Cercetarea Exercitarii Controlului Asupra Activitatii Administratiei Publice

CUPRINS

Lista abrevierilor

INTRODUCERE

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA CONTROLUL ÎN ACTIVITATEA ADMINISTRAȚIEI PUPLICE

1.1. Controlul- fenomen obiectiv necesar al vieții sociale

1.2. Considerațiuni privind noțiunea, esența și obiectul controlului în activitatea AP

1.3. Obiectivele și condițiile de eficientă a unui control în activitatea AP

II. FORMELE DE CONTROL APLICATE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI EFECTUL JURIDIC AL ACESTORA

2.1 Controlul politic și efectele juridice ale controlului politic în activitatea AP

2.2 Controlul administrativ și efectele juridice ale controlului administrativ în AP

2.3.Controlul Judecătoresc și efectele juridice ale controlului judecătoresc în activitatea AP

III. PROCEDURA DE EXERCITARE A CONTROLULUI DE LEGALITATE A ACTIVITĂȚII AP DE CĂTRE INSTANȚA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV LA SESIZAREA OFICIILOR TERITORIALE A CANCELARIEI DE STAT.

3.1. Controlul de legalitate exercitat în concret de către oficiile teritoariale ale Cancelariei de Stat

3.2. Acțiunea în instanța de contencios administrativ de către oficiile teritoriale ale Cancelariei de stat

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate

Prin control o societate umană își asigură propria existență normală, stabilitatea și funcționalitatea ca și proiectarea, reproducerea și realizarea a modului normativ și cultural.

Necesitatea controlului este unanim acceptată în toate domeniile vieții economice, sociale, politice. Controlul se nasc unele tensiuni și chiar resentimente ale celui controlat față de cel ce controlează.

Despre concepția unui control adesea se interpretează că prin acesta controlorul se comportă de cele mai multe ori ca și cînd finalitatea activității sale ar fi descoperirea unor greșeli, a unor abateri de la lege și sancționarea acestora, iar dacă aceste nu există urmează a fi inventate.

O astfel de inetrpretare a controlului considerăm că este de neacceptat și că într-un stat autentic de drept controlul trebuie perceput altfel ceea ce vom încerca să facem prin această lucrare. Pîrghiile de control trebuie să reprezinte modalități prin care să se constate modul de executare a unor activități, de transpunere în practică a unor acte normative, verificarea rezultatelor aplicării în practică a actului decizional atît cele pozitive cît și cele negative. Și de aprecierea acestor rezultate trebuie realizată o analiză obiectivă pentru a se stabili măsurile necesare pentru îmbunătățirea activității care este supusă controlului. Prin alegerea tematicii de ”Exercitarea controlului asupra activității Administrației Publice” și este realizarea acestui scop de a stabili obiectul acestuia, tipurile acestuia, efectul exercitării acestuia și stabilirea unor condiții de eficiență a controlului care îl va face acceptat și interpretat corect. Deoarece de calitatea efectuării unui control depinde rezultatul aplicării în practică a actului normativ.

Gradul de studiere

Problematica exercitării unui control asupra activității Administrației Publice este foarte actuală în cercetările științifice la nivel național cît și internațional fiind studiată de mari specialiști le cercetarea acestei teme. Exercitarea unui control asupra activității Administrației Publice este o tematică largă fiind studiată de marii specialiști autohtoni Victor Popa, Mihail Platon, Maria Orlov, Aurel Sîmboteanu, Ștefan Belecciu, Angela Dastic ș.a. la fel această temă este studiată și de specialiști în domeniu din străinătate Ion Muraru, Antonie Iorgovan, Mircea Preda, Valentin I. Prisăcaru, Emil Balan, Verginia Vedinaș, Eugen Popa, Ion Rusu, Никитина А.М., Козлов Ю.М.. ș.a. Fiecare specialist intitulînd această tematică diferit dar cu aceiași problematică: ”controlul în administrația publică,,; ”controlul în sistemul administrației publice”; controlul activității administrației publice”; ”controlul administrativ”; ”законность и реализация исполнительной власти” etc.

Gardul de studiere a acestei tematici și necesitatea studierii acesteia este observat din argumnetele aduse de către marii cercetători în domeniu. Ca exemplu dnl Victor Popa doctor habilitat, profesor universitar menționează că funcția de control deși este o funcție secundară ea este cea mai aproape de funcția principală adică de funcția de conducere[41].

Regretatul dnl Mihail Platon ne arată că controlul se numără printre fenomenele obiectiv necesare ale vieții sociale și că necesitatea instituirii lui asupra sistemului adminstrației publice rezultă, în principal, din însăși rațiunea organizării și funcționării acesteia în cadrul statului, și anume din misiunea de realizare la concret a valorilor politice exprimate în lege [39, p.852].

Iar dnl Aurel Sîmboteanu, doctor în politologie scrie că controlul în stat apare ca o condiție importantă a activității administrației publice. Numai prin control se realizează și se scoate în evidență a celor mai adecvate metode de lucru utilizate de către organele administrației publice precum și de a stabili cauzele care frînează activitatea lor și propune măsuri pentru înlăturarea acestora [45, p.174].

Dna Maria Orlov doctor, conferențiar universitar scrie că controlul activității administrației, sub orice formă, constituie un instrument de asigurare a legalității ca principiu de bază al statului de drept. Deasemenea controlul în întreaga activitate a administrației publice este necesar pentru asigurarea corectitudinii în rezolvarea litigiilor dintre diferite autorități administrative și pentru a proteja cetățenii de erori, încălcări, injustiție sau de posibile excese de putere a administrației [37, p.52].

Suport metodologic și teoretico-științific a cercetării

Metodologia utilizată la scrierea tezei cu ajutorul cărora au fost realizate obiectivele propuse sînt: metodolgia istorică utilizată studierea evoluției conceptului de control și a conceptului și instituției de contencios administrativ. O altă metodă utilizată este metoda comparativă fiind utilizată practic pentru fiecare obiectiv fie la stabilirea formelor de control, fie la controlul administrativ, procedura exercitării controlului de legalitate etc. Metoda statistică la fel utilizată mai mult în capitolul II cu referire la controlul exercitat de către Parlament asupra Guvernului, cel exercitat de Centrul pentru Drepturile Omulului asupra activității autorităților administrației publice.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute

Tratarea problemei respective o evidențiem în mod original subliniind că această lucrare se deosebește de altele prin faptul că în aceasta sînt evdențiate totalitatea formelor de control asupra activității Administrației Publice și totodată sînt stabilite și efectele juridice ale acestora la realizarea controlului. Ce ține de originalitatea conținutului lucrării respective constă și prin faptul că este analizată procedura de executarea a controlului legalității asupra activității administrației publice de către oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat aprobate prin Hotărîrea Guvernului din 2009. Deasemenea se atrage o atenție notificărilor- cererea prealabilă a oficiilor teritoriale, și cu aducerea unor propuneri în realizarea unui control mai eficient exercitat asupra activtății administrației publice.

Scopul și obiectivele tezei

Scopul studiului în această lucarare este cercetarea exercitării controlului asupra activității Administrației Publice. Și pentru realizarea scopului propus vom stabili cîteva obiective prin care vom sistematiza lucrarea. Obiectivele stabilite sîmt:

-Noțiuni introductive cu privire la controlul în Administrația Publică, în acest capitol vom face cunoștință cu noțiunea control ca fenomen obiectiv necesar al vieții sociale, esența, noțiunea și obiectul controlului în Administrația Publică și vom stabili obiectivele și condițiile de eficiență ale controlului în sfera administrației publice.

-Formele de control aplicate Administrației Publice este un al doilea obiectiv în care se analizează în detalii toate cele trei forme de control efectuate asupra activității administrației publice. Și anume controlul politic, controlul administrativ și controlul judecătoresc. Tot în acest capitol sînt stabilite și efectele juridice ce apar în urma efectuării controlului.

-Și un al treilea obiectiv reprezintă Procedura de exercitare a controlului de legalitate asupra activității administrației publice la nivel local de către Oficiile Teritoriale ale Cancelariei de Stat și Instanța de contencios administrativ. La fel ca și celelalte obiective stabilite mai sus acesta realizăm scopul propus ce ține de procedura de realizare a controlului activității administrației publice la nivel local. Astfel este analizat controlul de legalitate exercitat în concret de către oficiile teritoariale ale Cancelariei de Stat și acțiunea în instanța de contencios administrativ de către oficiile teritoriale ale Cancelariei de stat.

Volumul și structura

Lucrarea este constitută din trei capitole care la rîndul lor cuprind cîteva paragrafe. În capitolul I se face referire la noțiunea de control, scopul acestuia, obiectul care este supus controlului și principalele condiții de eficiență în exercitarea unui control asupra activității administrației publice. În capitolul II sînt analizate cele trei forme de control efectuate asupra activității administrației publice: politic, administrativ, judecătoresc și efectele juridice rezultate ale acestor controale. Și-n capitolul III este analizată procedura de exercitare a unui control de legalitate asupra activității administrației publice locale prin procedura prealabilă administrativă exercitată de oficiile teritoriale și procedura contencioasă. Volumul tezei este 86 pagini.

CAPITOLUL I.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA CONTROLUL ÎN ACTIVITATEA ADMINISTRAȚIEI PUPLICE

1.1. Controlul- fenomen obiectiv necesar al vieții sociale

Un fenomen social reprezintă o relație, un proces, un mod de organizare, suficient de conturate pentru a fi susceptibile de descriere și cercetare juridică. Fenomenul social cuprinde o suită de fapt sau după formularea lui Emile Durkheim, un ansamblu de fapte sociale, precum și norme juridice și morale, obiceiul, limbajul, reguli comportamentale, percepte religioase.

Prin fenomen juridic se înțelege un ansamblu de fenomene sociale care au drept caracteristică comună și definitorie juridicitate.

Controlul ca fenomen obiectiv necesar al vieții sociale îl putem denumi și control social. Conceptul de control social este datorat sociologilor F.A. Ross și R. Pround, care a fost lansat la începutul sec. trecut 1901.

Noțiunea de control social este definită ca fiind ”un ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri acțiuni, mijloace de influențare care au rolul de a face respectate modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări spcifice potrivit cu statusul și rolul ficărui individ” sau ”un mijloc de realizare a respectării sistemului de valori sociale, a ordinii societății”.

Prin control o societate umană își asigură propria existență normală, stabilitatea și funcționalitatea ca și proiectarea, reproducerea și realizarea a modului normativ și cultural. Fiecare colectivitate socială apreciază sociologul polonez Jon Szezepanski, adoptă și întreține un set de măsuri, sugestii modalități de constrîngere, interdicții, sisteme de persuasiune, sancțiuni precum și sisteme de exprimare sau de manifestare într-o formă sau alta a recunoștinței, a premierii, datorită cărora comportamentul individual sau de grup sînt dirijate spre concordanța cu modelele acceptate de acțiune de respectarea criteriilor de valoare.

Societatea își creează un sistem de instanțe și mijloace de influențare și /sau de integrare a indivizilor. Aceleași instanțe și mijloace au rolul să promoveze și să conserve valorile sociale, să orienteze indivizii spre realizarea aspirațiilor și exigențelor sociale ale grupurilor din care fac parte sau spre reprimarea și contracararea comportamentelor deviante.

Există mai multe forme de rolul ficărui individ” sau ”un mijloc de realizare a respectării sistemului de valori sociale, a ordinii societății”.

Prin control o societate umană își asigură propria existență normală, stabilitatea și funcționalitatea ca și proiectarea, reproducerea și realizarea a modului normativ și cultural. Fiecare colectivitate socială apreciază sociologul polonez Jon Szezepanski, adoptă și întreține un set de măsuri, sugestii modalități de constrîngere, interdicții, sisteme de persuasiune, sancțiuni precum și sisteme de exprimare sau de manifestare într-o formă sau alta a recunoștinței, a premierii, datorită cărora comportamentul individual sau de grup sînt dirijate spre concordanța cu modelele acceptate de acțiune de respectarea criteriilor de valoare.

Societatea își creează un sistem de instanțe și mijloace de influențare și /sau de integrare a indivizilor. Aceleași instanțe și mijloace au rolul să promoveze și să conserve valorile sociale, să orienteze indivizii spre realizarea aspirațiilor și exigențelor sociale ale grupurilor din care fac parte sau spre reprimarea și contracararea comportamentelor deviante.

Există mai multe forme de control social care se identifică și se diferențiază în raport de resurse și manifestări sau în funcție de mijloacele și instrumentele utilizate.

Astfel se distinge controlul social coercitiv (negativ) și controlul social stimulativ (pozitiv). Controlul coercitiv se realizează de către instituțiile juridice și cele care apără ordinea publică prin amenințări sau acțiuni în forță preferate sau adoptate împotriva comportamentelor deviante (delincvența, criminalitate), reprezintă atentate la ordinea socială și de stat.

Controlul social corecitiv se întemeiază îndeosebi pe exercitarea unei amenințări permanente asupra indivizilor care, dacă încalcă norme, reguli, regulamente sînt pasibili de sancțiuni în funcție de gravitatea abaterii săvîrșite. Prin urmare, are o componență psihică, importantă care impune teama față de sancțiuni cum ar fi amenzile, pedepse corporale, pedepse privative de libertate, izolare socială prin manifestarea unei colectivități.

Controlul social stimulativ constă în regelemtarea și coordonarea acțiunilor individual sau de grup cu mijloace instituționale sau neinstituționalizate, cu alte cuvinte, în relație de natura agenților de la care emană controlul social.

Mojloacele controlului social reprezintă instrumentul de presiune instituționalizate sau neinstituționalizate, organizate sau neorganizate, conștiente sau neconștiente(spontane),, definite cu scopul determinării unor conduite individual-circumscrise normelor sociale, etice, morale ale societății. Mijloacele sînt diverse, după cum s-a relevat, precum sancțiuni pozitive și negative, recompense și mulțumiri, încurajări, aprecieri, respingeri, condamnări. Și se clasifică deasemenea în mai multe modalități după criterii distincte între acestea înscriindu-se și mijloace instituționalizate/ realizate prin instituții și organizații de stat, juridice, politice administrative și neinstituționale reprezentate de obieceiuri, tradiții, cutume, moravuri.

Dnl Tudorel Butoi afirmă că societățile contemporane tind mai accentuat spre creșterea rolului controlului informal, care s-a relevat ca fiind tot mai pregnant un autocontrol [24, p.285], cu alte cuvinte o regelementare rațională de către individ, prin autoconforturi conștiente și voluntare de control personal asupra propriilor comportamente, acțiuni.

Eficacitatea formelor de control social nu este dată numai de aplicarea uneia dintre acestea, se constată că numai aplicarea conjugată a două sau mai multe forme de control social, în totalitate, implică o reciprocitate interindividuală și o acțiune de coordonare a ceea ce este exterior cu ceea ce este specific autonomiei individuale, controlul social, în această persepctivă , apare nu numai ca fiind de natură limitativă(restrictiv), ci și fiind de natura inițiativelor și stimulării resurselor umane individuale.

Orice activitate umană este supusă unui control care privește modul de realizare și rezultatele obținute [20, p.89].

Formele de control social se diferențiază și se constituie în raport de natura ideilor, idealurilor, valorilor și modelelor sociale (control moral, juridic, politico-administrativ, financiar-contabil etc) sau după cum se raportează la individ sau grupul social (directe stimulente, recompense sau sancțiuni explicite sau indirecte sugestii, zvonuri, manipulări, mediotice).

După cum scrie profesorul. doctor în științe istorice V. Lukianenko, rolul controlului sporește care este și o necesitate care depinde de cîțiva factori [39, p.852]:

Funcția de control capătă din ce în ce mai mult un caracter social, devine un instrument de formare a opiniei publice, concomitent debarasîndu-se de multe particularități represive din trecut, fiindcă el necesită a fi argumentat tot mai convingător de normele dreptului, de legi.

Oamneii care exercită controlul au nevoie de o instruire în privința tehnologiei controlului;

Sporirea eficienței controlului prin aplicarea unor forme de control, care ar corespunde condițiilor istorice ce s-au creat și ar asigura îndeplinirea noilor sarcini care stau în fața societății;

Posibilitatea studierii experienței organelor de control din strainătate, care urmează a fi supusă unei analize minuțioase, corectării necesare și folosită în interesele rezolvării problemelor care apar în sistemul serviciului public.

În urma exercitării funcțiilor de control pot fi stabilite rezultatul și eficiența metodelor de conducere aplicate. Analiza critică a metodelor de control permite de a diagnostica la timp procesle ce se desfășoară în societate, precum și de a prognoza și a determina orientarea socială aunei sau altei probleme.

Astfel reformarea serviciului public generează necesitatea extinderii și intensificării controlului asupra administrației publice, majorării volumului activității de control, muncii de inspectare, metodice, generalizării experienței organizării controlului în țara noastră și peste hotarele ei, precum și a utilizării lui raționale în sistemul serviciului public.

1.2. Considerațiuni privind noțiunea, esența și obiectul controlului în activitatea AP

Administrația publică reprezintă un sistem de autorități statale care au ca obiectiv de bază satisfacerea interesului public care constă din: interesul general statal și interesul particular al fiecărei persoane, avînd drept scop primordial – ridicarea bunăstării tuturor persoanelor aflatoare în acest stat.

Activitatea autorităților Administrației Publice reprezintă totalitatea actelor juridice adoptate sau emise de acestea. Activitatea autorităților publice o putem diviza în două forme: actele juridice (manifestări de voință) și faptele materiale (administrative). Actele juridice este acea manifestare de voință a unei persoane fizice sau juridice făcută cu scopul de a produce efecte juridice [43, p.195]. Actele juridice emise de către autoritățile administrației publice poartă denumirea de acte administrative prin care se modifică, se sting sau se nasc raporturi juridice, drepturi și obligații juridice.

Actele administrative se deosebesc între ele după natura lor, importanța lor și valoarea juridică și se împart în: a) acte administrative de autoritate; b) acte administrative de gestiune; c) acte administrative cu caracter jurisdicțional.

Indiferent, însă, de serviciul public, din cele trei categorii, care le-a adoptat sau emis, actele administrative de autoritate se caracterizează prin aceea că ele se adoptă sau emit în realizarea sarcinii puterii executive de a satisface interesele generale ale societății, executarea lor este asigurată de puterea publică, iar nerespectarea prevederilor lor atrage sancționarea, potrivit legii, a celor în culpă [43, p.197].

Astfel actul administrativ de autoritate reprezintă manifestarea juridică unilaterală de voință care se caracterizează ca un act juridic, administrativ și de autoritate.

În dependență de extinderea efectelor pe care le produce un act administrativ de autoritate putem desprinde acte cu caracter normativ și cu caracter individual. Cele cu caracter normativ se caracterizează prin conținerea unor reguli generale de conduită obligatorii, impersonale care se adresează unui număr nedeterminat de persoane. Exemplu se obligă agentul economic să mențină ordinea sanitară și estetică a obiectivului cît amenajarea și salubrizarea terenului terenului aferent, regulă obligatorie pentru fiecare agent economic cărui i s-a eliberat autorizația.

Actele administrative normative în dependență de instituțiile ce le adoptă sau emit au diverse denumiri: hotărîri și ordonanțe ale Guvernului, instrucțiuni, regulamente, statute, decizii, dispoziții etc.

Actele administrative cu caracter individual reprezintă o manifestare juridică de voință a autorității publice prin care dă naștere modifică sau stinge drepturi ori obligații ale unei sau mai multor persoane determinate. Actele administrative cu caracter individual la rîndul lor sînt împărțite [34, p.24]:

acte prin care se stabilesc drepturi și obligații determinate pentru subiectele cărora sînt adresate, ca exemplu: actul organului fiscal –obligațiunea persoanei de a plăti impozite;

acte administrative prin care se conferă statut personal beneficiarului (diplome școlare, deciziile de pensionare, permisele de conducere auto atc.);

actele administrative de sancționare care conțin constrîngerea de stat sub formă de sancțiuni- amenda etc.;

A doua categorie de acte administrative sînt cele de gestiune, care reprezintă actele juridice pe care le încheie autoritățile publice în scopul gestionării patrimoniului statului sau al unității administrativ teritoriale. Patrimoniul statului și al unităților administrativ teritoriale este format din bunurile domeniului public și bunurile domeniului privat. Conform Codului Civil al RM, art.296 [2]- bunurile domeniului public sînt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobîndit de terți prin uzucapiune și bunurile care nu sînt trecute în domeniul public fac parte din domeniul privat.

Autoritățile publice în vederea gestionării patrimoniului pot încheia atît acte juridice civile cît și acte administrative. Actele administrative de gestiune sînt contractele administrative: contractele de concesionare a serviciului public, contractele de achiziții.

Contractul administrativ în Republica Moldova este reglementat prin Legea contenciosului administrativ prin art. 2 care prevede că contractul încheiat de o autoritate publică în virtutea prerogativelor de putere publică avînd ca obiect administrarea și folosirea bunurilor proprietății publice, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcționarilor publici care rezultă din relațiile de muncă regelementate de statutul juridic al acestora.

Caracteristicile principale ale unui contract administrativ sînt: a) una din părți are calitatea de exponent al autorității publice; b) are ca obiect realizarea unui interes general; c) părțile nu sînt egale, voința reprezentantului Administrației Publice prevalează. Astfel reeșind din ultima caracteristică sus menționată, prin lege contractul administrativ este asimilat cu actul administrativ.

La fel putem stabili și alte trăsături ale contractului administrativ: d) presupune efectuarea de lucrări, prestarea serviciilor de particular în schimbul de remunerații; e) este destinat să asigure funcționarea aceluiași serviciu public a cărui organizare reprezintă o obligațiune legală a autorităților publice; f) cînd interesul public o cere sau cînd particularul nu și-a îndeplinit din culpă obligațiile din contract ori cînd executarea apare prea împovărătoare pentru particular, autoritatea Administrației Publice poate modifica sau rezilia unilateral contractul fără a merge la justificare; i) soluționarea litigiilor este de competența instanțelor naționale de contencios administrativ.

Cum s-a menționat mai sus unul din contractele administrative este contractul de achiziții publice care este regelemntat prin Legea cu privire la achizițiile publice. Ca exemplu încheierea unui contract de achiziționare a serviciilor, în baza Licitației publice nr.xxx, între S.A. ,,Drumuri Strașeni” – prestator și Aparatul Președintelui Raionului Strășeni- beneficiar, pentru achiziționarea Serviciilor de întreținere și reaparație, în anul 2011, a drumurilor publice din raionul Strășeni.

Și ultima categorie de acte administrative sînt cele cu caracter jurisdicțional. În literatura de specialitate le putem găsi sub diferite denumiri: act administrativ jurisdicțional, act administrativ de justiție, act jurisdicțional emis de un organ jurisdicțional [34, p.28].

Conform legislației naționale, aceste acte sînt numite acte administrative jurisdicționale, care reperezintă un act juridic emis de o autoritate administrativ-jurisdicțională în scopul soluționării unui conflict conform unei proceduri stabilite de lege [9]. Autoritatea administrativ-jurisdicțională reprezintă organul administrativ sau o subdiviziune a unui organ administrativ învestit prin lege cu atribuții jurisdicționale.

Actul administrativ de jurisdicție este distinct de actul administrativ de autoritate și de hotărîrea judecătorească prin: obiectul său, procedura utilizată în emiterea sa, obligativitatea motivării, autoritatea de lucru judecat.

Adoptarea și emiterea actelor administrative reprezintă doar o parte din întreaga activitate a autorităților publice cealaltă parte se completează cu efecturaea unor fapte materiale (administrative). Faptele materiale reprezintă a doua formă de activitate ale autorităților publice. Acestea la rîndul lor se împart în două tipuri care produc efecte juridice și care nu produc. Din cele care nu produc efecte juridice fac parte actele pregătitoare și operațiunile tehnico-materiale.

Actele pregătitoare ale actului administrativ dețin această denumire deoarece ele premerg adoptarea sau emiterea unui act administrativ. Exemplu de acte pregătitor este avizul care poate fi a) consultativ- atunci cînd organul care emite sau adoptă actul administrativ are obligația să solicite altui organ, dar nu este obligat să se conformeze acestora. Nesolicitarea și neobținerea acestui aviz duce la nulitatea actului administrativ, întrucît nu se respectă o cerință prevăzută de lege; b) facultativ- atunci cînd organul care emite actul administrativ are dreptul de a hotărî să ceară sau să nu ceară părerea altui organ și, dacă a cerut-o, are facultatea să țină sau nu de această părere. Adoptarea sau emiterea actului fără aviz nu are nici o consecință pe planul validității lui; c) obligatoriu i se mai spune conform atunci cînd organul care emite actul administrativ are atît obligația de a le solicita, cît și de a se conforma acestor avize. În această situație actul administrativ emis nu poate fi contrar conținutului avizului, în schimb, organul competent să emită actul, dacă nu este deacord cu conținutul avizului, poate să renunțe la dreptul de a mai emite actul administrativ respectiv [42, p.184]. Avizul reprezintă opinia altui organ administrativ despre actul administrativ a fi adoptat. Exemplu problemele de pe ordinea de zi a ședinței consiliului local se examinează de către acesta dacă sînt însoțite de avizul sau raportul comisiei de specialitate a consiliului și, după caz, de raportul sau avizul primăriei și/sau al subdiviziunii de resort a serviciului public descentralizat sau a celui desconcentrat [11].

Și operațiunile tehnico-materiale sînt: a) premergătoare; b) concomitente; c) posterioare [34, p.30].

Indiferent de felul deciziei – politică, economică, administrativă etc. -, statul este direct interesat să urmărească dacă decizia se aplică în mod corect, dacă are eficiența, dacă ea corespunde cerințelor reale și concrete, dacă se constituie într-un element dinamic al relațiilor sociale, sau, dimpotrivă, într-o frână a acestora și, în acest din urmă caz, n-ar trebui intervenit pentru „corectarea" ei, deci pentru adoptarea unei noi decizii, modificând-o sau abrogând-o pe cea dintâi.

Principalul constă în asigurarea executării legilor și altor acte normative, mai ales celor cui sunt încredințate aplicarea acestora. Piedicile în construirea unui stat de drept sunt neactivitatea și încălcările directe a legilor și altor acte normative din partea organelor adminisrative și persoanelor cu funcții de răspundere. Deaceea statul trebuie eficient să asigure disciplina și legalitatea în activitatea autorităților publice. Astfel este importatnt și trebuie de atins o interpretare unică și concretă a legilor și altor acte normative. Înțelegerea și aplicarea în mod unic a normelor dreptului se referă atît pentru administratori cît și la cei administrați.

Ce înseamna asigurarea legalitatății?

După autorul rus Козлов Ю.М. [48, p.209], răspunde la această întrebare enumărînd cîteva răspunsuri:

a nu permite oricărei încălcări de la cerințele legii în activitatea autorităților administrației publice și a persoanelor cu funcții de răspundere;

a detecta la timp astfel de abateri, dacă au apărut;

a lichida încălcările legii detectate ca exemplu anularea actelor ilegale;

a trage la răspundere pe cei vinovați de încălcare a legii;

a lua măsurile necesare, pentru a asigura ca pe viitor să nu se mai repete astfel de încălcări.

Eficacitatea activității autorităților publice depinde nu numai de nivelul legalitații, dar și de disciplina subiecților procesului de administrare. Sub termenul disciplina de stat se înțelege respectarea conștientă de către toți cetățenii unui stat a ordinii și tuturor regulilor stabilte de către organele de stat competente. Măsurile care asigură legalitatea au o influență și asupra întăriri disciplinei.

Împreuna cu aceasta acționează un anumit sistem de organe de stat care sunt obligate de a menține și întări legalitatea și disciplina în activitatea organelor de stat. Aplicarea de către aceștea a diverselor forme și metode în limitele legii numite și modalități de asigurare a legalității care sunt: controlul, supravegherea, plîngerile etc.

După cum scrie autorul rus D.M. Ovseanco, controlul reprezintă sistemul supravegherii și verificarea procesului de funcționare a obiectului cu scopul lichidării abaterilor de la parametrii stabiliți [50].

Controlul este un element necesar în activitatea autorităților administrației publice, o verigă a procesului de dirijare avînd ca obiectiv principal respectarea și executarea întocmai a legii. Existența legilor, actelor normative bune și adoptarea în continuare a acestora, nu este întreaga activitate a autorităților publice, activitatea mai presupune organizarea îndeplinirii acestor acte prin asigurarea unei ordini, discipline și executarea în concret a acestora, deoarece ca și la orice activitate rezultatul, are importanță. Din acest punct de vedere, controlul apare ca o condiție importantă a activității autorităților administrației publice. Numai prin control se poate verifica viabilitatea deciziilor autorităților publice și se găsesc soluții eficiente în activitatea din prezent.

Controlul în opinia lui Aurel Sîmboteanu, doctor în politologie, ”este o totalitate de măsuri îndreptate la supravegherea funcționării obiectului în scopul înlăturării devierilor de la obiectivele trasate și executării întocmai a deciziilor administrative” [52, p.75]. Această definiție fiind completată cu faptul că la exercitarea controlului trebuie să fie elaborate propuneri de soluționare a deficiențelor depistate [45, p.175]. Esența controlului în sfera administrației publice după autorul sus numit, constă în faptul că organele de stat cu competențe de control (legislativ, executiv, judecătoresc) și organizațiile obștești, clarifică, analizînd activitatea autorităților controlate, problema legalității și oportunității măsurilor efectuate de aceste autorități.

Acitivitatea autorităților publice după cum scrie Mihail Platon, este supusă unui control examinat în două sensuri: sens larg și sens strict.

Controlul în sensul larg reprezintă un ansamblu de procese și metode politice, economice și ideologice, chemate să asigure stabilitatea societății și a orînduirii de stat, respectarea ordinii sociale, influența asupra conștiinței de masă și individuale.

Controlul în sensul strict înseamnă o verificare a îndeplinirii hotărîrilor organizațiilor ierarhic superioare, ale diferitelor niveluri ale sistemului de conducere a organizației respective, respectării normativelor tehnice, economice, organizaționale, executării planului de măsuri, respectării disciplinei de muncă, normelor de drept [39, p.853].

În literatura științifică se disting și alte aspecte ale controlului. El este considerat drept un stadiu al ciclului de conducere, un proces ce asigură atingerea scopurilor organizației, un procedeu de asigurare a disciplinei și legalității. Deorece controlul activității administrației, sub orice formă, constituie un instrument de asigurare a legalității ca principiu de bază al statului de drept. Legalitatea, la rândul său, este o condiție necesară si importantă a statului de drept. Prin legalitate se înțelege respectarea strictă a prevederilor normelor de drept atât de către stat, cât și de toți membrii societății.

Dacă ne referim la controlul activității autorităților administrației publice, rezultă chiar și numai din cele menționate mai sus că rolul lor este de a asigura o cât mai deplină conformitate a activității lor cu cerințele și obiectivele sociale exprimate în legi, a căror executare se realizează de organele administrației publice. Prin control se asigură unitatea de scop și acțiune în întregul sistem al administrației publice și, în final, executarea întocmai a legii.

În administrația publică, obiectul controlului îl constituie acțiunile și inacțiunile organului administrației publice, sau a funcționarului acestuia, felul în care acesta și-a exercitat atribuțiile cu care a fost învestit, activitatea organelor administrației publice se exprimă, în principal, prin acte administrative și, în subsidiar, în operații administrative. Rezultă că obiectul controlului îl constituie actele administrative și desigur și operațiile administrative și materiale ale organelor administrației publice.

Din ce menționate mai sus observăm ca controlul dispune de o componență din cîteva elemente ca: baza de referință, obiectul controlului și operațiunile de control care sa află într-o legătură strinsă între ele fară de care ca și orice activitate nu va avea efect.

Unii autori, vorbind de elementele componente ale controlului, fac distincție între baza de referință a controlului, obiectul controlului și operațiunile de control propriu-zise [31, p.167].

În „baza de referință" sunt incluse acele elemente care trebuie urmărite în cadrul controlului, cum sunt: obiectivele pe care trebuie să le realizeze diferite organe ale administrației publice, elementele privitoare la mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor propuse (folosirea personalului, a mijloacelor materiale și a celor financiare de care dispun organele administrației publice), procedeele utilizate pentru realizarea obiectivelor propuse, reglementările prohibitive sau imperative la care sunt supuse activitățile organelor administrației publice și pe care trebuie să le respecte, precum și aspecte care privesc eficiența, operativitatea, funcționalitatea, rentabilitatea și oportunitatea.

În această concepție, obiectul propriu-zis al controlului este circumscris la totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum și la mijloacele și procedeele folosite de autoritățile administrației publice pentru exercitarea atribuțiilor cu care sunt învestite prin lege.

Mijloacele materiale și financiare sunt supuse controlului atât sub aspectul existenței lor, cât și al felului în care sunt folosite, la fel și personalul supus controlului, care poate fi apreciat atât din punct de vedere al însușirilor pe care trebuie să le aibă, cât și al modului în care este folosit pentru realizarea sarcinilor administrației publice.

Cât privește cel de-al treilea element al controlului operațiunile de control propriu-zise, el este realizat de către autorii controlului și urmărește să stabilească conformitatea obiectului controlului cu elementele cuprinse în baza de referință și care privesc obiectul controlului.

1.3. Obiectivele și condițiile de eficientă a unui control în activitatea AP

Controlul este un scop în sine, el se înfăptuiește în scopul constatării rezultatelor aplicării actului decizional, precum și în scopul prevenirii erorilor în aplicarea deciziilor, înlăturării lor, să stabilească măsurile necesare pentru îmbunătățirea activității administrației publice. Astfel Scopul controlului în activitatea administrației publice este de a orienta, corecta și îndruma activitatea organelor administrației publice în realizarea executării conforme a legii.

În opinia dnlui Aurele Simboteanu, controlul dispune de multiple misiuni care derivă din esența controlului [45, p.174]. Astfel una din misiunile controlului constă în a verifica, dacă sînt utilizate toate mijloacele juridico-organizatorice de care dispun organele administrației publice pentru îndeplinirea funcțiilor exercitate și dacă sarcinile îndeplinite se realizează într-un cadru democratic. O a doua misiune la fel de importantă constă înj a cunoaște exact calitatea personalului ce activează în organele administrației publice în scopul aprecierii aptitudinilor și posibilităților acestuia și unei optime plasări a funcționarilor publici în cîmpul muncii. În temeiul constatărilor depistate în momentul exercitării controlului, va lua masurile adecvate conform legii față de acei angajați care nu-și îndeplinesc sarcinile acestora de baza. Și colaborarea la procesul decizional și verificarea nemijlocită a îndeplinirii deciziilor organelor administrației publice.

Pentru realizarea scopului propus este necesar de a fi stabilite obiectivele acestuia care vor creea o anumită o schemă de parcurgere a acestui proces.

D-na Maria Orlov stabilește următoarele obiective: a) respectarea legislației; b) verificarea mijloacelor folosite; c) constatarea rezultatelor; d) stabilirea măsurilor pentru înlăturarea deficiențelor [37, p.62].

Respectarea legislației este unul din obiectivele principale în activitatea fiecărei autorități publice. Fiecare autoritatea publică trebuie să-și exercite competența numai în limitele legii.

Verificarea mijloacelor folosite pentru realizarea scopului. Mijloacele financiare și materiale sînt supuse controlului atît sub aspectul existenței lor cît și a modului în care sînt folosite.

Constatarea rezultatelor pozitive și a abaterilor de la nórmele prescrise unde trebuie să se pună accent deosebit pe desprinderea cauzelor și condițiilor carea u determinat neajunsurile depistate, în caz contrar ele se vor repeta.

Trebuie să fie stabilite de către control măsurile pentru înlăturarea deficiențelor evidente ca o condiție necesară a îmbunătătțirii activității administrative.

Controlul este o activitate specifică avînd un anumit scop și o finalitate socială. El nu are doar un rol contemplativ, constatator ci unul de reglare a actului decizional. Acest rol se poate raliza numai în condițiile în care controlul are o eficiență maximă, care poate fi obținută doar prin respectarea anumitor condiții de eficiență a controlului stabilite de către specialiștii în domeniu, dintre care se găsesc și deosebiri dar mai multe asemănări.

Astfel în opinia dn-lui Mihail Platon un control poate fi eficient cu adevărat, dacă se sprijină pe date veridice, poartă un caracter atotcuprinzător, se efectuează permanent, sistematic, și nu de la un caz la altul. Controlul intern și extern sistematic ajută la descoperirea și lichidarea operativă a lacunelor, fară a le permite să se transforme în greșeli grave [39, p.866].

Una dintre particularitățile importante ale controlului e că această activitate trebuie să se concentreze asupra problemelor de cea mai mare însemnătate, să se efectueze într-un cadru strict organizat și să nu fie substituită de imixtiuni neregulate și mărunte în munca administrației publice.

Caracterul sistematic al controlului poate fi asigurat prin reglementarea lui pe verticală, de sus pînă jos. Controlul eficient trebuie să le cultive funcționarilor publici responsabilitatea personală nu numai pentru munca executată, ci și pentru rezultatele ei.

Dintre cele mai importante condiții de eficiență a controlului pentru realizarea cît mai eficientă a obiectivelor trasate prin actele decizionale în conformitate cu legea, cercetătorii în domeniu ca, dna Maria Orlov, dnl Mihail Platon, dnl Aurel Sîmboteanu, dnl Romulus Julian Gheorghiu ș.a. stabilesc următoarele condiții [38, p.210].

a) Efectuarea controlului de persoane competente, bine pregătite profesional, cu experiență în domeniile sau sectoarele controlate, cinstite și corecte. Controlorul trebuie să cunoască temeinic toate prevederile legale din domeniul pe care îl controlează, specificul activității în acel domeniu, pentru ca să fie în măsură să sesizeze cu ușurință erorile din activitatea celui controlat, să poată răspunde cu competență la întrebările acestuia, să-i arate cum trebuie acționat. În baza acestei condiții, controlul poate fi numit un control calificat [37, p.62].

Această condiție ține de profesionalismul celui ce exercită controlul, acele condiții sus numite, trebuie să fie prezente fiecărei persoane ce va fi împuternicit cu funcția de control. Și nu este straniu că aceastei condiții i s-a acordat numarul unu, deoarece resursele umane este cel mai important factor în realizarea oricărei activități, și calitate exercitării acesteia depinde de profesionalismul persoanei. Persoana care este împuternicită de exercita controlul trebuie să fie pregătită nu numai din punct de vedere profesional dar și din punct de vedere psihologic. Acest momente este foarte important în desfășurarea oricărei activități. Cunoștințele din punct de vedere profesional îți permit a depista încălcările și a gasi sau propune soluții pentru lichidarea acestora iar abilitățile psihologice îți permit de a gasi contactul dintre controlor și cel controlat. Deorece ținerea la distanță a celui controlat, intimidarea lui nu sunt de natură să conducă la concluzii realiste, temeinice, la aflarea adevărului, iar controlul nu-și realizează rolul său preventiv și educativ față de cel controlat. Concluziile pe baza unui asemenea gen de control nu vor fi cele mai potrivite, iar neajunsurile vor continua să existe, desigur și concluzia față de controlor va rămîne doar că nu și-a îndeplinit atribuțiile corect.

b) Eficiența controlului în administrația publică este condiționată și de respectarea unei proporții optime între activitatea de organizare și cea de executare în concret a legii. Proporția optimă este a doua condiție care constă în necesitatea de a exista un număr a organelor de control bine echilibrat, nici exagerat de mare, adică să nu treacă peste limitele necesarului și nici prea mic, ceea ce ar implica riscul ca el să nu poată cuprinde întreaga activitate sub toate aspectele ei, din administrația publică controlată.

Atunci când organul controlat este tot timpul cu controlul pe capul său, el nu mai are timpul necesar pentru desfășurarea activității sale propriu-zise. Reprezintă o acțiune stresantă care de loc nu influențează pozitiv asupra eficienței în activitatea oricărei structuri. Cu toate acestea în opinia profesorului univ. dr d-na Verginia Vedinaș, controlul dă naștere unor tensiuni și chiar resentimente ale celui controlat față de cel care controlează [46, p.128]. El creează pentru cel contrlat o stare de disconfort care este determinată nu de actul de control în sine, ci de modul în care acesta este conceput și exercitat, de unde o percepție negativă cu privire la el.

Controlul în opinia dnlui Tofan D.A., nu trebuie să reprezinte astfel un instrument de presiune și tensiune, ci un barometru care indică modul în care acționează cel chemat să aplice decizia, precum și gradul în care decizia corespunde scopului pentru care a fost emisă.

c) O altă condiție în efectuarea unui control este adaptarea modalității de control la obiectivul urmărit, ceea ce presupune că controlul poate fi efectuat prin două metode: cu caracter inopinat și cel periodic care mai este numit și planificat, care ambele sunt binevenite în felul său în dependență de obiectul controlat și care este scopul controlului. De exemplu caracterul inopinat, care de obicei, se folosește la verificarea modului în care se gestionează bunrile materiale și financiare și se folosește această metdă pentru ca cel care urmează a fi controlat să nu-și ia măsuri de rigoare în vederea înlăturării deficiențelor numai cu această ocazie. Sau de scopul de a surprinde unele defecțiuni sau optimizarea activității administrației.

În literatura sovietică se susținea ideia că controll inopinat este mai eicient decît cel periodic/planificat, argumentîndu-se, că organul controlat, cunoscînd di timp de control are posibilitatea de înlătura o bună parte din neajunsuri sau le va cumufla.

Însă dn-ul Gheorghiu vine cu un contraargument care invocă că dacă cel controlat cunoaște din vreme perioada în care se va efectua controlul și poate chiar tematica acestuia, el poate pregăti din tip documentația necesară organului de control, fapt ce va influența pozitiv operativitatea acțiunii de control [31, p.171]. Operativitate dar și cu profesionalism, cu un o atenție maximă față de acest organul controlat, adica odată ce organul controlat va fi pregătit pentru a i se exercita un control, controlorul deasemenea se va pregăti din timp intuind punctele slabe și punctele forte asupra obiectului supus controlului și desigur soluții, și desgur să nu uite că rolul unei acțiuni de control este funcția preventivă și educativă a celui controlat.

d) Concluziile trebuie să fie bine fundamentate și argumentate, o altă condiție importantă în exercitarea unui control eficient, la fel acestea trebuie să fie formulate astfel încît să se pună un accent pe desprinderea cauzelor și condițiilor care au determinat neajunsurile constatate. Nu este deajuns de a crea o lista a încălcărilor, ci odată cu depistarea acestora pe cale de sinteză, de a stabili în ce măsură acțiunile sunt singulare sau ele se constituie într-o practică sistematică. Cunoașterea cauzelor de survenire a încălcărilor sunt cele mai eficiente măsuri de înlăturare a acestora din activitate. Nu trebuie să fie ridicate la rang de concluzie sau fenomen fapte și acțiuni accidentale. Deoarece nimic nu e perfect și datorită exercitării controlului, cel controlat se va corecta sau va corecta acele aspecte care sînt încălcate și odată cu controlul cel controlat se va strădui să elimine minusurile găsite în activtatea sa. Acordarea unei șanse, iata încă o ideie ce va face controlul mai benefic, desigur în dependență de domeniul de activitate a celui controlat și desigur neacordarea prea multor șanse de eliminare minusurilor, deoarece în acest caz controlul nu este eficient.

Un alt moment important cu privire la concluziile stabilite în urma controlului este că acestea în mod necesar trebuie să fie aduse la cunoștința organului controlat. Altfel controlul nu-și va realiza complet rolul său de a contribui la ameliorarea și îmbunătățirea activității. Concluziile sunt bine să fie dezbătute, argumentate într-un cadru cât mai larg, cu toți factorii de răspundere din organul controlat care au atribuții în domeniile controlate sau care țin nemijlocit de acesta. Prin această dezbatere largă se pot desprinde chiar unele idei noi, obiecții, soluții, propuneri pentru lichidarea neajunsurilor și prevenirea altora, se asigură o conlucrare în perspectivă între organul de control și cel controlat, trebuie să se observe raportul de colaborare ce presupune o caracteristică unui regim democratic.

Dezbaterea concluziilor să fie cât mai apropiată de data încheierii controlului, poate chiar și imediat, întrucât discuțiile din timpul controlului sunt mai proaspete atât în memoria controlorului cât și a celui controlat și fundamentează mai veridic concluziile și măsurile luate, iar pe de altă parte, în acest mod se asigură lichidarea mai operativă a neajunsurilor.

Concluziile formulate trebuie să fie analizate pe sectoare de activitate a unității controlate, ceea ce permite o analiză mai profundă, mai la obiect a fenomenelor și cu un număr sporit de factori care au participat la efectuarea actelor și acțiunilor supuse controlului, sporindu-se prin aceasta eficiența actului de control.

h) Pe baza constatărilor și a concluziilor, organul de control trebuie să stabilească termenul, responsabilitățile și măsurile necesare pentru lichidarea neajunsurilor și
îmbunătățirea muncii și să le prezinte organului controlat în scris pentru ca ele să fie
mai ușor și mai clar înțelese de cel controlat și eventual urmărit. Organul de control
trebuie să urmărească, în continuare modul în care organul controlat acționează
pentru lichidarea deficiențelor constatate. Supravegherea trebuie să fie pînă la executarea și aplicarea în practică a măsurilor stabilite în urma controlului.

i) Realizând un control extern, la diferite organe și entități, organele de control au posibilitatea să desprindă unele aspecte și practici comune, pozitive sau negative. în baza acestora, vor putea să organizeze schimburi de experiențe, dezbateri, studii în reviste de specialitate și chiar propuneri de îmbunătățire a prevederilor legale în domeniile respective. In acest mod, se asigură acțiunii de control un rol tot mai activ, dinamic, amplificându-i funcția de factor regulator al obiectivelor cuprinse în lege și a activității desfășurate în concret de organele administrației publice.

Autorul rus Никитина А.М. pentru realizarea unui control eficient stabilește cîteva cerințe principale a controlului: a) cu caracter de masă; b) să fie publicitar; c) să fie cu o mare eficacitate; d) să fie obiectiv; e) să fie multilateral; d) să fie sistematic; e) să fie la timpul lui; f) să se exercite integral; g) și altele [49, p.22].

Dna Maria Orlov mai accentuează încă o condiție care cu siguranță are o mare importanță, acestă condiție constă în obiectivitatea controlului ce presupune o necesitatea de a reflecta starea reală a lucrurilor și nu reprezentările și impresiile superficiale din urma unei examinări a aspectului pe care organul controlat l-a pregătit din timp. Obiectivtatea constă în verificare amplă, efectuată atît asupra actelor cît și a faptelor materiale ale organului controlat, precum verificarea sondajului de opinii și anchetelor de serviciu [37, p.63].

Dnl Aurel Sîmboteanu [45, p.176] pe lîngă cerințele unui control eficient enumărate mai sus, mai stabilește cîteva cerințe care la fel au o influență asupra eficienței controlului și anume: a) în opinia autorului este bine ca la procesul de control să participe înșiși conducătorii organelor administrației publice și subdiviziunilor acestora deoarece funcția de control este inseparabilă de cea de conducere; b) cei ce efectuează controlul trebuie să vină cu propuneri asupra soluționării problemei și c) controlul trebuie efectuat în mod organizat. Înainte de începerea controlului, este necesar să se examineze toate materialele referitoare la activitatea ce urmează a fi verificată inclusiv actele normative în vigoare.

Deasemenea o mare importanță în realizarea unui control eficient considerăm că este respectarea principalelor etape a controlului.

Autorul Никитина А.М., stabilește trei etape principale de efectuare a controlului: a) pregătirea pentru efectuarea controlului; b) controlul; c) discuțiile, încheierea și evaluarea controlului [49, p.23].

În etapa de pregătirea pentru efectuarea controlului constă din: a) luarea deciziei ce ține de componența controlorilor; b) stabilirea competențelor controlorilor; c) planificarea de efectuare a controlului; d) stabilirea obiectivelor și instructajul controlorilor.

A doua etapă reprezintă însăși controlul care constă din: a) familiarizarea, studierea și culegerea informațiilor despre obiecttul controlat; b) analiza rezultatelor controlului; c) sinteza ezultatelor controlului.

A treia etapă reprezintă discuțiile și încheierea controlului care constă din: a) raportarea rezultatelor controlului; b) formularea de concluzii și popunerea soluțiilor; c) aducerea rezultatelor controlului și soluțiile conducerii.

Conform aspectului psihologic, realizare unui control, poate fi eficient doar în situația cînd eficient funcționează funcțiile de planificare, organizare, motivare. Dacă în organizație domină haosul, conducerea îi necompetentă. Planurile nu corespund nici necesităților societății, nici posibilității colaboratorilor, executanții nu-s motivați să muncească, controlul nu va da rezultatul scandat.

Sensul psihologic al controlului este de a stabili dacă activitatea sau rezultatul ei final corespund planurilor, normativelor, standartelor. Scopul lui- de a evidenția locurile slabe și greșelile, de a le colecta la timp și de a nu admite repetarea lor.

Zighert, Lang cit.1990, Killen cit. 1993, Kaunce, Donnel cit., Sink cit. 1989 vorbind despre aspectele psihologice ale controlului menționează că controlul trebuie să fie sistematic și operativ. El nu trebuie să fie total findcă asta ar lipsi muncitorii de independență și originalitate, inițiativă. Controlul total dă naștere la iresponsabilitate ”cum ne-au spus așa am făcut”. Controlul consideră autorii sus numiți trebuie să fie deschis, cei controlați trebuie să cunoască cum îi controlează, prin ce mijloace. Controlul tainic prin intermediul așa ”ziselor binevoitori”, naște încordare în colectiv, distruge climatul, provoacă conflicte.

După Killen, controlul trebuie să fie econom. De ce trebuie să cheltuiești 25$ pentru a prinde un clerc care a furat 1$.

O altă condiție reprezintă că controlul trebuie să cuprindă toate sferele activității și nu doar cele prferate, bine cunoscute etc., altfel cei controlați repede își dau seama de gusturile sau preferințele șefului, sau controlorului, și repede acomodează la ele- și suferă eficiența.

Controlul nu trebuie folosit ca mijloc de represie, el trebuie să fie o manifestare a atenției față de cei controlați.

Majoritatea autorilor clasici au sugerat că pentru obținerea unei funcționări optime a organizației este necesar un interval mic de control (cîțiva subordonați care să răspundă în fața unui conducător). Graicunas (1973), de exemplu, a susținut că nimeni nu poate supraveghea eficient mai mult de șapte subordonați.

Un interval mai mic de control conduce la o piramidă înaltă a strucurii de organizare, caracterizată printr-un număr mare alnivelurilor de supraveghere și conducere, pe cînd un interval mare de control presupune o structură organizaționalăcu un număr redus al nivelurilor de conducere.

Ambele structuri de organizare, după Mihaela Vlăsceanu, determinate de mărimea intervalului de control, au propriile avantaje și dezavantaje [47, p.222].

Avantajele unui interval mic de control se referă în primul rînd la faptul că este creată posibilitatea unui control atent, detaliat și continuu al subordonaților. Totodată, este de așteptat ca, avînd un număr mai mic de pesoane în subordine, conducătorul să le poată coordona activitatea mai eficient, chiar și în condițiile în care competența lui este mai redusă. Avantajul creat de posibilitatea supravegherii amănunțite și detaliate a unui număr mic de subordonați poate avea drept efect negativ îngrădirea libertății și inițiaivei acestora în realizarea sarcinilor și prin aceasta, scăderea moralului și a nivelului general al motivației în muncă. Existența unui număr mai mare al nivelurilor de conducere presupune și un efort financiar mai mare, generat de cheltuielile suplimentare sub forma salariilor ce trebuie plătite conducătorilor. De aceea, se consideră că intervalul de control al conducătorilor nu ar trebui să fie atît de mic încît să creeze probleme financiare organizației.

Mărirea intervalului de control al conducătorilor, are și ea propriile avantaje și dezavantaje. Un prim avantaj se referă la faptul că neputînd supraveghea și controla în mod amănunțit și permanent un număr mare de subordonați, conducătorul va trebui să le delege acestora mai multă autoritate și responsabilitate în realizarea sarcinilor. Este de așteptat ca stimularea inițiativei și creșterea libertății de acțiune a subordonaților să conducă la o maturizare mai rapidă a acestorași să creeze totodată un climat motivațional mai înalt. Un alt avantaj caci existînd un număr mai redus al nivelurilor de conducere, comunicarea se poate face mai rapid și mai direct în ambele sensuri. Intervalul de control mai mare presupune mai mici cheltuieli, , întrucît există mai puțini conducători. Pe de altă parte însă, mărirea intervalului de control ridică o serie de probleme legate de necesitatea unei calificări și competențe crescute a conducătorilor. Coordonarea unui număr mai mare de oameni, ca și a unor domenii mai largi de activitate presupune mai mult spirit de inițiativă și mai multă competență din partea conducătorilor.

Totalizînd cele expuse mai sus putem conclude că:

controlul nu este o acție de răfuială, pedeapsă, presiune, impunere cu forță;

este un element firesc al activității oricărui conducător. El asigură funcționarea neîntreruptă a conexiunii inverse;

este un mijloc de acumulare a informației operative despre realizarea planurilor și stabilității funcționării organizației.

un mijloc de manifestare a atenției față de subalterni, a cointeresării șefului în problemele de producere a lucratorului, de acordare în caz de necesitate a ajutorului în soluționarea problemelor de producere;

mijloc de motivare a activității executanților.

CAPITOLUL II.

FORMELE DE CONTROL APLICATE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI EFECTUL JURIDIC AL ACESTORA

Formele de control susceptibile aplicării administrației publice sunt variate și depind adeseori de gradul de liberalism politic atins de anumite state, iar uneori de tradițiile juridice ale acestora.

De obicei, se distinge controlul politic, controlul administrativ și controlul judecătoresc. Pentru ca controlul să-și atingă scopul iar aceste forme de control să fie eficient utilizate, este necesar un element indispensabil care constituie punctul de pornire a oricărui control- transparența în activitatea administrației.

Complexitatea deosebită a activității pe care o desfășoară autoritățile administrației publice cuprinde practic toate domeniile și sectoarele vieții economic-sociale , face ca și formele de control să fie foarte diverse. Ele pot fi grupate după diverse criterii, astfel [42, p.228]:

după natura autorității care îl exercită:

controlul exercitat de autoritatea legislativă;

controlul exercitat de autoritățile judecătorești;

controlul exercitat de autoritățile administrației publice;

după poziția organului de control față de cel controlat:

controlul administrativ intern;

controlul administrativ extern.

după regimul juridic al controlului, acesta poate fi:

control jurisdcțional;

control nejurisdicțional.

după sfera de cuprindere, controlul poate fi:

specializat;

complex sau general

Controlul poate privi numai legalitate actelor și acțiunilor materiale ale celui controlat ori și oportunitatea acestora.

În cele ce urmează ne vom referi la formele de control clasificate dup natura autorității.

2.1 Controlul politic și efectele juridice ale controlului politic în activitatea Administrației Publice

În cadrul controlului exercitat asupra autorităților, instituțiilor, servicilor și agenților administrației publice, un loc deosebit de important îl ocupă controlul exercitat de puterea legislativă. Potrivit art. 60 (1) din Constituția Republicii Moldova, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a statului.

Doctrina juridică și politică actuală, interpretînd mai profund atît funcțiile autorităților statale cît și raporturile dintre ele, precum și evoluția parlamentului ca instituție politico-juridică fundamentală într-un stat de drept și democratic, a propus corectarea acestei denumiri. De aceea astăzi se consideră ca parlamentul –desigur în discuții marcate de rigurozitate juridică-trebuie desemnat prin expresia putere delibirativă [35, p.96].

Această denumire exprimă clar importanța competenței parlamentului de a decide în toate problemele fundamentale a statului, dar și realitatea că parlamentul are și alte funcți decît cea legislativă, cum ar fi, de exemplu, funcția de cotrol. Ca atare puterea legislativă este doar o componentă a competenței parlamentului.

Împuternicirile Parlamentului sunt stabilite prin Constituție RM. În acest sens, legea ca actul juridic cel mai important al Parlamentului, exprimă voința generală numai în măsura în care este conformă Constituției. Un stat de drept și democratic implică o separație și un echilibru al autorităților publice, fiindcă seprația puterilor ca teorie a fost lansată și promovată tocmai în ideea împiedicării concentrării puterii în mîna unei singure autorități statale. Există o distribuire a autorității, a competențelor, ca garanție a libertății cetățenilor. Fiecare putere publică trebuie să-și exercite competențale ce-i sunt conferite. Orice imixtiune are consecințe asupra bunei funcționări a puterilor publice. De aceea, Parlamentul nu poate substitui nici puterii executive și nici puterii judecătorești. Altfel spus, în acest limite el are o competență în principiu nelimitată.

Funcția se consideră o direcție de activitate, o sarcină a autorități publice, care este prestată în mod regulat și organizat. Competența constituie un ansamblu de atribuții, drepturi și obligții cu care este înzestrată autoritatea pentru a exercita funcția pe care o dețin [41, p.108].

Funcția legislativă nu este unica cu care este înzestrat Parlamentul, și de aici pornesc mai multe viziuni asupra funcțiilor Parlamentului.

În practica parlamentară europeană funcțiile Parlamentului în linii mari corespund clasificării facute de constituționaliștii francezi Marcel Prelot și Jean Boulouis și a elvețianului Jean Francois Aubert care prezintă patru comportamente: de reprezentare, de deliberare, de control, de legiferare.

Alți autori ca Mihail Constantinescu și Ioan Muraru stabilesc următoarele funcții a puterii deliberative: a) funcția legslativă; b) funcția de stabilire a direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice; c) funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale; d) funcția de control; e) funcția de conducere în politica externă; f) funcția de organizare internă a sa.

Alți autori vorbesc de funcții cu titlu principal și funcții specifice, secundare sau reziduale care se nasc din imperfecțiunea teoriei separării puterilor în stat. Astfel de opinie este susținută și de marele autor a peste 25 lucrări științifice în domeniul dreptului constituțional și a dreptului administrativ dnl Victor Popa. Venind cu următorul argument că, activitatea, sarcina principală a parlamentului, este exprimarea voinței generale prin legi, realizarea funcției legislative, funcție proprie și obligatorie numai lui, delegat de către popor. Parlamentul este în drept să adopte și alte acte ca hotărîri, moțiuni, însă nu este obligatoriu [41]. Un alt argument sună astfel că, funcțiile care vor fi enumărate mai jos sunt îndeplinite și de alte autorități (Șeful Statului, Guvernul Republicii Moldova).

Competențele atribuite Parlamentului diferă de la stat la stat, însă în fiecare stat Parlamentul dispune și de alte funcții. Analiza competențelor cu care este înzestrat Parlamentul Republicii Moldova ne permite a identifica funcția guvernamentală, văzută ca atare și de dcotrina juridică franceză și elvețiană.

Funcția guvernametală constă în competențele prevăzute în art. 66 al Constituției Republicii Moldova:

aprobarea direcțiilor principale ale politicii interne și externe a statului;

aprobarea doctrinelor militare;

aprobarea bugetului statului;

exercitarea controlului asupra acordării împrumutului de stat, asupra ajutorului economic și de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile și creditele de stat din surse străine;

suspendă activitatea organelor administrației publice locale;

ratifică, suspendă și anulează acțiunea tratatelor internaționale încheiate de RM;

alege și numește persoane oficiale de stat;

declară mobilizarea parțială sau generală.

Din funcțiile secundare ale Parlamentului Republicii Moldova face parte și funcția de control dar cu un loc mai aproape de funcția principală, deoarece cadrul normativ trebuie să fie executat întocmai, altfel se poate ajunge la situația de legi multe, dar moarte.

După stabilirea funcțiilor Parlamentului RM, observăm că funcția de control are un loc important deoarece el se referă la întreaga activitate statală și la tote autoritățile publice, realizîndu-se prin căi și mijloace adecvate. În opinia autorilor Mihai Constantinescu și Ioan Muraru, îndeosebi el privește activitatea executivului, realizîndu-se, în acest scop, în forme specifice, pe calea întrebărilor, interpelărilor, anchetei parlamentare și moțiunii de cenzură, dar și în cadrul competenței sale legislative, în cazul în care, dezbătînd un proiect de lege, obligă Guvernul să se explice asupra politicii pe care vrea să o promoveze prin acel proiect și fundamentării soluțiilor preconizate [26, p.147].

Profesorul Victor Popa stabilește o delimitare a exercitării controlului parlamentar după modul de efectuare a acestuia: direct și indirect [41, p.111]. Controlul direct poate fi exercitat:

de Parlament în întregime examinînd informații ale Guvernului;

audiind mesaje, informații, rapoarte ale șefului statului;

controlul efectuat de comisiile permanente, fracțiunile Parlamentului sau deputații prin intermediul întrebărilor și interpelărilor;

controlul efectuat prin dreptul deputaților de a cere Guvernului prezentarea diferitor documente, informații.

Controlul indirect este acel control efectuat din mijloace străine:

controlul efectuat de Curtea de Contrui;

controlul efectuat de avocații parlamentari;

controlul efectuat prin însărcinări speiale acordate unor autorități.

Parlamentul exercită controlul asupra activității Guvernului și altor autorități publice prin rezolvarea petițiilor cetățenilor.

Parlamentul RM exercită controlul asupra activității Președintelui Republicii Moldova, a Guvernului, a unor sericii publice care nu fac parte din structura Guvernului și asupra activității administrației publice locale.

În ceea ce privește controlul parlamentar asupra diverselor laturi ale vieții publice dintr-o țară, se știe că acesta are un drept suveran de a controla, analiza și decide măsuri dictate de bunul mers al instituțiilor statului de drept. În toate țările parlamentare acesta exercită un anumit control asupra puterii executive inclusiv Președintelui, cu toată existența separației puterilor și funcționării independente a acestora.

Controlul parlamentar asupra activității Președintelui Republicii Moldova se realizează în conformitate cu prevederile constituționale, respectîndu-se principiul separației și colaborării puterilor în stat prin trei modalități.

Conform art. 87 alin.(2) al Constituției RM, care prevede Președintele RM poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală.

Tot un control de plină competență este prevăzut și-n art.87, alin.(3) cel asupra măsurilor luate de Președintele Republicii Moldova, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării. În această situație Președintele Republicii ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război și le aduce, neîntârziat, la cunoștința Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în timp de 24 de ore de la declanșarea agresiunii pentru a se pronunța asupra măsurilor luate de Președinte.

O altă modalitate a controlului Parlamentului asupra Președintelui Republicii este cea a sesizării, urmând ca decizia finală să fie luată de corpul electoral sau de justiție, după caz. Astfel, conform art.89 din Constituție, în cazul săvârșirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament, cu votul a două treimi din numărul deputaților aleși, propunerea de demitere poate fi inițiată de cel puțin o treime din deputați.

Tot un control de sesizare este exercitat de Parlament în ipoteza prevăzută de art.81, alin.(3), prin care, Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui Republicii, cu votul a cel puțin 2/3 din deputații aleși, în cazul în care săvârșește o infracțiune. Competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție, în condițiile legii- Președintele rămâne demis de drept la data rămânerii definitive a sentinței de condamnare.

Suspendarea Șefului Statului din funcție prin aceste două posibilități o putem întîlni și-n prevederile constituționale altor state democratice, numai că cu anumite diferențieri, deoarece cum a mai fost menționat, competențele Parlamentului diferă de la stat la stat. Exemplu în Constituția României la fel sînt prevăzute aceste două posibilități de suspendare a Șefului Statului: a) în cazul săvîrșirii unor fapte grave prin care încalcă dispozițiile Constituției și b) punerea sub acuare [32, p.83]. În cazul săvîrșirii unor fapte grave prin care se încalcă prvederile Constituției, decizia de suspendare este luată prin votul majorității senatorilor și deputaților și prin consultarea Curții Constituționale asupra referendumului. Iar în cazul punerii sub acuzare se cere votul a 2/3 din numărul deputaților și senatorilor aleși, care-l trimit spre judecare Curții Supreme de Justiție a cărei hotărîre definitivă conduce la demiterea de drept din funcție a Președintelui.

O altă modalitate prin care se exercită controlul Parlamentului asupra Președintelui Republicii se realizează și prin avize sau aprobări prealabile. Astfel, potrivit art. 98, alin.(l) din Constituție, după consultarea fracțiunilor parlamentare, Președintele Republicii desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru. Punctul de vedere al Parlamentului are natura unui aviz consultativ.

Conform prevederilor Constituției art.104, alin.(1), Guvernul este responsabil în fața Parlamentului, prezintă informațiile și documentele cerute de acesta, de comisiile lui și de deputați. În afară de aceasta trebuie de menționat că întreaga arhiectură constituțională este subordonată ideii de control al Parlamentului asupra puterii executive și asupra autorităților administrației publice.

În opinia dnlui Aurel Sîmboteanu, controlul parlamentar asupra Guvernului și administrației publice este un control atotcuprinzător, în sensul că el are influență asupra tuturor actelor și faptelor săvîrșite, de la investitură și pînă la demitere [52].

Acest control este preponderent politic și izvorul său îl constituie însuși sistemul democratic al societății. Sursa de legitimizare a controlului parlamentului asupra puterii executive și asupra administrației publice este faptul că Parlamentul, prin Constituție, este caracterizat drept organul reprezentativ suprem, deci exercită suveranitatea.

Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea și actele Guvernului. În cazul demisiei Prim-ministrului conform art. 101, alin.(3) al Constituției RM, demisionează întreg Guvernul. Această răspundere se poate stabili fie la inițiativa Guvernului care declară că-și angajează răspunderea politică în fața Parlamentului (în condițiile art. 106' din Constituție), fie la inițiativa organului legiuitor. în cel de-al doilea caz, Parlamentul, la propunerea a cel puțin o pătrime din deputați, își poate exprima neîncrederea în Guvern cu votul majorității deputaților conform art. 106, alin.(l) din Constituția RM.

Controlul parlamentar în raport cu Guvernul și administrația publică cunoaște mai multe modalități, care mai sunt numite de unii autori procedee de control parlamentar, care sunt: întrebarea, interpelarea, moțiunea și ancheta parlamentară.

Întrebarea adresată miniștrilor constituie forma cea mai simplă și cea mai utilizată pentru a obține informații. În Marea Britanie, pe măsura ce s-a afirmat dreptul de control al parlamentarilor, întrebările s-au constituit într-o procedură autonomă, încă din 1849, de cînd o parte specială a ședinței este afectată răspunsurilor la întrebări. Tot în această țară, în 1902 a fost inaugurat și sistemul răspunsurilor scrise pentru acle întrebări cărora nu li se putea da răspuns în cadrul aceleiași ședințe, în lipsă de timp [29, p.142].

Întrebarea vizează un aspect concret sau orientarea Guvernului într-o problemă determinată a politicii sale. Întrebările adresate de deputați Guvernului și fiecărui membru al acestuia conform art.105(1) al Constituției RM care constată obligația acestora de a răspunde la întrebările formulate.

Controlul parlamentar efectuat prin întrebări necesită o explicație deoarece acesta deseori se confundă cu controlul parlamentar efectuat prin interpelări. Astfel Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova consacră acestei probleme capitolul IX.

Conform art. 122 al Regulamentului Parlamentului RM prevede că în ultima oră de lucru a Parlamentului în fiecare zi de joi, cu excepția ultimei joi din lună, este consacrată întrebărilor. Astfel fiecare deputat conform legislației în vigoare este în drept să adreseze cel mult două întrebări membrilor Guvernului sau conducătorilor altor autorități ale administrației publice, în aceeași ședință plenară.

Întrebările sînt înregistarate de către subdiviziunea Aparatului Parlamentului responsabilă conform Regulamentului de a asigura ședințele plenare și le transmite organelor sau persoanelor cărora acestea sînt adresate. Formulînd întrebarea, deputatul va preciza cum să primeasca răspunsul în scris sau oral la ședința în plen. Raspunsul oral va fi prezentat la următoarea ședință în plen în cadrul orei Guvernului iar răspunsul în scris, acesta se prezintă în termen de 15 zile și dacă întrebările se adresează celor prezenți în sală, aceștia pot răspunde imediat la fiecare întrebare.

Pentru adresarea unei întrebări nu se va depăși timpul de 2 minute, iar răspunsul oral nu va depăși 3 minute. Dacă persoana care a adresat întrebarea nu este satisfăcută de răspunsul primit, pentru replică i se acordă un minut. Această replică în unele țări este utilizată sub denumirea de întrebări suplimentare. Parlamentarii au dreptul- în afară de întrebarea principală pe care o adresează Guvernului- să mai formuleze și două întrebări mai mici, suplimentare, după ce ministrul a răpuns la întrebarea principală (Finlanda, India, Japonia, Germania), dacă estimează că răspunsul a fost nesatisfăcător. În alte țări în cazul unui răspuns nesatisfăcător, întrebările pot să dea naștere unor dezbateri, de exemplu în Franța, se disting întrebările fără dezbatere și întrebările cu dezbatere, primele fiind limitate la 5 minute, iar cele din categoria a doua fiind urmate, după răspunsul ministrului, de o dezbatere generală [29].

În adresarea întrebărilor de către deputați, acestora le sunt stabilite careva limite și anume ei nu pot formula întrebări:

Președintelui Republicii Moldova;

reprezentanților puterii judecătorești;

autorităților administrației publice locale

precum și întrebări care:

privesc probleme de interes personal;

urmăresc, în exclusivitate, obținere unei consultații juridice;

se referă la procesele aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de judecată;

privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcțiile publice de membri ai. Guvernului sau conducătorilor altor autorități ale administrației publice.

În unele țări, parlamentarii au dreptul- în afară de întrebarea principală pe care o adresează Guvernului- să mai formuleze și două întrebări mai mici, suplimentare, după ce ministrul a răpuns la întrebarea principală (Finlanda, India, Japonia, Germania)

Interpelarea constituie o modalitate foarte importantă de control parlamentar ce conține o cererea adresată Guvernului ca acesta să dea explicații asupra unui act al său, sau asupra politicii sale într-un domeniu de activitate. Interpelarea nu este un mijloc simplu de informare, ci un instrument de control extrem de puternic, a cărei istorie este legată de însăși evoluția regimului parlamentar. În Franța se susține că originea interpelărilor se găsește în Constituția din 1789, care prevedea că miniștrii vor fi ascultați după ce li se va cere să dea explicații. Interpelările au devenit practica curentă în Franța în timpul Monarhiei din Iulie(1830), au cunoscut o dezvoltare considerabilă în timpul celei de a III-a și a IV-a Republici, dar în prezent nu mai sunt practicate, în sistemul Constituției din 1958. Punerea în discuție a responsabilității ministeriale în Franța se face astăzi numai prin intermediul moțiunii de cenzură.

Dnl Aurel Sîmboteanu vede interpelarea ca un mijloc constituțional de control parlamentar [52, p.79]. Înaintarea interpelărilor și examinarea acestora este prevăzută în art.125 al Regulamentului Parlamentului RM. În baza articolului menționat mai sus interpretările se fac în scris, arătîndu-se obiectul acestora, fără nici o dezvoltare, concretizîndu-se forma răspunsului solicitat. Spre deosebire de întrebare, interpelarea este o cerere adresată Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai mulți deputați prin care se solicită explicații asupra unor aspecte ale politicii Guvernului ce țin de acivitatea sa internă și externă.

Interpelările se dau citirii și se depun la președintele ședinței în plen, care dispune remiterea lor Prim-ministrului. Răspunsul la interpelare poate fi solicitat în scris, astfel Guvernul va răspunde în cel mult 15 zile. Răspunsul la interpelare poate fi dezbătut în ședința plenară a Parlamentului la cererea autorilor interpelării, înaintînd în acest sens o moțiune simplă.

Pentru membrii Guvernului cărora le sunt adresate interpelări, la ședința Parlamentului consacrată interpelărilor, prezența este obligatorie.

Profesorul Victor Popa menționează că este evitată o procedură foarte importantă ce o deosebește radical interpelarea de o simplă întrebare. Orice interpelare obligatoriu trebuie să fie introdusă în ordinea de zi a Parlamentului și pe marginea fiecărei interpelări deputații trebuie să adopte o hotărîre [41]. Hotărîrea poate fi cu un simplu conținut- a lua act de răspunsul prezentat sau dacă este necesar a cere efectuarea unor acțiuni, și în ultimă instanță a adopta o moțiune, deoarece moțiunea este o gravă răspundere care se soldează cu demiterea celui care a prezentat răspunsul la moțiune.

Ca exemplu putem utiliza interpelarea adresată domnului Mihail Șleahtițchi- ministrul al educației de către domnul Serghei Sîrbu- deputat, Vicepreședintele Comisiei juridice, numiri și imunități pe data de 29 septembrie 2011 din ședința plenară din 29.09.2011. Organul de avizare în acest caz este Ministerul Educației, obiectul sesizării fiind problema asigurărilor studiilor elevilor claselor liceale cu predare în limba rusă s. Bălțata, r-nul Criuleni [54]. Anexa:1

Un alt exemplu putem utiliza interpelarea adresată Dlui Ion Cebanu- Ministru al Tineretului și Sportului de către Ion Ceban- deputat în Parlamentul Republicii Moldova din data de 29 septembrie 2011, ședința plenară din 29.09.2011. Organul de avizare în acest caz este Ministerul al Tineretului și Sportului cu obiectul de sesizare- prezentarea unui raport detaliat referitor la utilizarea mijloacelor financiare destinate acțiunilor de tineret pentru anul 2011 [55].

Moțiunea este modalitatea parlamentară de a reacționa la răspunsurile date interpelărilor care este reglementată prin art. 105, alin.(2) din Constituția RM [1], art.112-118 din Regulamentul Parlamentului RM [12]. Astfel în conformitate cu legislația în vigoare sînt două tipuri de moțiuni: moțiune simplă și moțiunea de cenzură.

Moțiunea simplă reprezintă poziția Parlamentului ce ține de o problemă de ordin intern sau extern sau asupra problemei fiind obiectul unei interpelări. Ea poate fi inițiată de cel puțin 15 deputați.

Conținutul unei moțiuni simple trebuie să cuprindă motivarea și dispozitivul acesteia și se depune la președintele ședinței, în Plenul Parlamentului. Odată cu primirea moțiunii simple, ea este adusă la cunoștința Parlamentului de către președintele ședinței, Parlamentul stabilește data dezbaterii și dispune remiterea de îndată Guvernului și distribuirea acesteia deputaților. Ea va fi examinată în termen de 7 zile de la depunerea acesteia. La momentul supunerii dezbaterii, moțiunea trebuie sa fie însoțită de un aviz al comisiei permanente de profil care trebuie să fie făcut în termen de 3 zile de la data depunerii.

Respectiv dezbaterile se încep cu prezentarea raportului Guvernului și moțiunea se va adopta cu votul majorității deputaților prezenți.

Ca exemplu putem utiliza Moțiunea (Simplă) privind sistemul de prestații sociale depusă Președintelui Parlamentului Republicii Moldova pe data de 16 februarie 2010 de către deputații fracțiunii Partidului Liberal Democrat din Moldova. Anume asupra acestui obiect a moțiunii au parvenit numeroase sesizări din localitățile țării, a fost realizat studiul de ,, Analiza experienței implementării legii ajutorului social în Republica Moldova” de către Centrul Analitic Independent Expert-Grup, și constatările privind starea de lucruri în domeniul prestațiilor sociale de către fracțiune. Prin aceasta scot în vizor și cer lichidarea punctelor slabe în acest domeniu și anume: 1) insuficiența pregătirii asistenților sociali; 2) lipsa de capacități întru asigurarea totală a familiilor defavorizate. Conform studiului, din cauza dificultăților în măsurarea venitului real din agricultură. Agregarea venitului utilizat pentru testul de eligibilitate pentru ajutorul social este construită pe estimarea venitului din agricultură în baza venitului normat, venit care este departe de a fi real.

Prin aceasta fracțiunea solicită întreprinderea măsurilor de lichidare a punctelor slabe enumărate în acest domeniu [55]. Anexa 2

Moțiunea de cenzură la fel reprezintă o hotărîre a Parlamentului prin care își exprimă retragerea încrederii acordate Guvernului la investitură. Retragerea încrederii poate fi inițiată de cel puțin 1/4 din numărul deputaților aleși. Procedura de întocmire, depunere și de dezbatere a moțiunii de cenzură se realizează după aceeași procedură ca și la moțiunea simplă.

Conform art.1061 din Constituția RM, o moțiune de cenzură poate fi adoptată în cazul angajării răspunderii Guvernului în fața Parlamentului asupra unui program, unei declarații de politică generală sau unui proiect de lege.

Moțiunile de cenzură se supun dezbaterii în prima zi de ședință plenară a săptămînii următoare datei depunerii și se adoptă cu votul majorității deputaților aleși.

Moțiunile de cenzură produc atât efecte juridice cât și politice (retragerea încrederii executivului având asemena consecințe) fiind acte juridice odată ce moțiunea de cenzură este adoptată, Prim-ministrul în termen de cel mult 3 zile va prezenta Președintelui Republicii Moldova demisia Guvernului.

Ca exemplu putem folosi cazul Guvernului condus de Ion Sturza care în timpul guvernării, Moldova a trecut printr-o cumplită criză energetică și prin nemulțumirea bulgarilor în raionul Taraclia de a-și forma un județ aparte în baza vechiului raion Taraclia. Aceste revendicări au fost satisfăcute prin votul deputaților comuniști și cel al creștin-democraților. Nici un an nu a durat și acest guvern căci noua coaliție parlamentară compusă din comuniști, ppcd-iști și al independenților desprinși din partidele de centru dreapta votează cu 58 de voturi pentru demiterea Guvernului Sturza care a fost susținută și de președintele de atunci al țării.

Este o soluție ce se regăsește și în alte țări- de exemplu Spania- dar care, în general, a fost evitată, datorită unei practici parlamentare mai vechi, ca pe această cale să se retragă încrederea acordată Guvernului. Întrucît moțiunea de cenzură are un regim distinct, o asemenea practică este inclusă și-n regimul constituțional al României [25, p.252]. Moțiunea de cenzură înaintată de opoziție a trecut în parlament, guvernul Ungureanu fiind demis. Moțiunea a fost votată cu ajutorul unor deputați neafiliati și unui membru PDL, partidul sustinut de Traian Basescu. În total 245 de parlamentari din 460 au votat pentru demiterea guvernului.  Mihai Razvan Ungureanu a intrat astfel în istoria României drept prim-ministrul cu cel mai scurt mandat.

În cele trei luni cat s-a aflat la putere, Ungureanu nu a adoptat nicio masura importantă pentru țara, scrie presa locala.

 Președintele Traian Basescu va avea 10 zile ca să consulte partidele și sa-si formeze un nou cabinet. Dacă parlamentul nu va accepta doua candidaturi la rand, presedintele poate dizolva legislativul și anunța alegeri parlamentare anticipate. În România, moțiunea poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor. Dacă nu se realizează aceasta proporție, moțiunea de cenzură nu mai este luată în discuție și, desigur, nici supusă votului. În unele țări, cum ar fi Spania, Germania și Israel, inițiatorii moțiunii trebuie să propună șefului statului un candidat pe care îl doresc numit șef al guvernului în locul celui demis [56].

Având în vedere caracterul expres al acestui vot, „în ce privește votul de încredere, cei ce absentează sunt o piedică pentru întrunirea majorității necesare, iar în cazul moțiunii de cenzură ei pot împiedica adoptarea moțiunii”[23]. Procedeul general al votului moțiunii este votul secret, exprimat prin bile. Există însă sisteme care opteaza pentru scrutinul public la tribună, care constă în chemarea fiecarui parlamentar la tribună, de unde își exprimă în mod public opinia. Franța și Italia practică acest sistem. Astfel, în Italia, de la al doilea război mondial, doar un singur Guvern a fost răsturnat urmându-se această procedură, deși instabilitatea Guvernului în Italia cunoaște un nivel nemaiîntâlnit în nicio țară europeană.

Ancheta parlamentară o altă modalitate de control parlamentar asupra Guvernului și a administrației publice. Comisiile de anchetă sînt înființate de Parlament pentru examinarea unor probleme ce apar pe parcursul activității Parlamentului. De regulă, activitatea comisiilor de anchetă este o activitate de informare asupra unor direcții de activitate a Guvernului sau a organelor administrației publice de specialitate și ea se finalizează cu elaborarea unui raport care se supune dezbaterii la ședința în plen a Parlamentului.

Posibilitatea organizării unor comisii de anchetă rezultă din ideea că orice Adunare Parlamentară are dreptul să facă lumină asupra oricărui eveniment ce implică măsuri din partea executivului. În S.U.A. comisiile de anchetă (investigating committees) dispun de atribuții foarte importante. Ele pot ordona audierea unor persoane și chiar să ia măsuri pentru a sancționa persoanele care întîrzie sau refuză să se prezinte în fața lor(subpoenas) [29]. În legătură cu activitatea acestor comisii de anchetă s-au ridicat în practică o serie de probleme legate de mărturisirea sub jurămînt și mărturisirea obligatorie sau nu a unor agenți guvernamentali. În unele țări (Belgia, Monaco, Franța, Olanda, Coreea și Thailanda) funcționarii de stat nu sînt obligați să se prezinte în fața comisiilor permanente, iar în alte state Canada, Danemarca, Finlanda, Italia ei trebuie să obțină în prealabil aprobarea autorităților guvernamentale.

În Republica Moldova conform Regulamentului Parlamentului RM, comisiile de anchetă se constituie la cererea unei fracțiuni parlamentare sau a unui grup de deputați ce constituie cel puțin 5% din numărul deputaților aleși. Parlamentul va putea hotărî înființarea aceteia cu votul majorității deputaților prezenți.

Comisia de anchetă este în drept să citeze ca martor orice persoană care dispune de informații despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la cercetarea cauzei. La cererea comisiei de anchetă, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le prezinte comisiei. Instituțiile și organizațiile sînt obligate, în condițiile legii, să răspundă la solicitările comisiei de anchetă. Comisia de anchetă în cazul în care dispune de efectuarea unei expertize pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări pentru elucidarea adevărului, este în drept să antreneze experții în domeniu.

Ea nu poate susține urmărirea penală efectuată în condițiile legii de organele de urmărire penală și instanțele judecătorești.

Controlul parlamentar este exercitat și asupra ordonanțelor guvernului. În conformitate cu art.1062 alin.(1) din Constituția Republicii Moldova și art.301 și art.302 din Legea nr.64 din 31.05.1990 cu privire la Guvern, în vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice [6]. Tot prin această lege este stabilit, în mod obligatoriu, domeniul și data pînă la care se pot emite ordonanțe.

Așa cum printr-o lege specială de abilitare Parlamentul a împuternicit Guvernul să adopte ordonanțe, tot așa, dacă prin legea de abilitare a solicitat acest lucru, va fi nevoit să controleze modul în care această autoritate publică și-a exercitat competențele legislative delegate. Dacă în legea de abilitare se cere ca ordonanțele să se supună aprobării în fața Parlamentului atunci proiectul de lege privind aprobarea ordonanțelor se prezintă în termenul stabilit în legea de abilitare, acestuia. Prin urmare, observăm că funcția de control parlamentar asupra ordonanțelor Guvernului poartă denumirea de aprobare care presupune acordul Parlamentului cu actul guvernamental. Dnl Tudor Oniga remarcă că instituția juridică a delegării legislative implică un îndoit control parlamentar: unul a priori, prin legea de abilitare și celălalt a posteriori, prin legea de aprobare sau respingere [36, p.225]. Neexistînd în legea de abilitare obligația de control, nu există nici obligația Guvernului de a depune pînă la împlinirea termenului de abilitare proiectul legii de aprobare a ordonanțelor. Astfel dreptul de a exercita controlul asupra ordonanțelor îl are Parlamentul prin legea de abilitare, iar corelativ acestuia îi corespunde obligația Guvernului de a prezenta proiectul de lege privind aprobarea ordonanțelor. Nresepectarea termenului de prezentare a acestui proiect de lege atrage încetarea efectelor ordonanței.

Parlamentul are la îndemînă trei posibilități: a) să adopte proiectul de lege ce încorporează ordonanța în forma în care ea a fost adoptată de Guvern; b) să adopte proiectul de lege ce încorporează ordonanța cu modificări și/sau completări; c) sărespingă proiectul de lege ce încorporează ordonanța. Dacă Parlamentul nu respinge proiectul de lege privind aprobarea ordonanțelor, acestea rămîn în vigoare și invers în cazul în care îl respinge aceasta își pierde efectele juridice de la data intrării în vigoare a legii de respingere [6].

Ordonanțele se abrogă, se suspendă sau se modifică de Guvern  prin adoptarea de ordonanțe în limitele termenului de abilitare. După expirarea  termenului de abilitare ordonanțele pot fi abrogate, suspendate sau modificate numai prin lege.

Astfel după cum s-a menționat mai sus controlul parlamentar poate fi efectuat prin două forme direct și indirect.

Forma indirectă de realizare a unui control parlamentar deasemenea are o importanță deosebită în exercitarea controlului asupra activității administrației publice.

Controlul parlamentar indirect constă într-o activitate de verificare a activității autorităților publice prin alte mijloace decît cele ale Parlamentului. Un astfel de control poate fi efectuat de către Curtea de Conturi care conform art.133 din Constituția RM ”exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare publice” [1], [13] la fel controlul parlamentar poate fi exrcitat prin instituția Avocatului Parlamentar.

Pentru asigurarea legalității în administrația de stat în unele țări a fost introdus așa numitul sistem ombudsman.

Ombudsman-ul a fost reprezentantul regelui, cu menirea de a veghea la aplicarea legilor și statutelor regale de către administrația publică. Aplicat pentru prima dată în 1809 în Suedia, iar apoi în Finlanda, Norvegia și Danemarca, după care s-a răspândit în numeroase țări. Sistemul "ombudsman" constă în alegerea unor comisari (împuterniciți, delegați) parlamentari, având o competență generală, abilitați să primească și să ancheteze orice plângere a cetățenilor împotriva abuzurilor și exceselor de putere săvârșite de organele administrației publice atât centrale, cât și locale [37, p.57].

Noțiunea de "ombudsman" înseamnă puterea, autoritatea, persoana ce reprezintă alți oameni. În sens juridic, "ombudsman" este o persoană independentă, împuternicită de către Parlament pentru protecția drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor. Ombudsman-ul completează și lărgește funcțiile parlamentare tradiționale de control față de organele puterii executive.

În urma studierii a situației în domeniul drepturilor omului în Republica Moldova prin anii 1995-1996 de către misiunile speciale ale Programului Națiunilor unite pentru dezvoltare (PNUD) s-a ajuns la concluzia de a creea o instituție națională de protecție a drepturilor omului. Pe baza anchetelor făcute a fost creată instituția de ombudsman pe care legiutorul Republicii Moldova l-a denumit avocatul parlamentar. Acesta a fost introdus prin Legea cu privire la Avocatul Parlamentar, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova în octombrie 1997.

Conform legii sus numite în prezent sînt numiți patru avocați parlamentari egali în drepturi și cu atribuții egale, independenți față de deputații din Parlament, de Președintele Republicii, de autoritățile publice centrale și locale, precum și de persoane cu funcții de răspundere de toate nivelurile. Activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure garantarea respectării drepturilor și libertăților constituționale ale omului de către autoritățile publice centrale și locale, instituții, organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociațiile obștești și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile [8].

Avocații parlamentari examinează sesizările cetățenilor Republicii Moldova, cetățenilor străini și apatrizilor care locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, denumiți în continuare petiționari, ale căror drepturi și libertăți au fost încălcate în Republica Moldova. Dar sînt cazuri cînd avocatul parlamentar este în drept să acționeze din proprie inițiativă, atunci cînd examinează petiții privind protecția drepturilor copilului și în cazul cînd există informații veridice privind încălcarea în masă sau gravă a drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor, în cazurile de o importanță socială deosebită sau în cazul cînd este necesar de a apăra interesele unor persoane ce nu pot folosi de sine stătător mijloacele juridice de apărare, luînd, în limitele competenței sale, măsurile corespunzătoare.

Cererile adresate avocatului parlamentar sînt scutite de taxa de stat.

Avocații parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acțiunile (inacțiunile) autorităților publice centrale și locale, instituțiilor, organizațiilor și întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociațiilor obștești și persoanelor cu funcții de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiționarului, au încălcat drepturile și libertățile sale constituționale.

Cererea adresată avocatului parlamentar din partea unei persoane aflate într-un loc de detenție nu va fi controlată de administrația penitenciarului și va fi trimisă adresantului în decurs de 24 de ore.

Odată cu primirea cererii, avocatul parlamentar este în drept să solicite concursul organelor și persoanelor cu funcții de răspundere respective în organizarea controlului circumstanțelor care urmează a fi elucidate și să controleze faptele expuse în cerere. Dar controlul nu poate fi încredințat organului sau persoanei cu funcții de răspundere ale cărei decizii sau acțiuni (inacțiuni) sînt atacate.

Avocatul parlamentar, este mediator, care trebuie să facă tot posibilul pentru a soluționa plîngerile prin concilierea părților și căutarea unei soluții reciproc acceptabile.

În procesul examinării cererii și controlului, avocatul parlamentar este în drept:

1. să aibă acces liber la toate autoritățile publice centrale și locale, să asiste la ședințele lor, inclusiv la ședințele organelor colegiale ale acestora;

2. să aibă acces liber la instituții, organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociații obștești, în comisariate de poliție și locurile de detenție din cadrul acestora, în instituții penitenciare, în izolatoare de detenție provizorie, în unități militare, în centre de plasament al imigranților sau al solicitanților de azil, în instituții care acordă asistență socială, medicală sau psihiatrică, în școli speciale pentru minori cu devieri de comportament și în alte instituții similare;

3. să solicite și să primească de la autoritățile publice centrale și locale, de la persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile informațiile, documentele și materialele necesare pentru exercitarea atribuțiilor, la orice informație privind tratamentul și condițiile de detenție ale persoanelor private de libertate;

4. să sesizeze instituțiile de stat respective pentru a efectua investigații de expertiză și a pregăti rapoarte asupra chestiunilor ce urmează a fi examinate;

5. să atragă, la efectuarea vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, specialiști și experți independenți din diferite domenii, inclusiv juriști, medici, psihologi, reprezentanți ai asociațiilor obștești;

Persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile sînt obligate să prezinte avocatului parlamentar materialele și documentele solicitate, oricare altă informație, necesare pentru exercitarea atribuțiilor acestuia, în cel mult 10 zile de la data solicitării, dacă în solicitare nu se prevede un alt termen.

În situațiile în care se constată unele încălcări ale drepturilor petiționarului, avocatul parlamentar prezintă organului sau persoanei cu funcții de răspundere respective ale cărei decizii sau acțiuni (inacțiuni), după părerea sa, încalcă drepturile și libertățile constituționale ale omului un aviz care va conține recomandări privind măsurile ce urmează a fi luate pentru repunerea imediată în drepturile încălcate a petiționarului și încunoștințează despre aceasta petiționarul. În cazul în care avocatul parlamentar nu este de acord cu măsurile întreprinse, el este în drept să se adreseze organului superior pentru luarea măsurilor de executare a recomandărilor cuprinse în aviz.

Organul sau persoana cu funcții de răspundere care a primit avizul este obligată să-l examineze în termen de o lună și să comunice avocatului parlamentar în scris despre măsurile luate.

Orice imixtiunea în activitatea avocaților parlamentari cu scopul de a influența deciziile acestora asupra unor sesizări concrete, ignorarea intenționată de către persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile a sesizărilor și neîndeplinirea recomandărilor avocaților parlamentari, precum și împiedicarea sub oricare altă formă a activității acestora atrag după sine răspundere în conformitate cu legislația.

În cazul în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor și libertăților constituționale ale omului, avocatul parlamentar are dreptul să prezinte un raport la una din ședințele Parlamentului, precum și să propună instituirea unei comisii parlamentare care să cerceteze aceste fapte și este în drept să asiste și să ia cuvîntul la ședințele Parlamentului și ale Guvernului.

La începutul fiecărui an, pînă la data de 15 martie, Centrul pentru Drepturile Omului prezintă Parlamentului un raport despre respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în decursul anului precedent. Raportul va conține un capitol consacrat situației privind respectarea drepturilor și se public în Monitorul Oficial.

Pe parcursul perioadei 01 ianuarie – 30 iunie 2011, la Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova au parvenit 860 de cereri, recepționate de oficiul central Chișinău (780) și Reprezentanțele CpDOM din Cahul (26), Bălți (37) și Comrat (17) [53].

Cereri cu tematicile referitoare la: accesul liber la justiție, securitatea și demnitatea personală, dreptul la asistență și protecția socială, proprietate privată, dreptul la apărare, dreptul la muncă.

Din 860 doar 361 de cereri înregistrate au fost acceptate spre examinare și investigate, cu resursele proprii și cu concursul altor instituții. De asemenea, în 153 cazuri, cererile au fost remise autorităților competente spre soluționare. Restul cererilor (346) au fost respinse din motiv, că nu întrunesc cerințele de adresare către avocații parlamentari sau soluționarea acestora nu este posibilă, deoarece ține exclusiv de competența instanțelor ce înfăptuiesc/participă la înfăptuirea justiției.

În rezultatul examinării cererilor admise privind încălcarea drepturlor constituționale ale cetățățenilor, au fost întocmite și înaintate autorităților competente următoarele acte reacționare: a) avize; b) demersuri (pentru intentarea procedurii penale/disciplinare); c) sesizări (asupra cazurilor de încălcări a eticii de serviciu, tărăgănare și birocratism).

În scopul realizării sarcinilor trasate, în fața Mecanismului Național de Prevenire a Torturii, de la începutul anului curent pînă la moment, au fost efectuate 136 vizite preventive și de monitorizare, după cum urmează: 71 vizite în cadrul instituțiilor aflate în jurisdicția Ministerului Afacerilor Interne; 41 vizite în cadrul instituțiilor aflate în jurisdicția Ministerului de Justiție; 16 vizite în cadrul instituțiilor din subordinea Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei; 2 vizite în cadrul instituțiilor din subordinea Ministerului Apărării; 3 vizită în cadrul instituțiilor din subordinea Ministerului Sănătății. Concomitent, au fost efectuate 13 vizite în cadrul instituțiilor din jurisdicția Ministerului Educației.

O altă sursă de informare asupra deficiențelor în domeniul respectării drepturilor omului o reprezintă serviciile informaționale, sau așa numitele Linii verzi, care pot fi accesate gratuit din orice localitate a țării.

Acesta a fost controlul parlamentar care după cum am observat dispune de o importanță deosebită în activitatea administrației publice. Controlul parlamentar este un control politic, unul din cele 3 forme, dar controlul politic cuprinde și controlul efectuat din partea poporului [37, p.58].

Acest control se manifestă mai pronunțat în timpul scrutinelor electorale locale sau generale, cînd poporul poate sancționa raționalitatea și eficacitatea activității reprezentanților săi, fie prin realegerea sau nerealegerea lor pentru un nou mandat. Deasemenea poate fi inițiat un referendum local pe parcursul mandatului pentru revocarea din funcție.

Prin natura lor, alegerile au un caracter multifuncțional deoarece ele permit: permit electoratului prin intermediul votului universal secret și liber exprimat să-și exercite dreptul de a participa la guvernare, la administrarea intereselor publice fie direct fie prin intermediul reprezentanților aleși; să-și expună opinia referitor la activitatea formațiunilor politice aflate la putere și la direcțiile de activitate în perspectivă; confirmă sau infirmă activitatea celor aleși, dîndu-le mandat de acțiune sau înlocuindu-i cu alții [41, p.68].

După cum observăm, de controlul din partea poporului depinde calitatea regimului reprezentativ deoarece odată cu alegerile corpul electoral își acordă votul pentru cel cu calitățile morale mai ridicate și calitățile profesionale mai întărite ale candidaților și alege acel program de activitate în care are încredere și vede un viitor mai bun cu acesta.

Așa cum din controlul politic face parte controlul parlamentar și cel al poporului, vom specifica care sînt efectel juridice ale ambelor forme.

Controlul parlamentar are un efect juridic și o influență asupra tuturor actelor și faptelor săvîrșite de la investitură și pînă la demitere.

Astfel la propunerea cu cel puțin 1/3 din deputații aleșii și cu votul a 2/3 din cei aleși, Parlamentul poate demite Președintele Republicii Moldova, poate hotărî punerea sub acuzare în cazul în care acesta din urmă săvîrșește o infracțiune.

Din cele menționate în conținutul przentului paragraf, controlul parlamentar asupra activității administrației publice este efectuat prin mai multe modalități care produc efecte juridice.

Astfel deși întrebarea adresată miniștrilor reprezintă cea mai simplă și utilizată formă pentru a obține informații, prin aceasta se scoate în vizor o anumită problemă determinată. Plus la aceasta se naște obligația miniștrilor de a răspunde la întrebările formulate.

Datorită interpelărilor care reprezintă o altă modalitate de efectuare a controlului parlamentr, prin aceasta Parlamentul este în drept de a primi explicații și respectiv autoritatea sau funcționarii cu răspundere cărei este adresată interpelarea este obligat de a prezenta explicații asupra unui act al său, sau asupra politicii sale într-un domeniu de activitate.

Interpelarea reprzintă un instrument de control extrem de puternic a cărei istorie este legată de însăși evoluția regimului paralamentar. Prin aceasta se naște obligația membrilor Guvernului cui a fost adresată de a fi prezent la ședința Parlamentului, consacrată interpelărilor.

Prin moțiune iar se produc efecte juridice, deoarece moțiunea este o gravă răspundere care se soldează cu demiterea celui care a prezentat răspunsul la moțiune.

Prin moțiunea de cenzură, Parlamentul își exprimă retragerea încrederii acordate Guvernului la investitură, care poate fi adoptată în cazul angajării răspunderii Guvernului în fața Parlamentului asupra unui program, unei declarații de politică.

Guvernul răspunde solidar cu ceilalți membri pentru activitatea acestuia. Parlamentul la propunerea 1/4 din deputații aleși cu votul majorității din cei aleși, își poate exprima neîcrederea fapt prin care încetează activitatea Guvernului.

Efectul juridic apare și-n momentul posibilității de organizare a unor comisii de anchetă care rezultă din ideia că orice Adunare Parlamentară are dreptul să facă lumină asupra oricărui eveniment ce implică măsuri de partea executivului. Persoanele sînt obligate, la ordonarea comisiei, să se prezinte pentru audiere în caz contrar, cele care întîrzie sau refuză pot fi sancționate conform legii.

La fel o mare importanța are și produce efecte juridice controlul parlamentar exercitat de către Avocatul Parlamentar care asigură garantarea garantarea respectării drepturilor și libertăților cetățenilor de către autoritățile publice centrale și locale, instituțiilor, organizațiilor și întreprinderilor indiferent de tipul de proprietate.

În cazul în care avocatul parlamentar consideră că prin anumite activități a unui organ a încălcat drepturile și libertățile cetățenilor, acesta vine cu un aviz care va conține recomandări privind măsurile care trebuie să fie luate. În caz contrar este în drept să se adreseze organului superior pentru luarea măsurilor din aviz.

Orice imixtiune în activitatea avocatului parlamentar atrage după sine răspundere în conformitate cu legea.

În concluzie trebuie de menționat că întreaga arhitectură constituțională este subordonată ideii de control al Parlamentului asupra Puterii executive și asupra autorităților administrației publice. Controlul Parlamentar este realizat respectîndu-se principiul separației și colaborării puterilor în stat, prin care există o distribuire a competențelor pentru fiecare autoritate conform Constituției RM asigurînd respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Funcția controlului politic este funcția cea mai aproape de funcția principală- legislativă, deaorece organizarea executării și executărea în concret a legii trebuie să fie permanent supusă verificării.

2.2 Controlul administrativ și efectele juridice ale controlului administrativ în activitatea Administrației Publice

Controlul este un element necesar în activitatea autorităților administrației publice, o verigă a procesului de dirijare avînd ca obiectiv principal respectarea și executarea întocmai a legii.

Controlul administrativ este o a doua formă de control asupra activității administrației publice care utilizează diverse mijloace de a urmări și asigura ca deciziile și acțiunile conducerii din punctul de vedere al conformității lor legilor și actelor normative.

La definirea controlului administrativ găsim mai multe formulări.

Dnl Antonie Iorgovan scrie că forma de control care este înfăptuită de administrația publică asupra ei înnsăși și poartă denumirea de control administrativ [33, p.145].

Dnl Aurel Sîmboteanu, doctor în politologie, vede că controlul administrativ este totalitatea de măsuri îndreptate la supravegherea funcționării “obiectului” în scopul înlăturării devierilor de la obiectivele trasate și executării întocmai a deciziilor administrative [52, p.76].

Controlul administrativ, scrie dnl Mihail Platon, este un element al activității de conducere, chemat să verifice modul de adoptare și aplicare a deciziilor administrației publice, reprezintă un mijloc, prin care se asigură funcționarea adecvată a “mașinii administrative” [39, p.859].

Din definițiile sus enunțate putem formula definiția controlului administrativ în felul următor: controlul administrativ reprezintă activitatea de verificare a modului de adoptare și aplicare a deciziilor administrației publice, exercitat de către autoritățile competente conform legislației în vigoare, cu scopul de a asigura legalitatea și oportunitatea activității Administrației Publice.

În baza unor criterii de clasificare putem face o clasificare a controului administrativ. De exemplu: a) în raport de poziția organului de control față de organul controlat se distinge controlul administrativ intern și extern; b) în raport cu obiectul care distinge control administrativ general și special; c) în raport cu timpul care distinge controlul administrativ în permanent, periodic, preventiv, curent, posterior.

Autorul rus Никитина А.М. la aceste trei criterii de clasificare mai adaugă unul care constă în clasificarea controlului după modalitatea de a primi informații, care se divizează: a) primirea informației prin documente- adică solcitarea către organul controlat de a trimite informația de care are nevoie; b) controlul real- contactul direct cu cel controlat [49, p.22].

În urma enumărării criteriilor de clasificare a controlului administrativ, în această lucrare vom atrage atenția mai mult controlului administrativ intern și extern.

Dnl Mihail Platon vede în controlul intern o structură creată din trei componente: a) controlul efectuat de către conducător; b) controlul din partea colaboratorilor; c) autocontrolul [39, p.860].

Dnl Romulus Julian Gheorghiu, definește controlul administrativ intern în felul următor: controlul intern reprezintă dreptul pe care-l are un funcționar superior de a supraveghea activitatea unui funcționar din subordine [31, p.175]. Evident că, în cazul în care o autoritate a administrației publice are în structură mai multe subsisteme, atunci cel supraordonat controlează pe cel subordonat.

Autorul sus menționat deasemnea stabilește și cîteva caracteristici ale controlului intern:

controlul administrativ intern presupune un subiect activ (controlorul) și un subiect pasiv, cel controlat ca atare, autocontrolul efectuat de către un funcționar cu privire la propria activitate nu este un control intern;

obiectul controlului intern îl reprezintă atît legalitatea, cît și oportunitatea actelor și faptelor administrative;

se declanșează din oficiu, fie din ințiativa autorității care are atribuții de control, fie la sesizarea acestei autorități de către alte persoane;

controlul intern constă în verificarea actelor și persoanelor care îndeplinesc operațiuni tehnico-administrative (rapoarte, avize, inventare, note justificative, certificate, autorizații etc.)

este obligatoriu pentru funcționarul/serviciul administrativ controlat;

obligativitatea controlului dă dreptul celui ce controlează să verifice orice documente și persoana controlată are obligația de a da explicații, scrise de regulă asupra actelor sale.

Dna Maria Orlov și dnl Ștefan Belecciu mai clasifică controlul administrativ după criteriul de competența celui ce exercită controlul administrativ intern: cu caracter general și specializat.

Controlul intern general presupune o exercitare atît asupra actelor cît și asupra faptelor subordonaților și urmărește legalitatea și oportunitatea măsurilor luate de aceștea [52, p.82]. Exercitarea acestui control este de competența numai celor care dețin funcții de conducere din sistemul ierarhic al organului administrației publice. Controlul inițiat din oficiu este efectuat de către conducătorul organului administrativ ori conducătorul de compartiment. Acest control este efectuat cu scopul de a identifica deficiențele în activitatea organului sau subdiviziunii conduse de către conducătorul dat.

Controlul poate fi realizat și la cererea unei persoane fizice sau juridice care poartă denumirea de recurs grațios.

Odată cu constatarea deficienților în activitatea controlată, conducătorul organului administrativ poate lua următoarele măsuri:

anularea ori suspendarea actelor funcționarilor subordonați;

pot fi date dispoziții obligatorii subordonaților controlați;

se poate adopta măsura reorganizării activității compartimentului prin schimbarea compartimentului, sau prin schimbarea repartizării diferiților funcționari;

în măsura competenței lor, aplică sancțiuni disciplinare și de ordin material față de colaboratorii, care au încălcat disciplina de muncă;

în limita fondului de salarizare și a numărului maxim de lucrători stabilit, poate să opereze modificări, determinate de necesitatea optimizării administrării și organizării muncii;

în cazul cînd organul este constituit din mai multe subdiviziuni, conducătorul organului aplică sancțiuni economice, anulează sau modifică hotărîrile adoptate de șefii subdiviziunilor inferioare, dacă ele contravin legislației în vigoare.

Controlul administrativ intern specializat conține în sine controlul financiar preventiv și controlul de gestiune.

Controlul financiar preventiv este de competența conducătorilor direcțiilor, serviciilor sau compartimentelor financiar-contabile din ministere și alte organe centrale de stat, respectiv din cadrul administrației publice locale și instituțiilor subordonate lor.

Obiectul activității controlului financiar preventiv îl formeză documentele și informațiile privind proiectele unor operațiuni care se referă la: deschiderea și repartizarea creditelor bugetare, efectuarea de plăți din fonduri publice, efectuarea de încasări în numerar, concesionarea sau închirierea de bunuri în domeniul public al statului sau al unităților administrativ teritoriale, vînzarea, gajarea și comisionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.

Executarea controlului financiar preventiv propriu se face de către contabilul șef al instituției publice, prin vizarea documentelor supuse verificării.

Controlul financiar intern de gestiune are obiectul de activitate de verificare concretă a bunurilor și valorilor existente de fond , comparativ cu evidențele scrise primare tehnic-operative, și contabile. El se efectuează periodic în totalitate sau prin sondaj.

Această verificare parcurge cîteva etape: documentarea; pregătirea și organizarea verificării; inventarierea faptică; controlul scriptic; perfectarea constatărilor, a măsurilor și a actului de control și verificarea aplicării măsurilor ulterioare stabilite.

În rezultatul acestor verificări care sînt completate în înscrisuri constatatoare, procese –verbale care sînt niște explicații și informațiile gestionarilor și altor persoane.

Conform actelor de control sus menționate, cel responsabil de control, le prezintă conducerii unității, împreună cu propuneri de înlăturare a deficențelor constatate, propuneri de sancțiunare, de reparare a pagubelor, sesizare a organelor de urmărire penală.

Acest control se consideră încheiat dacă a fost îndeplinită sarcina acestuia adică lichidarea și prevenirea abaterilor și neajunsurilor constatate.

Controlul administrativ extern, scrie dnl Mihail Platon, este exercitat de către organe din afara organului administrației publice controlat și care nu se situează, neapărat, în același sistem [39, p.860].

Dna Maria Orlov și dnl Sergiu Belecciu formulează definiția controlului administrativ care poate fi numit și control extern. Este acel control administrativ care se înfăptuiește de autorități sau funcționari de decizie din afara organelor controlate [38, p.221].

Controlul administrativ extern poate fi clasificat după anumite criterii. Dnl Mihail Platon îl susține pe Antonie Iorgovan și face următoarea clasificare:

controlul ierarhic;

control de supraveghere generală a administrației publice (de către Guvern)

control de tutelă administrativă;

control specializat exercitat de către organele administrative cu atribuții speciale de control.

Dna Maria Orlov stabilește o altă clasificare: controlul ierarhic superior, inspecții și inspectorate de stat, controlul autorităților de tutelă administrativă, recursul administrativ, procedura de reglementare și conciliere.

Dnl Romulus Julian Gheorghiu spre deosebire de autorii sus numiți stabilește doar trei categorii de control administrativ extern, și anume: controlul de specialitate, tutela administrativă și controlul exercitat de autorități care nu fac parte din sistemul administrației publice (parlamentar și judiciar) [31, p.172]. Cu această clasificare nu putem să fim deacord deoarece în primul rînd au fost emise controlul ierarhic, cel de supraveghere generală din partea Guvernului și în al doilea rînd controlul exercitat de către parlament sau cel judiciar ele nicicum nu le putem clasa ca categorii ale controlului administrativ deoarece acestea singure reprezintă forme de control politic și judecătoresc.

Dnl Aurel Sîmboteanu, la fel stabilește o altă clasificare a controlului în activitatea administrației publice stabilind controlul extern este cel din partea parlamentului, judecătoresc, și cel din partea Președintelui RM iar principalii subiecți ai controlului administrativ intern sînt Guvernul, ministerele, alte organe ale administrației publice centrale de specialitate cît și organele administrației publice locale [52, p.82].

Iarăși nu putem să fim de acord cu această clasificare deoarece dacă o utilizăm delimităm Președintele RM de funcția executivă, ceea ce nu este corect. Conform Constituției RM, Președintele exercită atribuții esențiale cu caracter executiv, iar prin numărul și valoarea acestora ridică autoritatea executivă la nivelul celorlalte autorități (legislativă și judecătorească). Astfel controlul exercitat de către Președintele RM este control administrativ extern.

Controlul din partea Președintelui RM în sfera autorităților administrației publice sînt exprimate prin faptul, că fiind șef al statului îndeplinește funcția de control participînd la formarea Guvernului. Președintele Republicii, după consultarea fracțiunilor parlamentare, desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul în baza votului de încredere acordat de Parlament, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a funcției, Președintele Republicii revocă și numește la propunerea prim-ministrului, pe unii membri a Guvernului, la fel conform art.86 al Constituției Republicii Moldova [1]. Președintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

Președintele RM are posibilitatea să efectueze controlul curent prind dreptul de a consulta Guvernul cît și avînd dreptul să participe la ședințele Guvernului, deasemenea efectuează controlul permanent al legalității actelor emise de organele administrației publice folosindu-se de dreptul susupendării actelor Guvernului ce contravin legislației pînă la adoptarea hotărîrii definitive a Curții Constituționale. Plasarea aceastei atribuții ,,printre alte atribuții,, este considerată nereușită de către dn-a Maria ORLOV deoarece este o atribuție deosebit de importantă în asigurarea legalității și îndeplinirii exacte a programului de guvernare [38, p.67].

Din cele menționate mai sus putem să confirmăm că controlul exercitat de către Președintele RM în actvitatea administrației publice este un control administrativ și anume extern.

Controlul ierarhic este realizat de organul ierarhic superior asupra activității organului inferior. El se îndreaptă nu numai asupra actelor dar și asupra persoanei funcționarilor publici, în raport cu care organul superior exercită puterea disciplinară.

Din punct de vedere al conținutului său, controlul ierarhic are în vedere atît aspecte de legalitate cît și aspecte oportunitate, organul ierarhic superior putînd dispune anularea actului, sau se poate chiar substitui organului inferior- cînd acesta nu dispune de o competență exclusivă. Deasemena, organul ierarhic superior, apreciind oportunitatea actelor organului inferior, poate lua măsura desființării lor, ori de cîte ori le consideră ca fiind neoportune [40, p.236].

Atribuțiile de control ierarhic formază competența organului ierarhic superior chiar în lipsa unor dispoziții legale exprese, deoarece drepturile conferite organului superior își au sorgintea în ierarhia administrativă, respectiv în relația de subordonare care există între două organe aflate pe trepte ierarhice diferite.

Dnl Ion Rusu ne nuanțează [44, p.358] că acest tip de control în lumina noilor reglementări constituționale privind organizarea și funcționarea administrației publice. Astfel, față de principiile descentralizării și autonomiei locale, desigur că nu mai poate fi enunțat un control ierarhic, dar poate să se exercite totuși un control extern specializat așa cum vom vedea mai tîrziu.

Obiectul controlului ierarhic reprezintă întreaga activitate, existînd de drept obligația organelor superioare de a exercita această activitate specifică administrației. Executarea controlului ierarhic poate fi anterior, concomitent ori posterior cu activitatea desfășurată. Controlul ierarhic are dept urmare fie anularea actului cînd legea prevede expres această sancțiune, fie suspendarea actului organului inferior dacă există motive de ilegalitate constatate cu ocazia controlului.

În literatura de specialitate se face deosebire între activitățile desfășurate de organele administrației publice pentru rezolvarea recursurilor ierarhice și activitatea desfășurată de anumite organe ale administrației publice cu caracter juridicțional, astfel:

recursul ierarhic cade în competența organelor ierarhice conform dreptului de control ierarhic asupra organelor inferioare, pe cînd controlul administrativ s exercită numai în cazurile prevăzute de lege;

pentru soluționarea recursului ierarhic se verifică toate aspectel de legalitate și oportunitate aleactului atacat, pe cînd controlul administrativ-juriicțional se exercită la sesizarea celor interesați;

controlul ierarhic se exercită și din oficiu pe cînd controlul administrativ-jurisdicțional se exercită urmare a sesizării;

actele prin care se rezolvă recursul ierarhic sînt acte administrative, pe cînd cele care rezolvă recursul administrativ-jurisdicțional sînt acte cu caracter juridicțional.

Controlul de supraveghere generală de către Guvern a activității administrației publice reprezintă un control administrativ extern, deoarece este efectuat de către un organ superior care este în afara autorității controlate dar o mare legătură cu ea.

Acest drept este prevăzut în Constituția RM art.96(1) ,, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice”. Acest drept poate fi exercitat direct de către autoritatea publică executivă sau indirect, prin structurile sale proprii, constituite în cadrul aparatului guvernului sau ca organe de specialitate direct subordonate.

La fel competența Guvernului RM în exercitarea controlului este prevăzută în Legea cu privire la guvern, art. 10 care prevede că Guvernul: a) promovează în viață legile RM, decretele Președintelui RM și exercită controlul asupra executării și ordonanțelor Guvernului; b) stabilește funcțiile ministerelor, altor autorități administrative centrale și celor din subordinea sa, asigură întreținerea autorităților administrației publice centrale în limitele mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament; c) coordonează și exercită controlul asupra activității organelor administrației publice locale ale RM [6].

Guvernul RM pentru asigurarea legalității activității administrației publice este împuternicit conform legii sus menționate cu cîteva împuterniciri. Astfel art.16 prevede următoarele împuterniciri: a) întreprinde anumite acțiuni pentru a asigura drepturile și libertățile cetățenilor; b) organizează controlul asupra executării legilor și altor acte normative de către ministere, alte autorități administrative centrale, de către organele și instituțiile cu funcții publice din subordine care își desfășoară activitatea pe teritoriul Republicii Moldova. Guvernul la fel promovează în viață și exercită controlul asupra respectării și executării legilor RM, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Președintelui RM, hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului de către organele administrației publice locale. Deasemenea coordonează activitatea organelor administrației publice locale în vederea traducerii în viață a politicii de stat în doemniul asistenței sociale, ocrotirii sănătății, învățămîntului public, tineretului și sportului, culturii și protecției mediului ambiant, contestă hotărîrile autorităților administrației publice locale, dacă ele contravin legislației.

În relație cu autoritățile publice centrale, Guvernul este competent de a conduce, coordona și controla activitatea ministerelor, a altor autorități administrative centrale, a inspectoratelor de stat, a comisiilor și consiliilor guvernamentale, altor autorități din subordinea sa. Conform legislației în vigoare Guvernul este împuternicit de a aprobă regulamenteleautorităților sus numite.

Controlul exercitat de Guvern este demonstrate și prin numirea sau destiruirea din anumite funcții, ca exemplu, numește și demite din funcție viceminiștrii Republicii Moldova. Intrarea în funcție a noului ministru are ca efect încetarea activității viceministrului, cu excepția cazului în care acesta a fost reconfirmat în funcția respectivă de către Guvern la propunerea ministrului, conducătorii și adjuncții conducătorilor celorlalte organe din subordinea sa, confirmă și eliberează de exercitarea obligațiilor de membri ai colegiilor ministerelor Republicii Moldova și ai altor organe din subordinea sa.

Controlul administrativ exercitat de către Guvernul RM este prevăzut în art.23 în Legea cu privire la guvern [6].

Astfel Guvernul exercită controlul legalității și oportunității activității ministerelor, altor autorități administrative centrale și a organelor din  subordine. Este în drept să abroge hotărîrile și ordinele miniștrilor, conducătorilor altor organe din subordine, ce nu corespund legilor, hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului.

Prim-ministrul Republicii Moldova poate cere dări de seamă prim-viceprim-ministrului, viceprim-miniștrilor, fiecărui ministru, conducător de autoritate administrativă centrală, de inspectorat de stat, de comisie guvernamentală sau de consiliu guvernamental și persoanelor cu funcții de conducere din autoritățile menționate mai sus.

La fel conform art.86 din Constitția Republicii Moldova, Guvernul poate propune Președintelui Republicii Moldova acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai Republicii Moldova. Exemplu recent Ambasadorul Republicii Moldova în Federația Rusă a fost rechemat deoarece acesta a făcut

Controlul specilaizat reprezintă deasemenea un control administrativ extern.

Dnl Mihail Platon scrie că acest control este exercitat în numele Guvernuli de către organele specializate organizate în subordinea directă a acestuia, atît de nivel central, cît și teritorial, în cele mai diverse sectoare de activitate: financiar, sanitar, protecția muncii, comerț etc. [39, p.861].

Controlul extern specializat este îndeplinit, ca și controlul extern general, de un organ al administrației de stat sau de funcționarii competenți ai acesteia asupra activității unui organ al administrației de stat cu individualitate proprie, adică neinclus în structura organizatorică a organului de control. Controlul specializat are ca obiect verificarea numai a unuia sau a unor aspecte determinate de lege al activității unui organ de stat. Pe de altă parte, organul controlat nu se găsește în vre-un raport ierarhic față de ofganul de control [38, p.225].

Controlul specializat se efectuează numai în cazurile expres prevăzute de lege, potrivit prescripțiilor acesteia și se limitează la aspectele care se încadrează în specificul activității organelor de control.

Din noțiunile date mai sus putem stabili cîteva caracteristici al controlului extern de specialitate și anume:

este un control exetrn general;

este exercitat de către un organ specializat competent într-un anumit domeniu;

nu există un raport ierarhic dintre organul ce controlează și organul controlat;

se efectuează numai în cazurile expres prevăzute de lege, etc.

Pe lîngă caracteristicle sus numite ale controlului administrativ de specialitate dn-l Romulus Julian Gheorghiu mai stabileshte cîteva. Dn-lui mai adaugă că deși vizează un singur domeniu, controlul de specialitate este general sub aspectul legalității și oportunității:

controlul de specialitate se declanșează de regulă din oficiu;

nu exclude și sesizarea de către o persoană vătămată într-un drept sau căreia i s-a încălcat un interes legitim;

sesizarea dobândește caracter de recurs ierarhic atunci când actul de control emis de o autoritate inferioară ete atacat la autoritatea superioară de control (exemplu: actul de control al inspectoratului teritorial atacat la inspectoratul de stat din domeniul respectiv);

controlul de specialitate are ca obiect și activitatea desfășurată de instituții publice, societăți comerciale sau persoane fizice; controlul de specialitate nu vizează doar structuri ale administrației, ci și alte persoane juridice sau fizice pentru activitatea dintr-un anumit domeniu; este evident că actele de control asupra persoanelor fizice sau juridice din afara sistemului administrației publice sunt supuse controlului judecătoresc.

Din categoria controlului speciaizat le putem considera: a) controlul exercitat de inspecții și inspectorate de stat, din cadru ministerelor, respectiv a organelor locale ale administrației de stat; b) controlul exercitat de organele administrative cu caracter jurisdicțional, cu prilejul exercitării căilor administrative de atac, în condițiile administrative; c) controlul exercitat de organele special constituite pentru control.

În depenedență de domeniul de activitate putem enumera următoarele modele de control administrativ specializat: a) control sanitar- în RM nu sînt prevederi legislative cu privire la controlul sanitar. Toate prevederile sanitare sînt incluse în reglementările fitosanitare sau în regulamentele de profil. b) veterinar- acest tip de control este reglemntat prin HG. Nr.1408 din 2008 și HG.nr.1909 din 2008. În fiecare raion există cîte o direcție sanitar-veterinară care este responsabilă de sănătatea animalelor și siguranța produselor animaliere; c) vamal- este regelementat prin Codul Vamal al Republicii Moldova din 20.07.2000; d) financiar-fiscal; e) ecologic fiind exercitat de către Inspectoratul Ecologic de Stat; f) antiincendiar regelementat prin Legea din 19.11.1994 cu privind apărarea împotriva incendiilor. Administrarea publică în domeniul asigurării apărării împotriva incendiilor îi revine Guvernului, Direcției salvatori și pompieri din componența Serviciului Protecției Civile și Situațiilor Excepționale al Ministerului Afacerilor Interne, autorităților administrației publice locale.

Organele de control administrativ specializat sunt în drept doar de a da îndrumări de specialitate obligatorii organelor controlate cu privire la restabilirea legalității actelor administrative emise sau de a interveni cu sesizare la organele competente de a anula actul administrativ ilegal. Adică aceste organe nu sînt împuternicite de a aplica sancțiunea anulării actului administrativ ilegal.

Organele care efectuează controlul de specialitate sînt inspecțiile și inspectoratele de stat pe plan central sunt organizate în cadrul ministerelor sau a altor organe centrale de specialitate ale administrației publice.

Prin inspecțiile și inspectoratele de stat organizate în cadrul lor, ministerele exercită controlul de specialitate asupra acelor acte și fapte ale organelor controlate ce se încadrează în profilul organului de control. În aceste cazuri, precum și în altele asemănătoare, organele controlate nu sunt subordonate din punct de vedere administrativ, organelor de control.

Indiferent de nivelul, central sau teritorial, controlul extern specializat exercitat de inspecțiile și inspectoratele de stat se bazează pe principale obiective:

verificarea legalității activității controlate (operațiunile materiale tehnice, actele juridice, faptele materiale juridice);

verificarea unui sau unor aspecte (financiare, vamale, comerciale, sanitare) ale activității organului, a instituției, din structurile controlate;

în temeiul prevederilor legale, organele din această categorie vor putea constata abaterile săvârșite și să sesizeze organele competente a le sancționa disciplinar, material și penal, ori să aplice ele însele sancțiuni administrative, dar nu au dreptul de a anula măsurile luate de organele centrale.

Serviciul fiscal de stat ( HG cu privire la reglementarea activității organelor Serviciului Fiscal de Stat nr.1736 din 2002) [18] reprezintă o structură unică în sistemul finanțelor republicii și include: Inspectoratul fiscal principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanțelor, Inspectoratul Fiscal de Stat pe unitatea teritorial autonomă Găgăuzia și inspectoratele fiscale de stat pe municipii și raioane, care au calitatea de persoane juridice, conturi curente în instituțiile financiare, sigiliul cu Stema de Stat a Republicii Moldova și denumirea lor ce se subordonează șefului Inspectoratului Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanțelor, fiind finanțate din mijloacele bugetului de stat.

Serviciul control Financiar și revizie de pe lângă Ministerul Finanțelor este un organ al puterii executive de stat, care în limita competenței exercită controlul financiar asupra activității persoanelor fizice și juridice inclusiv străine, indiferent de genul de activitate și forma de proprietate, care desfășoară activitate economică pe teritoriul R. Moldova, precum și asupra persoanelor fizice și juridice înregistrate în republică, care desfășoară activitatea economică dincolo de hotarele ei.

Organele din această categorie, pot aplica cu ocazia exercitării controlului mijloacele și sancțiunile specifice de care dispun, prevăzute în actele normative, ce reglementează organizarea și funcționarea inspecțiilor și inspectoratelor de stat, când constată încălcări ale legii în domeniul respectiv. De exemplu, ele pot suspenda actele și măsurile ilegale hotărâte de cei controlați și au dreptul de a le da îndrumări obligatorii, de a le aplica sancțiuni administrative (oprirea fabricației, propunerea de sistare a fabricației, respingerea produselor cu deficiențe de calitate, sistarea produselor ce nu corespund calității, retragerea dreptului de aplicare a mărcii de calitate), inclusiv sancțiuni contravenționale în cazurile prevăzute de lege sau de actele normative emise în baza și pentru aplicarea legii, precum și solicitarea aplicării de sancțiuni disciplinare.

Controlul autorităților de tutela administrativă. Acest control la fel reprezintă un control administrativ extern care presupune că autoritățile centrale își rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităților locale, deși activitatea administrației publice locale se bazează pe principiul descentralizării [1], acest control în prezent este denumit control de legalitate.

Dnl Mihail Paton argumentează existența acestui control prin faptul că aplicarea descentralizării administrative nu are drept consecință independență totală a colectivităților locale față de statul în care sînt organizate [39, p.861].

Din cele expuse mai sus observăm că controlul de tutelă administrativă poate fi confundat cu controlul ierarhic. Însă spre deosebire de controlul ierarhic, controlul de tutelă administrativă este un control excepțional și condiționat: principiile, domeniul și formele lui trebuie să fie prevăzute de lege [37, p.60].

Prin cele menționate vom stabili caractersiticile ce deosebește controlul de tutelă de cel ierarhic: a) în mod normal este limitat doar la un control de legalitate; b) organul ce exercită controlul de tutelă nu este împuternicit de a da ordine și indicații organului controlat; c) între organul de control nu este un superior și cel controlat un inferior; d) se exercită de autoritățile stabilite de lege și numai în cazurile prevăzute de lege. Organul de control tutelar poate doar sesiza organul emitent, guvernul sau instituția de contencios administrativ care se vor pronunța în limitele competenței lor prin acte difinitive asupra legalității sau oportunității actelor controlate.

Astfel am observat că controlul tutelar reprezintă un control administrativ exetrn exercitat de organele centrale ale administrației publice asupra administrației publice descentralizate-locale.

Existența acestui control este necesară, și dnl E.D. Tarangul vine cu următoarele argumente pentru susținerea necesității acestuia [38, p.223]:

pentru că autoritățile descentralizate girează servicii publice, care trebuiesc să funcționeze în mod regulat și continuu în interesul general;

la descentralizarea teritorială autoritățile centrale sînt obligate să vegheze ca nu cumva interesele locale sau regionale să fie satisfăcute în detrimentul și pe seama intereselor generale;

administrația publică centrală trebuie să vegheze ca autoritățile locale să-și facă datoria pe deplin;

autoritatea centrală trebuie să vegheze la menținerea unității statului și să reprime orice tendință centrifugă a autorității descentralizate.

În Republica Moldova controlul tutelar în esență este exercitat de Guvern prin reprezentanții săi în raioane.

Controlul tutelar este exercitat de Guvern prin intermediul Cancelariei de Stat [11].

Astfel din menționate mai sus observăm că controlul autorităților de tutelă administrativă nu este alt ceva decît controlul administrativ de legalitate exercitat asupra activității administrației publice locale.

Controlul administrativ asupra activității administrației publice locale este reglementat prin Legea cu privire la administrația publică locală, art. 61 care prevede că scopul acestui control este respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, a prezentei legi și a altor acte normative atît de către autoritățile administrației publice locale de nivelurile întîi și al doilea, cît și de către funcționarii acestora. Și se exercită acest control asupra activității autorităților administrației publice locale de nivelul I și II, și asupra autorităților publice din cadrul unității administrativ teritoriale autonome cu statut juridic special.

Controlul administrativ al activității administrației publice locale include controlul de legalitate și controlul de oportunitate. După difirența controlului ierarhic și a tutelei administrative observăm că prin tutela administrativă se verifică doare legalitatea activității administrației publice locale și nicidecum și oportunitatea, astfel în continuare ne vom referi la controlul administrativ de legalitate.

De organizarea controlului administrativ al activității administrației publice locale este responsabilă Cancelaria de Stat, fiind exercitat nemijlocit de Cancelaria de Stat sau oficiile teritoriale sale teritoriale, conduse de reprezentații Guvernului în teritoriu. Competențele Cancelariei de Stat șia oficiilor sale teritoriale sînt stabilite prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea, structurii și efectivului-limită ale Cancelariei de Stat din 06.11.2009 și prin Hotărîrea Guvernului cu privire la ofiicile teritoriale ale Cancelariei de Stat din 18.12.2009.

Controlul administrativ de legalitate se întemeiază conform Legii cu privire la administrația publică locală art.62, după cîteva principii: a) exercitarea acestuia numai potrivit procedurilor și în cazurile prevăzute de legislația în vigoare; b) respectarea proporționalității între amploarea intervenței autorității de control și importanța intereselor care le protejează; c) neadmiterea limitării dreptului autorității administrației publice locale de a administra în mod autonom, în condițiile legii, afacerile ce țin de propria competență.

Controlul administrativ de legalitate la rîndul lui se împarte în patru tipuri: a) controlul obligatoriu; b) controlul facultativ; c) controlul solicitat de autoritatea administrației publice locale; d) controlul solicitat de persoanele vătămate.

În cazurile în care controlul este exercitat tot de autoritățile administrative la inițiativa celor administrați, acest control poartă denumirea de recurs administrativ.

Inițiativa celui administrat de a cere un control asupra activității autorităților administrației publice este că poate fi victimă a abuzului administratorului, rezultat dintr-un act administrativ vătămător sau din refuzul de a-i soluționa o cerere referitoare la un drept prevăzute de lege, se poate adresa oricînd direct conducerii autorității administrative respective pentru a cere modificarea sau anulare deciziei prin care i se încalcă drepturile sale. Recursul administrativ permite celor administrați să-și exprime propria lor situație și să-și apere drepturile lezate și interesele legitime vătămate.

Recursul administrativ sub acest termen nu este reglementat, însă conținutul acesteia este prevăzut în Legea contenciosului administrativ [9], Legea cu privire la petiționare [7].

Exercitarea controlului administrativ produce efecte primare și efecte drivate.

Efectul direct al controlului administrativ constă în stabilirea unei aprecieri de conformitate. Astfel, dacă în aprecierea pe care o face organul de control, rezultă concordanța dintre activitatea administrației cu ceea ce se așteaptă de la ea, înseamnă că acesta funcționează normal.

Punerea în evidență a neconcordanțelor produce efecte derivate, al căror scop este restabilirea conformității, între ceea ce trebuia să facă administrația și ceea ce a realizat. Dintre efectele derivate menționăm: 1) transmiterea constatărilor organului competent, în scopul de a lua măsuri pentru remedierea deficiențelor semnalate; 2) publicarea constatărilor, avînd ca scop informarea opiniei publice, în acest mod, funcționarii pot să se conformeze cu normele de referință pentru a-și desfășura activitatea mai eficient. În mod practic, concluziile controlului sînt dezbătute în instituția administrativă asupra verificării, formulîndu-se, dacă este cazul, obiecțiuni și propunîndu-se măsuri pentru îmbunătățirea activității.

Autocontrolul constă în acțiunile întreprinse de către organul de control, pentru a restabili conformitatea și pentru a remedia deficiențele, prin propriile sale decizii.

Întrucît controlul urmărește respectarea normelor juridice, rezultatul să constă în conformarea Administrației cu această stare și cu aplicarea legii de către toți funcționarii.

Controlul are un efect dinamic și devine un factor de progres, urmărind optimizarea activităților administrative. Acțiunea administrației apare pe prim plan, iar aceea a controlului, pe un plan secundar.

În anumite condiții, exercitarea controlului poate frîna activitatea administrației și spori costurile sale; aceasta denotă ca activitatea de control a fost concepută în mod eronat și trebuie reorganizată pentru a nu prejudicia acțiunile instituțiilor publice.

Controlul legalității și oportunității activității exercitat de Guvern asupra ministerelor, altor autorități administrative centrale și a organelor din subordine produce efecte juridice și anume la exercitarea controlului în caz că consideră activitatea acestora contravine legalității și nu sînt oportune este în drept să abroge hotărîrile, ordinile miniștrilor, conducătorilor altor organe din subordine.

Controlul administrativ de specialitate la fel produce efecte juridice numai că nu în așa ca cel ierarhic și anume: 1) autoritățile învestite cu atribuții de control specializat nu pot anula actele administrative ilegale dar cer autorităților abilitate să facă acest lucru; 2) în ceea ce privește activitatea unor persoane, se poate dispune suspendarea pînă la intrarea în legalitate; 3) se poate dispune retragerea autorizației. Organele din această categorie vor putea constata abaterile săvîrșite și să sesizeze organele competente a le sancționa disciplinar, material și penal, ori să aplice ele însele sancțiuni administrative, dar nu sînt în drept de a anula măsurile luate de organele central.

Din controlul de specialitate, efecte juridice mai produce și cel controlat de inspecții și de inspectorate de stat, care la constatarea încălcărilor ale legii în domeniul respectiv, sînt în drept de a suspenda actele și măsurile ilegale hotărîte de cei controlați și au dreptu de a le da îndrumări obligatorii, de a le aplica sancțiuni administrative (oprire fabricației, proprunerea de sistare a fabricaței, respingerea produselor cu deficiențe de caliate etc.).

În urma controlului exercitării controlului administrtiv, în unele situații și condiții aplicarea actului administrativ poate fi întreruptă temporar sau definitiv. În aceste împrejurări vorbim de suspendarea, revocarea și anularea actului administrativ.

Prin suspendare se înțelege situația în care un act administrativ, fără a fi desființat, nu se mai aplică în mod temporar sau și provizoriu [42, p.190]. Suspendarea unui act administraiv poate fi determinată de maimulte motive: legalitatea actului este contestată de o persoană fizică sau juridică; este necesar ca actul pus de acord cu actele administrative emise ulterior de organul ierarhic superior; aplicarea actului nu este oportună.

Suspendarea poate fi hotărîtă fie de organul emitent a actului, fie de către organul ierarhic superior.

Efectele suspendării încetează fie prin anularea actului administrativ, fie prin reluarea lui în vigoare ca urmare a stabilirii legalității lui.

Atunci cînd suspendarea actului s-a făcut pe motiv de neoportunitate, ea va înceta de dept la sfîrșitul perioadei pentru care a fost hotărîtă sau, dacă nu a fost stabilită o perioadă, suspendarea va înceta cînd au dispărut împrejurările care au determinat-o.

Controlul administrativ este cel mai aproape de activitatea administrației publice și are o mare importanță, deoarece de existența și eficiența controlului administrativ depinde calitatea activității întregului sistem administrativ și respectiv de modul de organizare a executării și executarea în concret a legii.

2.3. Controlul Judecătoresc și efectele juridice ale controlului Judecătoresc în activitatea Administrației Publice

Controlul judecătoresc reprezintă o altă formă de control a activității administrației publice care în literatura de specilaitate se întîlnește sub următorii termeni ca: controlul judecătoresc, justiție administrativă sau contencios adminitrativ.

În fostele state socialiste, în care nu se admitea nici o formă de justiție asupra administrației, era acceptat mai mult termenul de control judecătoresc asupra adimistrației decît cel de justiție administrativă.

Importanța acestui control este să existe și să funcționeze un astfel de control ca cel mai eficient instrument de asigurare a legalității în administrația publică și a ordinii de drept în societate. În regimurile politice democratice, controlul judecătoresc al legalității actelor emise de către organele administrației publice, se înfăptuiește prin intermediul instituției contenciosului administrativ.

Termenul de „contencios" provine din latină, de la verbul „contendere", care înseamnă luptă, confruntare.

În doctrină, termenul de „contencios" a fost utilizat în principal pentru a face distincția dintre căile de atac împotriva actelor administrative și recursurile administrative. Un recurs dobândea caracterul de „contencios" atunci când instituțiile care soluționau litigiile dintre administrație și cetățeni aveau competența de a anula actele ilegale.

Dnl Romulus Julian Gheorghiu definește contenciosul administrativ sub două sensuri: în sens organic, contenciosul desemna instituțiile care soluționau litigiile dintre administrație și cetățeni, în sens material, contenciosul se definește prin calitatea unor , subiecte de drept, precum și prin regulile speciale de judecată [31, p.207].

În opinia dnei Maria Orlov, doctor în drept, prin contencios administrativ se înțelege „activitatea de soluționare de către instanțele judecătorești specializate, prevăzute de lege, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, un funcționar al acesteia ori un serviciu public, litigii apărute din acte administrative ilegale ori din refuzul rezolvării unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege” [38, p.233].

Dn-l Mihail Platon definește contenciosul administrativ ca un eficient instrument de control al administrației din partea puterii judecătorești cu respectarea principiului separației și colaborării puterilor în stat [39, p.882]. El vine să completeze în mod organic celelalte forme de control asupra activității autorităților publice întru realizarea principiului de bază al unui stat democratic: legalitatea și ordinea de drept.

În conformitate cu art. 1 (1) din Legea contenciosului administrativ „Contenciosul administrativ reprezintă o instituție juridică care are drept scop contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorităților publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea și disciplinarea activității autorităților publice, asigurarea ordinii de drept".

Din această definiție se observă bine care este scopul principal a acestei instituții: contracararea abuzurilor și execeselor de putere ale autorităților publice, apărarea drepturilor persoanelor, ordonarea și disciplinarea activității autorităților publice și asigurarea ordinii de drept.

Găsirea acestei instituții juridice în legislația națională și stabilirea scopului acesteia este o jumătate de drum, acest drum trebuie să fie completat cu aplicarea în practică a aceteia și realizarea unui control în executarea acestuia.

Începutul creeării acestei instituții juridice și stabilirea în concret a scopului acesteia, cum scrie dna Maria Orlov [37, p.62], apare acum două sute de ani și mai bine, odată cu principiul separației puterilor în stat, care a destrămat puterea absolută a regilor, și s-a pus problema responsabilității statului în fața particularului. Acesta a fost unul dintre principiile Revoluției franceze de la 1789, dar nu și-a găsit o exprimare practică imediată. Abia în a doua jumătate a secolului XIX (mai ales după decizia Blanco a Consiliului de Stat din 1873) în Franța se schimbă legislația și, implicit, teoria cu privire la răspunderea statului pentru daune. Decizia Blanco afirmă principiul competenței administrative pentru toate acțiunile în care se solicită răspunderea statului. Această competență se fondează pe autonomia răspunderii administrației, care nu poate fi condusă de reguli stabilite în Codul civil referitoare la raporturile dintre particulari, ci este supusă unor reguli speciale, care variază după nevoile serviciului public și necesitatea de a concilia drepturile statului cu drepturile private.

În consecință, ” după revoluțiile burgheze dezvoltarea sistemelor de protecție a drepturilor cetățenilor în raporturile lor cu administrația a cunoscut o evoluție diferită, formîndu-se cele două sisteme, francez și anglo-saxon [28, p.7].

Aceste două mari sisteme, ambele au avut o mare influență la originea și evoluția contenciosului administrativ, numai că în perioade diferite. După 1789 sub influența revoluției franceze puterea executivă a fost separată de cea judiciară. Drept exemplu în acest sens servesc Germania-care mai tîrziu singură devine un exemplu pentru alte state, Belgia, Olanda etc.

După anii 90 ai sec.XX dezvoltarea contenciosului administrativ este radical influențată de modelul german. În această perioadă un șir de țări din Europa Centrală, de Est și de Sud –Est, țările foste membre ale Uniunii Sovietice se aflau într-o situație în privința alegerii de către acestea a noilor forme de guvernămînt și a modelelor de organizare judecătorească. Astfel modelul german a servit ca un exemplu pentru majoritatea statelor din regiunile sus numite. Deaceea sistemul german este foarte răspîndit în Europa, dat fiind faptului că acesta apare ca un sistem logic, deoarece el garantează în primul rînd independența și specializarea [28].

Influența unui model sau altuia asupra sistemelor naționale nici de cum nu poate fi interpretată ca o transpunere a lui automată, ci trebuie concepută ca un proces de selectare și de adoptare a unui cadru legislativ util fiecărui stat și cetățenilor lui în regelementarea raporturilor juridice din sfera socio-economică, un exemplu elocvent în acest sens servește Estonia.

Influenței celor două sisteme în diverse state se resimte prin, exemplu în Bulgaria au fost constituite 28 de instanțe regionale și Curtea Supremă de contencios administrativ fiind o mare reformare în sistemul judiciar. Un alt exemplu Ucraina unde este adoptat Codul jurisdicției administrative [28, p.9].

Republica Moldova face parte din același sistem ca și România care constă în faptul că organele de contencios administrativ sînt organizate într-un sistem de organe ce fac parte din sistemul organelor puterii judecătorești. Contenciosul administrativ este reglementat prin Legea contenciosului administrativ în care lipsesc norme care să prevadă procedura soluționării cazului în contenciosul administrativ, astfel ce ține de procedură se face apel la Codul de procedură civilă al RM. Spre deosebire de sistemul Republicii Moldova, un alt sistem din care face parte Franța, organele contenciosului administrativ alcătuiesc un sistem de orgnae paralel cu sistemul organelor judecătorești.

În literatura de specialitate se întîlnesc cîteva forme ale contenciosului administrativ. Aceste forme depind de competența instanței de contencios administrativ și de litigiul contenciosului administrativ.

Astfel profesorul Maria Orlov delimitează patru forme principale de cotencios administrativ: a) de anulare; b) de plină jurisdicție; c) subiectiv; d) obiectiv [37, p.70].

Contenciosul administrativ de anulare este caracterizat prin faptul ca instanța de contencios administrativ este competentă numai de a anula, modifica actul administrativ atacat în instanță, deoarece este adoptat sau emis contrar legii, sau să oblige organul serviciului public de a rezolva o cerere și recunoașterea dreptului pretins.

Contenciosul administrativ de plină jurisdicție este caracterizat prin faptul că instanța de contencios administrativ pe lîngă anularea, modificarea actului administrativ atacat, rezolvarea cererii, recunoașterea dreptului pretins mai este competentă și să oblige serviciul public la repararea pagubei persoanei vătămate [9].

Contenciosul subiectiv reprezintă acel contencios de plină jurisdicție care este declanașat numai de persoana fizică sau juridică în scopul de a asigura respectarea drepturilor sale subiective, și cu condiția că între drepturile sale subiective ale persoanei vătămate trebuie să existe un raport de cauzalitate cu actul administrativ contestat.

Contenciosul obiectiv este un contencios administrativ de anulare și poate fi declanșat de către subiecții de drept public competenți, în apărarea drepturilor altor persoane sau a unui interes public general.

Profesorul Antonie Iorgovan desprinde o dublă calitate a apersoanelor de drept public competente de a declanșa o acțiune în contenciosul administrativ (Avocatul Poporului, Ministerul Public, Prefectul ș.a., potrivit art.1 din Legea contenciosului administrativ a României) [51, p.27].

În Republica Moldova conform Legii contenciosului administrativ art.5 [9], în apărarea drepturilor altor persoane sau a unui interes public general este în drept să sesizeze instanța de contencios administrativ: Guvernul, Cancelaria de Stat, Oficiul Teritorial al Cancelariei de Stat, Avocatul Parlamentar, Procurorul ș.a..

Instituția contenciosului administrativ apare în Republica Moldova datorită adoptării Constituției Republicii Moldova la 29 iulie 1994 care reprezintă suportul legal al acesteia.

Astfel art. 53 din Constituția Republicii Moldova [1] prevede că ,,persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului actului și repararea pagubei” și respectiv art.20 din Constituția Republicii Moldova care prevede ,,orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime”

În baza Constituției Republicii Moldova și articoleleor sus menționate, în anul 2000 la 10 februarie este adoptată Legea contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial la 18.05.2000 și a intrat în vigoare la 18.08.2000.

Potrivit Legii contenciosului administrativ d-nul Ștefan Belecciu stabilește cîteva caracterisitici de reglementare ale contenciosului: a) controlul judecătoresc asupra actelor administrative se efectuează pentru verificarea legalității acestuia dar nu și asupra oportunității; b) controlul judecătoresc asupra actelor administrative are ca obiect exclusiv actele care produc efecte juridice provenind de la o autoritate administrativă; c) este un control de plină jurisdicție; d) este condiționat de îndeplinirea unei proceduri prealabile; e) are un caracter complementar; f) instanțele împuternicite să efectueze controlul judecătoresc asupra legalității actelor administrative, sînt instanțe de drept comun în materie de contencios administrativ- Judecătoriile, Curțile de Apel, Curtea Supremă de Justiție [22, p.41].

Pentru a intenta acțiunea împotriva autorităților publice ce au emis acte administrative ce contravin legii, conform Legii contenciosului administrativ și Codului de procedură civilă este necesar a îndeplini cîteva condiții:

reclamantul să fie subiect cu drept de sesizare;

vătămarea reclamantului unui drept recunoscut de lege printr-un act administrativ sau nesoluționarea în termen a unei cereri;

actul atacat ce a încălcat dreptul reclamantului să fie emis de către o autoritate publică;

respectarea procedurii prealabile.

În cazul în care nu sînt respectate condițiile enumărate mai sus și alte condiții prevăzute în art.166, 167 ale Codului de procedură civilă [3], atunci instanța restituie sau respinge cererea.

Cum a fost menționat mai sus una din caracteristicile de bază ale controlului judecătoresc este că se efectuează asupra actelor administrative care produc efecte juridice. Actele administrative ce produc efecte juridice și reprezintă obiectul acțiunii în contenciosul administrativ.

Obiectul controlului judecătoresc este reglementat prin Constituația Republicii Moldova, Legea contenciosului administrativ din 10.02,2000; Legea privind administrația publică locală din 28.12.2006; Legea cu privire la petiționare din 19.07.1994; Hotărîrea de Guvern cu privire la oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat din 18.12.2009.

Conform art.3 din Legea contenciosului administrativ, obiectul acțiunii în contenciosul administrativ îl constituie: a) actele administrative- cu caracter normativ și cu caracter individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane; b) nesoluționarea în termenul legal a cererii prin – refuz nejustificat de a rezolva o cerere care mai este numită și tacere administrativă și prin faptul de a nu răspunde petiționarului în termenul legal de 30 de zile care mai este numită tardivitate; c) contractele administrative (acte de gestiune) de administrare și folosire a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, activitatea funcționarilor publici care reies din relațiile de muncă regelementate de statutul acestora.

Despre noțiunea și caracteristicile categoriilor de acte administrative ne-am referit mai sus, acum vom trage o atenție mai deosebită asupra aspectului ce ține de controlul judecătoresc asupra acestor acte.

Dnl Ștefan Belecciu definește actul administrativ ca un act juridic unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii [22, p.58].

Dna Angela Dastic definește actul administrativ ca o formă juridică de realizare, ca activitate principală ori secundară, a faptului administrativ, de către organe de stat sau, în baza legii, de organe nestatale, ce concretizează manifestarea unilaterală de voință a acestora, într-un regim juridic administrativ tipic sau atipic [28, p.46].

Noțiunea “act administrativ” este reglementată atît în art. 2 din Lege contenciosului administrativ, cît și în Rezoluția (77) 31 “Cu privire la protecția individului față de actele autorităților administrative”, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 28 septembrie 1997, Curtea supremă de Justiție în hotărîrea nr.10 din 30.10.2009, a definit actul administrativ ca fiind un act unilateral, cu caracter normativ sau individual, adoptat sau emis de către o autoritate publică sau de o persoană privată împuternicită prin lege sau printr-un act administrativ, în mod unilateral, în baza și în vederea exercitării legii, pentru nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice de drept administrativ [19].

Prin autoritate publică se înțelege orice organ de stat al unităților administrative instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acționează în regim de putere publică pentru realizarea unui interes public.

Astfel autoritățile publice care emit actul administrativ care poate fi contestat în contenciosul administrativ, fiind reglementate prin Legea contenciosului administrativ art.3, acetea sînt:

a) autoritățile publice și autoritățile asimilate acestora în sensul Legii;

b) subdiviziunile autorităților publice;

c) funcționarii din structurile specificate la lit. a) și b).

Din categoria autorităților publice fac parte:

– Parlamentul Republicii Moldova;

– Președintele Republicii Moldova;

– Guvernul;

– organele administrației publice centrale (ministerele, agențiile, birourile, serviciile, alte autorități administrative), autorităților publice centrale autonome fac parte Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Comisia pentru Piața Hîrtiilor de Valoare, Comisia Electorală Centrală, Banca Națională a Moldovei etc și subdiviziunile lor teritoriale;

– autoritățile administrației publice locale de nivelul întîi, care sînt constituite și activează pe teritoriul satului (comunei), orașului (municipiului);

– autoritățile administrației publice locale de nivelul al doilea, care sînt constituite pe teritoriul raionului, municipiului Chișinău, unității teritoriale cu statut juridic special, și subdiviziunile lor;

– autoritatea judecătorească, care include toate instanțele judecătorești, Consiliul Superior al Magistraturii și Procuratura.

Persoanele private (fizice sau juridice) pot fi asimilate autorităților publice în sensul Legii, dacă aceste persoane exercită atribuții de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege sau printr-un act administrativ de autoritate să presteze un serviciu de interes public sau să exercite funcții publice întru executarea actelor legislative sau normative ale statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Prin urmare, actele emise de persoanele private întru realizarea acestor prerogative pot fi contestate în ordinea contenciosului administrativ.

Nu pot fi contestate în contenciosul administrativ actele emise de organizațiile cooperatiste, obștești sau agenții economici și persoanele juridice cu scop lucrativ.

O condiție importantă pentru ca actele administrative a autorităților sus menționate să fie contestate în contenciosul administrativ este ca acest act să contravină legii și prin care să aducă vătămare a unui drept recunoscut de lege unei persoane, care nu este alt ceva decît un drept subiectiv. Nu poate fi considerat un drept subiectiv un simplu interes fără recunoaștere legală. Astfel trebuie să fie o legătură cauzală între actul administrativ adoptat sau emis și vătămarea unui drept subiectiv.

Vătămarea unui drept nu trebuie confundat cu cauzarea unui prejudiciu deoarece în multe cazuri se întîmplă că un drept subiectiv poate fi încălcat fără a se aduce un careva prejudiciu. Acest prejudiciu poate să nu apară dar și invers poate apărea odată cu aplicarea în practică a actului administrativ.

Astfel instanța de contencios administrativ nu trebuie să verifice existența unui prejudiciu dar să verifice existența unei încălcări a unui drept a persoanei [34, p.32].

Un alt obiect al acțiunii în contenciosul administrativ poate fi și nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. Acest moment este prevăzut în Legea contenciosului administrativ art. 2 și care prevede că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri se înțelege ca un refuz de a primi o cerere sau fapt de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii de către o autoritate publică, în cazul în care lege nu dispune altfel [9]. Precum și în art.3 (2) care prevede că obiect al acțiunii în contenciosul administrativ este și nesoluționarea în termen legal unei cereri cu privire la un drept recunoscut de lege.

Nesoluționarea, propriu zis nu este un act administrativ, însă ca și actele administrative produce efecte juridice care constă în împiedicarea petiționarului să și realizeze un interes al sau care conform legislației în vigoare este în drept să îl realizeze.

Nesoluționarea în termen legal a unei cereri are două modalități: refuzul nejustificat care în practică ar fi refuzul autorității publice de a prmi cererea petiționarului prin care se solicită eliberarea unui certificat.

Conform art.19 (1) din Legea privind accesul la informație ” Refuzul de a furniza o informație, un document oficial va fi făcut în scris, indicîndu-se data întocmirii refuzului, numele persoanei responsabile, motivul refuzului, făcîndu-se în mod obligatoriu trimitere la actul normativ (titlul, numărul, data adoptării, sursa publicației oficiale), pe care se bazează refuzul, precum și procedura de recurs a refuzului, inclusiv termenul de prescripție”[10].

O a doua modalitate reprezintă faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective daca prin lege nu e prevăzut un alt termen.

Într-o altă opinie , sînt inadmisibile căile de atac împotriva refuzului de a satisface o cerere care are ca obiect emiterea unui act administrativ a cărui legalitate nu este supusă controlului judecătoresc ca exemplu obiectul cererii fiind emiterea unui act act exceptat de la controlul judecătoresc [22, p.73].

Refuzul de a elibera un certificat, o adeverință sau un oricare alt înscris, precum și refuzul de a furniza o informație sau de a asigura accesul liber la registrele publice aflate la dispoziția furnizorului de informație, etc., de asemenea, sînt asimilate actului administrativ [19].

Astfel și vor urma în întregime regimul juridic al controlului judecătoresc al legalității actelor administrative.

O altă categorie de acte administrative ce împotriva cărora se poate de făcut o acțiune în contenciosul administrativ sînt actele administrative de gestiune și mai concret contractele administrative.

Așa cum contractul administrativ este privit într-o oarecare măsură ca o manifestare unilaterală de voință, adică ca un act administrativ și deaceea prin lege a fost asimilat cu actul administrativ, fapt prevăzut în Legea contenciosului administrativ art.2.

Prin acest articol, contractul administrativ este asimilat actului administrativ, fiind definit de lege ca un contract încheiat de o autoritate publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, avînd ca obiect administrarea și gestionarea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcționarilor publici care rezultă din relațiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora.

Din categoria contractelor administrative fac parte contractele de concesiune, reglementate prin Legea cu privire la concesiuni, contractele de achiziții publice, reglementate prin Legea privind achizițiile publice, contractele de prestare a serviciilor publice de gospodărire comunală, cum ar fi: de alimentare cu apă potabilă și menajeră, de furnizare a energiei termice și electrice, de canalizare și epurare a apelor uzate și pluviale, de salubrizare, de administrare a fondului locativ public, de administrare a domeniului public, reglementate prin Legea serviciilor publice de gospodărie comunală, alte contracte de prestări servicii de interes public sau de executare a lucrărilor de interes public național sau local.

Contractele de vînzare-cumpărare a bunurilor din domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale constituie contracte administrative, dacă, pînă la încheierea contractului de vînzare-cumpărare, nu a fost schimbat regimul juridic al bunului respectiv, cu trecerea lui din domeniul public în domeniul privat, în condițiile Legii privind administrarea și deetatizarea proprietății publice și ale legislației privind proprietatea publică. În cazul trecerii bunului din domeniul public în cel privat orice litigiu apărut va fi soluționat în instanța de drept comun.

Procesele verbale privind consumul fraudulos al energiei electrice și termice, al gazelor naturale, apei potabile și menajere pot fi contestate în ordinea contenciosului administrativ.

Conform Hotărîrii Curții Supreme de Justiție [19] contractelor administrative sînt asimilate și contractele încheiate între autoritățile publice și funcționarii publici. Prin urmare, funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special din serviciile diplomatice, serviciul vamal, din organele apărării securității naționale și ordinii publice și alte categorii stabilite prin lege pot înainta, în instanța de contencios administrativ, acțiuni cu privire la numirea, transferarea, detașarea, suspendarea sau eliberarea din funcție, inclusiv aplicare a sancțiunilor disciplinare, deoarece în acest caz pretențiile lor nu derivă dintr-un contract de muncă, ci dintr-un act emis de către o autoritate public.

Astfel totalitatea actelor de gestiune – contractelor administrative, cu excepția celor care sînt emise de autoritatea public în calitate de persoană juridică, pot fi contestate în instanța de contencios administrative.

S-au menționat mai sus categoriile de acte administrative care pot fi contestate în instanța de contencios administrativ care reprezintă activitatea autorităților ale Administrației Publice. Din cele relatate activitatea autorităților administrației publice nu este doar emiterea și adoptarea actelor administrative, aici ne referim la faptele materiale adică careva operațiuni fără de care emiterea sau adoptarea ar fi imposibile. Faptele materiale nu pot constitui de sine statătoare obiect al acțiunii în contenciosul administrativ deoarece nu produc efecte juridice.

Dat fiind faptul că, în lipsa actului pregătitor sau exercitării unor operațiuni tehnico-materiale, actul administrativ nu poate fi adoptat sau emis, iar dacă ar fi emis sau adoptat, nu ar produce efecte juridice, instanța de contencios administrativ, conform art.25 alin.(2) din Lege contenciosului administrative și prin punctual 8 al hotărîrii nr. 10 din 2009 al Plenului Curții Supreme de Justiție, verificînd legalitatea actului, este în drept, din oficiu sau la cerere, să se pronunțe și asupra legalității acestor acte sau operațiuni. (Spre exemplu, instanța din oficiu este în drept să verifice legalitatea avizelor, care au stat la baza emiterii actului administrativ, cvorumul prevăzut de lege, dacă actul este semnat de către conducătorul organului colegial, iar în cazurile prevăzute de lege – contrasemnat, etc.).

Plenul Curții Supreme de Justiție , prin hotărîrea nr.10 din 30 octombrie 2009, în cazul în care organul administrației publice refuză întocmirea sau eliberarea actului administrativ pregătitor (avizului, acordului, concluziei, etc.) sau prin lege este prevăzută contestarea actului pregătitor, persoana poate contesta în instanța de contencios administrativ actul pregătitor sau poate solicita obligarea organului respectiv la întocmirea sau eliberarea actului pregătitor.

O dată cu adoptarea actului administrativ care contravine legii va aduce vătămarea unui drept subiectiv și-i va aduce careva prejudicii, atunci repararea prejudiciului îl putem considera deasemenea obiect al instanței de contencios administrativ. Cu condiția că prejudiciul apare de la actul administrativ emis care contravine legii, și să existe legătura cauzală dintre actul administrativ, dreptul subiectiv încălcat și prejudiciu adus. Desigur prejudiciul desinestătător nu va fi un obiect al instanței de contencios administrativ deoarece nu va fi de competența acesteia ci de instanța de drept comun. Însă ca instanța de contencios administrativ să fie competentă de a lua hotărîrea reparării prejudiciului, conform Legii contenciosului administrativ art.18 [9] care prevede repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate printr-un act ilegal sau prin nesoluționarea unei cereri în termenul legal, dacă acțiunea în despăgubiri se va înainta concomitent cu cererea inițială sau prin înaintarea unei cereri suplimentare, dacă aceasta a fost înaintată ulterior.

În cazul în care acțiunea în despăgubiri este înaintată după ce, printr-o hotărîre judecătorească, actul administrativ a fost anulat sau modificat sau autoritatea a fost obligată să soluționeze cererea sau să emită actul administrativ, se înaintează în instanța de drept comun.

De asemenea, se va înainta în instanța de drept comun acțiunea cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ care, ulterior, a fost anulat de către autoritatea emitentă sau ierarhic superioară.

Acțiunea în repararea prejudiciului material și moral se prescrie în termen de 3 ani (art. 267 și art. 1424 din Codul civil).

Acțiunea în reparare a prejudiciului moral și material poate fi înaintată și împotriva funcționarului public al autorității publice pîrîte care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să soluționeze cererea în care se solicită despăgubiri.

Funcționarul public introdus în proces are calitatea procesuală de sine stătătoare de pîrît în litigiu, avînd toate drepturile și obligațiile procesuale ale părții în proces.

În cazul în care se admite acțiunea, funcționarul public poate fi obligat să plătească despăgubiri solidar cu autoritatea respectivă (art. 20 alin.(2) din Lege contenciosului administrativ), dacă se va dovedi că el a săvîrșit, intenționat sau din culpă gravă, fapta ilicită prejudiciabilă (art. 1404 din Codul civil).

Funcționarul public, în temeiul art. 20 alin. (3) din Lege contenciosului administrativ, poate chema în garanție superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluționarea cererii, acesta fiind introdus în proces în calitate de pîrît.

Conform prevederilor art. 23 din Legea privind administrația publică locală, acțiunea în despăgubiri poate fi înaintată și împotriva consilierilor care au adoptat actul administrativ, dacă au votat pentru adoptarea acestui act. În acest caz, în baza principiului solidarității, consilierii răspund solidar cu autoritatea.

Se atenționează că autoritatea publică și persoanele menționate pot fi degrevate de obligația de a repara prejudiciul în măsura în care cel prejudiciat a omis, cu intenție ori din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale (art.1404 alin.(3) din Codul civil).

Făcînd o generalizare observăm că actul administrativ precum și nesoluționarea în termen legal a unei cereri și contractele administrative care prin lege sînt asimilate unui act administrativ repezintă obiectul controlului judecătoresc asupra activității administrației publice.

Dar totuși nu toate actele administrative pot fi atacate în instanța de contencios administrativ. Aceste acte au primit denumirea de acte exceptate de la controlul judecătoresc. Actele exceptate de la controlul judecătoresc sînt reglementate prin art.4 al Legii contenciosului administrativ [9].

Pentru a fi mai concreți vom prezenta lista actelor administrative care nu pot fi atacate în instanța de contencios administrativ:

a) actele exclusiv politice ale Parlamentului, Președintelui  Republicii Moldova și Guvernului, precum și actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative,  ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice cu responsabilități de protecție a intereselor generale ale statului sau ale instituțiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei prezentate în anexă, parte integrantă a prezentei legi. Sînt actele emise de Parlamentul RM, Președintele RM și Guvernul RM în exercitarea atribuțiilor constituționale. Aceste acte sînt cu privire la raporturile constituționale dintre organele autorității publice enumărate și se emit sub formă de : declarații, apeluri, moțiuni, mesaje, scrisori, rezoluții etc. care nu sînt producătoare efecte juridice.

b) actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a Republicii Moldova

c) legile, decretele Președintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, ordonanțele și hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, care sînt supuse controlului de constituționalitate;

d) actele de comandament cu caracter militar;

e) actele administrative referitoare la securitatea națională a Republicii Moldova, la exercitarea regimului stării excepționale, la măsurile de urgență luate de autoritățile publice în vederea combaterii calamităților naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor și altor fenomene de aceeași natură;

f) actele administrativ-jurisdicționale de sancționare contravențională și alte acte administrative pentru a căror desființare sau modificare legea prevede o altă procedură judiciară;

g) actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană juridică, în legătură cu administrarea și folosirea bunurilor ce aparțin domeniului său privat;

h) actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătorești irevocabile.

Controlul judecătoresc asupra legalității actelor administrative în RM se exercită prin sesizarea instanței de contencios administrativ și prin ridicarea excepției de ilegalitate.

Astfel în continuare voi enumera subiecții cu drept de sesizare a instanței de contencios administrativ, conform Legii contenciosului administrativ [9], aceștia sînt: a) persoana, inclusiv funcționarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; b) Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului și primarul – în condițiile Legii privind administrația publică locală; c) procuror; d) avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative – în condițiile Legii cu privire la avocații parlamentari; e) instanțele de drept comun și cele specializate, în cazul ridicării excepției de ilegalitate.

Dnl Ștefan Belecciu în lucrarea sa, din lista subiecților sus menționați, îi clasifică în subiecți generali și speciali. Astfel subiecții de la punctul ,,a,, sînt subiecți generali și cei de la punctele ,,b-e” subiecți speciali [22].

A doua modalitate de exercitare a controlului judecătoresc asupra activității administrației publice este excepția de ilegalitate.

Conform art. 13 din Legea contenciosului administrativ, care prevede că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică, poate fi cercetată oricînd în cadrul unui proces într-o pricină de drept comun, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Profesorul Tudor Drăganu arată că excepția de ilegalitate este un mijloc de apărare prin care, în cadrul unui proces pus în curgere pentru alte temeiuri decît nevalabilitatea actului de drept administrative, una din părți este amenințată să i se aplice un asemenea act ilegal, se apără invocînd acest viciu și cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluționarea problemei [22, p.107].

Dna Angela Dastic ne dă următoarea definiție a excepției de ilegalitate ca fiind o apărare pe care o parte într-un proces o face împotriva unui act administrativ ilegal care are incidență cu cauza care este pe rol în instanță [28, p.69].

În literatura de specialitate specificul excepției de ilegalitate rezidă în faptul că aceasta a reprezentat o formă de control indirect al actelor administrative ce se caracterizează prin posibilitatea exercitării lui și din oficiu de către instața de judecată.

Important este să se rețină că pe calea excepției de ilegalitate poate fi supus controlului judecătoresc doar un act administrativ cu caracter normativ, o a doua carateristică este că stabilirea caracterului ilegal al actlui administrativ este cuprinsă în dispozitivul hotărîrii.

În cazul în care instanța constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului în fond, ea sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza.

Instanța de contencios administrativ conform Codului de procedură civilă și a Legii contenciosului administrativ examinează excepția de ilegalitate în termen de 10 zile, pronunțînd hotărîrea corespunzătoare în numele legii care poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile.

Recursul declarat împotriva hotărîrii pronunțate asupra excepției de ilegalitate se judecă în termen de 10 zile.

După examinarea excepției de ilegalitate, instanța de contencios administrativ restituie dosarul cu hotărîrea sa irevocabilă instanței care a ridicat excepția de ilegalitate.

La data rămînerii definitive a hotărîrii instanței de contencios administrativ actele administrative declarate ilegale își pierd puterea juridică și consecințele juridice ale actului administrativ declarat ilegal vor fi înlăturate de către autoritatea emitentă.

Ca și controlul politic și cel administrativ, controlul judecătoresc exercitat asupra activității administrației publice produce efecte juridice.

Efectele juridice în activitatea administrației publice sînt: a) anularea sau modificarea actlui administrativ atacat în instanța de contencios administrativ dearece este adoptat sau emis contrar legii; b) prin controlul judecătoresc organul serviciului public poate fi obligat de a rezolva o cerere sau de a recunoaște un drept pretins de către cetățean.

Deasemenea prin controlul judecătoresc, în cazul în care a fost emis un act administrativ care contravine legii și care a adus careva prejudicii persoanei vătămate în drepturi prin acest act, instanța de contencios administrativ este competentă de a obliga serviciul public la repararea pagubei persoanei vătămate cu respectarea condițiilor prevăzute în legislație.

Verificînd legalitatea actului administrativ, instanța de contencios administrativ este în drept, din oficiu sau la cerere, să se pronunțe și asupra legalității avizelor, actelor care au stat la baza emiterii actului administrativ- faptelor materiale. La fel este în drept să solicite actele pregătitoare care au stat la baza emiterii actului contestat și să oblige autoritatea publică la solicitarea persoanei vătămate eliberarea actului pregătitor.

În concluzie observăm că controlul judecătoresc are o importanță deosebită și acesta trebuie să existe și să funcționeze ca cel mai eficient instrument de asigurare a legalității în activitatea administrației publice și a ordinii de drept în societate.

Prin acest control se completează în mod organic celelalte forme de control asupra activității autorităților publice întru realizarea principiului de bază al unui stat democratic cu ajutorul căruia abuzurile și execesele de putere ale autorităților publice pot fi contracarate, să apere drepturile persoanelor, și desigur ordonarea și disciplinarea activității autorităților publice și asigurarea ordinii de drept.

CAPITOLUL III.

PROCEDURA DE EXERCITARE A CONTROLULUI DE LEGALITATE A ACTIVITĂȚII AP DE CĂTRE INSTANȚA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV LA SESIZAREA OFICIILOR TERITORIALE A CANCELARIEI DE STAT.

3.1.Controlul de legalitate exercitat în concret de către oficiile teritoariale ale Cancelariei de Stat

Asupra activității administrației publice locale adesea este efectuat controlul administrativ exercitat sub două modalități: a) control de legalitate; b) controlul de oportunitate.

Așa cum despre caracteristica generală a controlului administrativ și anume a controlului de legalitate și cel de oportunitate ne-am referit în capitolul II din această lucarare, la acest capitol ne vom referi mai mult ce ține de procedura de realizare a controlului de legalitate.

Conform Legii administrației publice locale, art. 63 (1), este prevăzut că de organizarea controlului administrativ al activității autorităților administrației publice locale este responsabilă Cancelaria de Stat, acesta fiind exercitat nemijlocit de Cancelaria de Stat sau de oficiile sale teritoriale, conduse de reprezentanții Guvernului în teritoriu.

Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat(în continuare oficiile teritoriale) reprezintă o subdiviziune desconcentrată în teritoriu a Cancelariei de Stat, menit să îndeplinească prerogativele acordate prin Legea nr.435-XVI din 28 decembrie 2006 privind descentralizarea administrativă, Legea nr.436-XVI din 28 decembrie 2006 privind administrația publică locală, Regulamentul privind organizarea și funcționarea Cancelariei de Stat, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.657 din 6 noiembrie 2009, Regulamentul cu privire la organizarea și funcționarea oficiilor teritoriale ale Cancelariei de Stat.

În conformitate cu Legea Administrației Publice Locale și altor legi scopul principal al controlului administrativ exercitat de către oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat este de a viza respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, a legislației naționale și a altor acte normative atît de către autoritățile administrației publice locale de nivelurile întîi și al doilea, cît și de către funcționarii acestora.

Controlul de legalitate exercitat de către oficiile teritoriale are mai multe aspecte: a) controlul obligatoriu; b)controlul facultatv; c) controlul solicitat de autoritatea administrației publice locale; d) controlul la solicitarea persoanelor vătămate.

Actele autorităților administrației publice locale care sînt supuse controlului de legalitate obligatoriu conform Legii administrației publice locale sînt: a) deciziile consiliilor locale de nivelurile întîi și al doilea; b) actele normative ale primarului, ale președintelui raionului și ale pretorului; c) actele privind organizarea licitațiilor și actele privind atribuirea de terenuri; d) actele de angajare și cele de încetare a raporturilor de serviciu sau de muncă ale personalului administrației publice locale; e) actele care implică cheltuieli sau angajamente financiare de peste 30 mii lei – în unitatea administrativ-teritorială de nivelul întîi și de peste 300 mii lei – în unitatea administrativ-teritorială de nivelul al doilea; f) actele emise în exercitarea unei atribuții delegate de stat autorităților administrației publice locale.

Menționînd conținutul art. 64 din Legea sus numită, observăm că nu sînt incluse toate actele administrative care trebuie să fie supuse controlului de legalitate obligatoriu, ne referim la faptul că este necesar de completat lista actelor din acest articol cu actele normative ale Adunării Populară a Unității Teritoriale Autonome Găgăuzia și actelor normative ale Comitetului Executiv și a Guvernatorului.

Astfel cum a fost menționat mai sus, activitatea administrației publice locale reprezintă adoptarea acestor acte administrative enumărate și procedura exercitării controlului asupra acesteia începe odată cu adoptarea acestora și prezentarea spre control oficiilor teritoriale cu comptența teritorială de a realiza acest control.

Conform Legii APL, o copie de pe orice act menționat se expediază obligatoriu, din contul emitentului, oficiile teritoriale în termen de 5 zile de la semnarea actului. Responsabil de această obligație este secretarul consiliului, care transmite, de asemenea, subiectului controlului administrativ procesul-verbal al fiecărei ședințe a consiliului în termen de 15 zile de la ședință.

Astfel conform Legii sus nominalizate, Legii contenciosului administrativ, Regulamentului cu privire la organizarea și funcționarea oficiilor teritoriale ale Cancelariei de Stat, în termen de 30 de zile de la primirea actelor administrative în cazul în care consideră că un act emis de autoritatea administrației publice locale este ilegal, este în drept să solicite modificarea sau abrogarea lui totală sau parțială, printr-o notificare adresată autorității emitente.

Notificarea reprezintă un act eliberat de către oficiile teritoriale conform atribuțiilor atribuite acestora în cazul în care constată că un act, expediat de către autoritățile APL spre control, contravine prevederilor legale sau este adoptat ilegal.

După structură notificarea se aseamănă cu cererea prealabilă a persoanei vătămate într-un drept al său printr-un act administrativ, în care oficiile teritoriale cere autorității emitente modificarea sau abrogarea parțială sau totală a actului administrativ.

Structura notificării nu este prevăzută prin lege, astfel aceasta a preluat o structura care adesea se utiliza în practică. O propunere ar fi ca totuși să fie reglementată prin lege structura și acesteia.

Notificarea este eliberată doar de oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat fiind ca un act specific pentru aceste instituții, și el este format din a) antet; b) numărul și data (sus în stînga); c) denumirea și adresa destinatarului (sus în dreapta); d) expunerea problemei și solicitarea soluționării ei; e) denumirea funcției, semnătura și numele deplin al persoanei care va semna cererea care adesea este șeful oficiului teritorial al Canceleariei de Stat; f) ștamplila în funcție de necesitate.

Din toate actele depuse la controlul administrativ de legalitate obligatoriu, din activitatea oficiilor teritoriale cel mai des sînt notificate din deciziile consiliului local sînt cele care au ca obiect înstrăinarea terenurilor, schimbraea destinației terenurilor, ce ține de retragerea titlurilor de proprietate a unor deținători cedîndu-l altuia invocînd că a fost o greșeală la împărțirea masivă a terenurilor. Din actele normative ale primarului sau ale președintelui de raion cele mai des sînt actele emise de acestea a cărui obiect nu e de competența lor. Ce ține de actele de angajare sau de stingere a raporturilor de serviciu sau de muncă, mai dese cazuri se întîlnesc de eliberare din funcție nerespectînd legislația muncii și anume ce ține de procedura de eliberare din funcție, mai sînt încălcări cu acordarea concediului de odihnă anual greșit ș.a.

Procesele verbale ale ședințelor consiliului local și contractele de licitații la fel este necesar de a fi prezentate spre control, deoarece prin acestea e posibil de observat încălcările la eleborarea deciziei, ce ține de procesul de adoptare a unui act. Ca exemplu prin proces verbal observăm cîți consilieri au fost prezenți la ședință dacă s-a împlinit cvorumul necesar pentru adoptarea unei anumite decizii. La fel așa și cu procesele verbale ce ține de rezultatele licitațiilor, prin care observăm prezența comisiei de licitare. Oficiului pot fi prezentate toate actele care au stat la baza adoptării actului pentru o verificare mai eficientă a legalității acestuia [17].

Notificarea se elaborează de către funcționarul oficiilor teritoriale responsabil de exercitarea controlului de legalitate de pe unitatea administrativ teritorială respectivă.

Odată cu elaborarea acesteia se trimite spre semnare șefului oficiilui teritorial, și după este trimisă organului emitent a actului administrativ care a fost notificat.

Astfel conform Legii privind administrația publică locală, Legii contenciosului administrativ, Regulamentului cu privire la organizarea și funcționarea oficiilor teritoriale, organu în termen de 30 de zile de la primirea notificării este în drept să primească notificarea și să modifice actul administrativ notificat sau să îl revoce total sau parțial, sau poate chiar să își mențină poziția printr-un răspuns sau să nu răspundă în termen cereri oficiilui teritorial. Este în drept să respingă cererea prealabilă din anumite considerente:

inexistența temeiurilor de contestare a actului administrativ, adică actul autorității administrației publice locale este legal;

persoana urma să se adreseze direct în instanța de contencios administrativ;

cererea sau notificarea a fost înaintată de persoana fără împuterniciri;

a fost înaintată o asemenea cerere.

Decizia luată urmează imediat a fi adusă la cunoștința persoanei. Recurgerea cu notificarea/ cererea prealabilă la organul emitent sau organul ierarhic superior, permite acestora să-și verifice legalitatea actelor administrative emise, iar în cazul depistării unor lacune, legislative le permite benevol corectarea acestora pe cale extrajudiciară [34, p.82].

Cum a fost menționat mai sus, organul emitent este în drept să revoce sau să modifice actul administrativ contestat în tot sau în parte numai dacă acest act nu a început să producă efecte juridice asupra părților, adică dacă nu a fost în circuitul civil, căci în caz contrar doar instanța de contencios este în drept să verifice legalitatea actului contestat.

3.2. Acțiunea în instanța de contencios administrativ de către oficiile teritoriale ale Cancelariei de stat

Conform Legii privind contenciosul administrativ, Oficiile Teritoriale ale Cancelariei de Stat este subiect de sesizare a instanței de contencios administrativ.

Acțiunea în instanța de contencios administrativ se face dacă, în urma efectuării controlului de legalitate a actelor emise de către autoritățile publice locale au depistat că contravin legislației și autoritatea emitentă a actului considerat ilegal nu l-a modificat sau nu l-a abrogat în termen de 30 de zile sau nu a reexaminat actul contestat.

În dependență de puterea juridică a actelor administrative, prin lege este stabilit un termen de precripție de a face acțiune în instanța de contencios administrativ. Conform Legii privind contenciosul administrativ, art.17 (3) actele administrative cu caracter normativ pot fi atacate oricînd. Astfel instanța de contencios administrativ va putea fi sesizată în termen de 30 de zile de la data primirii răspunsului la notificare care poate fi un refuz de a modifica sau retrage acest act, și în termen de 60 de zile în cazul în care autoritatea locală emitentă nu a luat nici o atitudine de la data notificării cererii de modificare sau abrogare a actului în cauză.

Un alt treilea caz ce ține de termenul de atacare în instanța de contencios administrativ, oficiul teritorial este în drept conform legii să sesizeze direct instanța, dacă consideră că actul poate avea consecințe grave sau pentru prevenirea unei pagube iminente, instanța de contencios administrativ după primirea actului pe care îl consideră ilegal, notificînd acest fapt de îndată autorității locale emitente. Conform Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.10 din 2009 [19]. În acest caz oficiile teritoriale poate sesiza direct instanța de contencios administrativ după primirea actului pe care îl considră ilegal (art.69 din Legea privind administrația publică locală), fiind obligată să probeze că actul administrativ este de natură să producă pagube iminente. Probarea acestui fapt este necesară și pentru a putea lua măsuri de suspendare a actului contestat.

Noțiunea de pagubă iminentă, în sensul Legii, poate viza potențialitatea perturbării funcționării unei instituții sau a unui serviciu public ori afectării grave a altui interes public sau privat [19].

Ca exemplu putem utiliza din practica de activitate a Oficiului Teritorial Chișinău al Cancelariei de Stat. La ședința din 20 mai 2011 a Consiliului Comunei Stauceni a fost adoptată decizia cu privire la atribuirea sectoarelor de teren din intravilanul comunei Stăuceni conform art. 11 al Codului Funciar, înregistrată la 08.06.11. Astfel la data de 08.07.2011 această decizie a fost notificată precum ca contravine legislației. Totodata neașteptînd răspunsul la notificare, Oficiul Teritorial a acționat în instanța de contencios administrativ pe data de 19.07.2011, a cărei cerer a fost acceptată de către instanță. Reclamantul a motivat acțiunea indicînd că la 20 mai 2011 de către Consiliul comunei Stăuceni a fost adoptată decizia sus numită, considerată ilegală, deoarece contravine prevederilor art.8, 10, 50, 71 Cod Funciar. Astfel pîrîtul a atribuit contrar prevederilor legale pentru construcția caselor de locuit terenuri cu destinație agricolă, fătă schimbarea destinației terenurilor menționate și fără compensarea pierderilor în legătură cu excluderea acestora din circuitul agricol, fapt ce a prejudiciat bugetul de stat cu cca.91 mln. Lei. Solicitînd reclamantul anularea deciziei și suspendarea executării actului administrativ nominalizat.

Nu este necesară respectarea procedurii prealabile în cazul în care autoritatea publică nu a soluționat în termenul stabilit de lege petiția solicitantului sau a refuzat primirea ei, precum și în cazurile expres prevăzute de lege.

Nerespectarea procedurii prealabile de contestare a actului administrativ constituie temei de restituire a cererii de chemare în judecată (art.170 alin.(1) lit.a) CPC), iar dacă cererea a fost primită, instanța, în temeiul art.267 lit.a) CPC, scoate cererea de pe rol. Dacă reclamantul contestă două sau mai multe acte administrative, fiind respectată procedura prealabilă doar în privința unui act administrativ, instanța, în privința pretențiilor pentru care nu a fost respectată procedura prealabilă, va restitui cererea de chemare în judecată.

Dacă autoritatea publică admite cererea prealabilă și anulează actul contestat, persoana nu poate contesta în contenciosul administrativ actul administrativ care nu se află în ființă.

După ce subiectul cu drept de sesizare, în cazul nostru oficiile teritoriale, a parcurs etapa procedurii prealabile conform art.16 a Legii contenciosului administrativ, va depune o cerere de chemare în instanța de contencios administrativ [9]. Acest articol în aliniatul 1 prevede că persoana că persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ și nu este mulțumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege sau prin nesoluționarea în termen legal orin prin respingerea cererii prealabile., este în drept să sesizeze instanța de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a actului respectiv și repararea pagubei cauzată.

Astfel cererea de chemare în instanța de contencios administrativ se depune în scris cu respectarea condițiilor prevăzute de art.166 a Codului de procedură civilă. Unde cel care înaintează acțiunea în cazul nostru oficiile teritoriale este parte a procesului fiind reclamant și autoritatea publică locală a cărui act administrativ îl contestă ca pîrît. Conform art.5 alin.(1) din Legea privind administrația publică locală, autoritățile administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală în sate (comune), orașe (municipii) sînt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive, cu atribuții și competențe diferite, care le conferă capacitate administrativă proprie și, deci, legitimare procesuală. Prin urmare, calitatea procesuală de pîrît o poate avea primarul sau, după caz, consiliul local, adică autoritatea administrativă emitentă a actului administrativ contestat [19]. Conform Legii contenciosului administrativ, art.20 prevede că o cerere de chemare în judecată poate fi și împotriva funcționarului public al autorității publice pîrîte care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să soluționeze cererea.

Funcționarul acționat astfel în justiție poate chema în garanție superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluționarea cererii. Conform Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, art.23 care prevde că funcționarul public are dreptul să refuze, în scris și motivat, îndeplinirea dispozițiilor, scrise sau verbale, primite de la conducător dacă le consideră ilegale [14].

Dacă funcționarul public are dubii cu privire la legalitatea unei dispoziții, acesta este obligat să comunice în scris autorului dispoziției dubiile sale, precum și să aducă la cunoștința conducătorului ierarhic superior al acestuia astfel de situații. Funcționarul public nu poate fi sancționat sau prejudiciat pentru sesizarea cu bună-credință cu privire la dispozițiile ilegale ale conducătorului.

În cererea de chemare în judecată se indică: a) instanța căreia îi este adresată; b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului și adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentat; c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui; d) esența încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale reclamantului, pretențiile lui; e) circumstanțele de fapt  și de drept pe care reclamantul își întemeiază pretențiile, demonstrarea probelor care confirmă circumstanțele; f) pretențiile reclamantului către pîrît; g) valoarea acțiunii, dacă aceasta poate fi evaluată; h) date despre respectarea procedurii de soluționare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părților; i) documentele anexate la cerere.

Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui împuternicit în modul stabilit.

La cererea de chemare în judecată se anexează: a) copiile de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisuri, certificate în modul stabilit, într-un număr egal cu numărul de pîrîți și de intervenienți, dacă ei nu dispun de aceste acte, plus un rînd de copii pentru instanță. Dacă înscrisurile  sînt făcute într-o limbă străină, instanța poate dispune prezentarea traducerii lor în modul stabilit de lege; c) documentele care certifică circumstanțele pe care reclamantul își întemeiază pretențiile și copiile de pe aceste documente pentru pîrîți și intervenienți, dacă aceștia nu dispun de ele; d) documentele care confirmă respectarea procedurii de soluționare prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părților; e) procura sau un alt document ce legalizează împuternicirile reprezentantului.

Oficiile teritoriale conform legislației în vigoare este poate solicita de la instanța de contencios administrativ anularea, în tot sau în parte, a actului a actului respectiv contesta.

În cazul în care cererea este depusă cu încălcarea prevederilor art.166 CPC sau reclamantul nu a anexat la cerere dovada de expediere la organul respectiv sau de primire de către organul respectiv a cererii prealabile de către organul respectiv, actul administrativ contestat ori, după caz, răspunsul autorității publice sau avizul de respingere a cererii prealabile, instanța va acorda reclamantului un termen pentru înlăturarea neajunsurilor, conform procedurii stabilite la art.171 CPC, iar dacă se va constata că organul emitent a refuzat să-i înmîneze reclamantului actul administrativ, instanța va pune cererea pe rol și va solicita de la pîrît actul administrativ contestat și actele care au stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanța le consideră necesare pentru judecarea pricinii.

La solicitarea reclamantului sau din oficiu, instanța sesizată cu cerere de chemare în judecată cu privire la contestarea unui act administrativ este în drept să suspende total sau parțial, actul administrativ sau să ia măsuri de asigurare a acțiunii prevăzute la art.175 CPC. Astfel instața prin încheiere va dispune despre suspendarea actului administrativ sau nu.

La soluționarea chestiunii cu privire la suspendarea actului administrativ, instanța va lua în considerație toți factorii și interesele relevante și va dispune suspendarea lui numai dacă va constata că actul este susceptibil de a cauza un prejudiciu iminent, ce ar putea fi ireparabil, sau dacă există temeiuri vădite privind ilegalitatea actului.Noțiunea de pagubă iminentă, în sensul Legii, poate viza potențialitatea perturbării funcționării unei instituții sau a unui serviciu public ori afectării grave a altui interes public sau privat. Măsurile de asigurare se dispun pentru o anumită perioadă, pot fi supuse unor anumite condiții și pot fi revăzute (art.180 CPC).

Instanța nu poate dispune suspendarea actului administrativ dacă acesta a fost executat.

După primirea cererii de chemare în judecată, instanța de contencios administrativ derulează o procedură potrivit căreia judecătorul decide primirea acesteia în termen de 5 zile de la data depunerii sau respingerea ei în condițiile Codului de procedură civilă.

Pentru asigurarea acțiunilor reclamantul va specifica în cererea de chemare în instanța de contencios administrativ la necesitate, suspendarea actului administrativ contestat cu scopul de a nu aduce careva prejudicii și mai mari. În exemplul sus arătat măsura de suspendare a jucat un rol important la acest proces de judecată deoarece odată cu suspendarea acesteia, autoritățile publice locale nu sînt în drept să elibereze titluri de proprietate nepermițindu-i acestora de a face careva tranzacții de vînzare- cumpărare, la baza cărora fiind o act ilegal.

Acceptînd cererea, instanța de judecată citează părțile pentru prima zi de înfățișare în cel mult 10 zile de la punerea cererii pe rol, dată la care pîrîtul este obligat să prezinte instaței documentele solicitate. Legislatorul a prevăzut acești termeni restrînși pentru soluționarea chestiunii punerii acțiunii pe rol și numirea primei zile de înfățișarea, deoarce acțiunile în materie de contencios administrativ trebuie să fie soluționate în regim de urgență [34, p.102].

S- a discutat mult asupra acestor termene și în cadrul elaborării proiectului de lege, argumentele fiind în favoarea unor termene cît mai mici erau următoarele: pîrîtul nu este o persoană fizică, greu de găzit și care să nu înțeleagă ce înseamnă ,,documentație ce a stat la baza emiterii actului administrativ contestat”, autoritatea publică pîrîtă nu poate justifica nici într-un fel neprezentarea sa în fața instanței de contencios administrativ, fiind compusă din mai mulți funcționari, întotdeauna se va găsi cine să reprezinte interesele, inclusiv șeful acesteia, dacă nu are încredere în reprezentanții săi. În statul de drept, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică urmează a fi repusă în drepturi în cel mai scurt timp, în caz contrar, va spori nemulțumirea și neîncrederea față de puterea de stat, fiind compromise principiile democratice [37, p.148].

După primirea cererii de chemare în judecată și punerii aceteia pe rol, conform Codului de procedură civilă, judecătorul dispune acte judecătorești după primirea cererii care sînt:

înmînarea copiei cererii de chemare în judecată și a copiilor actelor anexate la cerere pîrîtului;

prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat și a documentației care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanța le consideră necesare;

citarea părților pentru ziua primei înfățișări, care trebuie fixată în cel mult 10 zile de la data depunerii cererii pe rol.

Conform Legii contenciosului administrativ art.22, pîrîtul este obligat să prezinte instanței de judecată ducmentele solicitate în caz contrar va fi amendat cu 10 salarii minime pentru fiecare zi de întîrziere nejustificată. Aplicarea amenzii nu îl eliberează pe pîrît de a prezenta actele solicitate, pentru că în caz contrar instanța poate să aplice amenda judiciară în mod repetat.

Următorul pas este fixarea termenului pentru examinarea cererii.

Reieșind din scopul Legii contenciosului administrativ de a apăra drepturlie și libertățile fundamentale ale omului, încălcate de către o autoritate publică, de a contracara abuzurile și excesele de putere ale autorităților publice, precum și de a asigura ordinea de drept, legislatorul stabilește că litigiile de contencios administrativ se examinează, de regulă, în regim de urgență.

Termenul de judecată se stabilește astfel încît, de la primirea citației, pîrîtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregati apărarea, iar în procese urgente , cel puțin 5 zile. În cazul în care părțile sînt pregătite pentru dezbaterile judiciare în prima zi de înfățișare, atunci judecătorul la declarația părților în scris că sînt pregătite, va examina pricina în fond. Această cerință corespunde exigențelor art.6 din CEDO (dreptul la un proces echitabil) [34, p.105].

În cazurile în care prin lege sînt stabilite alte termene de judecare a pricinii în fond, pricina se va judeca în aceste termen, ca exemplu putem lua art.67 din Codul Electroal [5] care prevede că contestația împotriva acțiunilor și hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale în perioada electorală se examinează în termen de 5 zile de la depunere, dar nu mai tîrziu de ziua alegerilor, iar împotriva acțiunilor și hotărîrilor consiliilor electorale de circumscripție și ale birourilor secțiilor de votare- în termen de 3 zile de la depunerea contestației, dar nu mai tîrziu de ziua alegerilor.

Judecarea acțiunii de contencios administrativ are loc la termenul fixat de instanță, cu participarea reclamantului și pîrîtului și /sau a reprezentanților acestora în ședință publică.

Participanții la proces sînt obligați să comunice din timp instanței judecătorești motivul imposibilității de a se prezenta în ședință de judecată și să prezinte probele care dovedesc motivul.

Dacă reclamantul, înștiințat legal despre locul, data și ora ședinței, nu s-a prezentat în judecată și nu a comunicat instanței motivul neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanță ca fiind neîtemeiate, sau dacă reclamantul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere soluționarea pricinii în fond, instanța scoate cererea de pe rol dacă prin acest act procedural nu se încalcă dreptul altor participanți la proces [3]. Și tot aceiași situație referitpr la pîrît, instanța de judecată va examina în lipsa acestuia.

Dacă reclamantul și pîrîtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate și dacă nici una din părți nu a cerut examinarea pricinii în absența sa, instanța amînă procesul, Neprezentarea repetată aduce scoaterea de pe rol.

Conform art.268 a Codului de procedură civilă, încheierea judecătorească privind scoaterea cererii de pe rol se supune recursului.

La examinarea cererii în anulare în instanța de contencios administrativ, sarcina probațiunii este pusă în seama pîrîtului, care trebuie să prezinte probe spre confirmarea legalității actului contestat. Instanța de contencios administrativ este în drept de a dispune din oficiu prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat și a documentației care a stat la baza amiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanța le consideră necesare pentru judecarea pricinii.

În cazul în care instața ajunge la concluzia că motivele acțiunii sînt neîntemeiate, doarece actul administrativ este legal și temeinic, atunci conform art. 25 a Legii contenciosului administrativ, va respinge acțiunea, ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripție.

Respingerea acțiunii la fel poate fi făcută în cazul cînd reclamantul a omis termenul de adresare în instanță sau de înaintare a cereri prealabile de 30 zile și nu sînt temeiuri de repunere în termen.

Și va admite acțiunea și va dispune anularea actului administrativ în tot sau în parte, dacă ajunge la concluziile că motivele invocate în acțiunile întemeiate.

Cum a mai fost menționat în capitolul II, instanța de contencios administrativ din oficiu poate să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ, și de legalitatea acestora depinde legalitatea actului administrativ.

Anularea, actului contest, totală sau parțială deja depinde de solicitarea reclamantului.

Actul administrativ contestat poate fi anulat în baza hotărîrii instanței de judecată, în cazul în care :

a) este ilegal în fond ca fiind emis contrar prevederilor legii ceea ce presupune că actul administrativ contestat este adoptat fără a respecta principiul legalității.

b) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea competenței- ceea ce presupune că actul administrativ a fost adoptat sau emis de autoritatea publică cu încălcarea competenței materiale sau teritoriale.

Ca exemplu primarul prin dispoziție a dispus darea în administrare, concesionarea, darea în arendă ori în locațiune a bunurilor domeniului public al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii, atribuție care conform Legii administrației publice locale art.14, aparție consiliului local, deorece numai consiliul local este considerat propritarul propriteății unității administrativ teritoriale respective.

c) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite- acest motiv poate fi inclus în situațiile în care actul administrativ nu a fost emis în forma stabilită, nu cuprinde elementele de formă care să confirme că actul a fost emis sau adoptat cu respectarea legii, actul nu este semnat de către conducătorul autorității publice sau funcționarul desemnat etc. Actele administrative pot fi anulate, dacă la adoptarea lor nu a participat numărul necesar de memebri al organului colegial, încălcîndu-se prin aceasta cvorumul cerut de lege pentru adoptarea lor.

Instanța de contencios administrativ este competentă de a se pronunța numai asupra legalității actului administrativ, ce ține de oportunitatea acestuia nu este în drept să se pronunțe.

Hotărîrea Instanței de contencios admnistrativ este adoptată în condițiile Codului de procedură civilă art.238-259. Astfel delibrarea și pronunțarea hotărîrii la fel se efectuează potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.

Hotărîrea instanței de judecată constă din parta introductivă- se indică locul și data adoptării, denumirea instanței care o pronunță, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părților și al celorlalțiparticipanți la proces, al reprezentanțiolor, obectul litigiului și pretenția îaintată judecății, mențiunea despre caracterul public sau închis al ședinței.

Partea descriptivă- pretențiile reclamantului, obiecțiile pîrîtului și explicațiile celorlalți participanți la proces.

Motivare- circumstanțele pricinii, constatate de instanță, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare al acestei circumstanțe, argumentele invocate de instanță la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanța.

Dispozitivul- concluzia instanței judecătorești privind admiterea sau respingerea integrală sau parțială a acțiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea și termenul de atac.

Astfel în dispozitivul instanței de contencios administrativ trebuie să conțină: a) actul administrativ care se anulează, organul cre l-a emis și data emiterii; b) obligațiunea pîrîtului de a emite actul administrativ solicitat, de a elibera o adeverință, un certificat sau oricare act înscris; c) și în cazul atăcării în instanță de către persoana vătămatăsă dispună adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întîrzierea hotărîrii sau a daunei cauzate reclamantului.

Deasemenea instnța își expune opinia asupra efectelor anulării actului administrativ precum și în privința obligativității publicării hotărîrii judecătorești în susrsa oficială în care a afost publict actul administrativ ilegal.

Prin hotărîre instanța va obliga autoritatea publică să emită actul respectiv, să elibereze recurentului certificatul, adeverința sau alt înscris solicitat.

Așa cum în conținutul dispozitivului a hotărîrii instanței de contencios administrativ cuprinde indicația privind anularea actului, în tot sau în parte, și hotărîrea este irevocabilă atunci actul administrativ contestat încetează a produce efecte juridice. La fel instanța poate menționa în dispozitiv hotărîrii termenul de cînd actul administrativ ilegal nu va produce efecte juridice fie de la adoptarea actului sau de la emiterea normei.

Cum a fost menționat mai sus, în conținutului dispozitivului a hotărîrii este menționat calea de atac a hotărîrii.

Astfel hotărîrea instanței de fond conform art.30 al Legii privind contenciosul administrativ și a Codului de procedură civilă, poate fi atacată cu recurs în instanța iererhic superioară în termen de 15 zile de la data pronunțării sau în 15 zile de la data comunicării în caz ca persoana nu a participat la proces.

Hotărîrile care pot fi atacate cu recurs sînt: hotărîrile pronunțate de curtea de apel (verificarea legalității actelor administrative adoptate sau emise de către autoritățile care sănt constituite și activează la nivel de raion, municipiu, unitate administrativ teritorial autonoma cu statut juridic special, autoritățile administrației publice centrale de specialitate ș.a. conform legislației. Alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului (acteleautorităților administrației publice de nivelu I).

Instanțele competente să examineze recursul sînt: a) Curțile de Apel- judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în prima instanță fără drept de apel; b) Colegiul Civil și de contencios administrativ al Curții Suprme de Justiție examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în prima instanță de către Curtea de Apel respectivă.

Recursul se depune în istanța care a dat hotărîrea recurată și la recurs se anexează copia recursului și înscrisurilor pentru intimat. Recursul suspendă executarea hotărîrii recrutate, cu excepția cazurilor prevăzute de lege [3]. Hotărîrile irevocabile ale instanței de contencios administrativ pot fi contestate în condițiile Codului de procedură civilă.

Hotărîrile judecătorești irevocabile sînt : a) cele emise în prima intanță după expirarea termenului de atac ; b) emise în prima instanță, atacte în appel sau recurs, după examinarea pricinii în recurs, în cazul în care recursul este respins ; c) emise în recurs, prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Hotărîrile judecătorești irevocabile, adoptate în condițiile Legii privin contenciosul administrativ, constituie titluri executorii. Hotărîrea instanței de contencios administrativ devenită irevocabil urmează a fi executată în termen stabilit de dispozitivul ei cu trimiterea în termen de 3 zile a copiei hotărîrii pîrîtului și instanței de drept comun de la sediul acestuia.

Dacă în ispozitivul otărîrii nu s-a indicat termenul executării hotărîrii autoritatea publică este obligată să execute hotărîrea în ermen de 30 zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă. În caz de neexcutare a hotărîrii în termenul prescris, instanța este obligată să ia toate măsurile pentru executarea silită.

Pentru neexecutarea hotărîrilor judecătorești se aplică sancțiunile conform Codului contravențional al Republicii Moldova art. 318 care prevede că ”neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare de către o persoană cu funcție de răspundere a hotărîrii instanței de judecată, precum și împiedicarea executării ei se sancționează cu amendă de la 200 la 300 de unități convenționale” [4].

Și cu aceasta se finisează procedura controlului judecătoresc asupra legalității actelor administrative contestate de către subiecții cu drept de sesizare, în cazul nostru oficiile teritoriale.

Oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat în conformitate cu Hotărîrea Guvernului cu privire la oficiile tritoriale prevede că, acestea sînt obligate să prezinte raportul anual cu privire la controlul de legalitate a actelor administrative supuse verificării sub formă de table. În acest raport este format din mai multe rubrici dintre care este necesar de menționat: 1) cite acțiuni sînt depuse în judecată înainte de perioada de referință; 2) cîte acțiuni sînt în judecată depuse anterior periadei de referință adică cele examinate în instanțele de contencios administrative în perioada de referință; 3) recursuri în perioada de referință; 4) recursuri depuse anterior perioadei de referință; 5) acțiuni în judecată depuse în periada de referință de către organele procuraturii în interesul Cancelariei de Stat; 6) acțiuni în judecată depuse de organelle procuraturii, aflate pe rol în instanțele de contencios administrative; 7) recursuri depuse pe cazurile inițiate de către organelle procuraturii; 8) cazuri de neprezentare a angajaților oficiilor teritoriale la ședințele instanțelor de judecată.

Astfel prin acest raport se ține la current Cancelaria de Stat cu activitatea oficiilor teritoriale. În acest raport nu este creată o rubrică a domeniilor de activitate care sînt cel mai des notificate, care poate ca un mijloc de a atrage atenția asupra punctelor slabe din activitatea autorităților publice locale.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Așa cum activitatea autorităților administrației publice cuprinde aproape toate domeniile de activitate: economic, social –cultural; politico –adminisrativ și care întotdeauna colaborează cu cetățenii, cu diverse grupuri sociale, organizații guvernamentale și neguvernamentale, cu organe din strainătate, este evident că o astfel de activitate trebuie să fie realizată rațional și eficient cu rezultate bune numai cu condiția de respectare strictă și fără abatere a legii. Astfel legea prevede că subiecții de realizare a puterii de stat în realizarea funcțiilor atribuite trebuie să respecte și urmeze legislația. Din cele enunțate în lucrare putem stabili următoarle concluzii:

controlul în activitatea administrației publice este obligatorie și exercitarea căruia este necesră;

Existența controlului în activitatea administrației publice are o mare importanță, reeșind din faptul că funcția de control este cea mai apropiată de funcția de conducere;

Scopul controlului este verificarea legalității actvității administrației publice, adică dacă ea nu contravine Constituției Republicii Moldova, legislației naționale, tratatelor internaționale.

Orice control în activitatea administrației publice trebuie să fie exercitat cu respectarea condițiilor de eficiență, pentru realizarea cu adevar a scopului propus.

Reformarea serviciului public generează necesitatea extinderii și intensificării controlului asupra administrației publice, majorării volumului activității de control, muncii de inspectare, metodice, generalizării experienței organizării controlului în țara noastră și peste hotarele ei, precum și a utilizării lui raționale în sistemul serviciului public.

Activitatea administrației publice este supusă controlului de trei forme: a) politic; b) administrativ; c) judecătoresc.

Întreaga arhitectură constituțională este subordonată ideii de control al Parlamentului asupra Puterii executive și asupra autorităților administrației publice. Controlul Parlamentar este realizat respectîndu-se principiul separației și colaborării puterilor în stat, prin care există o distribuire a competențelor pentru fiecare autoritate conform Constituției RM asigurînd respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Funcția controlului politic este funcția cea mai aproape de funcția principală- legislativă, deaorece organizarea executării și executărea în concret a legii trebuie să fie permanent supusă verificării.

Controlul Administrativ este a doua formă de control care se exercită asupra întregului sistem administrativ clasificîndu-l în control administrativ extern și inten. Scopul principal al controlului administrativ este verificarea modului de organizare a executării și executarea în concret a legii. Controlul administrativ intern este efectuat cu scopul de a identifica deficiențele în activitatea organului sau subdiviziunii conduse de către conducătorul dat.

Controlul administrativ are o mare importanță, deoarece de existența și eficiența controlului administrativ depinde calitatea activității întregului sistem administrativ.

Acest control este cel mai aproape de activitatea administrației publice.

Cea de a treia formă de control în activitatea administrației publice este controlul judecătoresc care trebuie să existe și să funcționeze ca cel mai eficient instrument de asigurare a legalității în activitatea administrației publice și a ordinii de drept în societate.

În mod organic, acest control completează celelalte forme de control întru realizarea principiului de bază al unui stat democratic cu ajutorul căruia abuzurile și execesele de putere ale autorităților publice pot fi contracarate, să apere drepturile persoanelor, și desigur ordonarea și disciplinarea activității autorităților publice și asigurarea ordinii de drept.

O activitate eficientă și rațională a administrației publice va fi numai atunci cînd aceste trei forme de control se vor aplica legal și legitim, la timpul potrivit și cu respectarea tuturor condițiilor de eficiență în efectuarea unui control.

Pentru îmbunătățirea controlului în activitatea administrației publice- dar ne vom referi mai mult la administrația publică locală, încercăm să venim cu careva propuneri, care aplicîndu-le în practică pot genera careva îmbunătătțiri în efectuarea controlului și elimina careva neînțelegeri.

1. La Legea cu privire la administrația publică locală, nr.436 din 28 decembrie 2006 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.32-35), se modifică și se completează art.64- în lista actelor supuse controlului administrativ de legalitate obligatoriu nu sînt menționate actele administrative emise de către autoritățile publice din cadrul unității teritoriale autonome cu statut juridic special deși în art.61 unde sînt prevăzute totalitatea autorităților publice la nivel local care se supun controlului administrativ sînt prevăzute și autoritățile publice locale ale acestei unități administrativ eteritoriale.

2. O altă problemă la nivelul activității administrației publice locale și care are o legătură nemijlocită cu controlul în activitatea administrației publice locale reprezintă –neexistența unui nomenclator a competențelor la nivel local, prin care să se delimiteze competențele Administrației Publice Locale de nivelul I și cu cele de nivelul II, precum și competențele Administrației Publice Centrale fiind specificate ca desconcentrate și centralizate.

3. Conform art.64 (2) autortățile publice locale la emiterea actelor administrative supuse conform legii controlului obligatoriu, trebuie să la transmită Oficului Teritorial al Cancelariei de Stat spre control în termen de 5 zile de la semnarea actului. Însă nu sînt prevăzute în lege măsurile care sînt luate în cazul în care autoritățile publice încalcă acest termen prezentînd actele administrative departe de termenul prevăzut mai sus. În astfel de situații pot fi adoptae acte administrative care contravin legii și din cazua tergiversării prezentării la control Oficiului Teritorial pot aduce careva prejudicii. Astfel venim cu propunerea stabilirii unor masuri de sancționare secretarului consiliului local, deoarece conform Legii cu privire la administrația publică locală , secretarul consiliului local este responsabil de trimiterea actelor administrative spre control.

4. La Hotărîrea Guvernului nr.845 din 18 decembrie 2009 cu privire la oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.189-190) venim cu propunerea de modificare și completare după cum urmează: punctul 8 ce ține de drepturile Oficiului Teritorial să se completeze cu următorul conținut: a) Oficiul teritorial are drept de a organiza controlul în cadrul primăriilor privind verificarea respectării prevederilor legale cu privire la semnarea și transmiterea pentru controlul de legalitate a actelor autorităților administrației publice locale- prin acest drept autoritățile publice locale vor fi mai precaute în prezentarea actelor administrative spre control; b) participarea, în caliate de membru la ședințele comisiei de concurs pentru funcțiile publice de conducere și de execuție din cadrul autorităților administrației publice locale de nivelul I- fapt ce va permite organizare concursului conform legislației în vigoare și vor fi alese persoanele care merită acest post; c) angajații oficiului să participe la ședințele consiliilor locale din proprie inițiativă, fără drept de vot, cu drept de a lua cuvîntul în scopul de consultare sub aspectul legalității procedurii de desfășurare și a proiectului de decizie luat în dezbateri le ordinea de zi. Punctul 9 să fie completat cu încă un aliniat și anume ca Oficiul Teritorial să monitorizeze executarea de către autoritățile administrației publice locale a atribuțiilor delegate și executate de către acestea în numele statului.

5. Astfel cum Oficiul Teritorial al Cancelariei de Stat este la curent cu întreaga activitate a autorităților administrației publice locale din competența lor teritorială să fie în drept să inițieze procedura de dizolvare a consiliului local de nivelul I și al II în conformitate cu art.25 și art.48 al Legii cu privire la administrația publică locală.

Sînt niște propuneri de parcă mici dar odată ce se vor aplica în practică cu siguranță pot dispărea careva neînșelegeri în activitatea administrației publice cu care se confruntă zi de zi.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative naționale:

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova,12.08.1994, nr.1.

Codul Civil al Republicii Moldova. Nr. 1107-XV din 06 iunie 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr.82-86/661.

Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova. Nr.225-XV din 30 mai 2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.06.2003, nr.111-115/451.

Codul Contravețional al Republicii Moldova. Nr.218-XVI din 24 octombrie 2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.01.2009, nr.3-6.

Codul electoral. Nr.1381-XIII din 21 noiembrie 1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.12.1997, nr.81.

Legea cu privire la Guvern. Nr.64-XII din 31 mai 1990. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26.09.2002, nr.131-133.

Legea cu privire la petiționre. Nr.190-XIII din 19 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.09.1994, nr.004.

Legea cu privire la avocații parlamentari. Nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.12.1997, nr.82-83/671.

Legea contenciosului administrativ. Nr.793-XIV din 10 februarie 2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.05.2000, nr.57-58.

Legea privind accesul la informație. Nr.982 din 11 mai 2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.07.2000, nr. 88-90.

Legea privind administrația publică locală. Nr.436-XVI din 28 decembrie 2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.03.2007, nr.32-35.

Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului. Nr.797 din 02 aprilie 1996. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.04.2007, nr.50.

Legea Curtii de Conturi. Nr.261 din 05 decembrie 2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.12.2008, nr. 237-240.

Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public. Nr.158 din 04 iulie 2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.07.2008, nr.230-232.

Hotărîrea Parlamentului cu privire la Concepția controlului de stat în Republica Moldova. Nr.189 din 19 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.09.1994, nr.006.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea, structurii și efectivului-limită ale Cancelariei de Stat. Nr.657 din 06 noiembrie 2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.11.2009, nr.162.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la oficiile teritoriale ale Cancelariei de Sat. Nr.845 din 18 decemrie 2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.12.2009, nr.189-190.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la reglementarea activității organelor Serviciului Fiscal de Stat. Nr.1736 din 31 decembrie 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.12.2002, nr.190-197/1887.

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.10 din 30 octombrie 2009.

Literatura de specialitate:

Albu E. Dreptul contenciosului administrativ. București, Ed. Universul Juridic, 2008. 376p.

Alexandru I. Administrația publică. București, 2006.

Belecciu Șt. Contenciosul Administrativ. Chișinău: Elena, 2003. 128p.

Boc E., Cynthia Carmen Curt. Instituții politice și proceduri constituționale. Cluj-Napoca: Ed. Accent, 2008. 210p.

Butoi T. Sociologia Deviantei. Deviantă și Control Social. București: Ed. Fundației România de mîine, 2002. 314p.

Constantinescu M., Amzulescu M. Drept Parlamentar. București: Ed. Fundației ,,România de Mâine”, 2001. 256p.

Constantinescu M., Muraru I. Drept Parlamentar. București: Ed. Gramar, 1994. 147p.

Creangă I. Curs de Drept administrativ. Chișinău: Ed. Epigraf, 2005. 240p.

Dastic A. Contencios administrativ. Chișinău, 2010. 100p.

Duculescu G.ș.a.Tratat de Teorie și practică Parlamentară. București: Ed.LuminaLex,2001. 197p.

Enache M. Controlul Parlamentar. Iași: Ed. PoliRom, 1998. 260p.

Gheorghiu R.J. Drept administrativ. București: Ed. Economică, 2005. 632p.

Grecescu I.C. Instituția Prezidențială. București: Ed. Rosetti, 2003.

Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. II. București: Ed. Nemira & Co, 2001. 679 p.

Iorgovan A., Vișan L., Ciobanu A.S. , Pasăre D. I., Legea contenciosului administrativ (Legea 554/2004) cu modificările și completările la zi, comentariu și jurisprudență. București: Ed. Universul Juridic, 2008. 120p.

Meyer-Ladewig J., ș.a. Comentariul Legii Contenciosului Administrativ Republica Moldova. Chișinău: Ed. Cartier, 2002. 167p.

Muraru I. Drept Constituțional și instituții politice. Vol.II.- București: Ed. Proarcadia, 1993. p.96.

Oniga T. Delegarea legislativă. București: Ed. Universul Juridic, 2009. 382p.

Orlov M. Curs de Contencios Administrativ. Chișinău, 2009. 137p

Orlov M., Belecciu Șt. Drept Administrativ. Chișinău, 2005. 258p.

Platon M. Administrația Publică. Chișinău: Ed. Universul, 2007. 853p.

Popa E. Drept Administrativ. Arad: Ed. Servo-Sat, 2000. 265p.

Popa V. Drept Parlamentar. p.108.

Preda M. Drept Administrativ. București: Ed. Lumina Lex, 2000. 395p.

Prisăcaru Valentin I. Tratat de drep administrativ român. Partea generală. București: Ed. Lumina Lex, 1993. 531p.

Raport Statistic privind activitatea Centrului pentru Drepturile Omului pe perioada 01.01.2011-30.06.2011.

Rusu I. Drept Administrativ. București: Ed. Lumina Lex, 2001. 405p.

Sîmboteanu A. Teoria Administrației Publice. Chișinău, 2008. 209p.

Vedinaș V. Drept administrativ. București: Ed. Universul Juridic, 2009. 482p.

Vlăsceanu M. Psihologia organizațiilor și conducerii. București: Ed. PAIDEIA, 1993. 222p.

Kозлов Ю.М/ Административное право. Москва: Юристь, 2001. 312 p.

Никитина А.М. Административное право. Москва: Юнити. Закон и право, 2000. p. 349.

Овсянко Д. М. Административное право. Москва: Юристь, 2001. p.458.

Publicații periodice:

Sîmboteanu. Controlul – component de reformare a administrației publice. Administrarea Publică, 1997, nr.1, p.75.

Publicații electronice

Control parlamentar// întrebări și interpelări// www.parlament.md// (accesat la 15 martie, 2012).

Control parlamentar// moțiune// www.parlament.md// (accesat la 15 martie, 2012)

Motiune_de_cenzura//ro.wikipedia.org// ( accesat la 03 mai, 2012)

Rușanu. România a ramas fara Guvern! Motiunea de cenzura a trecut in parlament. Guvernul Ungureanu, demis//www.protv.md// (accesat la 03 mai, 2012).

BIBLIOGRAFIE

Acte normative naționale:

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova,12.08.1994, nr.1.

Codul Civil al Republicii Moldova. Nr. 1107-XV din 06 iunie 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr.82-86/661.

Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova. Nr.225-XV din 30 mai 2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.06.2003, nr.111-115/451.

Codul Contravețional al Republicii Moldova. Nr.218-XVI din 24 octombrie 2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.01.2009, nr.3-6.

Codul electoral. Nr.1381-XIII din 21 noiembrie 1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.12.1997, nr.81.

Legea cu privire la Guvern. Nr.64-XII din 31 mai 1990. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26.09.2002, nr.131-133.

Legea cu privire la petiționre. Nr.190-XIII din 19 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.09.1994, nr.004.

Legea cu privire la avocații parlamentari. Nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.12.1997, nr.82-83/671.

Legea contenciosului administrativ. Nr.793-XIV din 10 februarie 2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.05.2000, nr.57-58.

Legea privind accesul la informație. Nr.982 din 11 mai 2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.07.2000, nr. 88-90.

Legea privind administrația publică locală. Nr.436-XVI din 28 decembrie 2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.03.2007, nr.32-35.

Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului. Nr.797 din 02 aprilie 1996. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.04.2007, nr.50.

Legea Curtii de Conturi. Nr.261 din 05 decembrie 2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.12.2008, nr. 237-240.

Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public. Nr.158 din 04 iulie 2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.07.2008, nr.230-232.

Hotărîrea Parlamentului cu privire la Concepția controlului de stat în Republica Moldova. Nr.189 din 19 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.09.1994, nr.006.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea, structurii și efectivului-limită ale Cancelariei de Stat. Nr.657 din 06 noiembrie 2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.11.2009, nr.162.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la oficiile teritoriale ale Cancelariei de Sat. Nr.845 din 18 decemrie 2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.12.2009, nr.189-190.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la reglementarea activității organelor Serviciului Fiscal de Stat. Nr.1736 din 31 decembrie 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.12.2002, nr.190-197/1887.

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.10 din 30 octombrie 2009.

Literatura de specialitate:

Albu E. Dreptul contenciosului administrativ. București, Ed. Universul Juridic, 2008. 376p.

Alexandru I. Administrația publică. București, 2006.

Belecciu Șt. Contenciosul Administrativ. Chișinău: Elena, 2003. 128p.

Boc E., Cynthia Carmen Curt. Instituții politice și proceduri constituționale. Cluj-Napoca: Ed. Accent, 2008. 210p.

Butoi T. Sociologia Deviantei. Deviantă și Control Social. București: Ed. Fundației România de mîine, 2002. 314p.

Constantinescu M., Amzulescu M. Drept Parlamentar. București: Ed. Fundației ,,România de Mâine”, 2001. 256p.

Constantinescu M., Muraru I. Drept Parlamentar. București: Ed. Gramar, 1994. 147p.

Creangă I. Curs de Drept administrativ. Chișinău: Ed. Epigraf, 2005. 240p.

Dastic A. Contencios administrativ. Chișinău, 2010. 100p.

Duculescu G.ș.a.Tratat de Teorie și practică Parlamentară. București: Ed.LuminaLex,2001. 197p.

Enache M. Controlul Parlamentar. Iași: Ed. PoliRom, 1998. 260p.

Gheorghiu R.J. Drept administrativ. București: Ed. Economică, 2005. 632p.

Grecescu I.C. Instituția Prezidențială. București: Ed. Rosetti, 2003.

Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. II. București: Ed. Nemira & Co, 2001. 679 p.

Iorgovan A., Vișan L., Ciobanu A.S. , Pasăre D. I., Legea contenciosului administrativ (Legea 554/2004) cu modificările și completările la zi, comentariu și jurisprudență. București: Ed. Universul Juridic, 2008. 120p.

Meyer-Ladewig J., ș.a. Comentariul Legii Contenciosului Administrativ Republica Moldova. Chișinău: Ed. Cartier, 2002. 167p.

Muraru I. Drept Constituțional și instituții politice. Vol.II.- București: Ed. Proarcadia, 1993. p.96.

Oniga T. Delegarea legislativă. București: Ed. Universul Juridic, 2009. 382p.

Orlov M. Curs de Contencios Administrativ. Chișinău, 2009. 137p

Orlov M., Belecciu Șt. Drept Administrativ. Chișinău, 2005. 258p.

Platon M. Administrația Publică. Chișinău: Ed. Universul, 2007. 853p.

Popa E. Drept Administrativ. Arad: Ed. Servo-Sat, 2000. 265p.

Popa V. Drept Parlamentar. p.108.

Preda M. Drept Administrativ. București: Ed. Lumina Lex, 2000. 395p.

Prisăcaru Valentin I. Tratat de drep administrativ român. Partea generală. București: Ed. Lumina Lex, 1993. 531p.

Raport Statistic privind activitatea Centrului pentru Drepturile Omului pe perioada 01.01.2011-30.06.2011.

Rusu I. Drept Administrativ. București: Ed. Lumina Lex, 2001. 405p.

Sîmboteanu A. Teoria Administrației Publice. Chișinău, 2008. 209p.

Vedinaș V. Drept administrativ. București: Ed. Universul Juridic, 2009. 482p.

Vlăsceanu M. Psihologia organizațiilor și conducerii. București: Ed. PAIDEIA, 1993. 222p.

Kозлов Ю.М/ Административное право. Москва: Юристь, 2001. 312 p.

Никитина А.М. Административное право. Москва: Юнити. Закон и право, 2000. p. 349.

Овсянко Д. М. Административное право. Москва: Юристь, 2001. p.458.

Publicații periodice:

Sîmboteanu. Controlul – component de reformare a administrației publice. Administrarea Publică, 1997, nr.1, p.75.

Publicații electronice

Control parlamentar// întrebări și interpelări// www.parlament.md// (accesat la 15 martie, 2012).

Control parlamentar// moțiune// www.parlament.md// (accesat la 15 martie, 2012)

Motiune_de_cenzura//ro.wikipedia.org// ( accesat la 03 mai, 2012)

Rușanu. România a ramas fara Guvern! Motiunea de cenzura a trecut in parlament. Guvernul Ungureanu, demis//www.protv.md// (accesat la 03 mai, 2012).