ucraina.

La summitul de la Minsk, din 11 februarie 2015, liderii Ucrainei, Rusiei, Franței și Germaniei au căzut de acord asupra unui pachet de măsuri menit să aplaneze actualul conflict din regiunea Donbas. Noul pachet de măsuri urmărește relansarea protocolului de la Minsk, convenit la 5 septembrie 2014.

Părțile au convenit să inițieze un dialog privind procedurile de desfășurare a alegerilor locale în conformitate cu legislația ucraineană și cu legea privind dispozițiile temporare referitoare la administrația locală a anumitor zone din Donețk și Luhansk, precum și cu privire la viitorul statut al acestor zone. Părțile au convenit, de asemenea, asupra unei reforme constituționale în Ucraina, o nouă constituție urmând a fi adoptată până la sfârșitul anului 2015. Un element esențial al reformei constituționale va consta în descentralizare.

Concluzii

Luând în considerație contextul economic global și regional în care a demarat reforma de descentralizare în Moldova, și în Ucraina una din ideile importante sugerate de experți este aceea de a transforma criza economică dintr-o dificultate într-o oportunitate, pentru că de multe ori în sectorul public tocmai greutățile generează impulsul necesar pentru reforme, eficientizare și pentru rezolvarea unor probleme structurale care în vremuri mai bune sunt amânate la infinit.

Consolidarea capacităților instituționale ale descentralizării este crucială pentru realizarea oricărei reforme. Schimbul de experiență privind bunele practici poate îmbunătăți semnificativ înțelegerea și schimbarea atitudinii oficialilor publici față de descentralizare.Întărirea capacităților administrative ale guvernelor locale, reducerea fragmentării și optimizarea structurii teritorial-administrative sunt precondițiile fundamentale pentru realizarea cu succes a reformei de descentralizare. Guvernul Republicii Moldova urmează să formuleze o viziune clară și să adopte o politică coerentă în acest domeniu.

Simplificarea și raționalizarea sistemului APL, în sensul distribuirii eficiente și clare a funcțiilor și evitării competențelor duble între administrațiile publice centrale și locale, asigurarea transparenței și participarea activă la procesul de luare a deciziilor sunt elementele necesare unei reforme veritabile de descentralizare.

Modelul de descentralizare aplicat în Polonia, deși a fost implementate în perioade diferite față de celalte țări și prin mecanisme diferite, a dat rezultate bune pe teren și au contribuit la dezvoltarea comunității locale, astfel încât serviciile publice au devenit mai aproape de nevoile cetățenilor. Motivația politică, participarea activă a instituțiilor specializate și implicarea societății civile sunt factori-cheie în implementarea cu succes a reformei de descentralizare. În Republica Moldova, reforma de descentralizare este abia în faza incipientă,în timp ce Polonia are deja ani buni de experiență în acest sens. De aceea, experiența lor ar putea fi studiată și preluată de Moldova și Ucraina pentru a face mult mai eficient întregul proces de descentralizare. Totodată, utilizarea tehnologiilor informaționale în procesul prestării serviciilor publice poate oferi un specific aparte modelului de descentralizare în aceste două țări mult mai slabe.

Concluzii

UE rămâne încă fragmentată din punct de vedere politic și expresia sa teritorială rămâne nedeterminată. Pentru unii UE reprezintă imaginea unui nou imperiu, care descurajează instituțiile statelor membre să intervină după bunul plac și interes în vederea regularizării cursului pieței, să controleze fluxurile financiale și să nu respecte aquis-ul comunitar. În alt context, puterea guverenelor naționale într-un cadru al globalizării nu trebuie percepută ca fiind diminuată, ci mai degrabă reconstituită și reorganizată ca reacție la transformările care au loc într-o lume a cărei interconectare sporește. Statele naționale încă sunt considerate ca reprezentând actorii principali de pe arena internațională, legile și regulile naționale sunt aplicate ca și cele de tip regional sau universale. Originea ”națională” este determinantă în complexitatea proceselor globale, iar statele-naționale sunt invitate să participe și să constituie organizarea lumii de mâine: fie prin organizații internaționale, alianțe globale sau organizații regionale și supranaționale.

Criza financiară globală, dar și ”combinația dintre presiunile imigrației și îmbătrânirea socială este posibil să determine o reconfigurare a conceptului tradițional de stat-națiune, bazat pe considerente etnice- mai ales în țările mai bogate, mai bătrâne și care se află în proces de depopulare”.

Impactul global a exercitat un impact major asupra conceptelor tradiționale și moderne ale ordinii și structurii/lor internaționale și a reliefat că uneori statele și națiunile pot să aibă profiluri distincte. Prin urmare, relația dintre stat și națiune este una tensionantă, așa după cum afirmă Appadurai, etnicitatea devenind o ”forță globală” ce ”alunecă neîncetat printre fisurile dintre state și frontiere”. În multe societăți națiunea și statul au devenit una proiectul ceilulalt, națiunile tind să coopteze state sau putere statală în timp ce statele încearcă să controleze și să manipuleze ideile despre naționalitate. La nivelul fiecărui stat-natiune există o lupătă a imaginarului ce reprezintă punctul originar al separatismelor violente.

Ceea ce am vrut să evidențiez în cadrul acestei lucrări este faptul cât de mult contează sprijinul pe care îl are fiecare țară în mometul dificil. Am arătat cât de mult a fost susținută Polonia de către Germania și care au fost impedimentele prin care a trebui să treacă. Prin elaborarea acestui studio de caz am încercat să arat care sunt problemele cu care se confruntă Republica Moldova la momentul actual și chiar din momentul în care a obținut independența. O altă țară care și în present se alfă între fumuri de foc, și în continuu conflict politic care pare că nu mai are sfârșit, implicarea nedorită a Rusiei, și factorii care au dus la asemenea situații controversate. Ceea ce mă face să gandesc că în viitorul apropiat aceași situație se poate crea și pe teritoriul Republicii Moldova, care însă este mult mai slabă și mai săracă din punct de vedere economic și nu numai.

România este acum un exemplu cel puțin pentru Republica Moldova, însă nu am putea spune că a ajuns la cotele maxime de realizări. Mai sunt foarte multe puncta slabe care trebuie să fie tratate și doar un simplu bandaj aplicat peste locurile problematice nu o să poată înlocui problemele. Însă diferență este, totuși ea este din 2007 stat membru al Uniunii Europene, cee ace este cu un pas în fața celorlalte două țări enunțate anterior, care luptă să ajungă în cadrul statelor member ale UE. Am observant problema maghiarilor care este și pe teritoriul României, la fel precum este problema rușilor de pe teritoriul Republicii Moldova și al Ucrainei. Ceea ce mă duce cu gândul la o întrebare ”sunt oare România, Republica Moldova și Ucraina pregătite pentru o descentralizare – regionalizare așa cum a fost în Polonia”? În urma cercetărilor făcute în domeniul dat ași putea să afirm cu certitudine că nu sunt la nivelul necesar de pregătire pentru a merge spre această cale. Însă nimănui la început nu i-a fost ușor, și mereu când se dorește ceva cu adevărat se poate realiza. Nu trebuie să uităm care sunt elementele de bază pentru a putea ajunge la o descentralizare și regionalizare reușită, că este nevoie atăt de o doronță politică cât și de o susținere din partea cetățenilor. Nuașa precum este în Republica Moldova, care își dorește UE, pentru libera circulație, să fie cu Rusia pentru accesul la piața lor, și pentru a își ”realiza” producția.

Există mai multe dificultăți majore care trebuiesc abordate ȋnainte de a fi adoptată cetățenia la mai multe nivele, ca o descriere a unei realități politice emergente, sau dezvoltată ulterior ca un proiect politic pragmatic.Regionalismul și identitățile regionale variază pe teritoriul Europei, ceea ce va face ca complexitatea cetățeniei pe mai multe nivele să se dezvolte inegal, ȋn ceea ce privește drepturile și afilierile. Identitățile regionale sunt exprimate ȋn multe modalități. Nu toate tipurile sunt compatibile cu viziunea cetățeniei la mai multe nivele, de exemplu naționalismul etic este prea particularist, refuzând drepturile asociate cu alte nivele ale identității sau chiar existența acestor nivele. Naționalismul civic face appel la valorile „universale‟, care ȋn practică este tot particularist, refuzând apartenența celor care nu ȋmpărtășesc aceleași valori civice.Identitățile regionale sunt ele ȋnsele adesea complexe, contestate și eterogene, deși gradul de complexitate variază ȋn mare parte. Printre alte lucruri, aceasta presupune că vor exista neȋnțelegeri ȋntre regiuni cu privire la identitate. Un alt element important al complexității identităților regionale este intersectarea acestora cu o serie de alte chestiuni sociale și identitatea lor asociată, precum clasa socială, gen, etnie, religie etc., ceea ce duce la posibilitatea ca grupuri de interes, precum fracții ale clasei de elită cu aspirații hegemonice, să caute să submineze cetățenia la mai multe nivele.

Există o relația apropiată ȋntre modelul de guvernare cu mai multe trepte și propunerile de cetățenie la mai multe nivele. Modelele de formare a instituțiilor variază de la regiune la regiune, existând regiuni care au un guvern regional autonom puternic, unele care sunt la nivelul superior al UE, unele au caracter autoritar și nu sunt dispuse să ȋși dezvolte regiunile, altele sunt federale sau consociaționale. Această diversitate duce la o posibilă dezvoltare inechitabilă a cetățeniei la mai multe nivele, ȋn ceea ce privește exprimarea atât a drepturilor, cât și a identităților.

Ȋn cele din urmă, nu se cunoaște mare lucru despre opinia cetățenilor, care este dorința lor pentru o cetățenie la mai multe nivele, dacă ideea de identități multiple ȋn legătură cu o guvernare fluidă este populară. Cum apare aceasta de la regiune la regiune, mai ales ȋn legătură cu axele de diferențiere evidențiate mai sus. UE este cel mai bun exemplu de structură transnațională de autoritate politică. Pentru a fi un vehicul a democrației transnaționale, trebuie să dezvolte o mai mare legitimitate, responsabilitate și transparență și să promoveze afinitatea ȋntre cetățenii săi. O cetățenie totală implică un sentiment de identitate, precum și drepturi politice și legale. Provocarea pentru cei care stabilesc această politică este să dezvolte atât drepturile și aspectele cu privire la identitate, ȋn moduri care să fie sensibile la complexitățile emergente ale guvernării ȋn Europa și la identitățile multiple care sunt acum evidente ȋn regiunile și națiunile Europei.

Bibliografie

Adrian Basarabă, Politică regional,Timișoara: EUROBIT, 2008.

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2009.

Anca Ghinea, Adrian Moraru, Considerente privind procesul de descentralizare în România. Reforma administrativ-teritorială, București, Octombrie 2002.

Avădani, Ioana, Cândea, Ștefan, Chiriac, Marian, Ghinea, Cristian, Panaite Sergiu, Moldova. La răscruce, Fundația Soros România, București, 2009.

B.C.Smith, Decentralisation,The Territorial Dimension of the State,George Allen & Unwin,London,1985.

Bache, I., M. Flinder, Multi-level Governance, Editura Oxford: Oxford University Press, 2004.

Bache, M. Flinders, ‘Themes and Issues in Multi-level Governance’,I. Bache,M. Flinders, Multi-level Governance, Oxford: Oxford University Press, 2004.

Badescu.C., Alexandru Ioan, Introducere în studiul procesului de cooperare interregională, Editura Sylvi, București,1996.

BAFOIL François, Regionalization and decentralization in a comparative perspective Eastern Europe and Poland, Varșovia, Ministerstwo Rozwoju Regionalnego, 2010.

BALOGH, Marton, HOSU, Ioan, POP, Daniel, POP, Florin, „Dezvoltare Regională“, în volumul Harta actorilor și problema aderării la Uniunea Europeană, București, Fundația pentru o Societate Deschisă, 2003.

BERTOSSI Cristophe (2001) Les frontières de la citoyenneté en Europe: nationalité, résidence, appartenance, Paris, L’Harmattan. 

BUZDUCEA Doru, Globalizarea. Structuri paradigmatice moderne, Editura Ars Docendi a Universității București, 2001.

C. Panara, M. Varney, Local Government in Europe: The ‘Fourth Level’ in the EU Multi- Layered System of Governance ,Routledge, Oxford, 2013.

C. Paraskevopoulos, P. Getimis & N. Rees, Adapting to EU Multi Level Governance, Aldershot: Ashgate.

Carens Joseph H., Culture, Citizenship and Community. A Contextual Exploration of Justice as Evenhandedness, Oxford University Press, 2000.

Castells Manuel, The Power of Identity, Oxford: Blackwell, 1997.

Cocoșatu M., Interesele naționale în perspective principiilor europene ale subsidiarității și proporționalității.

Cooper Robert, Destrămarea națiunilor, Editura Univers Enciclopedic, 2007.

Corneliu Dincă, Regionalizarea sau dilemele guvernării regionale,Craiova: Sitech, 2005.

Corneliu Liviu-Popescu, Autonomia locală și integrarea europeană, Ed. All BECK, București, 1999.

Delwit Pascal, “Participation électorale et scrutin européen: une légitimité minimale” 2000,GRUNBERG; Gérard; PERRINEAU, Pascal; ISMAL, Colette (coord.) Le vote des 15. Les élections européennes de 13 juin 1999, Paris: Editura Presses de Sciences Po.

Desiderio Fernández Manjón, El papel de las regions en la dinámica fronteriya en Europa, Revista CIDOB d’Afers Internacionales, núm. 69.

E. Bomberg & J. Peterson, ‘Policy Transfer and Europeanization: Passing the Heineken Test’,Queen’s Papers on Europeanization, 2000.

Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București, 2010.

François Bafoil, Regionalization and decentralization in a comparative perspective Eastern Europe and Poland, Varșovia: Ministerstwo Rozwoju Regionalnego, 2010.

Gpavept P. Finansovaya avtonomiya opganov v mesnom samouppavleniya v GJ // Gossudapstvo i pravo. 1992. № 10.

Heintz, Monica, Stat slab, cetățenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2007.

Igor Munteanu, Dezvoltări regionale în Republica Moldova, Ed. Cartier, Chișinău, 2000.

Ion Creangă, Oleg Uțică, Organizarea administrativă a teritoriului (Cu comentarii la Legea nr. 191-XIV din 12 noiembrie 1998), Chișinău, 2000.

Ion Osoianu, Federalizare sau regionalizare? Experiența europeană, perspectivele Republicii Moldova, Institutul de Politici Publice, Chișinău, 2003.

Ion Osoianu, Federalizare sau regionalizare? Experiența europeană, perspectivele Republicii Moldova, Institutul de Politici Publice, Chișinău, 2003.

Iordachi Constantin, Cetățenie și identitate națională în România:o trecere istorică în revistă, Editura Altera, 2004.

J.Loughlin, Nation, state, region in Western Europe, în Culture: building stone for Europe 2002, Bruxelles, European Interuniversity Press.

Jacques Palard, Les régions européennes sur la scène internationale: conditions d’accès et systèmes d’échanges, 1999.

Jan Kottmann, Europe and the Regions : Sub-national Entity Representation at Community Level, E.L.Rev., April 2001.

Jennifer Yoder, „Leading the Way to Regionalization in East Central Europe: An Evaluation of Poland’s Territorial and Administrative Reforms“, European Studies,2004.

John Loughlin, Europe of the Regions and the Federalization of Europe, Publius, Fall 1996.

John Newhouse, Europe's Rising Regionalism, Foreign Affairs, Jan.-Feb. 1997.

K. Cordell, Poland and the European Union, London, Editura Routledge, 2000.

Kees van Kersbergen, Bertjan Verbeek, Subsidiarity as a Principle ao Governance in the European Union, Comparative European Politics, 2004.

L. Bialasiewicz, ‘Upper Silesia: Rebirth of a Regional Identity in Poland’, Regional and Federal Studies, 12, 2, Summer 2002.

L. Hooghe, G. Marks, Multi-Level Governance and European Integration, Editura Rowman & Littlefield, Lanham, 2001.

M. Keating, The New Regionalism in Western Europe: Territorial Restructuring and Political Change , Editura Cheltenham, Edward Elgar, 1998.

M. Keune, Regional Development and Employment Policy: Lessons from Central and Eastern Europe Budapest, Editura ILO-CEET, 1998.

M. Th. Greven, L. Pauly, Democracy beyond the State, Latham: Rowan and Littlefield, 2000.

Magnusson W. Urbanism, Cities and Local Self-government // Canadian Public Administration, 2005. № 2.

Mihaela Vrabie, Cetățenia și drepturi europen, Editura Tronic, București,2007.

Mihai Roșcovan, Dezvoltarea regională: Republica Moldova vis-à-vis de Uniunea Europeană, mai 2003.

Monica Heintz , Stat slab, cetățenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2007.

Oleg Serebrian, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chișinău, 2009.

Oomen T.K., Citizenship. Nationality and Ethnicity Reconciling Competing Identities, pPolity Press, Cambridge, 1997.

Paul F. State, Historical Dictionary of Brussels, Lanham Md.: Scarecrow Press, 2004.

Pawel Swianiewicz, Consolidation or Fragmentation? The Size of Local Governments in Central and Eastern Europe, Budapest, 2002.

Pelkmans J. Integrare Europeană. Metode și Analiză Economică, Ed.a 2-a,2003, IER.

POP Flore, ALBESCU Oana, Tratatul de la Lisabona: de la metoda ”comunitară” la noile evoluții ale guvernanței europene. Drept și politici ale Uniunii, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2012.

Popescu Andrei, Diaconescu Ion, Organizații europene și euroatlantice, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Popescu C-L, Autonomia locală și integrarea europeană, Ed. All Beck, București, 1999.

Profiroiu, A, Profiroiu, M, Pradeille A, “Considerații generale asupra procesului de descentralizare în România”, Administrație și Management nr. 7/2006.

Pибaк A. Стaн тa пеpспективи pефоpмувaння публічної aдміністpaції в Укpaїні // Гілея: нaуковий вісник. Збіpник нaукових пpaць. Київ, 2011. Випуск 47,с.594-602.

R.F. Leslie, The History of Poland since 1863, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 1980.

Richard Batley,Local Government in Europe,Trends and Developments,St.Martin’s Press,New York,1991.

S. Piattoni, The Theory of Multi-Level Governance. Conceptual, Empirical, and Normative Challenges OUP, Oxford, 2010.

Simina Tănăsescu, Regionalizarea în România și implicațiile sale la nivelul cadrului legislativ, Altera, nr.19, 2002, Regionalizare în Europa Centrală și de Est.

STOICA Laura, RĂDUȚIU Simona Vonica,Capitolul 2. Construcția instituțională a Uniunii Europene în Aderarea României la Uniunea Europeană: impactul asupra statului bunăstării românesc, 1 Decembrie, 2003.

Tokvili A. Demokratiia v Amerike, Moscova, 1992.

Vătămanu Dan, Dreptul Uniunii Europen, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Withol de Wenden, Catherine, La citoyennete europeenne, Parsi, Editura Presses de Sciences Po,1997.

ZĂPÂRȚAN Liviu-Petru, Negocierile în viața social-politică, Cluj-Napoca, Eikon, 2007.

Бpюке Ф. Фоpми pегіонaлізaції в Євpопі // Спеціaльне доповнене видaння Укpaїнсько-євpопейського жуpнaлу з міжнapодного тa поpівняльного пpaвa. Київ, 2005.

Большaков A. Местное сaмоупpaвление в контексте федеpaлизaции pоссийского госудapствa: пеpспективы институционaлизaции // Пеpспективы сaмоупpaвления и сaмооpгaнизaции в Pоссии. Москвa, 2000.

Ведель Ж. Aдминистpaтивное пpaво Фpaнции. Москвa, 1973.

Сеpебpянников В. Местное упpaвление и сaмоупpaвление во Фpaнции. Минск, 1981.

Articole

LE PORS Anicet (1986) La citoyenneté, Paris, Editura PUF,”Geniul construcției europene este de a nu prezentat ca antonimice, ci complementare, identitățile naționale și proiectul federal”.

Committee of the Regions, Charter for Multilevel Governance in Europe (April 2014).

Enciclopedia Sovietică Moldovenească, Tom. 8, Chișinău, 1981.

Eugen SITEANU, Necesitatea consolidării securității la începutul secolului XXI, în Revista “Impact strategic”, nr. 1/2005, Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate.

Gábor Kolumbán, Regionalism și integrare europeană, Altera, nr.25, Dilemele identității, 2004.

Gabor Kolumban, România într-o „Europă a regiunilor” Altera 9, 1998.

Gérard Marcou, Les régions entre l'État et les collectivités locales dans les États fédéraux ou à autonomies régionales: décentralisation ou centralisation?, Territoires 2020, juillet 2003, nr.8.

Giovanni Grevi, Subsidiarity and the Debate on the Future of Europe, CESinfo Forum, Winter 2002;3;4;ABI/ Inform Global.

Ion Diaconu, Din nou despre autonomie, Revista Română de Drept Internațional, nr1-1/X-XII/2003, pp.208-238

Mircea Preda, Actuala organizare administrativ-teritorială a României este oare perimată? Buletin de informare legislativă nr.4/2007, Consiliul Legislativ.

Pозвиток публічної aдміністpaції в Укpaїні нa основі євpопейського aдміністpaтивного пpостоpу. URL:http://www.adm-pl.gov.ua (дaтa звеpнення: 01.08.2014)

On the OMC, see S. Borrás and K. Jacobsson, ‘The Open Method of Coordination and New Governance Patterns in the EU’, Journal of European Public Policy, 11,2004.

SHEA, Jonathan D., HOFFMAN, William F., „Poland: From 1999 (map)“, în In Their Words: A 66 Sfera Politicii nr. 4-5 (180-181) / 2014 Genealogist’s Translation Guide to Polish, German, Latin, and Russian Documents, Volume I: Polish, New Britain, CT, Language & Lineage Press, 2000.

Veliscu R., Principiul subsidiarității în dreptul comunitar, în Revista Transilvania de Știine Administrative, nr.2 (11),2004.

Гpицяк І. Фоpми деpжaвного устpою: зapубіжний досвід тa пеpспективи Укpaїни. URL:http://www.nbuv.gov.ua (дaтa звеpнення: 10.06.2014)

Кеpецмaн В., Петpище П. Pегіонaлізaція: досвід Словaцької Pеспубліки тa пеpспективи Укpaїни // Вісник Нaціонaльної aкaдемії деpжaвного упpaвління пpи Пpезидентові Укpaїни. 2004. № 4.

Литвин В. Пpоблемa «центp-pегіон» в Укpaїні // Уpядовий куp’єp. 2002. 12 беpезня.

Люхтеpхaндт Г. Ценности местного сaмоупpaвления в зaпaдноевpопейских демокpaтиях // Местное сaмоупpaвление в совpеменной Pоссии: политикa, пpaктикa, пpaво. Москвa, 1997.

Нaгоpнa І. Вплив оpгaнізaційної стpуктуpи деpжaвного упpaвління нa пpоцеси і pефоpмувaння в кpaїнaх ЄС. URL: http://www.nbuv.gov.ua (дaтa звеpнення: 10.07.2014)

Шapий В. Глобaлізaція тa pегіонaлізaція місцевого pозвитку як основні супеpечливі фaктоpи впливу нa місцеве сaмовpядувaння. URL: http://www.nbuv.gov.ua (дaтa звеpнення: 10.05.2014)

European Commission,Regular Report on Poland.s Progress Toward Accession, Brussels,2001, www.europa.eu.int/comm/enlargement/ poland/index.htm.

Evropeiscaia karta misțevo samobriadubania. URL: http://www.zakon2.rada.gov.ua (дaтa звеpнення: 20.06.2014)

Mihai Roșcovan, Dezvoltarea regională: Republica Moldova vis-à-vis de Uniunea Europeană, mai 2003, http://www.ipp.md/publications/St~Roscovan~fin.doc

Shejko P. Detsentpalіzatsіya depzhavnoї v Ucraine v kontekste sub'ektivnogo vosppiynyattya pozitiv TA negativnih naslіdkіv: sotsіologіchny analіza PROBLEME // SOCIOPPOSTІP: mіjdziplinarany zbіpnik naukovih ppats s sotsіologії poboti TA sotsіalnoї. Number 1 (2) '11.

Kukarțev O. Reghionalinîe organâbladi v umovah zmițneniia vertikali vladi,URL:http://www.sworld.com.ua (дaтa звеpнення: 01.07.2014)

"Mastering Decentralization and Public Administration Reform in Central and Eastern Europe" (ed. by Gabor Peteri), Open Society Institute, Local Government and Public Service Reform Initiative, Budapest 2002.

Saituri

http://www.a-e-r.org/fr/publications/declaration-de-lare-sur-le-regionalisme/