Cercetarea Urmelor Biologice
CUPRINS
INTRODUCERE
Evoluția Criminalisticii în țara noastră. Se cuvine subliniat faptul că, încă de la apariția acestei științe la sfârșitul secolului al XIX-lea, au existat preocupări efective ale unor oameni de știință în sensul elaborării și introducerii de elemente de criminalistică în procesul judiciar, remarcabile prin originalitatea lor.
În 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat țara noastră pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul Criminalisticii.
Primul serviciu de identificare judiciară se înființează în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate au fost mai puțin notabile din cauza folosirii unui sistem relativ greoi de identificare, constând într-o fișă antropometrică, care conținea și impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din față și din profil a infractorului. Pentru perfecționarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie și, în anul 1909, prof.dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele mâinii.
Alături de dezvoltarea dactiloscopiei, se întreprind studii vizând inițierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri și de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ștefan Minovici, ,,Falsul în documente și fotografia în serviciul justiției" (1900) sau ,,Tratatul de grafologie și expertiză în falsuri" (l910) al criminalistului Mihai Moldoveanu.
Elaborarea primului tratat românesc de Medicină legală, în anul 1904, de către prof.dr. Nicolae Minovici, a servit și promovării unor elemente de criminalistică, întrucât o parte a lucrării se referea la procesul de identificare pe baza fotografiei, semnalmentelor, a urmelor digitale și a urmelor de picioare.
După primul război mondial, oameni de știință ca Henri Stahl și Mihail Kernbach se apleacă cu atenție asupra posibilităților de perfecționare a expertizei grafice și a falsului în înscrisuri.
Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai complexă, fiind aprofundată cercetarea științifică în traseologie, dactiloscopie și balistică judiciară. Rezultatul acestor cercetări a făcut obiectul lucrării ,,Elemente de poliție tehnică", publicată de dr. Constantin Țurai în anul 1937.
În primii ani postbelici, paralel cu asigurarea unei dotări corespunzătoare a organelor de cercetare și urmărire penală, se înființează institute și laboratoare de specialitate în preocupările cărora au intrat nu numai problemele practice, dar și cercetarea științifică criminalistică. Amintim în acest sens înființarea în 1956 a Institutului de Criminalistică al Procuraturii Generale și în 1958 a Laboratorului central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției, laborator ce își constituise și structuri interjudețene la București și Cluj. Un alt moment important este marcat în anul 1968 prin înființarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției.
Până în anul 1980, rezultatul cercetării științifice și, în general, al activității acestor instituții se concretizează într-un număr de lucrări de specialitate, cu un caracter aplicativ. Ulterior însă, din cauza uzurii fizice și morale a mijloacelor tehnico-științifice, a lipsei de interes manifestat de vechiul regim, rezultatele au fost mai puțin notabile, întreg domeniul investigației criminalistice intrând într-un con de umbră.
Secolul XXI începe să se definească prin introducerea treptată a celor mai moderne metode de investigație, în special sub aspect tehnico-științific, paralel cu o restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate și, mai ales, a sistemului de urmărire penală.
Am încheiat lucrarea cu Concluzii și propuneri de Legea ferenda unde am precizat că nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia – toate acestea și multe altele vor fi mărturie tacută împotriva infractorului. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea.
Bibliografia folosită pentru atingerea scopului acestei lucrări cuprinde o gamă largă de tratate, cursuri, monografii ale unor autori români și străini în egală măsură, dar și articole de specialitate, practică judiciară făcându-se referire la informațiile culese cu ajutorul site-urilor de internet sau specialiștilor din cadrul Ministerelor de Justiție și Ministernul de interne din România și din alte țări.
CAPITOLUL I. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
1.1 Rolul criminalisticii în activitatea judiciară
Din cele mai vechi timpuri actele antisociale au fost prohibite și incriminate, la început prin reguli de morală, apoi prin reguli juridice sau norme de drept. Simpla existență a acestora ar fi lipsită de sens și inoperantă fără aplicarea lor. În domeniul penal aplicarea legii presupune:
– descoperirea faptei, respectiv a oricărui element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni (omor, tâlhărie, viol etc.);
– stabilirea împrejurărilor sau circumstanțelor în care a fost comisă fapta;
– identificarea infractorului și/sau a altor persoane (coautor, complice, victimă);
– dovedirea vinovăției persoanei suspecte.
Obținerea tuturor acestor date se realizează prin probe. Dintre acestea, un loc important – chiar primordial în anumite condiții – îl ocupă probele materiale. Comiterea unei fapte implică diverse acțiuni prin care se produc schimbări în mediul cu care persoanele implicate vin în contact.
Interacțiunea dintre făptuitor, victimă și mediul ambiant se manifestă sau, mai exact, se traduce prin urme. În literatura de specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al transferului și a fost enunțat astfel: „Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale și pe obiectele purtate alte urme, indicii de b#%l!^+a?obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa”.
Proba materială este ceva real, fiind compusă dintr-o substanță. Ea poate fi privită, atinsă, pipăită, mirosită sau gustată. Este solidă, semisolidă (vâscoasă sau pulverulentă), lichidă sau gazoasă. Se prezintă sub forma unor corpuri finite (obiecte, documente, particule, pelicule, așchii, fibre) sau a unei mase amorfe (prafuri). Poate fi mare sau infimă (microscopică). Poate fi găsită la locul faptei sau departe de acesta, la persoana suspectată a fi autorul infracțiunii sau la victimă.
Prin caracterul ei obiectiv, proba materială este mai credibilă decât proba testimonială. Experimentele științifice psihologice au arătat că observațiile martorilor sunt inexacte după o anumită perioadă de timp. Aceștia sunt înclinați să „umple golurile” de percepție directă cu detalii pe care în realitate nu le-au observat. Dacă o parte a evenimentului nu a fost văzut sau nu are sens pentru martor, el încearcă să explice episodul în propria sa viziune, relatând ceea ce crede că a văzut sau auzit. Când este ridicată și păstrată corect, în conformitate cu standardele, proba materială nu poate fi pusă la îndoială. Urmele trebuie să fie descoperite, ridicate, examinate și interpretate pentru a se stabili legătura cu autorul faptei și, nu în ultimul rând, identificarea acestuia. Criminalistica este știința care se ocupă cu toate acestea.
„Știință contra crimei” cum a mai fost denumită, criminalistica ne apare ca o știință complexă, care utilizează și adaptează datele și metodele de analiză proprii altor discipline, cum ar fi fizica, chimia și biologia pentru cercetarea probelor materiale, psihologia și psihiatria pentru audieri și verificarea credibilității declarațiilor, matematica și statistica pentru calculele de probabilitate, informatica pentru diferite aplicații etc.
În ceea ce privește structura criminalisticii, în mai toate lucrările editate la noi postbelic, aceasta este împărțită în trei ramuri:
– tehnica criminalistică reunește totalitatea metodelor tehnico-științifice de descoperire, relevare, fixare, ridicare și examinare a macro și micro urmelor care interesează stabilirea unei situații de fapt;
– tactica criminalistică formulează regulile de organizare și desfășurare a activităților de anchetă și de judecată, cum ar fi cercetarea locului faptei, identificarea autorului și a victimei, ascultarea învinuitului și a altor persoane (partea vătămată, martori), verificarea depozițiilor, prezentarea pentru recunoaștere, reconstituirea, determinarea legăturilor cauzale, efectuarea perchezițiilor, ridicarea de obiecte și înscrisuri;
– metodologia criminalistică indică mijloacele specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura acestora: omor, lovituri și vătămări ale integrității corporale, viol, furt, tâlhărie, înșelăciune, dare și luare de mită, mărturie mincinoasă, fals, accidente de muncă și de trafic rutier, naval și aerian, incendii și explozii.
Pentru o mai bună înțelegere a sferei criminalisticii și pentru o exactă receptare a literaturii de specialitate străine, se impun câteva precizări de ordin terminologic.
În țările francofone s-a folosit mult timp formula „Poliție tehnică” sau „Poliție științifică”, justificată prin dorința de a departaja probele materiale stabilite prin mijloace tehnico-științifice de celelalte.
În țările germanice s-a introdus și folosit termenul de „Kriminalistik”, iar în țările anglo-saxone se vorbește de „Forensic Sciences”, care s-ar traduce prin „Științele legale”.
În prezent expresia de „Științe forensic” sau pur și simplu „forensic” (laborator forensic, expert forensic) tinde să se extindă ca un neologism în toate limbile, precum alți termeni unanim adoptați, cum ar fi: „soft”, „hardware” sau „feedback”. Forensic provine de la cuvântul latin „Forum” care însemna în antichitate piața publică, loc de judecată. Științele forensic ar fi deci cele care au legătură cu justiția și se definesc ca ansamblul principiilor științifice și al metodelor tehnice aplicabile investigării infracțiunilor comise, pentru a proba existența faptei ilicite, identitatea autorului și modul său de a opera. Această definiție este circumscrisă la ceea ce se cheamă tehnica criminalistică, dar ea este aplicabilă și sensului larg dat de unii autori, de pildă, „criminalistica este oștiință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea infracțiunilor și prevenirii faptelor antisociale”.
Conceptul occidental, în prezent mondial, este mai restrâns, dar mai riguros prin trimiterea la un domeniu precis. Practic, criminalistica este echivalată cu știința forensic, adică cu componenta tehnică, științifică a investigației penale. În această viziune, criminalistica este o știință exactă, multidisciplinară, de sine stătătoare, bazată pe preluarea și adaptarea științelor pozitive la descoperirea și analizarea macro și micro urmelor, inclusiv la identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice și amprenta genetică. b#%l!^+a?
Aplicarea principiilor și tehnicilor științelor fizico-chimice și naturale presupune efectuarea de cercetări și analize folosind echipamente și reactivi de către specialiști în materie. Această activitate deosebit de complexă nu se reduce la laboratorul de tehnică criminalistică, ea se extinde și la cercetarea locului faptei, care astfel nu mai apare ca o problemă de tactică, ci de investigație tehnică, incluzând și regulile de căutare și consemnare a stării locului faptei.
Depistarea comportamentului simulat, a nesincerității, prin interogarea și confruntarea de către anchetator este desigur o problemă de tactică. Atunci când se apelează la poligraf8, ea devine o problemă de tehnică criminalistică executată de specialist, singurul capabil să conducă testarea și să interpreteze rezultatele.
1.2 Noțiunea identificării criminalistice
Stabilirea identității unor persoane sau obiecte, în sensul cel mai larg reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că această identificare reprezintă „problema centrală a investigațiilor criminalistice”, fiind în același timp „piatra unghiulară a acestei științe”. Raportându-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este „indisolubil legat de actul de justiție”.
Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de pildă, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu regulile tactice criminalistice. Acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și sesizării proprietăților, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect care se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identității sau neidentității lor.
Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică presupune recunoașterea unui obiect concret, care poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuși.
Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, care le deosebește de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor. De precizat că prin identic trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen.
Cu privire la condițiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare ale persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:
– pentru stabilirea identității nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esențiale prin care acesta se individualizează și se distanțează de celelalte obiecte;
– deși identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare;
– identificarea nu trebuie să fie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mișcare și transformare, fiind supus acțiunii și influenței unor factori externi sau interni.
Procesul este propriu atât ființelor, cât și obiectelor, inclusiv urmelor acestora. În concluzie, identificarea criminalistică se distinge de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale științei prin anumite elemente de specificitate. Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică „se înțelege stabilirea obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare”.
Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor relevante din punct de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților b#%l!^+a?descoperirii relațiilor ce leagă obiectele unele de altele.
Identificarea criminalistică este o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularități sau trăsături caracteristice, identificarea servind, în ultimă instanță, scopului procesului penal de aflare a adevărului. Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca fiind un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
1.3 Obiectul identificării criminalistice
În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane, animale, substanțe, fenomene care au anumite caracteristici, particularități și care se află în relație cauzală cu fapta cercetată. De aceea, pentru a demonstra existența legăturii cauzale între o anumită faptă și consecințele acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea și verificarea elementelor materiale care pot explica și proba o anumită stare de fapt.
Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăția sau nevinovăția unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea și clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la fața locului au fost sau nu create de o anumită persoană. Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică, ci probleme de natură faptică.
Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el ființă sau lucru, precum și fenomenul care a generat o anumită stare de fapt.
1.4 Etapele și genurile identificării criminalistice
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor sau persoanelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, tipului, modelului etc., până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: recunoașterea și stabilirea identității. Ambele trebuie să fie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua.
În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt parcurse cele două etape ale identificării. Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce privește genul, concluzia va fi de excludere a identității și ca atare cercetarea se oprește la prima etapă. În același stadiu se rămâne atunci când caracteristicile identificatoare sunt restrânse, urma nu este suficient de bine imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absența particularităților necesare identificării individuale.
Se cunosc însă și situații în care stabilirea identității nu este precedată în mod obligatoriu de o determinare generică. De exemplu, un text scurt, dactilografiat, dar care conține caracteristici specifice, oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o anumită mașină.
Etapa recunoașterii
Recunoașterea constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, rasă, specie, grup îi aparține. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operații logice de includere a unui obiect într-o anumită clasă.
Pentru recunoaștere se apelează în primul rând la clasificările și sistematizările științelor naturii și tehnicii. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcția obiectelor, structura sau compoziția chimică a substanțelor, iarpentru ființe însușirile anatomice, fiziologice și psihice. Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să țină seama și de specificul acesteia și anume de a servi ca mijloc de probă în justiție
Deci pentru realizarea identificării în prima etapă sunt examinate și evidențiate trăsăturile generale ale obiectelor, determinându-se apartenența la gen (categorie, grup). Este vorba de însușirile fizice și funcționale cele mai generale, care conduc la stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceste însușiri.
Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui autovehicul, pe b#%l!^+a?îmbrăcămintea victimei unui accident de circulație se pot stabili lățimea pneurilor, desenul anvelopei, iar pe baza acestora, categoria de autovehicule echipate cu astfel de pneuri (camion, autoturism). De asemenea, din examinarea tubului sau glonțului tras găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se poate stabili calibrul armei cu care s-a tras, deci categoria (genul, grupul) mare din care face parte această armă. În literatura de specialitate, această etapă mai este denumită și identificarea criminalistică de gen sau generală.
În logică, termenii menționați au următoarele semnificații: „grupul” – reprezintă ansamblul de ființe, de obiecte, de plante asemănătoare, reunite din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcțional; „genul” – este o clasă de obiecte având aceleași note esențiale și cuprinzând cel puțin două specii; „categoria” – include grupa de ființe sau obiecte asemănătoare și înrudite în clase, ordine, familii.
Etapa stabilirii identității
În cea de-a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată. Această etapă este denumită etapa stabilirii identității din punct de vedere criminalistic. La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei cercetărilor, eliminând succesiv dintre obiectele care fac parte din același gen sau grup pe acelea care au trăsături particulare care nu se regăsesc la obiectul identificator. Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în cazul urmei de pneu prezente pe îmbrăcămintea victimei, prin evidențierea unor elemente de uzură sau a unor defecte de fabricație reflectate în urmă și prin existența acestora pe unul dintre pneurile autovehiculului bănuit se poate stabili în mod concret autovehiculul echipat cu pneul care a creat urma. În cel de-al doilea exemplu, după ce în etapa identificării de gen s-a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor succesive cu gloanțele și tuburile modele de comparat pot fi evidențiate o serie de elemente de detaliu (din câmpurile de striații de pe glonț sau din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându-se stabili în mod cert arma de foc (exemplarul concret) care a fost folosită la săvârșirea faptei.
Se înțelege că stabilirea identității este mult mai valoroasă pentru organul judiciar, dar și recunoașterea are o reală importanță, cel puțin din două motive: în primul rând, ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit ușurând sarcina stabilirii identității; în al doilea rând, dă posibilitatea elaborării unor versiuni cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele descoperite la fața locului.
Se poate afirma că procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor mai generale caracteristici, ceea ce permite determinarea apartenenței la o categorie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidențiate însușirile, caracteristicile cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se restrânge, pentru ca în final, pe baza unor calități, proprietăți, semnalmente și semne particulare, să se ajungă la stabilirea concretă a obiectului sau persoanei căutate. Bineînțeles, etapa finală, în care se ajunge la stabilirea identității, are o valoare deosebită sub raportul aflării adevărului în procesul penal.
Deși una dintre sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă stabilirea persoanei sau obiectului concret aflat în legătură directă cu săvârșirea infracțiunii – deosebit de importantă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit.
Astfel, pot fi frecvent întâlnite situații când urmele nu conțin destule caracteristici de individualizare (exemplu – un fragment de urmă papilară, glonțul extras din victimă a suferit deformări esențiale, unele urme de natură dinamică – urme de frânare).
De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are un caracter determinat, strict individual, așa cum este cazul identificării unor substanțe (sânge, vopseluri, uleiuri), când nu este posibil a se stabili decât apartenența de gen a acestora.
În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale) și a microurmelor, procesul identificării vizează de regulă determinarea categoriei sau grupului din care face parte urma cercetată. Totuși, nici în cazul acestor urme nu trebuie să fie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator de urmă, fie datorită perfecționării mijloacelor tehnico-științifice de investigație, fie datorită unor împrejurări concrete în care s-a format urma.
Genurile identificării criminalistice
Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor și ființelor conturează două genuri de identificare distincte: identificarea după imaginile fixate material și identificarea după imaginile fixate în memorie. Primul reprezintă modalitatea cea mai frecvent întâlnită și se realizează prin compararea urmelor cu obiectele presupuse că leau creat sau cu reflectările acestora. Cel de-al doilea gen se bazează pe capacitatea de memorizare a subiectului care, în anumite condiții de spațiu și timp, a perceput caracteristicile unui obiect, ființe sau fenomene. b#%l!^+a?
În marea majoritate a situațiilor și împrejurărilor de fapt, în care la un anumit moment se ajunge la cercetarea criminalistică, se apelează la diverse categorii de specialiști și experți atât din domeniul științei criminalistice, cât și din alte domenii: fizicieni, chimiști, biologi, antropologi, psihologi, medici legiști.
Principalele domenii de identificare criminalistică, mai frecvent întâlnite în practică, sunt: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea mașinilor de scris, identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice etc.
CAPITOLUL II. URMELE
2.1Traseologie judiciară
În cazul savârșirii unei infracțiuni, făptuitorul creează la locul faptei urme, care pot rămâne pe corpul său și al victimei, pe hainele acestora, pe sol, pe diferite obiecte etc., ele prezentând o importanță deosebită pentru cercetarea cauzei și aflarea adevărului. Prin examinarea urmelor se poate stabili modul în care infractorul a pătruns în câmpul infracțiunii, acțiunile pe care le-a desfășurat și succesiunea acestora, instrumentele pe care le-a folosit și deprinderile în mânuirea lor, identificarea instrumentelor, a infractorului și altele.
Cercetarea criminalistică a urmelor, atât la fața locului cât și în laborator, constituie obiectul de studiu al traseologiei judiciare. Denumirea de „traseologie" provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră) și „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee). Traseologia poate fi definită ca fiind o ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formularea acestor urme și aflarea adevărului.
În literatura de specialitate s-a acceptat prin consens – uneori fățiș, alteori tacit – că traseologia judiciară este cea care elaborează metodele și mijloacele de căutare, relevare, fixare, ridicare și conservare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă și studiază mecanismul de formare și de interpretare tehnico-științifică a lor. În cadrul expertizei traseoloice se studiază îndeosebi urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectului creator în vederea identificării sale, precum și reconstituirea întregului din părțile componente.
Fac excepție expertiza dactiloscopică, în cadrul căreia se identifică persoanele după urmele papilare, și expertiza balistică judiciară, pentru identificarea armei de foc pe baza urmelor lăsate pe tuburi și proiectile. În fond și ele sunt expertize traseologice, însă, așa cum s-a consacrat și în literatura de specialitate, aceste categorii de urme vor fi tratate separat la b#%l!^+a?capitolele de dactiloscopie și respectiv la balistica judiciară, deoarece ele au o semnificație deosebită și pentru o mai bună sistematizare și înțelegere a problemelor.
Traseologia se bazează pe următoarele principii generale:
– toate obiectele materiale au o structură exterioară caracterizată printr-o anumită formă și printr-un anumit macrorelief și microrelief strict individual. Nu există obiecte absolut netede, plane. Când microrelieful nu poate fi pus în evidență ori stabilit precis, identificarea prin examinarea traseologică nu este posibilă;
– structura exterioară a obiectelor este individuală datorită unicității caracteristicilor luate în totalitate. Drept urmare, structura exterioară a unui obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacă ea se modifică prin uzare;
– identificarea în traseologie este posibilă numai la obiectele care își păstrează structura exterioară din momentul formării urmei pânǎ la efectuarea expertizei;
– reproducerea fidelă în urmă a structurii exterioare a obiectului depinde de mecanismul formării urmei și de proprietățile obiectului în/pe care se formează. În toate cazurile, această reproducere apare invers, ca în oglindă.
Obiectul pe care se formează urma poartă denumirea de obiect primitor, iar cel care creează urma se numește obiect creator. Scopul fundamental al traseologiei îl reprezintă identificarea obiectului care a creat urma. Dacă nu avem la dispoziție obiectul suspectat și cu care ar trebui deci efectuată comparația, examinând urma se pot obține totuși date cu privire la: genul, grupa obiectului creator (de exemplu se poate determina numărul pantofului care a creat urma și înalțimea aproximativă a persoanei), forma și dimensiunile suprafeței de contact a instrumentului de spargere, tipul și marca autovehiculului, după urmele lăsate de pneuri etc.
Un alt scop al traseologiei îl reprezintă lămurirea împrejurărilor în care s-a format o urmă, în vederea explicării mecanismului de formare a urmei. De exemplu, este necesar să se stabilească modul în care s-a spart un geam ori cum s-a neutralizat un mecanism de asigurare, ce fel de instrumente s-au folosit, în ce direcție s-a îndreptat autovehiculul de la locul accidentului, dacă urmele descoperite la un incendiu se datorează sau nu unui fenomen natural (trăsnet, autoaprindere etc.) Edmond Locard afirma că „Orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme”.
Interacțiunea om – mediu înconjurător dă naștere la cele mai diferite urme, care, la nevoie, pot fi utilizate la stabilirea timpului ori producerii anumitor evenimente, precum și la determinarea comportamentului uman în acest proces. Se poate spune, deci, că orice activitate a omului desfășurată în timp și spațiu, prin mișcări fizice, lasă în locul respectiv diverse modificări față de situația anterioară, care se păstrează pe o durată apreciabilă în timp.
Folosindu-se cu pricepere aspectul general al acestor transformări, varietatea, numărul, particularitățile lor și ale locului în perimetrul căruia se află, poziția unora față de altele, se poate reconstitui rațional tabloul dinamic al faptei săvârșite. Datorită importanței pe care o au în știința și practica cercetării criminalistice, în toate lucrările de specialitate urmele se studiază cu deosebită insistență, sub toate aspectele posibile, începând de la procesul de formare, aspectele sub care se prezintă, continuând cu metodele și mijloacele tehnice de căutare, fixare, ridicare de la locul faptei și terminând cu examinarea lor în condiții de laborator în vederea deprinderii unor concluzii cu privire la obiectul care le-a creat.
În acest drum lung de studiu al urmelor, primii pași sunt rezervați definițiilor și clasificării acestora după cele mai variate criterii, în vederea realizării unei analize mai bine sistematizate și prezentării lor într-o succesiune logică.
În lucrările de specialitate definițiile urmelor sunt foarte variate ca mod de formulare, dar apropiate în privința conținutului. Mulți autori definesc urma într-un sens foarte larg al cuvântului după care, făcând abstracție de particularitățile formulării, urma ar fi orice modificare materială produsă la locul săvârșirii infracțiunii și care poate fi utilă cercetării criminalistice.
În sens restrâns, urma este o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafața sau în volumul obiectului cu care a venit în contact. În prezent știința și practica cercetării criminalistice dispune de variate posibilități de descoperire și de valorificare a urmelor create la fața locului în procesul săvârșirii infracțiunii, de aceea considerăm că definirea urmei în sens larg și în sens restrâns nu-și găsește o temeinică justificare.
Astfel, se impune o definiție care să cuprindă toate modificările produse la locul faptei. O asemenea definiție trebuie să cuprindă întreaga varietate de urme de la locul faptei, însă fără să fie prea abstractă. Totodată, ea n-ar trebui să cuprindă toate modurile de formare a urmelor, aspectele sub care acestea se pot prezenta și toate posibilitățile de utilizare în procesul cercetării criminalistice, deci, pe de o parte ca să nu fie prea abstractă, o simplă mențiune că urma este orice modificare produsă la locul faptei, iar pe de altă parte, nici prea complexă, întrucât ar îngreuna înțelegerea sa. Așadar, sub aspect criminalistic, se poate considera că prin urmă se înțelege orice modificare produsă la locul faptei, ca rezultat b#%l!^+a?material al activității persoanelor implicate în comiterea acesteia și este utilă cercetării criminalistice.
2.2 Clasificarea urmelor
În literatura de specialitate, punctul de plecare al oricărei clasificări a urmelor la constituit definiția noțiunii de urmă. Cea mai simplă și cea mai veche clasificare a fost făcută după natura obiectului creator și a fost foarte folosită în practica criminalistică. După acest criteriu urmele sunt clasificate în: urme de mâini, de picioare, de dinți, de buze, ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, vegetale etc. În opinia unor autori, pe care o împărtășim și noi, urmele sunt clasificate în patru mari categorii, astfel: urme de contact, urme materie, urme care relevă deprinderi, alte genuri.
Urme de contact
Sunt urmele produse prin contactul (atingerea) dintre obiectul creator –care trebuie să fie identificat – și obiectul primitor, care poartă urma. Această imprimare redă (reflectă) conturul și configurația suprafeței de contact ale obiectului creator, de unde și denumirile de urmă formă, urmă marker sau urmă de reproducere.
În funcție de modul de formare se disting:
– urme de suprafață și urme de adâncime;
– urme de stratificare și urme de destratificare;
– urme statice și urme dinamice;
– urme vizibile și urme latente.
Urmele de suprafață se creează în urma contactului dintre două obiecte de o duritate asemănătoare care nu permite modificarea corpului niciunuia dintre ele, prin detașarea de substanță de pe suprafața unuia și aderența substanței respective pe suprafața celuilalt. Acest transfer de substanță se poate realiza de pe un obiect pe altul, iar urma oglindește topografia suprafeței de contact a obiectului creator. Transferul de substanță clasifică urmele de suprafață în urme de stratificare, atunci când substanța de pe suprafața obiectului creator aderă pe suprafața obiectului primitor, și urme de destratificare, atunci când procesul este invers.
Urmele de adâncime se formează în obiectele primitoare cu o mare plasticitate. Prin presare, masa suportului se comprimă, rezultând un volum în adâncime, pe fundul și pereții căruia se imprimă caracteristicile obiectului creator. De exemplu, urma de încălțăminte în zăpadă, urma barei de protecție în caroseria autovehiculului lovit, urma copitei în iarbă, urma de anvelopă în pământ moale, urme de deget în chitul neuscat al ferestrei.
Urmele statice se formează prin contactul dintre două obiecte sub un unghi drept fără să se producă în acel moment vreo alunecare. Aceste urme reproduc în primul rând forma și dimensiunile suprafeței de contact a obiectului creator, dar și caracteristicile acestei suprafețe, prin intermediul cărora se poate stabili tipul sau grupul de obiecte din care provine obiectul respectiv sau chiar identificarea acestuia.
Urmele dinamice se formează prin alunecarea sau frecarea uneia sau ambelor suprafețe aflate în contact, rezultând urme sub formă de striații sau zgârieturi. De exemplu, lama toporului la tăierea unui lemn, gura cleștelui la tăierea unei sârme, ghinturile interiorului țevii pe corpul proiectilului tras, urmele de frânare.
Urmele vizibile sunt acele urme care pot fi percepute și examinate cu ochiul liber.
Urmele latente se formează prin depuneri de substanțe incolore (grăsimi, secreții), sunt foarte slab vizibile sau invizibile, iar pentru evidențierea lor sunt necesare surse de iluminare, substanțe fizice sau chimice speciale. Referitor la capacitatea obiectelor de a se reflecta în urme și de a fi reflectate trebuie reținut că reflectarea caracteristicilor este departe de a fi ideală, adică exactă. Altfel spus, nu există și nu poate exista egalitate de imagini până în cele mai mici detalii între „original” (obiectul creator) și „copie” (urmă), în realitate apar diferențe, respectiv modificări ale configurației suprafeței obiectului redat în urmă, din cauza unor factori, cum ar fi:
– imprimare defectuoasă sau/și incompletă (presiunea redusă, alunecare pe suport);
– deformări (proiectile ricoșate, tamponări în accidentele de circulație);
– plasticitate și aderență insuficientă a suportului urmei (pământ zgrunțuros, suprafață rugoasă sau cu denivelări);
– îmbâcsirea urmei cu substanțe de stratificare (sânge, noroi);
– caracteristici „false” ( pietricele încastrate în profilul tălpii de cauciuc sau al anvelopei).
În funcție de natura obiectului creator urmele de contact (formă) se împart în:
– urmele lăsate de persoană: urme de mâini (digitale, palmare), de picioare, de dinți, de buze, de urechi, de unghii, de alte elemente anatomice, proeminențe ale corpului uman (nas, bărbie, genunchi etc.);
– urme lăsate de obiecte:
– urme lăsate de instrumente de lovire: contondente (ciocan, bâtă, rangă, muchia b#%l!^+a?toporului, box etc.), tăietoare – înțepătoare (cuțit, briceag, foarfece, bisturiu etc.), tăietoare – despicătoare (topor, târnăcop, satâr), înțepătoare (sulă, furcă, ac, andrea etc);
– urme lăsate de instrumente de spargere (clește, patent, levier, șurubelniță etc.);
– urme lăsate de instrumente de deschidere a încuietorilor (șperaclu, cheie falsă, cheie potrivită, dispozitive artizanale ca pontoarcă, ruptor etc.);
– urme lăsate de îmbrăcăminte (haine, încălțăminte, ciorapi, mănuși);
– urme lăsate de mijloacele de transport auto (anvelope, faruri, bara de protecție etc.), cu tracțiune animală (roțile, lada și oiștea căruței), propulsate de forța omului (roțile, ghidonul, pedalele bicicletei etc.);
– urme lăsate de armele de foc (interiorul țevii, mecanismul de dare a focului, încărcătorul, canale oarbe, transfixiante, ricoșeuri etc.);
– urme lăsate de instrumente de scriere (caracterele mașinii de scris, matrițe, fax, imprimantă de computer, peniță, creion, pix, ștampilă, sigiliu, parafă, șablon, poansoane, imprimator de timbru sec).
O altă categorie de urme o reprezintă urmele materie și anume cantitățile de materie care rămân la fața locului. Este vorba de substanțe sau produse, de obicei fragmentare (micro urme sau macro urme), care s-au desprins dintr-un corp finit (particule, granule, pelicule, așchii, fibre) sau dintr-o masă amorfă (pulverulentă, lichidă sau gazoasă). Acestea sunt probe materiale și nu urme în sensul restrictiv al noțiunii, decât atunci când joacă rolul de substanțe de stratificare (urmele lăsate de mâna îmbibată cu sânge), în sensul larg al noțiunii de urmă sunt incluse însă și substanțele.
Identificarea substanțelor se efectuează prin analize de laborator, în care se compară proprietățile fizico-chimice ale probei (urmei) încriminate cu standarde sau/și cu cele ale probelor cunoscute (sursa de proveniență prezumtivă).
În practica judiciară, dintre substanțele sau materiile descoperite cel mai frecvent la locul faptei pot fi enumerate:
– Vopselele, sub formă de pelicule sau mici fragmente (mai rar în formă lichidă), sunt alcătuite din compuși organici și anorganici (pigmenți, lianți, solvenți). Analizarea lor necesită tehnici sensibile, cum ar fi spectrometria în infraroșu, spectrofotometria de raze X și UV-VIS. Exemplul tipic îl oferă vopselele de autovehicule, când se cere a se stabili proveniența probelor rămase la locul faptei, prin comparare cu vopseaua de pe caroseria mașinii suspectate de producerea accidentului.
– Sticla este o urmă-substanță extrem de utilă într-o multitudine de cazuri investigate: accident de circulație (cioburi de far, bec, parbriz), furt prin spargere (geam), omor sau vătămare prin lovire cu un obiect din sticlă. Valoarea indicială a cioburilor rezidă în varietatea compoziției și diversității acestora. Diferențierea probelor de sticlă se realizează prin tehnici cum ar fi determinarea indicelui de refracție, dispersia, densitatea, analiza constituenților.
– Solul, sub forma depozitelor sau particulelor de sol, aderă pe talpa încălțămintei, pe obiecte de îmbrăcăminte, pe anvelope. Prin analize instrumentale comparative se poate uneori demonstra zona geografică (locul) de unde provin eșantioanele examinate. De asemenea, datorită multiplelor elemente care intră în compoziția solurilor și modificării straturilor superficiale prin încorporarea altor substanțe (vegetație, uleiuri, produse petroliere, diverse impurități), se poate ajunge la o particularizare cu valoare identificatoare. În acest scop se apelează la studiul granulometric, mineralogic, difracția razelor X (pentru argile) etc.
– Fibrele constituie urme materiale a căror prezență este explicată prin cădere, smulgere, agățare sau transferare. Fibrele demonstrează astfel contactul între două persoane, între un obiect textil și o persoană sau între o persoană și locul faptei. De exemplu, fibrele găsite pe un cadavru și care provin din covorul aflat în locuința unde sa produs crima sau din mocheta mașinii cu care a fost transportată victima; fibre găsite pe marginea tăioasă a orificiului de efracție și pe îmbrăcămintea autorului.
– Reziduurile de tragere se depun pe mâna trăgătorului sau în jurul orificiului de intrare, pe hainele sau corpul victimei. Analiza chimică sau prin tehnici moderne (spectrofotometrie de raze X, microscopie electronică cu baleiaj) relevă metale grele și alte componente specifice substanțelor care provoacă energia cinetică necesară expulzării proiectilului din tubul cartușului.
– Urmele gazoase constau în vapori, fum, substanțe volatile, toxice, iritante. În această categorie pot fi incluse și urmele olfactive, create prin combinarea mirosului transpirației cu mirosurile specifice îmbolnăvirii (aparatul bucal, stomac, rinichi), medicamentelor ingerate, mediilor profesionale de la locul de muncă și alte mirosuri obiectelor purtate). Precizăm că prin expertiza odorologică se analizează moleculele substanței mirositoare aflate în stare volatilă și nu mirosul ca atare.
– Urmele biologice lăsate la locul faptei sau transferate prin contact, direct ori prin stropire, se prezintă sub formă de pete, stropi, depozite, particule, lichide. Dintre produsele biologice recoltate cu ocazia cercetării infracțiunilor, îndeosebi a celor îndreptate împotriva vieții, integrității corporale și sănătății persoanei menționăm: sângele, sperma, saliva, transpirația, firele de păr (capilar și pubian), urina, fecalele, diverse secreții, fragmente de b#%l!^+a?țesut și osoase etc.
În prezent, folosirea tehnologiei ADN a revoluționat științele forensic, oferind posibilitatea exploatării eficiente a urmelor biologice și identificării infractorilor pe baza acestora.
Urme care relevă deprinderi ale persoanei
Aceste urme reprezintă manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se exteriorizează într-o formă concretă, materială, cum ar fi: scrisul, vocea, mersul, diverse deprinderi manuale (realizarea nodurilor, mânuirea unor instrumente, aplicarea tușelor la vopsire). De observat că și acest gen de urme sunt expertizabile, conducând uneori la identificarea persoanei. Astfel, scrierea constituie comunicarea ideilor prin grafism, în care mecanismul fiziologic este dat de complexul de legături temporare nervoase. Legăturile produse în cortex sunt asociate cu variate acte motrice ale mâinii care scrie, conduse și controlate de sistemul nervos central. Particularitățile tipului de activitate nervoasă proprii fiecărei persoane sunt impregnate de influențe pedagogice, culturale, profesionale, familiale și se traduc prin modalități grafice particulare care oferă posibilitatea identificării scriptorului.
Tot așa, identificarea persoanei după voce se bazează pe individualitatea caracteristicilor vocale și pe menținerea lor constantă de la postpubertate până la sfârșitul vieții. Particularitățile procesului de fonație sunt determinate de construcția aparatului fonator (plămâni, coarde vocale, laringe, gură, nas, dantură). Drept caracteristici acustice utile se consideră a fi frecvența, intensitatea și timbrul vocii. Tehnicile moderne permit studierea vocii umane prin obiectivizarea componentelor sale. Semnalele sonore înregistrate pe bandă sunt transpuse în vocograme (sonograme), care pot fi comparate între ele în vederea identificării vorbitorului. Acum examinarea vocii (fonetică, tratarea semnalului, acustica, telecomunicațiile) se realizează cu ajutorul aplicațiilor informatice. Este importantă analizarea vocii din punct de vedere al deficiențelor de vorbire, tonalității, regionalismelor sau stereotipurilor verbale.
Alte categorii de urme
Enumerarea urmelor ar fi incompletă fără menționarea altora asimilate lor. Astfel, se consideră a fi urme modificările create de un fenomen, cum ar fi urmele de propagare ale focului într-un incendiu sau explozie, urmele de electrocutare (așa-numita „marcă electrică”), urmele produse de scurtcircuite sau de scurgerile curenților de înaltă tensiune etc. De asemenea, în categoria urmelor de contact (formă) se includ cele lăsate static de obiecte pe suportul pe care s-au aflat. De exemplu, urma de ardere a unui fier de călcat încins pe stofă sau conturul unui tablou desprins de pe perete după ce a stat agățat mult timp. În cercetarea la fața locului sunt importante aceste urme, în stabilirea locului unde se afla obiectul sustras sau unde a avut loc o interacțiune prin destratificarea prafului. Acest gen de urme poartă denumirea de urme negative sau periferice.
În sfârșit, unii autori vorbesc de urme poziționale, prin a căror interpretare logică, în contextul tabloului general al locului faptei, se pot obține importante informații pentru anchetă cum ar fi dispunerea diferitelor obiecte și urme în câmpul infracțiunii ca urmare a luptei dintre agresor și victimă sau datorate căutării lucrurilor furate (mobile răsturnate, sertar tras, ușa deschisă la un dulap), urme de sânge (baltă , stropire pe pereți, urme de târâre), ceasul spart oprit la o anumită oră, blocarea acului indicator al vitezometrului, poziția pasagerilor din/ și în afara autoturismului implicat în coliziune, împrăștierea pe carosabil a lucrurilor purtate de victime, situarea cioburilor de far și a pieselor detașate prin impactul autovehiculului etc.
O altă categorie de urme care poate prezenta interes pentru elucidarea unor diverse situații de fapt o reprezintă urmele de animale. În criminalistică au relevanță:
– urmele de picioare imprimate pe corpul și îmbrăcămintea victimei, pe sol sau pe alt suport. Identificarea animalelor sălbatice este ocazionată frecvent de comiterea infracțiunilor la regimul vânătorii. Identificarea celor domestice poate avea importanță în diverse cazuri, cum ar fi furtul de animale sau furtul realizat cu o căruță trasă de animale. Examinarea traseologică a urmelor de picioare urmărește structura exterioară, în primul rând conturul copitelor, degetelor, pernițelor, numărul și forma ghearelor etc.
Un caz aparte îl constituie calul, care poate fi identificat direct după copite sau după particularitățile potcoavelor și caielelor.
– urmele de dinți produse prin mușcare redau dentiția specifică fiecărui animal. În practică urmele de acest fel sunt incomplete și neclare, dar configurația, poziția și profunzimea leziunilor permit diferențierea mușcăturii de om de cea de animal și oferă indicii pentru identificarea generică. Problema se pune mai ales în cazul determinării naturii leziunilor constatate la cadavrele găsite pe câmp sau în pădure.
Urmele papilare b#%l!^+a?
Activitatea tehnico-științifică complexă de descoperire, relevare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, iar aceste urme, în funcție de modul de formare, se pot prezenta astfel:
– urme papilare statice sau dinamice;
Urmele statice au cea mai mare valoare pentru identificarea persoanei care le-a creat, deoarece prin modul de formare redau cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice.
Urmele dinamice se prezintă sub forma unor mânjituri și pot servi cel mult la o identificare generică.
– urme papilare de suprafață sau de adâncime;
Se formează în funcție de plasticitatea suportului pe care a fost creată urma. Urmele de adâncime se formează în chit moale, în plastilină, în vopsea neuscată, în ceară etc. Urmele de suprafață sunt create pe suprafețe dure de exemplu, pe sticlă sau mobilă. Urmele de suprafață se pot forma prin stratificare sau destratificare, după cum mâna este murdară de substanță sau mâna ridică substanța aflată anterior pe obiect.
– urme papilare vizibile sau latente.
Urmele latente se formează prin depunerea unui strat subțire de substanță, redând cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar ale porilor.
Urmele vizibile au în general un anumit grad de îmbâcsire, detaliile acoperinduse cu substanța depusă, pe obiect apărând imaginea negativă a amprentei papilare.
În practică, s-a constatat faptul că urmele latente, contrar aparențelor sunt în majoritatea cazurilor de calitate mai bună decât urmele vizibile. Și aceste urme sunt exploatabile și se pot stabili pe baza lor, în funcție de locul descoperirii, împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea. Pot exista de asemenea porțiuni în urma vizibilă care să permită o eventuală identificare.
În funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei, descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete universal valabile de descoperire a urmelor. Pe baza practicii în materie, descrise în literatura de specialitate, s-a conturat însă o regulă cu caracter de generalitate conform căreia „pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală și specialistul criminalist vor căuta să reconstituie mental fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, iter criminis, drumul presupus că a fost făcut de infractor”.
Așa cum subliniază C. Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă „răbdarea și intuiția unui mare artist”. În procesul de căutare a urmelor papilare (mai ales a celor latente) se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime (rapiditate în efectuarea cercetării, perseverență, răbdare, calm) în căutarea și relevarea urmelor. Limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau a distrugerii unor urme, este o altă regulă, care privește pe cel care conduce cercetarea la locului faptei.
Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a pătruns infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului electric. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele papilare. În aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Însăși suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare. Sunt situații în care se descoperă faptul că infractorul s-a folosit de mănuși. Pe lângă faptul că însăși aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor.
În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație mai minuțioasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc.). Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a palmei, neprotejată de mănușă. În ipoteza folosirii mănușilor necăptușite sau a mănușilor chirurgicale care permit un contact tactil mai bun, nu trebuie să se excludă posibilitatea descoperirii amprentelor papilare în interiorul acestora. Un aspect pe care specialiștii criminaliști îl cunosc din practică este acela că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial.
În procesul de căutare a urmelor papilare se recomandă adaptarea metodelor și mijloacelor criminalistice la condițiile de mediu. În cazuri deosebite se poate pulveriza pe obiectul presupus purtător de urmă o soluție pe bază de luminol care, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, va crea o luminescență specifică pentru un timp scurt. Rezultate similare pot fi b#%l!^+a?obținute și cu radiația laser.
Rezultate mulțumitoare în descoperirea urmelor se obțin cu ajutorul lămpii portabile de radiații ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiții de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare, el permițând și cunoașterea stării urmelor, astfel încât să se poată alege corect mijlocul de relevare și ridicare a lor, fără a risca distrugerea acestora.
Relevarea urmelor latente de mâini
Descoperirea urmelor de mâini în general și în special relevarea urmelor latente este activitatea cea mai laborioasă din întregul proces de cercetare a acestei categorii de urme, ea implicând folosirea procedeelor, metodelor fizice și chimice, în funcție de natura suportului și de calitatea urmei.
Activitatea de descoperire a amprentelor papilare poate fi caracterizată drept una dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice sub raportul perfecționării științifice. Sunt semnificative în acest sens noile metode chimice de relevare a urmelor de mâini ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Preocupările de îmbunătățire a procedeelor de descoperire și relevare a urmelor latente de mâini se înscriu în contextul general de perfecționare a metodelor și tehnicilor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor laboratoarelor de criminalistică din lume, de bază la locul faptei fiind trusele criminalistice.
Urmele de picioare
Primul contact al făptuitorului cu locul săvârșirii faptei se realizează prin intermediul picioarelor, care creează diverse urme pe diferite obiecte. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de suprafață (de stratificare și de destratificare) sau de adâncime.
După modul cum sunt create, urmele de picioare pot fi clasificate astfel:
– urme de picior gol (urmă plantară);
– urme de picior acoperit cu ciorap;
– urme de picior încălțat.
În primul caz se identifică direct persoana, în ultimul se identifică încălțămintea, deci indirect persoana. Cazul al doilea este mixt: se identifică fie persoana după urmele de contur ale tălpii, fie obiectul (ciorapul) după textura materialului.
Deși relieful papilar de pe talpă are aceleași proprietăți ca și cel de pe mâini, practica cercetării criminalistice cunoaște foarte puține cazuri de identificare a persoanei după acest relief. Pe de o parte, de multe ori în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formării urmei, a fost îmbâcsit cu substanțe străine, astfel încât în ambele situații sunt redate puține dintre detaliile sale.
Pe de altă parte, foarte des obiectul primitor nu are suprafața destul de netedă pentru a primi și păstra detaliile reliefului papilar de pe tălpile omului. Urmele lăsate de piciorul încălțat sunt întâlnite frecvent în practica cercetării criminalistice și se află la locul faptei fie ca urme izolate, fie sub aspectul cărării de urme. Aceste urme sunt de suprafață și de adâncime. Urmele de suprafață se creează pe obiecte de consistență mare. Când pe încălțăminte sau pe piciorul desculț se află substanțe străine (noroi, praf, vopsea, sânge etc.), se formează urme de stratificare, iar dacă pe suprafața obiectului primitor sunt substanțe străine în stare pulverulentă sau vâscoasă (strat de praf în cantitate mică, de ulei ori de vopsea proaspătă) prin aderarea acestei substanțe la talpă se formează urmele de destratificare. Urmele de adâncime se creează în terenuri argiloase, zăpadă, noroi vâscos, nisip umed etc.
Urmele de picioare se descoperă cu ușurință deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact.
Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, ajută și la stabilirea unor date în legătură cu numărul de persoane participante, acțiunile desfășurate, locurile de pătrundere în perimetrul locului faptei și de ieșire din limitele acestuia. Dacă grupul de urme se prezintă sub formă de cărare, el furnizează date în legătură cu persoana care a creat urmele respective.
Urmele de picioare, în mersul obișnuit al omului, în pas grăbit sau când fuge, au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze. Prima fază începe în momentul atingerii călcâiului cu obiectul primitor și constă în împingerea acestuia în față și în jos și se termină când piciorul trece în poziție perpendiculară pe suprafața lui; a doua fază se realizează prin apăsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi drept, când întregul corp se sprijină pe un singur picior, moment care marchează imprimarea pe sol a trăsăturilor tălpii; a treia fază începe când piciorul trece de la poziția sa perpendiculară față de obiectul primitor la cea oblică, atunci când împinge în spate și în jos cu vârful degetelor masa obiectului primitor și se termină prin ridicarea piciorului în vederea realizării pasului următor.
Fazele acestui proces de formare a urmelor de picioare se disting doar în urmele de b#%l!^+a?adâncime, deși procesul este propriu atât la urmele de adâncime, cât și la cele de suprafață. Datorită procesului de formare, urmele de adâncime, în funcție și de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât viteza de mișcare a fost mai mare.
Urmele de dinți
Dinții unei persoane au multe caracteristici generale și individuale, care se observă la orice persoană fie în vorbirea sa obișnuită, fie în urmele create prin mușcare. În procesul vorbirii, omul își descoperă dinții din față, incisivii și caninii și astfel poate fi identificat criminalistic, în cadrul portretului vorbit. Prin mușcare lasă pe obiectele primitoare caracteristicile incisivilor și caninilor, după care poate fi identificat. Urmele de dinți utile cercetării criminalistice sunt lăsate de om pe o gamă variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum și pe unele obiecte asupra cărora acționează pentru ruperea sau desprinderea din anumite sisteme în care se află aceste obiecte.
După natura obiectului purtător și forța cu care dinții acționează asupra sa, urmele formate pot fi de suprafață sau de adâncime. Când dinții pătrund în masa obiectului purtător urmele de adâncime sunt în același timp și dinamice, mai ales când prin mușcare s-a desprins o parte din obiectul purtător, cum se întâmplă în cazul unor produse alimentare. Aceste urme, în funcție și de natura produsului în cauză, redau lățimea dinților, distanța dintre ei, pozițiile lor pe mandibulă sau pe maxilar și, uneori, chiar și existența unor carii ori rupturi, prin striațiile create.
În cazul leziunilor produse pe corpul viu doar la nivelul epidermei, după câteva ore, pe locurile de contact apar excoriații. Dacă mușcarea a lezat și derma, urmele sângerează și devin cruste și, datorită reacției organismului, cresc în volum, depășind nivelul pielii.
La aceste urme create pe corpul omului mai trebuie avut în vedere că, după producerea mușcăturii, pielea se relaxează, determinând astfel modificări ale lățimii dinților și distanțelor dintre ei. Măsura în care urmele suferă modificări depinde de zona lezată și chiar de fiecare organism în parte. Cu toate acestea, prin urmele de dinți imprimate pe organismul uman se poate ajunge chiar la stabilirea unor concluzii certe în legătură cu persoanele suspecte, mai ales în situațiile când sunt imprimate unele caracteristici de uzură ori când lipsește vreun dinte de pe cele două maxilare.
Caracteristicile individuale ale dinților incisivi și canini ai omului, care pot conduce la individualizarea persoanei, sunt:
– lățimea variată;
– distanțele diferite dintre ei;
– diferența de poziție pe cele două arcade;
– gradul diferit de uzură;
– unele particularități create prin tratamentele medicale.
Aceste caracteristici, examinate în ansamblu, constituie elemente apte de a conduce la identificarea persoanei care a creat urmele studiate.
Urmele de buze
Utilizarea amprentelor labiale este încă redusă și apare mai ales în crimele pasionale și sexuale. Astfel de urme se pot găsi pe pahare, țigări, pipă, tacâmuri, batiste, stilou etc. Studiile lui Tsuchihashi (1974) arată că buzele prezintă caracteristici individuale care pot face obiectul unor clasificări. Ca și amprentele digitale, caracteristicile labiale sunt imuabile pentru un interval mai lung de timp, mergând până la mai mulți ani. Identificarea persoanei se bazează pe asemănarea formei, lungimii și grosimii buzelor, asociate cu particularități privind morfologia și dispunerea papilelor coriale, pliurilor, gropița buzei inferioare, comisurile de unire ale buzelor. Prezența cicatricelor constituie un element individualizator de mare valoare. În cea mai mare parte, amprentele labiale sunt vizibile, mai ales la o iluminare incidentă. Urmele de buze iau naștere prin stratificare de coloranți (de exemplu ruj), de substanțe grase sau produse lubrifiante ale buzelor (salivă, secreții). Aceste materii pot fi supuse unor examinări fizico-chimice și biologice, inclusiv testare ADN.
Impresiunile latente vor fi relevate ca și impresiunile digitale și apoi transferate pe folii adezive. Examinarea se face prin compararea urmei cu amprente de buze prelevate de la persoanele suspecte, în condiții cât mai apropiate de cele în care a fost creată amprenta în litigiu, de exemplu pe un obiect similar (pahar, oglindă, fereastră etc.).
Urmele de urechi
Urechea este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic al feței umane. Ea prezintă un dublu caracter:
– este imuabil ca proporții și formă de la naștere până la moarte;
– este unică, în așa fel încât nu există două urechi cu o morfologie identică.
Numai accidentele mutilante sau operațiile chirurgicale pot provoca modificări (de exemplu tăierea sau penetrarea lobului).
Urmele instrumentelor de spargere b#%l!^+a?
În ipoteza faptelor penale în care autorul este interesat să pătrundă într-o anumită încăpere, să deschidă un sertar, un fișet, o casă de bani, diverse obiecte de mobilier ș.a., desigur încuiate, el apelează la cele mai diverse metode sau instrumente, denumite generic în literatura de specialitate „instrumente de spargere”. S-a dovedit aproape imposibil de enumerat aceste instrumente de spargere, mai ales că, în marea lor majoritate, au o cu totul altă destinație, nu sunt instrumente speciale, și, în afară de mici excepții, ele sunt obiecte împrumutate din viața obișnuită, fie că au fost pentru moment la îndemână, fie că făceau parte din „trusa profesională” a infractorului.
Urme biologice
Prin urme biologice, într-o accepțiune globală, se pot înțelege totalitatea urmelor alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente ale acestora (organe, țesuturi).
Într-o accepțiune restrânsă, urmele biologice de interes criminalistic le-ar reuni numai pe cele umane (sânge, secreții, diverse tipuri de țesuturi, fire de păr sau celule). Abordarea ar fi limitată excluzâdu-se situațiile în care urmele de sol care conțin microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau acvatice), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr și sângele animal, pot constitui dovezi care pot proba prezența suspecților la locul infracțiunii, participarea acestora la acte de braconaj, sau timpul scurs de la deces.
Din perspectiva valorii urmei în direcția identificării persoanei care a creat-o, genetica judiciară clasifică probele biologice în trei categorii, astfel:
– urme cu înalt grad de precizie în identificarea profilului genetic: sânge, lichid seminal (care chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN), salivă (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată – țigări, periuțe de dinți, ambalaje ale țigărilor de foi, măști, veselă, timbre și plicuri poștale etc.);
– urme cu potențial în definirea profilului genetic: secreție vaginală (în cazurile de viol poate conține un amestec de celule provenind de la victimă și agresor), secreții nazale, păr (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare ADN), fragmente de țesuturi, celule ale pielii, urină, oase (măduva poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată);
– urme cu potențial în analizele genetice mitocondriale: probe biologice sub formă de microurme sau degradate aproape în totalitate. Pentru cazurile în care cantitatea de ADN este foarte redusă (cum este cazul analizei unor țesuturi precum oase, dinți și păr), probabilitatea obținerii unor rezultate valorificabile prin genotiparea ADN mitocondrial (mtADN) este mai mare decât prin folosirea markerilor polimorfici care se află în ADN nuclear (de ex. STR).
Microurme biologice
Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici mecanice invizibile ori slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice. De asemenea, microurmele biologice pot fi definite ca fiind acele tipuri de urme care pot fi transferate de la o persoană pe diverse obiecte – suport sau pe o altă persoană și care nu pot fi observate macroscopic (microurmele pot fi sub formă de celule epiteliale, transpirație, mătreață, salivă etc. ).
Conform accepțiunii de mai sus, caracteristicile microurmelor sunt:
– posibilitatea observării lor numai prin vizualizare microscopică;
– o stare determinată de aglomerare (coeziune) a materiei;
– necesitatea folosirii unor metode specifice în cursul cercetărilor.
În contextul geneticii judiciare noțiunea de microurmă biologică presupune existența unei cantități foarte mici de ADN de interes („low copy number”).
Factorii distructivi ai urmelor biologice
a) Microorganismele și fungii
Sunt cei mai importanți factori distructivi ai urmelor biologice, deoarece prin acțiunea fermentativă anaerobă și atacul propriilor enzime proteolitice acestea vor metaboliza mediile proteice și polizaharidice. Prin această degradare sunt distruse proteinele, glucidele și lipidele celulare, acțiunea îndelungată distrugând în totalitate chiar acizii nucleici.
În general, fiind organisme anaerobe, un factor favorizant îl constituie ambalarea urmelor biologice în recipiente ermetic închise.
b) Umezeala, căldura și radiațiile ultraviolete
Sunt condiții optime pentru dezvoltarea microorganismelor și fungilor, motiv pentru care este necesară uscarea imediată a urmelor biologice și ambalarea acestora în hârtie. Căldura excesivă poate duce la denaturarea ireversibilă a proteinelor și acizilor nucleici, orice determinare fiind compromisă. Radiațiile ultraviolete (radiațiile solare) pot fi un factor distructiv al fragmentelor de acizi nucleici. Expunerea probelor biologice la radiațiile UV pentru un timp îndelungat poate modifica ireversibil structura ADN.
c) Acțiunea substanțelor chimice
Acizii, bazele, coloranții, substanțele puternic oxidante sau reducătoare acționează distructiv prin denaturarea ireversibilă a structurii proteinelor.
d) Enzimele celulare
Sunt localizate în citoplasma sau nucleul celular, fiind responsabile de acțiunea proteolitică ce duce la scindarea proteinelor citoplasmatice în fragmente peptidice, în final obținându-se un mediu de cultură optim atacului bacterian. O clasă aparte de enzime o reprezintă endonucleazele de restricție a căror acțiune scindează lanțul dublu catenar al acidului deoxiribonucleic cu formarea de fragmente degradate ce fac imposibilă genotiparea urmei biologice. Acțiunea proteolitică a enzimelor poate fi limitată prin uscarea urmelor biologice, urmată de păstrarea la temperaturi cuprinse între +4 și – 10oC.
Transferul urmelor biologice
Probele biologice sunt utilizate pentru probarea contactului fizic al unei persoane cu o altă persoană, cu un obiect sau prezența unei persoane într-o anumită locație. Fenomenul prin care urmele biologice sunt preluate pe diverse suporturi se numește fenomen de transfer.
Urmele biologice umane (sânge, spermă, fire de păr etc.) pot fi transferate în mod direct pe corpul unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe un obiect găsit la fața locului. Depuse pe suporturi, lichidele biologice aderă sub formă de pete. Urmele biologice solide (țesuturi, fire de păr) se pot depune pe obiecte prin contact direct.
Transferul urmelor biologice poate fi rezulatul următoarelor situații:
a. Transferul direct (primar)
– transferul produșilor biologici care aparțin suspectului pe victimă (pe corpul acesteia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte);
– transferul produșilor biologici care aparțin suspectului pe un obiect din câmpul infracțional;
– transferul produșilor biologici care aparțin victimei pe suspect (pe corpul acestuia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte);
– transferul produșilor biologici care aparțin victimei pe un obiect din câmpul infracțional;
– transferul produșilor biologici care aparțin unui martor pe victimă sau suspect;
– transferul produșilor biologici care aparțin unui martor pe un obiect din câmpul infracțional.
b. Transferul indirect (secundar)
Sunt cazuri în care produșii biologici pot fi transferați victimei, suspectului sau pe un b#%l!^+a?obiect printr-un vector intermediar. În acest caz, transferul este secundar și nu există contact fizic nemijlocit între sursă și suport. Vectorul poate fi o personă sau un obiect. Transferul indirect al urmei nu constituie probă pentru a lega o anumită persoană de infracțiune.
Echipamente de protecție:
– vestimentație sterilă (costume de unică folosință sau sterilizabile, inclusiv pentru protecția încălțămintei);
– mănuși de unică folosință, sterile, fără pudră;
– mască de protecție pentru gură;
– bonetă;
– ochelari de protecție.
Măsuri de siguranță: urmele biologice pot conține agenți biologici patogeni și de aceea trebuie să se utilizeze echipamentul de protecție (costum, mănuși, ochelari de protecție, măști).
Reguli generale pentru recoltarea și manipularea urmelor biologice:
– purtarea echipamentului de protecție este obligatorie pentru desfășurarea activitățiilor din câmpul infracțional;
– în timpul desfășurării activității în câmpul infracțional, pentru identificarea, fixarea, recoltarea, conservarea și ambalarea urmelor sau microurmelor biologice este interzis fumatul sau consumul de băuturi și alimente;
– pentru recoltarea si manipularea urmelor se va folosi instrumentar steril și mănuși sterile din latex care trebuie să fie schimbate după fiecare recoltare;
– nu se vor manipula simultan mai multe urme;
– urmele nu trebuie să vină în contact una cu cealaltă în timpul recoltării – intercontaminare. Obiectele provenind de la suspecți și de la victime trebuie să fie în permanență separate; acestea nu vor fi în contact cu aceleași obiecte în timpul manipulării (de exemplu în mașina de transport, camerele de anchetă etc.);
– nu se ating cu mâna descoperită zonele obiectelor unde se presupune că există urme sau microurme biologice;
– când este posibil, trebuie expediat ca atare obiectul purtător de urme la laborator, fără a se încerca prelevarea acestora sau decuparea zonelor bănuite a conține urme biologice;
– fiecare urmă descoperită trebuie să fie recoltată și ambalată separat;
– pentru perioade mari de timp (mai mult de 1 an), urmele uscate sunt conservate la o temperatura cuprinsă între -18 și -20oC, iar pentru perioade mici, de până la un 1 an, se păstreză la aproximativ 4oC;
– urmele vechi care sunt uscate și au fost ținute la temperatura camerei până în momentul expedierii către laborator, vor fi în continuare ținute în aceleași condiții, fără a se congela înainte de a fi utilizate;
– urmele biologice aflate în stare umedă vor fi uscate în incinte special destinate acestui scop, folosind condițiile atmosferice sau surse de ventilație indirectă, la temperatura ambiantă;
– toate urmele ambalate trebuie etichetate;
– dacă urmele sunt uscate și nu pot fi răzuite ori dacă obiectul nu poate fi ridicat ca atare, se vor utiliza pentru colectare tampoane sterile din bumbac (bețișoare de curățat urechile sau cele standardizate pentru exudate biologice) care vor fi umectate cu o picătură de apă distilată (sterilă) sau cu alcool etilic 100%;
– pentru urmele în cantitate suficientă și a căror natură permite răzuirea, se poate utiliza un bisturiu sterilizat pentru a transfera urmele direct într-un ambalaj din hârtie curată;
– pentru obiectele textile care pot fi tăiate, se decupează urma, după ce aceasta a fost fotografiată iar poziția sa notată în detaliu, și se ambalează direct dacă este uscată.
În condițiile în care este umedă, aceasta se usucă și apoi se ambalează individual în plicuri din hârtie;
– pentru obiectele purtătoare de urme sau microurme biologice care sunt transportabile, se respectă următoarele:
– dacă urmele nu sunt uscate, vor fi lăsate să se usuce în incinte destinate acestui scop, fără a utiliza surse de căldură;
– ambalarea se execută astfel încât să se păstreze distribuția originală a petelor de sânge;
– obiectele astfel colectate vor fi înregistrate cu atenție, pentru a se evita confuziile.
– țesuturile biologice moi, osoase, fragmentele de organe, urină lichidă sau alte materiale biologice trebuie să fie ambalate separat în recipiente etanșe–se utilizează eprubete, cutii, sticle etc. din sticlă sau material plastic. Recipientul se etichetează pentru individualizare și se congelează imediat. În aceste condiții se păstrează până se analizează;
– nu se utilizează pentru conservare formol (formaldehidă), deoarece conduce la degradarea ADN–ului;
– urmele de sânge care vor fi utilizate ca referințe, recoltate de la persoane diagnosticate cu HIV sau hepatită, trebuie să fie depozitate în recipiente speciale și marcate b#%l!^+a?distinct cu inscripția: „conține sânge infectat cu HIV” sau „conține sânge infectat cu Hepatita”.
Reguli pentru protejarea urmelor:
– se va evita contaminarea în momentul colectării urmelor biologice (echipamentul complet de protecție este obligatoriu);
– se va preveni intercontaminarea urmelor biologice cu material celular străin prin schimbarea mănușilor;
– se vor proteja urmele de umiditate, lumină solară directă și căldură;
– se vor usca la temperatura camerei, la întuneric dacă este posibil.
Ambalarea și depozitarea urmelor biologice
Urmele și microurmele uscate, tampoanele pe suprafața cărora a fost transferat material biologic, eșantioanele și obiectele ridicate din câmpul infracțiunii, care sunt uscate în prealabil dacă este cazul, se ambalează mai întâi în hârtie sau plicuri sterile, apoi în cutii din carton sau saci din hârtie. Se depozitează la temperatura camerei, fără a fi supuse luminii solare directe. Materialul biologic este stabil în aceste condiții pentru o perioadă de minim 5 ani.
Țesuturile biologice care nu pot fi uscate se ambalează în recipiente din sticlă sau material plastic și se depozitează la o temperatură cuprinsă între -16 și -20°C.
Transportul urmelor biologice
Toate urmele trebuie să fie trimise astfel încât timpul de transport să fie cât mai scurt. Pentru țesuturile biologice care au fost congelate, trebuie să fie menținută temperatura de conservare prin folosirea lăzilor frigorifice sau a gheții, pentru ca materialul biologic să nu se decongeleze.
Urmele de sânge
Sângele sub formă de urme permite, prin intermediul genotipării ADN-ului conținut în acesta, identificarea persoanei de la care provine, având, din acest motiv, o valoare probatorie ridicată. De asemenea, aceste urme pot fi valorificate și prin determinări serologice pentru stabilirea grupei sanguine. Documentarea dinamicii urmelor de sânge poate furniza informații cu privire la mecanismului de agresare sau poziționare a cuplului victimă-agresor. Forma și aspectul lor sunt influențate de o serie de factori ca: dinamica modului de creare, cantitatea lichidului sanguin, natura obiectului primitor, precum și a unghiului de incidență.
După modul de creare, se prezintă sub formă de dâre, dacă în timpul scurgerii persoana se afla în mișcare, de picături în grup sau izolate, când era în stare de repaus relativ, și ca mânjituri, rezultate din ștergerea mâinilor, a picioarelor ori a obiectelor acoperite cu sânge.
b#%l!^+a?
CAPITOLUL III. TIPOLOGIA INVESTIGĂRII PRINCIPALELOR URME BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ
3.1.Cercetarea urmelor de sânge
În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic uman, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele. meconiul, vernix caseoza ș.a. Țesuturi moi: sânge, piele, țesut muscular, masă cerebrală. Țesuturi dure: oase și unghii, în această grupă de urme sunt incluse și firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciare.
Față de bogata practică judiciară existentă în materie și, așa cum se învederează în literatura de specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte țesuturi moi, diverse excreții și secreții), în multe cazuri ele fiind asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.
Raportat la frecvența cu care sunt întâlnite în cazul săvârșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii și incendii, dar și la calitatea elementelor științifice de individualizare, de circumstanțiere a modului de săvârșire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.
În structura acestui capitol am inclus și urmele de miros, cu toate că ele se constituie într-o categorie distinctă, fără a se confunda cu urmele biologice propriu-zise. Ultima secțiune este destinată investigației genetice, având ca finalitate identificarea pe baza profilului A.D.N.
Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalisiice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza complexa'.
Însușirea de către juriști a noțiunilor generale privind urmele biologice și a problematicii cercetării acestora are la bază două argumente majore:
a. De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia (participanți sau victimă).
b. Pregătirea materialelor în vederea expertfzei, formularea corectă a întrebărilor adresate specialistului, precum și aprecierea concluziilor, admiterea sau respingerea lor nu se poate face decât de magistratul având un minimum de cunoștințe în domeniu, ceea ce reprezintă, în fond, o dovadă de probitate profesională.
3.1.1. Cercetarea urmelor de sânge
Aspecte generale. Urmele de sânge, prin frecvența cu care sunt întâlnite în câmpul infracțional, ca și prin posibilitățile de identificare pe care le oferă, inclusiv prin furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei, dețin o pondere particulară în cadrul investigațiilor criminalistice.
După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1l13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementele celulare, formate din globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.
În câmpul infracțional, urmele sangvinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălți,, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenului de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența. Astfel, simpla spargere a unui geam, așa cum o întâlnim în cazul unor furturi, poate să provoace leziuni vaselor sanguine, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură, să-i spunem, mecanică.
În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crastâ distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroserii de mașini etc.
Culoarea urmelor de sânge diferă în funcție de vechimea, cantitatea, natura b#%l!^+a?suportului și factorii care acționează asupra lor: temperatura, lumina, diverși agenți fizici și chimici. Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție, a acțiunii factorilor menționați, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.
Calitatea urnelor de sânge poate fi influențată de acțiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare sau, pur și simplu, prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi, de pildă, arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porțiuni din material ș.a. în multe cazuri, aceste manopere nu dau rezultatul scontat, fie din cauza naturii suportului, cum este cazul materialelor absorbante, fie ca urmare a modului în care s-a format urma (vezi împrăștierea urmelor sub fprmă de stropi). Multe modificări pot apărea datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.
3.1.2. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge
Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate de o deosebită importanță. Dificultatea descoperirii nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de exemplu o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.
Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităților locului sau suportului cercetat, deci în funcție de fiecare caz în parte, ea fiind orientată în câteva direcții principale, și anume:
a. Îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor). O cercetare atentă se impune în privința autorului, acesta încercând, de regulă, să îndepărteze urmele de sânge, în ciuda manoperelor de înlăturare, într-o formă sau alta, a petelor sangvinolente, trebuie reținut că ele pot rămâne în profunzimea țesăturii, îmbrăcămintei și lenjeriei, la cusături, în manșete, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofului, sub unghii, în păr, pe diverse obiecte de uz personal etc.
b. Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt, de pildă, covoarele, încheieturile parchetului, ale dușumelei, diversele obiecte de mobilier, zidurile, ușile, ferestrele, solul, vegetația ș.a.
c. Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum sunt cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții.
d. Instalațiile sanitare, vasele, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.
Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna) care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit. Frecvent se folosește lampa de radiații U. V. După descoperirea petelor suspecte – având în vedere că o urmă de sânge poate fi confundată ușor cu alte categorii de urme (coloranți, pete de rugină, vin, diverse sucuri alimentare, cerneală etc.) – este necesară, în continuare, aplicarea de metode biologice pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge.
Primele reacții la care se apelează au un caracter orientativ sau de probabilitate. Astfel sunt cele pe bază de apă oxigenată, aceasta producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge, în prezent puțin folosită. Un alt reactiv este pe bază de luminai, care, prin împrăștierea pe urmele presupuse de sânge, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete determină o fluorescentă oarecum particulară. Alte reacții relativ specifice, sunt, de exemplu, cele determinate de acidul sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malachit sau reactivul Adler pe bază de benzidină.
Folosirea reactivilor de orientare sau de probabilitate este necesar sa.se.faeă cu prudență, pentru a lăsa deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor; de.către, specialist, în condiții de laborator. De aceea este recomandabil, mai ales în cazurile deosebite, să se apeleze la un specialist în biocriminalistică, acesta urmând să efectueze cercetarea orientativă prin prelevarea unor cantități mici de sânge într-un geam de ceas și verificarea lor pe baza reactivilor orientativi.
După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin descrierea în procesul-verbal, prin fotografiere (fotografia schiță, de: detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori) pentru punerea în evidență a urmelor. Atragem atenția asupra precauțiilor cu cercetarea acestor urme la fața locului, mai ales în ideea prevenirii b#%l!^+a?contaminării lor și, de aici, anularea posibilităților de investigare genetică.
Ridicarea urmelor de sânge prezintă anumite particularități, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate. De pildă, dacă petele sunt uscate, ele se pot răzui sau racla împreună cu o porțiune din suport. Dacă se prezintă sub forma unor bălți, se pot absorbi cu pipeta sau cu hârtia de filtru. Urmele dispuse pe suprafețe ce nu se pot răzui sau așchia se solubilizează și se ridică pe o hârtie de filtru, însă vor trebui examinate cu maximă urgență. Urmele formate pe zăpadă se ridică prin introducerea sub aceasta a unei hârtii, a unui tifon sau a unei hârtii de filtru. Crengile, frunzele, în general vegetația, se taie. Pământul, nisipul, ce conține asemenea urme, se ridică cu totul.
La ridicarea urmelor sangvinolente trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de păr, resturi de țesut etc., cărora trebuie să li asigure integritatea.
Ambalarea și transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori neglijat (sau tratat cu ușurință) ignorându-se posibilitatea alterării rapide a lor. De exemplu, o greșeală, comisă încă frecvent, o constituie ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de pete de sânge în saci de plastic, în locul sacilor de hârtie.
Atragem atenția asupra recomandărilor făcute insistent de către medicii legiști sau biologi, de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă și, mai ales, în material plastic. Nerespectarea acestei cerințe poate genera dificultăți în examinarea biologică, ajungându-se la imposibilitatea de determinare a grupei sangvine, ori chiar a naturii petei. Iată de ce obiectele încă ude sunt lăsate să se usuce și apoi se ambalează separat, timpul de depozitare trebuind să fie, pe cât posibil, cât mai scurt.
Precizăm că un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat.
3.1.3. Interpretarea urmelor de sânge
Interpretarea urmelor de sânge la locul descoperirii lor este o activitate cu rezonanță în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârșirii faptei. După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării. De asemenea, după forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene.
Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.
În același context, menționăm posibilitatea determinării grupelor de sânge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. Totodată, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine.
3.1.4. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge
Expertiza urmelor de sânge -încadrată în categoria mai largă a expertizei biocriminalistice, așa cum este denumită în lucrări de criminalistică mai recente, sau expertiza medico-legală a produselor biologice, potrivit denumirii din lucrările de medicină legală – este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare.
Principalele întrebări care se pot formula, în legătură cu o urmă presupusă a fi de sânge, sunt următoarele:
– Urma este sau nu de sânge?
– Sângele este de natură umană sau animală?
– Căror gaipe, serice, enzimatice sau limfocitare aparține sângele, începând cu cele din sistemul A.B.O.?
– Care este zona sau organul din care provine?
– Sângele conține alcool ori elemente de natură toxică?
– Sângele aparține unui bărbat sau unei femei?
– Care este vechimea aproximativă a urmei?
– În ce condiții este posibil să se fi format urma?
– Căreia dintre persoanele indicate în actul de dispunere a expertizei i-ar putea b#%l!^+a?aparține sângele?
– Poate fi stabilit profilul A.D.N.?
– Ce alte date s-ar mai putea desprinde din investigarea biologică?
În legătură cu aceste probleme, la care este chemat să dea răspuns expertul biocriminalist, sunt necesare câteva precizări. Astfel:
Prima categorie de întrebări adresate expertului biolog se referă, în mod firesc, la întrebarea dacă urma este sau nu de sânge și dacă sângele este de natură umană sau animală, aspecte ce pot fi clarificate, cu probabilitate, încă din faza cercetării la fața locului.
Un răspuns ferm la această întrebare îl dau, însă, numai reacțiile de certitudine, dintre care cele mai utilizate în practică sunt reacțiile microcristalografics (cum sunt, de exemplu, reacțiile Teichman, Takayama), ori cele microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de absorbție, tipice hemocromogenului (benzile se manifestă în zona 530 și 559nm). De exemplu, reacția Teichman, având la bază reacția acidului acetic cu clorul din sânge, determină apariția unor cristale de hemină, vizibile la microscop. Iar pentru obținerea spectrului hemoglobinei se acționează cu un reactiv de reducere a ei.
Alte întrebări vizează stabilirea grupelor sanguine, cărora le aparține urma, potrivit sistemului clasic A,B,O (cu subgrupele Al, A2, A3, AB, A1B, A2B etc.) ca și altor sisteme: M.N, Rh, Gm etc., precum și stabilirea sexului persoanei, în funcție de cromatina sexuală.
În funcție de cantitatea sângelui și starea în care acesta este descoperit, expertiza biocriminalistică poate conduce la determinarea a numeroase grupe serice, enzimatice ori limfocitare. Progresele înregistrate de specialiști, în ultima perioadă de timp, în direcția creșterii sensibilității metodelor de stabilire a grupelor sanguine, inclusiv a caracteristicilor genetice sau a profilului A.D.N.
În ceea ce privește rezolvarea celorlalte probleme ale expertizei urmelor de sânge, mai dorim să menționăm că este posibilă, de asemenea, stabilirea regiunii din care provine sângele. Sângele din cavitatea bucală conține celule epiteliale fără nucleu, leucocite, diverse resturi alimentare și flora microbianâ specifică; sângele nazal este caracterizat de elemente celulare cu nuclei. Sângele menstrual poate fi identificat pe bază de elemente specifice iod pozitive și de basofite. în sângele obstetrical se află meconiu, resturi placentare și, eventual, păr fetal. în cazul violului, sângele vaginal poate conține și spermă.
Printre problemele importante care se pot rezolva prin expertiză este aceea a stabilirii prezenței alcoolului sau a oxidului de carbon în sânge, cu condiția ca sângele să au fi suferit schimbări deosebite și să fie în cantitate suficientă.
Mai poate fi stabilită cu aproximație vechimea urmei de sânge, a unor pete organice și anorganice, a altor urme biologice (fire de păr, fragment de țesut dermal, cerebral etc.).
În legătură cu luarea modelelor de comparație, efectuată numai de personal medical specializat, precizăm că este necesar să se extragă o cantitate suficientă de sânge (peste 5ml), care se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate. Ele vor fi transportate în condiții asemănătoare urmelor de sânge. Flacoanele vor fi sigilate și vor purta mențiuni privind data și locul, persoana de la care s-a făcut prelevarea și cadrul medical ce a executat operația.
De reținut că, separat de expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge (ca și a celorlalte urme biologice), se procedează la efectuarea expertizei destinate obținerii profilului A.D.N.
3.2. Cercetarea urmelor de salivă
3.2.1. Problematica generală a cercetării urmelor de salivă
Urmele de salivă, ca și celelalte urme biologice, interesează cercetarea criminalistică pentru posibilitățile de obținere a unor date privind persoana, îndeosebi pe baza grupei sanguine, cu precizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretul. Totodată, se pot obține date referitoare la unele dintre împrejurările în care a fost comisă infracțiunea. Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului antigene ce se găsesc și pe hematiile sângelui, ceea ce permite determinarea grupei sanguine.
În prezent, pe baza examenelor genetice, este perfect posibilă identificarea persoanei, în practică fiind frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigaretă, batistă ș.a.
Formarea urmelor de salivă are loc în momentul contactului buzelor, dinților sau limbii cu diverse obiecte (tacâmuri, scobitori, șervete, țigări, batiste etc.), prin salivație sau, pur și simplu, prin eliminare (scuipare).
3.2.2. Cercetarea la fața locului
Căutarea și descoperirea urmelor de salivă se face cu mijloace optice și de b#%l!^+a?iluminare curente, aflate în dotarea truselor criminalistice (lupe, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolete, lanterne). Descoperirea lor necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei. Astfel, se acordă atenție nu numai tacâmurilor, scobitorilor sau batistelor, ci și resturilor de fumat, în special mucurilor de țigări, obiectelor de igienă personală, instrumentelor muzicale de suflat, obiectelor de cult religios.
Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiectele sau suporturile care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la urmele de salivă pe suporturile menționate, în literatura de specialitate se menționează cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1l16 din suprafața unui timbru și a profilului A.D.N.
La căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte urme biologice (spermă, secreție vaginală, transpirație, mucus nazal), precum și cu pete de altă natură, anorganică sau organică, mai ales sucuri diverse, vopsea, detergenți etc.
Ridicarea și transportarea urmelor presupuse a fi de salivă impune respectarea acelorași recomandări făcute la urmele de sânge, de ambalare în stare uscată a obiectului și de expediere urgentă la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele.
Interpretarea urmelor de salivă poate servi la obținerea de date privind modalitatea de formare a uimei, mediul profesional din care provine.persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul, numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul cercetării ș.a.
Expertiza urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge, în primul rând, expertul se poate pronunța asupra faptului dacă urma este sau nu de salivă și dacă saliva este de natură umană, însă nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de certitudine. De asemenea, se stabilesc calitatea de secretor sau nesecretor și, în consecință, grupa sanguină căreia îi aparține persoana.
Prin examenul genetic al nucleizilor specifici A.D.N.-ului se ajunge la identificarea efectiva a persoanei care a lăsat acest gen de urme.
În salivă pot fi depistate și o serie de caracteristici individuale, reflectate de compoziția celulară și de flora microbiană specifică zonei bucale. O serie de particularități pot fi determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urma, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreprinderi chimice, topitorii, mine etc..
3.3. Cercetarea urmelor de spermă
3.3.1. Problematica generală a cercetării urmelor seminale
Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice întâlnite în diverse împrejurări, care numai aparent au o frecvență redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică săvârșirii de infracțiuni cu un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități. Așa sunt, de pildă, omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală (violul, pedofilia, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul).
Urmele seminale pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei'. Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rezidă nu numai în faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți, unii autori susținând chiar posibilitatea identificării persoanei altfel decât pe baza amprentei genetice, aspect asupra căruia vom reveni.
Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichidului spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecință a unor tulburări neuro-psihice. în stare uscată, așa cum sunt găsite în multe-dintre cazuri, urmele seminale prezintă un-contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi absorbante, de tipul țesăturilor din fibre naturale. La suporturile mai puțin absorbante;.curii sunt cele din țesuturi sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă.
3.3.2.Cercetarea la fața locului
Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, o atenție specială fiind acordată orificiilor naturale (examinare realizată de către cadre medicale), precum și a lenjeriei de corp și de pat, a îmbrăcămintei, a altor obiecte.
Spre deosebire de alte urme biologice, urmele de spermă sunt mai ușor de descoperit datorită fluorescentei lor relativ specifice, de nuanță albăstruie, determinată de radiațiile ultraviolete. Precizăm, însă, că fluorescenta nu este o indicație de certitudine, ci numai una cu caracter de orientare.
Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi.
Urmele dispuse pe o suprafață tare (dușumea, parchet) nu se răzuiesc, ci se decupează, în cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele recoltarea se face prin umezirea cu apă distilată a petei și transferarea pe o hârtie de filtru. Această ultimă operație se efectuează de către un cadru de specialitate, în condiții de laborator. Aceleași precauții se au în vedere și la ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură și de lumina soarelui.
Măsurile sus-menționate se explică și prin aceea că, datorită rezultatelor unor cercetări relativ recente, s-a ajuns la concluzia că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din sistemul A.B.O. este mai sigură în cazul urmelor de spermă, în comparație cu urmele vechi de sânge, noile metode permițând stabilirea grupei sanguine în pete de lichid spermatic cu o vechime de peste un an.
Interpretarea la fața locului a urmelor seminale oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.
Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului dacă urma este într-adevăr de spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală. Dintre reacțiile de probabilitate, amintim reacțiile cristalografice (Florence și Barberio), reacțiile cromatografice și spectrografice, reacții pentru fosfataza acidă, iar ca reacții de certitudine, scoaterea în evidență a spermatozoidului printr-o reacție de culoare.
Totodată, ea servește la determinarea caracterului de secretor sau nesecretor, a grupei sanguine (dacă individul este secretor), precum și a vechimii petei, a substanțelor străine prezente în urmă și a eventualelor boli venerice.
Posibilitățile de examinare a urmelor de spermă față de alte urme biologice sunt amplificate de capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie în viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal cea. 48 ore, iar la un cadavru ei se pot conserva un timp mai îndelungat, mergând până la 19 zile, în ipoteza cadavrelor înghețate. De asemenea, îmbrăcămintea sau lenjeria de corp, dacă are calități absorbante bune, servește la conservarea spermatozoidului luni de zile.
O particularitate deosebită a expertizei urmelor de spermă – privită cu o anumită rezervă, îndreptățită, de către specialiști – în ipoteza prezentării și probei de comparație, o reprezintă posibilitatea individualizării persoanei ai cărei spermatozoizi au fost găsiți în urma descoperită la fața locului sau pe victimă. Acest gen de identificare – complementară celei genetice – pornește de la faptul că, alături de spermatozoizii normali, există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale. Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare varietate de combinații, astfel încât se consideră aproape imposibil ca doi bărbați să prezinte același procentaj de celule atipice.
Rezerva exprimată în legătură cu acest gen de identificare pornește de la faptul că formele anormale ale spermatozoizilor nu prezintă caractere stabile, ele variind în cursul vieții individului, deci concluziile de identitate trebuie privite cu prudență.
Însă, astăzi, au fost făcuți pași semnificativi în identificarea persoanei după urmele de spermă, o dată cu perfecționarea tehnicilor de stabilire a tipologiei genetice a spermei, destinate descoperirii și cuantificării mărcilor genetice.
3.4. Mențiuni privind investigarea biocriminalistică a altor categorii de urme biologice
Urmele biologice formate în condițiile săvârșirii unei infracțiuni sunt foarte diverse. Astfel, pe lângă urmele caracterizate printr-o frecvență mai mare (sânge, spermă, salivă), la fața locului pot fi întâlnite și urme de urină, de materii fecale, vomismente, secreții nazale, b#%l!^+a?lichid amniotic, vernix caseosa etc., prin a căror examinare biocriminalistică este posibilă obținerea de date utile clarificării multor împrejurări privind natura și modul de săvârșire a faptei, inclusiv referitoare la persoana autorului.
Față de rezonanța lor în soluționarea anumitor cazuri, nu poate fi justificată neglijarea acestora, din cauza unei anumite repulsii naturale față de asemenea urme, din care motiv sunt pur și simplu trecute cu vederea. Organul judiciar care efectuează cercetarea, o conduce sau o supraveghează, este obligat să solicite concursul unui specialist biocriminalist pentru descoperirea, ridicarea și examinarea tuturor categoriilor de urme biologice apte să servească la obținerea de date privitoare la persoanele implicate într-o faptă penală.
De regulă, cercetarea lor, respectiv descoperirea, fixarea, ridicarea, interpretarea, finalizată prin expertiză, presupune folosirea de procedee similare salivei sau spermei.
In abordarea investigării acestei categorii de urme nu ne-am referit la urmele biologice aparținând animalelor – cu toate că unele lucrări similare le tratează destul de amănunțit -cercetarea acestora presupunând respectarea acelorași reguli metodologice ca și la investigarea urmelor biologice de natură umană.
3.5. Elemente de investigare și identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N.
Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (A.D.N.) a condus la înțelegerea conceptului de ereditate și, ulterior la identificare, prin decodarea informațiilor genetice pe care molecula de A.D.N. le are în componență. Aceasta are structură moleculară și este conținută de toate celulele vii ale organismelor.
Genetica studiază ereditatea și variația organismelor biologice, acest lucru se poate considera fie la nivel individual, cum ar fi moștenirea unor caractere particulare de la părinți la copii, fie la un nivel mai general, cum ar fi urmărirea unor markeri genetici într-o populație. Ambele concepte integrează utilizarea ADN in investigațiile din medicina – legală.
Prima prezentare a structurii A.D.N. s-a făcut în anul 1950 de către James Watson și Francis Crick. Molecula de A.D.N. este foarte mare, fiind compusă din patru tipuri de nucleotide – adenina, citozina, guanina și timina – care se pot aranja numai în următoarea formulă: A-T și G-C, pe o bandă dublă, răsucită, care a fost denumită convențional ,,dublă elice".
Până în 1985, studierea moleculei de A.D.N. nu a constituit o preocupare majoră pentru criminalistică. Alee Jeffreys și colegii săi de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valențele infinite pe care A.D.N.-ul le are în identificarea unei persoane prin studierea urmelor biologice de orice natură lăsate de respectiva persoană la locul unei infracțiuni.
Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă în scena crimei o urmă biologică care conține, în mod necesar, material genetic (A.D.N.). Urmează prelevarea probei de către criminalist, urmată de analiza de laborator care are drept punct terminus traducerea materialului genetic într-un cod, cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acelei informații genetice.
Subliniem că singurele celule din corpul uman fără nucleu, deci fără A.D.N., sunt acelea cunoscute sub numele de ,,globule roșii", prezente în sângele uman. Totuși, sângele, este compus nu numai din hematii, ci și din alte elemente celulare, care nu pot fi separate decât prin procedee de laborator, probabilitatea ca la locul infracțiunii să nu se găsească celule purtătoare de AD.N. fiind nulă.
Răspunsurile pe care a trebuit să le dea Criminalistica, au fost acelea referitoare la numărul de analize de locații A.D.N., respectiv la aranjarea sau succesiunea tipurilor de nucleotide, care pot duce la evidențierea certă a diferențelor existente între două amprente geneticei aparținând unor persoane diferite.
Pentru siguranță, s-a luat în calcul ipoteza ca, spre exemplu, doi suspecți a'căror amprentă genetică trebuie comparată cu amprenta genetică a probei recoltate de la Iodul irifracțiunii să prezinte același modelai locației A.D.N.
Pentru maximizarea puterii discriminatorii a analizei, ciminaliștii au lucrat cu un polimorfism de înaltă putere, numit de primii utilizatori anglo-saxoni, VNTR (Variable Number of Tandem Repeats). Analizele se bazează pe faptul că locațiile conțin numere variabile de secvențe A. D. N. care se repetă, locațiile conținând, de la individ la individ, secvențe a căror repetare este imposibilă. Pentru a elimina orice posibilitate de confuzie, laboratoarele de'analiză a profilului A.D.N. examinează patru locații VNTR, care sunt considerate suficiente pentru-,a;ștabili cu precizie identitatea unei persoane.
Sub raportul valorii de identificare, specialiștii geneticieni clasifică urmele biologice în trei categorii: b#%l!^+a?
A. Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului A.D.N.: sângele, lichidul seminal care, chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor A.D.N.; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate, periuțe de dinți, plastice ale țigărilor de foi, măști, veselă, chewing gums, timbre și plicuri poștale etc.);
B. Probe cu potențial în definirea profilului A.D.N.: fluidul vaginal (în cazurile de viol poate conține un amestec de celule, provenind de la ambele părți, care pot fi analizate separat), secrețiile nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare A.D.N. atâta timp cât A.D.N.-ul este cuprins numai în celulele ce înconjoară rădăcina), bucăți de carne, celule ale pielii, urină, părți de corp, oase (măduva osoasă poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată).
C. Probele cu potențial în analizele A.D.N. mitocondrial. Orice probe care nu se pretează la alte analize, pot ti analizate prin analizele A.D.N. mitocondriale.
Investigatorii și personalul de laborator trebuie să colaboreze pentru a stabili cele mai edificatoare componente ale probelor și pentru a decide prioritățile. Fiecare polițist trebuie să fie atent la aspectele importante privind identificarea, recoltarea, transportarea și depozitarea probelor de ADN. Aceste probleme sunt esențiale atât pentru echipajul de poliție constatator, cât și pentru ofițerul specialist și cel criminalist. Materialul biologic poate conține agenți patogeni periculoși precum HIV sau virusul hepatitei B care pot cauza boli letale. Având în vedere natura sensibilă a ADN-ului, polițiștii trebuie să contacteze personalul laborant sau tehnicienii, care se ocupă de ridicarea probelor atunci când există întrebări privind recoltarea lor.
De regulă, în linii mari, cercetarea urmelor apte să servească la identificări genetice parcurge aceleași etape tehnice, tipice urmelor biologice (sânge, spermă, salivă), de la descoperire, la fixare fotografică și ridicare. Firește că se impun precauții suplimentare. Obiectele sau suporturile purtătoare de urme biologice care se ridică în vederea analizării A.D.N. vor fi verificate pentru a fi puse în evidență alte urme importante, cum ar fi urmele papilare. Pentru fiecare probă se va folosi un tip special de recipient care să ofere o conservare optimă și un transport sigur. Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se containerizează și se refrigerează în vederea transportării în condiții optime. Spre deosebire de sângele colectat lichid, petele de sânge aflate pe obiecte vor fi uscate înainte de a fi împachetate și trimise laboratorului. Părul trebuie colectat cu grijă pentru a evita ruperea tijei sau atingerea rădăcinii, furnizoare de informație genetică.
Raportat la sensibilitatea tehnicilor A.D.N., contaminarea probelor este o adevărată problemă. Pentru a evita acest pericol se folosesc mănuși și pensete adecvate, avantajul folosirii acestora fiind posibilitatea schimbării lor ori de câte ori devin contaminate. Instrumentarul folosit, atât în cercetarea la fața locului, cât și în analizele de laborator, se curăță cu tampoane cu alcool după ridicarea fiecărui obiect. De asemenea, se recomandă purtarea unor măști pentru a evita stropii de salivă în caz de strănut, tușit sau chiar vorbit în apropierea suprafețelor purtătoare de urme. Bineînțeles că este obligatorie purtarea de mănuși.
În 1985, Alee Jeffteys preciza faptul că minisateliții existenți în genomul uman prezintă o zonă centrală ce se repetă de mai multe ori în cadrul unui fragment unic, determinând astfel polimorfismul lungimii fragmentului de restricție. Astfel, metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost adoptată tocmai datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților A.D.N-ului uman, ceea ce determină un potențial de discriminare (diferențiere) foarte ridicat.
Analiza profilului A.D.N., în laboratoare specializate, se desfășoară prin două metode: metoda analizei amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR).
Analiza prin metoda enzimei de restricție, în cazul utilizării metodei prin enzime de restricție, este necesară o cantitate suficientă de A.D.N. ce este supusă izolării și purificării cu ajutorul unor detergenți și enzime cu mare specificitate, cum ar fi proteinaza K. Cea de-a doua etapă o constituie decuparea A.D.N.-ului cu ajutorul unor enzime de restricție, în fragmente de mărimi diferite.
Fragmentele astfel decupate sunt triate după lungime cu ajutorul unui gel de agaroză, fenomen ce poartă numele de electroforeză. Următoarea etapă poartă numele de transfer "Southern" și constă în transferarea fragmentelor de pe gel pe o membrană de nailon, urmată de denaturarea A.D.N.-ului, ce constă în ruperea punților de hidrogen dintre bazele complementare și apoi reunirea A.D.N. (hibridarea). Ultima etapă a metodei prin enzime de restricție constă în autoradiografia membranei.
Rezultatul analizei îl constituie vizualizarea fragmentelor A.D.N. sub forma unor benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate din b#%l!^+a?prelucrarea probelor ridicate de la fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce la eliminarea din cercul suspecților a persoanei examinate.
Analiza prin metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR). O altă metodă care s-a impus extrem de rapid este aceea a reacției în lanț a polimerazei (PCR = polymerase chain reaction). Avantajul acestei metode față de metoda cu enzime de restricție constă în sensibilitatea acesteia, putându-se folosi o singură moleculă de. A.D.N. -pentru a fi amplificată
Metoda.constă în amplificarea in vitro a secvențelor A.D.N. prin cicluri de denaturare A.D.N,, fixarea primerilor și extinderea pu polimerază A.D.N. Metoda PCR este rapidă, simplă, necesită fragrriente de dimensiuni mici pentru studiere și permite reanalizări multiple.
Privitor la valoarea de identificare pe baza profilului A.D.N., în ciuda controverselor și criticilor ce nu au întârziat să apară, precizăm că amprenta genetică oferă dovada științifică a unicității noastre. Astfel, s-a impus în investigațiile criminalistice o nouă metodă de identificare, cu șanse reale în realizarea actului de justiție penală sau civilă, în condiții de certitudine și de obiectivitate.
3.6. Cercetarea firului de păr uman
Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice denumite, mai recent, în lucrările noastre de specialitate, și urme de naturăpiloasă – prin a căror examinare se obțin date importante cu privire la persoane și la împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleași coordonate ca și în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice, în esență, se pot obține date despre natura, originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentația, diversele particularități morfologice ale firului de păr ș.a. La aceasta se adaugă posibilitatea identificării pe baza examinării tipologiei genetice, care va fi posibilă și în țara noastră.
Prezența firelor de păr la fața locului nu trebuie atribuită neapărat unor acțiuni în exclusivitate violente. Sunt frecvente împrejurările în care firele de păr se pot desprinde de pe cap, sau din alte părți ale corpului, fără a fi smulse sau tăiate, cum se întâmplă în cazul scoaterii pălăriei sau fularului. De asemenea, introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect, poate avea drept consecință căderea de fire de păr, din cauza frecării ușoare de marginile deschizăturii. Cu alte cuvinte, ne putem afla și în fața unor căderi determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale.
Pentru semnificația sa, prin informațiile pe care ni le poate oferi, în legătură cu structura firului de păr, reamintim că principalele sale componente sunt tija (tulpina) și rădăcina. Din punct de vedere morfologic, un fir de păr este format din trei straturi: cuticula, aflată la exteriorul firului și care se prezintă de regulă sub forma unor solzișori diferiți de la o specie la alta, cortexul, ce conține pigmenții părului și, în fine, medulara (canalul medular).
În general, unui fir de păr. îi sunt caracteristice o anumită lungime, grosime, pigmentație, ondulație, precum și unele degradări; toate raportate la vârsta și sexul persoanei, la regiunea corpului din care provine, la stările,fiziopatologice și la influența unor factori de mediu.
Totodată, îi pot fi caracteristice anumite elemente morfologice și, bineînțeles, o anumită compoziție, la care ne vom referi mai jos.
3.6.1. Cercetarea la fața locului
Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber. Totuși, pentru facilitarea descoperirii este necesar să se recurgă la lupe și la surse de lumină ceva mai puternice. Se cercetează atât îmbrăcămintea, lenjeria și corpul persoanei, cât și alte suprafețe, inclusiv obiectele de igienă personală, în special pieptenii și prosoapele.
O atenție particulară trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente), în sfera cercetării sunt incluse și urmele biologice ce pot conține și fire de păr. La cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor și, în general a mâinilor, în care poate fi găsit păr smuls de la agresor, în literatura de specialitate este citat un caz de identificare a unui infractor care a lovit cu piciorul în corpul victimei căzute la pământ, după firele de păr din sprânceană rămase pe încălțămintea făptuitorului.
Întrucât stabilirea naturii și originii unui fir presupus a fi de păr nu poate fi efectuată decât în condiții de laborator, este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte, după prealabila lor fixare în procesul-verbal și prin fotografiere.
Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerințe minime cu privire la menținerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea. b#%l!^+a?
Trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija firului, prevenindu-se aderarea de noi elemente. Astfel, firele de păr se introduc în eprubete sau plicuri separate (preferabil din celofan), în funcție de locul în care au fost descoperite, făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.
Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea obținerii modelelor de comparație, necesită și ea respectarea anumitor reguli, în primul rând recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere, deși acest ultim procedeu lipsește părul de o parte importantă: rădăcina. Specialiștii recomandă să se facă recoltarea numai prin smulgere.
Firele vor fi ambalate separat, în funcție de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți (creștet, ceafă, frunte, tâmple), cel mai indicat procedeu fiind acela de a se împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții. La fiecare fir de păr se precizează regiunea din care provine și modul de recoltare, fără a se omite să se indice și numele persoanei de la care provine.
3.6.2. Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă
Problematica generală a expertizei. Expertiza firelor de păr este destinată, pe de o parte, cercetării structurii intime a părului, cu numeroasele sale elemente caracteristice, iar, pe de altă parte, analizei suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit, precum și microurme de natura cea mai diversă.
Metodele de examinare biologică.a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la fața locului sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele aspecte:
– natura și originea umană sau animală a firului de păr;
– zona corpului din care provine;
– modul de detașare a firelor de păr;
– sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei;
– eventualele alterări produse de diverse boli;
– natura depunerilor de pe suprafața firului de păr;
– identificarea persoanei pe baza profilului A.D.N.
Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea, încă de la început, a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.
3.6.3. Cercetarea de laborator.
Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcția stabilirii caracteristicilor sale generale și particulare, parcurge, în principiu, trei etape principale:
a. Examinarea modului de detașare, a culorii sau vopselei, a particularităților de formă, precum și a aderențelor;
b. Examinarea structurii exterioare a firului, pentru determinarea speciei, a vârstei, sexului, ca și a regiunii corporale din care provine, examinare efectuată mai ales prin microscopie;
c. Examinarea structurii interioare, respectiv a cortexului (în care se găsesc pigmenții, pe baza cărora se poate face o identificare de grup) precum și a medularei.
Natura și originea unui fir de păr uman se diferențiază de firele de altă natură (vegetale, artificiale ș.a.) prin structura sa intimă și prin solzișorii de pe suprafața cuticulei. La rândul său, părul uman se distinge de părul altor mamifere datorită caracteristicilor cuticulei, în special ale solzișorilor, ale substanței corticale (cortexul) și pigmenților acesteia, precum și ale medularei.
Un element important de diferențiere este indicele medular (raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr), care se apropie la om de 0,30, spre deosebire de cel al animalelor, situat la peste 0,50.
Alte date obținute prin expertiza biocriminalistică:
– Regiunea corpului, stabilită după lungimea, grosimea, forma, starea de macerație a cuțiculei (specifică părului de la axile);
– Vârsta, stabilită cu o anumită aproximație, plecându-se de la grosimea și pigmentația părului;;
– Sexul persoanei, determinat pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca fiind în cantitate mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit de medulară, spre deosebire de pârul bărbaților. b#%l!^+a?
– Rasa umană căreia i-ar aparține firul de păr, elementul de diferențiere constituindu-1 forma secțiunii transversale a firului ovală la albi, renifbrmă la negri și rotundă la rasa galbenă.
În privința compoziției, firul de păr poate conține peste 15 elemente chimice (mangan, cupru, zinc, aur, plumb, arseniu, mercur, telur etc.), a căror concentrație variază aproape de la o lună la alta, fiind în funcție și de stările fiziopatologice, de condițiile de igienă, de alimentație, de mediu. Prin urmare, o eventuală identificare a persoanei pe baza compoziției chimice a firului de păr este încă relativă.
Dintre principalele metode tehnico-științifice de examinare menționăm microscopia clasică și electronică, îndeosebi aceea cu baleiaj, calorimetria și spectrofotometria de absorbție atomică. O metodă modernă de analiză este considerată activarea prin neutroni, apreciată de unii specialiști atât pentru finețea determinărilor calitative – sunt autori care consideră că ea permite chiar identificarea certă a persoanei – cât și pentru păstrarea intactă a firului de păr și a aderențelor de pe suprafața sa. Majoritatea specialiștilor consideră însă că această identificare este posibilă numai teoretic.
Pe linia lărgirii posibilităților de identificare după firul de păr, în prezent este posibilă determinarea grupei sanguine a persoanei, datorită prezenței antigenelor specifice sistemului A,B,O. Determinarea necesită fire de o lungime de 3 sau 9 cm, în funcție de procedeul întrebuințat, apreciindu-se că pentru stabilirea fiecărui antigen sunt necesari 3cm. Fiind o metodă distructivă, se va aplica după terminarea celorlalte cercetări.
Identificarea persoanei este problema centrală a examinării firului de păr, dacă se prezintă și fire de păr de comparație. Până nu demult nici un specialist nu putea da un răspuns cert pozitiv; în schimb, putea da un răspuns cert negativ („firul de păr nu aparține persoanei X"), în interpretarea răspunsului pozitiv cu caracter de probabilitate, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că posibilitățile actuale de investigare științifică apropie foarte mult de certitudine un rezultat dat cu caracter de probabilitate („firul de păr în litigiu aparține probabil numitului Y").
Răspunsul poate fi formulat cu certitudine prin examinarea amprentei genetice, cu condiția ca firul de pâr să aibă rădăcină.
Dintre procedeele destinate identificărilor de grup, menționăm ,,metoda lui Gaudette", constând în efectuarea unui studiu statistic privind aproximativ 96 de caracteristici morfologice și metrice (dimensionale), pe baza cărora se poate face o delimitare serioasă a cercului de suspecți.
3.7. Elemente de investigare odorologică judiciară
Urmele de miros reprezintă o categorie aparte de urme, specifice nu numai omului ci și animalelor, inclusiv majorității substanțelor care conțin elemente volatile precum și altor corpuri din natură. Folosirea acestor categorii de urme în interesul justiției, al descoperirii infractorilor și corpurilor delicte constituie obiectul odorologiei judiciare.
Formarea urmelor olfactive. Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, orice persoană lăsându-și moleculele de miros peste tot pe unde trece, pe fiecare dintre obiectele atinse, nici pantofii, nici îmbrăcămintea și nici mănușile neputând să împiedice formarea acestui gen de „amprentă" olfactivă. Așa cum se afirmă în practică, orice măsură de precauție s-ar lua, este imposibil să se împiedice emisia permanentă, de către corpul uman, a moleculelor de miros, care cad pe sol ori se fixează pe obiectele atinse.
Firește, teoretic este posibilă oprirea emisiei volatile, printr-o costumație complet etanșă, de genul unui costum spațial, ceea ce practic nu poate fi de imaginat, mai ales în condițiile săvârșirii unei infracțiuni.
Conținutul urmelor olfactive. Conținutul urmei olfactive cuprinde mai multe categorii de miros, în care ponderea este deținută de mirosul specific sau de bază al corpului, acestuia adăugându-i-se mirosul profesional sau general, precum și mirosul ocazional.
Mirosul specific (de bază sau individual) este consecința proceselor metabolice petrecute în organismul uman, materializate, printre altele, în emanații volatile, cum sunt cele ale acizilor sebaceici – caracteristice transpirației, respirației, altor secreții și excreții organice, descuamărilor pielii – de o mare complexitate chimică. Compoziția emanațiilor este influențată de starea de sănătate a persoanei, de medicamente, alimentație și, bineînțeles, de igiena corporală.
Mirosul specific se imprimă atât în lenjerie și îmbrăcăminte, cât și în obiectele purtate de om. Intensitatea mirosului specific este, în majoritatea cazurilor, direct proporțională cu stările de emoție prin care trece o persoană, așa cum se întâmplă în cazul săvârșirii unei infracțiuni, precum și cu solicitările fizice sau cu stările fiziopatologice. in stare de stres, emanațiile volatile pot crește de cea. 4 ori. b#%l!^+a?
Mirosul profesional sau general este determinat de specificul locului de muncă al persoanei, de încăperea în care locuiește sau în care a stat mai mult timp. Uneori aceste mirosuri pot fi dominante în urmă, cum ar fi, de exemplu, cazul persoanelor care lucrează în uzine chimice, în fabrici de produse cosmetice și parfumuri, în tăbăcării, abatoare, cantine, cămine etc. Un asemenea miros poate fi specific și locului în care conviețuiesc mai multe persoane (cămine, cazărmi etc.).
Mirosul ocazional, rezultat dintr-un contact întâmplător cu diverse medii sau substanțe, din folosirea produselor cosmetice, din fumat ș.a. Firește că și această categorie de miros poate fi într-adevăr ocazională sau poate căpăta un caracter relativ stabil prin folosirea consecventă, de exemplu, a unui anumit tip de produs cosmetic.
Utilitatea urmelor olfactive. Exploatarea urmelor olfactive în investigațiile criminalistice s-a impus datorită proprietății acestora de a se forma invariabil, la simpla trecere a persoanei printr-un anumit loc, și de a fi practic imperceptibile pentru organele de simț ale omului. Existența acestor urme este, însă, destul de limitată în timp, după cum vom preciza mai jos.
O urmă olfactivă, formată în locuri închise, poate persista, în condițiile cele mai bune, maximum 20 de ore. Temperatura ridicată, vântul, ploaia, intervenția unor factori poluanți, trecerea unui număr mare de oameni etc., conduc la degradarea rapidă a urmei.
Natura suportului și însuși mirosul acestuia influențează negativ urma. De exemplu, suporturile dense, în care mirosul se imprimă mai greu (sticlă, ciment, asfalt), rețin mai puțin mirosul. Spre deosebire de acestea, suporturile cu suprafață poroasă, iarba, vegetația în general, pământul și zăpada afânată, păstrează mai bine urmele de miros.
Urmele olfactive formate în încăperi sau locuri închise (lipsite de curenți de aer, în care nu sunt emanații volatile puternice), nici circulate, nici locuite, se pot păstra un timp relativ mai îndelungat.
În funcție de persistența urmelor, acestea sunt clasificate în urme proaspete, cu o vechime de până la o oră, urme normale, cu o vechime de trei ore și urme reci, mai vechi de trei ore, limita normală de prelucrare fiind de aproximativ 6-7 ore.
3.7.1. Cercetarea la fața locului
Descoperirea urmelor olfactive. Descoperirea se face cu ajutorul câinilor de urmărire. Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă de miros din alte 200, explicația constând în aceea că el dispune de un număr de celule olfactive de peste 30 de ori mai mare.
Pentru a înțelege exact posibilitățile deosebite de depistare a urmelor de miros ale unui câine de urmărire – posibilități evaluate științific cu aparate de tipul olfactometrelor -considerăm suficientă următoarea precizare: dintre emanațiile volatile ale piciorului, aproximativ o milionime străbate încălțămintea. Or, cantitatea de molecule de miros, lăsate de un picior care atinge numai o secundă solul, este de trei milioane de ori mai mare decât cantitatea minimă pe care o poate percepe câinele. Specialiștii spun că acest animal „vede cu nasul".
Calitățile care servesc la descoperirea urmelor olfactive sunt în funcție de rasa, pregătirea și chiar sexul câinelui. Astfel, printre cei mai folosiți câini în descoperirea și prelucrarea urmelor de miros este câinele ciobănesc german (câinele lup), acuitatea olfactivă maximă având-o femelele. Cu toate acestea, în unitățile de specialitate se folosesc masculii, întrucât perioadele de fecundare ale femelelor, relativ lungi, determină dificultăți în folosirea lor operativă.
Prelucrarea urmelor. Pentru prelucrarea urmei, câinele este dirijat de conducătorul său care, firesc, îi cunoaște posibilitățile și modul de comportare, dar și de organul judiciar care efectuează sau îndrumă cercetarea la fața locului și care trebuie să fie atent la respectarea anumitor reguli privind folosirea câinelui de urmărire și interpretarea reacțiilor sale. Astfel, în ipoteza în care se consideră utilă și oportună folosirea câinelui de urmărire, acestuia i se va da imediat spre prelucrare urma de miros, înaintea desfășurării altor activități de cercetare, exceptând salvarea victimei sau înlăturarea unor stări de pericol (incendiu, inundație etc.). Prin aceasta se evită distrugerea sau formarea altor urme noi, cum uneori se mai întâmplă în practică, prin pătrunderea unui număr mare de persoane în câmpul infracțional. De altfel, nu sunt puține cazurile în care se recurge la serviciul câinelui abia după ce cercetarea locului faptei a intrat într-o fază avansată.
Specialiștii recomandă cu insistență ca, ori de câte ori la fața locului sunt observate b#%l!^+a?urme de picioare ori obiecte suspecte, posibil purtătoare de urme de miros, cei care efectuează cercetarea să nu se apropie de ele la o distanță mai mică de 2-3 metri, pentru a nu crea urme olfactive suplimentare care pot deruta câinele.
Pe parcursul acțiunii câinelui, este necesară notarea traseului străbătut și observarea reacțiilor sale, însă acesta nu trebuie derutat, cu atât mai mult cu cât el acționează potrivit temperamentului și calităților sale. Sunt cazuri în care pot interveni factori perturbatori sau excitanți (trecerea mașinilor, a oamenilor, a unor animale). De asemenea, nu trebuie exclusă nici posibilitatea unei lipse de coincidență între o cărare de urme și urma de miros, datorită deplasării acesteia sub acțiunea vântului, precum și folosirea de către infractori a unor substanțe prin care să încerce alterarea sau iritarea mirosului câinelui.
3.7.2. Metode moderne de investigare odorologică
Pe lângă câinele de urmărire, în cercetarea urmelor olfactive se apelează și la metode tehnice, constând în ridicarea urmelor de miros de la fața locului, de pe obiecte corp delict, de pe îmbrăcămintea pierdută de infractor ș.a., prin aspirarea cu dispozitive speciale și conservarea în flacoane ermetice, dezodorizate în prealabil. Aceste urme sunt supuse unei examinări comparative cu modelele prelevate de la persoanele sau obiectele suspecte, pe baza unei analize gazocromatografice sau prin spectrografia de masă.
Dincolo de aceste posibilități tehnice – uneori dificil de exploatat în practică -specialiștii au demonstrat că procedeul de identificare a persoanelor de către câinele de urmărire, pe baza mirosului specific, rămâne cel mai fiabil și mai simplu de realizat.
Chiar dacă spațiul nu ne îngăduie, considerăm necesar să atragem atenția asupra posibilităților reale de identificare menționate, deseori ignorate de practicieni. De pildă, sunt frecvente împrejurările în care câinele, deși descoperă urma de miros, nu o poate prelucra decât pe o distanță scurtă. Cazuri de acest gen se întâlnesc, de exemplu, în aglomerările urbane, ori când infractorul părăsește locul faptei cu un mijloc de transport.
În astfel de situații – socotite de nerezolvat de către cei mai puțin avizați – pot fi prelevate totuși urme olfactive, în vederea identificării ulterioare printr-o expertiză odorologică comparativă, apelându-se la serviciul câinelui de urmărire. Pentru aceasta, vor fi determinate locurile sau obiectele atinse ori presupuse că ar aparține infractorului.
Fixarea și, respectiv, prelevarea urmelor olfactive se va face prin acoperirea lor cu o bucată de pânză specială, lipsită de orice miros (denumită „țesătură textilă de fixare a mirosului"), timp de 20-30 minute. Pânza se ridică cu o pensetă, de asemenea dezodorizată, și se introduce într-un vas de sticlă, steril, care va fi închis ermetic. Astfel conservată, urma olfactivă poate fi păstrată în încăperi speciale, timp de mai mulți ani. Firește că vasul de sticlă va purta o etichetă cu mențiunile exacte privind locul, data, modul de ridicare etc.
Examenul odorologic comparativ se va face cu modele olfactive de comparație, prelevate de la persoanele suspecte. Prelucrarea trebuie să se facă într-un interval de cel mult 24 de ore de la obținerea modelelor de comparație. După cum se afirmă în literatura de specialitate, posibilitatea de eroare în aceste cazuri nu depășește un procent de l sau 2%.
Metode tehnice de examinare odorologică, sunt, în prezent, pe cale de a fi puse la punct în analiza mirosurilor corporale. De pildă, a fost experimentată cromatografia în fază gazoasă cu tub capilar, cromatograful fiind cuplat cu un spectrometru de masă care analiza calitativ componentele chimice ale mirosului astfel cum au fost separate prin cro-matografie.
Și totuși, specialiștii consideră superioară capacitatea câinilor de a detecta un miros specific, până la punerea la punct a unui sistem de captare mai sensibil, eficient și rapid.
3.7.3. Domenii diverse de folosire a câinilor de urmărire
Folosirea „câinilor polițiști" în descoperirea și prelucrarea urmelor olfactive a devenit actualmente o practică curentă datorită eficacității ei, nu numai în cazurile de identificare a persoanelor – aici avem în vedere inclusiv posibilitatea descoperirii chiar a victimelor unor fapte penale, ori a unor persoane dispărute – dar și în alte domenii ale luptei împotriva criminalității. Dintre acestea cele mai frecvente sunt:
Depistarea stupefiantelor. Astfel, ei sunt în special antrenați pentru descoperirea canabisului și a derivatelor sale (în special marijuana și hașișul), precum și a heroinei, cocainei ș.a. Ei sunt astfel pregătiți încât să efectueze cercetarea în locuri diverse: încăperi, mijloace de transport, depozite, garaje etc.
Detectarea explozivilor. Pentru depistarea explozivilor pe baza emanațiilor volatile, dresajul câinilor se face în condiții similare cu cele ale câinilor destinați depistării drogurilor. Pe lângă depistarea substanțelor explozive, pot fi descoperite chiar arme de foc. Ca atare, acest gen de acțiuni impune măsuri speciale de protecție, însuși câinele fiind dresat să nu atingă obiectul suspect.
Descoperirea de persoane răpite, victime ale unor acțiuni de natură teroristă, ori persoane care se ascund, pentru a se sustrage urmăririi penale, ori altor măsuri judiciare. Pentru căutarea acestor persoane este necesar ca organul judiciar să aibă la dispoziție obiecte purtătoare a urmelor de miros specific individului.
În esență, folosirea câinilor de urmărire în cercetarea urmelor olfactive, indiferent că aparțin omului, unor obiecte ori substanțe, reprezintă numai un domeniu al serviciului pe care b#%l!^+a?aceștia îl aduc activității de combatere a infracțiunilor. Astfel, ei sunt frecvent folosiți în acțiunile de pază și de apărare, de supraveghere a locurilor de acces cu regim special, de prindere a evadaților etc.
CONCLUZII
Oriunde ar călca, ( infractorul) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia – toate acestea și multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea.
Prin urma rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a.m.d.
Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), incercarea de apărare, de scăpare, etc. , zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.
Nu numai ce face ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare. Ex.: modul de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafacerii).
Propunem ca faptele prevăzute în dispozițiile penale ale legislației române să fie considerate infracțiuni indiferent de prejudiciu; urmează ca „prejudiciul” să rămână, ca și în cazul infracțiunilor contra patrimoniului prevăzute în codul penal, unul din criteriile de individualizare a pedepsei aflat la îndemâna instanței de judecată.
Propunerile de lege ferenda se referă la următoarele aspecte:
Codul de procedură penală instituie trei derogări de la regula că orice persoană poate fi martor stabilind categorii de persoane afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori și o categorie de persoane scutite, degrevate de obligația de a depune ca martori.
Categoriile de persoane afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori sunt prevăzute în articolele 116, 117 și 81 din Codul de procedură penală. Această interdicție nu este specifică doar sistemului probator român, ci se întâlnește și în alte sisteme de probațiune din dreptul statelor Europei, inclusiv cel francez fiind justificată de prezumția lipsei de imparțialitate a acestei categorii de persoane care nu pot fi martori obiectivi în propria lor cauză.
De aceea, formulăm de lege ferenda propunerea că trebuie încurajate laboratoarele să-și desfășoare activitățile în concordanță cu cea mai bună practică și cu standardele internaționale pentru asigurarea calității și competenței.
De asemenea din structura ENFSI fac parte 16 grupe de lucru (Working Groups), considerate drept „coloană vertebrală” și „arma științifică”. Fiecare trebuie să aibă ca obiect un gen specific de expertiză: amprenta genetică, amprentele papilare, balistică, urme de încălțăminte și instrumente, expertiza documentelor și expertiza grafică, accidente de trafic rutiere, audio și video, imagini digitale etc.
Fiecare WG să aibă proiecte vizând elaborarea de manuale de lucru, organizarea de cercetări și teste colaborative. Un punct extrem de important îl reprezintă armonizarea metodelor și tehnicilor în vederea compatibilizării expertizelor efectuate în diverse țări. Un exemplu îl oferă acceptul tuturor pentru utilizarea markerilor ADN. Fără un astfel de acord nu sunt posibile schimburi de informații și, evident, de baze de date.
În această ordine de idei trebuie evidențiat efortul dar și obligația membrilor pentru implementarea programelor de asigurare a calității, respectiv de validare și acreditare a tehnologiilor folosite. Standardul cel mai frecvent aplicat este ISO 17025, conceput inițial pentru testarea și calibrarea laboratoarelor, dar extins și adaptat exigențelor de asigurare a calității în toate ramurile criminalisticii, inclusiv cercetarea locului faptei .
În finalul acestei succinte prezentări trebuie semnalată tendința de a se trece de la producerea de probe la producerea de „inteligență forensic”, atât pe plan național cât și b#%l!^+a?internațional.
Fără a avea pretenția că aspectele analizate au surprins întreaga problematică a infracțiunilor criminale, considerăm însă că acestea ar trebui avute în vedere pentru eventuale modificări legislative în România în acest domeniu și pot ajuta în mod considerabil specialiștii, în vederea studierii și aplicării acestora.
BIBLIOGRAFIE
Bercheșan V., Ruiu Marin, Tratat practic de criminalistică, Editura Little Star, București, 2004
Bercheșan V., M. Roiu, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Litle Star, București 2004
Boia Marcela și Lia Vasiliu. Cercetări privind antigenele salivare și importanța lor în expertizele biologice, în Prezent și perspectivă în știința criminalistică
Boia M., K. Crainic, L. Vasiliu, Cercetări asupra determinării aglutinogenelor A și B în pata de spermă, comunicare la Sesiunea științifică medico-legală, București, 1966.
Beliș V., Tratat de medicină legală, vol. II, Bucuresti 1995
Cârjan Lazăr, Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book, București, 2005
Dan N., Tratat practic de criminalistică, vol. II, Editura Ministerului de Interne, București, 1979
Dumitrescu C., Identificarea criminalistică, Editura 1992
Dumitrescu C., Unele aspecte ale identificări criminalistice, Analele Academiei de Poliție „Al. I. Cuza”, 1994
Dragomir M., Stabilirea grupei sanguine după firul de păr, în culegerea Prezent și perspectivă în știința criminalistică, și în Tratat practic de criminalistică, vol.II
Golunschi S.A., Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961
D.T. Ștefănescu și L.Bărbârii, Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică, în R.D. septembrie, 2001
Enescu I., Amprenta genetică – tehnică de vârf în identificarea medico-legală și biocriminalistică, în P.C.C., nr. 1-2/1989
Final report ofthe Interpol European working party on DNA profiling, Dubrovnik, mai, 1998.
Gayet Jean, ABC de Police Scientifique, Editura Payot, Paris, 1973
Ionescu Lucian, Criminalistica, Note de curs, București, 2002
Ionescu I., Propuneri pentru o reglementare proprie expertizelor, în RRD, nr. 3/1978
Iacobuță, M. Covalciuc, Criminalistică, Editura Pamfilius, Iași, 2004
I.R.Constantin, Gh. Niță și Gh. Bratu, Tratat practic de criminalistică, vol.II, Editura Universul juridic, București, 2004
Andrei I., L Bilegan, V.Molanr, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București. 1966
John Ballantines et. al. Eds. DNA Technology and Forensic Science, Cold Spring Hatbor Press, 1989
Kirk Paul L., Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory, Interscience Publishere, New York, 1966
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistica, ed. 2, Editura C.H. BECK, 2011
Locard E., Manual de tehnique policiere, Ed. Poyot, Paris 1948
L. Cârjan , Tratat de criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2006
Lulu Ionel și Nicolae Văduva, Recoltarea și conservarea probelor ADN în Revista Criminalistică nr.6/2001
Mircea I., Criminalistica, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj, 1976
Mircea I., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978
Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998
Mircea I., Propuneri de îmbunătățire a criteriului identificării dactiloscopice, Cluj-Napoca, nr.1/1982
Muraru I., Medicină legală, Editura Medicală, București, 1967
M. Dragomir și Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol. I. Ed. Ministerului de Interne, București, 1978
M. Constantinescu, Unele reguli privind efectuarea identificării criminalistice, în culegerea de referate Prezent și perspectivă în știința criminalistică, București, 2009
M. Terbancea, Expertiza complexă medico-legală și criminalistică – mijloc eficient de probă în procesul judiciar, în culegerea de referate „20 de ani de expertiză criminalistică"
Mihail Kernbach, Medicina judiciară, Ed. Medicală, București, 1958, p. 80 și urm.Mic dicționar enciclopedic, București, 1972
Minovici M., Tratat complet de medicină legală
Matei G., Considerații privind amprenta genetică, R.C. nr.1/2001, p. 32 și R. C., nr. 2/2001
Molnar V., Expertiza urmelor de sânge, vol. II, Editura Medicală București, 1956
Niceforo Alfredo, La Police et l’enquete judiciaire scientifique, Librairie Universelle, Paris, 1907
Neamțu C., Câinele prietenul nostru, Ed. Sport-Turism, București, 1979
Papilian V., Anatomia omului, vol. I, Ediția a V-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
Popa Gheorghe, Tehnica criminalistica, Editura Prouniversitaria, Bucuresti, 2008
Procedura cercetării la fața locului în Poliția Română – Manual de bune practici, Inspectoratul General al Poliției Române, Institutul de Criminalistică
Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994
Stancu Emilian, Investigarea științifică a infracțiunilor, București, 1986
Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, București, 1995
Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, București, 1999
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2002
Stancu Emilian, Tratat de Criminalistică, ediția a V-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010
Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Stoenescu I., Creșterea și dresajul câinilor, Ed. Militară, București, 1968
Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1976, vol. I
Terbancea M., M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea Școala românească de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975
Vinberg A.I., Mitricev S.M., Criminalistica, vol. I, București, 1953
Vasiliev A.N., Kriminalistica, Editura Moskovskogo Univ., Moscova, 1980
Vasiliu L. și M. Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic in infracțiunile de omor, în PCC, nr. 1-2/1984
Zubko V. N., Câinele de serviciu, Ed. Soiuzdat, Moscova, 1970
=== ΒΙΒLΙОGRАFΙΕ ===
BIBLIOGRAFIE
Bercheșan V., Ruiu Marin, Tratat practic de criminalistică, Editura Little Star, București, 2004
Bercheșan V., M. Roiu, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Litle Star, București 2004
Boia Marcela și Lia Vasiliu. Cercetări privind antigenele salivare și importanța lor în expertizele biologice, în Prezent și perspectivă în știința criminalistică
Boia M., K. Crainic, L. Vasiliu, Cercetări asupra determinării aglutinogenelor A și B în pata de spermă, comunicare la Sesiunea științifică medico-legală, București, 1966.
Beliș V., Tratat de medicină legală, vol. II, Bucuresti 1995
Cârjan Lazăr, Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book, București, 2005
Dan N., Tratat practic de criminalistică, vol. II, Editura Ministerului de Interne, București, 1979
Dumitrescu C., Identificarea criminalistică, Editura 1992
Dumitrescu C., Unele aspecte ale identificări criminalistice, Analele Academiei de Poliție „Al. I. Cuza”, 1994
Dragomir M., Stabilirea grupei sanguine după firul de păr, în culegerea Prezent și perspectivă în știința criminalistică, și în Tratat practic de criminalistică, vol.II
Golunschi S.A., Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961
D.T. Ștefănescu și L.Bărbârii, Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică, în R.D. septembrie, 2001
Enescu I., Amprenta genetică – tehnică de vârf în identificarea medico-legală și biocriminalistică, în P.C.C., nr. 1-2/1989
Final report ofthe Interpol European working party on DNA profiling, Dubrovnik, mai, 1998.
Gayet Jean, ABC de Police Scientifique, Editura Payot, Paris, 1973
Ionescu Lucian, Criminalistica, Note de curs, București, 2002
Ionescu I., Propuneri pentru o reglementare proprie expertizelor, în RRD, nr. 3/1978
Iacobuță, M. Covalciuc, Criminalistică, Editura Pamfilius, Iași, 2004
I.R.Constantin, Gh. Niță și Gh. Bratu, Tratat practic de criminalistică, vol.II, Editura Universul juridic, București, 2004
Andrei I., L Bilegan, V.Molanr, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București. 1966
John Ballantines et. al. Eds. DNA Technology and Forensic Science, Cold Spring Hatbor Press, 1989
Kirk Paul L., Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory, Interscience Publishere, New York, 1966
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistica, ed. 2, Editura C.H. BECK, 2011
Locard E., Manual de tehnique policiere, Ed. Poyot, Paris 1948
L. Cârjan , Tratat de criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2006
Lulu Ionel și Nicolae Văduva, Recoltarea și conservarea probelor ADN în Revista Criminalistică nr.6/2001
Mircea I., Criminalistica, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj, 1976
Mircea I., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978
Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998
Mircea I., Propuneri de îmbunătățire a criteriului identificării dactiloscopice, Cluj-Napoca, nr.1/1982
Muraru I., Medicină legală, Editura Medicală, București, 1967
M. Dragomir și Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol. I. Ed. Ministerului de Interne, București, 1978
M. Constantinescu, Unele reguli privind efectuarea identificării criminalistice, în culegerea de referate Prezent și perspectivă în știința criminalistică, București, 2009
M. Terbancea, Expertiza complexă medico-legală și criminalistică – mijloc eficient de probă în procesul judiciar, în culegerea de referate „20 de ani de expertiză criminalistică"
Mihail Kernbach, Medicina judiciară, Ed. Medicală, București, 1958, p. 80 și urm.Mic dicționar enciclopedic, București, 1972
Minovici M., Tratat complet de medicină legală
Matei G., Considerații privind amprenta genetică, R.C. nr.1/2001, p. 32 și R. C., nr. 2/2001
Molnar V., Expertiza urmelor de sânge, vol. II, Editura Medicală București, 1956
Niceforo Alfredo, La Police et l’enquete judiciaire scientifique, Librairie Universelle, Paris, 1907
Neamțu C., Câinele prietenul nostru, Ed. Sport-Turism, București, 1979
Papilian V., Anatomia omului, vol. I, Ediția a V-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
Popa Gheorghe, Tehnica criminalistica, Editura Prouniversitaria, Bucuresti, 2008
Procedura cercetării la fața locului în Poliția Română – Manual de bune practici, Inspectoratul General al Poliției Române, Institutul de Criminalistică
Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994
Stancu Emilian, Investigarea științifică a infracțiunilor, București, 1986
Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, București, 1995
Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, București, 1999
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2002
Stancu Emilian, Tratat de Criminalistică, ediția a V-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010
Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Stoenescu I., Creșterea și dresajul câinilor, Ed. Militară, București, 1968
Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1976, vol. I
Terbancea M., M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea Școala românească de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975
Vinberg A.I., Mitricev S.M., Criminalistica, vol. I, București, 1953
Vasiliev A.N., Kriminalistica, Editura Moskovskogo Univ., Moscova, 1980
Vasiliu L. și M. Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic in infracțiunile de omor, în PCC, nr. 1-2/1984
Zubko V. N., Câinele de serviciu, Ed. Soiuzdat, Moscova, 1970
=== ϹUΡRIΝS ===
CUPRINS
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL I. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ 3
1.1 Rolul criminalisticii în activitatea judiciară 3
1.2 Noțiunea identificării criminalistice 6
1.3 Obiectul identificării criminalistice 8
1.4 Etapele și genurile identificării criminalistice 8
CAPITOLUL II. URMELE 13
2.1Traseologie judiciară 13
2.2 Clasificarea urmelor 15
CAPITOLUL III. TIPOLOGIA INVESTIGĂRII PRINCIPALELOR URME BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ 35
3.1.Cercetarea urmelor de sânge 35
3.1.1. Cercetarea urmelor de sânge 36
3.1.2. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge 37
3.1.3. Interpretarea urmelor de sânge 39
3.1.4. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge 40
3.2. Cercetarea urmelor de salivă 42
3.2.1. Problematica generală a cercetării urmelor de salivă 42
3.2.2. Cercetarea la fața locului 42
3.3. Cercetarea urmelor de spermă 44
3.3.1. Problematica generală a cercetării urmelor seminale 44
3.3.2.Cercetarea la fața locului 44
3.4. Mențiuni privind investigarea biocriminalistică a altor categorii de urme biologice 46
3.5. Elemente de investigare și identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N. 47
3.6. Cercetarea firului de păr uman 51
3.6.1. Cercetarea la fața locului 52
3.6.2. Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă 53
3.7. Elemente de investigare odorologică judiciară 55
3.7.1. Cercetarea la fața locului 57
3.7.2. Metode moderne de investigare odorologică 59
3.7.3. Domenii diverse de folosire a câinilor de urmărire 60
CONCLUZII 61
BIBLIOGRAFIE 63
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Urmelor Biologice (ID: 126723)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.