Cercetarea Criminologica

Drept

Cercetarea Criminologica

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I. OBIECTUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

Secțiunea I. Fenomenul criminal – un prim obiect al cercetării criminologice……………….3
§1. Crima………………………………………………………………………………………3

§2. Criminalul …………………………………………………………………………………4

§3. Criminalitatea………………………………………………………………………………7

Secțiunea a II-a. Practica anticriminală – al doilea obiect al cercetării criminologice ………..9
§1.Dublul caracter al cercetării criminologice………………………………………………..9

§2.Conținutul practicii anticriminale…………………………………………………………9

CAPITOLUL II. MODALITĂȚI DE CUNOAȘTERE, PROCEDEE, FINALITTATE
ÎN CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ

Secțiunea I. Modalități de cunoaștere în cercetarea criminologică …………………………10

§1.Cunoașterea descriptiva…………………………………………………………………..10

§2.Cunoașterea cauzală ………………………………………………………………………12

§3.Cunoașterea dinamică……………………………………………………………………..14

§4. Cunoașterea axiologică……………………………………………………………………15

Secțiunea a II-a. Procedee în cercetarea criminologică ………………………………………16

§1. Metode de cercetare criminologica ……………………………………………………….16

§2.Tehnici de cercetare criminologica………………………………………………………. 21

Secțiunea a III-a. Finalitatea cercetării criminologice………………………………………..25
§1. Scopul cercetării criminologice…………………………………………………………..25

§2. Funcțiile cercetării criminologice…………………………………………………………26

CAPITOLUL III. CRIMINOLOGIA

Secțiunea I. Noțiunea, obiectul și scopul criminologiei…………………………………….28

Secțiunea a II-a. Criminalitatea ca fenomen social…………………………………………..30

Secțiunea a III-a. Cauzele fenomenului social al criminalității ………………………………36

§1. Factorii criminogeni………………………………………………………………………36

§2. Factorii economici………………………………………………………………………..36

§3. Factorii demografici………………………………………………………………………37

§4. Factorii socio-culturali…………………………………………………………………38

§5. Factorii politici…………………………………………………………………………46

CAPITOLUL IV. CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ

§1. Evoluția infracțiunilor de furt in perioada 2010-2013 in România …………………….47

§2. Evoluția infracțiunii de omor in perioada 2012-2013……………………………………50

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I.

OBIECTUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

Secțiunea I. Fenomenul criminal – un prim obiect al cercetării criminologice
§1. Crima

Crima este un proces în care survin mai multe cauze rezultate din relatii sociale concrete, care sunt cauzatede un conflict privind interesele propri. Cu certitudine, ceea ce duce la realizarea oricărei crime este cauza care o impune, ca pe o necesitate individuală, cu aparența de obiectivitate. Interesele propri dau un imbold individului să-și prezinte reacțiile ca fiind absolut necesare determinării cauzelor directe. Prin realizarea crimei se poate avea ca justificare protejarea unor drepturi sau interese, garantarea libertății și vieții delincventului, deși în fapt, nu se favorizează decât libertatea acestuia, prin prevalarea propriilor interese.

Cauza delictului indică posibilitățile obiective ale stării de lucruri, caracterul subversiv al motivațiilor, determinarea întâmplării, contradicțiile pe care le generează și actul pur arbitrar. Condițiile care favorizează crima dobândesc atât un caracter necesar cât și unul întâmplător. Dacă efectul poate deveni uneori cauză, actul criminal nu trebuie considerat ca având un caracter fatalist, deoarece este determinat de alte evenimente. Asocierea cauzală presupune explicarea și înțelegerea elementelor de necesitate sau de determinare, precum și conexiunile acestora și deoarece cauza este anterioară, efectul va apărea ulterior, ordinea cauzală fiind identificată în ordinea temporară.

Relevarea importanței cauzei în apariția crimei a fost explicată în teoriile școlilor penale, precriminologice, întrucât nu apăruse criminologia și în teoriile criminologice, apărute după delimitarea criminologiei, ca știință independentă de știința dreptului penal. De aceea, toate teoriile care studiază cauzele, condițiile și factorii care determină sau favorizează fenomenul criminal au fost integrate ulterior în structura criminologiei etiologice.

Actul criminal apare într-un anumit context socio-uman, toate premisele având determinări concrete, nemijlocite, rezultatul prejudiciabil al unor cauze și condiții de esență vătămătoare. Societatea domină și intervine pentru evitarea producerii actelor criminale doar prin măsuri economico-politice și sociale. Nu poate exista un angajament general, teoretic al societății pentru eradicarea criminalității, fără impunerea unor legi protectoare, după cum nu poate fi credibil nici angajamentul individului că nu va comite infracțiuni.

§2.Criminalul

Infractorul nu este altceva decât individul obișnuit care este dispus, în anumite împrejurări, să comită infracțiuni. Infractorul poate fi și un om bolnav, situație în care trebuie analizat în alte circumstanțe.

Fiecare individ are o personalitate proprie, care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din ansamblul cercetărilor nu se poate reține că infractorul are trăsături specifice sau că se distinge net de ceilalți oameni.

Nu există șabloane în care să fie încadrați indivizii, în așa fel încât să se stabilească imediat cine este infractor sau predispus la comiterea de infracțiuni și cine este un om obișnuit. Oricum, personalitatea indivizilor trebuie studiată și, de asemenea, ansamblul factorilor care pot contribui la formarea și modificarea ei.

Din studiul făcut până în prezent, factorii principali de influențare a oricărui individ sunt cei biologici, psihici și sociali. Fiecare dintre aceștia poate crea o varietate numeroasă de tipuri umane.

Din punct de vedere criminologic, vârsta este un element obiectiv important, care exprimă ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acțiunilor acestuia, particularizarea genurilor de criminalitate în funcție de vârstă. În mod normal, individul parcurge la anumite vârste diferite etape în pregătirea sa școlară, socială, familială.

În studiile făcute, din punctul de vedere al vârstei, persoanele au fost grupate astfel: 0 – 12 ani copilăria; 12 – 18 ani adolescența; 18 – 22 ani tinerețea timpurie; 22 – 35 ani tinerețea; 35 – 65 ani vârsta adultă; peste 65 ani – vârsta a treia.

Este firesc ca vârsta să fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece și infracțiunile pot fi grupate în funcție de aceasta. Fiecărei vârste îi sunt specifice anumite fapte. În general, adolescența și tinerețea sunt caracterizate, în multe situații, ca fiind perioade ale vieții căror le sunt specifice acțiunile periculoase, bazate pe forța fizică sau pe risc. Perioada maturității presupune deja o altă orientare față de infracțiune, aici apărând factori care încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanță rațiunii, calculelor și analizei.

Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori. Nenumărații factori existenți în mass media, în dezorganizarea vieții de familie, în anturaj, au creat un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, așa cum spunea Gabriel Trade, prin imitație. Imitarea anumitor personaje din cinematografie, în special, a dus la o lipsă de sensibilitate, cu totul opusă față de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil. Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracțiuni, de la cele mai ușoare până la cele mai grave, .de cele mai multe ori neexistând nici o motivație pentru comiterea lor.

Codul penal definește infracțiunea în art. 15, ca fiind " fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.”

Pentru existența infracțiunii, elementele sale (pericolul social, vinovăția și prevederea faptei în legea penală) trebuie să existe în mod cumulativ, lipsa uneia din ele făcând să dispară caracterul infracțional al faptei.

Trebuie subliniat că infracțiunea este privită atât ca fenomen social, cât și ca fenomen juridic; orice infracțiune este o faptă socială datorită materialității și rezonanței sale sociale și faptului că exprimă o anumită poziție a făptuitorului față de ordinea socială, constituind în esență un act de conduită socială; ca fenomen juridic, infracțiunea este o faptă, constând într-o acțiune sau omisiune, imputabilă autorului său și sancționată potrivit legii. Caracteristic infracțiunii, ca fenomen juridic, este, pe de o parte, incriminarea acțiunii socialmente periculoase și, pe de altă parte, prevederea legală a unei pedepse pentru săvârșirea ei.

O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât în cazul săvârșirii unei infracțiuni, cu alte cuvinte răspunderea penală a acesteia nu poate interveni decât dacă fapta concretă întrunește toate condițiile de ordin obiectiv și subiectiv prevăzute în conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel cum este el reglementat prin norma de incriminare. Această încadrare perfectă a faptei concrete în tiparul prevăzut de norma de incriminare poartă denumirea de tipicitate.

Tipicitatea, ca și condiție pentru existența infracțiunii este impusă de principiul legalității incriminării – nulla poena sine lege – prevăzut de art. 2 C.pen. în vigoare, potrivit cu care Legea prevede care fapte constituie infracțiuni (…). Prin urmare, legea penală prevede un model abstract de comportament de care leagă aplicarea unei sancțiuni penale, iar tipicitatea nu este o caracteristică a infracțiunii ca noțiune abstractă, ci este o cerință a infracțiunii fapt concret.

Nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infractiune, dar orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, afirma profesorul Pașca, subliniind distincția dintre infracțiunea – conduită concretă și infracțiunea – model abstract de comportament. Profesorul Antoniu afirmă că, pentru a interveni răspunderea penală a infractorului, trebuie să existe o concordanță între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare și că există situații “care pot să reducă la aparență” concordanța la care ne-am referit.

Aceste situații sunt clasificate de autor în trei categorii și se referă la:

desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ca manifestări exterioare ce aparțin infractorului, fiind expresia voinței sale libere (constrângerea fizică, actele reflexe, acte comise în stare de inconștiență, spasm, leșin, formele participației improprii în care autorul material acționează din culpă sau fără vinovăție);

existența permisiunii legii; astfel pot fi săvârșite fapte care, deși întrunesc toate condițiile obiective și subiective prevăzute în norma de incriminare, în realitate nu sunt fapte ilicite, ci fapte permise de lege (cauzele justificative).

realități care afectează poziția psihică a autorului în raport cu fapta comisă, excluzând fie capacitatea atacantului de a înțelege sau a voi (minoritatea, alienația mintală, beția completă fortuită), fie capacitatea acestuia de a se autodetermina în mod liber (contrângerea morală), fie capacitatea de a prevedea (cazul fortuit) sau de a avea o reprezentare corectă a condițiilor în care acționează (eroarea).

Tipicitatea ca trăsătură a infracțiunii nu este reglementată expres de codul penal încă în vigoare, acesta păstrând în definirea infracțiunii concepția substanțială asupra infracțiunii care pune accent pe pericolul social al faptei în delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic.

Noul cod penal însă renunță la această concepție și revine, așa cum am arătat mai sus, la concepția formală, definind în art. 15 infracțiunea ca fiind ”fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Legiuitorul român se reorientează în ceea ce privește stabilirea trăsăturilor infracțiunii, către poziția exprimată în doctrina penală germană, italiană, elvețiană sau spaniolă, potrivit cu care infracțiunea este o faptă tipică, antijuridică și comisă cu vinovăție.

Tipicitatea nu presupune pedepsibilitatea faptei, dar fără a se fi dovedit cacret.

Nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infractiune, dar orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, afirma profesorul Pașca, subliniind distincția dintre infracțiunea – conduită concretă și infracțiunea – model abstract de comportament. Profesorul Antoniu afirmă că, pentru a interveni răspunderea penală a infractorului, trebuie să existe o concordanță între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare și că există situații “care pot să reducă la aparență” concordanța la care ne-am referit.

Aceste situații sunt clasificate de autor în trei categorii și se referă la:

desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ca manifestări exterioare ce aparțin infractorului, fiind expresia voinței sale libere (constrângerea fizică, actele reflexe, acte comise în stare de inconștiență, spasm, leșin, formele participației improprii în care autorul material acționează din culpă sau fără vinovăție);

existența permisiunii legii; astfel pot fi săvârșite fapte care, deși întrunesc toate condițiile obiective și subiective prevăzute în norma de incriminare, în realitate nu sunt fapte ilicite, ci fapte permise de lege (cauzele justificative).

realități care afectează poziția psihică a autorului în raport cu fapta comisă, excluzând fie capacitatea atacantului de a înțelege sau a voi (minoritatea, alienația mintală, beția completă fortuită), fie capacitatea acestuia de a se autodetermina în mod liber (contrângerea morală), fie capacitatea de a prevedea (cazul fortuit) sau de a avea o reprezentare corectă a condițiilor în care acționează (eroarea).

Tipicitatea ca trăsătură a infracțiunii nu este reglementată expres de codul penal încă în vigoare, acesta păstrând în definirea infracțiunii concepția substanțială asupra infracțiunii care pune accent pe pericolul social al faptei în delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic.

Noul cod penal însă renunță la această concepție și revine, așa cum am arătat mai sus, la concepția formală, definind în art. 15 infracțiunea ca fiind ”fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Legiuitorul român se reorientează în ceea ce privește stabilirea trăsăturilor infracțiunii, către poziția exprimată în doctrina penală germană, italiană, elvețiană sau spaniolă, potrivit cu care infracțiunea este o faptă tipică, antijuridică și comisă cu vinovăție.

Tipicitatea nu presupune pedepsibilitatea faptei, dar fără a se fi dovedit ca existentă tipicitatea faptei concrete nu se poate face un pas mai departe pentru a se ajunge la pedepsibilitate.

Relevante deci pentru angajarea răspunderii penale a unei persoane în cazul săvârșirii unei fapte concrete, sunt antijuridicitatea și imputabilitatea faptei respective.

§3. Criminalitatea

Dreptul penal, ca știință juridică, abordează criminalitatea, delincventa, prin referire la sistemul normelor dreptului penal, dezvăluie conținutul normativ și social-politic al dreptului penal ca și fundamentarea legităților obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât circumstanțele obiective și subiective care determină apărarea penală a anumitor valori și relații sociale, explicând atât modul, cât și mijloacele de reacție socială față de săvârșirea unor fapte periculoase.

Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii și, mai ales, a cauzalității socio-umane a acestui fenomen, precum și prin viziunea mecanismului social al prevenirii și combaterii criminalității, încercând a identifica ansamblul și funcționalitatea metodelor, procedeelor și mijloacelor sociale, inclusiv al sancțiunilor de drept penal care reprezintă mijlocul cel mai eficient de prevenire a faptelor interzise de legea penală.

Îmbrățișând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noțiune într-un concept operațional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Dacă avem în vedere dimensiunea criminalității ca fiind totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp dată, se pune în evidență doar componența cantitativă a fenomenului. Astfel, ținând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută precum și de măsura în care mijloacele de drept penal reacționează împotriva acesteia, poate fi împărțită în criminalitate reală, aparentă și legală.

Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor infracționale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Acest lucru înseamnă că în practică, există tot timpul o diferență cantitativă între numărul infracțiunilor comise în realitate și numărul celor prevăzute de statisticile judiciare.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate autorităților judiciare și înregistrate ca atare.

Criminalitatea aparentă este diferită de criminalitatea reală, deoarece aceasta nu poate fi cunoscută și cuantificată din următoarele motive:

nu toate faptele penale sunt aduse la cunoștința organelor abilitate ale statului și înregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorități, prejudiciu mic, teamă etc.);

nu toate faptele penale sesizate în urma cercetărilor cu finalitate și nu în toate cazurile se pronunță o hotărâre judecătorească definitivă;

o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificați.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare râmase definitive.

Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă este denumita cifra neagra a criminalității și reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor judiciare.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea științifica încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

Secțiunea a II-a. Practica anticriminală – al doilea obiect al cercetării criminologice
§1. Dublul caracter al cercetării criminologice

Există opinii care consideră criminologia drept o știință fundamentală ori teoretică și opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la cercetarea aplicativă. Între cele două extreme există si o cale de mijloc care subliniază dubla finalitate a cercetării criminologice. Dublul caracter al criminologiei determină dublarea obiectului cercetarii criminologice.

Practica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de către stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal. Ȋn literatura de specialitate s-a formulat opinia potrivit căreia în lupta împotriva criminalității sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:

mijloace juridice, în care intră totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau mai puțin direct la combaterea și stăpânirea fenomenului criminal.

mijloacele empirice, unde sunt incluse ,,practicile instituționale”' (poliție, parchet, instanța de judecată, penitenciare etc.) care au ca scop combaterea și prevenirea criminalității.

§2.Conținutul practicii anticriminale

Prin combinarea celor două categorii de mijloace prezentate mai sus, rezultă în practică trei domenii principale de luptă contra criminalității:

domeniul dreptului penal și aplicărilor lui concrete;

domeniul tratamentului delincvenților;

domeniul prevenirii criminalității.

Cele trei domenii alcătuiesc un ansamblu unitar, un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului criminal. Prin stăpânirea fenomenului criminal înțelegem menținerea acestuia în cadrul unor limite și structuri suportabile din punct de vedere social. Interesul și vocația de a stăpâni fenomenul criminal aparține statului și de aceea, în mod firesc, tot sistemul este creat și pus în mișcare, printr-o voință statală, printr-o decizie politică anticriminală.

CAPITOLUL AL II-LEA.
MODALITĂȚI DE CUNOAȘTERE, PROCEDEE, FINALITTATE
ÎN CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ

Secțiunea I. Modalități de cunoaștere în cercetarea criminologică

§1. Cunoașterea descriptivă

Cunoașterea descriptivă urmărește stabilirea caracteristicilor externe (aparente) ale fenomenului criminal. Primele preocupari cu caracter științific în domeniul criminologiei au fost de natură descriptivă, iar obiectul acestora a fost reprezentat de evaluarea criminalității. Aceste preocupări s-au concretizat în aprecieri cantitative, care au avut la baza statisticile criminale.

Categoriile utilizate de cunoaștrea descriptivă sunt volumul, structura și dinamica fenomenului criminal colectiv.

Volumul criminalității reprezintă numărul total de fapte penale comise, fiind o evaluare strict cantitativă. Acesta se referă la criminalitatea aparentă (reprezintă totalitatea faptelor cu aparență penală ajunse la cunostința organelor de justiție) sau la cea legală (cuprinde faptele penale pentru care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă), deoarece acestea pot fi cuantificate cu oarecare exactitate.

Structura criminalității implică o delimitare a acesteia în funcție de diversele tipuri de fapte penale. Aceasta implică atât o evaluare cantitativă întrucât se bazează pe comparații numerice cât și o formă incipientă de cunoaștere calitativă, dată fiind intervenția unei opțiuni referitor la stabilirea diferitelor categorii.

Dinamica criminalității reprezintă evoluția, variația acesteia în timp și spațiu. Dinamica criminalității implică trei tipuri de descriere :

tendințele pe termen lung ( pentru care este folosit termenul de trend)

variațiile sezoniere ( sunt oscilații ale criminalității în funcție de succesiunea anotimpurilor)

mișcările accidentale (sunt cauzate de evenimente excepționale ca războaie, catastrofe).

Pentru a descrie volumul, structura și dinamica criminalității și corelațiile acesteia cu factorii politici, economici, geografici, culturali, demografici, etc., criminologia apelaeză la o gamă variată de surse de documentare, iar cea mai frecvent utilizată dintre acestea este statistica.

Criminologia nu dispune de un sistem statistic propriu, fiind nevoită să apeleze la datele statistice întocmite în alte domenii de activitate, cum sunt : statistica judiciară, economică, demografică, culturală, etc.

Date importante referitoare la faptele penale și făptuitorii acestora pot fi obținute din examinarea statisticilor oficiale, atât din domeniul penal, cât și din domeniile social și economic. Rezultatele obținute cu ajutorul statisticilor penale sunt relative, deoarece ele se referă la criminalitatea aparentă (delicte descoperite) ori legală (delicte pedepsite), dar ignoră criminalitatea reală. Din acest motiv, interpretarea rezultatelor trebuie făcută cu prudență. În ciuda acestei rețineri, statisticile penale, realizate cu onestitate și seriozitate, rămân un instrument indispensabil pentru cunoașterea stării și dinamicii criminalității, a forțelor implicate în prevenirea și combaterea ei.

Statisticile Ministerului Justiției însumează datele referitoare la criminalitatea legală, respectiv cauzele în care instanțele de judecată au pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive. Ele sunt întocmite pe criteriul făptuitorilor, deci al persoanelor condamnate. Prin comparație, statisticile întocmite de Direcția penitenciarelor, deși constituie o oglindă firească a activității justiției, sunt mai plastice și ilustrează mai bine populația închisorilor.

Statisticile Ministerului de Interne și cele ale Ministerului Public iau în considerare criminalitatea aparentă. Aceste statistici utilizează criteriul faptei penale și al prejudiciului cauzat, indiferent dacă autorii sunt cunoscuți sau nu. Ele includ o mare diversitate de înregistrări, comparații și chiar analize grafice.

Un aspect demn de semnalat este acela că, în realitate, statisticile judiciare nu înregistrează criminalitatea reală ci, mai degrabă, reacția socială formală împotriva criminalității, înțelegând prin aceasta că o parte importantă a fenomenului infracțional (cifra neagră) rămâne în afara tabloului statistic.

De asemenea, analiza dinamicii criminalității presupune și analiza corelativă a unui complex de factori cum ar fi : indicatorii dezvoltării social-economice, tipul cultural predominant, modelul de politică penală, cadrul legislativ. De exemplu, atunci când se procedează la o descriere a dinamicii criminalității pe o perioadă mai mare de timp, un factor important ce trebuie luat în considerare e evoluția politicii penale. Acest factor este relevant deoarece opiniile cu privire la sfera faptelor considerate ca infracțiuni se modifică în continuu. În consecință, procesul de incriminare și dezincriminare a unor fapte a evoluat și el, cu consecințe asupra datelor statistice.

§2.Cunoașterea cauzală

Cunoașterea cauzală sau etiologia criminală vizeaza dupa cum denumirea o indica aflarea cauzelor, condițiilor și a a factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal.

Aparitia preocuparilor etiologice poate fi pusa in relatia cu aparitia scolii pozitiviste italiene.Acest moment coincide la randul sau cu acordarea de catre specialisti a statutului stiintific criminologiei (se considera,in general,ca cercetarile anterioare au avut cel mult un caracter semi-stiintific si ,pana la aparitia pozitivismului ,nu se poate vorbi ,despre o stiinta a criminologiei )..

Pe buna dreptate,s-a considerat ca aflarea cauzelor fenomenului criminal a reprezentat un pas inainte in studierea acestuia ;de aceasta data este vorba despre cunoasterea calitativa ,iar metodele utilizate sunt pe masura scopului urmarit .Explicatiile de natura cauzala utilizeaza concepte ,precum: cauze,conditii,factorii etc..

Cunoașterea cauzală poate fi împărțită astfel :

în primul rând, raportându-ne la fragmentul obiectului de cercetare (etiologia crimei ca fenomen individual și etiologia crimei ca fenomen colectiv) ;

în al doilea rând, raportându-ne la direcția cercetărilor (biologică, psihologică, sociologică).

Există anumite abordări ale criminalității care omit aspectele etiologice, cum ar fi „criminologia reacției sociale.” Principalul curent al acestei orientări este interacționismul potrivit căruia un comportament nu este deviant în sine, ci societatea îi pune eticheta de “comportament deviant”. Teoria etichetării aduce în prim plan maxima potrivit căreia devianța comportamentală este relativă și depinde de cum etichetează societatea faptele și pe autorii lor. Procesul prin care o persoană primește eticheta de om cu devianță comportamentală depinde de reacțiile celorlalți în legătură cu nesupunerea acestuia. Delincvența numită și devianța socială penală este definită, așadar, în funcție de “eticheta” sau “reacția socială” a membrilor societății.

§3.Cunoașterea dinamică

Este o cunoaștere calitativă, ce tinde la explicarea conduitei criminale printr-o succesiune de etape (având o logică proprie) și urmărește întelegerea proceselor ce însoțesc “trecerea la actul criminal”, mecanismele interne ale acestuia.

Inițial, cunoșterea dinamică a apărut ca o completare a cunoașterii etiologice, “trecerea la act” fiind o consecință a acumulării și combinării anumitor factori cauzali.

Este, spre exemplu, cazul modelului de comportament criminal conceput de J. Pinatel, pentru care fiecare etapă a conduitei criminale este pusă în relație cu una din componentele personalității infractorului, aceasta din urma explicabilă prin intervenția unor factori cauzali. J. Pinatel susține, cu privire la personalitatea criminală, ca aceasta exista cu o prima condiție, anume că numai prin întrunirea anumitor trăsături (egoism, violență, lipsă de afectivitate etc.) de către o persoană aceasta devine o personalitate criminală și, cu o a doua condiție, persoana respectivă să prezinte, în cazul existenței acestor trăsături, o stare de pericol social, o stare periculoasă. Sunt situații în care prezența trăsăturilor de mai sus nu realizează starea periculoasă.

Ulterior, explicațiile dinamice s-au constituit într-un front antietiologic, rezultând ceea ce se denumește, în literatura de specialitate, criminologia dinamică sau criminologia trecerii la act.

Pusă în legatură cu funcțiile cercetării criminologice, dacă funcția predictivă (anticipativă) prepusupune anticiparea unor modificări cantitative și calitative în dinamica fenomenului infracțional, atât în ceea ce privește tipologiile infracționale, câ și autorii implicați, cunoașterea dinamică este interesată de conduita criminală ca acțiune izolată pe care o consideră o realitate bine individualizată în viața autorului, distinctă de celelalte acte realizate de acesta.

§4. Cunoașterea axiologică

Aceasta modalitate de cunoastere presupune stabilirea, dupa criterii I stiintifice, a valorii mijloacelor aplicate in lupta impotriva fenomenului criminal, altfel spus, evaluarea stiintifica a practicii anticriminale.

In zona practicii anticriminale actioneaza o serie de mijloace juridice si empirice, iar crearea si punerea in miscare a acestor mijloace reprezinta un act de vointa politica. In aceste conditii, atat legea penala cat si institutiile chemate sa o aplice raspund unor criterii de politica anticriminala, care nu intotdeauna tin cont de rezultatele cercetarilor stiintifice relative la fenomenul criminal.

Astfel daca urmarim, spre exemplu, dezbaterile parlamentare privind unele reforme legislative in domeniul penal (fie modificarea ori abrogarea unor incriminari, fie incriminarea unor fapte noi) vom constata ca sunt luate in discutie diferite considerente , nu numai extracriminologice, dar si extrapenale precum: conjuctura economico-sociala interna, aspecte de ordin financiar bugetar (ex. costurile implicate intr-o anumita incriminare), aspecte tehnico-materiale (ex. capacitatile necesare anumitor institutii), aspecte legate de conjuctura internationala (pozitia unor anumite organizatii nonguvernamentale cu privire la respectivele probleme) si , nu in ultimul rand, aspecte politice, uneori de ordin pur electoral.

Cunoasterea axiologica urmareste stabilirea gradului de eficacitate a mijloacelor legale utilizate in practica anticriminala, iar din acest punct de vedere poate fi pusa in legatura cu functia profilactica (preventiva) a cercetarii criminologice ce se materializeaza in sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalitatii (factorii care au dus la aparitia criminalitatii) ,și in inlanțuirea lor logica si transpunerea acestora intr-un sistem coerent de masuri de prevenire si combatere a fenomenului infractional .

Secțiunea a II-a. Procedee în cercetarea criminologică

§1. Metode de cercetare criminologica

Studierea fenomenului infracțional existent într-o anumită arie geografică (pe un anumit teritoriu) și într-o anumită perioadă de timp, nu se poate realiza fără o cunoaștere profundă a dinamicii fenomenului. Cunoașterea sub toate aspectele a fenomenului infracțional se realizează apelând la anumite metode ca: observarea, experimentul, metode clinice etc.

I. Metoda observației, constă în urmărirea atentă și sistematică a unor reacții psihice a individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esențiale, studierea nemijlocită a fenomenului infracțional și reținerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia.

Observarea ca metodă de cercetare criminologică poate îmbrăca două forme și anume: forma empirică și forma științifică.

Observarea empirică ia naștere în mod spontan în contactul zilnic dintre individ și mediul înconjurător, fiind limitată la sfera de interese ale individului la grupul social din care face parte. Ea este incapabilă să ofere o imagine completă și complexă a fenomenului observat. De cele mai multe ori este superficială și inexactă, reținând numai aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situației observate. Are un caracter subiectiv deoarece observatorul este influențat de propriile sale percepții, de interesele sale sau prejudecăți în raport cu fenomenul observat.

Observarea științifică presupune cunoașterea aprofundată a fenomenului infracțional sub toate componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, acțiunile prin care acesta se manifestă, reacția socială față de faptele antisociale etc.).

Observarea, se regăsește și la metodele particulare de investigare a criminalității (clinică, tipologică, predictivă), aceasta reprezentând momentul contractului inițial între cel care face cercetarea și obiectul său de studiu.

II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse domenii ale științei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea unui fenomen psihic în condiții determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.

În conceperea și desfășurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:

observația inițială;

elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluționarea problemei studiate;

desfășurarea experimentului conform scenariului;

prelucrarea statistică a datelor înregistrate și formularea concluziilor.

Prin folosirea experimentului, se urmărește a se identifica legăturile existente între diferite fenomene, dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.

Există trei tipuri de experimente și anume:

experimentul de laborator, creează condiții optime de observare a fenomenului, eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiții artificiale, în fața unor sarcini neobișnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor obținute asupra comportării în condițiile vieții obișnuite:

experimentul standardizat, se desfășoară într-o ambianță obișnuită, însă subiectul este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind standardizate aplicate pentru toți subiecții;

experimentul natural, constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup de persoane în condițiile vieții sale obișnuite, în care a intervenit o modificare.

III. Metoda clinică. Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei explorări a infractorului în general și mai puțin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalității acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control. Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a personalității infractorului în unitatea și dinamica sa. O astfel de metodă este metoda clinică, metodă care cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic și prescrierii unui tratament.

În privința mijloacelor de realizare, metoda clinica nu operează: cu variabile ci se bazează pe anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).

În cadrul cercetării criminologice studiul personalității infractorului are o importanță deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent. Ea reprezintă calea prin care se tinde către o cunoaștere multilaterală a personalității infractorului.

Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidențierea unor trasaturi ale personalității infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza căruia criminologul urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului și să formuleze un prognostic social. Pornind de la diagnosticul și prognosticul formulat, se va elabora un program adecvat de tratament. Noțiunea de tratament îmbrăcă, în criminologia clinică, cel puțin două accepțiuni:

Prima accepțiune, se referă la modul de acțiune față de un delincvent, ca urmare a pronunțării unei sentințe penale. Acest mod este condiționat de natura sancțiunii aplicate (pedeapsa, măsura de siguranță, măsura educativă) și de cadrul legal ce stabilește modul de executare a acesteia;

Într-o altă accepțiune, noțiunea de tratament desemnează o acțiune individuală desfășurată față de un delincvent în vederea modelării personalității acestuia, în scopul de a înlătura factorii care-l determină să recidiveze și să favorizeze resocializarea.

Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examene de laborator etc.

IV. Metoda tipologică este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică și a servit la:

descrierea unui așa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;

descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent, viclean etc);

stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracțional.

Metoda tipologică a fost îmbrățișată de partizanii tendinței bio- antropologice în criminologie, preocupați să argumenteze existenta unui tip constituțional de infractor. Ea este prezenta, însă, și în criminologia de orientare sociologică și în cea de orientare psihologico-psihiatrică.

Metoda tipologică are la bază noțiunea de tip. Tipul reprezintă o combinație de trasaturi caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trasaturi caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.

Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice și în tipologii de împrumut, iar pe de alta parte, în tipologii constituționale, psihologice, sociologice, în raport cu orientarea lor teoretica.

Cesare Lombroso și Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnăscut, prin reținerea anumitor trasaturi, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai diferențiata, descriind și alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).

Un alt exemplu de tipologie specifica este cel realizat de criminologul austriac Seeling, care retine opt tipuri de criminali:

criminalii profesioniști care evita, în general, să muncească, principala lor sursa de venit provenind din infracțiune;

criminalii contra proprietății;

criminalii agresivi;

criminalii cărora le lipsește controlul sexual;

criminalii care într-o situație de criza nu găsesc decât o soluție "criminală";

criminalii caracterizați prin lipsa de disciplina socială;

criminalii dezechilibrați psihic;

criminalii care acționează în baza unor reacții primitive.

Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres Internațional de Criminologie (Belgrad, 1973), s-au ridicat numeroase obiecții cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie și s-a atras atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremista a unor cercetări întreprinse pe aceasta baza.

V. Metoda comparativă. Este utilizată în paralel sau asociată cu alte metode în toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea și explicarea fenomenului infracțional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare – fenomen, fapta penală, făptuitor -, atât în cercetarea cantitativa cât și în cea calitativa.

O comparație presupune cel puțin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o primă etapă se vor evidenția asemănările și deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapă următoare ele să fie explicate.

Procedeele de comparare sunt:

procedeul concordanței are în vedere producerea unui anumit fenomen, precedată în timp de acțiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine elementul comun;

procedeul diferențelor presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în cazul în care sunt întrunite anumite condiții, dar el nu se mai produce când una din aceste condiții lipsește, atunci această condiție constituie cauza fenomenului;

procedeul variațiilor concomitente – în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în același fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

VI. Metode de predicție. Cercetarea de tip previzional este o problema foarte complexă, ea atingând în egală măsură dreptul penal, politica penală, penologia și criminologia.

Problemele legate de previziunea, științifică în domeniul criminologiei privesc:

raportul dintre legitățile statistice și prognosticul fenomenului infracțional;

opțiunea cu privire la factorii de predicție de natura individuală;

activitatea de planificare în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului infracțional.

In domeniul criminologiei, metodele de predicție au urmărit în principal două obiective:

formularea unor previziuni cu privire la evoluția fenomenului infracțional pe o perioada de timp dată;

evaluarea probabilităților de delincventă.

§2.Tehnici de cercetare criminologica

Tehnicile de cercetare sunt procedeele practice prin care criminologia aplică o metodă sau alta în cercetarea, cunoașterea și profilaxia fenomenului criminogen.

1) Observarea este recomandată în studierea unor colectivități sau grupuri mai restrânse, a unor activități determinate, întrucât actele comportamentale ale eșantionului ales sunt mai ușor de perceput, urmărit și studiat.

Surprinderea, urmărirea și examinarea manifestărilor comportamentale prin tehnica observării se poate realiza, în funcție de scopul urmărit, asupra unor infractori sau grupuri de infractori aflați în stare de libertate sau în stare legală de reținere sau deținere.

Sunt cunoscute și folosite mai multe tipuri de observare și anume :

în funcție de relația observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (ex. studierea bazelor de date);

în funcție de etapă cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul de situații în care se manifestă persoanele vizate, sau parțială, axată pe o anumită tematică;

în raport cu obiectivele și scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată (de tip cantitativ) și nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea ca, în cazul observării științifice, termenul "nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad mai redus. În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmărește o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme elastice, cu categorii largi, suple. În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start, observarea va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate semnificative într-un context determinat și în funcție de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observare reclama din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor (criminologice, juridice, psihologice etc.) cu care operează. De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii posibilităților de comparare, de identificare a unor constante și chiar a anumitor legități ale fenomenului infracțional.

în raport cu poziția observatorului față de sistemul studiat, observarea poate fi externa, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau interna, care implică o participare a observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poartă și numele de observație participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă, parțială sau totală.

Tipuri de observatori. Observarea se realizează de câtre cercetătorul individual sau de câtre echipa de cercetători. De regula, observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativa sistematizata presupune, dimpotrivă, colaborarea unui număr mare de specialiști.

Indiferent cărui tip va aparține observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte important în reușita cercetării pe care o desfășoară. Caracteristica principala a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument de culegere și evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuși. Acesta trebuie să dispună de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între fenomene, să se integreze ușor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate și obiectivitate. Nu în ultimul rând, observatorul trebuie să dispună de un bagaj teoretic corespunzător.

2) Chestionarul. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care criminologii apelează destul de des întrucât ea poate fi utilizata în cele mai diferite scopuri, pe eșantioane mari, cu o structura eterogena, dispersate teritorial.

Chestionarul este folosit, în mod deosebit, în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracțional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obține cifra neagra a criminalității. Chestionarul este aplicat și în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predicția comportamentului delincvent, reacția socială față de faptele antisociale etc.

Eficiența investigației prin chestionar, depinde în mare măsură de formularea întrebărilor, modul în care acestea reușesc să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.

În structura chestionarului, întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune, astfel încât să se obțină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.

Existe chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede de cuviință și altele cu răspuns închis, în care i se prezintă mai multe răspunsuri posibile, din care el îl alege pe cel considerat convenabil. Acest tip de chestionar are avantajul că se completează ușor de către subiect și poate fi cuantificat însă, are și dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care cel chestionat nu s-ar fi gândit.

Așadar, chestionarul reprezintă o succesiune de întrebări logice sau de imagini grafice cu funcții de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea lor de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui chestionat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.

3) Interviul. Interviul constituie o alta tehnica fundamentala de explorare științifica utilizata frecvent în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare și aprofundare a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoașterea faptelor și de persoana infractorului (opinii, atitudini, motivații). El se deosebește de chestionar, care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii globale a fenomenului.

Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul și anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă.

Clasificarea tipurilor de interviu

A. În funcție de gradul de formalism al interviului:

a. Interviul formal se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea și formularea lor sunt prestabilite. Relația de comunicare între intervievat și operatorul de ancheta este destul de limitata, acesta din urma neavând libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor.

b. Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu întrebări prestabilite. El se caracterizează printr-o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta în dirijarea cursului interviului.

c. Interviul conversație sau cazual se desfășoară ca o convorbire, un schimb de păreri între intervievat și operator, cu privire la o temă cât mai concretă și mai clar precizată pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.

d. Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume și sunt sistematizate de către operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esențiale în jurul cărora se organizează interviul.

B. In raport cu modalitatea prin care sunt culese și interpretate datele, există:

Interviul direct se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor și de interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înțeles și a dorit să exprime.

Interviul indirect utilizează o cale ocolită, de culegere a datelor, întrebările puse urmăresc să obțină anumite informații de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.

C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precădere în psihiatrie, el este folosit, în special, în criminologia clinică.

Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, atât în varianta formala (dirijată) cât și nedirijată. Prin intermediul interviului clinic, specialistul analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale.

Ancheta socială. Orice anchetă socială legată de problemele criminalității, vizează caracteristicile demografice ale populației din rândul căreia provin participanții la comiterea de infracțiuni și mediul în care aceștia și-au desfășurat activitatea până la săvârșirea faptelor antisociale. Prin conținutul lor, anchetele sociale vizează criminalitatea prin cinci tipuri de probleme și anume:

trăsăturile definitorii ale grupului de participanți la comiterea de infracțiuni;

mediul socio profesional de proveniență a participanților;

activitățile infracționale analizate, respectiv valorile sociale vătămate, modul, timpul și mijloacele de comitere a infracțiunilor din eșantionul investigat, circumstanțele reale și personale, consecințele produse;

opiniile și atitudinile participanților după rămânerea definitivă a sentințelor de condamnare;

consecințele faptelor, soluțiilor de aplicare a sancțiunilor penale, căile de resocializare a condamnaților.

Fiecare anchetă socială, trebuie să parcurgă următoarele etape:

organizarea anchetei (stabilirea temei, redactarea și testarea tehnicilor de lucru);

culegerea și înregistrarea informațiilor prin tehnicile folosite (observația, chestionarul, interviul, examinarea dosarelor penale etc.);

analiza datelor și informațiilor privind grupul de delincvenți;

concluziile cercetării și valorificarea acestora (măsuri preventive, perfecționarea legislației mși a regimului sancționatar, eficiența procesului de resocializare etc.).

Secțiunea a III-a. Finalitatea cercetării criminologice
§1. Scopul cercetării criminologice

H.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înțeles fără interpretare, evaluare și o înțelegere generală. Explicarea naturii, a esenței, a cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracțional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcția explicativă operează cu concepte operaționale cum sunt: cauza, condiția, efectul, factorul, mobilul, indicele.

Importanța modalităților de cunoaștere în cercetarea criminologică rezidă în faptul că, pornind de la acestea, se poate atinge scopul cercetării criminologice. Scopul sau finalitatea cercetării criminologice poate fi divizat într-un scop imediat și un scop mediat. Scopul imediat reprezintă cunoașterea fenomenului criminal în toată complexitatea lui, prin stabilirea cauzelor și condițiilor care îl determină si respectiv favorizează, precum și a proceselor care îl caracterizează. Scopul mediat se referă la stabilirea celor mai eficiente mijloace utilizate în practica anticriminală, pentru limitarea fenomenului criminal și a consecințelor acestuia.

§2. Funcțiile cercetării criminologice

Opiniile teoretice cu privire la obiectul și scopul criminologiei se regăsesc și în concepțiile despre funcțiile acesteia.

Astfel, cea mai mare parte a reprezentanților criminologiei tradiționale considera că aceasta are următoare funcții: descriptivă, explicativă, predicativă și profilactică.

Funcția descriptivă – constă în studierea și consemnarea datelor privind volumul criminalității de pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă de timp; cunoașterea tipologiei criminalității în funcție de:

genurile de criminalitate (criminalitatea violentă, criminalitatea organizată din domeniul economico-financiar, criminalitatea juvenilă, corupție etc.);

vârsta autorilor (minori, tineri, adolescenți, vârstnici etc.);

locul săvârșirii (urban, rural, zona de frontieră etc.).

Funcția descriptivă utilizează concepte operaționale cum sunt: mediul, terenul, personalitatea și actul .

Conceptul de mediu vizează: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori culturali, istorici, tradiționali, instituționali etc.) și mediul personal sau psihosocial (climatul familial, relațiile dintre oameni, mediul ocazional-școlar, profesional, mediul ales sau acceptat (anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).

Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin bioinstituțional al individului (ereditate, mutații genetice, congenitalul și constituționalul).

Personalitatea, semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. Chiar dacă individul se adaptează la mediul social, nu înseamnă că este în totalitate de acord cu acesta. Un dezacord există întotdeauna și el poate evalua până la inadaptare și conflict.

Situația premisă, reprezintă ansamblul de împrejurări obiective și subiective care precede actul criminal, în care este implicată personalitatea individului.

Actul infracțional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situații.

Funcția explicativă

H.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înțeles fără interpretare, evaluare și o înțelegere generală. Explicarea naturii, a esenței, a cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracțional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcția explicativă operează cu concepte operaționale cum sunt: cauza, condiția, efectul, factorul, mobilul, indicele .

Cauza este elementul determinant în procedura fenomenului.

Condiția este un element favorizator.

Factorul constituie orice element care într-o măsură mai mare sau mai mică are legătură cu crima. Dacă factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracțiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societății sau grupului studiat.

Funcția predictivă se întemeiază pe concepte operaționale foarte variate, de la cel matematic până la cel euristic.

Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză etc. Funcția predictivă presupune anticiparea fenomenului infracțional în timp și spațiu.

Funcția profilactică

Scopul general al criminologiei este de neconceput fără elaborarea unor metode și tehnici de prevenire și combatere a criminalității, pentru crearea unui climat de ordine și siguranță a comunității umane. În domeniul preventiv criminologia utilizează concepte precum: reacția socială, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire primară, prevenire secundară și prevenire terțială.

CAPITOLUL III.

CRIMINOLOGIA

Secțiunea I. Noțiune, obiect, scop

Evoluția criminologiei ca știința a fost marcata de numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcțiile, metodele și tehnicile științifice de explorare a criminalității, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării și dinamicii fenomenului infracțional și capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea și combaterea acestuia.

Nu întâmplător, unul dintre punctele sensibile ale controverselor științifice din domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul sau de studiu.

În anul 1950, în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale criminalității", prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internațional de Criminologie, care s-a desfășurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie că este un fel de "regina fără regat", subliniind astfel că problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată.

Contribuția specialiștilor din acest domeniu a adus numeroase clarificări, dar se poate afirma că și în prezent există opinii divergente, preocupările științifice pe această temă fiind mereu în actualitate. Aceasta situație este consecința obiectivă a modului în care a apărut și s-a impus, ca știință, criminologia. Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor științe a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referința și tehnici de cercetare proprii acelor științe. Rezultatul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi și aspecte ale fenomenului infracțional, cât și o anumită lipsă de unitate între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe pozițiile unor discipline diferite.

Orientarea cercetării științifice către subiectul activ al actului infracțional a constituit ulterior o constanta a pozițiilor teoretice care consideră personalitatea individuală drept cauza exclusivă sau prioritară în săvârșirea faptelor antisociale.

Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip ereditar, psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalității criminale", în variantele lor moderne. În consecință, și conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasați în zona centrala a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt specifice, acelor specialiști care abordează criminalitatea de pe pozițiile sociologiei și psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări, conceptului de infracțiune i se conferă, uneori, o accepțiune care depășește sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înțelege prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice, iar criminologul german Hans Goppinger susține că infracțiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât și, în strânsa legătură cu religia, morala și cultura.

Sectiunea a II-a.Criminalitatea ca fenomen social a constituit, inițial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Într-o măsură importantă, fenomenul infracțional este inclus în formele mai largi de devianță socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianței.

Principala carență a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracțional, după cum abordarea criminalității fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parțial sau total personalitatea celui care încălca legea penală.

Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalității. Considerând că "obiectul îl constituie factorii sociali și individuali care stau la baza comportamentului criminal", teoria multifactorială asupra cauzelor criminalității reprezintă un progres în raport cu pozițiile anterioare, dar ea nu constituie o concepție aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicați în geneza crimei.

Eforturile de sinteza susținute de criminologii secolului XX au reușit – fără un succes deplin – să depășească stadiul unor simple adiționări ale criminologiilor specializate; încercând o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal și criminalitate.

H.Mannheim susține ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înțelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalității, de tratament si resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalității, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri:

cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;

cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor și factorii care au influențat formarea și evoluția personalității acestora;

cel al criminalității – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.

Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă o analiză diferențiată a diverselor sale niveluri (infracțiune, infractor, fenomen infracțional). Totuși, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferențe, împarte disciplina într-o "criminologie generală" (cu caracter enciclopedic, dar și sintetic, ce urmărește să compare și să unifice datele criminologiilor specializate) și o "criminologie clinică" (având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori ca fiind de natura să rupă individualul de fenomenul global al criminalității, vitregind efortul de sinteza.

În ultimele două decenii ale secolului XX, evoluția modelelor teoretice în domeniul criminologiei a determinat noi și serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei.

Obiectul criminologiei – analiza sintetică. Considerând drept corect și fundamentat științific punctul de vedere "tradițional" cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptata de cunoștințe, pe măsura dezvoltării științifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conținutului și limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat și judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei – care îi conferă identitatea și îi stabilește locul în sistemul științelor – să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări științifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum și problematica majora analizata de pe pozițiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității.

a) Criminalitatea ca fenomen social