Cercetarea LA Fata Locului In Cazul Infractiunii DE Distrugere DIN Culpa
CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI
ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE DISTRUGERE DIN CULPĂ
CUPRINS:
CAPITOLUL 1 . Noțiuni introductive
1. 1 Noțiunea și importanța criminalisticii
1. 2 Obiectul și principiile criminalisticii
1. 3 Sistemul criminalisticii
CAPITOLUL 2. Cercetarea la fața locului, mijloc auxiliar de probă
2. 1 Noțiunea cercetării la fața locului
2. 2 Importanța cercetării la fața locului
2. 3 Sarcinile cercetării la fața locului
2. 4 Caracteristicile activității de cercetare la fața locului în cazul infracțiunii de distrugere din culpă
CAPITOLUL 3 Organizarea cercetării la fața locului
3. 1 Aspecte de ordin general
3. 2 Reguli tactice ale cercetării la fața locului
3. 3 Sarcinile lucrătorilor de poliție ajunși primii la fața locului
CAPITOLUL 4 Pregătirea în vederea efectuării cercetării la fața locului
4. 1 Măsuri premergătoare luate înainte de deplasarea la fața locului a echipei de cercetare
4. 2 Activități pregătitoare luate după sosirea echipei de cercetare la fața locului
CAPITOLUL 5 Desfășurarea cercetării la fața locului
5. 1 Fazele cercetării la fața locului
5. 2 Activități ce se desfășoară în faza statică
5. 3 Activități ce se desfășoară în faza dinamică
CAPITOLUL 6 Mijloace și metode folosite în descoperirea și examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă
6. 1 Importanța cunoașterii metodelor și mijloacelor tehnice utilizate în criminalistică
6. 2 Mijloace și metode folosite în acțiunea de cercetare la fața locului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE – Planșă fotografică
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
În condițiile actuale, când statul nostru pune tot mai pregnant în centrul preocupărilor apărarea și ocrotirea omului, grija pentru formarea și manifestarea plenară a personalității sale, organele judiciare au obligația de a lua măsurile ce se impun pentru apărarea vieții și integrității corporale a cetățenilor, garantarea ordinii și liniștii publice.
Împrospătarea, îmbogățirea și aprofundarea sistematică a cunoștințelor profesionale, însușirea și aplicarea celor mai moderne realizări, metode și procedee ale științei, tehnicii și culturii în specialitatea respectivă, constituie o îndatorire deosebită pentru toți lucrătorii din diversele sectoare de activitate judiciară.
Fără însușirea temeinică și aplicarea în practică, cu competență și pricepere profesională a mijloacelor, procedeelor și metodelor științifice de organizare a muncii în ansamblul de descoperire, culegere, examinare și valorificare a probelor judiciare în cauzele penale, nu este și nici nu poate fi concepută descoperirea completă și la timp a infracțiunilor, identificarea infractorilor, combaterea și prevenirea infracțiunilor.
La înfăptuirea acestor deziderate menite să asigure realizarea scopului căruia este subordonată întreaga activitate procesuală ce se desfășoară în cauzele penale, un aport de seamă își aduce și Criminalistica, disciplina judiciară care oferă, în primul rând, dar nu exclusiv, organelor de urmărire penală posibilități științifice necesare pentru prevenirea tuturor categoriilor de infracțiuni.
1.1 Noțiunea și importanța criminalisticii
Denumirea de ,,criminalistică” a fost folosită pentru prima dată de judecătorul de instrucție austriac și profesorul de Drept penal Hans Gross în lucrarea sa „ Îndreptarul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”, apărută la Munchen în anul 1893.
Mijloacele și procedeele criminalistice fiind folosite mai ales de către organele de poliție, criminalistica a fost cunoscută în majoritatea țărilor, chiar și în România sub denumirea de „ poliție științifică sau poliție tehnică” .
Criminalistica s-a constituit ca știință judiciară cu caracter autonom, unitar și pluridisciplinar ,la sfârșitul secolului al XIX -lea, sistemul ei fiind structurat pe patru domenii: Fundamente, Tehnică, Tactică și Metodologie. Noul domeniu al Criminalisticii, Fundamentele, este impus de necesități practice și teoretice.
Criminalistica s-a impus ca o necesitate obiectivă, într-un moment în care mijloacele de luptă ale justiției penale împotriva criminalității deveniseră insuficiente față de creșterea numărului de infractori, mereu mai versați și care folosesc metode și mijloace perfecționate de operare.
Încă de la începuturile sale, Criminalistica a fost considerată o știință în înțelesul deplin al cuvântului, poate una din primele științe de graniță. Hans Gross a definit-o ca o „ știință a stărilor de fapt în procesul penal”. Specialiștii din domeniul Dreptului procesual civil privesc Criminalistica ca pe „știința care este într-un continuu progres, pune la îndemâna instanțelor civile, deopotrivă cu cele penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului și justiția le folosește din plin”.
Din analiza majorității punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate din străinătate și din țara noastră, se desprinde concluzia unanimă privitoare la caracterul științific al acestei discipline dedus din obiectul său propriu și metodele sale. Evidențierea caracterului de știință a criminalisticii și definirea acesteia i-a preocupat și pe specialiștii români. O definiție completă o găsim în „Tratatul practic de criminalistică” – Volumul I, editat în anul 1976 de Ministerul de Interne, criminalistica fiind considerată ca „acea știință care elaborează și folosește mijloace și metode tehnico – științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico – științifice, în scopul prevenirii , descoperirii și altor încălcări ale legii, identificării, administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.”
1. 2 Obiectul și principiile criminalisticii
Dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este destinată descoperirii și cercetării infracțiunilor în scopul aflării adevărului, obiectul acestei științe trebuie privit mult mai nuanțat.
Principalele direcții de acțiune ale Criminalisticii sunt următoarele:
a. Inițierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracțiunilor începând cu urmele specifice omului și continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor.
b. Adaptarea de metode aparținând științelor exacte la necesitățile proprii Criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale științei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, pentru aplicarea lor la specificul activității de prevenire și combatere a infracțiunilor.
c. Elaborarea de reguli și procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală, precum și creșterii eficienței acestora, prin asigurarea unui fundament științific investigării.
d. Studierea practicii judiciare, în vederea valorificării științifice și generalizării experienței pozitive rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracțiunilor.
e. Analiza evoluției modului de săvârșire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai adecvate procedee de combatere și de prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora.
f. Perfecționarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracțiuni, cu preponderență a acelora care aduc atingere unor valori sociale deosebite, a acelora care sunt săvârșite cu violență și în general, a faptelor penale care prezintă dificultăți de investigare.
g. Elaborarea de metode și prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracțiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial.
Principiile fundamentale ale criminalisticii, unele identice sau asemănătoare cu cele ale Dreptului procesual penal, au la bază aceeași concepție definitorie pentru modul de realizare a justiției în cauzele penale. Sistemul principiilor fundamentale va include principii comune întregului drept, cum este principiul legalității, dar și principii ale activității procesual penale, cum ar fi principiul aflării adevărului, prezumția de nevinovăției ș.a. Alături de aceste principii se întâlnesc și reguli fundamentale proprii criminalisticii, precum principiul identității sau principiul potrivit căruia orice faptă infracțională lasă urme. Există deci unui sistem unitar de reguli fundamentale, în care se îmbină armonios principiile generale de Drept penal și Drept procesual penal, cu principiile proprii criminalisticii.
1. Principiul legalității – este fundamental pentru întreaga activitate a unui stat de drept și este prevăzut atât în Constituție, cât și de normele penale. Criminalistica servește dezideratului conform căruia nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru încălcarea legilor și să nu rămână nepedepsit, dar, totodată nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.
2. Principiul aflării adevărului – are o semnificație cu totul deosebită deoarece pornește de la faptul că, pentru înfăptuirea justiției penale, este imperios necesară aflarea adevărului.
Fiind o știință care folosește o multitudine de procedee, tehnici și metode, Criminalistica pune la dispoziția justiției mijloace de cunoaștere științifică a adevărului. Mijloacele științifice proprii Criminalisticii pot descoperi autorul faptei ilicite și pot scoate la lumină probele necesare aflării adevărului în procesul penal, ceea ce este de natură să consolideze opinia exprimată de literatura de specialitate, că există posibilitatea aflării adevărului de către organele judiciare chemate să soluționeze o anumită cauză penală.
3. Prezumția de nevinovăție – orice persoană împotriva căruia a fost pornit un proces penal este prezumată nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligația de a administra probele necesare dovedirii vinovăției. Prezumția de nevinovăție nu se limitează numai la o fază sau alta a procesului penal, operând așa cum a subliniat și literatura de specialitate, pe tot parcursul său. În activitatea complexă de cercetare și analiză a urmelor unei infracțiuni sau a mijloacelor materiale de probă, specialiștii criminaliști trebuie să caute, în egală măsură, atât elementele prin care se poate stabilii vinovăția, cât și elemente de dovedire a nevinovăției.
4. Principiul existenței urmelor oricărui fapt penal – conform căruia toate faptele ilicite ale omului ca și orice activitate a sa, produc transformări sau modificări ce se concretizează, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracțiunii. Prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Reflectarea materială a actului infracțional reprezintă una din premizele de bază ale cercetării criminalistice, fiind unanim admisă teoria că nu poate exista infracțiune fără urme.
5. Principiul identității – În centru investigațiilor criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului în procesul penal se află identificarea persoanelor, a obiectelor sau a fenomenelor aflate în legătură directă, cauzală, cu faptele incriminate de legea penală. Acest principiu capătă, prin intermediul Criminalisticii, anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecților infracțiunii, fie activi, fie pasivi, ca și prin stabilirea exactă a tuturor faptelor și împrejurărilor în care a fost săvârșită o anumită faptă penală.
6. Principiul operativității în efectuarea investigației penale – este caracteristic întregii activității de rezolvare a cauzelor penale, el servind scopului procesului penal, mai ales în direcția constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum și la identificarea infractorilor. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că rapiditatea are consecințe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că „ odată cu trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor și de pe obiect, dispar oamenii ș sau modificări ce se concretizează, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracțiunii. Prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Reflectarea materială a actului infracțional reprezintă una din premizele de bază ale cercetării criminalistice, fiind unanim admisă teoria că nu poate exista infracțiune fără urme.
5. Principiul identității – În centru investigațiilor criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului în procesul penal se află identificarea persoanelor, a obiectelor sau a fenomenelor aflate în legătură directă, cauzală, cu faptele incriminate de legea penală. Acest principiu capătă, prin intermediul Criminalisticii, anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecților infracțiunii, fie activi, fie pasivi, ca și prin stabilirea exactă a tuturor faptelor și împrejurărilor în care a fost săvârșită o anumită faptă penală.
6. Principiul operativității în efectuarea investigației penale – este caracteristic întregii activității de rezolvare a cauzelor penale, el servind scopului procesului penal, mai ales în direcția constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum și la identificarea infractorilor. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că rapiditatea are consecințe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că „ odată cu trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor și de pe obiect, dispar oamenii și obiectele „.
Cercetarea la fața locului se desfășoară cu maximă urgență pentru prevenirea dispariției urmelor, nu numai a celor perisabile prin natura lor, ci a tuturor categoriilor de urme, existența și calitatea acestora putând fi influențată de scurgerea timpului, de factori meteo, de acțiunea oamenilor.
1. 3 Sistemul criminalisticii
Sistemul Criminalisticii este dat de obiectul său de activitate care este structurat pe patru domenii:
a. Fundamentele criminalisticii – constituite din aspecte de ordin general ; obiectul criminalisticii; metode generale și particulare de investigare criminalistică; metode tehnice de prevenire a infracțiunilor; conexiuni cu alte științe de la cele juridice și judiciare până la științele naturii; istoricul criminalisticii; tehnici de laborator; capcane criminalistice; cartoteci și colecții de identificare criminalistică, etc.
b. Criminalistica tehnico-științifică – destinată mijloacelor tehnice și metodelor științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării, interpretării și examinării, în condiții de laborator, a urmelor infracțiunii, a altor mijloace materiale de probă în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a armelor, a instrumentelor etc. folosite ori produse ale actului ilicit. În acest domeniu întâlnim inclusiv cercetarea falsurilor, a scrisului, cercetarea urmelor de explozii, incendii, accidente de trafic etc.
c. Criminalistica tactică – îmnănunchează reguli și procedee tactice care guvernează ancheta penală cum ar fi: investigarea locului faptei; ascultarea martorului, învinuitului sau inculpatului și a altor participanți în procesul penal : percheziția, reconstituirea, etc.
d. Criminalistică metodologică – desemnează reguli particulare de cercetare a diferitelor genuri de infracțiuni în raport cu regulile generale ale tehnicii și tacticii criminalistice
Investigarea fiecărui fapt penal presupune urmarea unei anumite conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii și administrării probelor necesare dovedirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii.
CAPITOLUL 2
CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI, MIJLOC AUXILIAR DE PROBĂ
2.1 Noțiunea cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului este una dintre cele mai importante activități care se desfășoară de către organele judiciare în vederea realizării scopului procesului penal. Ea este o activitate cu o natură complexă, procesuală și de tactică criminalistică și se dispune de către de organele de urmărire penală, iar in cursul judecatii de catre instanta de judecata, atunci cănd este necesara constatarea directa in scopul determinarii sau clarificarii unor imprejurari de fapt ce prezinta importanta pentru stabilirea adevarului, descoperirii, fixarii procesuale, ridicarii și interpretarii naturii, stării și poziției urmelor și a mijloacelor materiale de probă, a legăturilor dintre acestea, precum, și obținerea de date privind numărul și identitatea făptuitorilor, natura și împrejurările în care a fost săvârșită fapta cercetată.
Procedeul probator, denumit de Codul român de procedură penală cercetarea la fața locului – cunoscut în legislațiile occidentale și ca cercetarea scenei infracțiunii sau scena crimei, cum este cazul sistemului judiciar de tip anglo-saxon, ori american – reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte cu periculozitate deosebită.
Această activitate importantă, care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea stabilirii adevărului și în care se înscrie, este și cercetarea locului faptei termen care în practica judiciară are un conținut mai larg, respectiv investigarea criminalistică a locului faptei.
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea; căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă; precizarea poziției și stării acestora; determinarea traseului parcurs de infractor (iter criminis), având ca scop stabilirea naturii și împrejurările comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului. Prin „loc al faptei” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită precum și cel în care s-au produs rezultatele acesteia.
Potrivit prevederilor legale și din practica organelor judiciare se poate concluziona că locul săvârșirii infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de către făptuitori. Locul săvârșirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la fapta și la autorul acesteia, astfel că de modul în care se desfășoară întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau probelor materiale, precum și de fixarea rezultatelor investigațiilor, va depinde într-o mare măsură descoperirea infracțiunii și identificarea autorului.
Cercetarea la fața locului reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările.
Alteori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în prima fază a cercetărilor.
Fără efectuarea la timp, atent și calificat a acestei activități, în cazurile în care se impune, există riscul ca procesul penal să nu poată să se desfășoare eficient, adevărul să nu poată fi aflat, iar ca urmare numeroase infracțiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autori necunoscuți. Doar respectând aceste condiții se pot lămuri numeroase probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:
existența unor urme care să demonstreze că s-a săvârșit o infracțiune;
căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul infracțiunii;
activitatea desfășurată de făptuitori la locul faptei;
instrumentele folosite la comiterea infracțiunii;
locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul infracțiunii;
numărul făptuitorilor;
bunurile și valorile care lipsesc de la locul faptei;
existența așa-numitelor „împrejurări negative” ;
persoane care au perceput, în totalitate sau în parte, sau puteau să perceapă fapta și împrejurările săvârșirii acesteia;
modificările intervenite în câmpul infracțiunii, persoanele care le-au făcut și scopul acestora;
cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat săvârșirea infracțiunii și măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor.
În literatura de specialitate anglo-saxonă, locul faptei este definit și ca macroscopic, când include mai multe locații, inclusiv corpul victimei și al suspectului și macroscopic,atunci când locul faptei este considerat un obiect sau urme care au o legatura esențială în investigarea infracțiunii (urme biologice, mușcături găsite pe corpul victimei sau ale suspectului, amprente digitale, fire de păr, mucuri de țigară).
Totodata cadavrul trebuie să fie considerat el însuși un loc al faptei, deoarece poate conține o multitudine de tipuri de probe.
Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea procesului penal, se dovedește a fi una din cele mai complexe activități desfășurate de organele de urmărire penală și permite desprinderea unor concluzii juste referitoare la modul cum a fost săvârșită infracțiunea și cu privire la persoana autorului.
2.2 Importanța cercetării la fața locului
Importanța activității de cercetare la fata locului rezidă din faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, astfel putându-se obține probe deosebit de prețioase în cauză. Cercetarea la fața locului reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările.
Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual penală, cât și criminalistică, majoritatea autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului. Astfel importanța cercetării la fața locului rezultă din următoarele:
cercetarea la fața locului este o activitate de maximă importanță cu un caracter imediat și de neînlocuit;
oferă posibilitatea perceperii nemijlocite a ambianței locului unde s-a desfășurat activitatea infracțională, a corelării diferitelor împrejurări și prefigurări, în plan mintal, atât a diferitelor versiuni, cât și a activităților ce urmează a fi desfășurate pentru verificarea lor, inclusiv a ordinii prioritare în care se vor desfășura acestea;
este modalitatea de descoperire a urmelor și mijloacelor materiale de probă, care valorificate din punct de vedere științific prin constatări tehnico – științifice și expertize pot conduce la identificarea făptuitorului și dovedirii vinovăției acestuia;
analizând și interpretând modul de dispunere a urmelor din câmpul infracțiunii, organul de urmărire penală are posibilitatea de a stabili, cel puțin teoretic acțiunile sau inacțiunile făptuitorului înaintea, în timpul sau după comiterea infracțiunii, modul cum a reacționat victima și posibilele urme ce au rămas pe corpul făptuitorului;
leziunile existente pe corpul victimei, profunzimea, amplasarea și succesiunea lor permit stabilirea mecanismului de producere a morții și data instalării ei, deci a timpului săvârșirii infracțiunii, datele furnizate de medicul legist la fața locului, chiar provizorii, constituind un indiciu prețios în direcționarea cercetărilor;
alte urme existente la fața locului permit elaborarea versiunilor referitoare la traseul parcurs de infractor pentru a se îndepărta de locul faptei, oferind premisa atât a extinderii perimetrului de cercetat, cât și a luării măsurilor operative de urmărire și prindere a făptuitorului;
cunoscând data producerii faptei, organele de urmărire penală pot identifica persoanele care se aflau în zonă și care pot furniza date, atât cu privire la activitățile desfășurate de victimă, cât și cele ale făptuitorului, eventualele conflicte pe care le-a avut victima, motivele altercației, existența provocării din partea victimei ori dacă a văzut persoane suspecte în zonă, semnalmentele acestora, modul în care și-au motivat prezența în acel loc etc.;
dacă victima a fost deposedată de anumite lucruri sau valori, locul faptei coroborat cu ora la care a survenit decesul victimei constituie punctul de plecare în darea acestora în urmărire, atenția organelor de cercetare penală concentrându-se, cel puțin în prima fază a cercetărilor, spre locurile din zona unde s-a săvârșit infracțiunea și unde se valorifică, de obicei, bunurile produs al acesteia: piețe, târguri, gări, autogări etc.;
numai percepând în mod nemijlocit împrejurările în care s-a comis fapta și urmările acesteia, organul de urmărire penală poate sesiza „împrejurările negative” apărute în câmpul infracțional. Importanța cercetării la fața locului este dată și de faptul că rezultatele ei, nu numai că direcționează cercetările, dar de cele mai multe ori condiționează finalitatea investigărilor efectuate în cauză.
Pe de altă parte, asigurând identificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă iar pe baza acestora tragerea la răspundere penală a celor vinovați, cercetarea la fața locului prezintă o importanță deosebită și sub aspectul prevenirii și descoperirii operative a infracțiunilor și a făptuitorilor, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale, oferă posibilitatea cunoașterii cauzelor determinante și condițiilor favorizante de săvârșire a infracțiunilor putându-se propune măsuri mai eficiente de pază, de asigurare a integrității anumitor bunuri prin mijloace tehnice adecvate și de sesizare a factorilor de răspundere în legătură cu neglijențele constatate.
2.3 Sarcinile cercetării la fața locului
Sarcinile cercetării locului faptei derivă atât din prevedrile art. 192 Cod procedura penala cât și din experiența acumulată în practica și literatura de specialitate:
investigarea locului în care a fost săvârșită infracțiunea, pentru stabilirea naturii acesteia și a împrejurărilor în care a fost comisă;
descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace de probă;
determinarea drumului parcurs de infractor ( iter criminis );
stabilirea modului de operare al făptuitorului ( faptuitorilor );
precizarea timpului săvârșirii infracțiunii;
identificarea persoanelor care au tangență cu cauza cercetată: făptuitori, martori, victime, persoane responsabile civilmente;
elaborarea primelor versiuni pentru orientarea investigațiilor ulterioare.
Cu ocazia cercetării la fața locului trebuiesc lămurite următoarele probleme: „ce” – anume eveniment a avut loc, respectiv dacă este vorba de o faptă penală sau nu; ,,unde” – s-a săvârșit fapta și care este locul de comitere al acesteia; „când” – a fost săvârșită infracțiunea; „cu ce” – mijloace, instrumente, substanțe, materiale, etc. s-a comis fapta; „de ce” – s-a săvârșit fapta ( intrarea în posesia unor bunuri, răzbunare, gelozie, ură etc.); „cine” – a săvârșit fapta ( una sau mai multe persoane, bărbat sau femeie, persoană minoră sau majoră etc.).
Atât practica judiciară cât și literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia că „locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-au produs consecințele activității ilicite ori care , în orice mod, conservă urmele acesteia constituie sursa celor mai fidele informații”, ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, de regulă, cercetarea la fața locului este activitatea cu care debutează cercetările, fază în care datele referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii ei făptuitorii sunt extrem de sumare sau inexistente.
Pe de altă parte, asigurând identificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă iar pe baza acestora tragerea la răspundere penală a celor vinovați, cercetarea la fața locului prezintă o importanță deosebită și sub aspectul prevenirii și descoperirii operative a infracțiunilor și a făptuitorilor, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale, oferă posibilitatea cunoașterii cauzelor determinante și condițiilor favorizante de săvârșire a infracțiunilor putându-se propune măsuri mai eficiente de pază, de asigurare a integrității anumitor bunuri prin mijloace tehnice adecvate și de sesizare a factorilor de răspundere în legătură cu neglijențele constatate.
2.4 Caracteristicile activității de cercetare la fața locului în cazul infracțiunii de distrugere din culpă
Comform art. 255 din codul penal, distrugerea din culpă este definită ca fiind ,,distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparține făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri“ și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
În alin. 2 se prevede că, dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Conținutul constitutiv al infracțiunii a fost păstrat aproape identic în varianta tip, fiind eliminate variantele agravante ca și la infracțiunea de distrugere – distrugerea ce are ca obiect material anumite bunuri de utilitate publică (conducte, cabluri, rețele etc.) nu mai este sancționată separat, nici aceea ce a produs consecințe deosebit de grave. Distrugerea din culpă a unui bun este sancționată numai în ipoteza în care este comisă prin incendiere, explozie sau orice alte asemenea mijloace și dacă aceste mijloace sunt de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri. În noul Cod nu a mai fost reținută distrugerea din culpă în varianta descrisă în art. 217 alin. 4 din vechiul Cod penal, deoarece o asemenea faptă constituie, în primul rând, o infracțiune de serviciu pentru că se săvârșește prin încălcarea unei atribuții de serviciu (părăsirea postului sau a oricărei alte fapte de către personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi), iar în al doilea rând, este greu de acceptat ca o asemenea faptă să fie săvârșită din culpă. De altfel, practica nu a înregistrat cazuri de aplicare a textului respectiv. Fapta se poate comite și în varianta calificată, atunci când urmarea imediată o constituie un dezastru.
În cazul infractiunilor de distrugere din culpă, datele și informațiile obținute cu ocazia cercetării la fața locului pot constitui încă din această fază, temeiul elaborării unor versiuni judiciare cu privire la caracterul și natura faptei, la cercul de bănuiți, chiar la autorul infracțiunii.
Este de menționat faptul că organele care efectuează cercetarea la fața locului își pot forma o reprezentare corespunzătoare a împrejurărilor în care s-a comis evenimentul.
Specialiștii anglo-saxoni consideră că locul faptei poate fi clasificat și în raport cu infracțiunea comisă: locul unui omor, viol, furt etc. sau în funcție de locația faptei: autoturism, casă de locuit, tren, bancă etc.
Totodată o altă clasificare privește caracterul organizat sau dezorganizat al locului faptei, care este din ce în ce mai întâlnită în practică în contextul utilizării psihologiei judiciare în anchetele penale: activ-pasiv, organizat sau dezorganizat.
Practica judiciară ne-a demonstrat că principalele trăsături caracteristice ale cercetării la fața locului, care o diferențiază și o particularizează de celelalte activități desfășurate de organele de urmărire penală, sunt:
aceasta este o activitate inițială, în sensul că ori de câte ori natura faptei săvârșite impune efectuarea de constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirii și fixării urmelor acesteia, stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă ori a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, cercetarea la fața locului precede în timp toate celelalte activități. O serie de fapte, cum ar fi: omorurile, distrugerile, tâlhăriile sau furturile, accidentele de circulație, catastrofele aeriene, feroviare, navale sau fluviale, accidentele grave de muncă, sunt infracțiuni a căror soluționare este de neconceput fără cercetarea la fața locului;
totodată activitatea de investigare a locului faptei nu este numai un simplu act inițial de urmărire penală, fiind o activitate cu un caracter imediat. Urgența efectuării acestei activități este cerută de faptul că orice întârziere duce la modificarea ambianței locului faptei, la pierderea sau distrugerea, din motive obiective sau subiective, a urmelor și a mijloacelor materiale de probă, cu urmări din cele mai dăunătoare pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor;
cercetarea locului faptei este o activitate obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a situației de la fața locului nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate. Ascultarea martorilor, a persoanei vătămate ori a învinuiților (inculpaților), efectuarea reconstituirii sau orice altă activitate de urmărire penală, pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puțin precisă despre situația de la fața locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea nemijlocită a acesteia;
de regulă, cercetare la fața locului este o activitate care nu se poate repeta. Odată efectuată, locul faptei suferă modificări, fiind puțin probabil ca, la repetarea ei, să se obțină rezultatele scontate. Cu atât mai mult, cu cât în foarte multe situații cercetarea la fața locului este aproape imposibil de repetat în aceleași condiții și cu aceleași rezultate.
În anumite situații, cercetarea la fața locului mai poate fi repetată, îndeosebi în următoarele cazuri:
– cercetarea inițială s-a desfășurat în condiții atmosferice și de vizibilitate improprii;
– nu a fost cunoscută întreaga întindere a locului faptei și aceasta nu a putut fi corect delimitată;
– nu au fost cunoscute toate porțiunile de teren și itinerariile parcurse de făptuitor, investigarea impunându-se pentru descoperirea și în aceste locuri a urmelor și mijloacelor materiale de probă.
Faptul că cercetarea la fața locului este, în principiu o activitate irepetabilă, obligă organele de urmărire penală să acorde cea mai mare atenție pregătirii și desfășurării acesteia și să o considere „ partea cea mai importantă a instrumentării unei cauze penale „.
Fiind o activitate importantă, care contribuie la realizarea scopului procesului penal și la stabilirea adevărului, putem concluziona că investigarea criminalistică a locului faptei are următoarele sarcini și obiective:
perceperea directă, nemijlocită, examinarea și fixarea ambianței locului faptei de către organele de urmărire penală sau instanța de judecată;
descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor obiectelor – mijloacelor materiale de probă în vederea valorificării lor ulterioare în cadrul constatărilor și expertizelor ce se vor dispune;
culegerea datelor necesare și cunoașterea împrejurărilor concrete pe baza cărora să se poată stabili cât mai operativ dacă s-a comis o infracțiune sau este vorba de o faptă care nu atrage răspunderea penală a vreunei persoane;
obținerea primelor date cu privire la modul în care a acționat făptuitorul (făptuitorii), cum au pătruns și cum s-a retras din spațiul numit loc al faptei, activitățile desfășurate, metodele și mijloacele folosite, scopul și urmările produse;
determinarea locului de unde este posibil ca anumite persoane să perceapă acțiunile făptuitorului (făptuitorilor) sau numai o partea a acestora, obiectul cu care au acționat alte persoane care au legătură cu fapta;
adunarea unor date care privesc obiectul probațiunii, iar în cazul săvârșirii unor fapte cu caracter penal, culegerea de date care pot defini elementele infracțiunii comise;
identificarea martorilor care ar putea furniza date despre împrejurările în care s-a comis fapta, despre persoana făptuitorului și eventual despre alți participanți;
examinarea și interpretarea urmelor, a altor obiecte, mijloace materiale de probă, pentru ca, pe baza celor constatate, precum și a împrejurărilor stabilite să se ia măsuri operative de efectuare a unor operațiuni care nu suportă amânare;
determinarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii și a măsurilor de prevenire care se impun.
CAPITOLUL 3
ORGANIZAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
3. 1 Aspecte de ordin general
În afara dispozițiilor cuprinse în legea procesual penală, actul normativ care reglementează cercetarea la fața locului, în toate segmentele sale, instituie o serie de obligații atât pentru șefii unităților de poliție, cât și pentru alți ofițeri și agenți de poliție.
Cercetării la fața locului îi revine sarcina de a clarifica, în bună măsură, dacă în cauza respectivă este sau nu vorba de o infracțiune, în sensul precizat de legea penală. Fiecare caz în parte la care urmează să se efectueze cercetarea la fața locului, prezintă un anumit specific și particularități concrete, aplicându-se unele reguli în conformitate cu principiile generale ale tacticii criminalistice. Potrivit actului normativ ce reglementează cercetarea la fața locului de către unitățile de poliție, cel ce dispune măsurile organizatorice este șeful unității pe a cărui rază de competență s-a produs evenimentul. Mai mult, în cazul evenimentelor cu urmări deosebite, șeful unității ori un locțiitor al acestuia are obligația să conducă echipa ce efectuează cercetarea la fața locului, cu excepția cazurilor date în competența obligatorie a procurorului.
Șefilor unităților de poliție le revin și alte îndatoriri, cum ar fi:
posibilitatea solicitării sprijinului direcțiilor și serviciilor de specialitate din Inspectoratul General al Poliției Române în cazul unor evenimente cu consecințe deosebit de grave;
dispunerea măsurilor organizatorice menite să asigure efectuarea cercetării la fața locului în cel mai scurt timp de la primirea sesizării, atât în timpul, cât și în afara orelor de program;
analizarea activităților desfășurate cu ocazia cercetării la fața locului, calității actelor procedurale întocmite, precum și a urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite și ridicate, precum și dispunerea, după caz, de măsuri pentru remedierea eventualelor omisiuni ori deficiențe constatate;
organizarea și asigurarea pregătirii profesionale și de tehnică criminalistică a tuturor ofițerilor și agenților de poliție însărcinați cu efectuarea cercetării la fața locului;
În raport cu natura faptei sesizate, în echipa de cercetare la fața locului vor fi cooptați și ofițeri sau agenți de la compartimentele de profil, criminaliști și conductor câine de urmărire.
Pe timpul cercetării la fața locului este necesară efectuarea unor permanente consultări și schimburi de informații între membrii echipei de cercetare, care au o mare utilitate în realizarea caracterului dinamic al orientării și coordonării concrete a activităților ce se întreprind în funcție de constatările și datele obținute pe parcurs.
Această activitate se face independent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări, nu trebuie să se limiteze numai la activități pentru confirmarea sau infirmarea unei ipoteze, ci să se efectueze complet și obiectivă a întregului câmp infracțional.
Activitățile care se desfășoară pe timpul cercetării la fața locului au un caracter organizat, determinat de necesitatea de a se asigura o funcționalitate cât mai eficientă a fiecărui membru al echipei de cercetare, astfel încât să se realizeze îndeplinirea tuturor sarcinilor.
Repartizarea acestor sarcini trebuie făcută imediat după ajungerea la fața locului, astfel încât fiecare membru al echipei să treacă fără nici o întârziere la îndeplinirea lor.
3.2 Reguli tactice ale cercetării la fața locului
Cercetarea propriu-zisă la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice ce au un caracter general și sunt aplicabile în întreaga cercetare pentru ajungerea la scopul propus. Autorii de specialitate sintetizează, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli care trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural.
Enunțarea acestor reguli generale ale cercetării la fața locului diferă, de la un autor la altul, fara a omite aspectele esențiale.
Astfel principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt următoarele:
Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență această cerință, de o importanță deosebită, trebuie făcută practic imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni și este obligatorie sub două aspecte:
prin scurgerea timpului există pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor.
prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fata locului se creează posibilitatea identificări unor martori, fără a exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.
Cercetarea urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.
Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat – trebuie acordată atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, fără a se insista asupra amănuntelor care nu au legătură cu fapta. Această regulă impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:
descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor biologice precum și a micro urmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor.
clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a neconcordanței dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.
Conducerea și organizarea competentă a cercetării la fața locului – constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat.
Aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activității mai multor factori antrenați în soluționarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuție semnificativă.
organizarea activității – este privită sub un dublu aspect:
fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei;
aceste sarcini se cer rezolvate integral și cât mai operativ posibil.
Organizarea desfășurării activităților de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită.
luarea unor măsuri de ordine la fața locului – măsuri cărora trebuie să se supună inclusiv membrii echipei și chiar superiorii acestora, care chiar dacă nu participă efectiv la cercetare, vin să se informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicații.
evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite – se constată uneori, mai ales în cazurile deosebite, că la fața locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente și alte persoane cu anumite responsabilități din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Acestor persoane se adaugă tot mai frecvent ziariștii care uneori pătrund chiar printre primii în zona cercetată. Reprezentanții presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleași condiții de ordine și corectitudine la actele de investigație, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii.
fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării – este o altă cerință de maximă importanță în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.
După efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal. Mențiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării fiind necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, clare și riguroase, potrivit specificului cercetării.
Consemnările se vor limita strict la consemnările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării, nefiind permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării.
Legea procesual penală prevede că „Despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie proces-verbal care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor arătate în art. 199, descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective”.
Procesul-verbal reprezintă principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului și are un dublu caracter:
– în procesul-verbal se consemnează rezultatele acestei activități și constituie un mijloc de probă cu semnificație majoră în soluționarea cauzei;
– procesul-verbal reprezintă și o dovadă procedurală ce are scopul de a proba îndeplinirea tuturor dispozițiilor cuprinse în legea procesual penală cu privire la cercetarea la fața locului.
Din punct de vedere al formei și cuprinsului procesul-verbal trebuie să conțină mențiunile indicate în art. 199 din C. pr. pen., și anume:
– numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie;
– locul unde este încheiat;
– data la care s-a încheiat procesul-verbal;
– data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul-verbal;
– numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;
– descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
– numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referă procesul verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
– mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Pe lângă mențiunile de mai sus, procesul-verbal de cercetare la fața locului mai trebuie să cuprindă:
– indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
– numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
– numele și prenumele suspectului sau inculpatuluim dacă este cazul;
– descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.
Procesul-verbal are o structură formată din trei părți: partea introductivă, partea descriptivă și încheierea. Partea descriptivă are importanță din punct de vedere al prezentării exacte a activităților prezentate la ultimul subpunct.
Acesta trebuie redactat în termeni clari și preciși, „astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”.
Pe plan tactic criminalistic este necesar ca la redactarea părții descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:
a) descrierea locului faptei – se va face amănunțit, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate;
b) descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a obiectelor examinate și ridicate – se va face detaliat, indicându-se cu precizie locul unde au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora;
c) menționarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării – cum ar fi împrejurările negative, caz în care nu trebuie omisă menționarea acțiunilor întreprinse pentru clarificarea și explicarea lor.
d) observațiile experților sau martorilor asistenți cu privire la cele consemnate vor fi inserate în procesul-verbal. Nu trebuie însă consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat caracterul obiectiv al procesului-verbal.
e) din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind consecințele sau pagubele produse, indiferent de valoarea sau natura lor.
Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde enumerarea exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, înregistrări sau alte lucrări efectuate în timpul cercetării.
Se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal va fi semnat pe fiecare pagină și la sfârșit ce către cel care îl încheie și de persoanele care au poarticipat la cercetare.
Conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal prevede anumite reguli tactice criminalistice pentru ca acesta să îndeplinească întru totul rolul de mijloc de probă, și anume:
– prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării care se face pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile și diversele interpretări ale stării locului;
– folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis respectiv a unei terminologii uzuale și accesibile pentru evitarea echivocului sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, dar când aceasta nu este posibil se va proceda la explicarea lor.
– descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la fața locului – se impune ca procesul-verbal să fie redactat chiar la fața locului pentru a nu se omite nici un amănunt. În cazuri deosebite acesta se poate întocmi și la sediul organului judiciar, însă pe baza unor note detaliate luate în timpul cercetării.
3. 3 Sarcinile lucrătorilor de poliție ajunși primii la fața locului
Este vorba de sarcinile ce revin ofițerilor sau agenților dirijați la fața locului ori a altor ofițeri sau agenți care s-au sesizat despre producerea unui eveniment ce impune examinarea criminalistică a locului unde s-a produs. Normele în vigoare precizează că „Ofițerii sau agenții de poliție care au luat la cunoștință despre producerea unui eveniment ori săvârșirea unei infracțiuni sunt obligați, chiar în afara orelor de program, să ia de urgență măsurile prevăzute la lit. a, b, c și e, până la sosirea echipei de cercetare sau a celor în drept să preia locul faptei „.
Sintetizând principalele direcții tactice de acțiune prin luarea primelor măsuri, considerate la fel de importante ca și cercetarea propriu-zisă a locului faptei, se constata că acestea pot fi grupate în câteva mari categorii.
Acordarea primului ajutor și salvarea victimelor
Aeastă activitate se desfășoară chiar cu riscul modificării locului faptei. Dacă fapta care face obiectul cercetării la fața locului constă într-o infracțiune îndreptată împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății uneia sau mai multor persoane sau a avut astfel de urmări salvarea victimelor în viață și asigurarea acordării primului ajutor constituie o sarcină prioritară.
Raportate la natura și gravitatea leziunilor, măsurile de acordare a primului ajutor pot fi luate chiar la fața locului.
Pentru realizarea acestei sarcini, lucrătorii de poliție sosiți primi la fața locului trebuie să solicite sprijinul persoanelor cu pregătire medicală aflate în zonă, sau în imediata apropiere a acesteia. Nu se recomandă ca această activitate să fie încredințată unor persoane nespecializate, deoarece intervenția unor astfel de persoane ar putea avea efecte cu totul contrare, respectiv agravarea leziunilor sau chiar moartea persoanelor.
Trebuie reținut că indiferent de situația existentă la fața locului, înainte de ridicarea victimei trebuie să se procedeze la marcare și notarea locului și poziției în care se afla aceste in momentul sosirii ofițerilor sau agenților.
Așa cum subliniază literatura de specialitate, omiterea notării și marcării poziției victimei în momentul ajungerii la fața locului va avea, cu siguranță, implicații din cele mai nedorite. De asemenea, nu trebuie omis să se rețină starea îmbrăcămintei și a eventualelor urme de pe haine sau încălțămintea acesteia.
Datorită acestor omisiuni, echipa de cercetare la fața locului va fi pusă în situația de a nu putea interpreta corect nici mecanismul de formare a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii, și atunci când este cazul, nici raportul dinamic agresor – victimă. Nu constituie nici un secret faptul că, ulterior, o atare omisiune va fi speculată în interesul făptuitorului, fie de către acesta, fie de către apărătorul său.
Sarcina salvării victimelor și acordarea primului ajutor trebuie făcută chiar cu riscul distrugerii unor urme, viața unei persoane neputând veni niciodată în concurs cu alte interese.
2. Marcarea aspectului inițial al locului faptei și stabilirea modificărilor survenite
Este important ca primul intervenient să noteze, fotografieze, deseneze, filmeze poziția inițială a victimei și a obiectelor corp delict.
Totodată trebuiesc notate modificările survenite fără a face nici o intervenție și să se delimiteze locul faptei cu bandă metrică sau alte materiale ce sunt la îndemână. Lucrătorii de poliție care au ajuns primii la fața locului nu trebuie să piardă din vedere că stabilirea perimetrului câmpului infracțional prezintă o importanță deosebită și are drept scop cuprinderea în centrul atenției a spațiului, a locului, încăperii unde s-a derulat fapta. În acest fel se asigură echipei de cercetare posibilitatea descoperirii tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza.
Fără a se substitui echipei de cercetare la fața locului, în fixarea perimetrului trebuie să se țină cont de constatările proprii și primele informații obținute, cât și de natura și configurația terenului. Toate acestea, la care se adaugă și experiența organelor judiciare, permit o reprezentare logică a limitelor posibile a locului ce urmează a fi cercetat.
Atât în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate recomandă ca limitele locului de cercetare să fie mai largi, în așa fel încât să nu rămână în afara atenției suprafețe pe care ar putea exista urme.
Locul unde s-a săvârșit o crimă nu se mărginește la împrejurimile imediate, ci cuprinde atât de mult din regiunea înconjurătoare cât poate fi necesar pentru a înțelege pe deplin împrejurările exacte care înconjoară comiterea crimei. Aceasta include, bineînțeles, o asemenea porțiune din suprafața de apropiere și de fugă cât poate fi determinată.
După stabilirea perimetrului câmpului infracțiunii, lucrătorii de poliție trebuie să ia măsuri de semnalizare, avertizare și pază a locului respectiv, folosind mijloacele din dotare sau mijloace improvizate.
Paza locului faptei vizează realizarea unui dublu scop. Pe de o parte are menirea să înlăture posibilitatea producerii unor modificări în aspectul inițial al locului faptei, iar pe de altă parte urmărește să asigure ulterior protecția membrilor echipei de cercetare pe toată durata desfășurării acestei activități.
O atenție deosebită trebuie acordată îndepărtării persoanelor care nu-și justifică prezența în locul respectiv, deoarece la locul producerii unei infracțiuni ori a unui eveniment pătrund persoane aflate întâmplător în momentul producerii, ori rude sau apropiați ai victimei. Această acțiune trebuie desfășurată cu multă grijă și tact, deoarece printre persoanele respective s-ar putea afla și martori oculari a celor petrecute și o atitudine necorespunzătoare i-ar putea îndepărta de la locul faptei, identificarea și ascultarea ulterioară a acestora fiind greoaie sau imposibil de realizat.
Departe de a fi o sarcină ușoară, modul în care ofițerul sau agentul de poliție o îndeplinește demonstrează profesionalismul acestuia și înțelegerea exactă a demersului său pentru buna desfășurare a cercetării la la fața locului.
3. Înlăturarea curioșilor
La această activitate se procedează cu tact notându se autoturismele parcate în zonă, comportamentele suspecte și se fotografiază discret toate persoanele găsite la locul faptei,care părăsesc sau sosesc pe parcurs deoarece printre acestea se poate afla suspectul în cauză.
4. Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente
În diverse împrejurări, se impune deseori luarea de măsuri vizând înlăturarea unor pericole, cum ar fi în cazul incendiilor, exploziilor, inundațiilor etc. În cazul unor accidente grave de muncă, al accidentelor de trafic, aeriene, navale sau feroviare se impune degajarea rapidă a victimelor și prevenirea extinderii pagubelor. La fel se procedează și în cazul în care cercetarea la fața locului se face în locuri cu toxicitate sporită, care ar prezenta pericol de intoxicare.
Cu această ocazie sunt avertizați și îndepărtați și ziariștii care pot plăti cu viața așa cum s-a întâmplat în anul 2005 în cazul de la Mihăilești, jud. Buzău.
Majoritatea acestor activități vor crea anumite dificultăți cercetării locului faptei prin modificările pe care le produc, dar nu poate fi avută în vedere nici o alternativă. Organele judiciare prezente primele la fața locului au datoria de a reține, de a fixa cât mai multe aspecte care să servească la stabilirea situației inițiale, apelându-se la fotografieri sau înregistrări video.
5. Conservarea urmelor, a obiectelor purtătoare de urme sau a mijloacelor materiale de probă
După ce persoanele care nu-și justifică prezența la locul faptei au fost izolate este necesară protejarea și conservarea urmelor și obiectelor purtătoare de urme, pentru a evita distrugerea , dispariția sau modificarea acestora. În acest sens se recomandă acoperirea urmelor și obiectelor purtătoare de urme, fie prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice din dotare, fie prin utilizarea unor materiale găsite în zonă: folii de plastic, cartoane, cutii, ziare etc. În mod similar se procedează și atunci când situația de la fața locului permite folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman.
Una dintre sarcinile celui care descinde imediat după săvârșirea infracțiunii constă în căutarea și conservarea dovezilor. Acela care sosește primul la locul faptei este obligat să se îngrijească ca nici una dintre probe să nu fie omisă din neglijență, superficialitate sau prostie. Dacă aceasta s-a întâmplat, cele omise nu mai pot fi reconstituite, reconstituirea probelor fiind imposibilă. În funcție de măsurile pe care acesta le va lua, în 99 de cazuri dintr-o sută, vor fi sau nu vor fi descoperite probe, iar cele descoperite să fie folosite în mod cuvenit. … Izolați locul pe care dumneavoastră îl luați sub pază, pentru aceasta probabil că vor trebui folosite orice mijloace se găsesc la dispoziția dumneavoastră, de exemplu: să fie împrejmuit cu frânghii, încuiați ușile, izolați locul cu scânduri sau mobile care să nu permită intrarea străinilor, locul să fie izolat bine pe o suprafață mai mare. Dacă infracțiunea a fost săvârșită în drum, folosiți pentru împrejmuirea locului, mijloacele de transport. … Nu admiteți distrugerea probelor prin atingerea, umblat sau alte deteriorări posibile. Aveți grijă ca acestea să nu fie distruse de însăși dumneavoastră prin neatenție. Faceți tot posibilul pentru a păstra probele directe. Pentru aceasta trebuie să manifestați spirit inventiv, de exemplu, când este ploaie, inundație sau incendiu.
6. Consemnarea unor împrejurări ce pot să dispară
Prezența unor mirosuri ( parfumuri, medicamente, transpirație, tutun ), funcționarea unor aparate ( radio, televizor, frigider etc.), starea încuietorilor și a dispozitivelor de siguranță, starea ferestrelor, condiții atmosferice etc.;
7. Identificarea martorilor oculari și organizarea urmăririi făptuitorului
Lucrătorul de poliție care ajunge primul la fața locului intră în contact cu numeroase persoane, în afară de victimă și „curioși”, dintre care unele care au perceput împrejurările comiterii faptei ori care pot furniza informații cu privire la făptuitor sau victimă.
Detaliile pe care acești martori le pot relata organelor judiciare au o mare importanță pentru cauză, începând cu identificarea victimei și a făptuitorului, continuând cu acțiunile acestora în momentul săvârșirii faptei și instrumentele folosite și terminând cu acțiunile făptuitorului după comiterea faptei, direcția în care s-a deplasat și, eventual, mijlocul de transport cu care a părăsit locul faptei ș.a.
După identificarea și notarea datelor acestora, martorilor oculari li se precizează importanța pe care ar putea să o aibă declarațiile lor pentru demascarea și tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Totodată, martorii oculari trebuie izolați de restul persoanelor aflate la fața locului, pentru a-i feri de influența „curioșilor” sau a făptuitorului, când acesta a rămas în câmpul infracțiunii, această izolare având ca scop protejarea acestora față de orice influență străină care le-ar putea altera mărturia.
Dacă făptuitorul nu a rămas la fața locului ori nu a fost identificat până în acel moment, cei sosiți primii la fața locului trebuie să întreprindă măsuri operative pentru urmărirea și prinderea acestuia, ținând permanent legătura cu ofițerul sau dispecerul de serviciu.
În afara primelor măsuri menționate lucrătorilor de poliție sosiți primii la fața locului la revin și alte sarcini, cum ar fi:
identificarea persoanelor care înainte de sosirea lor au ajutat la salvarea victimelor și care, datorită pătrunderii în locul unde s-a comis fapta ori s-a produs evenimentul, au produs modificări în aspectul său inițial; și acestor persoane li se solicită să rămână pe loc până la sosirea echipei de cercetare;
în cazul victimelor încă în viață, conștiente, dar care datorită leziunilor au puține șanse de supraviețuire, în limita posibilului, se va proceda la ascultarea lor cu privire la împrejurările comiterii faptei și persoana făptuitorului.
În cazul unei persoane muribunde se procedează la un „interogatoriu neformal ”, literatura de specialitate recomandând ca această ascultare sumară să se facă în prezența a cel puțin doi martori asistenți, care pot fi citați ulterior pentru a fi ascultați în calitate de martori și a confirma declarațiile făcute de victima muribundă, inclusiv faptul că aceasta era conștientă în momentul în care a făcut relatările.
notarea orei exacte la care au ajuns la locul faptei și a condițiilor meteorologice existente în acel moment.
Omiterea unor lucruri de acest gen, considerate elementare, pot îngreuna cercetările ulterioare, întâlnindu-se frecvent cazuri când făptuitorii și-au creat diverse alibiuri, bazându-se tocmai pe factorul timp.
Pentru ilustrarea importanței luării primelor măsuri, recomandările făcute de A. Swensson și O. Wendell constituie un veritabil „cod de conduită” pentru cei chemați să contribuie la desfășurarea în cele mai bune condiții a cercetării la fața locului:
„sosind la locul fapte, lucrătorul de poliție se va pregăti să acționeze metodic și prudent”;
„să nu înceapă lucrul cu opinie preconcepută față de cele întâmplate. Observați tot ce cade în orizontul dumneavoastră vizual.
,,lăsați să se facă presupunerile de către cel ce vă va urma”;
„faceți tot posibilul pentru reținerea infractorului pe loc; la reținere, stabiliți imediat indiciile ce se găsesc asupra sa”;
„încercați să salvați viața victimei sau să-i ușurați suferințele. La aceasta nu trebuie să vă scape din vedere continuarea acțiunilor”;
„întocmiți, dacă puteți, un tabel sistematic al martorilor și scrieți toate informațiile obținute de la ei”;
„informați-i pe șefii dumneavoastră. Rugații să vă asigure ajutorul medical, dacă de acesta este nevoie”;
„având de a face cu răniți, țineți minte despre importanța informațiilor privind situația și starea lor, pe care urmează să le prezentați ulterior”;
„să nu vă atingeți de cadavru, arme sau corpuri delicte; ele trebuie să stea în stare nemișcată până la sosirea anchetatorilor”;
„având de a face cu cazuri de spânzurătoare, țineți minte despre importanța păstrării intacte a nodului”;
„dacă urmele, de exemplu, impresiunile digitale găsite în ceară sau pe suprafețe grase ar putea să dispară sub acțiunea condițiilor atmosferice, treceți-le la loc sigur, având în vedere că în viitor dumneavoastră va trebui să dați socoteală despre ele”;
„la sosirea șefului prezentați-i un raport cât se poate de complet despre tot ce s-a întâmplat, inclusiv măsurile luate, însemnările despre starea timpului, situația atmosferică etc.”;
„în toate cazurile, dumneavoastră fiți exacți și sistematici; nu admiteți ca succesul anchetei să fie pus la îndoială din cauza dezorientării inițiale a dumneavoastră. Sarcina dumneavoastră este de a păstra probele”;
„dumneavoastră trebuie să fiți, nu un post de scotocire, ci un post de pază; se poate întâmpla și așa; cele mai bune probe să fie distruse prin căutarea zadarnică de probe noi”;
„nu permiteți reporterilor, spectatorilor sau martorilor să vă atragă în discuții interminabile …”.
8. Raportarea evenimentului
Se face la eșalonul superior sub forma intrebărilor clasice: ce s-a întâmplat, unde, când, cum, cine este autorul, cine este victima.
9. Paza locului faptei și asigurarea acestuia
Unul sau mai mulți polițiști vor păzi locul faptei restricționând accesul persoanelor care nu au acest drept. Anglo saxonii spun că locul faptei nu este pentru nimeni, inclusiv pentru șefi, o scenă de spectacol sau de paradă. La această activitate se folosesc sfori, benzi, autoturisme inscripționate sau semnalizatoare.
CAPITOLUL 4
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
4. 1 Măsuri premergătoare luate înainte de deplasarea la fața locului a echipei de cercetare
În conformitate cu legile procesual penale, organele judiciare se sesizează despre săvârșirea unei infracțiuni prin: plângere, denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege, sau din oficiu. Potrivit dispozițiilor legale ce reglementează activitatea de cercetare la fața locului, înainte de deplasarea la locul respectiv, ofițerul desemnat să conducă echipa de cercetare „se documentează cu privire la conținutul sesizării, verifică prezența tuturor membrilor echipei, a materialelor necesare și stabilește itinerariul de deplasare”.
În cazul în care fapta săvârșită este de competența obligatorie a procurorului, ofițerul sau dispecerul de serviciu are obligația să anunțe procurorul de serviciu, pentru a participa la cercetare. Acesta la rândul său poate solicita prezența medicului legist, precum și a unor specialiști sau experți, dacă prezența acestora este necesară pentru efectuarea unor constatări sau expertize specifice.
Aceeași obligație de a solicita prezența la fața locului a specialiștilor revine și conducătorului echipei, dacă fapta săvârșită este dată în competența organelor de cercetare ale poliției judiciare.
Asigurarea participării acestor persoane, trebuie să se facă înainte de ajungerea la fața locului, evitându-se, astfel, irosirea de timp, folosirea unor martori oculari, a unor persoane interesate în obstrucționarea cercetărilor sau cu interese în cauză.
Potrivit normelor legale, dacă procurorul „… nu se poate deplasa la locul săvârșirii faptei, ofițerii și agenții de poliție efectuează cercetarea numai la dispoziția acestuia: dacă există pericol de dispariție, degradare sau modificare a urmelor sau este necesar să se efectueze acte de cercetare care nu suferă amânare, se procedează conform Codului de procedură penală”. Cele arătate mai sus se referă la infracțiunile date în competența obligatorie a procurorului, respectiv la cazurile urgente reglementate de legea procesual penală.
Dacă sesizarea privește un eveniment ori se referă la săvârșirea unei infracțiuni date în competența unor organe de cercetare penală speciale, acestea trebuie înștiințate imediat, „ofițerii sau agenții de poliție vor efectua numai actele care nu suferă amânare, celelalte activități fiind desfășurate potrivit prevederilor legale”.
În cazurile în care se presupune „existența surselor radioactive, materiale nucleare, agenți chimici sau biologici, droguri ori precursori, cercetarea este de competența exclusivă a structurilor de combatere a crimei organizate și se efectuează conform metodologiei proprii”.
Conducătorului echipei de cercetare trebuie să constate și îndeplinirea celorlalte dispoziții legale, revenindu-i și sarcina de a verifica mijloacele de transport și a celor de tehnică criminalistică cum ar fi:
trusa criminalistică universală;
trusa fotografică;
autolaboratorul criminalistic;
aparatură necesară pentru filmare și înregistrări audio;
materiale necesare membrilor echipei pentru a ține legătura între ei pe timpul efectuării cercetării la fața locului.
Normele privind efectuarea cercetării la fața locului precizează că „prin grija șefilor compartimentelor de profil, mijloacele de transport și cele de tehnică vor fi permanent pregătite și în stare de funcționare, apte pentru deplasarea echipei la locul faptei”. Șefii unităților de poliție trebuie să ia toate măsurile organizatorice pentru ca „…ofițerii sau agenții de poliție cu sarcini de cercetare la fața locului să se poată constitui, în cel mai scurt timp, în echipa ce urmează a se deplasa cu maximă promptitudine, atât în timpul, cât și în afara orelor de program, la fața locului”.
Sintagma „maximă promptitudine” demonstrează, o dată în plus, una din trăsăturile caracteristice ale cercetării la fața locului, respectiv aceea de activitate cu caracter imediat, durata deplasării echipei de cercetare la fața locului, din momentul primirii sesizării, condiționează procentul de prinderea a făptuitorului.
4. 2 Activități pregătitoare luate după sosirea echipei de cercetare la fața locului
Aceste activități sunt menite să le completeze pe cele de la sediul organului judiciar și de a aduce corecțiile necesare măsurilor luate de către cei ajunși primii la fața locului. Șeful echipei are un rol hotărâtor în organizarea și desfășurarea acestora, de calitățile sale manageriale depinzând, în mare măsură, condițiile în care se va efectua activitatea propriu-zisă.
Ele diferă de la caz la caz, luarea lor fiind determinată de natura evenimentului sau faptei săvârșite, consecințele produse, amplasarea, întinderea și caracteristicile topografice ale suprafeței ce urmează a fi cercetată. Dintre aceste măsuri menționăm următoarele:
Informarea operativă cu privire la situația de la locul faptei
Această informare este necesară pentru stabilirea exactă a celor petrecute, natura faptei ori a evenimentului produs, consecințele survenite, persoanele care se aflau în locul respectiv la momentul producerii evenimentului sau săvârșirii infracțiunii, cele care au participat la acțiunea de salvare și de acordare a primului ajutor etc.
Verificarea modului în care au acționat cei sosiți primii la fața locului
Are drept scop constatarea modului în care lucrătorii de poliție ajunși primii la fața locului s-au achitat de sarcinile legate de cazurile urgente (salvarea vieții persoanelor și acordarea primului ajutor, identificarea și reținerea făptuitorului, identificarea martorilor asistenți etc.), inclusiv rezultatele obținute, dacă s-au luat măsurile corespunzătoare privind paza și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și cele de urmărire și prindere a făptuitorului.
În funcție de rezultatele obținute, conducătorul echipei poate dispune fie menținerea măsurilor deja luate, fie completarea lor, ori luarea altor măsuri de natură să asigure desfășurarea cercetării la fața locului în condiții optime.
Determinarea modificărilor survenite în aspectul inițial al locului faptei
De multe ori aspectul locului faptei suferă modificări, datorate acțiunilor întreprinse pentru salvarea victimei și acordarea primului ajutor ori pentru înlăturarea unor consecințe grave.
Conducătorul echipei de cercetare trebuie să ceară lămuriri suplimentare de la lucrătorul care a luat primele măsuri și să constate dacă acesta a notat și marcat poziția inițială a victimei și a altor obiecte din câmpul infracțional. Oricare ar fi natura faptei ce face obiectul cercetării la fața locului, conducătorul echipei trebuie să clarifice dacă locul faptei a suferit modificări, cine le-a făcut și în ce scop, pentru a oferi posibilitatea interpretării corecte a mecanismului de formare a urmelor și a înlătura orice suspiciune privind veridicitatea celor constatate.
Când modificările au fost determinate de acțiunea unor persoane, se va proceda la identificarea și audierea acestora, în vederea stabilirii acțiunilor care au determinat modificările și dacă a fost sau nu implicată reaua-voință.
Delimitarea locului ce urmează a fi cercetat
În ordinea firească a lucrurilor, pentru începerea cercetării la fața locului, se impune stabilirea limitelor perimetrului ce urmează a fi cercetat și a modului concret în care se va face aceasta. Literatura de specialitate precizează faptul că „fixarea locului de cercetat are drept scop să cuprindă în centrul atenției spațiul, locul, încăperea care reprezintă câmpul infracțiunii, pentru a asigura astfel descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza”.
În delimitarea locului unde s-a produs evenimentul ori s-a săvârșit fapta de natură penală, în afara propriilor constatări, un rol deosebit îl au informațiile pe care le furnizează cei care au ajuns primii la fața locului, persoana vătămată, martorii oculari ori persoanele care au sesizat organele judiciare. Pentru reprezentarea logică a limitelor posibile a locului ce urmează a fi cercetat trebuie să se țină cont de natura și configurația terenului, precum și de experiența pozitivă generalizată a activității de cercetare la fața locului.
Trebuie reținut că oricare ar fi situația constatată, limitele locului de cercetat trebuie să fie largi, aceasta constituind o garanție că nu au fost omise suprafețe de teren sau locuri unde putea găsi urme ori mijloace materiale de probă.
Dacă este vorba de un imobil, la delimitarea locului de cercetat trebuie să se țină cont de destinația acestuia, dar și de locul în care este situat, mediu urban sau rural. Într-un apartament, pe lângă cercetarea tuturor încăperilor, nu trebuie omise dependințele și spațiile deținute în comun. În mediul rural, pe lângă camerele de locuit, nu trebuie pierdute din vedere anexele gospodăriei, curtea, livada.
Dacă locul faptei este situat în câmp, pădure, teren cu destinație piscicolă cercetarea trebuie să cuprindă și drumurile, potecile și locurile obligatorii de trecere până la localitățile limitrofe sau drumurile naționale ori județene intens circulate. În cazul evenimentelor rutiere soldate cu victime, se recomandă ca cercetarea la fața locului să urmeze traseul victimă – autovehicul – periferie, în direcția de unde a venit autovehiculul implicat. Dacă autorul accidentului a părăsit locul faptei, cercetarea trebuie extinsă în direcția în care s-a deplasat acesta ori unde se bănuiește că s-a ascuns.
Când fapta s-a comis într-o unitate economică, practica judiciară recomandă ca, în afara halelor, atelierelor, laboratoarelor să fie cercetate și încăperile alăturate, în special stațiile de comandă și punctele de trecere. În cazul unor distrugeri prin explozii, limita locului de cercetat trebuie extinsă până la distanța maximă de acțiune a suflului produs de explozie pe orizontal și vertical. În cazul catastrofelor navale limita locului faptei trebuie extinsă pe direcția curentului apei până la locul unde ar putea fi găsite obiecte ce au legătură cu evenimentul produs, luându-se în calcul timpul scurs de la producerea catastrofei, viteza curentului.
În cazul descoperirii unui cadavru, unde există suspiciunea comiterii infracțiunii de omor, în afara cercetării locului unde a fost găsită victima, examinarea urmează a fi extinsă și asupra apartamentelor și imobilelor învecinate, precum și asupra căilor pe care se presupune că s-a deplasat făptuitorul pentru a părăsi câmpul infracțiunii. Pe aceste căi pot fi descoperite urme și mijloace materiale de probă cu mare valoare pentru cauză.
În raport cu specificul locului și cu datele preliminare obținute, limita locului ce de cercetat poate fi ulterior extinsă ori restrânsă.
5. Continuarea măsurilor de pază a locului faptei și de identificare a martorilor oculari și a persoanelor suspecte
Măsurile de pază trebuie continuate și pe timpul efectuării propriu – zise a cercetării la fața locului. Conducătorul echipei de cercetare trebuie să dispună menținerea măsurilor deja luate și extinderea pazei în locurile stabilite cu ocazia delimitării locului de cercetat.
Trebuie continuată și acțiunea de identificare a eventualilor martori oculari. Este cunoscut faptul că, de multe ori, în câmpul infracțional, alături de persoanele aflate acolo întâmplător, se pot afla făptuitorii sau complici ai acestora, scopul lor fiind acela de a distruge urmele rămase după comiterea faptei sau culegerea de informații.
Identificarea martorilor oculari și a persoanelor suspecte revine membrilor echipei cu sarcini de investigație și cercetare, care au și obligația de a desfășura activități „de identificare a martorilor oculari și a făptuitorilor” și de a verifica „persoanele suspecte care ar fi putut săvârși fapta, îndeosebi modul în care și-au petrecut timpul corespunzător cu cel al săvârșirii faptei”.
Ascultarea ne formală a martorilor oculari, înainte de începerea examinării propriu – zise a locului faptei, permite lămurirea unor probleme urgente, cum ar fi: locul și timpul săvârșirii infracțiunii, aspectele principale legate de activitatea infracțională, conduita făptuitorului înainte, în timpul și după comiterea faptei, direcția în care s-a deplasat, acțiunile sau inacțiunile victimei, făptuitorului și caracteristicile ținutei sale vestimentare, modificările intervenite în configurația locului faptei, alte persoane care cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat la cunoștință despre aceasta”.
Referitor la persoanele suspecte identificate, acestea trebuie izolate și supravegheate atent, asigurându-li-se protecția.
6. Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei
Alegerea metodei concrete de cercetare la fața locului depinde de natura faptei și de particularitățile locului ce urmează a fi examinat, de consecințele faptei, precum și de dispunerea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Cercetarea la fața locului poate începe fie de la centru către periferie, fie invers, desfășurându-se prin apropierea treptată de locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activității ilicite.
Din practica pozitivă a cercetării la fața locului se pot reține următoarele:
în cazul unor infracțiuni de omor ori a accidentelor de circulație și a unor incendii sau explozii, când majoritatea urmelor sunt concentrate într-un singur loc, cercetarea trebuie să înceapă de la centru și apoi să se extindă spre periferie;
când este necesară stabilirea căilor de acces, căutarea cadavrului ori a instrumentelor folosite la comiterea infracțiunii, cercetarea se va desfășura de la periferie către centru, efectuându-se în spirală;
dacă locul faptei este situat în încăperi mari, cercetarea trebuie făcută pe fâșii dreptunghiulare, pentru sectorizarea porțiunilor de examinat, putând fii luate ca puncte de reper eventualele marcaje vizibile ce delimitează căile de acces ori locurile de muncă;
în încăperile mari și înguste se recomandă efectuarea cercetării pe întregul front al acestora, limitate de pereții laterali, pornind din punctul de acces și înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate;
în cazul încăperilor mici, cercetarea trebuie efectuată de-a lungul pereților, de preferință în sensul acelor de ceasornic, în final trecându-se la examinarea obiectelor aflate în interiorul încăperii;
Porțiunile din interiorul clădirilor care au patru pereți, o dușumea și un tavan, ca și mobilă și articole personale prezintă o problemă pentru orice anchetator care dirijează o cercetare. În caz contrar, o porțiune oarecare a acestei suprafețe sau vreo mobilă oarecare ori ceva îmbrăcăminte poate să scape complet de examinare.
în câmp deschis cercetarea la fața locului se poate desfășura în mai multe modalități, astfel:
– de-a lungul itinerariului parcurs de făptuitor, pornind din locul unde s-a consumat episodul principal ori se observă rezultatul activității infracționale spre exterior;
– din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se treptat zona examinată, în spirală;
– pe porțiuni dreptunghiulare, dacă locul de cercetat are puncte de reper ce pot ușura delimitarea acestuia.
În ceea ce privește metodele concrete de cercetare a locului faptei, doctrina criminalistică, confirmată de practica organelor judiciare, le prezintă astfel:
A) Metoda obiectivă – care constă în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, făcându-se abstracție de modul și succesiunea acțiunilor presupuse a fi fost desfășurate de făptuitor în câmpul infracțiunii. Această metodă prezintă avantajul că dă posibilitatea efectuării unei cercetări de calitate, implicit, descoperirea tuturor urmelor ce au legătură cu cauza, chiar dacă folosirea ei implică forțe sporite și un timp mai îndelungat.
B) Metoda subiectivă – presupune descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă urmând fidel traseul presupus a fi fost parcurs de către făptuitor, din momentul pătrunderii în câmpul infracțional și până la părăsirea acestuia. Avantajul acestei metode rezultă din faptul că poate conduce rapid la obținerea unor date și indicii cu privire la făptuitor și luarea urgentă a măsurilor de urmărire și prindere a acestuia. Dar prezintă și dezavantajul că nu permite o cercetare sistematică și detaliată a întregului loc al faptei.
C) Metoda combinată – presupune folosirea pe parcursul cercetării atât a metodei obiective, cât și a celei subiective, trecându-se de la una la alta în funcție de particularitățile cauzei ori de anumite momente ale cercetării locului faptei.
Indiferent de metoda pentru care optează conducătorul echipei de cercetare, aceasta trebuie să conducă la examinarea sistematică, multilaterală și obiectivă a locului săvârșirii unei infracțiuni și la realizarea scopului pe care și-l propune această activitate. În afara măsurilor pregătitoare menționate, conducătorului echipei de cercetare la fața locului îi revin și alte sarcini:
organizarea și coordonarea activității de investigare;
desfășurată în paralel cu cea de examinare criminalistică a locului fapte;
asigurarea reluării activității în locurile neafectate de producerea infracțiunii sau evenimentului;
asigurarea locurilor și documentelor ce prezintă importanță pentru cauză;
asigurarea legăturii între membrii echipei și a schimbului de informații;
realizarea cooperării cu alte organe judiciare.
CAPITOLUL 5
DESFĂȘURAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
5. 1 Fazele cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului este o activitate laborioasă, care solicită la maximum atenția celor care o efectuează, și indiferent de condițiile în care se desfășoară ori de factorii perturbatori organele judiciare nu trebuie să plece cu idei preconcepute și nici să persevereze într-o astfel de atitudine. Nu trebuie să se uite nici o clipă că orice versiune ar fi elaborată în cauză, ea nu are nici o valoare atâta timp cât nu a fost verificată și confirmată de rezultatele cercetării locului faptei. Doar așa se creează premiza obținerii probelor utile pentru cauză și realizarea unei depline concordanțe între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realitate.
Cercetarea la fața locului parcurge două faze, și anume:
Faza statică – caracterizată prin aceea că se limitează doar la constatarea stării de fapt, a urmelor și mijloacelor materiale de probă, fără atingerea sau schimbarea poziției acestora;
Faza dinamică – care constă în examinarea detaliată și în mișcare a fiecărei urme și a fiecărui mijloc de probă.
Împărțirea cercetării la fața locului între cele două faze este convențională iar în raport cu varietatea situațiilor ce pot apărea în practică, unele activități specifice fazei statice pot fi executate în faza dinamică și invers. Delimitarea dintre cele două faze nu este rigidă, ele putându-se întrepătrunde. Deși convențională, împărțirea cercetării între cele două faze este de natură să asigure acesteia un caracter sistematic.
La începutul cercetării la fața locului cele două faze sunt distincte.
Faza statică presupune anumite activități specifice cu care trebuie să debuteze cercetarea, în timp ce faza dinamică este o continuare firească a celei dintâi care se concretizează în examinarea detaliată a urmelor și mijloacelor materiale de probă existente în câmpul infracțional. Este posibil ca datorită delimitării incorecte a locului faptei ori a unor scăpări, unele activități din faza statică să se efectueze în faza dinamică.
5.2 Activități ce se desfășoară în faza statică
În această fază, întreaga echipă de cercetare ia contact nemijlocit cu locul unde s-a produs evenimentul ori s-a săvârșit o infracțiune, ocazie cu care fiecare membru al acesteia are posibilitatea să-ți formeze o imagine generală asupra celor petrecute, putând astfel să asigure fixarea procesuală a locului respectiv și să înlăture posibilitățile de distrugere, dispariție ori omiterea unor urme sau mijloace materiale de probă.
O succesiune cronologică a activităților care se desfășoară în această fază s-ar prezenta după cum urmează:
► Observarea locului faptei
În locurile deschise această observare se face prin parcurgerea perimetrului ce urmează a fi cercetat, delimitat anterior. Dacă cercetarea la fața locului se va desfășura într-o încăpere, observarea se execută dintr-un singur loc. Această observare se face diferențiat ea fiind condiționată de particularitățile locului faptei. Acest lucru este normal, atâta timp cât în orice loc deschis delimitarea are granițe ușor flexibile, în timp ce într-un loc închis o astfel de delimitare este riguroasă.
Momentul este prielnic pentru ca șeful echipei să verifice, dacă perimetrul ce urmează a fi cercetat a fost corect delimitat.
► Orientarea locului ce urmează a fi cercetat
Este vorba atât de o orientare topografică a locului faptei, cât și de orientarea criminalistică a acestuia. Orientarea topografică – este definită ca o determinare a poziției unui obiect ori a unui loc oarecare, fie în raport cu cele patru puncte cardinale, fie în raport cu alte obiecte sau locuri a căror poziție este cunoscută, efectuându-se cu ajutorul aștrilor, busolei, ceasului, hărții sau indicatori cunoscuți de oameni din experiență.
Orientarea criminalistică – presupune determinarea poziției unei urme sau mijloc material de probă în interiorul perimetrului de cercetat.
► Executarea fotografiilor de orientare și a fotografiilor schiță
Fotografiile executate cu ocazia cercetării la fața locului fac parte din categoria fotografiei judiciare operative. Acestea au rolul de a fixa „locul faptei și împrejurimile, precum și probele materiale existente în perimetrul său”. Pentru a fi utile cauzei, fotografiile respective trebuie să redea cu fidelitate locul faptei, obiectele și urmele în dimensiuni și perspective corespunzătoare.
Este subliniată ideea potrivit căreia „în cazurile deosebite, cum sunt omorul, accidentele rutiere, navale, aeriene, incendiile, exploziile, spargerile ș.a., cercetarea la fața locului nu mai poate fi concepută fără executarea de fotografii, cărora li se adaugă video filmarea devenită și ea indispensabilă fixării în condiții de maximă operativitate a rezultatelor cercetării.”
Prin fotografia de orientare se fixează întregul loc al faptei, împreună cu împrejurimile „când nu se mișcă nimic din tot ce se află în perimetrul acestuia”. Totodată „prin fotografia de orientare se urmărește surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu – zis al faptei și zona înconjurătoare, cum sunt, de pildă, distanțele până la construcțiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces, posibilitățile de vizibilitate”. La rândul ei, fotografia schiță redă numai locul unde s-a comis infracțiunea ori s-a produs evenimentul. Acest gen de fotografie judiciară are rolul de a fixa în exclusivitate locul faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, având în prim plan „obiectul central al cercetării criminalistice”.
Sarcina executării fotografiilor de orientare și schiță revine specialistului criminalist. Normele privind activitatea specialistului criminalist cuprinde printre altele, și „fixarea locului faptei în contextul mediului înconjurător prin fotografieri și video filmări din unghiuri și direcții diferite”.
► Pătrunderea în câmpul infracțiunii și marcarea drumului de acces al echipei de cercetare
Intrarea în locul faptei trebuie făcută în așa manieră încât să nu se distrugă ori să se deterioreze urmele. Cei care pătrund primii în locul faptei sunt conducătorul echipei de cercetare și specialistul criminalist.
Pătrunderea în locul faptei constituie una din principalele sarcini ce revin specialistului criminalist, conform actului normativ care precizează că „activitatea specialistului criminalist cuprinde: pătrunderea, împreună cu ofițerul desemnat conducător al echipei de cercetare sau procuror, în câmpul infracțiunii și marcarea drumului de acces pentru medicul legist, conducătorul câinelui de urmărire, ceilalți membrii ai echipei, martori asistenți și persoanele participante …”.
Stabilirea căilor de acces se face după un studiu prealabil, găsirea celui mai accesibil drum făcându-se în raport cu particularitățile locului de cercetat și topografia terenului unde acesta este amplasat. În această alegere trebuie să se țină cont de regula potrivit căreia acest traseu trebuie fixat numai pe porțiuni unde în mod evident nu există urme sau micro – urme. Marcarea acestui drum de realizează cu ajutorul jetoanelor existente în trusele criminalistice sau în dotarea autolaboratoarelor criminalistice. Scopul marcării drumului de acces este pe de o parte, păstrarea cât mai fidelă a locului faptei, iar, pe de altă parte, limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde în acesta pentru evitarea distrugerii urmelor inițiale sau apariției altor urme, cu efecte în finalizarea corectă și operativă a cauzei.
► Marcarea și protejarea urmelor și mijloacelor materiale de probă
După pătrunderea în locul faptei, specialistul criminalist procedează la „căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea și protejarea urmelor infracțiunii și ale celorlalte mijloace materiale de probă, fără a le disloca din locul în care se găsesc…”.
Marcarea și protejarea locurilor unde se găsesc urme ori mijloace materiale de probă se realizează prin parcurgerea locului de cercetat, conducătorul echipei de cercetare notând dispunerea lor topografică, cât și relația acestora cu urmele și reperele aflate în apropiere.
Pe măsura desfășurării acestei activități, toate urmele și mijloacele materiale ce probă vor fi analizate, trebuie avute în vedere următoarele elemente: poziția, starea în care se prezintă, amplasarea, forma și dimensiunile, categoriile de urme, ce apar ca evidente pe mijloacele materiale de probă descoperite.
În raport cu cele care se descoperă, ținând cont de cum evoluează procesul complex al valorificării și verificării de versiuni, se vor stabili zonele, respectiv locurile, unde se impune desfășurarea unor operațiuni de relevare a urmelor latente, particularizate, din punct de vedere al procedeelor folosite, în funcție de natura lor și de timpul scurs de la săvârșirea infracțiunii.
► Executarea fotografiilor urmelor, obiectelor principale și ale cadavrului
Făcând parte din aceeași categorie cu fotografiile de orientare și fotografiile schiță, fotografiile urmelor, obiectelor principale și ale cadavrului redau imaginea obiectelor care au fost folosite ori au fost destinate să servească la săvârșirea faptei sau sunt produsul acesteia, urmele acestora precum și a cadavrului și a tot ce se găsește sub și în jurul acestuia. În literatura de specialitate se precizează că aceste imagini „se constituie în tot atâtea puncte centrale care interesează cercetarea”, fotografierea lor făcându-se în scopul fixării poziției, formei și dispunerii lor în raport cu celelalte obiecte existente la locul faptei.
Cu ocazia efectuării acestui gen de fotografii trebuie să se procedeze în așa fel încât pe imagine să apară toate caracteristicile de individualizare. Sarcina executării acestor fotografii revine tot specialistului criminalist, normele legale în vigoare precizând că activitatea acestuia cuprinde și „fixarea prin fotografiere metrică și video filmare a obiectelor principale, a corpurilor delicte și a leziunilor exterioare ale victimei”.
► Prelucrarea urmei de miros uman prin folosirea câinelui de urmărire
Tot în această fază a cercetării la fața locului, conducătorul echipei „indică locul de unde câinele de urmărire va începe prelucrarea urmelor de miros”.
Identificarea odorologică – ocupă un loc important în identificarea criminalistică, având forță probatorie numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Urma de miros uman, denumită și amprentă olfactivă, se prezintă sub forma unor particule invizibile, de natură organică, cantitatea și natura acesteia fiind condiționată de starea emoțională, metabolismul persoanei sau efortul fizic depus. Mirosul uman, specific corpului, îmbrăcămintei, încălțămintei ori altor obiecte cu care persoana a intrat în contact, reprezintă urma de miros uman. Aceasta este o combinație de mirosuri în care predomină mirosul specific al persoanei.
Dintre caracteristicile urmei de miros uman, menționăm:
– lățimea urmei – este egală cu lățimea persoanei care a lăsat urma;
– înălțimea urmei – reprezintă distanța de la sol, în plan vertical, la care există urma de miros;
– lungimea urmei – reprezintă lungimea traseului parcurs de o persoană;
– direcția, forma urmei – desemnează forma drumului parcurs de persoană.
Urma de miros are două proprietăți:
– intensitatea urmei – este determinată de cantitatea de particule de miros lăsate de persoană;
– persistența urmei – desemnează timpul scurs de la crearea urmei și până la dispariția sa.
Odorologia judiciară (parte a criminalisticii care se ocupă cu metodologia de căutare, descoperire și examinare a urmei de miros lăsate de infractor) investighează și alte urme de miros, cum ar fi: urmele cadaverice; urmele produse de droguri; urmele materialelor sau substanțelor explozive.
Prelucrarea urmei de miros începe de la obiectele de îmbrăcăminte, încălțăminte sau de altă natură care ar fi putut aparține, fie victimei ori autorului faptei, fie altor persoane care au avut legătură cu cauza.
► Stabilirea și marcarea locurilor unde ar putea exista micro urme
În sens criminalistic, micro urmele, sunt definite „ca părți mici sau foarte mici ale urmelor formă și materie, care poartă unele din caracteristicile generale și individuale, relativ neschimbătoare ale acestora sau acțiunilor fizice care le-au produs”.
Ca și urmele, micro urmele se clasifică în:
– micro urme ale omului;
– micro urme de natură animală;
– micro urme de natură vegetală;
– micro urme ale obiectelor.
Căutarea micro urmelor , inclusiv natura acestora, se face după marcarea urmelor și obiectelor despre care se presupune că au legătură cu fapta sau evenimentul petrecut.
► Elaborarea și verificarea unor versiuni
Noțiunea de versiune, în sens restrâns, este o presupunere, o explicație plauzibilă, obiectiv posibilă și provizorie dată diverselor fapte și împrejurări constatate. Într-un sens mai larg, aceasta reprezintă rezultatul unui proces complex de cunoaștere a realității, în cadrul căruia sunt percepute, analizate și sistematizate faptele și împrejurările de fapt.
Specialistului criminalist îi revine sarcina interpretării „…din punct de vedere științific a urmelor infracțiunii descoperite la fața locului în scopul refacerii tabloului infracțiunii și al obținerii unor date despre făptuitori”.
Verificarea versiunilor elaborate se face imediat, în raport cu cele constatate și prin interpretarea logică a mecanismului de formare a urmelor, echipa de cercetare având posibilitatea să extindă aria suprafeței ce trebuie cercetată sau să dispună măsurile corespunzătoare de urmărire și prindere a făptuitorului. Pentru aprecierea corectă a situației de la locul faptei, conducătorul echipei de cercetare trebuie să noteze și datele privitoare la: ora pătrunderii în câmpul infracțiunii, condițiile atmosferice, starea instalațiilor și utilajelor, starea ușilor și a ferestrelor, vizibilitatea, existența și persistența unor mirosuri specifice, care trebuie să fie coroborate cu datele referitoare la aceleași aspecte reținute de către cei sosiți primii la fața locului.
5.3 Activități ce se desfășoară în faza dinamică
Faza dinamică se distinge prin complexitate, presupunând participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico – științifice criminalistice, aflate la dispoziția lor.
În această fază, cercetarea la fața locului se concretizează prin examinarea complexă a fiecărei urme și mijloc material de probă, marcate în faza statică. Această fază se caracterizează prin examinarea detaliată a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă existente în locul faptei, echipa de cercetare având posibilitatea să miște obiectele purtătoare de urme și să folosească mijloacele tehnice de care dispune. Echipa de cercetare procedează la examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă în mod complet și sistematic, determinând relațiile logice existente între acestea și anumite fapte ce par a avea legătură cu cauza. Activitățile, și în această fază, se desfășoară în ordine cronologică și sunt următoarele:
► Căutarea, relevarea și examinarea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite în câmpul infracțiunii
În raport cu natura faptei săvârșite, la fața locului pot fi descoperite, relevate și fixate toate categoriile de urme cunoscute, atât de origine umană, cât și de origine animală sau vegetală.
În cazul urmelor de mâini, căutarea acestora presupune o activitate sistematică. „Neatenția ori superficialitatea în căutarea unor astfel de urme poate să conducă fie la nedescoperirea ori ștergerea lor, fie la lăsarea în câmpul infracțiunii a propriilor urme”.
Urmele de mâini trebuie căutate în cele mai diverse locuri, cum ar fi:
– locul de pătrundere a făptuitorului în încăperea unde s-a consumat fapta;
– instalațiile electrice;
– obiectele despre care se presupune că au fost atinse de făptuitor ori au fost abandonate de acesta la locul faptei ori în împrejurimile sale;
Dintre aceste obiecte putem aminti:
– obiecte confecționate din sticlă, cristal, porțelan sau ceramică smălțuită;
– obiecte confecționate din lemn lustruit sau furniruit;
– obiecte din piele sau înlocuitori de piele;
– obiecte metalice nichelate sau acoperite cu vopsea lucioasă;
– hârtiile și documentele cu suprafață lucioasă.
Cu ocazia cercetării la fața locului nu trebuie omise accesoriile vestimentare și chiar legumele și fructele, pe suprafața acestora putând fi descoperite urme digitale.
Marele criminalist român C. Țurai afirma că specialistul criminalist trebuie să aibă „răbdarea și intuiția unui mare artist”.
Căutarea urmelor digitale se face diferit, în raport cu suportul pe care sunt depuse:
– pentru căutarea urmelor digitale invizibile se utilizează un fascicul de lumină, înclinat sub un unghi de 45°, privind suprafața obiectului din direcția opusă;
– urmele digitale invizibile rămase pe hârtie se vor căuta cu ajutorul unor procedee de colorare directă;
– de regulă, căutarea urmelor digitale se realizează cu ajutorul lămpii portabile de u.v.;
– căutarea urmelor digitale prin pulverizarea obiectului cu o soluție de luminol;
– căutarea urmelor digitale cu ajutorul unor aparate portabile cu rază laser;
Pentru căutarea urmelor de picioare și de încălțăminte trebuie examinate următoarele:
– solul, dușumeaua și obiectele aflate pe aceasta;
– alte obiecte aflate în locul faptei și de care făptuitorul s-ar fi putut folosi pentru realizarea rezoluției infracționale;
– obiectele aflate pe sol ori pe căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii.
De cele mai multe ori, urmele de picioare și de încălțăminte sunt vizibile, nefiind nevoie de metode speciale pentru descoperirea lor, iar în cazul celor invizibile căutarea acestora se face cu ajutorul unei raze incidente de lumină proiectată pe suprafața examinată sub un unghi convenabil. În cazul celorlalte urme lăsate de corpul uman, respectiv urmele de buze, dinți, urechi, nas, bărbie, căutarea și descoperirea acestora, în raport cu suportul pe care se găsesc, se face utilizând metodele specifice dactiloscopiei.
Urmele de natură biologică trebuie căutate, după cum urmează:
– urmele de sânge – pot fi descoperite pe corpul și îmbrăcămintea victimei și a agresorului; pe obiectele vulnerante și pe cele aflate în apropierea victimei; pe traseul parcurs de victimă sau făptuitor; pe cadavru și în jurul acestuia etc. ;
– urmele de salivă – pot fi descoperite fie prin examinare cu ochiul liber, fie cu ajutorul mijloacelor optice;
– urmele de spermă – pot fi descoperite pe corpul victimei, pe obiectele de îmbrăcăminte și accesoriile acestora, pe lenjeria de pat și obiectele de igienă personală prin examinarea cu ochiul liber ori cu ajutorul unor mijloace optice sau cu radiații u.v. ;
– urmele de natură piloasă – pot fi descoperite pe diverse suporturi, în asociere cu alte urme de natură biologică. Ele trebuie căutate pe corpul uman, pe obiecte de îmbrăcăminte și cele igienico-sanitare, pe obiectele corp delict etc. ;
Urmele de natură vegetală se caută prin observarea directă a tuturor suporturilor a căror plasticitate permite imprimarea și păstrarea lor, folosind în acest scop lupa, microscopul și o sursă de iluminare. Ele pot fi descoperite pe suporturi cum ar fi: pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului; pe încălțămintea persoanelor implicare în cauză; pe obiecte descoperite asupra lor sau în apropierea locului unde a fost descoperită victima sau făptuitorul; pe itinerarul parcurs de victimă sau făptuitor; etc. „Relevarea urmelor este operația tehnico criminalistică prin care urmele invizibile sunt puse în evidență cu ajutorul unor substanțe sau procedee fizice sau chimice”.
Principalele metode de relevare a urmelor de mâini sunt următoarele:
– metode fizice – care constau în: prăfuirea cu diverse pulberi sau prafuri cu granulație foarte fină pe obiectul sau suprafețele purtătoare de urme; sau pulverizarea cu ajutorul pulverizatorului de praf pe suprafețele care nu sunt orizontale sau nu pot fi aduse în această poziție.
– metode chimice – care constau în: vaporizare cu iod care se realizează cu ajutorul vaporilor de iod condensați; sau folosirea unor reactivi chimici .
– metode optice – care preced utilizarea metodelor fizice și chimice.
Multe dintre metodele și procedeele folosite pentru relevarea urmelor de mâini își găsesc aplicabilitatea și în relevarea urmelor create de alte părți ale corpului uman.
► Executarea fotografiilor de detaliu
Executarea acestui gen de fotografie în această fază a cercetării la fața locului constă în aceea că prin deplasarea și modificarea poziției inițiale a obiectelor pot fi evidențiate o serie de detalii caracteristice. Fotografia de detaliu pune în evidență fie microrelieful, fie macro relieful urmelor sau obiectelor.
Pe lângă faptul că are o mare importanță în cazul ridicării urmelor numai prin fotografiere, aceasta prezintă aspectul obișnuit al obiectului purtător de urme, cât și modificările produse cu ocazia săvârșirii infracțiunii.
Metodele de realizare a fotografiei de detaliu diferă de cele folosite în alte genuri ale fotografiei judiciare operative.
► Ridicarea, ambalarea și transportul urmelor și mijloacelor materiale de probă
În afara activităților de căutare, relevare, marcare și protejare a urmelor infracțiunii și mijloacelor materiale de probă, specialistul criminalist are obligația de a proceda la „…ridicarea, conservarea, examinarea, interpretarea și ambalarea acestora”.
Urmele papilare pot fi ridicate fie prin transferare pe peliculă adezivă și prin mulaj, fie prin fotografiere directă sau ridicarea obiectelor purtătoare de urme. Pelicula adezivă folosită pentru transferarea urmelor papilare este cunoscută sub denumirea de peliculă tip folio și este folosită în cazul în care urme a fost relevată cu o pudră colorată. În cazul urmelor de adâncime, ridicarea urmelor papilare se poate face și cu ajutorul mulajelor.
Ridicarea obiectului purtător de urme se face atunci când urmele sunt descoperite și relevate pe obiecte de dimensiuni mici.
Fotografierea urmelor constituie atât un mijloc de fixare, dar și un principal mijloc de ridicare, chiar dacă urmele sunt de adâncime sau de suprafață. Urmele de picior de suprafață colorate se ridică cu hârtie folio, hârtie foto umezită ori bandă adezivă și prin fotografiere. Urmele de încălțăminte de adâncime pot fi ridicate prin mulaje și prin fotografiere.
Cu privire la ambalarea și transportul urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la fața locului se pot face următoarele precizări:
– urmele și obiectele purtătoare de urme de mâini trebuie ambalate, sigilate și etichetate;
– la fel se procedează și în cazul urmelor de picior ridicate prin mulaj;
– armele de foc ridicate de la fața locului se ambalează într-o cutie pentru evitarea șocurilor pe timpul transportului și pierderii unor micro urme ;
– documentele descoperite, în special cele putrezite sau carbonizate,
trebuiesc transportate cu o atenție deosebită.
► Interpretarea urmelor descoperite și excluderea urmelor ce aparțin victimei sau altor persoane
O problemă care se ridică în cursul cercetării la fața locului o constituie interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Această activitate are ca scop stabilirea relației ce există între acestea și fapta săvârșită, proveniența lor, mecanismul de formare al urmelor și relațiile cu mijloacele de probă descoperite în câmpul infracțional.
Interpretarea urmelor și mijloacelor de probă are menirea de a stabilii legătura logică existentă între fapta sesizată și natura urmelor și obiectelor descoperite. O interpretare corectă poate oferi răspuns la o serie de probleme: natura faptei, timpul și locul săvârșirii, modul de operare etc.
Printre alte sarcini, specialistului criminalist îi revine și sarcina interpretării urmelor infracțiunii și a celorlalte mijloace de probă.
La fața locului, pe lângă diferitele categorii de urme, pot fi descoperite și urme aparținând victimei ori altor persoane care au venit în contact cu anumite obiecte. Specialiștii criminaliști trebuie să procedeze la efectuarea unor examinări comparative între urmele descoperite și modelele de comparație prelevate de la persoanele menționate.
Interpretarea urmelor descoperite la fața locului se constituie într-o operație logică prin care se precizează semnificația unor informații, prin înlocuirea variantelor din care sunt alcătuite, în raport cu un anumit domeniu ales. La interpretarea urmelor descoperite cu ocazia cercetării la fața locului nu trebuie omise nici posibilele erori ce pot apărea pe parcursul acestei activități, și anume:
– erori de logică;
– erori de tehnică;
– erori cauzate de anumite detalii nesemnificative;
– erori datorate prezenței mai multor alternative ori interpretării negativului drept pozitiv.
De aceea instrucțiunile în vigoare precizează ca „în funcție de natura infracțiunii săvârșite, echipa de cercetare va avea în componență ofițeri și agenți de poliție de la compartimentele de profil…”
CAPITOLUL 6
MIJLOACE ȘI METODE FOLOSITE ÎN DESCOPERIREA ȘI EXAMINAREA URMELOR ȘI MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ
6. 1. Importanța cunoașterii metodelor și mijloacelor tehnice utilizate în criminalistică
Instrucțiunile privind efectuarea cercetării la fața locului stabilesc printre sarcinile de bază ale specialistului criminalist și „…folosirea aparaturii și dispozitivelor din dotarea autolaboratoarelor în scopul soluționării tuturor sarcinilor legate de cercetarea completă a locului săvârșirii infracțiunii …”.
Atât specialiștii criminaliști, cât și celelalte organe judiciare însărcinate cu descoperirea faptelor de natură penală trebuie să fie avizați cu privire la metodele și mijloacele tehnico-științifice existente în dotarea formațiunilor criminalistice. Activitatea organelor răspunzătoare de aplicarea legii trebuie orientată pe următoarele direcții:
– folosirea corectă a mijloacelor tehnice criminalistice în efectuarea tuturor activităților necesare pentru administrarea probatoriilor în cauză;
– supravegherea modului de folosire a metodelor și mijloacelor tehnico-științifice în efectuarea cercetării locului faptei și respectarea dispozițiilor legale în vigoare și a principiilor care guvernează activitatea criminalistică;
– aprecierea și valorificarea în deplină cunoștință de cauză a rezultatelor obținute prin examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă.
Acționând în direcțiile menționate organele judiciare vor avea posibilitatea să aprecieze necesitatea și oportunitatea apelării la anumite metode și mijloace tehnico-științifice și în final să concluzioneze asupra valorii probante și a forței probatorii a rezultatelor obținute. Mijloacele și metodele tehnico-științifice sunt clasificate în:
– mijloace și metode folosite cu ocazia desfășurării unor activități de urmărire penală și de tactică criminalistică;
– metode și mijloace destinate analizelor de laborator.
6.2 Mijloace și metode folosite în acțiunea de cercetare la locul faptei
Principalele mijloace tehnico-științifice destinate cercetării la fața locului se găsesc în:
– trusele criminalistice;
– laboratoarele criminalistice mobile.
► Trusele criminalistice
Trusele criminalistice conțin instrumente, substanțe și obiecte necesare aplicării unor metode tehnico-criminalistice în procesul cercetării la fața locului, care sunt introduse în valize speciale pentru a li se asigura transportul în bune condiții. Pe parcursul timpului, dotarea truselor s-a îmbunătățit, răspunzând cerințelor și standardelor de calitate în domeniu. Dintre acestea pot fi menționate:
– trusa criminalistică universală;
– trusa criminalistică universală pentru cercetarea la fața locului în cazul evenimentelor rutiere;
– truse criminalistice cu destinații speciale.
Trusa criminalistică universală pentru cercetarea la fața
locului în cazul evenimentelor rutiere – este prezentată în două variante, respectiv tip „auto” și tip „moto”. O astfel de trusă conține instrumentarul strict necesar pentru efectuarea cercetării la fața locului în cazul accidentelor de circulație sau catastrofelor rutiere.
Trusele criminalistice conțin instrumente, substanțe și obiecte necesare aplicării unor metode tehnico-criminalistice în procesul cercetării la fața locului, care sunt introduse în valize speciale pentru a li se asigura transportul în bune condiții. Pe parcursul timpului, dotarea truselor s-a îmbunătățit, răspunzând cerințelor și standardelor de calitate în domeniu.
Dintre acestea pot fi menționate:
trusa criminalistică universală;
trusa criminalistică universală pentru cercetarea la fața locului în
cazul evenimentelor rutiere;
truse criminalistice cu destinații speciale.
Trusa criminalistică universală – este concepută pentru a putea permite efectuarea tuturor activităților criminalistice la fața locului.
Instrumentarul pe care îl conține această trusă este grupat în raport cu destinația acestuia:
Materiale destinate căutării, descoperirii, relevării și transferării
urmelor papilare;
Materiale pentru fotografiere;
Materiale necesare pentru executarea mulajelor;
Materiale pentru amprentarea persoanelor și cadavrelor;
Materiale pentru efectuarea măsurătorilor și marcarea locului
faptei;
Materiale pentru prelevarea sbstantelor inclusiv a celor
biologice;
Materiale pentru întocmirea schiței locului faptei, executarea
desenelor și altor lucrări de acest gen;
Materiale pentru ambalare ;
Instrumente : ferstrau, cleste, patent, ciocan, dalta , foarfece,
chei,burghiu, etc.;
Materiale pentru întrebuințări multiple.
Trusa criminalistică universală pentru cercetarea la fața locului în cazul evenimentelor rutiere – este prezentată în două variante, respectiv tip „auto” și tip „moto”. O astfel de trusă conține instrumentarul strict necesar pentru efectuarea cercetării la fața locului în cazul accidentelor de circulație sau catastrofelor rutiere.
Materiale complementare:
proiectoare si grup electrogen;
aparat laser portabil;
lampa polilight;
convertizor de imagine infrarosie;
aparat de filmat video si de inregistrare auto;
materiale pentru protejarea urmelor si obiectelor;
cizme de cauciuc, masca de gaze , ochelari de protectie;
echipament de protectie pentru incendii si explozii;
aparat de sudura;
scara, sapa, corzi, etc.
Detectoare:
detector de metale;
detector de substante radioactive (pentru zonele calamitate);
detector de cadavre;
detector electrostatic pentru urmele de calcare.
Truse criminalistice cu destinații speciale:
trusa pentru identificarea drogurilor ;
trusa pentru marcări chimice;
trusa pentru examinarea cadavrelor cu identitate necunoscută;
trusa pentru examinarea documentelor;
trusa pentru arme biologice;
trusa pentru urmele lasate de armele de foc;
Truse criminalistice moderne sunt trusele care trebuie sa raspunda nevoilor speciale pentru teren si pot fi adaptate in functie de numeroase criterii. Indiferent de simplitatea sau complexitatea lor, trusele trebuie sa raspunda urmatoarelr cerinte:
sa corespunda exact activitatilor prezumate;
sa poata fi manevrate cu usurinta;
sa permita exploatarea cu maxima acuratete a urmelor investigate
sa permita aplicarea unor procedeee de lucru sigure;
sa nu afecteze urmele prin materialele utilizate;
sa nu contamineze urmele;
sa asigure conservarea adecvata a urmelor;
sa corespunda legislatiei specifice;
sa asigure independenta tehnica a operatiunilor in conditii de teren;
sa poata fi completate usor pentru ciclurile de lucru urmatoare;
sa contina instructiunile necesare de lucru;
sa aiba un pret acceptabil;
sa raspunda standardelor de calitate in domeniu.
Din categoria truselor criminalistice moderne fac parte : trusele pentru relevarea urmelor papilare care sunt la randul lor, de mai multe feluri :
trusa tip patrula;
trusa tip detectiv;
trusa tip tehnicia;
trusa Scott;
trusa expert;
trusa Krimesite imager;
Laboratoarele criminalistice mobile
Truse criminalistice cu destinații speciale:
– trusa fotografică – este destinată protejării și transportării în orice condiții a aparatului fotografic împreună cu accesoriile acestuia;
– trusa pentru testarea drogurilor – conține un număr de 6 seturi de tuburi cu reactivi pentru identificarea drogurilor după reacțiile de culoare;
– trusa pentru marcări chimice – cuprinde substanțe chimice de marcare a diferitelor obiecte, valori sau regiuni anatomice ale corpului uman, precum și mijloace tehnice necesare preparării, aplicării și verificării rezultatelor acestora;
– trusa pentru examinarea cadavrelor cu identitate necunoscută – cuprinde instrumente, substanțe și materiale necesare pentru toaletarea și când este posibil, restaurarea fizionomiei cadavrului;
– trusa tip detectiv – este compactă, organizată într-un etui, fiind destinată căutării și relevării rapide a urmelor papilare;
– trusa tip tehnician – este o trusă semi profesională destinată unităților cu situație operativă nu foarte încărcată și de complexitate medie;
► Laboratoarele criminalistice mobile
Aceste laboratoare au fost concepute pentru a crește operativitatea și eficiența activității de cercetare la fața locului și pentru a mări sfera operațiilor tehnice ce pot fi efectuate cu această ocazie.
Dotarea acestor laboratoare se face în mod continuu cu aparatură și mijloace tehnice performante. Există laboratoare mobile specializate pentru cercetarea anumitor genuri de infracțiuni sau evenimente deosebite. În raport de tipul de vehicul, acestea pot avea următoarele amenajări:
– etanșarea și izolarea termică a caroseriei, pentru crearea condițiilor optime de protecție a aparaturii și substanțelor;
– compartimentarea interioară, în raport cu aparatura și echipamentele ce vor fi instalate;
– instalarea unor surse suplimentare de energie electrică, necesare reflectoarelor și încălzirii întregului laborator;
– instalarea unor mijloace suplimentare de iluminare față de sistemul autovehiculului;
– instalarea unor mijloace de transmisiuni.
Laboratoarele criminalistice sunt amenajate pe compartimente:
a) compartimentul truselor criminalistice care se organizează în raport cu spațiul oferit de vehiculul purtător, cu dimensiunile, formele și numărul truselor criminalistice;
b) compartimentul fotografiei judiciare care cuprinde aparate de fotografiat performante, trepied și diverse accesorii;
c) compartimentul pentru film și videogramă judiciară care cuprinde echipamentul pentru film și pentru realizarea video fotografiei ;
d) compartimentul pentru fixarea rezultatelor cercetării la fața locului și redactarea unor acte de urmărire penală;
e) compartimentul pentru magnetofon și accesoriile acestuia;
f) compartimentul pentru realizarea portretului vorbit compus din trusă manuală de desene ori fotografii și aparat de reconstituire a imaginii feței;
g) compartimentul pentru detectoare în care se găsesc detectoare de metale, de cadavre, pentru depistarea radiațiilor u.v., i.r. și a substanțelor și materialelor explozive;
h) compartimentul pentru alte utilități care cuprinde echipament de intervenție și protecție, mini bibliotecă de specialitate.
C O N C L U Z I I :
Parcurgând întreaga abordare teoretică cu privire la cercetarea locului faptei desprindem următoarele aspecte:
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procesual penală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis infracțiunea , descoperirea , relevarea , fixarea , ridicarea și examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă , precizarea poziției și stării acestora , având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei , precum și datele identificării făptuitorului.
Trebuie subliniat că în marea majoritate a cazurilor , rezultatele obținute în urma cercetării la fața locului reprezintă punctul de plecare , direcția și calitatea întregii urmăriri penale. Uneori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor .
Orice informatie este binevenit cu ocazia efectuarii cercetării la fața locului,dar ea trebuie coroborată cu celelalte date și probe în întregul context,fără a se abandona nici o pistă, dar ,,inspiratia de natură divină nu poate înlocui transpiratia” în sensul că cercetarea la fața locului este o muncă asiduă care nu poate fi înlocuită.
Nerespectarea cerințelor procedurale cu ocazia fixării și ridicării urmelor și a mijloacelor materiale de probă poate determina scăderea valorii lor probante și , uneori , chiar imposibilitatea valorificării acestora în procesul penal .
După fiecare cercetare la fața locului, lucrătorii de cercetare penală din poliție vor colabora permanent cu cei din cadrul formațiunilor criminalistice pentru generalizarea concluziilor rezultate din expertizele criminalistice și constatările tehnico-științifice , în vederea elaborării de metode și procedee eficiente în muncade prevenire și combatere a oricăror fapte antisociale .
B I B L I O G R A F I E :
Aionițoaie Constantin, Butoi Tudorel – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992;
Bercheșan Vasile – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, curs de tehnică criminalistică Ed. Little Star, București, 2002;
Bercheșan Vasile, Pletea Constantin, Sandu Ion Eugen – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992;
Cârjan Lazar, Chiper Mihai – Criminalistică, Ed. Fundatiei Romania de Maine, 2009;
Cârjan Lazar, – Curs de criminalistică, Ed. Curtea Veche, București, 2003;
Cârjan Lazar- Tratat de criminalistica, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2005;
Ciopraga Aurel – Criminalistica. Elemente de tactică. – Universitatea « Al. I. Cuza « Iași , Facultatea de Drept, Ediția 1986;
Ciopraga Aurel – Tratat de tactică, Ed. Gamma, Iași, 1996;
Colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976;
Coman Lupu, Constantinescu Mircea – Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976;
Drăgan Jenică – Criminalistică. Elemente de tehnică șii tactică criminalistică, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2014;
Drăgan Jenică – Criminalistică, Ed. Argesiss, București, 2007;
Drăgan Jenică – Laboratoarele clandestine, Ed. MAI, București 2000;
Drăgan Jenică – Criminalistică, Manual de instrucție judiciară, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2014;
Ionescu Lucian, Sandu Dumitru – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990;
Mihuleac Emil – Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;
Mircea Ion – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978;
Ruiu Marin – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. Curs de tehnică criminalistică, vol.II, Ed. Little Star, București, 2003;
Stoica Valeriu – Probleme de criminalistică și criminologie, Parchetul General și Ministerul Justiției, nr. 2/1981;
Stancu Emilian – Criminalistica, vol. I, Ed. Actami, București, 1999;
Suciu Camil – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972;
Țurai Constantin – Elemente de criminalistică, Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București, 1947;
Văduva Nicolae – Criminalistica – Curs de tactică și metodică, Ed. Universitaria, Craiova, 2002;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea LA Fata Locului In Cazul Infractiunii DE Distrugere DIN Culpa (ID: 126717)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.