Cenzura

Cenzura, termen de sorginte latina, numind operația de recensământ al cetățenilor romani și al averilor acestora, efectuată de cenzori, nu mai are chiar nimic în comun cu ceea ce reprezintă ea în timpurile moderne. Între funcționarul recenzor din Roma antică și împuterniciții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor din România totalitară nu poate exista nici cea mai mică asemănare. Mai mult, cuvântul cenzură s-a uzat și prin folosire excesivă, cu referire la dictatura comunistă, și prin prea marea încărcătură de sensuri adunate din toate timpurile istorice în care aceasta a făcut vogă. Vorbim de cenzură nu doar în legătură cu presa, ci ori de câte ori ne este interzis a ne exprima liber o părere despre mărunțișurile vieții sau a avea un anume comportament. Ceea ce nu este același lucru cu numita cenzură comunistă care desființa gândul și creația, ființa și adevărul, într-un angrenaj diabolic, complex și extrem de bine condus și controlat. Tocmai de aceea s-ar impune o nuanțare a termenului. Bunăoară, de poliție a presei. Sau poliție politică a presei. Coșmarul timpului pe care l-am trăit, al non-informației, al deformării voite a realităților, halucinant în dimensiunile sale, s-a datorat într-o oarecare măsură și zelului acelor mistificatori puși la ușa redacțiilor să vegheze drumul cuvintelor spre cititor.

Într-o lucrare de Drept, din perioada interbelică, sintagma „poliția” presei are o definiție asociativ superfluă, dar nu formală: „supravegherea imprimatelor rău famate și controlul activității proprietarilor de chioșcuri”. Și continua autorul manualului de Drept Polițienesc: „Poliția presei – alături de poliția sanitară, vamală, a monopolului vânzării băuturilor spirtoase, măsurilor și greutăților, vânzării, posedării și portului armelor, poliția servitorilor, poliția teatrelor, poliția vieții religioase, toate menite să împiedice defăimarea bisericilor existente, sau menținerea ordinii în timpul spectacolelor, etc. Poliția presei se executa în sensul Legii presei din 1862”.

Trimiterea la prima lege a presei românești, promulgată de modernistul Alexandru Ioan Cuza, în 1862, era în legătură, probabil, cu referirile la cenzură care “era și va rămâne pentru totdeauna desființată”. În același timp, în cuprinsul altor articole ale legii se făceau și precizări, în legătură cu deontologia ziaristului: „Orice atac în contra persoanei Domnitorului, în contra drepturilor și autorității sale, în contra drepturilor și autorității corpurilor legiuitoare, în contra legilor constituite ale Țării, orice injurie în contra corpurilor legiuitoare, orice atac în contra religiei domnitoare și a celorlalte rituri recunoscute, precum și orice atac în contra clerului, în contra principiului proprietății și a drepturilor familiei” erau aspru pedepsite. Ba chiar „publicarea sau reproducerea făcută cu rea credință a unor vești mincinoase, a unor documente închipuite, falsificate sau pe nedrept atribuite altora, când riști asemenea vești ar fi de natură a tulbura liniștea publică sau a vătăma morala publică sau ar fi de natură a aduce dispreț asupra agenților autorității publice va fi pedepsit” .

Și pentru a îndulci cumva tonul acestor sancțiuni se făcea precizarea că „Legiuirea de față însă nu oprește dreptul discutării actelor Guvernului și a Miniștrilor”.

„Jurnalismul românesc-scria Peter Gross referindu-se la anii de dictatură și îndoindu-se asupra denumirii în sine- este complet controlat, direcționat și manipulat în conformitate cu nevoile partidului aflat la conducere, toanele șefului său și necesitățile pe care le incumbă cultul personalității construit în jurul lui Ceaușescu și al soției sale”.

În societatea informației și opiniei de liber schimb presa s-ar prezenta ca un organism omogen, născut din nevoia de cunoaștere și dezvoltat în același spirit. Societatea populară de tip comunist a rigidizat însă sistemul, atât prin transformarea articulațiilor sale principale, cât și prin reorientarea fluxului publicistic din spațiul mediatic real într-unul pur material, lipsit de substanță. Orice comparație cu presa de dinainte de 1945 și după devine astfel nulă.

Lucrul în cuvinte a fost unul din principalele ocupații ale sistemului dictatorial, făcând parte din ceea ce unii au numit războiul românilor contra românilor. Totul a devenit în acest mod ușor de impus. Cenzura oficială și după cea neoficială este cea care a creat societatea românească.

Pentru a sublinia parcă noua ordine socială, în toamna lui 1945 este înființată Cenzura Centrală a Presei, instituție cu sarcini bine delimitate, Legea 102, publicată în Monitorul Oficial din 12 februarie 1945, reprezintă sfârșitul moral al presei democratice în România.

Perioada 1948-1964 a reprezentat preluarea, organizarea și consolidarea puterii de către comuniști. A fost perioada stalinizării și, bineînteles, o altă etapă în planul devenirii presei comuniste. Pentru ca cenzura să fie cât mai eficientă, accesu la profesia de jurnalist era strict controlat prin școlarizarea în Școala de Partid “A. A Jdanov” și, ulterior, Universitatea “ Ștefan Gheorghiu”. Mai puteau lucra în redacții cei care aveau un stagiu în presa comunistă ilegală și care aveau afinități cu presa sovietică.

A treia etapă în această cronologie o consttuie perioada anilor 1964-1969. Apariția unui nou lider la București a dus și la schimbarea schemelor sociale. Constituția din 1965 a R.S.R prevedea la art. 29, referitor la presă, că “libertatea cuvântului, presei, întrunirilor(…) nu poot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”.

Urmează o perioadă de oarecare liberalizare a vieții culturale, eliminându-se congruențele cu arealul sovietic, creația națională câștigând teren tot mai mult. Fapt deosebit, în 1965 Teatrul din București a montat piesa unui oroscris, Eugen Ionescu, și nu una oarecare din teatrul său absurd, ci chiar “Rinocerii”, o critică aspră adusă sistemelor dictatoriale. Cenzura exista în continuare, funcționarii săi devenind mai toleranți în comparație cu anii cincizeci.

În 1974, Marea Adunare Națională adoptă Legea Presei din R.S.R. Aceasta consfințea încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că singura menire a presei era de a traduc în viața politică P.C.R., în slujba căruia se afla (art. 2). Statutul presei, instrument al propagandei oficiale, iar al ziaristului de activist de partid a fost reconfirmat prin Programul P.C.R., adoptat în 1975, potrivit căruia “…presa și radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepția înaintată a partidului dspre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoștințele științifice despre natură și societate, ele trebuie să milteze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și extern a partidului și statului.(…) Gazetarul, propagandistul comunist, trebuie să aibă o concepție înaintată, o temeinica pregătire marxist-leninistă…” .

Ultima secvență editorială în presă se întinde de-a lungul anilor 1977-1089. Ea poartă amprenta aceluiași trend ascendent, pe urmele mesianismului ceaușist. Fără a exagera, este perioada desăvârșirii. Mimarea realității hiberbolizate a realismului socialist depășește și stinge orice urmă de viață în presă. Sistemul, perfect articulate, funcționa autonom. Teroarea fricii și manipulării dăduse roade. Dovada elocventă este și faptul că partidul dispune în 1977, prin decretul 425, desființarea oficială a cenzurii. Autocenzura, cea mai groaznică pervrtire a minții umane, a făct ca, până în 1989, cuvântul presei să fie unul singur.

Peter Gross analizează cu predicție dimensiunile legislative și reglementarea în care se se desfășoară activitatea jurnaliștilor și statutul professional al acestora. El consideră că cele două momentede referință din istoria presei românești, perioada interbelică și perioada comunistă, se caracterizează, dincolo de diferențele de ideologie, prin aceleași dimensiuni structurale: caracterul partisan și polemic, prioritatea opinei și dezbaterii de idei, stilul personal și pătimaș, intenția de a convinge și nu de a informa. El remarcă astfel tendința de „intelectualizare” a presei române, nu numai în segmentul ei cultural, ci și în acela, general, de informare; în replică, s-a dezvoltat o presă populară, senzaționistă, care are în comun cu presa de idei lipsa muncii serioase de căutare și verificare a informației.

Acesta definește astflel problemele majore cu care se confruntă jurnalismul românesc: “absența unui simț clar al valorilor aflate la baza discursului și a discuțiilor pe care trebuie sa le faciliteze și să le realizeze în colectarea și răspândirea informațiilor; lipsa de respect față de audiență, lipsa de respect față de informația verificabilă (…) , convingerea fermă, printre jurnaliști, că sunt mai degrabă descoperitorii adevărului, decât doar furnizorii de informație corectă (…), sentimentul că jurnaliștii sunt lideri socio-poitici și culturali când, de fapt, ei sunt doar cei care facilitează conducerea, implicarea publicului, discursul, educația și procesele democratice într-o și pentru o societate deschisă”.

Nici o lege a presei nu a funcționat timp de 27 de ani după ce partidul communist a ajuns la putere în România, în 1947. În sfârșit Marea Adunare Națională a adoptat, pe 28 martie 1974, prima lege românească a presei din perioada de după cel de-al doilea război mondial.

Aceasta este cea mai detaliată dintre toate legile socialiste ale presei, explicând :

-funcțile socio-politice ale presei

-organizarea, conducerea și difuzarea presei

-drepturile și îndatoririle jurnaliștilor, acreditarea și numirea lor

-relația presei cu statul, organizațiile și organele publice și cetățenii

-protejarea intereselor societății și indivizilor împotriva buzului asupra dreptului de exprimare prin presă.

Legea detaliază de asemenea natura, extinderea și controlul asupra activității în străinătate a presei române și corespondenților străini aflați în România, difuzarea presei străine în România și a presei române peste hotare. În sfârșit, ea subliniază sancțiunile ce se impugn asupra celor car violează legea presei.

Legea, a cărei formulare a fost supervizată de PCR și care a fost scrisă sub directa îndrumare a președintelui Nicolae Ceaușescu, trebuia să confere cadrul legal socialist al relațiilor partidului cu presa. Această relație, afectată de introducerea organelor de natură duală, a devenit una în care funcțiile presei și organizarea sa trebuiau effectuate sub conducerea partidului și statului. Înainte de legea din 1974, statul era, cel putțin din jure, supraveghetorul principal al presei române.

Președintele Ceaușescu insintă asupra faptului că legea presei este bazată pe principiulce afirmă rolul politic conducător al partidului “în toat domeniile de ativitate”. Acesta este, în lipsă de altceva, măcar un principiu non-marxist distinct. Marx, care a condamnat controlul gvernamental asupra presei în primele sale lucrări, a afirmat că esența presei constă în carcterul principal, rașional și moral al libertății. Marx și Engels au respins întotdeauna posibilitatea, chiar necesitatea ca partidul “marxist” să direcționeze și să cpntroleze presa ori activitatea literară și artistică. Marx susține că până și documentele partidului trebuie să fie libere de orice ingerință a conduceri acestuia și să aibă dreptul de a fi critice.

“Este esențial să avem o presă liberă în Partid, independentă de executiv și chiar de Congresul Partidului, de exemplu, ea trebuie să aibă o poziție față de programul și taticile adoptate, pentru a se opune fără rușine măsurilor individuale de partid și, de asemenea în limitele principlor Partidului, să abă libertatea de a ritica programe și tactici”.

Totuși, dată fiind versiunea lui Marx asupra pozișiei presei ca parte a unei infrastructuri a societății, este dificil de înțeles cum a conceput el o presă sufficient de liberă de constrângerile pe car le considera dăunătoare pentru societate. Într-adevăr, interpretarea dată de Lenin toriei marxiste despre presă insistă asupra subordonării presei față de partid, asupra subordonării presei față de partid, asupra unității ideologice a partidului și a intrzicerii propagării ideilor care in în contradicție cu cele ale partidului, în special a acelora răspândite prin presă.

În România, președintele Ceaușescu insistă că libertatea presei și a exprimării “…nu are nimic în comun cu libertatea de a prezenta în presă, radio și televiziune,film și teatru, lucrări care contravin, și prin natural lor, dăunează educației revoluționare a tineretului și a pprului nostru”.

Concepția sa despre libertatea presei este, astfel, mai mult leninistă decât marxistă, cu o doză de stalinism adaptată la modelul străvechi al voievozilor români și la modul bizantin de conducere predominant în istoria României.

Un exemplu de astfel de mașinațiuni bizantine este abolirea oficială a cenzurii n 1977. Aceata a fost posibilă prin promulgarea legii presei, când, după al XI-lea congres al partidului, Comitetul Central al PCR a atribuit responsabilitatea asupra conțintului presei cadrelor conducătoare din presă și consiliilor de presă.

În consecnță, comitetul pentru presă și alte mijloace de informare tipărite, care acționa ca cnzor, a fost dizolvat, iar membrii săi au fost numiți în consiliile de conducere ale diferitelor publicații și organizații editoriale. Cenzorii antrenați au fost redesemnați pur și simplu să-și continue îndatoririle. Oricare ar fi situația, cenzura nu a fost eliminată, ci numai reorganizată. Dar această abolire a cenzurii a mai făcut un pas înainte.

Ceaușescu și PCR au adoptat o strategie de democratizare a prsei implicând toți angajații întreprinderilor de presă în conducerea colectivă, făcându-i să-și asume “propria responsabilitate” și dându-le posibilitatea de a avea un “cuvânt de spus în luarea deciziilor”. Conducătorul supreme a spus jurnaliștilor americani în iulie 1977 că: “ Romînia caută noi forme democratie…care nu numai că diferă de formle clasice de astăzi ale democrației, dar le vor și depăși cu mult pe acestea”.

“Noile forme democratice” implică un process de întărire a brațului partidului și a președintelui roman în tratarea tuturor aspectelor societății românești. Chiar și atunci, în anii `70, la începutul acestui process de “democratizare”, asemenea pretenții oficiale erau îșelătoare. De exemplu, Gabanyi a descoperit că “abolirea” cenzurii a adus jurnaliștilor, artiștilor și celor angajați în munci creative mai puțină libertate: “Rareori înainte s-a mai prezentat politica culturală a statului roman în termini atât de contradictorii, și rareori prăpastia dintre actualitatea presupusă și cea reală a fost atât de adâncă”.

Consecințel noii legi a presei și abolirea cenzurii urmau să sporească controlul partidului asupra presei și să îngusteze parametrii în cadrul cărora jurnaliștii își putea face meseria, prin impunerea unei autocenzuri mai stricte pentru evitarea concedierii sau a unor consecințe mai grave. Partidul controla acum atât de jure cât si facto presa românească prin Consiliul Educației și Culturii Socaliste, un organ de natură duală, partid-stat. Iar PCR este controlat complet și cu abilitate de Ceaușescu și de soția sa, Elena, a căror implicar în problemele presei se extinde de la dirijarea conceperii legilor până la aprobarea șefilor de redacții, a reporterilor, a călătoriilor în străinătate și chiar a conținutului presei. În acest context, orice urmă de jurnalism românesc pare sa fi dispărut complet.

Nu e surprinzător că, la șapte ani după adoptarea noii legi, Cismărescu își reafirmă intenția, arătând că ea : “…servește scopului principal de a stabili controlul partidului asupra întregii prese, legând-o în mod legal de politica partidului, pentru a crește conștiința populară și a împiedica dezvoltarea oricăror tendințe liberale ș.a”

În ochii PCR, scopul legii presei este congruent cu idea că teoria asupra legilor socialiste în societățile Marxist-leniniste este doar una de legitimare, cea mai importantă teamă a sa fiind definrea rolului partidului în societate și formele pe care le ia statul într-o asemenea societate. Poate că acesta este unul din motivele pentru care supremația legilor și legalității este mereu accentuată în România.

Articolul 40 subliniază obligațiile, îndatoririle jurnaliștilor care constau, printre altele în:

(1) contribuția prin toate mijloacele la împlinirea funcțiilor socio-politice ale presei așa cum a fost stabilit prin lege și prin documentele PCR

(2)servirea cu devotament a cauzei socialismului și comunismului și lupta pentru a pune în practică politica internă și externă a partidului și statului

(3)lupta pentru promovarea spiritului revoluționar în toate domeniile vieții socialiste și împotriva “imobilității, conservatorismului și rutinei” și a tuturor factorilor care ar putea “opri dezvoltarea societății”

(4)dovedirea standardelor înalte de etică și professionalism, obiectivitate și responsabilitate, de respectare a legilor și secretelor de stat și lupta pentru adevăr.

Articolul 76 specifică încă o îndatorire a jurnaliștilor români: respectarea Articolului 69 care vizează publicarea de materiale în presă. Acesta spune că:

Libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constituție și celelalte legi, drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, moralei socialiste.

În apărarea intereselor societății și persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă se interzice publicarea sau difuzarea materialelor care :

– sunt potrivnice Constituției RSR

– conțin atacuri împotriva orânduirii socialiste, principiilor politicii interne și externe a Partidului Comunist Român și a Republicii Socialiste România

-defăimează conducerea partidului și a statului

– îndeamnă la nerespectarea legilor statului ori la săvârșirea unor acte ce constituie infracțiuni.

Rolul politic, ideologic și educaațional al presei române(și al jurnaliștilor) este dictat de articolele 7-16, iar controlul partidului și statului asupra presei, de articolele2, 17-19 și 222-23.

Dacă legea română a presei în general pare să accentueze criteriile după care sunt judecați atât jurnaliștii români, cât și cei străini, două articole ale ei ( secțiunea2, capitolul VI) se adresează în mod special corespondenților străini în România.Primul, articolul 83, tratează în principal acreditarea corespondenților permanenți sau temporari, care poate fi obținută numai de la Ministerul Afacerilor Externe

Revoluția populară din decembrie `89 a răsturnat regimul communist vechi de 43 de ani și pe liderul lui suprem, Nicolae Ceaușescu.

Legea comunistă a presei, ca și alte legi speciale care vizau radioul, telviziunea și agenția națională de știri au fost abrogate.Pe 22 decembrie, presa română s-a scuturat în totalitate de cenzura opresivă și de controlul partidului instituit în 1947, când PCR a ajuns la putere prin forța armelor rusești.