Cercetarea la Fata Locului a Infractiunilor Savarsite cu Arme de Foc
Cercetarea la fața locului a infracțiunilor săvârșite cu arme de foc
CUPRINS
Cuvânt înainte
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND ARMELE DE FOC
Scurt istoric
Noțiune, obiect, importanță
CAPITOLUL II ARME
1.Clasificare
2. Părți componente ale armelor de foc
3. Principiile generale de funcționare
Arme cu țeavă ghintuită
Arme cu țeavă lisă
Arme artizanale
Amortizoare cu sunet
CAPITOLUL III INFRACȚIUNI CARE SE POT SĂVÂRȘI CU ARME DE FOC
1. Infracțiuni contra vieții
2. Infracțiuni contra patrimoniului
3. Considerații procesual penale privind expertiza și constatarea medico-legală
CAPITOLUL IV PARTICULARITĂȚI ALE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU ARME DE FOC
Sarcinile echipei operative sosite la fața locului
2.Cercetarea locului săvârșirii omorurilor în cazul folosirii armelor de foc. Metodele de descoperire, ridicare și fixare a armelor de foc și a urmelor acestora
Căutarea, fixarea, ridicarea, examinarea armei de foc
Căutarea, fixarea, ridicarea, examinarea tuburilor și cartușelor trase
Căutarea, ridicarea gloanțelor
Determinarea distanței de tragere și direcției de tragere
CAPITOLUL V EXAMINAREA LEZIUNILOR PRODUSE DE ARME DE FOC
Aspecte generale
Aspecte specifice
Leziuni produse de gloanțe la distanțe îndepărtate
Leziuni produse de gloanțe la distanțe apropiate
Leziuni produse de arme cu alice
Leziuni produse de cartușe goale (de manevră)
CAPITOLUL VI STUDIU DE CAZ
CAPITOLUL VII CONCLUZII
ANEXĂ
BIBLIOGRAFIE
CUVÂNT ÎNAINTE
Apariția, cu peste 100 de ani în urmă a criminalisticii, ca știință de sine stătătoare, definită fie ca „ o știință a stărilor de fapt din procesul penal ”, fie ca o „ poliție științifică ” sau „ poliție tehnică”, s-a datorat creșterii fenomenului infracțional și imposibilității contracarării faptelor de natură penală doar prin simpla aplicare a normelor de drept.
Criminalistica s-a conturat grație devotamentului și inteligenței austriacului Hans Gross, având drept înaintași pe francezul Alfonse Bertillon sau pe englezul Sir Francis Galton.
Marele criminalist francez „Edmond Locard”, denumea criminalistica „ o artă ”, ulterior această știință fiind apreciată drept „ arta și tehnica investigațiilor penale”.
Astăzi mai mult ca oricând, criminalistica trebuie abordată în sens larg, respectiv ca un ansamblu de procedee folosite atât în examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, cât și în conducerea unei anchete, inclusiv în administrarea probatoriilor într-o cauză. Prin esența sa și prin spriritul pe care îl promovează, este închinată unui scop deosebit: aflarea adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit.
Pornind de la gândurile reputatului criminalist francez Edmond Locard ce arăta faptul că „ știința criminalistă se întemeiază pe aceea că un infractor, cel mai adesea, fără știrea sa lasă urme întotdeauna la locul faptei, reciproc el prelevă pe corpul său, pe haine și pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa” lucrarea de față tratează un subiect de actualitate, dar extrem de incitant prin metode și conținut. Armele de foc și folosirea lor în interes infracțional sunt din ce în ce mai căutate datorită „ puterii ” pe care le-o conferă celor care le utilizează. Pentru a avea un avantaj în fața acestor persoane este extrem de importantă o pregătire temeinică, o implicare deosebită și cunoștiințe foarte bune. Tocmai aceste obiective au fost urmărite de această lucrare. Sper ca ele să fi fost respectate în proporție cât mai mare și pe viitor să fie onorate și cu mai multă muncă.
CAPITOLUL UNU
ASPECTE GENERALE PRIVIND ARMELE DE FOC
1. SCURT ISTORIC
Nu se cunoaște precis unde a apărut prima armă de foc. Preocupări pentru perfecționarea armelor au existat din cele mai vechi timpuri. De exemplu, balistele si catapultele au fost folosite pentru prima oară la asediul Ierusalimului (587-581 î H.), precum și la asediul cetății feniciene Tyr (574 î.H.) Mai târziu, descoperirea pulberii cu fum a reprezentat un moment important în apariția și dezvoltarea armelor de foc. Lucrările de specialitate subliniază posibilitatea descoperirii acesteia în mai multe locuri simultan, deoarece numeroși alchimiști încercau diverse mixuri și obțineau fie prin scânteie, fie prin fricțiune explozii cu efect mortal. Prima mențiune despre pulberea cu fum apare în scrierile autorului arab Ab Allah, în secolul al XII- lea.
Alți autori, atribuie „ paternitatea ” pulberii cu fum fie lui Roger Bacon, fie lui Berthald Schwartz. Filozof și naturalist franciscan, Roger Bacon ( 1212-1292) a stabilit în anul 1242 o formulă a pulberii cu fum, dar nu și-a asumat invenția, existând indicii potrivit cărora această pulbere fusese folosită anterior de mauri, stabiliți pe teritoriul actual al Spaniei.
Alți autori consideră că în secolul XI chinezii deja știau compoziția unei substanțe, pe care în prezent o numim pulberea neagră (amestec de nitrat de potasiu, carbon si sulf,), dar pe care ei o foloseau pentru fabricarea focurilor de artificii, cât și la propulsarea rachetelor, asa-numita „ zăpadă chinezească” .
Un salt de calitate excepțională în dezvoltarea armamentului a avut loc atunci când în Europa, datorită unei cunoașteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a apărut ideea unei folosiri diferite a prafului de pușcă inventat în China, care nu mai este substanța explozivă de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier (realizat cu tehnici similare celei de topire a clopotelor) pentru a arunca proiectile împotriva grupurilor înarmate și a fortificațiilor. Până în prezent nimeni nu știe cum a ajuns pulberea în Europa; unii totuși consideră că “secretul alchimiștilor” l-a adus în Europa Marco Polo din vestita sa călătorie în China. Alții sunt de părere că praful negru a fost adus de comercianții străini. Doar întâmplător a fost descoperit faptul că prin intermediul prafului negru poate fi împușcată o încărcătură (proiectilul) dintr-o țeavă cu un capăt astupat (orb). Astfel s-a pus începutul dezvoltării armelor de foc.
Apariția primelor bombarde, tot în sec. XIV, și a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat naștere unei revoluții ample și pline de consecințe în domeniul războiului și al politicii.
Primele exemplare ale armelor de foc ( începutul secolului XIV) erau de tipul flintei, puștii cu cremene (a devenit cel mai răspândit tip de armă de foc la vremea respectivă, apăsarea pe trăgaci determina o bucată de pirită să lovească o placă de oțel, scânteile produse aprindeau praful de detonare, declanșând arma) și carabinei ( în jurul anului 1450, având lungimea țevii de 1 m și diametrul țevii de 19 mm ) iar “armele mici”, ce permiteau să împuști cu o mână, au apărut la sfârșitul secolului XVI.
flintă carabină
Formal inventator se consideră a fi Camil Vetelli, poate din motiv că a trăit în orașul Pistoia, această nouă armă folosită mai ales la cavaleriști pe atunci a permis denumirea de pistol: posibil de la “pistala” din cehă – fluier.
Armele de foc au apărut aproximativ în sec. XIV, astfel revolverele și pistoalele au întârziat cu 300 ani.
Armatele de cavaleri cu armuri și arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fără drept de apel; numai monarhiile statelor naționale, pe punctul de a se naște, puteau să țină piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizând eficient structurile militare legate de noul tip de armament.
Nu este întâmplător faptul că numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat in Războiul de treizeci de ani (1618-1648) a rămas legat atât de progresele tehnice importante în cadrul artileriei, cât și de introducerea unor sisteme organice de comandă și control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de război. Și dominația pe care Europa sec. XVI a început să o dobândească ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelată, cel puțin parțial, cu prezența armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corabiei (noul tip de nava de război, înarmată cu zeci de tunuri, dispuse pe cele două laturi ale ambarcatiunii) în sec XVI olandezii au revoluționat și războiul pe mare, până atunci legat de lupta corp la corp.
Armele cu repetiție și-au făcut apariția la sfârșitul secolului al XVI-lea, iar armele semiautomate între anii 1881-1883, ca urmare a experimentelor efectuate de americanul Hiram Maxim. Mai târziu după modelul lui Maxim, experimente de acest gen au fost făcute și de John M. Browning și Von Mannlicher. Începând cu anul 1900, construcția armelor semiautomate cunoaște o dezvoltare fără precedent. Astfel, italianul Cei Rigotti proiectează prima armă semiautomată, iar germanul Mauser și englezul Thomas C. Jousan inventează pușca cu “autoîncarcare”. În aceeași perioadă, respectiv în 1911, în Suedia a fost confecționată o armă semiautomată care, datorită performanțelor sale, a fost preluată de Departamentul De Artilerie Grea a S.U.A.
Începând cu anul 1916, în Rusia a început fabricarea de arme semiatomate, perfecționate în continuu, culminând cu arma semiautomată “Tokarev” ( 1938 ). După anul 1941, producția armelor semiautomate s-a dezvoltat și perfecționat, majoritatea modelelor provenind de la cele experimentate și proiectate de Mauser.
În privința pistoalelor și revolverelor prima atestare a acestora apare în S.U.A., in anul 1818, când a fost proiectat și fabricat revolverul “ Collier”. Ulterior acest gen de armă a fost perfecționat, culminând cu revolverul “ Colt ”, in anul 1835, după numele inventatorului său.
Aproximativ în aceeași perioadă de timp, în Europa, englezul Robert Adams a creat un revolver, care prin performanțele sale, a constituit un rival serios al revolverului “ Colt” pe piața britanică.
Actualmente, revolverele sunt fabricate într-o multitudine de modele și tipuri. În legătură cu apariția pistoalelor se cuvin a fi făcute următoarele precizări:
Prima atestare a unei astfel de arme este marcată de inventarea în anul
1894, în S.U.A. a pistolului “ cu autoîncărcare” de către Hugo Barchard
În anul 1899 a fost inventat și fabricat pistolul Roth- Steyr, acesta
fiind introdus în dotarea cavaleriei austro-ungare.
Apariția armelor semiautomate a atras după sine și preocuparea în fabricarea armelor automate. Astfel, în anul 1862, americanul Richard John Golting a realizat prima mitralieră. În Europa, în timpul războiului franco-prusac, belgianul Joseph Montigny a inventat o mitralieră, îmbunătățită ulterior de francezul Reffue. Peste ocean, în S.U.A. a fost inventată și testată prima mitralieră, autorul ei fiind William Gardner. La scurt timp, respectiv în anul 1879, mitraliera concepută și fabricată de Hiram Maxim a fost omologată și a intrat în dotarea standard a armatei britanice. Pe lângă mitraliera concepută de Hiram Maxim se cuvin a fi menționate și modelele care i-au avut ca autori pe Benet Mercie și John Browning, acesta dominând, din punct de vedere constructiv și al performanțelor, întregul secol al XIX- lea. La începutul sec. XX este de semnalat adoptarea de către armata franceză a mitralierei Hotehkiss.
Referitor la muniția folosită pentru armele de foc menționate subliniez faptul că apariția explozibililor primari și a mijloacelor pirotehnice de ințiere a condus succesiv la îmbunătățirea parametrilor constructivi ai armelor de foc. În acest sens amintim contribuția adusă de Edward Howard prin descoperirea fulminatului de mercur ( 1779 ). În anul 1807 au apărut primele arme cu sistem de percuție care utilizau un amestec pirotehnic cu fulminat de mercur, dispus între două hârtii ceruite. În anul 1842, Flaubert a fabricat primul cartuș acuplat, amestecul de inițiere fiind presat direct pe fundul tubului cartușului. După aproape două decenii (1861) s-au utilizat primele capse cu aprindere prin percuție centrală. De la începutul secolului XX capsulele de aprindere prin percuție au devenit principaă, îmbunătățită ulterior de francezul Reffue. Peste ocean, în S.U.A. a fost inventată și testată prima mitralieră, autorul ei fiind William Gardner. La scurt timp, respectiv în anul 1879, mitraliera concepută și fabricată de Hiram Maxim a fost omologată și a intrat în dotarea standard a armatei britanice. Pe lângă mitraliera concepută de Hiram Maxim se cuvin a fi menționate și modelele care i-au avut ca autori pe Benet Mercie și John Browning, acesta dominând, din punct de vedere constructiv și al performanțelor, întregul secol al XIX- lea. La începutul sec. XX este de semnalat adoptarea de către armata franceză a mitralierei Hotehkiss.
Referitor la muniția folosită pentru armele de foc menționate subliniez faptul că apariția explozibililor primari și a mijloacelor pirotehnice de ințiere a condus succesiv la îmbunătățirea parametrilor constructivi ai armelor de foc. În acest sens amintim contribuția adusă de Edward Howard prin descoperirea fulminatului de mercur ( 1779 ). În anul 1807 au apărut primele arme cu sistem de percuție care utilizau un amestec pirotehnic cu fulminat de mercur, dispus între două hârtii ceruite. În anul 1842, Flaubert a fabricat primul cartuș acuplat, amestecul de inițiere fiind presat direct pe fundul tubului cartușului. După aproape două decenii (1861) s-au utilizat primele capse cu aprindere prin percuție centrală. De la începutul secolului XX capsulele de aprindere prin percuție au devenit principalul mijloc de producere a impulsului caloric pentru pulberile propulsive folosite la armamentul de infanterie și artilerie. Dintre momentele de referință pe linia realizării unor mijloace de inițiere amintesc:
Realizarea unor mijloace de inițiere cu ajutorul curentului electric,
inițiatorii acestui domeniu fiind Benjamin Franklin (S.U.A.) și Watson (Anglia);
Înlocuirea fulminatului de mercur cu un preparat compus din acid
azotihidric și sărurile sale de plumb, argint și mercur; acest amestec a fost preparat în 1890 de către Curtius, fiind fabricat apoi și utilizat în Germania după primul Război Mondial.
Descoperirea altor explozivi primari- fulminatul de argint, azotura de
argint,etc, precum și a altor compoziții de amorsare.
2. NOȚIUNE, OBIECT, IMPORTANȚĂ
Așa cum remarcă pe bună dreptate literatura de specialitate, armele de foc reprezintă mijlocul cel mai eficace folosit de către infractori, atât pentru a săvârși fapte de natură penală, cât și pentru a-și asigura scăparea, în cazul în care sunt surprinși la locul săvârșirii infracțiunii ori sunt urmăriți de organele judiciare, persoana vătămată sau martori. Încălcarea regimului stabilit la regimul armelor și munițiilor reprezintă un grad de pericol social ridicat, punând în primejdie viața, integritatea corporală, sănătatea persoanelor, proprietatea publică sau privată, drepturile, libertăților cetățenilor, ordinea și liniștea publică. De aceea, cadrul legislativ instituit are menirea să asigure protejarea valorilor menționate.
Conform dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul “armă” vine de la latinescul “arma” și semnifică un obiect, o unealtă, un aparat sau dispozitiv care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive.
Din punct de vedere militar, prin “armament de foc” se înțelege armamentul care folosește pentru aruncarea glonțului din țeavă energia gazelor rezultate din arderea pulberii și este destinat nimicirii forței vii dispusă în teren deschis sau înapoia unei adăpostiri ușoare, cât și a tehnicii de luptă a adversarului.
În criminalistică se acceptă, de regulă definiția legală, cu mici diferențe. Astfel, arma de foc este considerată ca fiind “un mecanism, un instrument care servește la atac sau la apărare și folosește pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se crează, datorită gazelor, o presiune care aruncă glonțul sau alicele din țeava armei”
Conform legii 295/2004 :
1. arma – orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute în anexă;
2. arma de foc – arma al cărei principiu de funcționare are la bază forța de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc și ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc;
2^1. arma albă – acel obiect sau dispozitiv ce poate pune în pericol sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor prin lovire, tăiere, împungere, cum ar fi: baionete, săbii, spade, florete, pumnale, cuțite, șișuri, boxuri, castete, arbalete, arcuri, bâte, măciuci și bastoane telescopice;
3. muniție – ansamblu format din proiectil și, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum și celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcționarea și realizarea scopului urmărit;
4. operațiuni cu arme și muniții – producerea, confecționarea, modificarea, prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, închirierea, schimbul, donația, importul, exportul, transportul, tranzitul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea și distrugerea armelor de foc și munițiilor;
5. uz de armă – executarea tragerii cu o armă.
Balistica judiciară e ramura traseologiei care studiază armele de foc și urmele acestora, prin metode și mijloace tehnico-științifice moderne, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă de foc la săvârșirea faptei și a identificării sale, apoi a trăgătorului.
Este controversată problema care își propune să stabilească dacă studiul armelor de foc și al urmelor de împușcătură întâlnite pe corpul victimei, ar aparține criminalisticii sau medicinei legale. Până ce literatura de specialitate va reuși să apropie cele două puncte de vedere contradictorii, organele judiciare, experții criminaliști și medicii legiști trebuie să colaboreze pentru aflarea adevărului în procesul penal.
Aceste probleme controversate constituie încă o dovadă în sprijinul afimației potrivit căreia, deși criminalistica are un obiect de studiu propriu, nu se poate dezvolta fără o colaborare strânsă cu alte științe, între care un loc de seamă îl ocupă medicina legală, fizica, chimia, etc. Această afirmație e deopotrivă valabilă și pentru balistica judiciară.
În timp ce balistica militară studiază o imensă varietate de arme de foc, balistica judiciară cercetează numai armele ușoare, numite și arme de mână. Orice armă care prezintă interes pentru criminalistică cuprinde 3 părți principale: țeava, ansamblul mecanismelor, patul sau mânerul.
CAPITOLUL II ARME
Clasificare
Atât în literatura de specialitate, cât și din punctul de vedere al criminalisticii există mai multe păreri privind criteriile de clasificare a armelor de foc.
Pentru criminalistică prezintă importanță (de regulă) armamentul ușor portabil (portativ) folosit la săvârșirea unor infracțiuni, dar nu excludem nici utilizarea armamentului greu de infanterie (mitraliere, aruncătoare, etc.) deoarece practica a dovedit că au existat numeroase cazuri în care au fost folosite arme din această categorie.
În urma studierii literaturii de specialitate sunt de părere că armele de foc se clasifică după anumite criterii mai importante:
După destinație armele de foc se împart în:
Arme de luptă (folosite de forțele armate în misiunile sale)
Arme civile (destinate populației civile în scopul legitimei apărări,
practicării sportului și vânătorii). La aceste arme încărcătorul nu trebuie să depășească zece cartușe și tragerea nu trebuie să fie automată (tragerea cu rafale este imposibilă).
2. După modul de funcționare, distingem:
arme neautomate (“foc cu foc”),
semiautomate
automate
Armele neautomate – se caracterizează prin aceea că energia gazelor
este utilizată numai pentru punerea în mișcare a proiectilului. Scoaterea tubului ars din armă și reîncărcarea ei se realizează manual. De asemenea, pentru fiecare foc se apasă pe trăgaci. Armele neautomate fac parte din prima generație a armelor de foc.
Dintre acestea fac parte numeroase arme militare cu țeavă lungă, diferite revolvere, armele de vânătoare cu țeava lisă, precum și unele arme de tir.
Armele automate – sunt acele arme de foc în care toate
operațiunile de reîncărcare și efectuare a tragerii se fac fără ajutorul direct al omului ci de gazele degajate în urma arderii pulberii sau altor izvoare de energie.
În această categorie sunt incluse pistoalele-mitralieră, automatul-mitralieră, unele puști-automate, pistoalele (Stecikin cal.9mm)
Pușcă mitralieră, model M16.
Armele semiautomate sunt armele ce nu permit trăgătorului să
împuște neîntrerupt, pentru efectuarea fiecărei împușcături este necesar a apăsa pe trăgaci.
Acestei categorii îi sunt specifice pistoalele automate (Makarov), carabine, puști-automate.
Pistol semiautomatic RUGER, calibru 9mm, model P89.
3. După modul de încărcare și gradul de automatizare
Arme ce pot efectua doar câte o împușcătură – în urma apăsării pe
trăgaci. În această grupă sunt incluse armele neautomate și cele semiautomate.
Arme ce împușcă continuu – la aceste arme nu este prevăzut să tragi
câte o singură împușcătură ci doar în continuu. Din această categorie fac parte toate mitralierele, unele pistoale-mitralieră (de obicei modelele învechite de tip ППC – 43 sau pistoalele-mitralieră de confecționare artizanală).
Arme de foc ce împușcă în serii. Din această categorie fac parte
armele automate a căror mecanism limitează împușcătura continuă la rafale de la 3 la 5 cartușe. Aceste arme au avut o popularitate mai mare în doar 2-3 țări, dar cu timpul au fost înlocuite de alte modele mai performante.
Armele de foc combinate – ce permit trăgătorului să împuște nu doar
într-un mod, cel mai des fiind combinat focul continuu cu cel de o singură dată. Acestea sunt caracteristicile automatelor, în special și al pistoalelor mitraliere, puști-automate.
4. După numărul de cartușe
Cu un singur cartuș
Arme cu magazie sau cu mai multe cartușe
Armele de mână sunt cele care au dispozitive pentru păstrarea și alimentarea uneia sau mai multor țevi cu cartușe sau gloanțe. În prezent încărcătoarele sunt destul de încăpătoare, ca exemplu poate servi pistolul-mitralieră “Bizon 2”, cu magazia în formă de cilindru, ce poate păstra până la 70 de cartușe de 9mm.
5. După modul de încărcare
Arme ce se încarcă pe țeavă ( de obicei sunt arme de construcție
veche, arme de colecție secolele XVII-XVIII sau cele de construcție artizanală). Ele pot fi clasificate după mecanismele ce detonează pulberea:
cu capsă
cu cremene
cu fitil
Armă artizanală Armă artizanală
Arme ce se încarcă prin camera de detonare (de obicei sunt făcute
sub cartușe unitare)
arme cu cartușe de tip Le Foushe
Substanța ce detonează praful este plasată în tub împreună cu încărcătura de praf negru. În afara tubului colateral se află acul de lovire, care îndeplinește locul percutorului și asupra căruia lovește cocoșul.
arme cu cartușe de bătaie laterală
Ele folosesc substanța de detonare care se află în rozeta tubului, adică rozeta este capsa propriu-zisă; substanța explozivă este plasată în rozeta asupra căruia lovește percutorul în marginea rozetei pentru a iniția substanța explozivă.
arme ce folosesc cartușe de bătaie centrală, adică capsa se află pe
centru.
6.După numărul țevilor:
arme cu o țeavă
arme cu două țevi (de obicei la armele de vânătoare cu țeava lisă ,
dar sunt combinate – una lisă plus alta ghintuită, sau pistoale neautomate cu două țevi)
arme cu trei țevi (de obicei de vânătoare cu combinații diferite între
țevi ghintuite și lise sau arme de construcție artizanală), cunoscute sub numele de „ Drilling ”
arme cu patru țevi – două țevi lise și două ghintuite, așa numitele
„Vierlling”.
7. După calibru:
de calibru mic – până la 6,5mm (Astra, cal. 2,7mm)
de calibru mediu – de la 6,5 până la 9mm
Pistol Beretta, calibru 7.65mm.
de calibru mare – de la 9mm.
8.După construcția canalului țevii:
cu țeavă lisă
cu țeavă ghintuită
arme cu țevi combinat
9.După lungimea țevii:
cu țeavă lungă – între 50-80 cm. – , în această categorie intrând
puștile, carabinele, puștile mitralieră, armele de vânătoare și de tir.
Puști de vânătoare
cu țeavă medie – între 20-50 cm. – , cum ar fi pistoalele mitralieră și
automatele.
Pistol mitralieră H&K MP5.
cu țeavă scurtă – între 3-20 cm; armele din acestă subgrupă
reprezintă interes criminalistic deoarece fiind cele mai ușoare și mai comod de purtat, sunt frecvent folosite la săvârșirea faptelor împotriva integrității corporale și a vieții omului: accidente, sinucideri, omucideri sau ucideri din culpă. Aici sunt cuprinse și toate tipurile de pistoale și revolvere.
Pistol Browning, calibru 9mm. Revolver RG INDUSTRIES, calibru 38 Special, model 31
Revolver GERSTENBERGER
calibru 32 mm. Revolver Magnum, SMITH & WESSON,
calibru 357 model 13-4.
10.După modul de fabricație:
arme produse de întreprinderi mecanice de înaltă tehnicitate (fabrici
de armament, produse conform tehnologiilor specifice anumitor sisteme și modele de arme – arme de fabricație industrială)
arme atipice, acestea fiind de două tipuri:
de fabricație industrială ulterior modificate prin retezare țevii, patului
sau alte metode.
de construcție proprie, asamblate din detalii în mod improvizat,
cunoscute sub denumirea de arme rudimentare sau artizanale.
Ambele categorii reprezintă interes pentru organele judiciare și pentru experți deoarece fiecare producător imprimă pe armă diferite repere ce folosesc la identificarea acestora iar cele artizanale, destul de răspândire, pun probleme deosebite pentru că de multe ori sunt produse unicate. La această categorie expertul criminalist ar trebui să stabilească în primul rând dacă pot fi folosite în trageri sau nu îndeplinesc condițiile tehnice pentru a fi calificate ca arme de foc.
Clasificarea armelor de foc este necesară criminalistului pentru stabilirea datelor tehnice ale unei arme de foc, pentru identificarea armei folosită de infractor.
Legea 295/2004 prevede următoarea clasificare a armelor:
III. Clasificarea armelor din punct de vedere al destinației
1. arme militare – arme destinate uzului militar;
2. arme de apărare și pază – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice, precum și bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice;
3. arme de autoapărare – arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
4. arme de tir – arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare – arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi, care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege;
6. arme utilitare – arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor activități din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecției mediului și împotriva dăunătorilor, precum și desfășurarea de către societățile specializate de pază a activităților de pază a obiectivelor, bunurilor și valorilor sau a transporturilor unor valori importante;
7. arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
8. arme cu destinație industrială – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;
9. arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanțe tranchilizante;
10. arme de panoplie – arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat;
11. arme de colecție – armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele aflate sau nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică, științifică, documentară sau sentimentală deosebită;
12. arme vechi – arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecții;
13. arme de recuzită – arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor specializate în domeniul artistic.
IV. Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte – arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime totală nu depășește 60 cm;
3. arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiție – arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură – armă de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă;
8. arme albe cu lamă – armă care îndeplinește următoarele criterii:
a) lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun cu mânerul său;
b) are tăiș dublu pe toată lungimea sa;
c) lungimea este mai mare de 15 cm;
d) lățimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;
e) are un mâner prevăzut cu gardă.
V. Categorii de persoane
1. vânător – persoana care posedă permis de vânătoare cu viză valabilă, în condițiile legii, privind fondul cinegetic și protecția vânatului;
2. colecționar de arme – persoana care a dobândit, în condițiile legii, un atestat de colecționar și care deține ori intenționează să dețină arme în colecție;
3. sportivi și antrenori de tir – sportivii și antrenorii legitimați la cluburi sportive care au dobândit certificat de identitate sportivă, eliberat de Agenția Națională pentru Sport, și sunt afiliate la federațiile sportive naționale de specialitate;
4. armurier – orice persoană juridică autorizată, în condițiile prezentei legi, să desfășoare operațiuni cu arme și muniții;
5. rezident al unui stat membru – cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, precum și persoana titulară a unui document de identitate eliberat de un stat membru, cum ar fi pașaportul sau cartea de identitate, prin care se atestă faptul că are domiciliul sau reședința în acel stat.
Părțile componente ale armelor de foc
Din punct de vedere al construcției, orice armă de foc portabilă are următoarele părți componente:
Țeava și anexele ei
Mecanismul de dare a focului
Închizătorul
Mecanismul de alimentare
Patul ori partea de asamblare
Accesorii
Țeava
Așa cum remarcă literatura de specialitate, țeava servește la dirijarea glonțului, imprimând acestuia o mișcare de rotație în jurul axului, necesară stabilirii traiectoriei. După cum este cunoscut în limbaj tehnic, prin țeavă se înțelege acea piesă din metal, sticlă sau alte materiale, de formă cilindrică și goală în interior, cu lungimea mai mare în raport cu diametrul ei exterior. La armele de foc țeava este confecționată dintr-un oțel special care trebuie să reziste la presiunea puternică dezvoltată de aprinderea pulberii în momentul declanșării focului și să dirijeze proiectilul sau alicele pentru a ajunge la țintă.
Partea interioară a țevii poartă denumirea de canalul țevii. Axa canalului țevii desemnează linia dreaptă imaginară care trece prin mijlocul canalului țevii. Partea din față a țevii se termină cu o retezătură. La fel partea din spate a țevii , denumită culată, se termină cu retezătura culatei.
Țeava oricărei arme de foc prezintă și alte elemente componente, respectiv:
Camera cartușului, care are rolul de intoducere a cartușului;
Conul de racordare, de forțare, reprezintă locașul de intrare a
glonțului și este destinat pătrunderii progresive a glonțului în ultima zonă a țevii, adică în zona ghintuită a acesteia;
Ghinturile țevii servesc la imprimarea unei mișcări de rotație a
glonțului;
Prin ghinturi se înțeleg acele canale longitudinale practicate pe suprafața interioară a țevii unei arme de foc care forțează proiectilul, în timpul parcurgerii țevii, să capete o mișcare de rotație în jurul axei sale, numită elicoidală sau helioidală. Prin această mișcare de rotație se asigură stabilitatea proiectilului pe traiectorie, asigură menținerea glonțului cu vârful înainte și ajută la străpungerea cu mai multă ușurință a straturilor de aer și a obiectelor prin care trece, ceea ce face să atingă o distanță considerabilă și să aibă o mare putere de penetrare.
Pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri, iar intervalele dintre ghinturi poartă denumirea de plinuri. Flancul glonțului care obligă glonțul să se rotească este denumit flanc de atac, în timp ce flancul opus se numește flanc liber. În sfârșit, diametrul canalului țevii poartă denumirea de calibru.
Trebuie reținut că la țevile ghintuite, calibrul țevii se determină prin măsurarea distanței dintre două plinuri opuse, în timp ce la țevile lise acesta se stabilește prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii. El este dat de numărul de bile confecționate pentru diametrul țevii dintr-un pfund de plumb (aproximativ 0,5 kg). Deci, o armă de vânătoare cu țeavă lisă și cu un diametru mai mic are indicele de calibru mai mare decât o armă cu diametrul canalului țevii mai mare.
Așadar, țevile armelor de foc se diferențiază între ele printr-o serie de criterii, acestea constituindu-se în tot atâtea elemente de identificare, astfel:
Calibru
Potrivit literaturii de specialitate, cele mai întâlnite arme de foc au următoarele calibre:
la revolvere, între 7,62 mm. și 11,43 mm;
la pistoale, între 4,5 mm. și 11,50 mm.;
la armele cu țeavă lungă între 7,92mm. și 8 mm.
Numărul ghinturilor, acestea variind în raport cu tipul și modelul
armei;
Sensul ghinturilor;
Legat de acest criteriu trebuie reținut faptul că la majoritatea armelor de foc, sensul ghinturilor este spre dreapta, sensul ghinturilor spre stânga întâlnindu-se mai rar, de regulă în cazul armelor mai vechi.
Flancul ghinturilor
Sub aspectul valorii de identificare criminalistică trebuie reținut faptul că dintre flancurile ghintului, șocul cel mai puternic este primit de flancul de atac. Obligând glonțul să se rotească într-un anumit sens, flancurile de atac lasă pe acestea urme mult mai vizibile decât flancurile libere.
Lățimea ghinturilor și a plinurilor
De regulă ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lățimea unui ghint fiind de obicei mai mare de 2 ori decât a unui plin. Lățimea ghinturilor și înclinația –în grade – a acestora formează așa-numitul câmp al ghinturilor.
Profunzimea ghintului- mai exact, înălțimea flancului, – reprezintă fie 1:5, fie 1:70 din lățimea ghintului.
Spre deosebire de armele de foc militare, armele de vânătoare prezintă anumite deosebiri caracterizate prin:
calibrul armelor cu glonț este egal cu mărimea diametrului interior
al țevii, măsurat între ghinturi;
calibrul armelor cu alice este un număr abstract, invers proporțional
cu diametrul țevii: 12,14,16,18,20,24,etc.;
Mecanismul de dare a focului.
Acesta este caracterizat prin sistemul de construcție, locul de amplasare, forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului și știful arcului.
3. Principiile generale de funcționare
Armele cu țeavă ghintuită
Pistoalele și revolverele
De regulă, pistoalele și revolverele sunt mai des folosite la săvârșirea infracțiunilor.
PISTOLUL – armă de foc individuală cu destinație de a distruge ținte vii la distanța de până la 70m, dar la distanța de 70m (se are în vedere distanța de ochire, adică, punct ochit – punct lovit), nu pot împușca toate pistoalele, chiar și unele militare (ex: Makarov). Aceasta poate depinde atât de lungimea țevii, calibru, forma glonțului și de forța cartușului, plus ghinturile țevii.
Pistolul-automat diferă de revolver. Revolverele și pistoalele au multe asemănări care reies din utilizarea și destinația lor, dar în primul rând sunt diferențe în construcție și principiile de funcționare.
Pistolul în sens larg este o armă individuală care în timpul tragerii este ținută cu o mână; din cele expuse rezultă că și revolverul este pistol dar cu elemente constructive, specifice doar lui.
Pistoalele moderne diferă de revolvere în primul rând după principiul de funcționare a mecanismelor. Mecanismul revolverelor este pus în funcțiune în primul rând prin efortul fizic efectuat de trăgător, dar pentru lucrul mecanismelor pistolului automat se folosește energia gazelor degajate în urma arderii pulberii. Din acest motiv spre deosebire de revolver, pistolul este o armă automată. În armele automate energia gazelor degajată în timpul fiecărei împușcături se folosește în activitatea tuturor mecanismelor ce ar pregăti arma pentru o nouă împușcătură. La unele modele de arme de foc automate, spre exemplu la pistolul-mitralieră, în ciclul complet intră și efectuarea unei noi împușcături, ce se repetă atâta timp până când țintașul nu va lua degetul de pe trăgaci sau se termină cartușele în încărcător (magazie). Pentru pistol – care este o armă destinată pentru trageri cu o mână, cel mai optim tip de foc este semiautomat.
Din aceste motive în cazul pistoalelor automate nu este obligatoriu faptul ca aceste arme să împuște cu rafale.
După construcția lor armele automate pot fi mai complicate ca revolverele, având principii de lucru a mecanismelor și structură diferită .
Principiile de lucru ale mecanismelor
În construcția pistoalelor sunt folosite nu numai diferite principii de lucru al mecanismelor, dar și diferit este folosită componența mecanismelor. Ca exemplu poate fi plasarea arcului recuperator (care poate fi situat deasupra țevii, pe ea sau sub ea). O astfel de circumstanță poate schimba esențial schema de funcționare al arme. Totodată se schimbă și plasarea altor piese în pistol ce pot lăsa urme pe tub caracteristice doar acestui model.
Un factor important ce influențează aranjarea tuturor mecanismelor din pistol este situarea încărcătorului. Majoritatea pistoalelor au magazia (încărcătorul) situat în mâner. Plasarea încărcătorului în afara mânerului este caracteristic în special modelelor învechite sau pistoalelor sportive cu mâner ortopedic. Cartușele în încărcător de obicei sunt aranjate într-un rând, dar în ultimul timp (în special la modelele militare) sunt folosite încărcătoarele în care cartușele sunt aranjate în două rânduri, fapt ce le permit considerabil de a mări capacitatea încărcătorului fără a-i mări lungimea. Încărcătoarele de obicei sunt detașabile dar se întâlnesc și excepții (la majoritatea modelelor învechite).
Construcția încărcătorului este foarte simplă și reprezintă o cutie de metal deschisă din ambele părți (de sus și de jos). În el se află alimentatorul ce este împins de arcul alimentatorului. Cartușele ce sunt introduse în magazie apasă alimentatorul totodată contractând arcul și totodată sunt reținute de buzele încărcătorului. Pereții laterali ai magaziei de obicei sunt perforați pentru a se putea vedea numărul cartușelor. Pentru a încărca pistolul este nevoie de a introduce încărcătorul și de a împinge cartușul în camera de detonare.
Viteza de reîncărcare a pistolului-automat și capacitatea mai mare a încărcătorului este una din laturile pozitive ale lui în comparație cu revolverul. Asupra acestor aspecte atrag o mare importanță constructorii; ca exemplu la majoritatea pistoalelor moderne după ce este descărcat încărcătorul e destul să îl schimbi cu un altul încărcat și să scoți închizătorul de pe piedică.
Cadrul pistoalelor este compus din mâner și piesele ce sunt situate pe el:
piedica închizătorului (după ultima împușcătură piedica stopează
închizătorul )
zăvorul încărcătorului prin intermediul căruia magazia se extrage din
pistol
siguranța ce blochează trăgaciul prin intermediul nucii sau tijei
trăgaciului
trăgaciul și arcul trăgaciului
tija de eliberare ce unește trăgaciul cu nuca
nuca ce reglează mișcarea percutorului, oprește cocoșul ce îl
eliberează, apoi ultimul lovește percutorul
Pistoalele constituie cea mai răspândită armă de luptă. Ele diferă după calibru și numărul cartușelor din încărcător precum și după anumite particularități și caracteristici tehnici de construcție al țevii, a mecanismului de închidere etc. În majoritatea lor pistoalele automate sunt arme semiautomate. După introducerea primului cartuș în țeava țintașul apasă pe trăgaci, după fiecare apăsare pe trăgaci, mecanismul de tragere asigurând în mod automat expulzarea și aruncarea tubului ars și reîncărcarea pistolului cu un alt cartuș.
Cocoșul și arcul de armare nu sunt folosite în toate modelele de pistoale-automate. În pistoalele fără cocoș, percutorul, sub influența arcului de armare, sparge capsa.
Mecanismele de percuție a pistoalelor automate sunt foarte diverse. Destul de răspândite sunt pistoalele cu mecanism de percuție fără cocoș. Ele se deosebesc de celelalte prin simplitate, siguranță și sunt păzite de murdărie, dar sunt și neajunsuri. Dar în ultimul timp prevalează mecanismele cu cocoș; ele s-au dovedit a fi mai comode și sigure. Dar principalul este că la mecanismele cu cocoș, poți lin înclina cocoșul, având cartușul în camera de detonare al pistolului fără a produce împușcătura. Ultimule modele de pistoale-semiautomate au mecanisme de percuție mult mai bune decât la cele învechite.
Țeava și închizătorul. La pistoalele semiautomate de obicei țeava este ghintuită; ca excepție sunt armele artizanale, pistoalele sportive ce folosesc cartușe 35 greneli.
Legat de canalul țevii armei, mai trebuie să cunoaștem calibrul.
Automatismul pistoalelor.
Pistoalele semiautomate în general funcționează pe bază a câtorva scheme. Piesele lor interacționează una cu alta, producând împușcătura în camera de detonare.
Pistoalele semiautomate au trei principii generale de funcționare:
fără cuplarea țevii cu închizătorul(A-B)
semi-cuplarea țevii cu închizătorul(C)
cuplarea țevii și închizătorului(D)
1. Sistemele cu închizătorul necuplat
De obicei acest sistem este folosit în pistoalele de calibru până la 9mm “Parabellum” sau “Luger”. Cartușele de acest calibru în timpul împușcăturii formează o presiune nu atât de mare (270atm). Sunt excepții unele modele ce folosesc închizătorul necuplat cu aceste cartușe. În astfel de pistoale cuplarea închizătorului se realizează prin intermediul arcului recuperator și a închizătorului cu greutate mare. În timpul împușcăturii glonțul este împins prin canalul țevii de gaze. Presiunea formată în țeavă tinde să împingă și tubul din camera de detonare, dar acesteia nu îi permite închizătorul greu și arcul recuperator. Ele încetinesc această reacție și doar după ce glonțul părăsește canalul țevii, închizătorul își începe mișcarea în urmă și totodată scoate tubul din camera de detonare oprindu-se. Ca exemplu poate servi Makarov, Walther PPS,PPK.
2. Semicuplarea închizătorului este un sistem intermediar între cele cu închizător cuplat și necuplat. Blocarea dură a camerei aici nu este prezentă, dar încetinirea deschiderii închizătorului în timpul împușcăturii se face pe baza dispozitivelor ce măresc forța de frecare între închizător și alte piese “Hekler and Kotch”.
3. Sisteme de cuplare a țevii cu închizător
Sistemul Browning
Americanul Djohn Moises Browning (1855-1926) a inventat acest sistem de cuplare a pistolului TT, Browning, CZ 75. Acest sistem este foarte simplu și are un șir de avantaje, sinecostul nu este mare: nu-i sensibil la murdărire.
Sistemul Browning poate fi activizat în trei categorii:
Browning-colt
Browning-FM
Browning Beter
Br. (d. Sub țeavă se află 2 șarniere și de asupra sunt de la 1 până la 3 praguri care intră în tăieturi).
După împușcătură sub presiunea gazelor închizătorul cu țeava se mișcă în urmă. Prin intermediul șarnierului țeava coboară puțin mai jos totodată decupându-se țeava cu închizătorul.
Sistemul Browning FN și Peter sunt asemănătoare. Deosebirea între ele este că în locul șarnierului țeava are sub camera de detonare o bază presată sub unghi .
Sistemul Walter
Acest sistem a fost inventat de G. Walter și patentat în 1938. Primul pistol de care s-a folosit acest sistem de cuplare este Walter P 38 (multe P 38 pe teritoriul USSR au rămas după al doilea Război Mondial).
Sistemul funcționează în următorul mod: sub țeavă se află sabotul, piesă ce se mișcă și care cuplează țeava și închizătorul. După împușcătură aceste piese se mișcă împreună aproximativ 8mm. Apoi percutorul acestuia se lovește de pragul cadrului și după aceasta trece prin partea de jos a țevii se lovește de partea de sus a sabotului, ce blochează închizătorul. Acesta se coboară în jos. După aceasta țeava și închizătorul se decuplează. Mișcându-se el aruncă tubul împușcat și ia alt cartuș. Apoi se întoarce în poziția inițială.
Blocarea se face prin intermediul sistemului de tijă.
Închizătorul aflându-se în fața camerei de detonare este sprijinit de un sistem de tije care sunt unite în urmă de cadru (manșonul țevii) și se află în poziție orizontală.
În urma împușcăturii țeava se mișcă în urmă împreună cu închizătorul aproximativ opt milimetri, după această mișcare tija se oprește în cadru și își schimbă poziția orizontală totodată deschizând camera de detonare. Acest sistem a fost folosit la pistolul Parabellum.
Neajunsurile sunt: sinecostul și sensibilitatea la murdărire și la muniții diferite.
Pistoalele sunt prevăzute pentru a împușca la distanță mică, luptă apropiată care de obicei se petrece la distanță nu mai mare de 10-15 m. Dispozitivele de ochit de obicei se fac foarte simple, adică permanente (fără posibilitatea de a mări distanța de țintire). Dar la unele pistoale militare ce sunt destul de puternice, înălțătorul, adică foaia, își poate schimba poziția în dependență de distanță.
La descrierea armelor de obicei se menționează semnele specifice acestei arme: denumirea (sistemul de funcționare, firma, modul, anul de producere); calibrul (în milimetri sau țoli) mărimile (în milimetri); greutatea (în grame); capacitatea încărcătorului; viteza inițială a glonțului în m/sec; energia cinetică (dj).
Revolverul – este o armă individuală cu magazie în formă de butoiaș cu capacitatea de la 5-10 cartușe și se rotește în jurul axei sale menit pentru a împușca la o distanță de până la 100 m. făcute La revolvere și pistoale este aproximativ aceeași. Viteza inițială a glonțului la revolvere practic nu depășește 300 m/sec, aceasta depinde de scurgerea de gaze care se face între cilindrul rotativ și țeava, ce este prezent la practic toate revolverele, dar în urma căreia scade puterea. Un plus al revolverelor este că reculul nu este așa de mare.
Construcția revolverului
După mecanismul de percepție revolverele ar putea fi divizate în două grupuri (ca și pistoalele): cu funcție simplă și cu funcție dublă.
Cele cu mecanism simplu au mecanism de percuție – înainte de a efectua împușcătura este necesar de a ridica cocoșul
În cazul al doilea este o alternativă – țintașul are posibilitatea de a ridica cocoșul și după aceasta de a împușca, sau doar de a apăsa pe trăgaci pentru a efectua împușcătura (în aceste cazuri efortul aplicat asupra trăgaciului este mai mare, dar și tragerea este mai rapidă).
Asupra vitezei glonțului acționează mult scurgerea de gaze ce se petrece între cilindrul rotativ și țeavă. Mulți autori au făcut încercări s-o minimalizeze, adică să ajungă la o obturare ce ar ridica cu mult efectivitatea revolverelor. În majoritatea modelelor de revolvere la aceasta s-a ajuns prin intermediul lipirii cilindrului de țeavă, sau mărirea puterii cartușelor, dar aceasta s-a dovedit a fi puțin efectiv.
Un alt principiu a fost realizat în alt model „Nagant 1895”, inventat de Leon Nagant. În acest revolver s-a folosit cartușe de forma tubului, glonțul este așezat adânc în tub și marginile tubului (care se află in afara cilindrului) intră puțin în țeavă. Din această cauză la „Nagant” nu se observă scurgerea gazelor și pot fi aplicate diferite dispozitive de amortizare, (micșorarea sunetului și flăcării), ceea ce este practic imposibil la alte modele de revolvere.
Avantajele de bază ale revolverelor față de pistoale constau în faptul că reîncărcarea se efectuează mecanic, grație efortului fizic a țintașului și în cazul în care arma nu a efectuat tragerea nu trebuie să faci alte mișcări în plus (adică să-l reîncarci, ca la pistoale), ci doar mai apeși o dată pe trăgaci; nu sunt cazuri de calare, blocare a cartușului în timpul reîncărcării, ceea ce frecvent se întâmplă la pistoale.
Revolverele au un șir de neajunsuri: capacitatea mică a încărcătorului (5 – 7 cartușe; până la 10 cartușe – în cazul cartușelor de calibrul 5,6 mm); puterea mai mică (la aceiași greutate a glonțului viteza lui este mai mică). La general revolverele cedează pistoalelor. Ca exemplu poate servi faptul că majoritatea structurilor, organizațiilor de forță din lume nu se înarmează cu revolvere, ci doar cu pistoale automate. După formă revolverele sunt „tradiționale”, dar sunt și modele originale, exemplu servind „R-92”, „Nosorog”.
Pistolul–mitralieră – este arma de foc individuală, automată, destinată pentru lovirea țintei la o distanță de până la 200 m. Pistolul-mitralieră deseori este confundat cu automatul, din motivul asemănării și fiindcă ambele împușcă cu rafale. Pistolul – mitralieră diferă, în primul rând, după construcție, în al doilea rând el împușcă cu cartușe, de pistol (din acest motiv și se numește pistol – mitralieră).
Diferența de construcție intre pistolul-mitralieră și cel automat
Pistolul – mitralieră lucrează pe baza închizătorului necuplat (spre deosebire de automat), ca blocare a camerei de detonare servește închizătorul masiv și arcul puternic. Pistolul – mitralieră este mai slab ca automatul. Motivul este că, cartușul este slab, dar folosirea unui cartuș mai puternic nu este posibilă din motivul construcției. Folosirea închizătorului necuplat la arma cu cartușe puternice este periculos pentru țintaș; în timpul împușcăturii închizătorul poate deteriora cadrul armei și traumează persoana ce trage ( asemenea cazuri se întâmplau cu unele arme artizanale confecționate de persoane care nu sunt specialiști în domeniu).
Funcționarea pistolului – mitralieră: închizătorul este în poziția retrasă și este blocat de nucă. După ce este apăsat trăgaciul nuca eliberează închizătorul, care e sub acțiunea arcului recuperator de armare. El se mișcă înainte totodată luând din încărcător un cartuș și împingându-l în detunător, totodată percutând capsa. După ce glonțul a părăsit canalul țevii, impulsul împinge tubul în urmă împreună cu închizătorul. Ajungând până la punctul de sprijin se întoarce înapoi repetând această procedură până nu este luat degetul de pe trăgaci sau nu se termină cartușele.
Automatul – armă de foc automată folosită în special în structurile de forță. Este menită de a lovi ținte la distanțe de 500 metri și mai mult. Au apărut ca urmare a combinării puștii automate și pistolului–mitralieră. Primele modele apăruse în timpul celui de al doilea război mondial. Cel mai interesant este MP-43 (Germania) asemănător cu automatul AK-47 (după părerea unor autori Kalașnicov a folosit multe principii de funcționare din el*). Automatele folosesc cartușe intermediare care sunt foarte puternice și își păstrează puterea de distingere la distanțe destul de mari, din acest motiv sunt foarte periculoase în luptele din oraș (pentru trecători).
Principiul de funcționare a automatului se bazează pe gazele din urma arderii pulberii din tubul cartușului ce trec din canalul țevii prin orificiul de împrumut a gazelor ce acționează asupra pistonului de gaze totodată acționând asupra închizătorului, împingându-l și rotindu-l. La rândul său părăsind pragurile de armare, închizătorul și țeava se decuplează și se mișcă în urmă, aruncând tubul împușcat și ridicând cocoșul. După aceasta arcul recuperator întoarce înapoi închizătorul și cadrul lui le mișcă la poziția inițială – înainte luând alt cartuș din magazie și împingându-l în cameră. Închizătorul se oprește, blocând detunătorul. Mișcarea de mai departe a cadrului închizătorului aduce la rotirea închizătorului, totodată intrând în pragurile de armare a cotii închizătorului (cocoșul fiind până atunci ridicat), închizătorul fiind închis și cadrul lui deasemenea. Dacă trăgaciul nu este apăsat, atunci cocoșul rămâne blocat de nucă, în caz invers cocoșul sub acțiunea arcului de armare lovește percutorul, vârful percutorului sparge capsa și totul se reia de la început.
După design: simplă și bull-pup (pe teritoriul fostului URSS așa modele se întâlnesc mai rar ca modelele L85A)
Pușca – armă de foc, poate fi semiautomată și neautomată. Este menită pentru lovirea țintelor la distanțe de până 2000 m. De obicei ele sunt folosite pentru trageri la distanțe mari (puștile cu lunetă). Puștile neautomate sunt mai stabile decât cele automate. Puștile automate sunt toate cu indicatoare spre deosebire de cele neautomate.
Puștile sunt mult mai puternice și distanța de lovire a țintei este mare în comparație cu automatul dar de regulă ultimul câștigă la capacitatea încărcătorului.
Din această categorie fac parte: puștile, carabinele, și cele destinate pentru trageri cu lunetă (capacitatea încărcătorului mai mare, ceea ce nu obosește țintașul atât de repede) .
Carabină – (din franceză “carabine” înseamnă aceeași pușcă numai că este cu țeavă scurtă – până la 600mm). Se folosește la înarmarea cavaleriei și artileriei. Prima dată au apărut în secolul XIV. Masa lor ajunge da le 2,5 la 3,5 kg. Pot fi efectuate de la 10-40 împușcături pe minut, (capacitatea încărcătorului este de 5-10) la o distanță de până la 1000m.
Puștile cu lunetă – sunt menite pentru trageri precise în ținte deosebit de importante (câte una) cu folosirea lunetei. La trageri de noapte se folosesc lunete cu iluminare sau cu raze infraroșii (lungimea țevii mai mare de 60m). De regulă pentru trageri se folosesc cartușe speciale cu balistică perfecționată.
Armele cu țeava lisă
În prezent armele cu țeavă lisă au evoluat destul de tare și există diverse metode de construcție (încă nu s-a auzit de arme cu țeavă lisă ce împușcă cu rafale). Armele cu țeavă lisă diferă de cele cu țeavă ghintuită prin aceea că distanța de lovire a glonțului este mai mică, dar viteza glonțului în timp ce iese din canal este mult mai mare. Din această categorie fac parte armele de tir și majoritatea armelor de vânătoare. În urma conversiei, pe baza armelor aflate în dotarea armatei au fost inventate apoi fabricate carabinele semi-automate de vânătoare cu țeava lisă. Ca exemplu poate servi carabinul cu țeavă lisă Saiga 410 K – ca bază a servit automatul AK-74, deosebirea acestuia de armele militare este că este exclusă tragerea cu rafale. Principiul de funcționare a armelor cu țeavă lisă este același sau asemănător armelor cu țeavă ghintuită, ca excepție este pistolul-mitralieră, mitraliera și altele. Datorită lipsei ghinturilor în camera de detonare presiunea este mai mică decât la armele cu țeavă ghintuită. Lipsa ghinturilor la fel condiționează viteza inițială mare a glonțului. Aceasta se explică prin faptul că proiectilul expulzat prin țeavă nu este opus rezistenței ghinturilor. Calibrul acestor arme este mult mai mare, din acest motiv încărcătoarele au capacitatea mai mică. Cele mai dese calibre întâlnite la armele cu țeavă lisă sunt calibrul 12, 16, 20, 32. În anii ’90 pe teritoriul ex-sovietik au apărut pistoalele și revolverele cu țeavă lisă (majoritatea de fabricație germană), calibrul cărora este de 35 GR. Până în prezent aceste pistoale sunt considerate de organele de ocrotire a ordinii publice ca arme deosebit de periculoase.
Arme artizanale
Deficitul armelor de foc în rândurile populației a favorizat crearea armelor artizanale, care la rândul lor au devenit o sursă bună de venit pentru producătorii acestora. Cei care au legătură cu producerea armelor de foc formează sisteme noi, folosind astfel piese fabricate la uzine (în primul rând folosirea țevilor). Calitatea acestor arme artizanale este destul de înaltă. Practica ne arată că deseori indivizii care confecționează aceste arme încearcă să simplifice construcțiile deja cunoscute. Însă majoritatea acestor arme prezintă construcții primitive de o calitate foarte proastă, uneori periculoase în folosință.
Într-o grupă aparte pot fi clasificate armele modificate. În primul rând trebuie menționate armele cu țeava scurtată. Sunt modificate la fel și pistoalele fabricate în alte țări și aduse ilegal, sau cele rămase după cel de-al doilea Război Mondial. Modificarea lor constă în schimbarea camerei de detonare în diametru, pentru a avea posibilitatea folosirii cartușelor 9X18 mm PM. Chiar dacă această modificare permite folosirea cartușelor 9X18 mm PM această armă este imprevizibilă și poate să refuze în orice moment. Pricina este cartușul, viteza inițială a glonțului fiind de 35 m/s, ceea ce nu coincide cu cartușul 9X19 mm, dar nici cu 9X17 mm. Ca exemplu poate fi luat pistolul „Parabellum”, automatica căruia funcționează în diapazonul vitezelor inițiale de 325 – 345 m/s .
Majoritatea armelor de construcție rudimentară au calibrul mic , în majoritatea cazurilor 22 LR. Necătând la mica putere a acestui cartuș, glonțul de calibru mic provoacă distrugeri mari. Aceasta se întâmplă deoarece producătorii acestor arme în majoritatea cazurilor folosesc țevi fără ghinturi.
Tendința de a forma o armă cu mai multe cartușe a adus la apariția revolverelor asemănătoare după construcție cu revolverele „buldlog”. Însă aceste revolvere au o mulțime de neajunsuri ca: puterea redusă a glonțului, procesul de reîncărcare este dificil și necesită mult timp.
Arme de o construcție originală sunt cele în formă de pix. O largă răspândire a acestor arme a avut loc datorită structurii simple. Lungimea acestora este de aproximativ 12 – 20 cm și diametrul de până la 1,5 cm. Aceste pixuri sunt formate din două părți unite prin filet (țeava cu restul mecanismului). Țeava poate fi ghintuită sau lisă.
Unele exemple au câte o parte destinată scrisului, care poate fi scoasă înaintea folosirii. Dar dacă încărcăm această armă cu un cartuș orb atunci este posibilă tragerea cu acest element. În majoritatea cazurilor, calibrul acestor pixuri este mic (5,6mm, 5,45mm), dar încercarea de a mări puterea acestei arme a dus la fabricarea unor exemple de calibrul de 9X18 mm PM (cu cât mai mare este calibrul, cu atât mai mare este reculul). Însă cum nu am analiza aceste pixuri, ele pot fi considerate doar ca arme de „ultimă speranță”.
O noutate în această sferă reprezintă cartușele 35 GR care au apărut în spațiul ex-sovietic în anii 90. Aceasta a favorizat modificarea armelor de gaz sub acest cartuș. Acest cartuș este încărcat cu alice cu diametrul de 1,5 mm, masa cărora este de 4 grame. Puterea acestor cartușe este destul de mică. Aceasta se datorează alicelor de diametru mic, care la o distanță de 20 cm de la țeavă încep să piardă viteza, cu 40 m/s. Astfel, aceste cartușe sunt periculoase doar la distanțe mici. La fel sunt modificate și cartușele oarbe, destinate pentru armele de gaz.
În concluzie, putem spune că datorită neajunsurilor și calităților proaste ale armelor artizanale, în majoritatea cazurilor aceste arme pot fi considerate doar ca unele de atac și nu de apărare.
Amortizoare de sunet
Ca arme fără son pot fi considerate armele dotate cu amortizor de sunet. Acest termen este folosit superficial deoarece lipsa sunetului în urma tragerii, este imposibilă. Arma este considerată a fi fără sunet, dacă nivelul sunetului al armei în cauză este mai mic sau asemănător unei arme pneumatice.
Sunt cunoscute trei principii de bază pentru a micșora nivelul sunetului în timpul tragerii:
micșorarea vitezei de degajare a gazelor din canalul țevii;
micșorarea vitezei glonțului (nu mai mult de 300 m/sec);
blocarea gazelor de praf în interiorul tubului;
Primul amortizor de sunet a fost inventat de către constructorul american Hairem Maxim. El a micșorat viteza de degajare a gazelor din canalul țevii cu ajutorul invenției sale care era fixată de țeavă. Din exterior amortizorul de sunet reprezintă un tub, iar din interior reprezintă niște camere separate între ele cu membrane de cauciuc.
Acesta reprezintă primul amortizor de sunet, însă acum există sisteme mult mai avansate și eficiente.
Referindu-mă la a doua metodă de micșorare a sunetului putem spune, că scopul acestor tipuri de amortizoare este de a scade viteza glonțului și anume, să fie mai mică decât viteza sunetului. Aceasta este mai ușor de efectuat la pistoale, deoarece viteza glonțului e mai mică decât cea a sunetului.
La pistoalele-mitraliere întâlnim dificultăți, viteza glonțului fiind de 390-400 m/sec. Aici viteza este micșorată prin următoarele modalități:
instalarea unei țevi mai scurte;
este găurită țeava pentru degajarea gazelor;
folosirea cartușelor cu cantitatea micșorată de praf (în aceste cazuri
există dificultăți cu automatica armei).
Ultimul principiu de micșorare a sunetului (blocarea gazelor de praf în interiorul tubului) este practicat prin folosirea cartușelor speciale. La aceste gloanțe există alți parametri aerodinamici, de aceea și folosirea acestor cartușe la arme nespecializate în acest proces poate părea nepotrivită.
CAPITOLUL III INFRACȚIUNI CARE SE POT SĂVÂRȘI CU ARME DE FOC
Inviolabilitatea fizică a omului este apărată de lege și a constituit din toate timpurile o preocupare a justiției, având drept scop statornicirea unor relații sociale inter-umane normale.
Intensitatea traumatismului este incriminată de lege diferit în funcție de efect; acesta poate fi o suferință fizică, o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, o vătămare gravă sau moartea. Corpul victimei, care prezintă urmele infracțiunii, constituie obiectul material cel mai important al examenului medico-legal, asupra căruia s-au exercitat violențele de către făptuitor (subiect activ al infracțiunii), indiferent de formele concrete de realizare materială a acestor violențe. Deși traumatismele mecanice reprezintă forma comună de realizare a violenței fizice, pot exista și alte forme de violență în afară de lovire. În același timp infracțiunea poate fi comisivă (cel mai frecvent), dar și omisivă (prin inacțiune) și se poate realiza direct, dar și prin mijloace indirecte, oricum în toate cazurile având un rezultat incriminat de legea penală (23).
Aceste infracțiuni contra vieții apar menționate în Codul Penal, în Partea specială – Titlul II (infracțiuni contra persoanei), Capitolul I -infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății- , Secțiunea II – lovirea sau vătămarea integrității corporale.
Infracțiunile contra vieții, reglementate de Codul Penal într-o secțiune distinctă, “Omuciderea”, sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei deoarece prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț: viața. De aceea aceste fapte îndreptate împotriva vieții omului, au fost incriminate din cele mai vechi timpuri, fiind sancționate cu mare severitate.
Acțiunea de ucidere a unei persoane stă la baza tuturor celorlalte infracțiuni contra vieții persoanei, acțiune prin care este definit în art.174 C.pen.- omorul.
Deoarece legiuitorul nu precizează modalitatea de înfăptuire a infracțiunii de omor, putem concluziona că aceasta poate fi săvârșită inclusiv cu ajutorul armelor de foc, modalitate care a luat proporții odată cu creșterea posibilităților de procurare a armelor de foc. Putem spune că arma de foc este instrumentul “preferat” pentru comiterea omorului pentru că prezintă mai multă siguranță în mânuire, are precizie mai mare și efecte mai puternice.
Subiectul activ al omorului prin împușcare poate fi orice persoană care se folosește de o armă pentru aceasta, la unele infracțiuni existând condiții expres prevăzute, ca de exemplu condiția ca autorul să fie soț sau rudă apropiată cu persoana pe care a ucis-o (art.175 lit.c C.pen.) sau să mai fi săvârșit un alt omor (art.176 lit.c C.pen.).
Subiectul pasiv poate fi, de asemenea orice persoană, cu condiția să fie în viață în momentul în care acțiunea de ucidere se îndreaptă asupra sa. La fel ca și în cazul subiectului activ, și aici se face o calificare, subiect pasiv putând să fie o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra (art.175 lit.d C.p.) sau femeie gravidă (art.176 lit.e C.p.).
Sub aspect criminalistic, în cazul omorului prin împușcare, se pune problema identificării armei, când aceasta nu este descoperită la fața locului, a autorului infracțiunii și a modului de săvârșire a infracțiunii, precum și stabilirea exactă a faptului dacă fapta comisă este omor sau sinucidere.
1.Omorul calificat
Uciderea unei persoane folosind o armă de foc în următoarele condiții:
omorul săvârșit cu premeditare (art. 175 lit. a Cod Penal). Premeditarea,
care în sensul literar al cuvântului înseamnă gândire anticipată, reprezintă din punct de vedere juridic chibzuire asupra unei decizii (ideea) de folosire a unei arme de foc și până la utilizarea practică a acesteia.
omorul săvârșit din interes material (art. 175 lit. b); interes material
egoist și injust, obținând un avantaj sau folos prin împușcarea victimei. Există doua moduri de a dobândi acel folos patrimonial:
a) dobândirea acestuia imediat după moartea victimei, acțiune care poate intra sub incidența “tâlhăriei”;
b) dobândirea avantajului material pe cale legală. Autorul are convingerea că “moare victima, iar acesta o moștenește”.
omorul săvârșit asupra soțului sau rudei apropiate (art. 175 lit. c) cu o
armă de foc.
omorul săvârșit profitând de starea de neputință a victimei de a se
apăra (art. 175 lit. d). Această literă ridică anumite probleme întrucât nu se poate vorbi de a te apăra când agresorul are o armă de foc.
omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor
persoane. Însăși uzul de armă în locuri publice implică această idee (art. 175 lit. e).
omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu
(art. 175 lit. f) este mult mai grav. Deoarece fapta nu încalcă numai dreptul persoanei la viață, ci și atribuțiile autorității cu care sunt învestite unele persoane.
2.Omorul deosebit de grav
După cum s-a arătat, în cazul omorului, legiuitorul a împărțit circumstanțele agravante în circumstanțe care atribuie infracțiunii un caracter deosebit de grav. În articolul 176 sunt prevăzute infracțiuni care se pot consuma cu folosirea armelor de foc și care au un caracter deosebit de grav:
omorul asupra a două sau mai multor persoane;
omorul săvârșit de o persoană care a mai comis un omor, tâlhărie sau piraterie (aceste două infracțiuni implică un înalt grad de periculozitate);
omorul săvârșit asupra unei femei gravide.
3.Uciderea din culpă
Dreptul la viață, pe care legea îl asigură oricărui om, necesită ocrotire penală și împotriva faptelor săvârșite din culpă.
În acest caz, al uciderii din culpă, autorul trebuie să îndeplinească o calitate: “trebuie să fie posesor al unei arme” (trebuie să aibă permis de port armă).
Uciderea din culpă se poate realiza printr-o acțiune sau inacțiune a autorului sau a victimei. Din acest motiv fiind o infracțiune neintenționată se pedepsește atunci când există un raport de cauzalitate între culpa victimei și culpa autorului.
.Vătămarea integrității corporale sau a sănătății
Acest tip de infracțiuni tratate într-un mod distinct, în Codul Penal, aduce atingere relațiilor sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate.
4.Vătămarea corporală
“Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare, prin utilizarea unei arme de foc, care necesită o îngrijire de cel mult 60 zile.”
Între acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează infracțiunea vătămării corporale trebuie să existe un raport de cauzalitate. Nu interesează, pentru existența acestui raport dacă la producerea rezultatului au concurat și alte cauze preexistente sau concomitente. De asemenea, nu interesează, dacă rezultatul se amplifică datorită culpei victimei sau a medicului care a îngrijit-o.
Infracțiunea de vătămare corporală cu utilizarea unei arme de foc își pierde autonomia dacă este prevăzută ca element constituit sau circumstanță agravantă în conținutul altei infracțiuni.
Vătămarea corporală se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.
5.Vătămare corporală gravă
Infracțiunea constă în fapta prin care, cu o armă de foc s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită îngrijiri medicale mai mari de 60 zile sau care a produs una din următoarele consecințe:
pierderea unui simț sau organ; este vorba în primul rând de pierderea
unuia din cele cinci simțuri sau diminuarea acestora cu caracter permanent (auz, văz, miros, gust, pipăit);
producerea unei infirmități permanente fizice și psihice; prin infirmitate
se înțelege starea anormală de inferioritate fizică sau psihică pusă de persoană în raport cu altele sau cu ea însăși, anterioară săvârșiri faptei;
sluțirea; se înțelege un grav prejudiciu estetic produs victimei,
schimbarea înfățișării normale într-o înfățișare neplăcută, respingătoare.
6.Lipsirea de libertate în mod ilegal
Dreptul la libertate, este un drept fundamental al persoanei și presupune posibilitatea acesteia de a se deplasa și acționa în raport cu propria ei viață, ceea ce constituie o condiție esențială a manifestării sale în cadrul societății.
Această faptă, efectuată cu o armă de foc este incriminată în articolul 189 alin. 2 este mult mai gravă deoarece relevă un grad sporit de pericol social al făptuitorului, acesta înțelegând să recurgă pentru săvârșirea infracțiunii la mijloace de natură să-i asigure într-o mai mare măsură reușită.
7.Șantajul
Un aspect important al libertății individuale îl constituie și libertatea morală, psihică a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua hotărâri și de a acționa în orice situație după propria sa voință. Dacă prin constrângerea acesteia se mărește dobândirea în mod injust a unui folos, prezintă un grad de periculozitate mai mare și este incriminată în art. 194.
Potrivit textului infracțiunea constă în constrângerea unei persoane folosind o armă de foc – să facă, să nu facă sau să dea.
Deși de regulă folosul urmărit este de natură patrimonială (se încalcă relațiile sociale referitoare la patrimoniul personal) fapta este incriminată ca faptă ce aduce atingerea directă a libertății persoanei, interesul patrimonial este încălcat în al doilea rând.
Infracțiuni contra patrimoniului
Având ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la deținerea și posesia asupra bunurilor mobile, 1.furtul constă în „luarea unui bun mobil din posesia sau deținerea altuia fără consimțământul acestuia, în scopul de a-l însuși pe nedrept”.
În articolul 209 lit. b furtul este calificat, deoarece autorul având asupra sa o armă capătă încredere sporită asupra reușitei acțiunii sale, iar deținerea armei implică pericolul social al folosirii ei. Nu interesează dacă arma nu a fost utilizată sau victima nu a știut de prezența ei. În cazul în care este folosită arma, infracțiunea este tâlhărie.
2.Tâlhăria
Potrivit textului, tâlhăria constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea unei arme de foc, ceea ce include punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra, precum și întrebuințarea armei pentru a păstra bunul furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau asigurarea scăpării infractorului. Formele agravante există atunci când victima a suferit o vătămare care necesită un tratament ce depășește 10 zile sau când survine moartea.
Considerații procesual penale privind expertiza și constatarea medico-legală
Expertiza medico-legală este un mijloc de probă. Ea constată faptele în concordanță cu realitatea obiectivă, reflectând aceste fapte în conștiința celor care administrează justiția.
O hotărâre juridică sprijinită de fapte și probe medico-legale și/sau criminalistice suficiente și temeinice, complete și de bună calitate, va fi o hotărâre temeinică și cu autoritate. Iată de ce se consideră concludența probei judiciare ca o cerință principală a sa.
În cele mai multe cazuri săvârșirea unei infracțiuni este marcată și prin urmele lăsate pe anumite obiecte la locul faptei sau prin însăși lăsarea unor obiecte la locul săvârșirii infracțiunii sau în apropierea acelui loc.
Obiectele, care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte, care pot servi la aflarea adevărului, sunt conform art. 94 Cod Procedură Penală, mijloace materiale de probă .
Pentru valorificarea în bune condiții a mijloacelor materiale de probă se impune a se proceda cu mare atenție atât în vederea depistării lor, cât și în vederea conservării și a cercetării în laborator. În acest sens, organele judiciare penale trebuie să procedeze cu mare grijă la cercetările ce se fac la locul săvârșirii infracțiunii, pentru a descoperi și ridica obiectele și alte probe materiale care pot fi folosite în vederea aflării adevărului.
Mijloacele materiale de probă au o importanță deosebită în rezolvarea cauzelor penale ele furnizând informații prețioase legate de infracțiune sau de autorul ei. Rolul și importanța mijloacelor materiale de probă sporesc odată cu perfecționarea metodelor de cercetare criminalistică a urmelor infracțiunii.
Având în vedere conținutul dispozițiilor art. 94 Cod Procedură Penală, coroborat cu art. 95 Cod Procedură Penală: "sunt de asemenea mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii".
Mijloacele materiale de probă pot fi cuprinse în patru grupe:
Obiecte care au fost folosite sau care au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii;
Obiecte care sunt produsul infracțiunii;
Obiecte care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite;
Orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală.
În ceea ce privește valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă, trebuie observat că uneori acestea furnizează informații cu valoare probantă deosebită. În aprecierea probelor materiale nu trebuie pierdut din vedere faptul că acestea pot fi create artificial în scopul de a îngreuna activitatea de cercetare.
Evaluarea informațiilor pe care le pot furniza aceste categorii de mijloace de probă trebuie făcută cu circumspecție, urmărindu-se ca datele ce pot fi desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă să se coroboreze cu celelalte probe din dosarul cauzei.
În urma analizei atente a infracțiunilor ce pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc, putem constata numărul mare al acestora, precum și rolul și locul diferit al armei în cadrul infracțiunilor. Din această cauză se poate observa că tratarea amănunțită a fiecărei infractiuni în cazul în care este prezentă o armă de foc necesită un spațiu vast.
Astfel în cadrul infracțiunii arma de foc poate constitui:
obiectul material al infracțiunii;
instrumentul sau mijlocul material de săvârșire a infracțiunii;
circumstanța agravantă;
cerința esențială;
parte a elementului material al laturii obiective.
A. Arma de foc și muniția – obiect material al infracțiunii.
Este cazul infracțiunii prevăzute de art.279 C.pen. – nerespectarea regimului armelor și munițiilor, în care obiectul material îl constituie armele și munițiile asupra cărora se răsfrânge activitatea infracțională, cu excepția armelor asimilate prevăzute în alin.2 art.151 C.pen. deoarece acestea nu sunt arme propriu-zise. Nu constituie obiect material al infracțiunii nici piesele sau părțile dintr-o armă sau armele care nu sunt în stare de funcționare, precum și muniția ce nu poate fi folosită.
Această infracțiune este incriminată în trei variante: varianta tip, una asimilată și alta agravantă.
Varianta tip constă în deținerea, portul, confecționarea, transportul și orice operații privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme, toate acestea fiind făcute “fără drept” (art.279 C.pen. alin.1).
Varianta asimilată constă în nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de lege la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului.
Varianta agravată presupune:
deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme ascunse ori arme militare, precum și a munițiilor pentru astfel de arme;
deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor arme, cu excepția celor prevăzute la lit.a, precum și armelor de panoplie ori munițiile respective în cantități mari.
S-a constatat că acest gen de infracțiuni deține ponderea cea mai mare din rândul infracțiunilor săvârșite cu ajutorul armelor de foc. Sunt frecvente cazurile în care persoane neautorizate au fost descoperite că dețineau sau purtau arme și muniții ori și-au confecționat artizanal arme și muniții. De aici rezultă că subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană care întrunește condițiile răspunderii penală, subiect pasiv general fiind în toate cazurile statul, ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârșirea infracțiunii.
Trebuie remarcat faptul că cerința esențială pentru existența variantei tip și a celei agravate este aceea de a înfăptui acțiunile enumerate în alin.1 și 3, art.279 C.pen. “fără drept”. Aceste acțiuni sunt efectuate “fără drept” atunci când nu s-au respectat prevederile Legii nr.17/1996 cu privire la regimul armelor și al munițiilor.
B. Arma de foc – instrument sau mijloc material de săvârșire al infracțiunii.
Acest rol este deținut de arma de foc în cazul unora dintre infracțiunile:
contra statului: Atentatul care pune în pericol siguranța statului
(art.160 C.pen.); Subminarea puterii de stat (art.162 C.pen.);
contra persoanei: Omorul (art.174); Uciderea din culpă (art.178);
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179)etc.
contra libertății persoanei: Amenințarea (art.193)
contra proprietății: Tâlhăria (art.211); Pirateria (art.212);
contra păcii și omenirii: Genocidul (art.357) s.a.
Dintre aceste infracțiuni consider că infracțiunile contra vieții persoanei, respectiv omorul (simplu, calificat și deosebit de grav) interesează în principal munca criminalistului.
C. Prezența armei ca circumstanță agravantă apare în cadrul infracțiunilor:
contra libertății persoanei: Lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 C.p.) Violarea de domiciliu (art.192 C.p.);
care împiedică înfăptuirea justiției: Evadarea (art.269 C.p.).
În aceste cazuri este suficient ca asupra autorilor infracțiunilor menționate să se găsească o armă, acest lucru constituind circumstanță agravantă.
Astfel, în cazul violării de domiciliu, fapta este mai gravă dacă se săvârșește de o persoană înarmată. Această modalitate este posibilă numai dacă autorul poartă arma în mod vizibil – căci numai așa poate influența victima – indiferent dacă a făcut sau nu uz de armă. Dacă persoana înarmată săvârșește și acte de amenințare sau de violență, va exista concurs de infracțiuni.
Evadarea (art.169 C.p.) impune încă de la început ca subiect activ (autorul) să fie calificat, adică să fie o persoană aflată în stare legală de reținere sau de deținere. Agravanta acționează și în acest caz dacă autorul se folosește de arme pentru a evada, fapt ce mărește gradul de pericol social al infracțiunii cu specificația că armele trebuie folosite efectiv ori să fi avut atitudinea obiectivă de a facilita evadarea.
D. Arma – cerință esențială pentru existența infracțiunii.
La unele infracțiuni acțiunea sau infracțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii, este întregită, prin prevederile normei de incriminare, cu unele condiții denumite în literatura juridică cerințe esențiale, a căror neîndeplinire face ca fapta respectivă să nu constituie infracțiune.
Cerința esențială, sub forma existenței armei de foc asupra infractorului, apare și în cazul furtului calificat (art.209 C.p.), cerință ce conferă tocmai caracterul calificat al furtului.
Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă de foc este reținută ca o agravantă deoarece făptuitorul săvârșește fapta cu mai multă siguranță știind că are la dispoziție mijlocul cu care să anuleze o eventuală rezistență din partea victimei sau a unei terțe persoane. Art.209 C.p. lit.b cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul sustragerii, neavând relevanță scopul în care el a deținut arma.
Prin urmare, dacă înfăptuitorul nu are asupra sa o armă și dacă nu se încadrează la literele a, c, d, e, f, g alin.2 al art.209 C.p., atunci fapta comisă nu constituie furt calificat ci furt, incriminat de art.208 C.p. În cazul în care infractorul folosește arma aflată asupra sa în timpul comiterii furtului, din nou avem de-a face cu schimbarea încadrării juridice a faptei, aceasta devenind tâlhărie (art.211 C.p.). Iar dacă arma era deținută în mod ilegal, furtul calificat sau, după caz, tâlhăria intră în concurs real cu infracțiunea prevăzută de art.279 C.p.- nerespectarea regimului armelor și muniției.
E. Arma de foc, ca parte a elementului material.
Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică – manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă prin textul incriminator al acelei infracțiuni.
Situația în care armele de foc sunt parte a elementului material este ilustrată de art.162 ali.1 C.p. – subminarea puterii de stat la care elementul material constă dintr-o “acțiune armată”, cu alte cuvinte acțiunea unor persoane înarmate (“de natură să slăbească puterea de stat”).
Prin “arme” se înțelege instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale (art.151 ali.1 C.p.), deci armele de foc definite de art.3 din Legea 17/1996.
În doctrina dreptului penal se apreciează că nu are relevanță faptul că înarmarea s-a făcut în mod special pentru a participa la acțiunea armată sau că cei în cauză aveau armele asupra lor din alte motive. De asemenea, nu interesează dacă armele au fost sau nu folosite de către cei care le purtau ori dacă armele au fost ascunse sau purtate la vedere, pericolul social al faptei fiind determinat, în cea mai mare măsură de imboldul și încrederea pe care o resimt făptuitorii știindu-se protejați de respectivele arme pe care sunt gata oricând să le folosească.
Aria infracțiunilor ce pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc este mult mai vastă, existând posibilitatea, cel puțin teoretică, de a se comite și alte infracțiuni pentru care prezența armelor de foc nu este necesară.
Explicația acestui fapt este aceea că la ora actuală armamentul de foc este mijlocul de atac și apărare cel mai sigur și eficient, fiind preferat – în limita posibilităților de procurare – de majoritatea infractorilor, în special a celor recidiviști.
Prin exemplificările de mai sus am dorit să atrag atenția asupra importanței armei de foc în sfera infracționalității și implicit a importanței balisticii judiciare în cadrul criminalisticii.
CAPITOLUL IV PARTICULARITĂȚI ALE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU ARME DE FOC
Mijloacele tehnice și metodele tactice utilizate la investigarea oricărei fapte cu caracter penal sunt utilizate și la cercetarea faptelor comise cu arme de foc. Însă, există importante deosebiri determinate de armele și munițiile folosite, de urmele caracteristice ce pot fi întâlnite pe corpul victimei sau pe diferite obiecte etc.
O caracteristică a cercetărilor efectuate la fața locului se referă la necesitatea desfășurării întregii activități în echipă, din care, în mod obligatoriu trebuie să facă parte tehnicieni și experți în probleme de balistică. Nici un organ de urmărire penală (polițist, procuror), indiferent de gradul de pregătire profesională și de experiența practică nu poate efectua singur cercetări în astfel de cauze. Trebuie să se constituie o echipă din care vor face parte, în raport de specificul faptei: medicul legist, expertul criminalist în probleme de armament și muniții, experți în cercetare, identificare, ridicarea și conservarea urmelor, etc.
Urgența deplasării la fața locului în cazul în care la săvârșirea faptei s-a folosit o armă de foc constituie o altă condiție a cercetării. Urgența este impusă de pericolul dispariției urmelor, între care urmele împușcăturii prezintă cel mai mare interes. Problemele ce trebuie lămurite în astfel de cazuri sunt:
descoperirea armei de foc folosite;
descoperirea proiectilelor și a tuburilor trase ;
descoperirea urmelor principale și secundare ale tragerii, a direcției și a distanței de la care s-a tras;
împrejurările care au determinat sau au ușurat folosirea armei de foc;
1. Sarcinile echipei operative sosite la fața locului
Prima îndatorire ce revine echipei sosite la fața locului trebuie să o constituie identificarea persoanelor care au suferit vătămări în urma împușcăturii. Trebuie să distingem între persoanele aflate în viață și cele care au decedat.
Persoanele aflate în viață trebuie identificate și luate măsuri de salvare. În raport de gravitatea leziunilor suferite, li se va acorda primul ajutor, iar dacă situația o impune, vor fi transportate la unitatea de spital cea mai apropiată. Când aceste persoane au fost deja transportate la spital, vor fi culese date pentru identificarea acestei unități și apoi a persoanelor respective. Identificarea acestor persoane este necesară pentru a fi ascultate în cursul cercetărilor, dar mai ales pentru a fi examinate în vederea descrierii urmelor împușcăturii. Va prezenta interes atât corpul persoanei, cât și îmbrăcămintea.
Organul de urmărire penală va trebui să mențină în permanență legătura cu medicul curant pentru a se interesa de starea sănătății victimei, gravitatea leziunilor și, eventual, recuperarea glonțului găsit în cursul unor intervenții chirurgicale. De asemenea, medicul legist va examina victima pentru a descrie cât mai fidel, caracteristicile urmelor împușcăturii.
Dacă în urma împușcăturii au rezultat victime, înainte de a se proceda la autopsia cadavrului, se va examina îmbrăcămintea, apoi vor fi cercetate și descrise, fotografiate, ridicate, urmele găsite pe corpul victimei.
O atenție deosebită trebuie acordată identificării cadavrelor necunoscute și recuperării glonțului găsit în timpul efectuării autopsiei.
Armele de foc pot fi găsite arareori la fața locului. De regulă, sunt găsite în cazul sinuciderilor sau a simulărilor de sinucidere. De cele mai multe ori se trage de la distanță mare și autorul reușește să fugă. În aceste cazuri, căutarea armei se face în același timp cu căutarea persoanei bănuite a fi autorul faptei. Pentru aceasta, trebuie să se stabilească direcția și locul din care s-a tras.
După ce s-a stabilit cel puțin cu aproximație direcția și locul din care s-a tras, vom continua cercetările în locul în care bănuim că s-a ascuns arma sau trăgătorul. Cercetările vor începe de la locul în care s-a aflat victima, spre periferie.
În raport de trăsăturile caracteristice specifice ale terenului din jur, pentru căutarea armelor îngropate se vor folosi detectoare de metal, iar pentru cele aruncate în ape curgătoare, fântâni, latrine, ori alte ascunzători, vor fi folosiți magneți puternici. În ultimii ani, organele judiciare au fost dotate cu aparatură de ultimă fabricație care folosește proprietatea razelor gamma sau a razelor Roentgen de a pătrunde prin obiecte de densități diferite. Aceste aparate pot fi folosite pentru căutarea armelor ascunse în ziduri de beton sau cărămidă, ori alte obiecte compacte cu o densitate mai redusă decât densitatea metalelor din care este construită arma.
La fața locului se pot găsi cartușe netrase, abandonate sau pierdute, dar de cele mai multe ori se găsesc tuburi ale cartușelor trase. Ele se pot afla la vedere sau pot fi ascunse. Dacă nu le găsim la primele cercetări, vom folosi aparatura din dotare pe care am utilizat-o și la căutarea armelor. Ca urmare a examinării victimei, vom stărui pentru căutarea și identificarea tuturor tuburilor trase ale acestor cartușe.
În cazul folosirii armelor de vânătoare pot fi găsite alice în corpul victimei sau în alte obiecte. Cele mai utile urme le întâlnim în cazul în care a fost găsită bura cartușului: un fragment de pâslă sau hârtiei, etc. Examinare acesteia va oferi concluzii utile pentru identificarea autorului.
Armele și muniția găsite la fața locului trebuie să fie descrise în procesul verbal de cercetare și fotografiate, filmate, sau înregistrate pe bandă video, înainte de a fi verificate.
Conducătorul echipei de cercetare va supraveghea modul în care cei desemnați să consemneze constatările făcute și-au îndeplinit aceste îndatoriri.
Se vor lua note pentru procesul verbal de cercetare pentru a putea fi descrise toate detaliile privitoare la urmele și obiectele atinse de împușcătură.
La descrierea armei și a muniției se vor consemna detalii în legătură cu locul în care au fost găsite, distanța față de cadavru (când există) și față de alte repere, mai importante din apropiere. Organul de urmărire penală sau expertul vor descrie arma cu toate elementele necesare pentru identificare precum și măsura în care condițiile de la fața locului o permit, vor verifica starea tehnică a armei.
Fotografierea armei și a muniției găsite la fața locului se face potrivit tehnicilor obișnuite, iar când este posibil, se vor folosi mijloace tehnice speciale aflate în dotare. Se va urmări fixarea detaliilor privitoare la seria armei și alte elemente de identificare, defecțiuni sau alte modificări cum ar fi scurtarea țevii, lipsa patului etc. De asemenea, vor fi fixate pe peliculă detalii ale urmelor de mâini, petelor de sânge sau alte urme ale împușcăturii ce pot fi puse în evidență la fața locului.
Următorul moment al cercetării la fața locului îl constituie ridicarea armei și a muniției, acestea în vederea efectuării examenelor de laborator a constatărilor tehnico-științifice sau expertizelor criminalistice.
Ridicarea armei și a muniției constituie o sarcină de mare răspundere a organului de urmărire penală pentru că orice manevră greșită poate duce la distrugerea urmelor.
O atenție deosebită trebuie acordată manipulării armei pentru că este posibil ca aceasta să fie încărcată și să se declanșeze focul cu urmări tragice pentru persoanele din jur. De modul în care se va proceda în această etapă a cercetărilor depinde și posibilitatea ce i se oferă expertului pentru efectuarea examinărilor ce vor fi dispuse în continuarea cercetărilor.
Cercetarea la fața locului se va materializa într-o planșă fotografică.
( vezi anexa)
2.Cercetarea locului săvârșirii omorurilor în cazul folosirii armelor de foc. Metodele de descoperire, ridicare și fixare a armelor de foc și a urmelor acestora.
Investigarea activităților ce au avut ca rezultat moartea uneia sau a mai multor persoane nu poate fi concepută decât ca pură ficțiune fără cercetarea la fața locului, activitate, care în aceste condiții, capătă o importanță capitală pentru desfășurarea întregii anchete, fiind singura modalitate de obținere a probelor și a mijloacelor materiale de probă, cel puțin în prima fază a cercetărilor.
Săvârșirea unui omor induce în mod inevitabil, în mediul social, o tensiune neobișnuită ce își pune amprenta și asupra membrilor, implicit asupra activității lor, astfel încât există riscul implicării emoționale, cu consecința directă a lipsei de obiectivitate.
Făcând o comparație între investigațiile la fața locului a mai multor infracțiuni, cercetarea la fața locului ce se desfășoară în cazul investigării omorului este cea mai dificilă și cea mai complexă.
Căutarea, fixarea, ridicarea, examinarea armei de foc
O sarcină deosebit de importantă în cazul cercetării locului infracțiunii la comiterea căreia s-a folosit o armă de foc este descoperirea tuturor urmelor, ceea ce se poate realiza examinând amănunțit toate obiectele din câmpul infracțiunii cât și cele de la bănuit. Se vor căuta acele urme care provin de la arme de foc ca rezultat al împușcăturii produse. Asemenea urme, pot fi: tuburile, gloanțele, arma rămasă la locul infracțiunii, urmele suplimentare ale împușcăturii, urmele digitale rămase pe armă, orificiile de intrare și ieșire ale gloanțelor.
Căutarea armei va fi ușurată dacă se stabilește cel puțin cu aproximație locul de unde s-a tras și locul unde s-a găsit victima. Pornind de la aceste elemente este necesară cercetarea sistematică a terenului pentru a se găsi toate urmele cu ajutorul cărora se pot stabili împrejurările în care s-a comis omorul, se pot identifica arma, muniția și infractorul. Terenul va fi împărțit pe sectoare, fiecare sector examinându-se foarte amănunțit, iar locurile verificate se vor însemna cu cretă sau cu alte mijloace.
În general urmele împușcăturii pot fi descoperite:
pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;
pe locul comiterii infracțiunii, pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau pe diferite obiecte (acțiunea termică a gazelor, funinginea, particule de pulbere nearsă, orificiile de intrare și ieșire a glonțului);
pe arma și în interiorul țevii armei;
pe tub și pe glonț.
La locul comiterii infracțiunii se mai pot descoperi și alte urme, ca:
urmele plantare sau de încălțăminte ale infractorului sau complicelui;
urmele digitale pe arma cu care s-a tras;
urme biologice (sânge, fire de păr, salivă);
Descoperirea armei este una din sarcinile importante ale cercetării la fața locului. Arma trebuie găsită cu orice preț la locul comiterii faptei în cazul sinuciderilor. În cazul sinuciderilor, arma se descoperă de regulă în imediata apropiere a victimei sau chiar în mâinile acesteia. În scopul simulării unui atac din partea unei terțe persoane „victimă” poate să arunce arma din mână, caz în care arma trebuie căutată în jurul locului infracțiunii. Arma de foc cu care a fost comisă infracțiunea poate fi descoperită la locul infracțiunii, la domiciliul bănuitului, ori în alte locuri unde a fost ascunsă de către infractor (W.C. – uri, puțuri, scorburi de lemn, cărți).
Când arma se descoperă la locul săvârșirii infracțiunii, în primul rând se va fixa prin fotografiere împreună cu resturile de muniție, atât la locul unde a fost găsită, cât și în condiții de laborator, pentru a-i fixa detaliile caracteristice. De asemenea, se face un desen schiță al locului faptei, în cadrul căreia se vor indica:
locul pecis unde a fost descoperită arma de foc;
distanța dintre armă și victimă;
distanța dintre armă și alte urme ale tragerii;
tuburile trase;
Principalul mijloc de fixare a armei, folosite la comiterea de infracțiuni, este procesul- verbal de cercetare, în care se vor trece:
locul precis în care a fost găsită arma de foc, poziția și raporturile de
distanță față de victimă și alte obiecte;
felul armei de foc ( revolver, pistol, carabină, mitralieră), modelul și
calibrul armei;
distanța țevii armei de foc față de cadavru sau obiectul țevii în care s-
a tras, pe ce parte este culcată arma;
ce urme s-au descoperit pe arma de foc;
dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese deteriorate;
dacă arma este încărcată sau are pusă piedica de siguranță, care este
poziția cocoșului, câte cartușe netrase are în magazie;
ce număr de serie are sau ce alte inscripții de fabricație sau ce
inscripții ulterioare are;
câte ghinturi are arma de foc și care este sensul lor de rotație;
ce se află pe canalul țevii; unsoare de armă veche sau proaspătă, praf
și gradul aproximativ de depunere a acestuia, rezidurile de tragere, gradul lor de oxidare, dacă se simte miros specific al unei trageri forțate recente.
Modul în care este redactat procesul- verbal este piatra de încercare pentru judecătorul de instrucție „ în nicio împrejurare nu-și manifestă mai bine îndemănarea, limpezimea vederii, logica raționamentului, energia metodică și consistența scopului pe care îl urmărește și, iarăși, în nicio altă împrejurare nu-și manifestă mai bine neîndemănarea, prevederea, dezordinea, nesiguranța și ezitarea”.
După fixarea armei în câmpul infracțiunii urmează examinarea preliminară a acesteia.
Ridicarea armei, în vederea examinării preliminare, se va face cu prudență pentru a nu se distruge eventualele urme digitale existente pe ea, care pot fi ale proprietarului armei, ale infractorului sau ale sinucigașului.
Urmele digitale pot fi descoperite pe patul lustruitor al puștilor, pe trăgaci și pe garda trăgaciului: la pistoale pe încărcător, pe cartușele existente în încărcător, pe țeavă sau pe manșonul închizătorului.
Practica organelor de urmărire penală a impus respectarea unor reguli obligatorii pentru toate faptele în care s-au folosit arme de foc. Aceste reguli privesc modul în care va fi manevrată arma pentru a nu se șterge urmele, ambalarea și transportarea acesteia pentru examene de laborator și expertize criminalistice. Ambalajul va fi special construit la dimensiunile armei și va purta mențiuni utile pentru identificarea conținutului.
Manevrarea armei se face astfel încât să nu se șteargă urmele de pe ea, preferabil fiind să se lucreze cu mâna înmănușată sau cu un clește, având buzele protejate în manșoane de plastic. Prudența în manipulare este necesară și pentru evitarea unor declanșări accidentale. În nici un caz nu se introduce un creion pe gura țevii pentru a se ridica, întrucât pot fi înlăturate eventualele reziduuri ale tragerii, ori forma alte urme în interiorul țevii.
Pentru descărcarea armei, aceasta se apucă numai de părțile care nu pot forma urme (suprafețele zimțate ale carcasei închizătorului și crosei armei). Pe întreg procesul cercetării ca și al transportării, arma se ține în poziție orizontală, cu țeava îndreptată în direcția contrară persoanei care o examinează sau celorlalte persoane aflate la fața locului.
Pentru transportare, arma se ambalează într-o cutie pentru a o feri de șocuri, după ce gura țevii a fost acoperită cu o cârpă, fiind interzisă introducerea de dopuri de vată sau alt material pe gura țevii. Încărcătorul și cartușele goale scoase din armă se ambalează separat. Eventualele urme biologice descoperite pe armă, dacă nu pot fi recoltate vor fi transportate împreună cu arma, luându-se măsuri adecvate de conservare și ambalare corespunzătoare.
În situații normale arma poate fi ambalată în cutii umplute cu vată, talaș, hârtie, etc. În ipoteza prezenței unor urme biologice, arma se transportă de îndată la laborator, fixată într-o cutie de părțile pe care nu sunt urme și folosindu-se materiale cu suprafața netedă, neabsorbantă.
Unii specialiști sunt de părere că operația ridicării eventualelor urme biologice de pe armă să se facă numai de expertul biocriminalist, în condiții cât mai normale de cele de laborator, dar și în prezența expertului balistician, care să vegheze la manevrarea atentă a armei, pentru prevenirea unor accidente.
Coletele sunt sigilate și însoțite de date privind persoana care a efectuat ridicarea, locul, data, metodele folosite în descoperire și ridicare, seria armei, dacă este sau nu încărcată, etc.
Aceeași atenție va fi acordată și la ridicarea muniției, în primul rând tuburile și gloanțele, când au fost găsite. Gloanțele găsite în corpul victimei vor fi recuperate prin grija personalului medical calificat (chirurgul sau alți specialiști) în prezența medicului legist și a expertului criminalist, când este posibil, pentru a se proteja urmele împușcăturii.
Alte obiecte purtătoare de gloanțe sau alice vor fi ridicate și ambalate ca atare, dacă sunt comod transportabile, ori se vor secționa porțiuni din acestea când este posibil, și transportate la laborator.
Căutarea urmelor pe arma de foc se efectuează de regulă, prin observarea directă cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice ca: lupa, microscop de buzunar, lampă cu ultraviolete
Căutarea, fixarea, ridicarea, examinarea tuburilor și cartușelor
trase
La locul comiterii faptei, după căutarea atentă, în afară de arme se pot descoperi și tuburile arse. Acestea se caută începând cu zona unde se bănuiește că a stat cel ce a tras. După ce au fost descoperite, ele se fixează prin fotografii, schiță și proces- verbal.
Posibilitatea descoperirii unor tuburi arse, la locul faptei, atunci când tragerea s-a făcut cu un automat este mare pentru că automatul după fiecare foc, aruncă tubul ars. Mai greu se vor descoperi tuburile arse, la locul comiterii faptei, atunci când s-a tras cu o armă care după fiecare foc trebuia reîncărcată.
În cazul tragerii cu revolverul, tuburile arse rămân în armă și numai în cazuri rare, ele se aruncă de către trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a reîncărca arma (de regulă atunci când toate cartușele aflate în butoi au fost trase). Căutarea tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și formei leziunilor create pe trupul victimei. De asemenea, este necesar să se stabilească distanța și direcția de tragere și apoi să se caute tuburile arse în zona respectivă.
Determinarea la fața locului a distanței de la care s-a tras se face cu aproximație, numai pentru orientare și numai atunci când pe țintă sunt vizibile urmele secundare ale împușcăturii. Problema se rezolvă definitiv în laborator.
Nu este indicat să se formuleze cu anticipație concluzii cu privire la sistemul armei folosite de infractor, pentru săvârșirea infracțiunii, dacă nu se găsesc tuburile arse la locul comiterii faptei. Se știe, din practică, că tuburile arse pot ajunge la distanțe relativ mari fie luate de trecători, fie de mijloacele de transport sau aruncate de armă în timpul tragerii. Nu rareori, tuburile arse aruncate de armele automate, pot cădea în locurile unde nu se pot vedea ușor cu ochiul liber în iarbă, în zăpadă, între diferite obiecte de uz casnic, iar descoperirea lor necesită timp și efort mai mare.
În asemenea situații se poate folosi un căutător de mine, iar iarna se va întrebuința o lampă de benzină cu care se va topi zăpada.
La examinarea tuburilor arse trebuie o atenție deosebită pentru a descoperi dacă pe acestea există urme ale împușcăturii recente: luciul proaspăt al metalului provenit din acționarea asupra acestuia a părților armei (percutor, gheara extractoare), mirosul de pulbere arsă. De asemenea, este important să se confrunte diametrul deschizăturii tubului ars cu dimensiunea orificiului creat de gloanțe în obstacol sau cu calibrul glonțului, dacă acesta a fost descoperit. Toate aceste verificări vor întări convingerea dacă tubul ars are sau nu legătură directă cu infracțiunea respectivă.
La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și alicelor, există bura, formată din rondele de carton, din câlți, pâslă sau hârtie. Aceste bure nu ard în timpul exploziei, ce sunt aruncate din țeavă, în urma alicelor, la distanță de circa 5-10m, în direcția tragerii.
Descoperirea burii va dovedi că împușcătura s-a executat cu o armă de vânătoare. Dacă împușcătura s-a executat la distanță mică bura poate fi descoperită în imediata apropiere a țintei. Expertizele medico-legale, în cazurile de omoruri prin împușcare cu arme de vânătoare, arată că în cazul când s-a tras de la o distanță de 3-5m, bura sau o parte a ei nu rareori, a pătruns în hainele victimei sau în corpul acesteia.
Dacă distanța de la care s-a efectuat împușcătura este mai mare, căutarea burei se va face până la o distanță de 10-15m de locul unde s-a aflat trăgătorul. Pentru a reduce timpul necesar cercetării, la început, având la bază concluziile trase privind suprafața de împrăștiere a alicelor se recomandă să se stabilească distanța de la care s-a tras. După aceasta se recomandă să se efectueze o cercetare deosebit de amănunțită a locului unde se bănuiește că a tras trăgătorul.
Cercetarea burelor trebuie făcută cu atenție, întrucât cele de fabricație proprie pot fi confecționate din carton sau hârtie scrisă, iar prin identificarea grafică se poate stabili persoana care a folosit hârtia și burajul respectiv.
O deosebită grijă trebuie acordată ridicării tuburilor de la locul comiterii omorului, pentru a le transporta la laborator. Ridicarea tuburilor se face cu batista sau mâna înmănușată numai de extremități, după care se înfășoară în vată și se introduc în cutii mici de carton, care se sigilează după care se trimit la laborator. Pe tuburi nu se pot descoperi urme digitale, deoarece din cauza temperaturii mari substanțele ce compun urma se evaporă. Sunt cazuri în care se găsesc urme digitale pe tuburile arse, dar ele s-au format prin atingerea tuburilor după efectuarea împușcăturii. Pe tuburi pot exista însă și alte urme materiale și pentru aceasta ele se vor conserva în starea inițială, nu vor fi curățite sau șterse, ci împachetate separat așa cum s-a găsit fiecare (pentru ca aerul să nu distrugă urmele tragerii -funingine, pulbere nearsă etc.).
Căutarea, fixarea, ridicarea gloanțelor
În cazul săvârșirii omorurilor cu aplicarea armei de foc trebuie desfășurată o temeinică cercetare și pentru descoperirea gloanțelor, în vederea stabilirii legăturii acestora cu infracțiunea respectivă. De exemplu, dacă glonțul a fost găsit în corpul victimei, faptul folosirii armei de foc nu mai poate pus la îndoială.
Glonțul părăsind țeava armei poartă imprimat pe cămașă micro-urmele provenite din frecarea de pereții țevii. Lipsa unor asemenea urme de pe cămașa glonțului dovedește că el nu a fost tras dintr-o armă de foc. La o examinare mai atentă s-ar putea descoperi că urmele lăsate de țeava armei pe cămașa glonțului prezintă aspecte de urme vechi, ceea ce poate trezi bănuială că glonțul a fost tras înainte de săvârșirea infracțiunii.
Pentru a descoperi glonțul în obstacolul în care acesta a intrat se examinează succesiv fiecare sector din traiectoria de zbor al glonțului. Obstacolul în care glonțul a rămas înfipt are doar un orificiu, cu o singură deschidere pe unde a intrat glonțul. După ce se fixează coordonatele orificiului de intrare (prin schiță și fotografie) se poate trece la extragerea glonțului. Pentru a verifica dacă glonțul este întradevăr în obstacol, și dacă orificiul descoperit este creat de un glonț, se folosește un aparat pentru detectarea metalelor.
Trebuie reținut că gloanțele descoperite la locul săvârșirii infracțiunii au o mare importanță în explicarea mecanismului de formare a urmelor de împușcături și pentru faptul că sunt probe deosebit de importante, necesare identificării armei folosite de infractor. În concluzie gloanțele pot fi descoperite în una din situațiile de mai jos:
pe podeaua încăperii sau înfipte în ea;
înfipte în tavan sau pereți, în tocul ușii sau geamului, în mobilă;
în iarbă, pe pământ sau în pământ;
îmbrăcămintea cadavrului sau a rănitului;
în cadavru sau înfipte în obiectele din jur (pomi, gard).
În cazul folosirii armelor de vânătoare, la locul săvârșirii faptei se vor găsi și alicele. Acestea, datorită posibilităților lor slabe de penetrare, rămân, de regulă înfipte în obiectul lovit, ele putând fi găsite, în fundul canalelor pe care le-au creat. Atunci când alicele nimeresc într-un perete de cărămidă, în fier, în sticlă groasă ele nu pătrund ci cad la pământ. În funcție de distanța de la care s-a tras (care condiționează viteza de zbor a alicelor), cât și de duritatea materialului din care este confecționat obiectul țintă, alicele pot să se deformeze într-o măsură mai mare sau mai mică.
Practic, distanța la care se împrăștie alicele după ce s-au izbit de obstacol poate fi destul de mare, iar datorită dimensiunilor reduse, căutarea lor trebuie făcută cu multă atenție.
Dimensiunile suprafeței de împrăștiere a alicelor vor permite să se rezolve problema distanței de la care s-a tras și să se stabilească locul unde se afla trăgătorul.
Fiecare poziție și stării armelor de foc, a celorlalte urme descoperite la fața locului se face prin următoarele mijloace: proces- verbal, schiță, fotografiere, filmare sau înregistrare pe bandă magnetică, fără să se omită niciun detaliu, niciun element necesar clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.
Astfel nimic nu trebuie să fie schimbat până la executarea fotografiilor schiță.
Tot în cadrul acestei faze, pe lângă descoperirea armei și muniției, a urmelor de împușcare existente pe corpul victimei, pe pereți, pe mobilier, este necesar să se dea spre prelucrare, câinelui polițist, urma de miros și să se ia probe de aer pentru a se stabili dacă suntem sau nu în fața unei trageri recente. Aici se au în vedere urmele olfactive ale făptuitorului.
Determinarea distanței și direcției de tragere
Una din problemele importante de clarificat, în ipoteza folosiriii armelor de foc, este stabilirea distanței și direcției de tragere. Nu sunt rare împrejurările în care în care acest gen de investigare este tratat cu superficialitate, în faza inițială a investigației.
Pentru clarificarea acestor obiective, expertul va desfășura o activitate laborioasă ce presupune cunoștințe temeinice de dinamică, mecanică și matematică
Stabilirea direcției și unghiului de tragere
Direcția și unghiul de tragere pot fi stabilite pe baza interpretării urmelor principale al împușcăturii. De regulă, pentru stabilirea direcției de tragere se constată din ce parte a venit glonțul și apoi unghiul sub care acesta a lovit ținta. În cazul canalelor oarbe, partea obiectivului unde s-a descoperit orificiul de intrare indică direcția din care s-a tras, sub condiția stabilirii în prealabil a poziției țintei în momentul tragerii. Cu totul altfel se prezintă situația în care glonțul a pătruns complet ținta. În această situație se formează un orificiu de ieșire, în majoritatea cazurilor fiind mai mare ca orificiul de intrare. De asemenea, dacă orificiul de intrare are marginile regulate și uneori circulare, cel de ieșire prezintă, de regulă, o formă neregulată cu ruperi de material și o zdrențuire pronunțată. În plus, la tragerile de la mică distanță, în jurul orificiului de intrare se găsesc și urmele secundare ale împușcăturii. Modalități concrete de stabilire a direcției și unghiului de tragere, consacrate de practica criminalistică:
Când glonțul- în traiectoria sa – a lovit 2 obiecte, perforându-le,
direcția de tragere poate fi stabilită cu o precizie destul de mare, luând în considerare o linie dreaptă ce unește orificiile create de acesta, linie prelungită în partea din care a venit;
Această linie imaginară corespunde traiectoriei glonțului în tragerea executată de la o distanță nu prea mare. Linia imaginară poate fi concretizată cu ajutorul unei sfori, aceasta întinzându-se între orificiile existente la cele două obiecte penetrate de glonț. Dacă obiectele sunt apropiate, direcția de tragere poate fi determinată și cu ajutorul unui tub din hârtie, fixat de așa manieră încât să unească urmele loviturii glonțului. Dacă glonțul și obiectele prezintă urme de ricoșare se va ține cont de acestea.
În situația în care glonțul a perforat un singur obiect, direcția din
care s-a tras poate fi stabilită prin prelungirea canalului creat.
Astfel, în cazul obiectelor cu o grosime mică – placaj, sticlă, etc- direcția de tragere poate fi stabilită prin folosirea unui cornet de hârtie, acesta fiind introdus în pâlnia creată de glonț. La un geam cu grosime mare, orificiul de intrare este mai mic iar orificiul de ieșire mai mare, astfel canalul va prezenta o formă conică. În funcție de amplasarea conului se stabilește direcția de tragere.
Din analiza leziunilor descoperite pe corpul victimei, mai precis din
detaliile oferite de morfologia lor- în special a orificiului de intrare- se poate aprecia doar unghiul sub care s-a produs impactul glonțului cu regiunea corpului.
Stabilirea direcției de tragere și a locului de unde s-a tras este o operațiune complexă, greu de realizat în condițiile de teren, deoarece presupune raportarea unghiului de contact al glonțului cu corpul victimei, la poziția ocupată de aceasta în momentul împușcării. Iar poziția poate fi doar prezumată. Stabilirea exactă presupune colaborarea cu medicul legist și raportarea la toate detaliile de ordin criminalistic din câmpul infracțiunii: urmele principale și secundare, urmele de ricoșeu, urmele biologice, etc.
Determinarea direcției de tragere pe baza unghiului de impact prin
aplicarea unor procedee matematice;
În acest sens, se determină unghiul de impact ale glonțului cu planul țintei prin efectuarea măsurătorilor directe pe țintă. Acestea se realizează pe baza valorilor distanței liniare dintre planurile în care sunt situate orificiile create de glonț și ale abateriilor situării celui de-al 2-lea orificiu față de primul. În raport de coordonările planului celui de-al 2-lea orificiu se determină valorile unghiului de impact, prin măsurători directe pe țintă.
Determinarea direcției de tragere prin procedee matematice se face prin prelungirea de la țintă- spre înapoia liniei traiectoriei glonțului conform valorilor unghiurilor de impact – până la întâlnirea primului obstacol prin care s-a tras. În raport cu poziția traiectoriei față de planului țintei, direcția de tragere poate fi:
oblică ascendentă sau descendentă;
orizontală, orientată fie de la dreapta spre stânga, fie de la stânga spre
dreapta;
combinată oblică ascendentă sau descendentă, de la stânga spre dreapta
sau invers.
Determinarea direcției de tragere cu ajutorul unui aparat construit în acest scop. Modul de lucru cu acest aparat este următorul:
pentru a stabili traiectoria parcursă de glonț se introduce în urma lăsată
de acesta, într-un corp solid, un glonț de același calibru, înșurubat într-o tijă;
acest glonț se introduce într-un orificiu special creat în corpul unei
lunete; coaxial cu axa acestuia;
se privește prin vizorul lunetei și se reperează un punct situat pe un
obstacol natural din partea opusă urmei lăsate de glonțul tras;
se unește punctul reperat cu urma lăsată de glonțul tras, rezultând
traiectoria urmată de acesta.
Stabilirea distanței de tragere
La tragerile de la distanță mică, determinarea la fața locului a distanței de la care s-a tras se face cu aproximație, orientativ, prin interpretarea urmelor secundare ale împușcăturii, vizibile pe țintă. Potrivit specialiștilor în domeniu, dacă pe țintă se găsesc toate urmele secundare ale împușcăturii se poate trage concluzia că tragerea s-a efectuat cu țeava lipită de țintă. Din interpretarea urmele secundare ale împușcăturii, în principal a celor rezultate din acțiunea mecanică a gazelor, se poate aprecia, tot cu aproximație, că tragerea a fost efectuată de la distanță mică ( 1-2cm și 1,5m). Diametrul petei de funingine din jurul orificiului de intrare crește proporțional cu distanța de la care s-a tras.
Atunci când între țeava armei și țintă a fost o distanță mai mare de 1,5m se consideră că tragerea a fost efectuată de la distanță mare (lipsesc urmele secundare ale împușcăturii).
În cazul tragerilor executate cu armele de vânătoare, distanța de la care s-a tras- inclusiv locul unde se afla trăgătorul – poate fi apreciată după dimensiunile suprafeței de împrăștiere a alicelor.
Din activitatea practică criminalistică determinarea distanței de tragere, respectiv a poziției unde se afla trăgătorul sau victima în momentul efectuării tragerii, se face astfel:
Determinarea locului probabil în care s-a aflat trăgătorul;
Acesta se face prin efectuarea măsurătorilor directe. Pentru stabilirea coordonatelor de situare în spațiu a trăgătorului se ia ca punct de reper, bază de calcul, umărul acestuia, avându-se în vedere că în situația normală a tragerii și indiferent de poziție, țeava armei se află în prelungirea axului longitudinal al mâinii, al cărui punct proxim este umărul. Trebuie avute în vedere și alte elemente:
faptul că persoana trăgătorului este cunoscută sau necunoscută;
dacă în momentul executării tragerii persoana care a tras era
încălțată sau desculță;
Aceste date sunt absolut necesare pentru stabilirea valorii înălțimii umărului față de sol. Situația se rezolvă simplu când persoana trăgătorului este cunoscută, măsurându-se direct înălțimea umărului acestuia față de planul picioarelor- pentru poziția de tragere „ în picioare ”- și de la umăr la sol, pentru pozițiile de tragere „ în genunchi ” și „ culcat”. Când trăgătorul nu este cunoscut se iau în calcul valorile medii, respectiv- 145 cm, reprezentând înălțimea umărului față de planul picioarelor,- 100 cm, înălțimea de la umăr la sol pentru poziția de tragere „ în genunchi ”-, și 30 cm, pentru poziția de tragere „ culcat”, aceste valori fiind valabile pentru o persoană de talie mijlocie. Apoi se trece la calcularea distanței la care s-a aflat umărul celui care a executat tragerea în raport cu ținta. Pe baza datelor metrice rezultate din măsurătorile directe, atunci când trăgătorul este cunoscut, ori a valorilor medii acceptate, atunci când trăgătorul nu e cunoscut, se realizează o construcție geometrică pentru a se stabili situarea în spațiu a umărului trăgătorului în raport cu ținta și linia traiectoriei.
CAPITOLUL V EXAMINAREA LEZIUNILOR PRODUSE DE ARME DE FOC
Aspecte generale
Aspecte generale ale leziunilor produse prin arme de foc
În general, asupra corpului uman proiectilul are 4 acțiuni :
de penetrare, formând un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu
pierdere de substanță; substanța în minus este antrenată în canal;
de înfundare : atunci când forța vie este mică (la sfârșitul
traiectoriei), glonțul despică numai țesuturile ca o pană, formând un orificiu în formă de fantă, corespunzător direcției fibrelor elastice din piele;
contuzivă : când forța vie este foarte mică glonțul poate acționa ca
un obiect dur, bont, neproducând orificiul de intrare, ci doar echimoza sau excoriație;
de rupere : această acțiune are loc atunci când tragerea se face de
aproape, glonțul având o forță vie foarte mare. În acest caz datorită acțiunii gazelor, pot lua naștere orificii de intrare largi, rupte și fisuri radiare.
Când tragerea de aproape s-a făcut într-un organ ce conține o materie bogată în apă (stomac plin sau creier) poate apărea acțiunea zisă hidrodinamică, care, datorită unei legi fizice conform căreia presiunea exercitată pe o suprafață lichidă se răspândește în mod legal pe întreaga suprafață lichidă, determină explozia organului respectiv. Acțiunea de rupere mai poate avea loc atunci când învelișul glonțului acționează separat, sau glonțul este neregulat, sau este animat de mișcări neregulate, fenomen care se petrece atunci când glonțul, traversând un obstacol mai consistent, se deformează, sau când el ricoșează.
Țînând cont de caracteristicile metalului din care este făcută arma, acesta va putea suporta o presiune maximă a pulberii care poate fi evaluată prin calcul. Va fi deci, mai ușor sa crești energia cinetică a proiectilului prin creșterea masei acestuia, deși din formulă reiese că energia cinetică va crește foarte mult prin creșterea vitezei de deplasare. În realitate însă este foarte dificil sa crești viteza de deplasare (limitată de fapt de cantitatea de pulbere arsă). Din această cauză la vânătoarea de animale mari se utilizează proiectile grele.
Proiectilul ideal va avea o formă alungită și va avea o greutate mare. Acest proiectil însă nu va elibera suficientă energie cinetică la contactul cu ținta. O sferă va reține mai multă energie cinetică, dar va avea o viteză mică și o frecare accentuată. Un vârf parabolic și o structură dreptunghiulară dorsală (pe secțiune) vor reprezenta un compromis acceptabil. Proiectilul va fi alcătuit din plumb sau din metale și mai grele decât plumbul (uraniu sărăcit).
Dezavantajul plumbului este că are tendința de a-și modifica forma de agregare în funcție de temperatură (și deci în funcție de frecare, care depinde în mare măsură de viteza de înaintare). La o viteză de înaintare de circa 300 m/s proiectilul de plumb are tendința de înmuiere. La o viteză de peste 600 m/s proiectilul se poate topi complet. Prin alierea plumbului cu staniu sau prin acoperirea plumbului cu o cămașă dintr-un material suficient de moale (cupru), să poată permite mularea proiectilului pe canalurile țevii, se poate realiza un compromis acceptabil între greutatea proiectilului și caracteristicile geometrice ale acestuia.
Dezavantajele uraniului sărăcit se traduc prin creșterea pericolului de iradiere (neconfirmat medical, ci doar o supoziție).
În practică se pot descrie leziunile tisulare în trei feluri în cazul acțiunii proiectilelor:
Prin zdrobire și lovire directă – acțiune evidențiată în cazul
armelor de mână care emit un proiectil cu viteză mică – toate leziunile tisulare sunt produse prin zdrobire și lovire de corp dur;
Prin cavitație -apare în mod semnificativ în momentul în care
proiectilul trece cu o viteză mai mare de 300 m/s. Se descriu cavității permanente (canalul) realizate prin pătrunderea propriu-zisă a proiectilului în țesuturi, precum și cavității temporare realizate prin accelerarea diferită a unor medii cu densități diferite și care duc la caracterul conic al leziunii produse de proiectil;
Prin efectul realizat de unda de șoc. Aceasta acționează pentru
timp scurt asupra mediului și nu dă modificări semnificative pentru arme cu viteză mică. Pentru arme cu viteză mare, unda de șoc poate genera presiuni de peste 200 de atmosfere, suficient pentru a produce fracturi și rupturi tisulare la distanță (confirmat și de DiMaio și Zumwalt – 1995) .
Inițial s-a crezut că atât viteza proiectilului cât și masa acestuia vor modifica felul leziunii. Actualmente, toți autorii consultați sunt de acord în a considera viteza proiectilului ca fiind primordială. Viteza a fost inițial clasificată drept mică (sub 300 m/s), medie (între 300 și 600 m/s) și mare (peste 600 m/s). O armă de asalt (de război) de 7,65mm de tip M16 este proiectată pentru a produce leziuni mari la viteze mari. Proiectilul are masa mică, balansează rapid în țesuturi, cavitează rapid și eliberează toată energia cinetică la impact. Un proiectil tras de o carabină de vânătoare (7,65 mm) va avea o masă mai mare fapt ce va permite acestuia să penetreze mai adânc și va elibera energia la distanță .
Proiectilul, la o viteză normală, va produce o plagă transfixiantă, astfel încât vom constata un orificiu de intrare, un canal și un orificiu de ieșire. Binențeles că în cazul plăgilor oarbe, vom avea numai un orificiu de intrare și un canal în fundul căruia vom găsi glonțul.
Aspecte specifice
Leziuni produse de gloanțe la distanțe îndepărtate
Distanța tragerii este considerată îndepărtată atunci când ținta se află dincolo de limitele de acțiune a factorilor suplimentari ai împușcăturii. La așa distanțe se produc plăgi transfixiante, oarbe și tangențiale.
Plăgile transfixiante sunt cele care au orificii de intrare și de ieșire unite printr-un canal. Astfel de plăgi sunt produse de proiectilele care au o energie cinetică mare, mai ales atunci când este interesată o parte subțire a corpului uman .
Orificiul de intrare a plăgii împușcate clasice are dimensiuni mici, formă rotundă sau ovală, minus țesut (defect cuneiform al pielii, orientat cu vârful înăuntru), marginile puțin neregulate, uneori crateriforme, cu rupturi superficiale (scurte, radiare) ale pielii în limitele unui inel de excoriație. Inelul de excoriație, ca și cel de ștergere, e aproape constant.
Inelul sau gulerașul de excoriație (contuzie, pergamentare) este o bandă circulară în jurul orificiului de intrare, lată de 1-3 mm. La persoanele în viață este de culoare roșie-aprins (imediat după producere) sau acoperit de o crustă cafenie (în orele și zilele următoare). La cadavru inelul de excoriație se pergamentează și capătă o culoare brun-roșietică. Inelul de excoriație se formează în urma acțiunii mecanice a proiectilului asupra epidermului. Ultimul, fiind mai puțin elastic decât corionul, se rupe prin frecarea de suprafața proiectilului. Inelul e complet (circular) la intrarea perpendiculară a glonțului și semilunar – la intrarea sub un unghi ascuțit. În ultimul caz e localizat din partea impactului. Diametrul extern al inelului de excoriație este aproximativ egal cu calibrul proiectilului, uneori poate fi puțin mai mare. Câteodată inelul de excoriație este acoperit de niște lambouri mici triunghiulare generate de epidermul detașat.
Suprafața inelului de excoriație adesea e acoperită cu un strat de metal de culoare neagră-surie denumit inel sau guleraș de ștergere (metalizare). Acesta se formează prin ștergerea proiectilului de marginile de intrare și prezintă un depozit de substanțe străine – unsoare, rugină, funingine – culese de proiectil de pe pereții interni ai țevii (mai ales ai unei arme prost întreținute). Substanțele acestea își pot avea sediul sub lambourile triunghiulare epidermale. Dacă glonțul inițial va penetra un oarecare obstacol (de pildă, hainele), atunci inelul de ștergere se va localiza pe obstacol, iar pe piele va lipsi sau va fi abia perceptibil.
Orificiul de ieșire, spre deosebire de cel de intrare, are forma, dimensiunile și marginile mai variate. Pentru acesta nu sunt caracteristice inelele de excoriație și de ștergere, pierderea de țesut.
Orificiul de ieșire, de regulă, are forma unei figuri geometrice neregulate: stelată (cu un număr variat de raze de diferită lungime), în formă de arc sau fantă etc. Uneori poate fi rotund sau oval. Dimensiunile orificiului de ieșire, de obicei, sunt mai mari decât ale celui de intrare. Marginile sunt răsfrânte în afară, neregulate, cu sau fără fisuri radiare. În regiunea orificiului de ieșire, de regulă, nu se observă pierdere de țesut.
În cazuri excepționale orificiul de ieșire are unele proprietăți caracteristice pentru orificiul de intrare. Astfel, pielea din jurul orificiului de ieșire poate prezenta un inel de excoriație atunci, când suprafața corpului din regiunea ieșirii glonțului e lipită de un plan dur (centură, port-vizit, oglindă etc.). Lovindu-se de un plan foarte dur (perete de beton, cărămidă), glonțul pierde o parte din metal care se depune pe marginile orificiului de ieșire sub forma unei areole cenușii-deschis, imitând inelul de metalizare. Atunci când proiectilul la ieșire are o energie cinetică mare, suficientă pentru realizarea acțiunilor de perforare și penetrare, în regiunea orificiului de ieșire va exista un defect al pielii cuneiform, orientat cu vârful în afară.
Diagnosticul diferențiat dintre orificiul de intrare și cel de ieșire (după V.I. Molcianov, 1990) e redat în tab.1.
Tabelul 1. Diagnosticul diferențiar dintre orificiile de intrare și ieșire ale plăgilor transfixiante produse prin arme de foc de la distanțe îndepărtate
Canalul plăgii împușcate este consecința transmiterii directe a energiei cinetice a glonțului țesuturilor cu care acesta interacționează. Unda de șoc provoacă o comoție puternică a țesuturilor moi în direcția propulsării glonțului, creând o zonă de comoție moleculară. În cazurile nemortale țesuturile expuse comoției moleculare se necrotizează, plaga produsă cicatrizându-se per secundam. Unda de șoc provoacă distrugeri considerabile și în zonele limitrofe ale canalului plăgii balistice. Trauma cranială și toracică, produsă printr-un proiectil ce are viteza de circa 1000 m/s, e mortală chiar și în cazul când nu sunt lezate vasele sanguine mari sau organele de însemnătate vitală. La trecerea unui astfel de glonț prin țesuturile moi pe lângă un os acesta se fracturează.
În urma proiectilului se formează un canal ai cărui pereți ondulează. Canalul, de fapt, reprezintă traiectoria proiectilului în corpul uman și are, de obicei, forma unui tunel care unește cele două orificii – de intrare și de ieșire.
Canalul dă informații cu privire la direcția tragerii și la tipul proiectilului, deoarece dimensiunile lui sunt în funcție de calibrul glonțului și de organul traversat. Uneori însă canalul nu reproduce calibrul glonțului (când glonțul e deformat sau pătrunde cu partea sa laterală, când antrenează eschile osoase).
În canal pot fi găsite diferite corpuri străine antrenate de glonț în momentul perforării și penetrării pielii. În special, prezența fibrelor de haine în prima porțiune a canalului indică locul orificiului de intrare.
Un interes deosebit prezintă canalele plăgilor balistice cu localizarea în oase.
În oasele plate (craniu, omoplat, oasele bazinului) canalul are forma unui con retezat cu vârful orientat spre locul impactului. În cazul impactului perpendicular pe tăblia externă a osului vom găsi un orificiu rotund regulat, de la marginile căruia pornesc niște fisuri radiare scurte. Dimensiunile acestui orificiu aproape coincid cu diametrul transversal al proiectilului. Pe tăblia internă vom găsi un orificiu neregulat, dimensiunile căruia depășesc diametrul transversal al proiectilului. Dacă glonțul penetrează osul sub un unghi ascuțit, la intrare se produce o eschilă osoasă și un orificiu, având dimensiunile mai mari decât ale glonțului. La intrarea sub un unghi obtuz orificiul este și mai mare.
În epifizele oaselor lungi se formează un canal orificial. Trabeculele traumatizate ale substanței spongioase vor fi răsfrânte în sensul mișcării glonțului. Fracturile împușcate ale diafizelor oaselor lungi prezintă, de regulă, un sector de așchiere a osului. După restaurarea osului la intrare se observă un defect de țesut de formă rotundă, cu marginile regulate, de la care pornesc fisuri radiare. Pe suprafețele laterale ale osului se evidențiază niște eschile mari, avînd forma aripilor de fluture (grație acestui fapt fracturile balistice ale oaselor lungi au și fost numite fracturi "în fluture"). Orificiul de ieșire se manifestă printr-un defect de țesut de dimensiuni mari, cu marginile neregulate, de la care pornesc multiple fisuri longitudinale.
Ieșind din os, glonțul detașează unele eschile osoase și formează o «cărăruie» care se extinde în direcția zborului proiectilului.
Leziunile unor organe interne (ficat, rinichi, splină), produse prin gloanțe, sunt stereotipice: un orificiu de intrare stelat, cu dimensiuni relativ mici, un canal rectiliniu cu o zonă de distrugere a țesuturilor adiacente, un orificiu de ieșire stelat sau neregulat, fiind mai mare decât cel de intrare.
Leziunile balistice ale plămânilor sunt mai mici ca volum decât cele ale organelor parenchimatoase (datorită bunei aerații și a densității relativ mici). Marginile orificiului de intrare sunt rotunjite, pleura viscerală este răsfrântă în lumenul canalului. Marginile orificiului de ieșire sunt rupte, neregulate, răsfrânte în afară. În lumenul canalului pot fi fragmente de țesut pulmonar sub forma unor lambouri orientate cu capetele libere în sensul propulsării proiectilului.
În pericard și cord orificiul de intrare e rotund sau oval, cu marginile regulate, rotunjite. Orificiul de ieșire are dimensiuni mai mari, o formă neregulată, marginile rupte și răsfrânte în sensul mișcării glonțului.
În stomac, vezica urinară și intestine, dacă lumenul lor e deșert, orificiile de intrare și de ieșire sunt rotunde, cu multiple rupturi scurte ale seroasei și ale mucoasei. Dacă organele sus-menționate sunt pline cu lichid, vor fi prezente rupturi ale pereților, asociate cu echimoze și detașări de mucoasă (datorită acțiunii hidrodinamice a proiectilului).
În creier canalul plăgii balistice are forma unui con orientat cu baza spre orificiul de ieșire. De la finele canalului, în sensul mișcării proiectilului, pornesc niște fisuri la capătul cărora pot fi : eschile osoase, particule de pulbere.
Canalul plăgii balistice poate fi rectiliniar sau frânt (când proiectilul trece prin mai multe organe). O formă deosebită a canalului se întâlnește la plăgile în seton, care se formează atunci când proiectilul nu mai are suficientă forță pentru a penetra țesuturile și organele din calea sa pe o traiectorie rectilinie și, după penetrarea pielii, alunecă pe un plan dur prin țesuturile subcutanate, oprindu-se la acest nivel sau formând un orificiu de ieșire prin care părăsește corpul. De pildă, un glonț pătrunde sub piele în regiunea temporală dreaptă, înconjoară calota prin partea posterioară și iese în regiunea temporală stângă. Uneori traiectoria proiectilului apare paradoxal. E vorba de proiectilele care au devieri de la traiectoria lor sub presiunea sanguină sau a gravității. Așa, e cunoscut cazul migrării glonțului din cord în aortă și apoi prin artera iliacă dreaptă până în arterele membrelor inferioare.
Plăgile balistice oarbe nu au orificiu de ieșire. În astfel de cazuri glonțul rămâne în corpul victimei. Plăgile oarbe, de regulă, sunt produse prin gloanțele care au o energie cinetică mică. Energia cinetică poate fi diminuată la tragerea de la distanțe îndepărtate, trecerea preventivă a glonțului printr-un obstacol sau printr-un strat gros de țesuturi, în ricoșarea sau zborul glonțului pe o traiectorie neregulată, rostogolirea glonțului în timpul zborului, în cazul vitezei inițiale mici a proiectilului etc.
Plăgile balistice tangențiale nu pătrund în adâncul corpului, dar formează un canal deschis sub forma unei plăgi sau excoriații alungite. În cazurile tipice capătul de intrare al plăgii e rotunjit, are un defect de țesut semilunar cu rupturi mici radiale în limita unui semiinel de excoriație. La intrare plaga e mai adâncă decât pe parcursul său. De fapt, plaga tangențială se aseamănă cu un uluc care se subțiază spre capătul de ieșire.
Forma plăgii tangențiale poate fi oblongă (alungită), elipsoidală, romboidală.
Plaga tangențială poate fi dehiscentă atunci când glonțul penetrează toate straturile pielii, precum și atunci când axa ei longitudinală e perpendiculară pe fibrele elastice ale pielii.
Lungimea plăgilor tangențiale variază de la 1,5 cm până la 7—8 cm, în cazuri excepționale poate fi și mai mare. Plăgile dehiscente pot avea lățimea până la 2—3 cm (fiind mai mare în partea medie și mai mică la ieșire). La apropierea marginilor lățimea plăgii tangențiale, de regulă, nu e mai mare de 0,7—0,8 cm.
La capătul de intrare al plăgii tangențiale există un semiinel de excoriație lat de 1 — 10 cm (cu cât e mai ascuțit unghiul de impact, cu atât e mai lat). La ieșire excoriația, de obicei, lipsește, dacă și există, are forma unui triunghi alungit. Uneori la ieșire se observă 1-3 rupturi cutanate superficiale scurte, rar de tot – o detașare a epidermului cu o deplasare a acestuia în direcția mișcării glonțului.
La capătul de intrare poate fi o metalizare a semiinelului de excoriație, uneori metalizarea se observă și pe pereții laterali, și pe fundul canalului, la capătul de ieșire.
În marginile plăgii tangențiale persistă niște lambouri epidermale triunghiulare orientate cu vârful contrar sensului propulsării glonțului.
Dacă osul e afectat, la nivelul lui se observă un defect sub formă de uluc, rotunjit și metalizat la intrare. Pe fundul acestui canal pot fi niște traseuri dreptunghiulare, paralele, longitudinale, produse prin anfractuozitățile glonțului generate de câmpurile ghinturilor țevii. Traseurile acestea pot servi pentru identificarea armei de foc.
3.Leziuni produse de gloanțe la distanțe apropiate
Distanța este considerată apropiată atunci, când ținta se află în limitele acțiunii factorilor suplimentari ai împușcăturii. Se cunosc următoarele zone ale distanței apropiate:
tragerea cu țeava lipită;
zona acțiunii preponderent mecanice a gazelor (prima zonă);
zona acțiunii combinate a funinginii, a particulelor de pulbere și
metal (zona a doua);
zona acțiunii particulelor de pulbere și metal (zona a treia).
Tragerea cu țeava lipită
Dacă gura țevii în momentul împușcăturii intră în contact direct cu hainele sau pielea victimei, tragerea este considerată drept tragere cu țeava lipită. În astfel de cazuri arma se sprijină de obiectul atacat. Lipirea poate fi ermetică când gura țevii e lipită cu putere de obiectul atacat, sau neermetică, când gura țevii numai se atinge de acest obiect. Direcția țevii poate fi perpendiculară, față de suprafața obiectului atacat, sau sub un unghi ascuțit.
În tragerea cu țeava lipită gazele pot realiza 3 feluri de acțiuni: de penetrare, de rupere și contuzivă.
Acțiunea de penetrare se manifestă atunci, când presiunea gazelor la gura țevii ajunge la câteva sute de kilopascali. În astfel de cazuri gazele acționează ca un obiect bont, formând un defect al stofei, pielii și al țesuturilor subiacente, având dimensiunile mai mari decât ale glonțului. Acțiunea de penetrare e mai pronunțată în regiunea pieptului, a burții și coapselor.
Acțiunea de rupere are loc atunci, când gazele întâlnesc în partea inițială a canalului o rezistență din partea țesuturilor dure subcutanate. Gazele detașează pielea de la aceste țesuturi, o întind și o rup în direcții radiare. Acțiunea de rupere se manifestă mai frecvent în regiunea capului și a mâinilor.
Acțiunea contuzivă se manifestă atunci când gazele la nivelul gurii țevii exercită o presiune mică (din cauza energiei cinetice inițiale mici sau din cauza trecerii lor preventive printr-un obstacol).
În tragerea cu țeava lipită orificiul de intrare poate fi stelat, în cruce, uneori unghiular, liniar sau rotund (cu sau fără rupturi radiare).
Marginile plăgii propriu-zise, cu excepția marginilor rupturilor suplimentare, sunt neregulate, echimotice, zdrobite, decolate de la țesuturile subiacente, acoperite pe dinăuntru cu funingine. Apropiind marginile, în centrul plăgii poate fi observat un defect de țesut format prin concursul unor mici adâncituri localizate la vârful lambourilor cutanate. Marginile adânciturilor uneori sunt subțiate și atunci centrul plăgii se aseamănă cu o pâlnie fără vârf.
Marginile orificiilor de intrare rotunde și vârfurile lambourilor la plăgile stelate sunt acoperite, de regulă, cu funingine. În lipirea ermetică depunerile de funingine au forma unui inel îngust de culoare cenușie-întunecat sau neagră. În lipirea neermetică au forma unui cerc cu diametrul de 3-5 cm. În lipirea laterală depunerile de funingine sunt neuniforme, au formă de evantai, fiind mai lată partea opusă locului de aplicare a țevii. În tragerea cu țeavă lipită ermetic de regulă, nu se observă în jurul orificiului de intrare depuneri de funingine și tatuaj prin pulbere, Tragerea cu țeava lipită adesea generează leziuni suplimentare (prin gura țevii sau cătare), localizate în jurul orificiului de intrare. Aceste leziuni au fost denumite stamp de imprimare, inel de imprimare sau ștanț-marcă și sunt constituite din excoriații, echimoze și din plăgi superficiale (mai rar). Reflectând forma și dimensiunile părților vulnerante ale armei, aceste leziuni au valoarea de amprente și pot servi la identificarea armei. Inelul de imprimare mai este și un semn cert al tragerii cu țeava lipită.
În tragerea cu țeava lipită pulberea și funinginea pătrund în lumenul canalului, ajungând uneori până la orificiul de ieșire și chiar la partea interioară a hainelor din regiunea orificiului de ieșire. Oxidul de carbon formează pe parcursul canalului carboxihemoglobină și carboximioglobină, colorând astfel sângele și țesuturile în roșu-carmin.
Pielea din jurul orificiului de intrare are o culoare brună-roșietică și o consistență pergamentoasă (grație acțiunii contuzive a gazelor și desecării țesuturilor afectate).
Pe haine uneori se observă o pârlire a firelor de stofă. Stofa poate fi perforată sau chiar ruptă de gaze. În cazul perforării pe stofă apar mici orificii rotunde, neregulate, cu marginile răsfirate. Ruperea stofei duce la formarea unor orificii unghiulare, liniare, în cruce etc., acestea fiind mai mari în tragerea cu țeava lipită neermetic. Prin acțiunea combinată a gazelor (de perforare-penetrare și de rupere) se produce un defect de substanță localizat în mijlocul rupturii stofei.
Tragerea în limitele primei zone
Lungimea primei zone e de circa 1-5 cm.
Prima zonă se caracterizează prin acțiunea tuturor factorilor împușcăturii, prevalând totuși acțiunea mecanică a gazelor.
Au loc depuneri de funingine, de particule de pulbere și metal. Se observă și manifestările acțiunii chimice a factorilor suplimentari.
La tragerea de la distanțe foarte mici acțiunea mecanică a gazelor se manifestă prin rupturi de piele și haine în regiunea orificiului de intrare. Tot aici au loc depuneri de funingine pe o suprafață mare. Particulele de pulbere produc un tatuaj pronunțat.
Tragerea în limitele zonei a doua
Lungimea zonei a doua ajunge până la 25—35 cm.
Leziunile de bază în zona a doua se produc de glonț. La începutul zonei gazele pot exercita o acțiune contuzivă, producând echimoze intra- și subcutanate slab pronunțate și mici excoriații.
Prin «scurgerea» gazelor, fibrele de stofă din jurul orificiului de intrare se aranjează în evantai. Din manifestările acțiunii chimice a gazelor poate fi menționată decolorarea stofei. Vor mai fi depuneri de funingine, de particule de pulbere și metal pe piele și haine. Leziunile și semnele sus-menționate se observă la tragerea realizată de la 1-5 cm până la 20-35 cm.
În cazul tragerii sub un unghi drept depunerile iau forma rotundă, având în centru un orificiu. La tragerea sub un unghi ascuțit depunerile sunt excentrice față de orificiul de intrare, fiind mai pronunțate din partea unghiului obtuz. Zona centrală a depunerilor e mai închisă la culoare decât cea periferică. Mărirea distanței de tragere provoacă o mărire a suprafeței depunerilor și o micșorare a intensității lor. Depunerile devin practic imperceptibile (se observă numai pe o stofă albă) atunci când se împușcă de la o distanță de 20—35 cm.
Funinginea poate pătrunde în straturile superficiale ale pielii colorându-le în cenușiu.
În jurul orificiului de intrare se mai depun particulele de pulbere arsă incomplet, mici particule de metal (detașat de pe suprafața glonțului în timpul zborului acestuia prin țeavă) și stropi de ulei de armă. Depunerile pot fi depistate numai prin metode speciale de investigație.
La tragerea cu pulbere coloidală de la o distanță de 5-7 cm se observă o pârlire ușoară a firelor de stofă și a părului. Tragerea cu pulbere neagră, de la orice distanță a zonei a doua, poate incendia hainele și provoca combustii de gradul II-III.
Tragerea în limitele zonei a treia
Lungimea zonei a treia la armele militare e de 20-200 cm, la cele de vânătoare – până la 300 cm.
În zona a treia leziunile sunt provocate numai de glonț. În jurul orificiului de intrare au loc depuneri de particule de pulbere și metal.
În partea inițială a zonei a treia particulele de pulbere și metal mai sunt încă în stare să pătrundă în stofa hainelor și în piele. Pe parcursul zonei ele își pierd viteza și, lovindu-se de suprafața hainelor, ricoșează sau se lipesc de acestea. Lovindu-se de piele, produc mici excoriații care devin perceptibile după desecarea pielii.
La finele zonei a treia ajung până la țintă numai unele particule de pulbere și metal. Acestea se lipesc de haine și de firele de păr, fără a produce careva leziuni.
Leziuni produse de arme cu alice
Cartușele încărcate cu alice și mitralii se folosesc pentru tragerea din arme de vânătoare, cu țeava lisă (uneori retezată) și din pistoale de construcție proprie.
Spre deosebire de cartușele cu gloanțe, în componența celor cu alice mai intră buzele (de pâslă sau carton) și, deseori, mijloacele speciale pentru micșorarea dispersiei alicelor (parafină, talc, tuburi-containere de carton sau polietilenă). Fiecare din componentele sus-menționate pot provoca leziuni corporale sau alte semne, îndeosebi atunci când se trage de la o distanță apropiată.
La ieșirea din țeavă proiectilul începe a se desface în lături și a se întinde în lungime, luând forma unui con a cărui vârf este orientat spre gura țevii. În acest mod, la distanța de 10 m proiectilul compus din alice de acum are un diametru de 0,4-0,7 m și lungimea până la 1,3 m. Treptat alicele periferice își pierd viteza și cad la pământ. Numai unele, care au o viteză mare și se află în centru, pot atinge ținta la o distanță mare (alicele până la 200-400 m, iar mitraliile până la 600 m.).
Plăgile provocate de alice se deosebesc de cele produse prin gloanțe. Particularitățile morfologice ale acestor plăgi sunt în funcție de gradul de dispersie a alicelor, deci de distanța împușcăturii .
În funcție de gradul de dispersie a alicelor se cunosc 3 tipuri (distanțe) de acțiune a alicelor:
tragerea în limitele acțiunii compacte a alicelor;
tragerea în limitele acțiunii relativ compacte;
tragerea în afara limitei acțiunii compacte;
Acțiunea compactă are loc în cazul tragerii cu țeava lipită sau de la distanțe apropiate (de obicei până la 50-100 cm). La o așa distanță alicele acționează ca un corp compact și formează un singur orificiu de intrare cu un defect de țesut bine pronunțat, a cărui diametru variază, în funcție de calibrul armei și distanța tragerii, de la 1,5 cm până la 4,0 cm. Marginile defectului sunt relativ regulate, puțin excoriate și afumate. Spre finele acestei distanțe marginile devin festonate, știrbite.
După A. F. Lisițin (1968) prin tragerea cu țeava lipită pot fi produse 4 tipuri de plăgi:
1) plăgi rotunde (produse prin alice și buzele cartușului), fără rupturi suplimentare;
2) plăgi stelate, cu rupturi radiare ale pielii (rupturi produse prin acțiunea gazelor);
3) plăgi cu defecte de țesut mai mari decât gura țevii (defecte produse prin acțiunea de perforare și penetrare a gazelor);
4) plăgi combinate, cu defecte de țesut și rupturi radiare.
În primul caz alicele intră în corpul victimei în bloc și formează un singur orificiu de intrare, rotund, asemănător cu cel produs de glonț, având diametrul de 1-2 cm și marginile regulate. Pielea din marginile plăgii, de obicei, e decolată de la țesuturile subiacente în raza de circa 4 cm. O așa acțiune poate avea loc atunci când se împușcă în cutia toracică sau burtă. Gazele, în cea mai mare parte, pătrund în cavitatea toracică și abdominală, producând leziuni masive ale organelor interne, pe când orificiul de intrare din piele are dimensiunile mici. Astfel de plăgi pot fi întâlnite și în regiunea coapselor, cu un strat masiv de țesuturi moi.
La nivelul capului, al părții anterioare a gambei, adică în regiunile cu un strat subțire de țesuturi moi situate deasupra oaselor, mai frecvent se produc plăgi de tipul doi. În partea inițială a canalului gazele pătrund și se extind sub piele, rupând-o. La tragerea cu țeava lipită de cap se produc plăgi masive, uneori cu distrugerea completă a craniului. În astfel de cazuri orificiul de intrare poate fi determinat numai în baza rămășițelor inelului de excoriație și a depunerilor de funingine de pe oase.
Plăgile de tipul 3-4 pot fi întâlnite în orice regiune a corpului, mai frecvent în tragerea tangențială sau sub un unghi ascuțit.
În jurul orificiului de intrare, produs prin tragerea cu țeava lipită, uneori pot fi excoriații galbene-brune generate de gaze. Inelul de excoriație uneori lipsește. Plaga poate fi înconjurată de depuneri de funingine și pulbere, intensitatea cărora depinde de modul de lipire a țevii – ermetică sau neermetică. Inelul de imprimare va fi produs și de a doua țeavă, din care nu s-a împușcat. Sunt pronunțate depunerile de funingine de pe oase, tendoane și mușchi. Manifestările acțiunii chimice a gazelor în tragerea cu țeava lipită sunt aceleași ca și în cazul leziunilor realizate prin gloanțe.
O acțiune compactă a alicelor, după cum s-a menționat, are loc atunci când ele zboară în bloc, formând astfel numai o plagă. O dată cu îndepărtarea țevii de la țintă aspectul plăgii se schimbă. Rupturile suplimentare, produse de gaze, sunt mai mici, dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mari (din cauza dispersiei alicelor), iar acțiunea gazelor e mai puțin pronunțată decât la tragerea cu țeava lipită.
Orificiile de intrare, de obicei, prezintă niște plăgi rotunde cu diametrul de 1,5-3 cm, cu un defect de țesut. Când sunt prezente rupturile suplimentare, atunci orificiul de intrare poate avea un diametru de până la 20 cm. Marginile plăgilor sunt relativ regulate (în tragerea de până la 10 cm) sau știrbite și festonate (de la 20-50 cm). Plăgile mari uneori sunt înconjurate de un inel de excoriație lat până la 0,4 cm, produs de buza cartușului. La tragerea sub un unghi ascuțit acesta e situat excentric, ajungând până la 2×2 cm. Pe lângă excoriații, buza poate provoca și echimoze sau chiar plăgi localizate alături de orificiul de intrare central.
Acțiunea relativ compactă a alicelor se va manifesta în cazul tragerii de la o distanță mai mare de 50-100 cm. Se formează un orificiu de intrare central, mare, cu marginile știrbite, iar în jurul lui orificii mici răzlețe. Astfel de acțiune se manifestă atunci când distanța tragerii nu e mai mare de 5 m.
În lipsa hainelor pe piele se observă un tatuaj pronunțat (prin pulbere și mici eschile de plumb).
Depunerile de funingine sunt perceptibile la tragerea de la o distanță de la 50-100 cm (cu pulbere coloidală) până la 100-200 cm (cu pulbere neagră).Acțiunea contuzivă a particulelor de pulbere și a gazelor se manifestă prin pete pergamentoase de culoare brună în împușcăturile de la o distanță de până la 50—75 cm.
În acțiunea relativ compactă a alicelor orificiile centrale au o formă neregulată, marginile sunt dințate, șerpuite. Dimensiunile plăgilor centrale sunt mari, până la 10,0 cm în diametru. În asemenea cazuri pielea din jurul orificiului de intrare e decolată de la țesuturile subiacente pe un sector având raza 2-4 cm.
Plăgile produse de la 2-4 m au dimensiuni foarte variate. În jurul lor întotdeauna sunt prezente niște plăgi mici, produse prin alicele răzlețe, detașate de la blocul central. Vor lipsi depunerile de funingine, tatuajul și rupturile suplimentare radiare.
Tragerea în afara limitei acțiunii compacte. În cazul dat, leziunile sunt produse de fiecare alice în parte și nu se deosebesc de cele realizate prin gloanțe: au inele de excoriație bine pronunțate, defect de țesut etc. Forma și dimensiunile orificiului de intrare sunt în funcție de caracterul alicelor. Echimozele produse de buzele de pâslă pot fi observate în tragerea de până la 10-20 m.
Orificiul de ieșire. În plăgile produse prin alice orificiul de ieșire frecvent lipsește. Acesta poate fi în tragerea cu țeava lipită sau de la o distanță apropiată cu atacarea părților subțiri ale corpului (membre, gât). Forma acestor plăgi este extrem de variată. În limitele acțiunii compacte plaga are dimensiuni mari, de la 1,0 cm până la 10-15 cm, marginile rupte, neregulate, uneori cu defect de țesut. În jurul orificiului de ieșire, pe un sector având raza până la 2-4 cm, sub piele pot îi depistate alicele.
Canalul. În majoritatea cazurilor, chiar atunci când alicele intră în corp în bloc, are loc o dispersare a lor sub forma unui con. O. I. Brian (1860) descrie canalul sub forma unei figuri compuse din două conuri cu o bază comună. Vârful primului con e prezentat de orificiul de intrare, vârful celuilalt – de alicele cele mai îndepărtate (care au pătruns mai adânc). La capătul orb al canalului pot fi găsite buzele cartușului. În afecțiunile cutiei toracice buzele adesea se află în cavitățile pleurale, în plămâni sau mediastin. În afectarea abdomenului acestea pot fi depistate in cavitatea peritoneală sau chiar și retroperitoneal.
Dacă se formează un orificiu mare de intrare, gradul de dispersie a alicelor va fi în funcție de dimensiunile acestora și densitatea țesuturilor. După penetrarea pielii alicele mici și medii se dispersează rapid pe un sector, având până la 10-20 cm în diametru; alicele mari – pe un sector de 10 cm și mai mic (din cauza inerției mai mari). Trecând prin oase, dispersia alicelor se mărește. Interacționând cu țesuturile dure, mai ales cu cele osoase, alicele se deformează.
Canalele izolate, produse prin alicele singuratice, se deosebesc de cele produse prin gloanțe numai prin dimensiunile lor.
Leziuni produse de cartușe goale (de manevră)
Factorii traumatici ai împușcăturii oarbe sunt: gazele rezultate din arderea pulberii, aerul propulsat prin țeavă în fața glonțului, pulberea și produsele generate de fulminatul capsei.
În tragerea cu țeava lipită se formează un defect mare al pielii cu detașarea acesteia de la țesuturile subiacente, cu formarea rupturilor radiare, în marginile orificiului de intrare. Canalele, de regulă, sunt oarbe. Pe pereții canalului, inclusiv în adâncimea lui, sunt depuneri abundente de funingine, particule de pulbere (intactă sau parțial arsă).
În tragerea cu țeava lipită la nivelul unui segment subțire al corpului, (picior, mână), se produc rupturi cutanate din partea opusă a orificiului de intrare, formând astfel plăgi transfixiante.
Pătrunzând în cavitatea pleurală sau abdominală, gazele provoacă rupturi ale organelor cavitare și parenchimatoase. Tragerea cu țeava lipită de gâtul victimei și îndreptată spre baza craniană realizează revărsate sanguine submeningiene și intracerebrale.
În cazul tragerii de la o distanță mai mare de 1-2 cm se vor observa leziuni neînsemnate: mici rupturi cutanate, excoriații rotunde cu depuneri de funingine și pulbere.
Cartușele de manevră militare au gloanțe din masă plastică care la ieșirea din țeavă se distrug și formează eschile mici ce pot zbura la o distanță de câțiva metri. Plăgile produse de aceste gloanțe sunt oarbe, au canalul scurt. Gloanțele sau fragmentele lor pot fi depistate în adâncimea canalului în razele ultraviolete (după luminescenta azurie).
CAPITOLUL VI
STUDIU DE CAZ
În acest capitol voi prezenta câteva omoruri săvârșite cu arme de foc, (faptele relatate fiind reale), având ca sursă de inspirație cartea „ Discipolii crimei în România”, autor fiind domnul comisar-șef Traian Tandin.
Un licean a împușcat un taximetrist
Joi, 11 martie 1999, în jurul orei 14.30, o voce speriată, care a refuzat să-și decline identitatea, a anunțat polițistilor din Drăgășani existența unui cadavru într-un sac, pe malul râului Pesceana, în raza satului Zlătăreț, localitate care aparține municipiului Drăgășani. Un echipaj de poliție a localizat „ coletul ”. Autorul (autorii) crimei săpase o groapă, nu îndeajuns de mare, în care băgase cadavrul, acoperindu-l apoi cu nisip fără a-l tasa. Apele râului au spălat nisipul, dezgolind parțial cadavrul din care se vedeau picioarele. Au fost alertați criminaliștii de la I.P.J Vâlcea, care au ajuns în zonă o oră mai târziu. Într-o foaie de cort, legată cu sfoară, ei au găsit cadavrul unui bărbat. Acesta prezenta o plagă împușcată în pometele obrazului drept. În rest, legiștii nu au constatat nicio urmă de violență.
La mai puțin de 200 de metri de cadavru, în amonte, s-a descoperit un autoturism marca „ Daewoo Matiz ”, cu numărul de înmatriculare VL- 02-ZEA. Din cartea de identitate a mașinii, aflată în torpedo, polițiștii au aflat că mașina aparține Aureliei Constantinescu, din Râmnicu Vâlcea. Femeia a declarat că aceasta era folosită în activități de taximetrie de fiul său, Octavian Constantinescu, de 23 de ani. Martorii oculari au afirmat că Octavian fusese văzut plecând în jurul orei 11.00, cînd ar fi luat un necunoscut de la ieșirea din Râmnicu Vâlcea spre Drăgășani. O altă persoană, care a ținut să-și păstreze anonimatul, a sunat la poliție, declarând că a fost la fața locului, iar persoana în cauză este Alin Lupu, din Drăgășani, elev la liceul „Gib. Mihăiescu” din localitate. Informația s-a dovedit a fi exactă, tânărul recunoscând că l-a împușcat din greșeală, pe Constantinescu și că a încercat să ascundă acest lucru, scăpând de cadavru și de mașină. Colonelul Nicolae Petrăreanu, șeful Poliției Judiciare din I.P.J.Vâlcea, a reconstituit filmul evenimentelor pe baza declarațiilor lui Alin.
Acesta susține că, joi dimineața, a plecat la Râmnicu Vâlcea cu intenția de a cumpăra un pat pentru arma de vânătoare a tatălui său, dorind să-i facă o surpriză. Florin Lupu deținea, cu acte în regulă, o armă cu 2 țevi lise și cartușe brenice, fiind un vânător pasionat. Pentru că unicul magazin de arme existent în oraș nu avea pat corespunzător, Alin nu a mai așteptat autobuzul la întoarcere, hotărând să ia o mașină de ocazie. După ce s-a înțeles la preț cu Octavian Constantinescu, Alin s-a urcat în mașina acestuia. Pe drum cei doi au intrat în vorbă iar Alin i-a arătat arma pe care o dezmembrase și pe care o avea asupra lui într-o sacoșă. Taximetristl s-a oferit să-l ducă la o cunoștință de a sa, care poate confecționa, manual, un pat, cerându-i să remonteze arma pentru a vedea cum arată. Scena în cauză s-a petrecut în apropierea casei bunicilor lui Alin, din comuna Ștefănești, de unde tânărul intenționa să mai ia ceva bani pentru a plăti cursa care urma.
Adolescentul afirmă că, după ce a refăcut arma a apăsat pe trăgaci fără să-și dea seama că pe una din țevi se afla un cartuș. Glonțul a pătruns prin pometele drept al taximetristului, care a murit pe loc. „ Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost să scap de cadavru și de mașină” a povestit Alin. El susține că s-a dus la bunici, de unde a luat o foaie de cort, un ghem de sfoară și o lopată. Revenind la mașină, a împins victima pe locul mortului, s-a urcat la volan și, deși nu avea permis, a condus până la marginea râului Pesceana, oprindu-se în locul unde a fost găsită mașina abandonată. De aici, cale de 200 de metri, tânărul a târât corpul neînsuflețit, l-a „ ambalat ”, a săpat o groapă, a pus în ea cadavrul și a acoperit-o cu nisip. Ulterior, a șters arma cu mare grijă, a demontat-o, a aruncat cartușul și s-a dus acasă, unde a pus-o la loc. El n-a povestit nimic părinților, sperând că nu va fi descoperit.
Tragedie românească în orașul Hollywood, Florida
Un tânăr de 17 ani și-a ucis mama și sora pentru că nu voiau să-i accepte prietena. După ce a împușcat-o și pe aceasta, tânărul s-a sinucis. Faptele sale au consternat comunitatea românească din acel oraș, cunoscută drept una liniștită și unită.
Polițiștii americani au descoperit, luni 22 iulie 2002, într-un apartament din Hollywood, Florida, cadavrele a 4 cetățeni de origine română, decedați în ceea ce se presupune a fi fost o triplă crimă urmată de o sinucidere, transmite cotidianul The Miami Heralde, în ediția din 22 iulie. Anchetatorii au stabilit că una dintre victime, Billy Stoian, un tânăr de origine română în vârstă de 17 ani, și-a împușcat mama, sora și prietena, după care a îndreptat arma către propria persoană și a tras. Potrivit declarațiilor unor membrii ai familiei, mobilul oribilei crime ar putea fi faptul că mama tânărului nu dorea să o accepte în familia sa pe prietena tânărului, Gabriella Pojoga de 16 ani. Polițiștii au stabilit ca Billy Stoian a tras mai multe rafale în direcția victimelor, folosind o armă automată. Lângă corpul său neînsuflețit au fost găsite 2 arme complet descărcate. Polițiștii au stabilit că focurile de armă au fost trase duminică noaptea iar cadavrele au fost descoperite luni.Billy a cumpărat în mod legal, de la un magazin din Fort Lauderdale, cele 2 arme semiautomate folosire pentru a-și ucide familia și a se sinucide.
Patronul magazinului a anunțat, că în urma acestui incident, va revizui modul de vânzare a armelor.
CAPITOLUL VII
CONCLUZII
În această lucrare am încercat să atrag atenția asupra construcției, expertizei armelor de foc și a munițiilor folosite în vederea săvârșirii infracțiunilor, efectuării cercetării la fața locului și a leziunilor rezultate în urma utilizării diferitelor tipuri de arme de foc.
Infracțiunile săvârșite cu ajutorul armelor de foc fac parte din grupul de infracțiuni deosebit de grave. În procesul cercetării infracțiunilor din această categorie, apar deseori cazuri când sunt necesare cunoștințe speciale în domeniul expertizei armelor de foc, munițiilor aferente și a urmelor lăsate de ele, care sunt obiectul de cercetare a balisticii judiciare. Astfel în aceste activități sunt antrenați specialiști din foarte multe domenii.
Având în vedere că armele de foc sunt în continuă dezvoltare și caracteristicile tehnice ale acestora devin tot mai performante, infractorii sunt într-o perfecționare constantă în vederea atingerii scopurilor ilicite. În acest context de o deosebită importanță și rezonanță socială organele de urmărire penală din România au nevoie de cadre cu un nivel înalt de specializare și cu cunoștințe vaste în domeniul balisticii judiciare. Astfel pentru infracțiunilor descoperite în care s-au folosit armele de foc este nevoie de o mai mare apreciere a cercetării la fața locului și a expertizei balistico-judiciare, deoarece urmele rămase la fața locului sau pe arme și muniții reprezintă uneori unicele indicii ce pot ajuta la prinderea infractorilor.
CAPITOLUL VII
ANEXĂ
MINISTERUL AFACERILOR INTERNELOR
INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE
INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUD. SIBIU
SERVICIUL CRIMINALISTIC
Biroul de investigare tehnico-știintifică a locului faptei
Caz _____din ______.
PLANȘA FOTOGRAFICĂ
CUPRINZÂND ASPECTE DE LA EXAMINAREA CRIMINALISTICĂ EFECTUATĂ LA DATA DE ______ LA SEDIUL _____ A AUTOTURISMULUI MARCA BMW CU NR. DE ÎNMATRICULARE _________
FOTO 1 – Partea față a autoturismului.
FOTO 2 – Partea spate a autoturismului.
FOTO 3.
Criminalist,
FOTO 4.
Foto nr. 3 și 4 – Părțile laterale ale autoturismului.
FOTO 5.
FOTO 6.
Foto nr. 5 și 6 – Aspecte din interiorul părții față a autoturismului.
Criminalist,
FOTO 7.
FOTO 8.
Foto nr. 7 și 8 – Aspecte din interiorul părții spate a autoturismului.
FOTO 9 – Portiera stânga față a autoturismului. Jetonul nr. 1 indică un orificiu descoperit la nivelul portierei.
FOTO 10 – Partea spate a autoturismului. Jetonul nr. 2 indică un glonț deformat descoperit la nivelul buclierului spate al autoturismului. Jetonul nr. 3 indică un orificiu descoperit la nivelul capotei portbagajului autoturismului.
FOTO 11 – Aspect din interiorul portbagajului. Jetonul nr. 4 indică un orificiu descoperit la partea interioară a capotei portbagajului autoturismului corespondent cu cel marcat cu jetonul nr. 3 în foto nr. 10. Jetonul nr. 5 indică un orificiu descoperit la nivelul banchetei spate a autoturismului.
Criminalist,
FOTO 12 – Tija metalică introdusă în orificiul găsit în cotiera banchetei spate a autoturismului.
FOTO 13 – Detaliu asupra orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 1.
FOTO 14 – Detaliu asupra orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 2.
Criminalist,
FOTO 15 – Detaliu asupra orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 3.
FOTO 16 – Detaliu asupra orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 4.
FOTO 17 – Detaliu asupra orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 5.
Criminalist,
FOTO 18 – Detaliu asupra orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 6.
FOTO 19 – Unghiul de intrare al orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 1.
FOTO 20 – Unghiul de intrare al orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 3.
Criminalist,
FOTO 21 – Unghiul de ieșire al orificiului indicat cu ajutorul jetonului nr. 6.
FOTO 22
FOTO 23.
Foto nr. 22 și 23 – Urmă de destratificare a peliculei de praf descoperită la nivelul părții stânga a capotei motor a autoturismului.
Criminalist,
X
X X
Prezenta planșă conține un număr de 13(treisprezece) file si 23(douăzecișitrei) fotografii efectuate cu aparatul foto digital marca “Nikon”, in condiții de lumină naturală.
Întocmit,
BIBLIOGRAFIE
1. Codul Penal
2. Codul de Procedură Penală
3. Dicționarul Explicativ Român
4. Legea nr. 295 din 2004 „Privind regimul armelor și al munițiilor”
5. „ Tratat de tehnică criminalistică ”, prof. univ. dr. Vasile Bercheșan, lector univ. drd. Marin Ruiu, Editura Little Star, București 2004
6. „ Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal ”, prof. univ. dr. Vasile Bercheșan, Editura Little Star, București 2006
7. ” Tratat de tehnică criminalistică”, Lector univ. dr. Constantin Drăghici, Lector univ. dr Adrian Iacob, Editura Sitech, Craiova 2007
8. ” Tratat de tehnică criminalistică”, Marin Ruiu, Georgică Panfil, Editura Estafalia, București 2007
9. „Tratat de metodică criminalistică”, prof. univ. dr. Vasile Bercheșan, Ed. Carpați, Craiova 1994
10.„ Despre cercetarea la fața locului ”, Lector univ. dr. Olteanu Ion Gabriel, Editura Cermaprint, București 2007
11.” Balistica judiciară”, Vasile Măcelaru
12. „ Criminalistica ”, prof. univ. dr.Emilian Stancu, Vol.I, Ediția a III- a, Editura Actami, București 1999
13. „ Criminalistica ”, Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Editura Fundației Chemarea, Iași 1997
14. „Criminalistica” Simion Gh. Doraș, Chișinău 1996
15. "Criminalistica", Ion Mircea , București 1999.
16. "Medicina legală", Z.Ander, I.Bilegan, V.Molnar București 1966.
17. "Tratat practic de criminalistică", I.R.Constantin, București 1980.
18. "Probleme de medicină judiciară și criminalistică", D.Sandu, București 1964.
19. "În slujba vieții și a adevărului", P. Ștefănescu București 1984.
20.„Criminalistica” Reviste de informare, documentare și opinii, nr.2 din Aprilie 2006.
21.„Criminalistica” Reviste de informare, documentare și opinii, nr. 1 din Februarie 2006.
22. A.И. Благoвecтoв "Cпpавoчник cтpeлкoвoгo opyжия", Mинcк, 1999.
23. A.E.Xаpтинк "Пиcтoлeты и peвoльвepы", Mинcк, 1997.
24. A.Б.Жyк "Cтpeлкoвoe opyжиe", Mocква 1992.
25. C.П. Beльяминoв "Cтpeлкoвoe opyжиe", Mocква 1982.
BIBLIOGRAFIE
1. Codul Penal
2. Codul de Procedură Penală
3. Dicționarul Explicativ Român
4. Legea nr. 295 din 2004 „Privind regimul armelor și al munițiilor”
5. „ Tratat de tehnică criminalistică ”, prof. univ. dr. Vasile Bercheșan, lector univ. drd. Marin Ruiu, Editura Little Star, București 2004
6. „ Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal ”, prof. univ. dr. Vasile Bercheșan, Editura Little Star, București 2006
7. ” Tratat de tehnică criminalistică”, Lector univ. dr. Constantin Drăghici, Lector univ. dr Adrian Iacob, Editura Sitech, Craiova 2007
8. ” Tratat de tehnică criminalistică”, Marin Ruiu, Georgică Panfil, Editura Estafalia, București 2007
9. „Tratat de metodică criminalistică”, prof. univ. dr. Vasile Bercheșan, Ed. Carpați, Craiova 1994
10.„ Despre cercetarea la fața locului ”, Lector univ. dr. Olteanu Ion Gabriel, Editura Cermaprint, București 2007
11.” Balistica judiciară”, Vasile Măcelaru
12. „ Criminalistica ”, prof. univ. dr.Emilian Stancu, Vol.I, Ediția a III- a, Editura Actami, București 1999
13. „ Criminalistica ”, Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Editura Fundației Chemarea, Iași 1997
14. „Criminalistica” Simion Gh. Doraș, Chișinău 1996
15. "Criminalistica", Ion Mircea , București 1999.
16. "Medicina legală", Z.Ander, I.Bilegan, V.Molnar București 1966.
17. "Tratat practic de criminalistică", I.R.Constantin, București 1980.
18. "Probleme de medicină judiciară și criminalistică", D.Sandu, București 1964.
19. "În slujba vieții și a adevărului", P. Ștefănescu București 1984.
20.„Criminalistica” Reviste de informare, documentare și opinii, nr.2 din Aprilie 2006.
21.„Criminalistica” Reviste de informare, documentare și opinii, nr. 1 din Februarie 2006.
22. A.И. Благoвecтoв "Cпpавoчник cтpeлкoвoгo opyжия", Mинcк, 1999.
23. A.E.Xаpтинк "Пиcтoлeты и peвoльвepы", Mинcк, 1997.
24. A.Б.Жyк "Cтpeлкoвoe opyжиe", Mocква 1992.
25. C.П. Beльяминoв "Cтpeлкoвoe opyжиe", Mocква 1982.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea la Fata Locului a Infractiunilor Savarsite cu Arme de Foc (ID: 126715)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.