Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei

Drept

Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAUZE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

CUPRINS

Capitolul 1 : Noțiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei

1.1 : Noțiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei în doctrina românească

1.2 : Noțiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei în doctrina occidentală

Capitolul 2 : Caracterizare generală a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

2.1 : Considerații privind terminologia

2.2 : Temeiul instituirii

2.3 : Cadrul cauzelor

2.4 : Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Capitolul 3 : Conceptul de vinovăție

3.1 : Conceptul de vinovăție în doctrina românească

3.2. : Conceptul de vinovăție în doctrina occidentală

3.3. : Formele vinovatiei

Capitolul 4 : Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

4.1 : Cazul fortuit

4.1.1. Considerații generale

4.1.2. Condițiile cazului fortuit:

4.1.3. Conexități

4.1.4. Situația despăgubirilor civile

4.2 : Eroarea de fapt

4.2.1. Consideratii generale. Concept. Caracterizare

4.2.2. Sediul normativ al materiei

4.2.3. Eroarea de fapt in cazul infractiunilor intentionate

4.2.4. Eroarea asupra circumstantelor de agravare in cazul infractiunii

4.2.5. Eroarea in materia infractiunilor sacarsite dein culpa

4.2.6. Eroarea faptuitorului cu privire la : obiectul material al infractiunii, identitatea victimei, mijloacele comiterii faptei, desfasurarea actiunii si faptele imaginare (putative).

4.2.7. Efectele erorii asupra participantilor

4.2.8. Conexitati

4.2.9. situatia raspunderii civile

4.3 : Legitima aparare

4.3.1. Atacul sau agresiunea

4.3.2 Apararea

4.3.3. Depasirea limitelor legitimei aparari

4.3.4. Legitima aparare in cazuri speciale

4.4. : Starea de necesitate

4.4.1.Conditiile starii de necesitate

4.4.2.Conditiile actiunii de salvare

4.5. : Constrangerea fizica si constrangerea morala

4.5.1 Constrangerea fizica

4.5.2 Constrangerea morala

4.6. : Iresponsabilitatea

Conditiile iresponsabilitatii

: Betia

4.7.1. Felurile betiei

4.7.2. Conditiile starii de betie

: Minoritatea faptuitorului

Capitolul 5 : Concluzii

Capitolul 1: Noțiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei

1.1.: Noțiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei

în doctrina românească

Așa cum legiuitorul poate să confere caracter ilicit unor fapte prin incriminarea lor în legea penală, tot astfel, el poate să înlăture acest caracter, în anumite condiții, lăsând să prevaleze comandamente superioare acelora care stau la baza normei de incriminare, faptele săvârșite în aceste împrejurări vor fi considerate ca licite.

Sub denumirea de „Cauze care înlătură caracterul penal al faptei” Codul Penal alocă întregul Capitol 3, din Titlul II al Părții sale Generale, reglementării amănunțite a unor stări, situații sau împrejurări, cu caracter mai puțin obișnuit, în a căror prezență sau context săvârșirea oricăreia din faptele prevăzute de legea penală nu mai poate imprima acesteia un caracter penal. Cu tot caracterul unitar al denumirii legale și al reunirii normative sub aceeași nomenclatură a celor mai importante dintre cauzele care împiedică constituirea infracțiunii, literatura de specialitate nu a răspuns cu aceeași unitate nici în ceea ce privește terminologia folosită, nici în ceea ce privește fixarea termenului sau a cadrului lor de exprimare și acțiune.

Într-o concepție s-a susținut că cauzele care înlătură caracterul penal al faptei- denumite în Codul Penal din 1938 „cauze care apără de răspunderea penală”- au primit o reglementare mai completă și mai sistematică. Noul cod precizează că fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în condițiile vreuneia din cauzele arătate în acest capitol, nu constituie infracțiune, adică nu are caracter penal. Din acest punct de vedere denumirea din noul cod este mai corectă, fiindcă ea privește consecința imediată a acestor cauze, adică înlăturarea caracterului penal și deci a infracțiunii, iar nu consecința subsecventă, adică excluderea răspunderii penale.

Potrivit acestei opinii, cauzele generale de înlăturare a caracterului penal, reglementate în capitolul 3 par a prezenta un caracter exhaustiv.

Deși reține întemeierea tuturor cauzelor vizate pe lipsa trăsăturii esențiale de vinovăție, M. Basarab propune o terminologie nouă de „cauze care fac ca fapta prevăzută de lege să nu fie infracțiune”, considerând că față de temeiul instituirii lor, au un caracter strict personal, „ deoarece se ține seama de ele numai față de persoana cu privire la care se constată”.

1.2. : Noțiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei

în doctrina occidentală

În literatura occidentală, în ceea ce privește cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, dominant este sistemul întemeiat pe recunoașterea existenței a două categorii diferite, atât ca denumire, cât și ca întemeiere: al cauzelor justificative și al cauzelor de neimputabilitate, primele reprezentând situații cu caracter de excepție în care legea penală permite expres sau implicit săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru salvgardarea unor valori deosebit de importante, secundele, situații cu totul particulare în care fapta prevăzută de legea penală nu poate fi imputată de principiu făptuitorului..

Deși legea penală franceză folosea( până la noul Cod penal) o expresie identică atât pentru faptele justificative, cât și pentru cele care exclud imputabilitatea, și anume, il n`y a crime, ni delict (situație similară, într-un fel, cu legea noastră penală), doctrina și jurisprudența au tradus expresia de mai sus în mod diferit, după cum se referă la fapte justificative( și care produc efecte in rem), ori se referă la cauze de neimputabilitate( și care produc efecte in personam).

Deși diferite ca denumire specifică în cauze justificative și cauze de neimputabilitate tocmai în scopul evidențierii temeiului care stă la baza recunoașterii statutului lor juridic, pe ansamblu toate aceste cauze poartă denumirea generică de cauze exclusive de responsabilitate.

Potrivit concepției occidentale de tip francofon, cauzele exclusive de responsabilitate( a se înțelege de răspundere penală), se deosebesc mai întâi de scuzele absolutorii, adică de cauzele care exclud pedeapsa( denumite în literatura noastră cauze de nepedepsire). La rândul lor, ele se împart în două mari clase: cauze denumite obiective de neresponsabilitate sau fapte justificative și cauze subiective de neresponsabilitate sau cauze de neimputabilitate.

Faptele justificative, având un caracter obiectiv, produc efecte in rem, ele făcând să dispară infracțiunea cu privire la toți participanții. Cauzele de neimputabilitate, având un caracter subiectiv, produc efecte in personam și fac să dispară numai răspunderea penală a celui vizat, coautori și complicii rămânând să răspundă.

Cele două categorii de cauze nu acționează în aceeași manieră: faptele justificative nu elimină direct răspunderea penală, ci mai ales elementul legal al infracțiunii, în cazul intervenirii lor, actul pierzându-și legalmente caracterul lor delictuos ( astfel încât aceste nu se mai constituie în mod formal nici în crimă și nici în delict); cauzele de neimputabilitate, inerente și exclusive persoanei făptuitorului, nu ridică caracterul ilegal al faptei săvârșite, dar atrag înlăturarea răspunderii penale pentru cel care a acționat sub imperiul lor. De aici și natura diferită a efectelor față de participanți.

Deși acționează atât de diferit, realizând ca finalitate înlăturarea făptuitorului de la răspunderea penală, a fost acceptată denumirea lor comună, de cauze exclusive de responsabilitate( sau într-o accepție mai riguroasă de „răspundere penală”).

În doctrina penală franceză se admite ca fapte justificative explicite, cu caracter general, și ordinul superiorului, comanda autorității legitime, pe lângă legitima apărare. Au caracter de fapte justificative, de asemenea starea de necesitate și consimțământul victimei( cu caracter limitat și excepțional) . Pe lângă acestea există și cauze justificative particulare anumitor infracțiuni( proba verității, avortul terapeutic).

Legea penală italiană consideră justificată și fapta aceluia care vatămă ori pune în pericol o valoare socială cu consimțământul celui care poate să

dispună legal de aceasta; tot astfel, dacă cel care comite un fapt, aparent ilicit, s-a aflat în exercitarea unui drept( de exemplu, cel care beneficiază de o servitute de trecere prin grădina altei persoane nu poate fi considerat că a comis o faptă de violare de domiciliu); de asemenea, dacă agentul a acționat în îndeplinirea unei obligații impuse de lege sau de un ordin al autorității legitime; tot astfel , este justificat faptul funcționarului public de a uza de arme în situațiile anume prevăzute de lege( de exemplu pentru a răspunde la violențe ori pentru a înfrânge o rezistență activă).

În doctrina italiană se discută de existența unor fapte justificative tacite cum ar fi activitatea medico-chirurgicală, activitatea sportivă violentă și furnizarea de informații comerciale.

În legislația germană se consideră ca justificată fapta comisă cu aprobarea autorității( de exemplu, jocul de noroc); tot astfel, dacă fapta aparent ilicită, s-a comis cu consimțământul victimei, ori dacă subiectul a folosit constrângerea de stat ca urmarea ordinului legii( ordinul de serviciu, ordinul militar), sau ca urmare a unui drept limitat de corecție; de asemenea, dacă cetățeanul a acționat „pro magistru” substituindu-se autorității de stat( de exemplu, orice cetățean poate să rețină pe acela care este bănuit de săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă procedând astfel i-ar provoca o vătămare corporală), tot astfel, poate să se opună, legal, încercărilor unei persoane de a înlătură ordinea constituțional-democratică( de exemplu, este justificată opunerea prin orice mijloace de a se instaura o dictatură militară).

Nu constituie o acțiune nevinovată, potrivit legislației germane, aceea comisă de agent prin depășirea limitelor legitimei apărări din cauza tulburării, temerii sau spaimei; sau dacă subiectul a îndeplinit o dispoziție de serviciu neobligatorie, crezând că este obligatorie; ori dacă agentul a acționat fiind în eroare asupra caracterului ilicit al faptei.

În doctrina germană se discută și dacă riscul permis ar putea fi considerat o cauză justificativă autonomă; într-o viziune, numai legiuitorul poate să creeze cauze justificative; în afara legii nu pot fi concepute alte cauze justificative; ca urmare, riscul permis ar putea fi un principiu structural comun mai multor cauze justificative și nu o cauză justificativă autonomă. Așa de exemplu, în cazul stării de necesitate, este permis agentului să acționeze, chiar dacă salvarea valorilor ocrotite de lege este

nesigură iar acțiunea sa este riscantă, cu condiția de a fi procedat la verificarea scrupuloasă a condițiilor în care acționează și a șanselor de reușită a salvării. Cu aceste îndatoriri, cel care acționează riscant, fără să existe premizele unei cauze justificative, poate beneficia de un asemenea privilegiu( stare de necesitate, consimțământul victimei), chiar dacă, până în final, acțiunea sa nu a reușit deoarece premisele reușitei, evaluate scrupulos de agent, nu s-au confirmat. Astfel, pilotul care încearcă să salveze un grup de persoane izolate și amenințate de inundație, folosind un avion vechi, dat la reformă deci un mijloc inadecvat pentru realizarea scopul propus, nu va răspunde dacă în final acțiunea nu reușește și avionul este distrus, în măsura în care o evaluare obiectivă ar fi arătat că erau șanse de reușită și încercarea merita să fie făcută. La fel medicul care încearcă o operație riscantă, fără consimțământul bolnavului( neputând fi obținut), fiind convins că sunt șanse de salvare a acestuia. În asemenea situastfel, poate să se opună, legal, încercărilor unei persoane de a înlătură ordinea constituțional-democratică( de exemplu, este justificată opunerea prin orice mijloace de a se instaura o dictatură militară).

Nu constituie o acțiune nevinovată, potrivit legislației germane, aceea comisă de agent prin depășirea limitelor legitimei apărări din cauza tulburării, temerii sau spaimei; sau dacă subiectul a îndeplinit o dispoziție de serviciu neobligatorie, crezând că este obligatorie; ori dacă agentul a acționat fiind în eroare asupra caracterului ilicit al faptei.

În doctrina germană se discută și dacă riscul permis ar putea fi considerat o cauză justificativă autonomă; într-o viziune, numai legiuitorul poate să creeze cauze justificative; în afara legii nu pot fi concepute alte cauze justificative; ca urmare, riscul permis ar putea fi un principiu structural comun mai multor cauze justificative și nu o cauză justificativă autonomă. Așa de exemplu, în cazul stării de necesitate, este permis agentului să acționeze, chiar dacă salvarea valorilor ocrotite de lege este

nesigură iar acțiunea sa este riscantă, cu condiția de a fi procedat la verificarea scrupuloasă a condițiilor în care acționează și a șanselor de reușită a salvării. Cu aceste îndatoriri, cel care acționează riscant, fără să existe premizele unei cauze justificative, poate beneficia de un asemenea privilegiu( stare de necesitate, consimțământul victimei), chiar dacă, până în final, acțiunea sa nu a reușit deoarece premisele reușitei, evaluate scrupulos de agent, nu s-au confirmat. Astfel, pilotul care încearcă să salveze un grup de persoane izolate și amenințate de inundație, folosind un avion vechi, dat la reformă deci un mijloc inadecvat pentru realizarea scopul propus, nu va răspunde dacă în final acțiunea nu reușește și avionul este distrus, în măsura în care o evaluare obiectivă ar fi arătat că erau șanse de reușită și încercarea merita să fie făcută. La fel medicul care încearcă o operație riscantă, fără consimțământul bolnavului( neputând fi obținut), fiind convins că sunt șanse de salvare a acestuia. În asemenea situații, agentul acționează cu intenție eventuală în ce privește rezultatul ilicit, însă existența unor posibilități, temeinic verificate, de reușită și starea de urgență care impunea o hotărâre rapidă justifică încercarea de salvare chiar în aceste condiții.

În literatura belgiană comentându-se Raportul asupra principalelor orientări a ultimei tentative de reformă a Codului Penal, s-a remarcat încercarea Comisiei de revizuire, de a introduce în proiectul noului Cod Penal texte, care să consacre ca fapte justificative: eroarea invincibilă, starea de necesitate( care nu au în legislațiile francofone încă o consacrare legală), precum și rezistența legitimă la abuzurile autorității. Tendința belgiană nu este în afara unor controverse și tensiuni. După cum se exprimă unii specialiști de mare prestigiu în domeniu, una din cele mai profunde crize ale dreptului penal modern se manifestă tocmai în zona cauzelor justificative. Creații jurisprudențiale și doctrinare ale ultimelor decenii, atât eroarea invincibilă, cât și legitima apărare, starea de necesitate și chiar constrângerea au fost confruntate cu aspecte din cele mai inedite, care au impus o stare de criză și o tendință de revizuire a atitudinii legiuitorului penal față de ele. De pildă, față de intenția Avant proiectului codului belgian de a propune extinderea legitimei apărări la protecția bunurilor, unii autori menționează că o asemenea extindere nu este de dorit față de experiența franceză, care practicând această soluție a demonstrat, de mult timp, pericole reale. Cât privește eroarea invincibilă, ea este deseori invocată, mai ales, datorită funcționării principiului oportunității urmăririi penale, care atribuie parchetului dreptul de a practica o politică selectivă a urmăririlor. Curtea de Casație din Bruxelles a decis, astfel, în materie de publicitate interzisă, că eroare invincibilă asupra problemei de a ști dacă o lege penală este căzută în desuetudine nu poate rezulta decât într-o practică generalizată de neurmărire.

În revanșă, într-o trimitere în judecată pentru avort, medicii au fost achitați pentru eroare invincibilă cu motivarea „ constatându-se controversa care înconjoară de peste 10 ani aplicarea legii acestora și observându-se impunitatea totală de care se bucură medicii și în alte arondismente, ei ar fi putut crede, în timpul perioadei incriminate, că nu violează legea pe care și-o imaginau pe punctul de a fi declarată caducă”. În același timp, starea de necesitate a fost invocată cu succes în materia delictului de nereprezentare a minorului, de mama care a dovedit comportamentul intolerabil al tatălui, căruia i-a refuzat dreptul de a vizita minorul cu motivarea că devenind martor al lui Iehovah ar fi indus consecințe psihologice grave asupra minorului care practica alte convingeri religioase.

Într-o altă speță a fost invocată cu succes constrângerea morală pentru a justifica nereprezentarea minorului din cauza inaptitudinii educative a tatălui său.

În concluzie, unii autori conchid chiar asupra manifestării unei forme de depenalizare judiciară în favoarea unei recunoașteri extensibile a acțiunii faptului justificativ .

Cât privește cauzele de neimputabilitate, în noul Cod Penal francez, sunt menționate drept cauze de neimputabilitate: tulburările psihice sau neuropsihice, constrângerea , eroarea de drept și minoritatea sub 13 ani.

Codul penal elvețian menționează ca fapte justificative: legitima apărare starea de necesitate și actele ordonate de lege sau de necesitatea unei funcții sau profesii, ori acte pe care legea le declară permise sau nepedepsibile iar în categoria cauzelor de neimputabilitate: iresponsabilitatea eroarea de fapt și eroarea de drept.

Cât privește legislația belgiană, aceasta este, extrem de reținută în ce privește determinarea cadrului acestor cauze, consacrând expres doar demența și constrângerea și în doctrina și jurisprudența belgiană și-a făcut de mult locul eroarea ca o cauză de neimputabilitate acționând pe temeiul eliminării vinovăției.

Capitolul 2: Caracterizare generală a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

2.1. : Considerații privind terminologia

Terminologia folosită de Codul Penal, de „ cauze care înlătură caracterul penal”, este inadecvată, în raport de funcția reală îndeplinită de aceste cauze care nu sunt destinate să înlăture un caracter penal preexistent, ci să împiedice pur și simplu formarea acestuia la faptele săvârșite în împrejurările, stările și situațiile creditate în toate ipotezele reglementate expres, cu expresia repetitivă: „ nu constituie infracțiune fapta prevăzută de lege”. Prin urmare, adevărata funcție a cauzelor analizate fiind aceea de a împiedica constituirea caracterului infracțional al faptei, denumirea lor corectă ar trebui să fie aceea de „ cauze care împiedică constituirea infracțiunii”.

Denumirea de cauză care înlătură caracterul penal , utilizată de Codul Penal și de unii autori, este în schimb adecvată altor situații care îndeplinesc în mod real funcția de a înlătura caracterul penal al faptei, cum este de pildă cazul dezincriminării.

Împrejurarea că unii autori preferă să circumscrie denumirii de „ cauze care înlătură caracterul penal” și dezincriminarea sau să folosească în același timp și denumirea alternativă de „ cauze care înlătură caracterul infracțional al faptei”, nu schimbă datele problemei.

Din acest punct de vedere- al naturii juridice exacte și al funcției penale îndeplinite- nici denumirile utilizate în legislația și doctrina occidentală sus citate nu sunt satisfăcătoare, chiar dacă încearcă o apropiere și diferențiere mai realistă a acestei terminologii de maniera, mecanismul și unghiul de vedere sau temeiul din care aceste cauze realizează fie eliminarea elementului formal al infracțiunii( în cazul faptelor justificative), fie consecințele penale ale faptei( în cazurile de neimputabilitate).

Într-adevăr, dacă primele, reprezentând fapte permise explicit sau implicit de lege, nu sunt de natură a întruni elementul formal al infracțiunii justifică din acest unghi denumirea de fapte justificative, cât privește așa-zisele cauze de neimputabilitate, deși acestea au ca efect evitarea nașterii răspunderii penale, ele nu acționează în această direcție. Astfel, în timp ce, de pildă, demența înlătură responsabilitatea care este una din condițiile de existență generală a însăși subiectului activ al infracțiunii, eroarea înlătură doar vinovăția acestuia. În prima situație, fapta unui iresponsabil nu poate fi de principiu considerată ca având caracter infracțional și deci nu poate ridica nici una din problemele legate de existența infracțiunii în trăsăturile sale esențiale sau a conținutului său constitutiv, și cu atât mai puțin a vinovăției( element constitutiv al infracțiunii). În consecință, denumirea globală a tuturor cauzelor care împiedică constituirea infracțiunii, cu efecte strict personale ca fiind și cauze care înlătură imputabilitatea- indiferent dacă situația prevăzută de lege acționează sau nu în mod direct asupra acesteia, este tot atât de inadecvată ca și denumirea globală a tuturora drept cauze ce înlătură răspunderea penală.

2.2. : Temeiul instituirii

Cât privește temeiul- chiar din cele arătate mai sus, este evident că nici una din formulele reducționiste nu este aplicabilă: nici cea care pune la baza acțiunii tuturor acestor cauze teza înlăturării vinovăției( situație întâlnită doar la eroare și într-un fel special la cauzele justificative) și nici cea care pune la baza acțiunii tuturor teza înlăturării răspunderii penale( care este de cele mai multe ori doar o consecință cu totul îndepărtată).

În realitate, diversitatea cauzelor care împiedică constituirea infracțiunii sub raportul mecanismelor de acțiune, a temeiului instituirii legale sau a recunoașterii lor doctrinare sau jurisprudențiale și a efectelor produse asupra participanților, pledează pentru o abordare diferențiată a rațiunii acestora, chiar dacă pe ansamblu toate îndeplinesc funcția comună de a împiedica constituirea faptei prevăzute de legea penală ca infracțiune.

Plecând de la această premisă comună și analizând unghiul sub care se realizează acțiunea lor în raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii și statutul de posibili delicvenți a autorilor, ori după caz a participanților, apreciem că temeiul instituirii sau recunoașterii cauzelor care împiedică constituirea infracțiunii și a mecanismului lor de acțiune trebuie diferențiat atât în funcție de fiecare din trăsăturile esențiale ale infracțiunii vizate, cât și de impedimentele pe care unele din aceste cauze le-ar opune posibilității dobândirii statutului de delincvent.

Din acest punct de vedere, temeiul va implica direct cauza ce anihilează posibilitatea constituirii infracțiunii, și nu o eventuală consecință a acesteia( ceea ce ar presupune o preexistență inacceptabilă).

Cauzele care împiedică constituirea infracțiunii pun în evidență o problematică variată, uneori complexă, alteori simplă, unele acționând prin împiedicarea constituirii uneia sau mai multora din trăsăturile sau elementele esențiale ale infracțiunii, altele prin împiedicarea apariției delicventului însuși ca subiect activ al infracțiunii.

Constrângerea fizică sau morală, acționând asupra unor subiecți cu aptitudini normale de voință și acțiune, deci responsabili, dar în condițiile anihilării capacității lor de a acționa în mod liber nu înlătură cum s-ar părea la prima vedere nici vinovăția- care nici nu se poate naște, și nici răspunderea penală, care nu poate surveni decât pe temeiul săvârșirii unei infracțiuni- ci capacitatea făptuitorului de a acționa cu libertate de voință și acțiune, capacitate ce reprezintă una din condițiile generale de existență ale oricărui subiect activ al infracțiunii( si care în mod evident trebuie să îndeplinească în prealabil condiția de a fi responsabil).

Ca atare, în cazul celor două forme ale constrângerii nu vinovăția este înlăturată- aceasta neavând nici cum să se nască- ci însăși una din cerințele generale de existență a delicventului, ca subiect activ al infracțiunii, nu vreuna din trăsăturile esențiale ale infracțiunii sau consecințele acesteia sunt anihilate, ci însăși posibilitatea considerării faptei ca infracțiune din cauza imposibilității apariției delicventului însuși, ca persoană aptă să acționeze cu vinovăție.

Pe cale de consecință, întemeindu-se pe cauze de ordin strict personal, cele două forme de constrângere își vor produce efectele de neimputabilitate numai asupra acelor participanți care au acționat sub imperiul lor.

Cazul fortuit este o cauză legală ce înlătură culpabilitatea, adică posibilitatea nașterii vinovăției la persoane responsabile, dar nu în temeiul intervenirii unor împrejurări care oprimă voința( ca în cazul constrângerii fizice sau morale), ci a unor împrejurări care deprimă pur ș simplu prin neobișnuitul lor capacitatea făptuitorului sau a oricărei persoane normale( de a le prevedea). Acționând asupra condiției subiective a tuturor participanților la fapta prevăzută de legea penală, cazul fortuit produce efecte in rem.

Dacă cele două forme ale constrângerii elimină însăși imputabilitatea înțeleasă ca libertate e voință și acțiune, deci ca aptitudine efectivă de formare a vinovăției, iresponsabilitatea produce același efect, dar la un nivel mult anterior, și anume al eliminării înțelegerii și voinței însăși, ca aptitudine generală, premergătoare făptuitorului de a acționa în condițiile unei imputabilități concrete: și în acest caz, dispoziția legală vizează imposibilitatea constituirii infracțiunii pe un temei subiectiv legat de condiția psihică a făptuitorului, dar cu mult mai radical, și anume acela al eliminării responsabilității care este una din condițiile generale de apariție ale delicventului, ca subiect activ al infracțiunii. Vizând un aspect cu mult anterior celui al nașterii imputabilității( care presupune o persoană responsabilă), iresponsabilitatea nu este o cauză de imputabilitate decât prin consecințe. Ea nu înlătură infracțiunea în trăsăturile ei esențiale si consecințele sale ci însăși existenta delicventului, fără de care fapta prevăzută de legea penală nu mai comportă nici un fel de implicații de domeniul ilicitului penal. Cauza fiind de natură profund subiectivă, efectele ei vor fi strict personale.

Beția complet accidentală este similară ca natură, temei și efecte cu constrângerea, în ambele ipoteze făptuitorul dispunând de responsabilitate, dar fiind lipsit de imputabilitate, deci de putința de a deveni culpabil( beția exercitând de fapt o formă de constrângere internă).

Minoritatea sub 14 ani este similară ca natură, temei și efecte cu iresponsabilitatea, făptuitorii de această vârstă bucurându-se de o prezumție legală absolută de lipsă de capacitate penală. Și în acest caz avem prin urmare de a face cu o cauză care elimină delicventul din motive de incapacitate penală( lipsă absolută de responsabilitate). Cauza nu pune și nici nu poate ridica probleme subsecvente, cum sunt cele de imputabilitate, culpabilitate și răspundere penală( lipsă absolută de responsabilitate)

În ceea ce privește eroarea de fapt, ne aflăm în prezența unei cauze care împiedică constituirea infracțiunii prin eliminarea vinovăției ea fiind unica din legislația noastră care zădărnicește constituirea infracțiunii nemijlocit și exclusiv din unghiul de vedere al formării vinovăției propriu zise, ca trăsătură esențială și în același timp element constitutiv al infracțiunii. Efectele erorii de fapt vor fi în mod evident strict personale.

2.3. : Cadrul cauzelor

În ceea ce privește cadrul cauzelor cu caracter general care împiedică constituirea infracțiunii, acesta este sub raportul normativ mai larg decât cel fixat de capitolul 3 din titlul II al Parții Generale a Codului Penal, incluzând printre cauzele cu caracter general prevăzute expres si pe cea înscrisă în art. 29 alin. 2- tentativa absolut imposibilă.

Cauzele care înlătură caracterul penal pot avea și un caracter special, vizând numai anumite dispoziții cu caracter incriminator. Printre cauzele de împiedicare a constituirii infracțiunii, cu caracter special sunt menționate: proba verității la calomnie, constrângerea la darea de mită, adulterul îngăduit etc.

2.4. : Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

În literatura juridică, cauzele care împiedică constituirea infracțiunii- denumite fie „ cauze care înlătură caracterul penal”, fie „cauze care exclud infracțiunea”( exprimări sinonime)- au fost clasificate după diferite criterii:

În funcție de natura temeiului care atrage instituirea sau recunoașterea existenței lor, acestea se pot subdivide în:

-cauze care presupun lipsa responsabilității subiectului ca cerință generală de existență a subiectului activ al infracțiunii, reprezentate de iresponsabilitate

-cauze care presupun lipsa de libertate de voință și acțiune, deci a imputabilității( ca cerință de existență a oricărui subiect activ al infracțiunii), reprezentate de constrângerea fizică sau morală, beția completă accidentală

-cauze care presupun lipsa capacității penale, reprezentate prin minoritatea sub 14 ani

-cauze care presupun numai lipsa vinovăției sau culpabilității, reprezentate prin cazul fortuit, eroarea de fapt și eroarea de drept

În funcție de întinderea aplicării lor, cauzele de împiedicare a constituirii infracțiunii se subdivid în :

-cauze cu caracter general( toate cauzele din capitolul 3, titlul II)

-cauze cu caracter special( în diverse dispoziții ale părții speciale, cele mai importate fiind: proba verității la calomnie, constrângerea la darea de mită și adulterul îngăduit)

În funcție de efectele pe care le produc asupra participanților cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în:

-cauze cu caracter real(sunt cele privitoare la faptă și care se răsfrâng cu efectele lor asupra tuturor participanților: cazul fortuit)

-cauze cu caracter personal(sunt cele privitoare la persoana făptuitorului și produc efecte numai în raport cu persoana care s-a aflat în astfel de situații în momentul comiterii faptei; vor avea un caracter personal, toate celelalte cauze care deși se referă la săvârșirea unor fapte interzise de legea penală, împiedică constituirea infracțiunii fie din cauza lipsei subiectului infracțiunii, fie din cauza lipsei culpabilități acestuia.

În funcție de trăsătura esențială a infracțiunii asupra căreia se răsfrânge în principal conducând la nerealizarea acesteia cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în:

-cauze care privesc vinovăția

-cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei( din grupa cauzelor care provin din inexistența prevederii faptei fac parte: lipsa dublei incriminări, abrogarea incriminării și lipsa unuia din elementele constitutive ale infracțiunii

George Antoniu clasifică cauzele care înlătură caracterul penal în felul următor:

cauze care înlătură vinovăția ca urmare a incapacității psiho-fizice a subiectului, incluzând: iresponsabilitatea, minoritatea, starea de beție și alte stări de intoxicare;

cauze care înlătură vinovăția ca urmare a intervenției unui eveniment imprevizibil, irezistibil și imposibil de înlăturat, incluzând: cazul fortuit, constrângerea fizică și constrângerea morală;

cauze care înlătură vinovăția ca urmare a erorii intervenite în procesul de cunoaștere, incluzând eroarea de fapt și eroarea de drept;

În toate cazurile, după concepția lui George Antoniu, deși unghiul de incidență sub care intervin diverse cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei este foarte nuanțat și variat, mecanismul prin intermediul căruia se împiedică constituirea infracțiunii este acela al înlăturării vinovăției și, evident, dacă nu apare vinovăția, nu se formează nici caracterul penal al faptei.

Capitolul 3 : Conceptul de vinovăție

3.1. : Conceptul de vinovăție în doctrina românească

Pentru ca o infracțiune să capete existență juridică nu este suficient ca un act de conduită( elementul material), prevăzut și pedepsit de lege, să fie săvârșit, ci mai este necesar ca actul de conduită să fie expresia voinței și conștiinței autorului său. Infracțiunea reprezintă o unitate obiectiv-subiectivă între conduita exterioară a persoanei și poziția subiectivă a acesteia exprimată în vinovăția sa.

Având în vedere că infracțiunea, ca act de conduită exterioară a omului, nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci și o manifestare a conștiinței și voinței acestuia, o expresie a personalității lui, având o dublă natură, fizică și psihică, pentru ca fapta săvârșită să constituie infracțiune este necesar să se constate existența unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta socialmente periculoasă săvârșită de el. Este nevoie deci să se constate că această faptă îi este imputabilă nu numai fizic, dar și psihic.

Această legătură subiectivă dintre făptuitor și fapta periculoasă pe care el a săvârșit-o, care reflectă în fond atitudinea conștiinței și voinței lui în raport cu fapta săvârșită și cu urmările ei, stă la baza vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii. Fără această latură subiectivă a actului de conduită nu poate exista infracțiune, fiindcă aceasta nu poate fi redusă la latura lui obiectivă. Trebuie subliniat însă că nu orice atitudine psihică a făptuitorului poate constitui vinovăție, ci numai aceea care, prin procesele psihice pe care le cuprinde și prin raportul acestora cu fapta comisă și cu urmările ei, exprimă legătura de cauzalitate psihică între el și fapta săvârșită.

Cu toate că după unii autori elementul moral n-ar fi un element constitutiv al infracțiunii, ci numai o condiție psihologică a culpabilității autorului, toți specialiștii domeniului sunt de acord că fără interferența celor două elemente, material și moral, infracțiunea nu se poate constitui, indiferent dacă apariția factorului subiectiv precede sau coexistă cu exprimarea sa obiectivă.

În doctrina penală se face distincție între vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăția ca element al conținutului unei anumite infracțiuni.

Vinovăția ca trăsătură a infracțiunii este exprimată în formele și modalitățile prevăzute de art. 16 Cod Penal, și există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre aceste modalități.

Ca element al conținutului infracțiunii vinovăția va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege.

Distincția este necesară pentru că existența vinovăției ca trăsătură esențială, nu presupune întotdeauna și existența vinovăției ca element al conținutului infracțiunii. Aceasta înseamnă că poate exista vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii, fără să existe vinovăție ca element subiectiv al infracțiunii. Spre exemplu: în cazul săvârșirii unei fapte din culpă se realizează vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârșită cu intenție.

Este posibil, de asemenea să existe vinovăție ca element al conținutului infracțiunii{ fapta se săvârșește cu vinovăția cerută de lege} fără a exista ca trăsătură esențială a infracțiunii cum este cazul faptelor comisive în stare de constrângere fizică și constrângere morală.

Cu privire la vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiuni, sunt cunoscute în doctrină două concepții sau teorii mai importante: teoria psihologică și teoria normativă.

Teoria psihologică concepe vinovăția ca formă a relației psihice dintre făptuitor și fapta prevăzută de legea penală. Ea include ansamblul proceselor psihice{ volitive, intelective și afective} care stau la baza acestei relații și relevă caracterul voit și conștient al faptei. Acest caracter este dat de faptul că subiectul are reprezentarea condițiilor obiective în care acționează și a consecințelor faptei, iar pe baza acestei cunoașteri și acestei reprezentări el își dirijează acțiunea în vederea producerii rezultatului pe care l-a dorit sau acceptat și pentru care trebuie să răspundă. Făptuitorul este vinovat deoarece și-a folosit defectuos capacitatea psihică de înțelegere, prevedere și dirijare a voinței, cauzând un rezultat periculos pentru valorile sociale apărate de legea penală. Mai mult, el este vinovat chiar atunci când n-a avut reprezentarea unui astfel de rezultat, dacă se dovedește că avea posibilitatea reprezentării și că depindea de el să-și reprezinte rezultatul periculos și să-l evite. În raport cu atitudinea făptuitorului față de rezultat, sub acest aspect, vinovăția poate avea fie forma intenției, fie forma culpei.

Dar intenția și culpa, ca forme ale vinovăției, relevă nu numai existența unor procese psihice ale manifestării exterioare, ci și o anumită atitudine reproșabilă a conștiinței agentului față de ordinea de drept, anumite insuficiențe, scăderi ale conștiinței. Vinovăția apare, în această concepție, și ca o trăsătură caracterizantă a personalității infractorului. În acest fel, răspunderea lui penală se subiectivează, se personalizează. Fapta concretă dă în vileag laturile negative ale persoanei agentului și permite individualizarea reacției împotriva acestuia.

Teoria normativă a vinovăției consideră că vinovăția nu este o realitate subiectivă, psihologică , ci „un concept normativ exprimând un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de drept”. Manifestarea infracțională potrivit acestei teorii, este, înainte de toate, contrară normei de drept. Făptuitorul este vinovat, în cazul intenției, că a săvârșit, cu voință un fapt interzis de lege, care, tocmai de aceea, nu trebuia voit, iar în cazul culpei făptuitorul este vinovat, pentru că a comis un fapt involuntar, pe care de asemenea nu trebuia să-l producă, fără să folosească voința pentru a împiedica producerea lui. In toate cazurile făptuitorul e vinovat pentru că a acționat altfel decât îi cerea ordinea de drept, vinovăția apare, în această teorie, ca un reproș pentru disprețul manifestat de făptuitor, prin săvârșirea faptei, față de ordinea de drept.

Așa cum se subliniază în doctrină,vinovăția, în teoria normativă se stabilește pe baza analizei acțiunii voluntare și a proceselor psihice care determină săvârșirea faptei, ceea ce înseamnă că atitudinea reproșabilă a subiectului față de norma de drept poate fi cunoscută tot pe baza analizei proceselor psihice care caracterizează relația psihică dintre el și fapta prevăzută de legea penală.

În știința dreptului penal român și în legislația penală română, vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, este înțeleasă și reglementată pornindu-se de la teoria psihologică.

Deși întotdeauna necesară pentru existența infracțiunii, vinovăția nu are, în toate cazurile incriminate același rol , conținut și întindere.

Vinovăția penală poate fi definită ca reprenzentând acea stare sau atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei din momentul săvârșirii infracțiunii care, fie că a avut capacitatea de a se exprima liber cât și înțelegerea semnificației antisociale a faptei penale comise, fie că, deși nu a avut reprezentarea urmărilor acesteia, putea și trebuia sa și le reprezinte în condițiile unei atitudini normal diligente.

În literatura juridică de specialitate se menționează ca o caracteristică a vinovăției „preponderența factorului intelectiv asupra celui volitiv, conștiința răsfrângându-se prin intermediul voinței asupra faptei și asupra urmărilor acesteia”. Reprezentarea efectivă sau cel puțin existența posibilității acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul determinant pentru existența vinovăției și a formelor acesteia.

Vinovăția nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei și urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului față de valorile sociale pe care le încalcă, conștiința clară sau mai puțin clară a necesității respectării acestor valori, ținuta morală a subiectului infracțiunii. De aceea cunoașterea voinței este necesară nu numai pentru stabilirea existenței infracțiunii, dar și pentru cunoașterea personalității infractorului și a necesității reeducării lui.

Conturarea vinovăției penale în oricare din formele sau modalitățile sale este rezultatul interacțiunii unor factori de conștiință, cum sunt factorul intelectiv și factorul volitiv.

Factorul intelectiv sau aptitudinea de înțelegere presupune reprezentarea deplină a conținutului, sensului și finalităților urmărite sau acceptate prin săvârșirea faptei, precum și prevederea întregii desfășurări cauzale a acesteia.

Specific ființei umane- atunci când acționează în mod conștient- este că ea lucrează în cunoștință de cauză, actul său decizional fiind rezultatul unei motivații complexe( cerințe, interese, afecte, curiozitate, tendințe), presupunând atât alegerea liberă a uneia dintre două sau mai multe opțiuni posibile, cât și adoptarea unei atitudini de urmărire activă sau de așteptare a unei finalități precis determinate, în condițiile înțelegerii întregii desfășurări a faptei săvârșite cu reprezentarea conținutului ei antisocial și prevederea urmărilor acesteia.

Prin urmare, factorul intelectiv sau conștientul fiind acela care girează întregul proces opțional, decizional și acțional al infractorului presupune, nu numai înțelegerea- prin reprezentare și prevedere- a faptei comise sub raport fizic, uman și social, ci și asumarea conștientă a tuturor consecințelor ce decurg din aceasta în planul răspunderii penale.

Factorul volitiv reprezintă facultatea psihică prin care individul își mobilizează și orientează conștient energiile fizice, mentale și disponibilitățile afective în vederea trecerii la acțiune și susținerea acesteia, potrivit scopului urmărit.

Pentru a funcționa în mod deplin, factorul volitiv trebuie să acționeze in mod liber și nu sub determinarea unei constrângeri exterioare fizice sau psihice, de natură a imprima individului o conduită străină și nedorită de acesta. Cu alte cuvinte, voința presupune capacitatea psihică a persoanei de a se autodetermina, de a-și stăpâni și dirija în mod liber actele de conduită.

Deși vinovăția ca formă și modalitate de exprimare este suficient relevată prin intermediul examinării conținutului și legăturilor factorilor intelectivi și volitivi, implicați în momentul săvârșirii faptei, determinarea deplină a vinovăției și a gradului concret de depreciere morală a făptuitorului necesită cunoașterea și a altor elemente de personalitate, cum ar fi: antecedentele, mentalitățile, deprinderile, convingerile antisociale etc., care implică considerări mai complexe ale persoanei și personalității făptuitorului, analizându-se atât aspectele psihice suplimentare celor doi factori amintiți, cât și întreaga viață psihică a acestuia.

În contextul elementului moral al infracțiunii un rol extrem de important revine identificării motivațiilor și scopului urmărit de infractor.

Vinovăția penală va trebui să fie, prin urmare, întotdeauna determinată cât mai exact și în adevărata sa dimensiune antimorală și antiscială, numai în acest mod judecătorul având la dispoziție toate elementele de ordin subiectiv necesare pentru a realiza o individualizare corecta a răspunderii penale și apoi a pedepsei.

3.2. : Conceptul de vinovăție în doctrina occidentală

În general, deși autorii străini nu vădesc o preocupare specială pentru a defini vinovăția la un mod global- însăși denumirea din dreptul englez, de voință criminală( mens rea) fiind criticabilă, prin unilateralitatea ei- se remarcă în schimb interesul a numeroși autori de a defini diferitele forme ale vinovăției și a determina limitele lor distinctive.

Nici legislațiile penale occidentale nu definesc conceptul de vinovăție penală, această sarcină fiind lăsată, de obicei pe seama doctrinei. Se manifestă însă și o tendință opusă. În vederile comisiei care a elaborat principalele orientări ale reformei Codului Penal belgian, a fost și introducerea unei formulări legale explicite a dolului penal, aplicabil, în principiu, la toate crimele și delictele, și anume: intenția definită ca fiind starea de voință care tinde pozitiv spre realizarea faptului incriminat, voința de a face ceea ce legea penală interzice, iar- pe de altă parte- în ce privește infracțiunile neintenționate, elementul moral cerut ca fiind neglijența reprehensibilă, aceasta constituind, de altfel condiția minimală a responsabilității penale.

Legea penală franceză nu cuprinde o definiție a proceselor psihice ale vinovăției( elementul moral), a formelor și modalităților acesteia. Doctrina franceză face deosebire între elementul volitiv și elementul intelectiv. Unii autori consideră că elementul moral relevă atitudinea psihologică a agentului în funcție de care se poate face un reproș acestuia încercând, în acest mod, o apropiere a teoriei psihologice a vinovăției de cea normativă. Conștiința și voința stau la baza oricărei infracțiuni. Se admite, ca excepție, posibilitatea unor infracțiuni așa-zis materiale la care răspunderea agentului nu este condiționată de existența dolului sau culpei, fiind suficientă executarea materială cu voință a acțiunii( inacțiunii) interzise de lege ( de exemplu, în cazul actelor de instigare a minorului la desfrâu). Voința agentului se manifestă în modul cum realizează acțiunea, preluându-se sub acest aspect, concepția tradițională a doctrinei penale franceze.

În doctrina clasică franceză, dolul era definit preponderent prin voința de a îndeplini un act pe are agentul știe că este oprit de lege sau voința de a se abține de la un act ordonat de lege. Întrucât regula nemo censetur legem ignorare făcea să se prezume cunoașterea ilicitului, dolul ajungea să fie definit numai ca simplă voință de a comite un act; există intenție ori de câte ori o acțiune( inacțiune) este comisă voit de o persoană normală, capabilă de a înțelege și de a voi. Nu interesează mobilul care stă la baza actului de voință, suficient să existe o manifestare exterioară prin care, obiectiv, se realizează conținutul unei infracțiuni. Această concepție este adoptată și astăzi de unii autori și este aplicată unanim de jurisprudență.

În doctrină se face deosebirea între dolul generic și dolul special. Dolul generic implică voința agentului de a comite o faptă prin care se înfrânge voința legiuitorului și, totodată exprimă concordanța dintre faptele așa cum le-a înțeles agentul și faptele descrise de lege. Dolul special implică voința de a realiza un anumit rezultat interzis de lege.

Codul penal francez nu cuprinde o definiție a culpei iar doctrina și jurisprudența nu fac nici o deosebire între culpa cu prevedere și dolul eventual deși se subliniază de unii autori, că unele ipoteze de dol eventual sunt mai apropiate de culpă decât de intenție. Atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul fără să-l voiască trebuie considerat ă a acționat din culpă ; atunci când culpa agentului este gravă, s-a propus să fie asimilată, ca în dreptul civil, cu dolul. Autorii francezi subliniază esența culpei ca formă de legătură psihică a subiectului cu fapta comisă. Chiar dacă rezultatul este involuntar, acțiunea agentului are și latură voită de acesta.

În legea penală italiană există dispoziții explicite care definesc conținutul vinovăției și a formelor acesteia. Potrivit art. 42 din Codul Penal italian nimeni nu poate fi pedepsit pentru o acțiune sau omisiune prevăzută de lege dacă nu a comis-o cu conștiință și voință, iar în art. 43 se prevede că infracțiunea se comite cu dol când rezultatul vătămător sau periculos, consecința acțiunii sau inacțiunii, este voit și prevăzut ca o consecință a propriei acțiuni sau omisiuni.

În doctrina penală, definiția dolului este criticată ca incompletă deoarece prevederea și voința trebuie raportate nu numai la rezultatul acțiunii sau omisiunii ci la toate elementele conținutului incriminării; de aceea se propune p altă definiție în sensul că fapta care constituie infracțiune trebuie să fie prevăzută și voită. Alți autori consideră definiția ca ambiguă și problematică deoarece utilizează noțiunea de rezultat atât în sens naturalist cât și juridic; de asemenea dolul este definit într-un mod care exclude posibilitatea dolului indirect.

Codul penal italian cuprinde o definiție a culpei. Potrivit art. 43 delictul este săvârșit din culpă când rezultatul, chiar dacă este prevăzut, nu este voit de agent ci se stabilește că s-a produs din cauza neglijenței, imprudenței, nepriceperii ori prin neobservarea legilor, regulamentelor și ordinelor. Unii autori au relevat că modul în care art. 43 definește culpa nu este satisfăcător deoarece are în vedere numai infracțiunile din culpă de rezultat nu și cele de simplă acțiune. Pe de altă parte, în raport cu prevederile legii penale italiene, rezultatul, în unele cazuri, de excepție, poate fi și voit nu numai nonvoit( de exemplu, în cazul excesului culpos de legitimă apărare, sau al admiterii eronate a existenței unei cauze justificative inexistente, sau al erorii de fapt din culpă).

În doctrina penală italiană se face deosebirea între culpa conștientă și culpa inconștientă. În cazul culpei conștiente, agentul are convingerea că rezultatul nu se va produce; el nu acceptă riscul producerii consecințelor, spre deosebire de dolul eventual, unde agentul prevede posibilitatea producerii rezultatului și acceptă acest risc.

Săvârșirea unei fapte în condițiile culpei cu previziune constituie, în codul penal italian, o circumstanță agravantă; exemplul pe care îl citează doctrina este al șoferului care circulă cu o viteză excesivă pe o stradă foarte aglomerată.

Legislația penală anglo-americană nu cuprinde dispoziții care să se refere la procesele psihice ale vinovăției. Există însă asemenea dispoziții în codul penal model american, elaborat de Institutul american de drept, pentru a servi ca orientare în procesul de perfecționare a legislației penale americane. Acest cod sintetizează concepția anglo-americană asupra vinovăției.

În raport cu prevederile Codului penal model american, răspunderea penală presupune existența unui act voluntar sau omisiunea de a executa un act pe care subiectul este capabil să-l îndeplinească.

Nu constituie act voluntar: actul reflex, actul convulsiv, mișcarea inconștientă( în caz de hipnoză, somn) și orice altă mișcare a corpului care nu este rezultatul unui efort de autodeterminare al agentului. Constituie act voluntar chiar actul posesiei când agentul este conștient de aceasta.

Codul penal model american prevede patru forme de procese psihice caracteristice vinovăției: agentul acționează în scopul producerii unui rezultat când este conștient că acțiunea sa se va desfășura în vederea anumitor consecințe( și urmărește producerea lor); acționează cu știință când este conștient de acțiunea pe care o desfășoară și de rezultatul pe care îl va produce; acționează cu temeritate când, deși își dă seama de riscul important pe care îl atrage conduita sa, acționează cu nesocotirea acestuia; acționează din neglijență când, deși nu își dă seama de consecințele acțiunii, trebuia și putea să fie conștient de riscul asumat.

În interpretarea doctrinei, prima și a doua formă de procese psihice diferă după cum există sau n dorința producerii rezultatului de care agentul este conștient.

În cazul temerității, agentul prevede existența unui risc important ca rezultat al conduitei sale, risc pe care și-l asumă, deși acesta este contrar uzanțelor unei conduite raționale. Unii autori americani au observat că, formulat astfel, criteriul de deosebire a temerității apare a consta nu din stabilirea unei stări psihice concrete, specifice subiectului, ci dintr-o apreciere a instanței, și anume, dacă acceptarea unui asemenea risc important înseamnă o încălcare a unei conduite raționale sau nu, pe care, în situația dată, agentul trebuia să o adopte.

Dacă posibilitatea de a se produce rezultatul este foarte mare, se admite că agentul trebuie să răspundă nu pentru temeritate ci pentru intenție; în acest caz acțiunea sa este asimilată celei conștiente săvârșite cu știință.

În ce privește neglijența, doctrina anglo-americană o caracterizează prin raportarea conduitei agentului la un anumit standard obligatoriu de obligații impuse de societate.

Evaluarea culpei în doctrina și jurisprudența anglo-americană are loc și în raport cu capacitatea agentului de a-și da seama de riscul pe care și-l asumă. Evaluarea culpei subiectului se face prin raportare la un om cumpătat, rațional și care ar fi putut, în situația dată, să respecte regulile de prudență și diligență

3.3. Formele vinovăției.

În știința dreptului penal se face distincție între două forme tipice de vinovăție: intenția (dolul) și culpa (greșeala), la care se adaugă, în unele cazuri speciale, o formă mixtă, denumită intenție depășită sau praeterintenție.

Vor exista deci fapte săvârșite cu intenție, fapte săvârșite din culpă și fapte săvârșite cu formă mixtă, intenție și culpă (praeterintenție).

a) Intenția și modalitățile ei. Există intenție (dol), ca formă a vinovăției, atunci când persoana care săvârșește o faptă ce prezintă pericol social prevede rezultatul faptei pe care și-a propus să o săvârșească și urmărește sau acceptă producerea lui.

Intenția prezintă deci două modalități: una în care rezultatul faptei este urmărit (intenție directă) și alta în care rezultatul, fără a fi urmărit, este acceptat (intenție indirectă).

Criteriul legal care determină stabilirea vinovăției sub cele două forme ale intenției este, prin urmare, efectiva prevedere a rezultatului faptei. Prin „a prevedea rezultatul” se înțelege a avea reprezentarea acestuia, a-și da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acțiune sau inacțiune.

Prevederea este, deci, o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior. Prevederea este o cunoaștere dedusă din cunoașterea prealabilă a acțiunii sau inacțiunii săvârșite și a împrejurărilor în care a avut loc acțiunea sau inacțiunea. Autorul faptei realizează mental această deducție pe baza datelor de experiență generală. De exemplu, cel care sustrage bunul altuia prevede rezultatul faptei și urmărește producerea acestui rezultat.

Așadar, ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut pentru a exista vinovăția sub forma intenției este „rezultatul faptei”. Prin „rezultatul faptei” se înțelege urmarea imediată, urmarea firească, adică modificarea produsă în lumea externă de acțiunea sau inacțiunea

efectuată de către făptuitor. Acest rezultat poate îmbrăca forma unui prejudiciu material (deposedarea de un bun sau o sumă de bani, suprimarea vieții unei persoane, distrugerea unui bun) sau forma unei stări de pericol pentru o anumită valoare socială, dintre cele apărate de legea penală (de exemplu, în cazul mărturiei mincinoase se creează o stare de pericol pentru buna înfăptuire a justiției; în cazul falsului intelectual în acte oficiale, se creează o stare de pericol cu privire la încrederea nezdruncinată care trebuie să existe în actele oficiale).

Cel care, din cauza cunoașterii greșite a împrejurărilor în care efectuează acțiunea sau inacțiunea (eroare de fapt) sau din cauza survenirii unor împrejurări de neprevăzut (caz fortuit), nu a prevăzut rezultatul faptei, ci un alt rezultat, inofensiv, nu poate fi considerat că a avut intenție, putându-i-se reține, eventual, o culpă.

a)a) Intenția directă. Această modalitate a intenției există atunci când făptuitorul își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, modul de înfăptuire și rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta și urmărește producerea acestui rezultat. Pentru existența intenției directe este necesar ca rezultatul urmărit să corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social și acel rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condițiile în care 1-a conceput acesta.

Va exista intenția directă atunci când autorul faptei a îndreptat arma asupra victimei, a armat pistoletul, a apăsat pe trăgaci și a ucis victima prin împușcare; a aplicat lovituri cu cuțitul în zona inimii sau a altor organe vitale, suprimând viața victimei; a smuls poșeta cu diverse valori din mâna părții vătămate etc.

a.b) Intenția indirectă (eventuală) există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu urmărește acel rezultat, săvârșește totuși fapta, acceptând eventualitatea producerii lui.

Modalitatea intenției indirecte este posibilă numai în cazul acțiunilor sau inacțiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi susceptibile de a produce, eventual, mai multe rezultate.

Va exista intenție indirectă ori de câte ori autorul omorului a aplicat victimei multiple lovituri, cu instrumente contondente, în diverse zone ale corpului, la întâmplare, inclusiv în zone vitale, pentru că, prin aplicarea unor asemenea lovituri, inclusiv în zone vitale, a acceptat posibilitatea de a provoca rezultatul letal. În asemenea cazuri, cel care urmărește unul dintre rezultate, dar prevede ca posibile și celelalte rezultate, și totuși efectuează acțiunea sau inacțiunea respectivă, acceptă implicit riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmărite.

A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevăzut, dar neurmărit, înseamnă deci adoptarea unei atitudini de indiferență față de eventualitatea producerii acelui rezultat. Această atitudine constituie, în raport cu rezultatul eventual, o intenție indirectă.

a.c) Alte modalități ale intenției. În teoria dreptului penal se cunosc și alte modalități ale intenției, după cum urmează:

• intenția simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui, și intenția calificată, când făptuitorul urmărește producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma incriminatoare (de exemplu, la infracțiunea de furt, este necesar să se dovedească faptul că luarea fără drept a bunului de la proprietar, posesor sau detentor, s-a realizat în scopul însușirii pe nedrept);

• intenția inițială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în momentul săvârșirii faptei;

• intenția supravenită, când infractorul, în timpul executării faptei, are reprezentarea unui alt rezultat decât cel prevăzut inițial și se hotărăște să-l realizeze și pe acesta (de exemplu, hoțul care, fiind surprins, ucide);

• intenția spontană, când fapta a urmat imediat momentului luării hotărârii (hoțul, aflat într-o locuință, se hotărăște să fure un obiect și imediat execută această hotărâre);

• intenția premeditată, când infractorul ia hotărârea de a săvârși infracțiunea înainte de începerea executării, reflectând, pregătind și luând o serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit;

• intenție unică, atunci când infractorul a hotărât săvârșirea unei singure fapte;

• intenție complexă, când infractorul a hotărât să comită mai multe fapte sau a urmărit producerea mai multor rezultate.

b) Culpa și modalitățile sale. Există culpă, ca formă a vinovăției, atunci când făptuitorul, săvârșind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmărit și nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acționat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce, sau n-a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Din definiție rezultă că vinovăția sub forma culpei prezintă și ea două modalități: culpa cu prevedere (ușurință) și culpa simplă (greșeala).

b.a) Culpa cu prevedere (ușurința). Există culpa cu prevedere (ușurința) atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmărește producerea lui și crede, fără temei, că acest rezultat nu se va produce. Pentru existența vinovăției sub forma culpei, în modalitatea culpei cu prevedere (ușurință), trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

– făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, să fi avut realmente reprezentarea rezultatului. Există, prin urmare, sub raportul condiției privitoare la prevederea efectivă, o asemănare între vinovăție sub forma intenției și vinovăție sub forma culpei (modalitatea ușurinței);

– făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut. Din acest punct de vedere, modalitatea culpă cu prevedere (ușurință) se aseamănă cu modalitatea intenției indirecte, fiindcă în ambele situații făptuitorul prevede rezultatul, dar nu urmărește producerea lui. Deosebirea rezultă însă din atitudinea de conștiință diferită pe care făptuitorul o are față de rezultatul prevăzut;

– făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce. Așadar, făptuitorul, deși a prevăzut că acțiunea sau inacțiunea sa este de natură să producă alt rezultat decât cel urmărit de el, totuși a socotit că, față de împrejurările în care se efectuează acțiunea sau inacțiunea sa, acel rezultat nu se va produce. Această apreciere a fost însă greșită, fiindcă rezultatul s-a produs, ceea ce dovedește că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri serioase, că ea a fost făcută cu ușurință.

Ceea ce deosebește, deci, culpa cu prevedere (ușurință) de intenția indirectă este că, în primul caz, făptuitorul a crezut în mod greșit că rezultatul nu se va produce, pe când în a doua situație, făptuitorul și-a dat seama că producerea rezultatului e posibilă și a acceptat riscul producerii lui. De exemplu, un șofer, conducând cu viteză excesivă printr-un oraș cu circulație intensă, își dă seama că ar putea provoca un accident, dar, bazându-se pe performanțele autoturismului și pe aptitudinile sale de conducător, socotește că nu se va produce un asemenea accident, însă, cu toate acestea, accidentul s-a produs (în acest caz, fapta săvârșită este infracțiunea de vătămare gravă din culpă cu prevedere sau ușurință).

b.b) Culpa simplă (greșeala). Există culpă simplă atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși el trebuia și putea să-l prevadă. Pentru existența vinovăției în modalitatea de culpă simplă (greșeală) trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

– făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cu alte cuvinte, cel care a efectuat acțiunea sau inacțiunea, datorită căreia s-a produs rezultatul, nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat;

făptuitorul trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.

Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greșeală, ca o nejustificată lipsă de previziune;

– rezultatul să fi fost previzibil, în sensul că orice om normal și atent ar fi trebuit să-l prevadă.

Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activității în cadrul căreia s-a produs fapta din culpă și în raport cu persoana celui care a comis-o. În cazul în care făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să prevadă producerea rezultatului, nu există culpă și, deci, nici vinovăție, ci ne găsim în fața unui caz fortuit.

b.c) Alte modalități ale culpei. În teoria dreptului penal sunt cunoscute și alte modalități ale culpei, după cum urmează:

– în raport de cauza care a determinat atitudinea culpabilă se face deosebire între: imprudență sau nesocotință (comportare nechibzuită), nebăgare de scamă (neatenție), neglijență (comportare fără grija necesară), nepricepere (lipsa cunoștințelor necesare efectuării activității), nedibăcie (lipsa aptitudinilor sau deprinderilor necesare);

– în raport cu natura comportării, în cadrul căreia s-a manifestat, se face distincția între culpa in agendo și culpa in omitendo, după cum aceasta s-a manifestat în cadrul unei acțiuni sau al unei omisiuni.

c) Intenția depășită (praeterintenția). Este o formă mixtă, care reunește atât intenția, cât și culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârșește cu intenție o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav sau un rezultat suplimentar față de acela prevăzut și urmărit, astfel încât intenția inițială a făptuitorului a fost depășită (exemplu, persoana care lovește o altă persoană, iar aceasta, pierzându-și echilibrul, cade și, izbindu-se cu capul de pardoseala de ciment, încetează din viață).

Așadar, în această situație, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit rezultat, săvârșește o faptă ce constituie elementul material al unei infracțiuni (primum delictum), însă produce un rezultat mai grav sau suplimentar, specific unei infracțiuni mai grave, sau o variantă mai gravă a aceleiași infracțiuni (majus delictum). În asemenea cazuri, în legislația penală, activitățile de acest fel sunt incriminate fie ca infracțiuni de sine stătătoare (exemplu, vătămarea corporală gravă – art.182 C.pen., lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art.183 C.pen.), fie ca variante agravante ale unor infracțiuni în al căror conținut complex s-au prevăzut și aceste situații (exemplu, violul care a avut ca urmaremoartea victimei – art.197 alin.3 C.pen.).

În toate aceste cazuri, acțiunea inițială (primum delictum) este săvârșită cu intenție, iar rezultatul, mai grav și suplimentar, care depășește intenția făptuitorului și conduce la o infracțiune mai gravă, este săvârșit din culpă.

Capitolul 4 : Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

4.1. : Cazul fortuit

4.1.1. Considerații generale

Spre deosebire de multe alte legislații care nu dau o reglementare expresă cazului fortuit( lăsând ca problema răspunderii să se rezolve pe baza principiilor care guvernează infracțiunea), codul nostru penal instituie în situația cazului fortuit o cauză legală expresă de împiedicare a constituirii infracțiunii. Astfel, art. 23 din Codul Penal prevede că: „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

Potrivit art. 23 din Codul Penal există caz fortuit ori de câte ori agentul produce un rezultat pe care nu l-a conceput sau urmărit ci este consecința intervenției unei energii, obiectiv imprevizibile, care s-a interpus în desfășurarea acțiunii ori a amplificat acțiunea subiectului. Nu interesează cauza împrejurărilor fortuite.

În ipoteza cazului fortuit, deși persoana săvârșește o faptă care aparent contravine legii penale, ea va beneficia de o cauză legală de împiedicare a constituirii infracțiunii, pentru simplul motiv că, deși rezultatul vătămător s-a produs în urma acțiunii sau inacțiunii sale, la producerea acestuia a contribuit în mod esențial și intervenția unei împrejurări imprevizibile.

Cazul fortuit se află deci în zona de intersectare a unor conduite umane omisive ori comisive cu intervenția unor forțe, energii, întâmplări sau împrejurări, care face ca rezultatul vătămării să poată fi atribuit atât condiției umane, cât și împrejurării imprevizibile, în așa mod încât, în lipsa vreuneia dintre ele, să nu se fi produs în contextul dat.

În situația cazului fortuit, făptuitorul nu prevede și nici nu poate să prevadă că va interveni o împrejurare străină care, suprapunându-se acțiunii sau inacțiunii sale, va determina producerea rezultatului vătămător spre deosebire de constrângerea fizică sau morală, în cazul cărora făptuitorul, deși acționează fără vinovăție, cunoaște și prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea acestui rezultat sub constrângerea necesității sau a unei energii fizice ori morale străine. Imposibilitatea de a prevedea intervenția împrejurării, care a condus la rezultatul neașteptat, are un caracter atât de evident și de general, încât desfășurarea cu totul accidentală a evenimentelor și rezultatul lor, nu ar fi fost prevăzute în aceleași condiții de fapt, nici de o altă persoană cu dezvoltare psihică normală și experiență obișnuită.

Așadar cazul fortuit pune în valoare o cauză de împiedicare a constituirii infracțiunii din lipsă absolută a vinovăției care se întemeiază pe ideea că, în anumite situații de fapt, acțiunile sau inacțiunile umane sunt conduse de împrejurări neașteptate, accidentale și cu totul imprevizibile la rezultate care depășesc puterea de prevedere a omului în general.

Așa se întâmplă în cazul intervenției unui vârtej neașteptat care amplifică un foc de vreascuri- inițial absolut inofensiv- și produce un incendiu care atrage distrugerea unor importante bunuri materiale sau în cazul producerii unui cutremur, provocând moartea unei persoane, adăpostite de făptuitor într-un imobil mai șubred.

4.1.2. Condițiile cazului fortuit:

Din examinarea cuprinsului dispozițiilor legale rezultă că există caz fortuit în prezența următoarelor condiții:

-rezultatul faptei să fie și consecința intervenției unei împrejurări accidentale și neașteptate;

-făptuitorul să fie în imposibilitate obiectivă de a prevedea intervenția împrejurării care a determinat rezultatul;

-fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală.

Rezultatul faptei să fie și consecința intervenției unei împrejurări accidentale și neașteptate

Cazul fortuit poate proveni din surse foarte variate. Cel mai adesea

împrejurarea accidentală și neașteptată poate fi produsă de o energie naturală, cum ar fi un cutremur, un incendiu, producerea unui vârtej puternic, trăsnet, alunecări de teren, furtună, avalanșe de zăpadă etc.

Cazul fortuit poate fi generat și de lucruri{ de exemplu, explozia unui cazan, sau a unei anvelope, un defect de fabricație a frânelor la autocamion,

Intervenția unei defecțiuni neașteptate la un avion}sau de oameni ori animale{ cum ar fi, de pildă, producerea unui accident grav de circulație rutieră datorită apariției neașteptate a unui om sau animal pe șosea în fața unui autoturism, manipularea greșită a unui elicopter din cauza atacului dat asupra pilotului de un roi de albine sau mobilizarea elicei unui avion din partea impactului cu o pasăre și prăbușirea acestora, răsturnarea unei lămpi de petrol de o pisică provocând incendierea casei}.

Cazul fortuit poate fi provocat și de o stare morbidă preexistentă a persoanei ce acționează și care datorită unui șoc nervos, a unei crize de epilepsie sau a unui leșin, atrage rezultate vătămătoare{ ca în cazul unui accident de circulație mortal cauzat de instalarea neașteptată și neprevăzută a unei stări de infarct la conducătorul autovehiculului}.

Numeroase cazuri fortuite sunt generate de chiar imprudența victimei.{ de exemplu, un copil care se joacă pe balcon cade în stradă și este rănit de un autovehicul care circula normal}. Așa se întâmplă în situația numeroaselor accidente de circulație auto a căror victime sunt accidentate datorită împrejurării că încearcă să traverseze în mod intempestiv diverse artere de circulație, încălcând de o manieră imprevizibilă, regulile de circulație stabilite de lege pentru pietoni și neasigurându-se față de un eventual pericol. De asemenea, în cazul persoanelor care participă la o vânătoare colectivă, dar nerespectând în mod cu totul inexplicabil locurile și sarcinile ce li s-au stabilit, intră în raza focului declanșat și sunt rănite sau ucise.

Esențială pentru existența cazului fortuit este însă condiția ca între împrejurarea accidentală și neașteptată și rezultatul acțiunii sau inacțiunii făptuitorului să existe o legătură de cauzalitate, de determinare obiectivă, în sensul că împrejurarea să fi contribuit și ea în mod obiectiv, fizic și decisiv la producerea rezultatului neprevăzut.

Astfel în cazul uciderii unei persoane prin lovirea ei de un autoturism la care a intervenit o defecțiune subită la sistemul de direcție, sau a incendierii unei păduri din cauza unui vârtej neașteptat care a răspândit scânteile unui foc de vreascuri, inițial inofensiv, împrejurarea fortuită venită fie de la instalația tehnică, fie de la o energie naturală, este aceea care a generat în mod obiectiv rezultatul vătămător.

Sunt unele situații în care acțiunea făptuitorului deși anterioară se conjugă cu împrejurarea fortuită, conlucrând împreună la determinarea rezultatului neprevăzut, cum este cazul unei mame care își așează copilul la umbra unui zid ce va fi dărmat pe neașteptate de un cutremur.

Uneori împrejurarea fortuită precede activitatea făptuitorului cum ar fi în cazul în care acesta administrează altei persoane o puternică substanță otrăvitoare luată dintr-un flacon pe care era lipită din greșeală eticheta medicamentului indicat, fără a-și fi putut da seama de natura reală a substanței folosite. Aici, activitatea persoanei care a greșit eticheta flaconului are caracterul unei împrejurări fortuite, accidentale și neașteptate pentru persoana care la administrat și precede în timp activitatea acesteia din urmă .

În majoritatea cazurilor însă împrejurarea fortuită intervine după începerea actului făptuitorului, surprinzând această acțiune în curs de desfășurare și adăugându-i-se în mod obiectiv, o denaturează de la atingerea scopului urmărit de făptuitor, imprimându-i o desfășurare neașteptată și imprevizibilă către un rezultat vătămător. Așa se întâmplă , de pildă, în cazul când niște muncitori încercând să urce diverse materiale de construcții, pe o schelă sunt cuprinși de cutremur, care provoacă prăbușirea materialelor pe sol, rănind grav mai multe persoane sau provocând stricăciuni importante.

De asemenea împrejurarea fortuită poate să reprezinte o dezvoltare în continuare, o amplificare a acțiunii agentului{ de exemplu, o persoană în timp ce săpa o groapă pentru nevoi gospodărești în curtea casei, declanșează, în mod imprevizibil, o alunecare de teren care distruge gospodăria vecinului}

În alte cazuri, împrejurarea fortuită intervine după terminarea acțiunii făptuitorului, în chiar timpul producerii rezultatului urmărit, dar schimbându-l sau amplificându-l în chiar substanța sa, îi imprimă consecințe vătămătoare, cum ar fi, de pildă, în cazul unei persoane lovită ușor într-un accident de circulație, care în timpul deplasării către spital, este surprinsă de un bloc căzut din peretele unei clădiri sau alunecă din neatenție pe pavajul străzii și își agravează rănile, în așa fel încât, i se pune în primejdie chiar viața.

Cazul fortuit poate fi generat din chiar eroarea făptuitorului. Spre exemplu, o persoană amestecă mai multe substanțe chimice despre care cunoaște că nu sunt nocive pentru a le arunca. Substanțele amestecate dobândesc proprietăți explozive și cauzează moartea cuiva. În acest caz, făptuitorul nu va răspunde pentru uciderea din culpă, dacă se va stabili că a fost în imposibilitatea de a prevedea rezultatul neașteptat și accidental survenit.

Vorbind în limitele examinării aceleași condiții{ rezultatul faptei trebuie să fie consecința unei împrejurări străine accidentale și neașteptate} prin rezultatul faptei se înțelege urmarea fizică dăunătoare care se produce în mod obiectiv, ca urmare a intervenirii împrejurării neprevăzute, iar nu urmarea dorită și urmărită inițial de făptuitor, care era lipsită de orice semnificație în raport cu legea penală . Într-adevăr, dacă împrejurarea fortuită nu intervenea, rezultatul acțiunii sau inacțiunii făptuitorului era cu totul altfel . Pe de altă parte, chiar dacă împrejurarea fortuită s-ar fi produs dar nu intra și ea în antecedența cauzală a rezultatului faptei, acesta nu s-ar fi produs.

În situația în care, s-ar stabili însă, că acțiunea sau inacțiunea făptuitorului ar fi putut genera, prin ea însăși, rezultatul periculos, chiar dacă nu ar fi intervenit împrejurarea fortuită, nu ne vom afla în fața unui caz fortuit, pentru că, de fapt, împrejurarea intervenită deși imprevizibilă, nu a fost determinantă pentru producerea rezultatului. Așa se întâmplă, de pildă, în cazul în care, o persoană rănită foarte grav, prin lovituri de cuțit, aplicate în regiuni vitale, decedează în drum spre spital, din cauza unui accident de circulație, sau, deși a fost spitalizată, contractează o infecție care-i grăbește sfârșitul. .În ambele cazuri, făptuitorul va răspunde pentru fapta sa de omor intenționat dacă se va stabili că leziunile cauzate victimei prin lovituri de cuțit, erau direct și sigur mortale, pentru că survenirea împrejurărilor fortuite deși au grăbit decesul victimei nu au fost determinante în producerea lui{acesta survenind oricum}.

Intervenția împrejurării fortuite se grefează pe existența unei acțiuni { inacțiuni} a făptuitorului îndreptată spre obținerea altui rezultat decât acela

care s-a produs ca urmare a fortuitului; nu este necesar ca rezultatul urmărit de făptuitor să fi fost licit: este posibil ca împrejurarea fortuită să se interpună în desfășurarea unei acțiuni ilicite a făptuitorului{ de exemplu, făptuitorul fuge cu lucrurile furate urmărit de victimă, aceasta fiind suferindă de inimă face un infarct și moare, în acest caz rezultatul mai grav s-a produs în mod imprevizibil pentru făptuitor astfel că acesta nu va răspunde pentru infracțiunea praeterintenționată}.

Acțiunea{ inacțiunea} făptuitorului trebuie să fie voită de acesta, în raport cu rezultatul urmărit, adică să-i aparțină subiectului. Dacă făptuitorul a fost constrâns fizic să acționeze într-un anumit sens{ de exemplu, impiegatul CFR este imobilizat și împiedicat să-și îndeplinească obligațiile legale}, nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia, chiar dacă ar interveni o împrejurare fortuită.În asemenea cazuri, ar trebui să se admită existența unei cauze care înlătură existența acțiunii sau inacțiunii, cu toate consecințele pe carele-ar atrage aceasta.

B. Făptuitorul să fie în imposibilitatea obiectivă de a prevedea intervenția împrejurării care a determinat rezultatul

În concepția legii penale române, fortuitul constituie o cauză care înlătură vinovăția, deoarece lipsește prevederea de către subiect a consecințelor acțiunii(inacțiunii). Ceea ce obiectiv este imposibil de a fi prevăzut de orice persoană, va fi, firește, imposibil de prevăzut și subiectiv, adică în raport cu capacitatea de prevedere a subiectului, raportată la însușirile unei persoane care ar fi acționat în aceleași condiții ca și acesta; ca urmare, n-ar fi posibil să se susțină că, în acest caz, făptuitorul ar fi trebuit sau fi putut să prevadă rezultatul faptei. Fortuitul ca imprevizibilitate obiectivă exclude, prin urmare, culpa făptuitorului( acolo unde norma de incriminare prevede și culpa ca cerință obiectivă) întocmai ca și imprevizibilitatea, subiectivă și personală. Dacă fapta este incriminată numai când este comisă cu intenție, intervenția cazului fortuit, cu atât mai mult, va exclude vinovăția făptuitorului.

S-ar putea afirma chiar că, în cazul faptelor incriminate numai când sunt săvârșite cu intenție, nu are relevanță cauza neprevederii rezultatului, și anume, dacă acesta s-a datorat imprevizibilității obiective ori lipsei de diligență a subiectului; în toate cazurile, făptuitorul n-ar fi putut răspunde pentru comiterea faptei cu intenție( de exemplu, intenția este exclusă fie că cel care a deschis o corespondență adresată altuia era în imposibilitate absolută să-și dea seama că respectiva corespondență nu-i era adresată, sau numai subiectiv și personal s-a găsit în imposibilitate să prevadă că este vorba de o corespondență care nu-i era adresată ori din greșeală a comis fapta). Dimpotrivă în cazul infracțiunilor care se pot comite și din culpă, interesează cauza neprevederii rezultatului deoarece dacă neprevederea s-a datorat lipsei de diligență a făptuitorului, care ar fi trebuit sau putut să prevadă rezultatul, acesta va răspunde pentru o infracțiune comisă din culpă.

Imposibilitatea de prevedere care are în acest caz un caracter obiectiv, general valabil pentru orice persoană, iar nu numai pentru făptuitorul în speță, deoarece este raportată la un eveniment care prin natura lui este considerat atât de neobișnuit, excepțional și neașteptat, încât survenirea lui este pur accidentală și în genere imprevizibilă pentru oricine, în condițiile date. Împrejurarea care constituie cazul fortuit, ori de câte ori s-ar manifesta, în aceleași condiții de fapt, nu ar putea fi prevăzută de nici o persoană.

Într-adevăr, nici o persoană nu poate prevedea în mod obișnuit momentul, locul și intensitatea producerii unui cutremur, prăbușirii unei clădiri noi, datorită unui viciu ascuns( cu excepția persoanelor care cunoșteau viciul), momentul sau locul surpării unui teren de construcție a cărei stabilitate era cunoscută din vremuri imemorabile, faptul survenirii unor sincope, a țâșnirii intempestive a unui animal sălbatic pe autostrada foarte circulată, a producerii unor valuri de o mărime nemaiîntâlnită pe un lac, a scufundării unei insule, a orbirii unui conducător auto din cauza unei descărcări electrice la rețeaua de înaltă tensiune sau intervenirii unei explozii la motorul unui avion aflat în aer.

În doctrina penală, cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a răspunderii penale „fără patrie”, fiind controversată poziția acesteia în sistematica infracțiunii; unii autori, consideră fortuitul că ar aparține problematicii cauzalității, alții propun ca fortuitul să fie studiat în cadrul problematicii acțiunii, deoarece înlătură apartenența faptei unui autor determinat( de exemplu, în cazul șoferului care, pe neașteptate, are o stare de leșin urmată de pierderea controlului volanului și accidentarea unui pieton). Teza dominantă propune examinarea fortuitului în legătură cu inexistența culpei agentului( ca urmare a imposibilității absolute de prevedere). S-a obiectat împotriva previzibilității ca criteriu de diferențiere între culpă și caz fortuit, deoarece criteriul ar fi relevant numai în privința culpei generice nu și în cazul culpei specifice( sau prin neobservarea anumitor reguli) și care ar fi, conceptual, incompatibilă cu fortuitul. O asemenea diferențiere ar fi greu de admis deoarece și în cazul culpei prin neobservarea anumitor reguli de diligență poate fi conceput fortuitul în sensul imposibilității obiective de a respecta regula de diligență care ar fi evitat producerea rezultatului( de exemplu, un moment de tulburare a vederii( fosfenă) poate face ca agentului să-i apară culoarea roșie a semaforului ca verde, tot astfel, când spargerea parbrizului pe neașteptate îl împiedică pe șofer sa vadă drumul; sau în cazul cauciucului de puțin montat). Împotriva previzibilității s-au formulat critici și de alți autori susținându-se că nu se poate deosebi fortuitul de culpă în raport cu previzibilitatea subiectului deoarece nu i se poate cere acestuia să prevadă un rezultat care nu poate fi prevenit. Previzibilitatea fără posibilitatea de a preveni echivalează cu a nu prevedea. O asemenea echivalență este greu de admis. În realitate, agentul poate prevedea și împrejurări asupra cărora nu este în măsură să acționeze spre a preveni rezultatele negative care s-ar produce( de exemplu, agentul prevede furtuna care se apropie și care îl va arunca, odată cu barca în care se află, la mal peste bunurile aflate acolo pe care le va distruge, dar nu poate evita acest rezultat) o asemenea situație constituie forță majoră. În cazul fortuitului, ceea ce i se cere agentului este să se găsească în imposibilitate obiectivă de a prevedea energia străină care va interveni și va produce rezultatul, nu i se cere ca să fi putut lua măsuri ca rezultatele negative să nu se producă. Dacă există atât imposibilitatea de prevedere cât și imposibilitatea de a preveni rezultatul ne vom afla în fața unui fortuit peste care s-a suprapus forța majoră( constrângerea fizică).

Caracterul obiectiv și general a imposibilității prevederii împrejurării fortuite, atrage mai multe consecințe:

-în primul rând pentru a reține că, într-o anumită situație de fapt, persoana a acționat în condițiile cazului fortuit va fi suficient ca organele juridice să aprecieze că împrejurarea care a determinat producerea rezultatului are în fapt un caracter absolut accidental și neașteptat( fiind, datorită acestor particularități excepționale, imprevizibile pentru orice persoană s-ar fi aflat în locul făptuitorului). Nu se va pune ca atare problema dacă, în speță, făptuitorul, cu trăsăturile și calitățile sale psihice și intelectuale concrete a putut și trebuia să prevadă intervenirea împrejurării accidentale, chestiunea posibilității individuale, concrete, de prevedere, neprezentând nici un interes pentru constatarea existenței sau inexistenței cazului fortuit, atât timp cât analiza previzibilității se face în planul abstract al însăși posibilităților umane de cunoaștere și prevedere în general.

-în al doilea rând, în ipoteza cazului fortuit imposibilitatea de prevedere având un caracter general și obiectiv, constatarea ei va fi în beneficiul tuturor participanților la faptă- efectul de înlăturare a caracterului penal fiind in rem( adică privind fapta ca atare).

Acest efect se va produce în mod nestingherit, chiar dacă nu se cunosc toți participanții, la fapta al cărei rezultat a fost consecința unei împrejurări imprevizibile.

-în al treilea rând, imposibilitatea de prevedere trebuie să se refere în ipoteza cazului fortuit la împrejurarea accidentală și neașteptată, iar nu la rezultatul survenit.

Într-adevăr, deși în majoritatea situațiilor de caz fortuit, autorul nu prevede nici împrejurarea fortuită și nici rezultatul vătămător care se va produce, numai împrejurarea este în mod obiectiv imprevizibilă datorită caracterului ei neașteptat și accidental, nu și rezultatul produs, aceasta din urmă- cum ar fi moartea unui om, accidentarea și vătămarea unei persoane, distrugerea unor bunuri- putând fi în genere prevăzut( deși făptuitorul nu a anticipat nici rezultatul împrejurărilor date).

Nu moartea sau rănirea unor persoane sau distrugerea unui bun sunt fenomene imprevizibile, ci survenirea lor din cauza unor împrejurări absolut accidentale. Fortuitul și imprevizibilul se vor verifica, prin urmare, prin raportarea faptei cu rezultatul ei la împrejurarea care a intervenit în producerea acesteia iar nu prin raportarea rezultatului la posibilitățile de prevedere ale făptuitorului.

Și chiar dacă intervenția unei împrejurări neobișnuite ca un cutremur sau al prăbușirii unei clădiri noi nu este în mod obiectiv de neprevăzut, ceea ce însă nu poate fi prevăzut în cazul intervenirii unei asemenea împrejurări, este momentul, locul, intensitatea și celelalte particularități concrete care însoțesc manifestarea lor.

Ori, tocmai aceste elemente de concretizare a posibilităților sau certitudinii survenirii unui eveniment neașteptat și accidental într-un anumit context determinat care este impropriu în mod obișnuit survenirii unor asemenea împrejurări, scapă puterii de previziune normale a omului.

Dacă într-o cauză anumită se va reține că subiectul n-a prevăzut împrejurarea care a produs rezultatul deși acesta, obiectiv , era previzibil, nu vor fi aplicabile dispozițiile relative la cazul fortuit; se va examina, însă, dacă în raport cu însușirile și capacitatea subiectului, acesta nu ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă rezultatul. Dacă se răspunde negativ și la o atare examinare atunci nu va exista culpa agentului. Cu atât mai puțin, va exista cazul fortuit dacă împrejurarea care a intervenit în desfășurarea acțiunii subiectului nu numai că a fost prevăzută de acesta dar a și contat pe ea pentru a produce rezultatul( de exemplu, subiectul prevăzând că este iminentă o furtună puternică părăsește imediat barca lăsând în voia valurilor victima care dormea în barcă și pe care urmărea să o ucidă); în acest caz, făptuitorul răspunde pentru infracțiunea de omor intenționat; tot astfel, dacă

împrejurarea fortuită a accelerat numai procesul de finalizare a rezultatului care s-ar fi produs și fără aceasta.

Existența cazului fortuit înlătură, prin urmare, întotdeauna, caracterul penal al faptei, prin excluderea vinovăției, pe când lipsa de prevedere subiectivă poate să înlăture automat vinovăția numai în cazul faptelor săvârșite cu intenție; în cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă, lipsa de prevedere nu înlătură vinovăția decât dacă nu se constată culpa agentului( și anume că acesta nu a prevăzut deși trebuia și putea să prevadă rezultatul).

Prin urmare, dacă subiectul, datorită stării sale de sănătate ori erorii sau ignoranței, n-a prevăzut rezultatul, pe care nu trebuia și nu putea să-l prevadă, nu va exista culpa acestuia și, pe cale de consecință, nici vinovăția; în acest caz, achitarea se va pronunța in baza art. 10 lit. d , lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, și nu în baza art. 10 lit. e ( existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei), dispoziție care s-ar fi aplicat dacă era vorba de caz fortuit.

Deși cazul fortuit se referă la imposibilitatea obiectivă de prevedere a rezultatului( rezultatul nu putea fi prevăzut de nici o persoană), se obișnuiește să se extindă această denumire și la imposibilitatea subiectivă de prevedere( de exemplu, în situația când din lipsa de prevedere a subiectului, neprevedere raportată la cunoștințele și posibilitățile acestuia, nu se poate reține culpa agentului). Această practică este, într-un fel, legitimată și de faptul că imposibilitatea obiectivă de prevedere devine, în raport cu cazul concret, și o imposibilitate subiectivă de prevedere a agentului, ca parte componentă a ansamblului de persoane în imposibilitate de a prevedea; cazul fortuit are, prin urmare, ca efect și înlăturarea vinovăției subiectului, ca proces psihic individual.

De asemenea, se folosește expresia caz fortuit chiar în cazul unui rezultat cu elemente previzibile cum ar fi în situația unui risc admisibil(de exemplu, dacă pacientul moare în timpul unei intervenții chirurgicale absolut necesare, efectuată cu respectarea regulilor profesiei); în asemenea cazuri, prevederea rezultatului negativ este însoțită de prevederea unei posibilități de salvare a bolnavului, posibilitate care trebuia folosită chiar cu riscul unui rezultat negativ. Imprevizibilitatea poartă, în acest caz, asupra acelei posibilități care va deveni realitate.

C. Fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală

Fapta, adică acțiunea sau inacțiunea care a căpătat un deznodământ neașteptat datorită intervenției unei împrejurări imprevizibile ce a condus la un alt rezultat decât cel prevăzut și dorit de făptuitor, trebuie să fie prevăzută de legea penală, fiindcă numai în privința unor asemenea fapte existența cazului fortuit produce efectul de a înlătura caracterul penal. Este evident, că din punctul de vedere al legii penale, fapta trebuie examinată în raport cu rezultatul real survenit( deși, neașteptat și neprevăzut) în urma acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, iar nu în raport cu rezultatul dorit, dar care nu s-a produs datorită intervenției împrejurărilor fortuite( care a atras rezultatul vătămător).

De aceea, chiar dacă acțiunea sau inacțiunea făptuitorului tinde de la început, în mod vizibil, către un rezultat licit folositor, cum ar fi , de pildă, conducerea normală a unui avion de pasageri, fapta va fi examinată în raport cu rezultatul periculos survenit din cauza intervenției împrejurării fortuite- cum ar fi de pildă, uciderea sau vătămarea unor pasageri din caza unei aterizări forțate și intempestive- pentru că aceasta dă conținutul material faptei și implică luarea în considerație a tuturor împrejurărilor sale, inclusiv a constatării cazului fortuit.

4.1.3. Conexități

Chiar dacă cazul fortuit presupune o imposibilitate obiectivă de formare a vinovăției, el poate intra în concurs de succesiune( dar niciodată de suprapunere) cu acele cauze de împiedicare a constituirii infracțiunii, care se întemeiază pe eliminarea culpabilității( deci tot a vinovăției, dar din motive subiective). Cazul fortuit nu va putea fi însă invocat, în condițiile unui concurs de suprapunere, de un iresponsabil sau de un minor sub 14 ani, nici de vreuna din persoanele care au acționat sub imperiul constrângerii fizice ori morale.

4.1.4. Situația despăgubirilor civile

Acționând în condițiile unei imposibilități de a prevedea rezultatul păgubitor, deci în afara posibilității formării vreunei forme de vinovăție penală, făptuitorul care a acționat în situația cazului fortuit nu va pute fi obligat la despăgubiri civile pentru prejudiciul cauzat unui terț, în această materie funcționând principiul că orice patrimoniu lezat în acest fel este supus unui risc de neînlăturat.

4.2. : Eroarea de fapt

4.2.1. Considerații generale. Concept. Caracterizare

Eroarea de fapt a fost consacrată și în codul penal din 1938 cu deosebirea că legislația în vigoare prevede că eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei, căreia îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției în timp ce în codul din 1938 fapta săvârșită sub influența erorii constituie infracțiune, fără să atragă însă răspunderea penală a făptuitorului.

Dacă celelalte cauze de împiedicare a constituirii infracțiunii se grefează pe situații de fapt oarecum excepționale, fiind necesare intervenția unor împrejurări opresoare( cum ar fi în cazul beției complet accidentale); a unor consecințe imprevizibile( cazul fortuit) sau a unor stări speciale a făptuitorului( cum ar fi cazul iresponsabilității sau al minorității), în ipoteza erorii, excluderea caracterului penal se produce în împrejurări obișnuite și destul de des întâlnite în viața de toate zilele, când, acționând fără conștiință și voința săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul aduce totuși atingere uneia dintre valorile ocrotite de această lege datorită necunoașterii sau cunoașterii greșite a unor stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Eroarea se poate înfățișa ca o eroare propriu-zisă, adică o falsă cunoaștere a realității sau ca o ignoranță adică o lipsă a cunoașterii.

Prin eroare se înțelege, în dreptul penal, reprezentarea greșită, de către cel care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau de cunoașterea greșită a unor date ale realității.

Eroarea de fapt reprezintă o lipsă de concordanță intre ceea ce și-a închipuit făptuitorul și realitate, ori un dezacord între reprezentările făptuitorului și realitate.

Neconcordanța pe care o implică eroarea de fapt poate să aibă explicații multiple. După cum se știe, procesul cunoașterii nu se desfășoară în condiții de seră ci în ansamblul unor factori din afara individului sau chiar din interiorul acestuia care pot să-l deformeze, să-l denatureze, determinând apariția unor false reprezentări, asupra realității în mintea agentului. Așa de exemplu, datorită unor factori externi( lumină, distanță, mod de prezentare a obiectului) este posibil ca organele de simț ale făptuitorului sa-i prezinte informații eronate asupra diferitelor însușiri ale obiectelor și fenomenelor care acționează asupra simțurilor acestuia; ca urmare făptuitorul poate să

perceapă( percepția fiind un proces specific de sinteză a informațiilor primite de la organele de simț) eronat obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare. Această percepție eronată se poate datora și unor cauze interne( de exemplu, dacă făptuitorul suferă de miopie, de daltonism). Alteori eroarea poate să se datoreze cunoașterii greșite a proceselor lumii înconjurătoare, evaluării imperfecte a conduitei proprii ca și a conduitelor persoanelor din jurul său( de exemplu, agentul crede eronat că aruncarea cu pietre într-un boschet din parc nu poate să lovească pe nimeni ori apreciază eronat că persoana care se apropie de el are intenții agresive). Asemenea devieri se explică și prin aceea că procesul cunoașterii raționale se desfășoară nu numai pe baza datelor transmise, nemijlocit, organelor de simț ale făptuitorului, a percepțiilor, reprezentărilor acestuia asupra lumii înconjurătoare dar și pe baza unor elemente care aparțin experienței anterioare a agentului, precum și pe baza informaților privind experiența altor persoane, a cunoștințelor dobândite prin lecturi, reflecții etc. De aceea acest proces este puternic influențat de gradul de cultură, de experiența, de maturitatea de judecată a făptuitorului; este marcat de asemenea și de particularitățile temperamentale, deprinderile, obișnuințele și caracterul agentului. În aceste condiții, este posibil ca alături de construcții ale gândirii care reflectă corect realitatea să existe și reflectări eronate, evaluări, judecăți, raționamente greșite, incorecte.

Asemenea reflectări eronate afectează nu numai intenția dar și culpa; în cazul incriminărilor condiționate numai de existența intenției, eroarea, fie că este inevitabilă sau nu, exclude intenția; dacă fapta este incriminată și când este comisă din culpă, eroarea exclude culpa dar numai când este invincibilă; va fi însă menținută răspunderea pentru culpă dacă eroarea putea fi evitată. Dacă eroarea s-a datorat unei cauze imprevizibile( de exemplu, conduitei neglijente a unui terț; farmacistul neglijent a ambalat greșit medicamentele, ceea ce a pricinuit eroarea sorei medicale care a dat bolnavului un medicament vătămător), atunci eroarea de regulă exclude și culpa făptuitorului. Se admite că eroarea în aceste din urmă situații( eroarea provocată de un terț) exclude culpa agentului dacă oricâtă diligență ar fi dovedit o persoană aflată în aceleași condiții ca și agentul, eroarea nu putea fi evitată.

Dacă unele dintre celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei intervin cu precădere în materia faptelor săvârșite cu voință înlăturând vinovăția sub forma intenției, eroarea poate interveni atât în cazul faptelor de intenție cât și a celor săvârșite din culpă având o sferă posibilă de incidență în cazul tuturor faptelor prevăzute de legea penală.

În sfârșit spre deosebire de toate celelalte cauze care odată constatate atrag înlăturarea completă a caracterului penal în cazul erorii, înlăturarea caracterului penal se poate produce și parțial adică numai în privința unor împrejurări speciale de agravare a răspunderii penale.

Vinovăția indiferent de modalitatea ei de manifestare- sub forma intenției sau a culpei- presupune cunoașterea sau posibilitatea deplină a cunoașterii, de către autorul ei a tuturor stărilor, situațiilor și împrejurărilor de fapt în contextul căreia intervine acțiunea sau inacțiunea sa vătămătoare și de a căror existență depinde săvârșirea unei infracțiuni, în formă simplă sau agravată.

În numeroase cazuri de săvârșire a unor fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul deși dispune de o capacitate psihică normală, nu a lucrat cu vinovăție pentru simplul motiv că în momentul săvârșirii faptei nu a cunoscut sau a cunoscut greșit anumite stări, situații sau împrejurări de prezența cărora depindea fie existența infracțiunii, fie caracterul ei agravat( eroarea privind existența infracțiunii; eroare privind circumstanțele agravante ale infracțiunii).

Cauzele sau motivele erorii pot fi dintre cele mai variate, dar constau întotdeauna în anumite deficiențe strecurate în procesul complex al cunoașterii realității, conducând la o necunoaștere a stărilor, situațiilor sau împrejurărilor de care depind existența infracțiunii( sau a caracterului ei agravat) fie la o cunoaștere greșită a acestora.

În ambele situații- de cunoaștere greșită a realității sau de necunoaștere a acesteia- făptuitorul se află în situația de a nu fi realizat o reflectare corectă a realității tocmai în legătură cu împrejurările esențiale pentru existența infracțiunii, imaginea pe care el și-a format-o despre faptă și consecințele sale aflându-se in neconcordanță cu adevărata lor semnificație și valoare socială sau materială.

Indiferent de modalitatea în care intervine, eroarea, în calitate de cauză care împiedică constituirea își are temeiul în înlăturarea nemijlocită a vinovăției ca trăsătură esențială și element constitutiv al infracțiunii.

Presupunând necunoașterea( ignorarea) sau cunoașterea greșită a stărilor, împrejurărilor sau situațiilor de care depinde caracterul penal al faptei prevăzute de lege sau caracterul calificat al unei asemenea fapte- fie intenționate, fie culpabile- eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala sau cu nepriceperea. În ipotezele de ignoranță sunt cuprinse și cazurile de uitare deoarece în concepția legii penale este același lucru a nu avea nici o cunoștință ori de a fi uitat o cunoștință care inițial a existat.

În caz de îndoială, făptuitorul nu se află în situația unei cunoașteri deformate, greșite a realității, ci în cazul unei cunoașteri aproximative în cadrul căreia se produce o reflectare relativă a stărilor, împrejurărilor sau situațiilor de care depinde caracterul penal al faptei de natură a-i permite atât înțelegerea sensului antisocial al faptei, cât și periculozitatea urmărilor acesteia, dar insuficientă cât privește certitudinea declanșării acestora, cunoașterea corectă a împrejurărilor în care se va dezvolta legătura cauzală dintre faptă și rezultat, suficiența și eficacitatea mijloacelor folosite, întinderea prejudiciului, timpul, locul și circumstanțele exacte în care acestea se vor concretiza ele.

Făptuitorul aflat în îndoială asupra caracterului și consecințelor faptei sale este obligat să se abțină de a se manifesta până la ieșirea temeinică din îndoială. În cazul în care totuși, va acționa, producând consecințe de natură a atinge una din valorile ocrotite de lege, el va răspunde penal pentru fapta săvârșită.

Eroarea nu trebuie confundată cu nepriceperea, atitudine a celor care acționează deși își dau seama că nu cunosc realitatea sub raportul conținutului actului de conduită, a împrejurărilor în care acestea se realizează și a consecințelor ce s-ar putea naște sau că nu au cunoștințe suficiente despre acestea ori nu sunt în stare să le înțeleagă. Dacă în asemenea condiții agentul săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, el nu va putea invoca eroarea de fapt- chiar dacă aceasta a existat efectiv- ci va răspunde pentru o infracțiune din culpă, deoarece trebuia și putea să prevadă consecințele faptei atunci când desfășoară o activitate care ar putea să lezeze valorile sociale ocrotite de lege, fără a avea priceperea și cunoștințele cerute de activitatea respectivă.

În sensul legii penale nu constituie eroarea de fapt nici starea de necunoaștere a realității datorită neglijenței vădite a făptuitorului- așa-zisei ignoranțe culpabile- de a se documenta și informa asupra realității, deși fapta a fost săvârșită în împrejurări în care avea obligația legală sau profesională de a se informa și cunoaște realitatea( de exemplu, în cazul unui proiectant care nu ține seama la elaborarea documentației unei construcții cu mai multe nivele de rezistența solului pe care aceasta va fi amplasată sau a unui farmacist, care dozează, în mod greșit substanțele componente a unui medicament etc.).

În știința dreptului penal și în legislație se face distincție între mai multe feluri de eroare, folosindu-se diferite criterii.

În cazul în care eroarea se manifestă în privința obiectului cunoașterii( a realității obiective pe care o reflectă conștiința făptuitorului), ea se poate manifesta în două feluri: ca eroare de fapt și ca eroare de normă.

Eroarea este denumită de fapt(error facti) atunci când poartă asupra unor date ale realității faptice, materiale( activitate, persoană, lucru, împrejurare, stare ori situație materială etc.), constând deci în necunoașterea sau cunoașterea greșită a acestor date ale realități.

Eroarea de normă( error iuris) se referă la necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor norme sau reguli aplicabile în efectuarea unor îndeletniciri, activități, comportări cum ar fi reguli juridice, reguli de conviețuire socială, reguli tehnice, profesionale etc. Când eroarea de normă privește o normă de regulă stabilită și sancționată printr-un act juridic normativ poartă denumirea de eroare de drept.

În ambele forme, eroarea poate fi totală sau parțială, manifestându-se prin necunoaștere sau cunoaștere greșit completă a unei stări de fapt sau reguli normative sau prin necunoașterea ori cunoașterea greșită parțială a acestora.

În doctrină se admite că are caracterul unei erori de fapt și eroarea asupra unei legi nepenale( extrapenale), la care face referire legea penală( de regulă o asemenea referire se face prin folosirea expresiei „ pe nedrept” sau „contrar dispozițiilor legale”).

În ultimii ani, în doctrina italiană, s-au exprimat îndoieli asupra tezei de mai sus în sensul că eroarea asupra unei legi nepenale ar putea să constituie întotdeauna numai o eroare de fapt relevându-se ipoteze când eroarea asupra legii extrapenale ar putea să constituie o eroare de drept și nu de fapt. Sub acest aspect, autorii fac deosebirea între eroarea de fapt și eroarea asupra faptului, concepând posibilitatea ca eroarea asupra faptului( concept mai cuprinzător) să se înfățișeze nu numai sub forma erorii de fapt propriu-zise dar și sub forma unei erori de drept penal sau nepenal. Așa de pildă eroarea asupra faptului ar putea consta și din cunoașterea greșită sau necunoașterea textului normei penale fie din cauză că textul a fost reprodus inexact, ori i-a fost citit subiectului incorect( eroare senzo-perceptivă), fie că era defectuos scris, sau pentru că textul era greu de descifrat din lipsa luminii. În aceste din urmă cazuri, eroarea nu poartă asupra interdicției, adică asupra caracterului legal sau nelegal al faptei, ci asupra unei împrejurări străine de o atare evaluare. Tot astfel eroarea asupra faptului poate să constea și din interpretarea greșită a unei norme nepenale( de exemplu, făptuitorul interpretând greșit normele privind împărțirea bunurilor moștenite a tras concluzia că bunul pe care-l posedă a devenit proprietatea sa, putând să-l vândă, în realitate bunul a intrat în lotul altor succesori, astfel că a vândut un bun care nu-i aparținea): în acest caz făptuitorul din cauza unei greșite interpretări a normei extrapenale, a aut o reprezentare greșită asupra faptului.

În asemenea situații, nu se poate susține că ne aflăm în fața unei erori de fapt( deoarece este vorba de o normă de drept) ci de o eroare asupra faptului generată de o normă de drept nepenal. Nu interesează susțin autorii italieni dacă caracterul de eroare asupra faptului, în ipoteza erorii asupra legii extrapenale, este consecința necunoașterii unor elemente de fapt din cuprinsul normei extrapenale descrise în norma de incriminare( de exemplu, eroarea asupra conceptului de copil nenăscut, dar conceput, ca subiect pasiv al infracțiunii de avort), sau se referă la necunoașterea unor elemente normative din cuprinsul normei extrapenale( de exemplu, subiectul nu cunoaște semnificația juridică a detenției sau a posesiei).

Este discutabil în doctrină dacă eroarea asupra legii penale, alta decât cea încălcată și la care face referire norma de incriminare, constituie o eroare de drept sau o eroare de fapt. Părerea majoritară este că ne aflăm în fața unei erori de fapt.

Așa, de pildă, norma de incriminare a calomniei prevede cerința ca afirmația imputată să fi putut expune victima la o sancțiune penală, dacă agentul este convins că afirmația făcută nu expune victima la o sancțiune penală este exclusă intenția de calomnie( dacă nici celelalte ipoteze alternative, descrise în norma de incriminare privind consecințele la care poate expune victima afirmația calomnioasă, nu se verifică); in acest caz, agentul are în reprezentare un alt fapt decât acela descris în norma de incriminare. Tot astfel, dacă persoana învinuită de tăinuire se află în eroare asupra împrejurării că bunul tăinuit provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

În raport cu obiectul ei și, totodată, în funcție de consecințele pe care le poate avea, eroarea este denumită principală, atunci când poartă asupra unor date de fapt privitoare la unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, de care depinde însăși existența infracțiunii, și secundară, atunci când poartă asupra unei stări, situații sau împrejurări care constituie un element circumstanțial sau o circumstanță a infracțiunii.

Distincția este interesantă pentru că eroarea principală poate avea drept consecință inexistența infracțiunii, în timp ce eroarea secundară poate duce doar la inexistența unei variante agravate a infracțiunii sau la înlăturarea unei circumstanțe agravante, nu însă și la inexistența infracțiunii, in configurația tipică a acesteia.

Pe lângă aceste clasificări , în literatura de specialitate se face distincție și între alte feluri de eroare.

Astfel, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, se face distincție între eroarea esențială și eroarea neesențială. Eroarea este considerată esențială atunci când are ca efect excluderea vinovăției persoanei și neesențială, atunci când nu înlătură vinovăția și, deci, caracterul penal al faptei, constituind doar o circumstanță atenuantă.

Întrucât întotdeauna eroarea principală va fi și o eroare esențială iar cea neesențială va fi și o eroare secundară, se poate folosi noțiunea de eroare

esențială( mai frecvent întrebuințată în doctrină) atât pentru a exprima necunoașterea sau cunoașterea greșită a unui element constitutiv al normei de incriminare cât și consecințele acesteia.

Caracterul esențial al erorii trebuie circumscris, firește, la o infracțiune determinată și la elementele corespunzătoare conținutului acesteia. Făptuitorul deși în eroare asupra unui element constitutiv al conținutului unei incriminări complexe( de exemplu, subiectul este în eroare asupra calității funcționarului, pe care l-a insultat, de purtător al autorității de stat, element constitutiv al infracțiunii de ultraj) va putea fi tras la răspundere în raport cu incriminarea din care lipsește elementul constitutiv asupra căruia a purtat eroarea( de exemplu, făptuitorul va putea fi tras la răspundere pentru insultă); tot astfel agentul care cu violență smulge un bun din mâinile unei persoane, crezând că bunul îi aparține, nu va răspunde pentru tâlhărie însă va putea fi tras la răspundere pentru violențele aplicate.

De asemenea, din punct de vedere al posibilității de evitare a erorii, se face distincție între eroarea invincibilă( de neînlăturat) și eroarea vincibilă (înlăturabilă ). Eroarea este socotită invincibilă atunci când, datorită completei necunoașteri a realității, făptuitorul n-a avut în mintea sa nici cea mai mică bănuială că realitatea ar putea fi altfel decât a cunoscut-o el și, de aceea, chiar dacă ar fi fost mai atent, n-ar fi putut înlătura eroarea( de exemplu, făptuitorul este convins, dată fiind asemănarea perfectă a obiectelor , că umbrela pe care o ia din cuier este a sa, deși în realitate era a altei persoane; ulterior, făptuitorul își dă seama că în ziua respectivă nici nu luase cu sine umbrela). Dimpotrivă eroarea este vincibilă atunci când făptuitorul și-ar fi putut da seama de ea dacă ar fi fost mai atent( de exemplu, obiectul luat din eroare avea unele particularități care ar fi servit pentru identificare, dacă făptuitorul ar fi fost mai atent).

Eroarea invincibilă înlătură caracterul penal atât în cazul infracțiunilor de intenție cât și în a celor de culpă.

Eroarea vincibilă înlătură numai caracterul penal al acțiunilor din intenție, lăsând neatinsă răspunderea penală pentru fapta penală săvârșită din culpă.

În fine, se face distincție între eroare prin ignoranță sau necunoaștere, determinată de lipsa de cunoștințe generale sau specifice unui anumit domeniu, și eroarea prin amăgire sau prin inducere în eroare, determinată de manoperele unei alte persoane, care îi prezintă ca adevărate fapte mincinoase sau invers, îi prezintă ca neadevărate date ale realității, surprinzând astfel buna credință a celui înșelat. Distincția interesează atât pentru constatarea existenței erorii, în raport cu factorii care au determinat-o, ținându-se seama de eficiența inducerii în eroare, cât și pentru că inducerea în eroare operează și este examinată în cadrul unei participații improprii.

Eroarea mai poate fi subdivizată în raport cu segmentul din desfășurarea procesului psihic în care intervine. Astfel eroarea care intervine în momentul formării voinței agentului, pe baza unui anumit conținut al reprezentărilor subiectului asupra realității, se numește eroare motiv. O asemenea modalitate de eroare devine esențială dacă motivul acțiunii constituie un element constitutiv al incriminării, sau poate fi neesențială dacă motivul nu joacă un asemenea rol( de exemplu, eroarea asupra identității obiectului material sau al subiectului pasiv atunci când nu au un rol constitutiv în conținutul incriminării). Dacă eroarea cade asupra momentului executării hotărârii făptuitorului, adică asupra momentului traducerii în fapt a hotărârii făptuitorului ea devine o eroare asupra abilității( a capacității executive) a făptuitorului și este luată în considerare sub numele de eroare aberativă( aberratio ictus, aberratio delicti și aberratio causae).

4.2.2. Sediul normativ al materiei

Eroarea de fapt este reglementată în Titlul II- infracțiunea- al Codul Penal român în Capitolul III intitulat „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”.

Dispozițiile art. 27 din Codul Penal, prevăd următoarele: „(1)Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei

(2) Nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.”

4.2.3. Eroarea de fapt în cazul infracțiunilor intenționate

O componentă principală a procesului psihic caracteristic intenției este cunoașterea de către făptuitor a condițiilor obiective în care acționează și reprezentarea corectă a realității precum și a consecințelor faptei. Numai pe o asemenea bază se poate afirma că subiectul a acționat intenționat, adică în cunoștință de cauză asupra condițiilor acțiunii iar autodeterminarea voinței s-a făcut pe baza unor reprezentări adecvate ale realității înconjurătoare.

Făptuitorul trebuie să cunoască, mai întâi, acele realități preexistente și pe care se grefează fapta sa ( de exemplu, să cunoască că există un bun în posesia sau deținerea unei persoane, în cazul infracțiunii de furt), chiar dacă existența acestor realități nu este influențată de voința făptuitorului; acesta poate să le cunoască sau nu, dar nu poate să determine existența realităților menționate.

Din conținutul procesului cognitiv fac parte acele elemente care caracterizează și configurează fapta incriminată, elemente a căror existență depinde de voința acestuia( de exemplu, acela care sustrage un obiect trebuie să știe că ia un bun din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia și în scopul de a și-l însuși pe nedrept; acela care este întrebat sub jurământ, de un organ judiciar, și ascunde adevărul trebuie să-și dea seama că relatează o faptă neadevărată și prin aceasta induce în eroare organul judiciar). În cazul incriminărilor condiționate de producerea unui rezultat, făptuitorul trebuie să-și reprezinte atât posibilitatea producerii rezultatului cât și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și rezultat.

Eroarea de fapt, care intervine în cazul unor fapte intenționate, determinând în conștiința făptuitorului o reprezentare greșită a faptei și urmărilor acesteia, exclude de plano și vinovăția acestuia pentru fapta săvârșită.

Din aceste punct de vedere, pentru înlăturarea caracterului penal al faptei intenționate, ca efect al influenței erorii asupra vinovăției, nu este necesar ca ignoranța făptuitorului să se poarte în legătură cu toate stările, situațiile sau împrejurările de care depinde caracterul penal al faptei, fiind suficient ca ea, producându-se numai în legătură cu una dintre acestea, să fie esențială pentru înțelegerea semnificației reale a faptei în întregul ei.

În consecință, intervenția erorii cu privire la oricare dintre stările, situațiile sau împrejurările de care depinde existența infracțiunii intenționate, va atrage înlăturarea completă a caracterului penal al faptei.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, pentru existența unei erori de fapt care să înlăture caracterul penal al faptei săvârșite, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții:

A. Făptuitorul să nu fi cunoscut în momentul săvârșirii faptei existența unei stări, situații sau împrejurări de care să depindă caracterul penal al faptei.

Pentru ca eroarea să-și poată produce efecte de împiedicare a constituirii infracțiunii, se cere, în primul rând ca necunoașterea sau cunoașterea greșită, a făptuitorului să se refere la aspecte de fapt esențiale pentru existența infracțiunii, adică la stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia.

În doctrina penală s-au conturat diferite sensuri pentru aspectele prevăzute în dispozițiile art. 27 alin. 1 Cod Penal, astfel:

„Starea” desemnează modul în care se prezintă o persoană( spre ex..: starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate etc.), ori un bun( valoarea economică, starea de uzură etc.), ori o instituție(utilare tehnică, sarcinile ce-i revin etc.).

Codul penal prevede unele infracțiuni pentru existența cărora se cere ca o condiție esențială o anumită stare sau calitate a subiectului pasiv cum sunt: starea de minoritate, starea de incapacitate psihofizică etc.

Spre exemplu, în cazul infracțiunii de seducție, persoana de sex feminin căreia făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie, pentru a o determina să aibă cu el raport sexual, trebuie să fie mai mică de 18 ani. Dacă făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la vârsta victimei, având convingerea fermă că aceasta este mai mare de 18 ani, caracterul penal al faptei va fi înlăturat, deoarece nu constituie nici un fel de infracțiune fapta de a avea raporturi sexuale consimțite cu o persoană mai mare de 18 ani.

Potrivit art. 197 din Codul Penal, actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare severă de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Va fi apărat însă de răspundere, în temeiul erorii, făptuitorul care, a săvârșit o asemenea faptă fiind indus în eroare de victimă, asupra vârstei ei reale, sau care, necunoscând vârsta reală a acesteia

a crezut că față de dezvoltarea sa fizică victima este mai mare de 15 ani. De asemenea o persoană este în eroare cu privire la calitatea unei bancnote crezând că este valabilă, însă în realitate era falsă, și o pune în circulație nu va răspunde pentru infracțiunea de punere în circulație a monedei falsificate. În același sens, dacă o persoană deține o substanță stupefiantă, fără să cunoască calitatea sa, nu va răspunde pentru infracțiunea de trafic de stupefiante.

„Situația” privește poziția pe care o are o persoană( căsătorită, rudă apropiată etc.), ori un bun( aparține avutului personal sau avutului public, bun ce provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală etc.).

Astfel, datorită identității a două obiecte, persoana ia un lucru din posesia alteia crezând că este al său, fiind în eroare cu privire la situația bunului, la apartenența sa; fapta săvârșită nu constituie infracțiunea de furt, dacă dovedește că a procedat astfel numai datorită erorii, în care s-a aflat cu privire la situația obiectului. În acest caz făptuitorul nu a conceput de loc sau a conceput în mod greșit finalitatea activității sale, urmările pe care acesta le produce în realitate, ceea ce înseamnă că i-a lipsit în totalitate factorul intelectiv, existând o discordanță între realitate și imaginea pe care făptuitorul și-a făcut-o despre aceasta. Lipsa factorului intelectiv are repercursiuni și asupra factorului volitiv, voința conformându-se întotdeauna factorului intelectiv care, așa cum am arătat nu este în acest caz în concordanță cu realitatea. În același sens, dacă o persoană încheie o căsătorie cu o altă persoană căsătorită, situație pe care nu a cunoscut-o în momentul încheierii căsătoriei, nu răspunde pentru infracțiunea de bigamie fiind în eroare asupra acestei situații de care depinde caracterul penal al faptei. Raportul sexual între rude în linie directă, relații asupra cărora persoanele au fost în eroare, nu constituie infracțiunea de incest.

În accepțiunea art. 27 cod penal prin „împrejurare” se înțelege așa cum se arată în literatura juridică o realitate externă care , pusă în corelație cu faptă comisă, o particularizează în concret( de exemplu, timpul nopții, timp de război, loc public, în exercițiul funcțiunii, având asupra sa arme etc.)

De exemplu, infracțiunea de calomnie există atunci când o persoană afirmă în public o faptă determinată privitoare la o persoană care dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancțiune penală. În cazul în care persoana a făcut afirmația datorită locului unde s-a pronunțat( în laborator) a crezut că nu este auzită de nimeni, fiind în eroare cu privire la condiția publicității nu va răspunde pentru infracțiunea de calomnie.

.Se cere deci ca, datorită necunoașterii unei stări, situații sau împrejurări, făptuitorul să se afle în imposibilitatea de a cunoaște caracterul penal al faptei.

O atare situație sau împrejurare este esențială pentru existența infracțiunii atunci când intră ca element constitutiv în conținutul acesteia, în așa fel încât, prin lipsa stării, situației sau împrejurării respective, fapta să nu-și mai realizeze caracterul penal adică să nu mai corespundă tuturor cerințelor prevăzute de legea penală pentru existența unei anumite infracțiuni. Pentru verificarea acestei condiții trebuie să se examineze cu atenție conținutul juridic al infracțiunii și să se stabilească exact dacă împrejurarea, starea sau situația necunoscută sau cunoscută greșit este sau nu o condiție necesară pentru existența infracțiunii.

Astfel, de pildă, pentru existența tăinuirii ca infracțiune este necesară primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală dacă prin aceasta s-a urmărit pentru sine ori pentru altul obținerea unui folos material. Dacă în realitate, persoana care a primit bunul provenit din infracțiune nu și-a dat seama de caracterul ilicit al provenienței sale, vinovăția sa va fi exclusă pentru că a intervenit eroarea asupra unei împrejurări de fapt esențiale, de care depinde caracterul penal al faptei de tăinuire.

Săvârșește infracțiunea de favorizare a infractorului- într-una din ipotezele incriminate și acela care dă ajutorul unui infractor pentru ca acesta să-și asigure folosul sau produsul infracțiunii, fără a exista în acest sens, o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii. Va fi apărat de răspundere însă, în temeiul erorii, făptuitorul care deși a săvârșit fapta prevăzută de art. 319 din Codul Penal, va dovedi că în realitate nu și-a dat seama că ajută un infractor.

Eroarea intervine deseori în eliminarea caracterului penal al faptelor comise de persoanele care ajută în orice moment un infractor în săvârșirea unei infracțiuni fără a avea vreo cunoștință că își dau contribuția la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală. Este cazul unor infractori de o deosebită abilitate care se folosesc de ajutorul unor persoane inocente fie la crearea condițiilor necesare pentru săvârșirea faptei( procurarea unei camere în care se va petrece un viol ori o sechestrare de persoane, atragerea victimei la locul unde va fi lovită, vătămată sau ucisă), fie la confecționarea ori procurarea mijloacelor necesare pentru realizarea infracțiunii( confecționarea la cerere a unui cuțit, procurarea unei chei duplicat etc.). În toate aceste cazuri, deși aparent, fapta persoanei inocente ar constitui un act de complicitate la fapta autorului, în realitate, aceasta fiind într-o totală ignoranță cu privire la semnificația reală a ajutorului dat infractorului, va putea invoca beneficiul erorii de fapt.

Există însă și cazuri când, deși eroarea produce efecte de înlăturare a caracterului penal cu privire la existența unei infracțiuni care se realizează numai în prezența unei anumite stări, situații sau împrejurări, ea nu va mai produce același efect și cu privire la fapta penală care subzistă totuși chiar în lipsa stării, situației sau împrejurării respective. Este cazul clasic al infracțiunii de ultraj care se realizează în condițiile insultării, calomnierii sau amenințării, săvârșite împotriva unui funcționar aflat în exercițiul unei funcțiuni care aplică autoritatea de stat. În acest caz, dacă făptuitorul care insultă, calomniază sau amenință un funcționar din cei aflați în exercițiul autorității de stat, nu cunoaște calitățile reale sau atribuțiile funcțiunii pe care o îndeplinește funcționarul crezându-l de pildă, o persoană particulară sau un funcționar oarecare, el nu va răspunde- din cauza intervenției erorii cu privire la calitatea funcționarului- pentru infracțiunea de ultraj, ci pentru o infracțiune mai ușoară, cum ar fi insulta, calomnia sau amenințarea.

De regulă eroarea de fapt trebuie dovedită de cel care o invocă, fiindcă cunoașterea exactă a realității este prezumată.

Doctrina penală modernă a descifrat in conținutul normei de

incriminare existența nu numai a unor elemente descriptive de fapt( stări, situații sau împrejurări) dar și a unor elemente normative cu ajutorul cărora legiuitorul explică si descrie fapta incriminată, elemente care constituie, totodată, evaluări etico-juridice ale realităților de fapt. Așa, de pildă, atunci când legiuitorul se referă la un înscris, oficial sau sub semnătură privată, ori la luarea unui mobil din posesia sau detenția altuia, sau la imprimate producătoare de consecințe juridice, are în vedere instituții juridice cu care întregește descrierea faptei incriminate. Chiar dacă aceste elemente nu trebuie cunoscute de făptuitor la nivelul unui specialist în domeniul dreptului ci în limitele unei cunoașteri ca nespecialist( de exemplu, acela care falsifică un înscris oficial nu este necesar să știe că acționează asupra unui înscris în sensul legii penale, este suficient să-si dea seama că alterează conținutul unui act care emană de la autoritatea de stat), nu mai puțin acestea trebuie să se afle în reprezentarea făptuitorului deoarece și aceste elemente configurează fapta descrisă în norma de incriminare.

Cuprinderea în procesul cunoașterii a unor elemente normative a determinat doctrina penală să pună sub semnul întrebării dacă s-ar mai putea vorbi despre o „eroare de fapt”, această expresie fiind numai parțial justificată

Nu intră in procesul cunoașterii de către subiect acele elemente care caracterizează nu fapta ci chiar persoana agentului( de pildă, că acesta este minor, că n-are capacitate psihică) ori dacă fapta este pedepsibilă sau nu. De asemenea nu intră în conținutul procesului cunoașterii condițiile obiective de pedepsire, precum și condițiile procesuale, deoarece acestea nu constituie elemente constitutive ale incriminării.

B. Eroarea de fapt să se fi manifestat în momentul săvârșirii faptei

Pentru ca eroarea să înlăture caracterul penal este necesar ca ea să fie prezentă în conștiința făptuitorului în tot timpul săvârșirii faptei, constituind din punct de vedere subiectiv, explicația unică și suficientă a conduitei acestuia. Din acest punct de vedere, este lipsit de relevanță prezența erorii în conștiința făptuitorului mai înainte sau după săvârșirea faptei, dacă executarea actelor componente ale acesteia au avut loc în timp ce făptuitorul era în deplină cunoștință de cauză asupra semnificației reale a faptei sale și a consecințelor acesteia. Precizarea este necesară și pentru a avea în vedere situația posibilă în practică, când în cursul executării unei fapte prevăzute de lege, făptuitorul se afla sub influența erorii numai la începutul executării. Dacă, în acest caz, încetând să se mai afle în eroare, făptuitorul va continua totuși executarea, nu va mai putea invoca scuza erorii( ca de pildă, în cazul demolării unei clădiri, când făptuitorul, care conduce lucrările, deși a luat cunoștință între timp de posibilitatea surprinderii unei persoane sub dărâmături, lasă ca ele să continue, acceptând și eventualitatea vătămări sau uciderii acesteia).

Când însă făptuitorul a constatat că se aflase sub imperiul erorii abia după consumarea faptei și producerea rezultatului, caracterul penal al acesteia va fi înlăturat.

În consecință pentru a înlătura caracterul penal al faptei, eroarea trebuie să existe, în momentul săvârșirii faptei și să dureze până în momentul în care nu mai este posibilă renunțarea la executare sau prevenirea consecințelor ce

s-ar putea produce.

În cazul infracțiunilor continue( de exemplu, port ilegal de uniformă), continuate( de exemplu, furt săvârșit prin acte de sustragere succesive, dar în executarea aceleiași hotărâri) care presupun acțiuni repetate intervenția erorii poate duce la înlăturarea caracterului penal al faptei în întregul său numai dacă a existat în conștiința făptuitorului de la începutul și până la încetarea actelor de executare a faptei prevăzute de lege. În cazul în care fapta prevăzută de lege se poate descompune în părți componente, eroarea va influența asupra vinovăției pentru acele acte de executare care s-au săvârșit sub influența ei, lăsându-le însă neatinse pe celelalte, care vor atrage răspunderea penală a făptuitorului.

C. Fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală

Există o problemă a erorii de fapt numai dacă agentul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și numai din momentul când, fiind neîndoielnică existența faptei materiale( aceasta întrunind cerințele obiective ale unei norme de incriminare determinate), trebuie să se stabilească dacă există, corelativ, și procesele psihice caracteristice vinovăției agentului. În măsura în care o faptă, sub aspect obiectiv, nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema vinovăției și a caracterului penal al faptei, și deci, nici problema înlăturării acestui caracter.

Din examinarea practicii judiciare rezultă că cel mai adesea se comit din eroare următoarele infracțiuni: furtul, tăinuirea, ultrajul, distrugerea, ruperea de sigilii, favorizarea infractorului, infracțiunile la regulile de circulație pe drumurile publice, punerea în circulație a unor bancnote false etc.

În principiu, însă eroarea poate interveni în cazul oricărei infracțiuni intenționate din cele prevăzute atât în Codul Penal cât și în legile speciale, și indiferent de modalitatea de executare( tentativă sau infracțiune consumată) ori participare( coautorat, instigare sau complicitate, prin care se exprimă).

Fapta concretă pe care o săvârșește agentul urmează să fie comparată de către organul judiciar cu fapta descrisă de legiuitor în norma de incriminare spre a decide dacă constituie sau nu o faptă prevăzută de legea penală; elementele care intră în descrierea normei și care caracterizează incriminarea constituie prin urmare criteriile hotărâtoare în raport cu care este analizată fapta concretă. În explicarea obișnuită a procesului psihic al intenției se omite acest proces complex și se consideră că subiectul trebuie să cunoască corect, nemijlocit, chiar elementele care intră în descrierea normei de incriminare ca și când acesta săvârșește fapta concretă având în față descrierea legală și trebuie să se străduiască să nu iasă din tiparul acesteia.

În realitate, ceea ce cunoaște făptuitorul sunt propriile sale fapte, condițiile concrete în care acționează, instrumentele concrete folosite, acțiunea concretă desfășurată, obiectul concret asupra căruia acționează, cu toate particularitățile acestuia. Numai ulterior comparând aceste date cu norma de incriminare, organul judiciar va desprinde concluzia că manifestarea concretă a făptuitorului, prin modul cum a fost concepută și realizată de acesta, se suprapune ori nu cerințelor unei anumite norme de incriminare și dacă o eventuală suprapunere nu are la bază o reprezentare eronată asupra unui element de fapt care, având un rol esențial în cadrul normei de incriminare, trebuia cunoscut în mod corect.

În măsura in care făptuitorul nu a cunoscut vreunul din elementele esențiale de fapt, care reprezintă cerințe constitutive ale modelului legal al unei incriminări determinate, înseamnă că a acționat pe baza unei reprezentări greșite a realității; ca urmare, fapta nu a fost comisă în cunoștință de cauză, nu fost conștient orientată spre obținerea rezultatului, iar autodeterminarea voinței a avut la bază o cunoaștere imperfectă, deformată( sau o necunoaștere) a condițiilor în care subiectul acționează, cea ce exclude răspunderea penală intenționată a agentului pentru rezultatul ilicit produs.

4.2.4. Eroarea asupra circumstanțelor de agravare în cazul infracțiunii

Pentru incidența cazului prevăzut de art. 27 alin. 2 din Codul Penal este necesar în primul rând, ca eroarea să aibă un caracter limitat, în sensul că nu

trebuie să cuprindă și elemente sau împrejurări de fapt care vizează însăși conținutul faptei( acesta rămânând neatins de eroarea din conștiința făptuitorului), și specific, în sensul că trebuie să se refere în mod necesar la împrejurări cărora, însă legea penală le atribuie efecte de agravare a răspunderii penale.

Într-o anumită viziune, s-ar putea susține că și în cazul erorii asupra circumstanțelor ne aflăm tot într-o eroare asupra unui element esențial al incriminării numai că acest element esențial privește varianta calificată și nu infracțiunea de bază. De aceea s-ar putea aplica aceleași reguli ca în cazul oricărei erori asupra unor elemente esențiale ale normei de incriminare, cu deosebirea că eroarea va exclude incidența circumstanței de agravare rămânând ca agentul să răspundă numai pentru incriminarea de bază( varianta simplă).

Cu toate acestea majoritatea autorilor tratează distinct eroarea asupra circumstanțelor agravante de eroarea asupra uni element esențial al normei de incriminare.

Cum dispozițiile art. 27 alin. 2 din Codul Penal, nu fac nici o distincție între diversele circumstanțe de agravare, rezultă că eroarea poate interveni cu efectele sale de înlăturare a răspunderii penale în cazul tuturor formelor de circumstanțe agravante prevăzute de lege: legale sau judiciare, generale sau speciale, obligatorii sau facultative.

De exemplu, în cazul circumstanțelor generale de agravare prevăzute de art. 73 din Codul Penal, adesea se stabilește că în momentul săvârșirii infracțiunii făptuitorul nu avea cunoștință, de pildă, de participarea a două sau mai multe persoane, unul dintre participanți la faptă este minor etc.

În ipoteza circumstanțelor speciale de agravare, eroarea se produce în situații din cele mai variate.

În cazul în care o persoană a distrus cu intenție mai multe bunuri printre care și unele cu valoare artistică, științifică, istorică sau arhivistică ultimele clasificând fapta potrivit agravantei prevăzute de art. 239 alin. 2 din Codul Penal, făptuitorul va putea evita aplicarea pedepsei agravante dacă va dovedi că în momentul săvârșirii faptei nu a cunoscut valoarea deosebită a unei părți din bunurile distruse.

Dacă făptuitorul a ucis o femeie gravidă necunoscând starea ei de graviditate el nu va răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat

ci pentru omor în varianta simplă. În această situație eroarea de fapt nu are influență asupra înlăturării caracterului penal ci numai asupra încadrării juridice a faptei.

Potrivit art. 287 din Codul Penal, delapidarea se agravează în situații când a avut consecințe deosebit de grave, adică a produs o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității vreuneia din unitățile la care se referă art. 151 sau unei alte persoane fizice sau juridice. Se va vita tragerea la răspundere penală potrivit agravantei menționate dacă se va dovedi însă că în momentul săvârșirii faptei, persoana nu și-a reprezentat întinderea reală a bunurilor sau valorilor sustrase, considerându-le cu mult sub limita celor evaluate reprezentând consecințe deosebit de grave în sensul legii penale.

În cazul în care împrejurarea a cărei existență nu a fost cunoscută constituie doar o circumstanță de agravare judiciară, eroarea va produce efecte asemănătoare, împiedicând agravarea răspunderii făptuitorului. Pentru aplicarea art. 27 alin. 2 din Codul Penal, mai este necesar ca eroarea asupra împrejurării agravantei să se fi produs în conștiința făptuitorului în timpul săvârșirii faptei, necunoașterea sau cunoașterea greșită a acestei împrejurări anterior sau ulterior săvârșirii faptei fiind irelevantă.

4.2.5. Eroarea în materia infracțiunilor săvârșite din culpă

Art. 27 alin. 3 din Codul Penal prevede că dispozițiile alin. 1 și 2 ale aceluiași articol- care reglementează incidența erorii în materia infracțiunilor de intenție și a circumstanțelor de agravare ale acestora- se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei făptuitorului.

Incidența erorii în materia infracțiunilor din culpă este subordonată pe de o parte îndepliniri tuturor condițiilor prevăzute pentru recunoașterea aplicabilității erorii în materia infracțiunilor intenționate, iar pe de altă parte, și a condiției suplimentare ca eroarea să nu fie ea însăși rezultatul culpei făptuitorului.

Codul penal incriminează unele fapte atât în cazul când sunt săvârșite cu intenție, cât și atunci când sunt săvârșite din culpă. De regulă cele două forme de incriminare au aceeași denumire: vătămare corporală cu intenție, vătămare corporală din culpă; distrugere cu intenție, distrugere din culpă;

înlesnirea evadării cu intenție, înlesnirea evadării din culpă. Sunt și cazuri în care denumirea infracțiunii diferă, după cum fapta este săvârșită cu intenție sau din culpă. Astfel: omuciderea cu intenție este denumită omor, omuciderea din culpă este denumită ucidere din culpă; abuz în serviciu pentru faptele săvârșite cu intenție, neglijență în serviciu pentru faptele asemănătoare săvârșite însă din culpă.

Prin urmare dispozițiile art. 27 alin. 3 cod penal își vor găsi aplicație în cazul faptelor săvârșite din culpă, indiferent dacă fapta poartă sau nu aceeași denumire ca și infracțiunile săvârșite cu intenție.

În cele mai multe cazuri, neprevederea unei stări, situații sau împrejurări (culpa cu neprevedere) ori speranța ușuratică că rezultatele vătămătoare ale unei acțiuni sau inacțiuni nu vor interveni (culpa cu previziune) se datorează vinei făptuitorului, întrucât el nu s-a informat în mod suficient asupra împrejurărilor în care și-a realizat conduita ori a procedat cu nechibzuință sau nesocotință, deși trebuia să țină seama de ele. Astfel, spre exemplu, în cazul în care un conducător auto pornește în cursă fără a verifica starea tehnică a mașinii, iar la coborârea unei pante autovehiculul nu poate fi frânat datorită unei defecțiuni la sistemul de frânare, ceea ce duce la provocarea unui accident, făptuitorul a fost în eroare( necunoaștere) cu privire la o anumită stare, însă aceasta se datorează culpei sale, întrucât avea obligația elementară de verificare a mașinii înainte de a porni la drum. În această situație dacă se produce moartea unei persoane el va răspunde pentru uciderea din culpă, eroarea în care s-a aflat neavând ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei, întrucât s-a datorat culpei sale.

Prin urmare în cazul faptelor săvârșite din culpă eroarea vincibilă nu înlătură caracterul penal al faptelor, făptuitorii urmând să răspundă potrivit legii.

Există însă și cazuri în care neprevederea rezultatului sau aprecierea ușuratică a posibilităților de preîntâmpinare a survenirii acestora nu se datorează culpei făptuitorului, acesta dovedind că, in condiții concrete- subiective și obiective- în care a acționat sau omis să acționeze, nu a avut posibilitatea reală de a evita eroarea în care s-a aflat.

Astfel, de pildă- în cazul culpei din neprevedere- este posibil ca făptuitorul, în calitate de medic curant al unui bolnav, să administreze acestuia un medicament dozat greșit de farmacist, cu credința deplină că medicamentul este util și să cauzeze din eroare vătămarea gravă a bolnavului. Evident că medicul nu se află în culpă cu privire la fapta săvârșită, întrucât el nu putea să prevadă nici greșeala farmacistului și nici nocivitatea medicamentului. Dacă o persoană a provocat intenționat eroarea făptuitorului, cel care a provocat eroarea va răspunde pentru faptele comise de persoana aflată în eroare( de exemplu, pentru falsul comis de notar, ca urmare a răspunsurilor, intenționat eronate, date de persoana care a solicitat actul, va răspunde această din urmă persoană.

Dacă eroarea provocată era evitabilă iar făptuitorul ar fi trebuit și putut să verifice situația înfățișată de provocator, făptuitorul va răspunde pentru culpă( de exemplu, făptuitorul care primind o armă, despre care i s-a spus că nu este încărcată, fără să verifice afirmația, o îndreaptă spre o persoană și o ucide, va răspunde pentru o infracțiune din culpă

În cazul culpei cu previziune, eroarea intervine atunci când făptuitorul, deși se comportă ușuratic în ceea ce privește aprecierea împrejurărilor de care depinde posibilitatea preîntâmpinării rezultatului vătămător, va dovedi că s-a aflat totuși în eroare în legătură cu o situație, împrejurare sau starea de care ar fi depins caracterul penal al faptei. Astfel, de pildă, va beneficia de scuza erorii, făptuitorul care angajându-se într-o cursă periculoasă de automobil, pe o șosea aglomerată, în speranța evitării oricărui pericol datorită calității excepționale a autovehiculului său și a măiestriei sale în conducere produce totuși un accident grav datorită defecțiunii autovehiculului , pe care o credea remediată cu puțin timp înainte.

Potrivit art. 27 alin. 3 eroarea de fapt, poate avea ca efect și înlăturarea caracterului agravat (a circumstanțelor de agravare) al unei fapte săvârșite din culpă, dacă în momentul săvârșirii ei făptuitorul nu cunoștea sau cunoștea greșit starea situația sau împrejurarea de care depindea agravanta legală a faptei.

Pentru ca eroarea să înlăture caracterul agravat al unei fapte săvârșite din culpă, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Infracțiunea din culpă, în legătură cu care intervine eroarea să fie prevăzută de legea penală nu numai sub o formă simplă dar și sub o formă agravată cum ar fi vătămarea corporală din culpă, distrugerea din culpă sau neglijența în serviciu.

Prin fapta sa, persoana care invocă eroarea să fi produs rezultatele socialmente periculoase care particularizează forma agravată a faptei din culpă

făptuitorul să demonstreze că a fost în eroare în legătură cu o stare, situație sau împrejurare de care a depins producerea rezultatului negativ ce caracterizează fapta în forma ei agravată, ca de pildă în cazul când autorul unei distrugeri ar face dovada că nu a cunoscut sau a cunoscut greșit o împrejurare de care a depins amplificarea pagubei cauzate până la dimensiunile și implicațiile în care aceasta să fie considerată ca reprezentând o consecință deosebit de gravă, situație în care a devenit incidentă agravanta prevăzută de art. 240 Cod Penal.

Desigur, eroarea de fapt asupra circumstanțelor de agravare va produce aceleași efecte de anihilare parțială a răspunderii penale și în cazul când ele au un caracter judiciar. În această ipoteză, eroarea nu va înlătura complet răspunderea penală pentru fapta săvârșită, dar va înlătura efectul agravant al circumstanței judiciare, contribuind la individualizarea răspunderii penale și a fixării unei pedepse care să reflecte în mod corect gravitatea faptei și gradul real de vinovăție al făptuitorului.

4.2.6. Eroarea făptuitorului cu privire la: obiectul material al infracțiunii, identitatea victimei, mijloacele comiterii faptei, desfășurarea acțiunii și faptele imaginare( putative).

Practica relevă o serie de cazuri când persoana se află în eroare, însă aceasta privește anumite stări, situații sau împrejurări de care nu depinde caracterul penal al faptei, celelalte de a căror existență se condiționează infracțiunea, fiind cunoscute făptuitorului. Acestea sunt împrejurări neesențiale, nerelevante penal, astfel că deși persoana se află în eroare asupra lor nu înlătură caracterul penal al faptei comise, urmând a răspunde pentru fapta săvârșită.

A. Eroarea făptuitorului cu privire la obiectul material al infracțiunii.

Eroarea făptuitorului cu privire la obiectul material al infracțiunii sau la apartenența acestuia( error in objecto)- există atunci când are convingerea că-și îndreaptă acțiunea ilicită împotriva unui anumit bun, dar în realitate, sustrage, dispune fără drept ori distruge un alt bun, aparținând aceleași părți vătămate ori alteia- nu este de natură să excludă caracterul penal al faptei săvârșite, întrucât în toate cazurile de eroare asupra obiectului sau apartenenței sale( cu excepția cazului când bunul aparține chiar făptuitorului sau se află la dispoziția sa) infractorul aduce atingere prin fapta sa valorii ocrotite de legea penală.

În doctrina germană se consideră că dacă obiectul sustras, din eroare, este chiar proprietatea făptuitorului eroarea devine esențială( de exemplu, făptuitorul vrea să sustragă bicicleta unei persoane însă o confundă cu a sa); în acest caz făptuitorul nu va răspunde pentru infracțiunea consumată de furt dar va răspunde pentru tentativă la furt. Autorii germani fac deosebirea între situația când obiectul material aflat în reprezentarea făptuitorului și cel real sunt echivalente( în acest caz eroarea este neesențială), și când nu sunt echivalente, ca în situația în care bunul aparține chiar făptuitorului, ipoteză în care eroarea este esențială.

Eroarea făptuitorului cu privire la obiectul juridic al faptei atrage însă efecte juridice importante, fie prin înlăturarea caracterului penal al faptei, fie după caz prin schimbarea încadrării juridice a acestuia. Astfel, în cazul în care eroarea făptuitorului are în vedere însăși existența obiectului juridic al faptei sale( ca atunci când un vânător împușcă din eroare un om pe care îl confundă din cauza împrejurărilor în care acționează cu un animal, fără a i se putea reproșă vreo culpă) necunoașterea sau cunoașterea greșită a stărilor, situațiilor sau împrejurărilor de care a depins prezența obiectului juridic, va atrage înlăturarea caracterului penal al faptei,.

Uneori în cazul în care eroarea făptuitorului se manifestă prin confundarea unor valori juridice considerând greșit că bunul sustras ar aparține proprietății publice în loc de cea privată, caracterul penal al faptei nu va fi înlăturat, întrucât, indiferent de apartenența bunului la o formă de proprietate sau alta, faptul de sustragere constituind tot infracțiunea de furt.

B. Eroarea făptuitorului cu privire la identitatea victimei

În materia infracțiunilor contra persoanei se întâlnesc uneori cazuri de eroare a făptuitorului asupra identității persoanei vătămate, în sensul că infractorul confundă o altă persoană cu persoana pe care a urmărit în realitate să o vatăme ori să o suprime. Eroarea cu privire la persoana( error in personam) nu înlătură caracterul penal al faptei săvârșite întrucât în cazul sancționării infracțiunilor contra persoanei, legea penală nu urmărește să asigure viața, sănătatea și integritatea corporală a unei anumite persoane ci a oricărei persoane ce ar putea deveni victima unei agresiuni. În literatura franceză s-a susținut că este neesențială chiar eroarea asupra existenței absolute a subiectului pasiv( de exemplu, făptuitorul va răspunde pentru tentativă la avort dacă a administrat femeii substanțe avortive deși în realitate nu era însărcinată).În doctrina germană și cea română a fost admisă soluția contrară, în sensul că eroarea asupra existenței absolute a subiectului pasiv este esențială, prin urmare caracterul penal al faptei este înlăturat.

De la regula potrivit căreia eroarea asupra identității subiectului pasiv are caracter neesențial s-au admis unele nuanțări. Eroarea asupra subiectului pasiv devine esențială dacă în norma de incriminare subiectul apare cu o calitate specifică. Astfel dacă făptuitorul crezând că ucide pe ambasadorul unui stat străin, ucide un om politic cu care l-a confundat, nu va răspunde pentru infracțiunea de atentat contra reprezentantului unui stat străin, deoarece subiectul pasiv nu avea calitatea cerută de lege.

C. Eroarea făptuitorului cu privire la mijloacele comiterii faptei

Eroarea asupra mijloacelor de comitere a faptei este, de regulă, neesențială(de exemplu, este indiferent dacă făptuitorul a ucis victima prin împușcare ori aceasta a murit în momentul când făptuitorul i-a aplicat o lovitură puternică cu tocul armei în cap); aceasta este valabil însă numai în cazul infracțiunilor în care mijloacele de realizare nu sunt enumerate exhaustiv de legiuitor ci pot fi nelimitate( incriminări cu conținut deschis);în situația altor incriminări( cu conținut închis) eroarea asupra mijloacelor de realizare devine esențială( de exemplu dacă folosul material injust, în cazul înșelăciunii, se obține în alt mod decât prin inducerea în eroare a victimei, nu va exista infracțiunea prevăzută in art. 236 Cod penal)

Uneori făptuitorul crede că mijlocul pe care l-a procurat și folosit este apt pentru producerea unui rezultat anume( de pildă o armă de vânătoare), în realitate cu prilejul încercării săvârșirii faptei mijlocul respectiv s-a dovedit ineficace( arma defectă). Spre exemplu, voind să otrăvească o persoană făptuitorul folosește o otravă care nu putea să producă moartea, datorită faptului că se prezintă sub forma unui amestec care conținea mai multe substanțe inofensive. În asemenea cazuri, eroarea asupra mijlocului folosit nu va fi de natură să excludă caracterul penal al faptei, care va fi pedepsită în situația neproducerii rezultatului ca tentativă la infracțiunea urmărită.

Aceeași soluție se impune și în cazul în care, deși făptuitorul a folosit un mijloc potrivit pentru producerea rezultatului, fiind în eroare asupra modului său de manevrare, a ratat consumarea faptei( de exemplu: făptuitorul a încercat împușcarea unei persoane cu o armă de vânătoare, dar trăgând focul de la o distanță prea mare nu a atins victima).

Eroarea înlătură caracterul penal al faptei dacă agentul a crezut că poate consuma infracțiunea folosind mijloace absolut improprii deoarece potrivit art. 29 alin. 2 Cod penal, nu există tentativă când executarea a fost absurd concepută .

D. Eroarea făptuitorului cu privire la desfășurarea acțiunii

Există și cazuri în care făptuitorul se află în eroare cu privire la desfășurarea acțiunii, situație cunoscută sub denumirea de aberratio ictus( eroare asupra drumului faptei).

Aberratio ictus denumește acea ipoteză în care agentul deși are o reprezentare corectă asupra victimei pe care urmărește să o lezeze, traducerea în viață a hotărârii sale este defectuoasă, executarea este greșită, din care cauză este lezată o altă persoană( rezultat care poate fi previzibil sau imprevizibil pentru agent) decât cea aflată în reprezentarea sa; de exemplu, agentul îndreaptă arma spre victima pe care urmărește să o suprime, apasă pe trăgaci, însă datorită unor împrejurări care pot ține de mișcarea bruscă a armei, de mânuirea ei imperfectă, de mișcarea bruscă a subiectului pasiv, sau de interpunerea unei alte persoane pe traiectoria glonțului, rezultatul se produce nu asupra victimei aflate în reprezentarea subiectului ci asupra altei persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresivă).

Sub aceeași denumire sunt și ipotezele în care datorită cauzelor menționate agentul lezează, concomitent, atât victima aflată în reprezentarea sa cât și o altă persoană( aberratio ictus, ipoteza biagresivă) sau situația în care agentul a lezat mai multe persoane pe lângă victima inițială( aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă).

În viziunea unor autori, aberratio ictus în forma sa monoagresivă( adică atunci când în locul victimei aflate în reprezentarea agentului este lezată o altă victimă) ar trebui să fie asimilată cu error in persona și să primească aceeași soluție juridică (eroare neesențială); agentul va răspunde, în raport cu victima reală pentru infracțiunea reală de omor și care s-ar fi reținut și dacă nu se producea eroarea de execuție în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului. În realitate între cele două situații există o anumită deosebire; în cazul erorii asupra persoanei, reprezentarea agentului este alterată însă executarea este perfectă, pe când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corectă însă executarea este greșită. Este comun însă atât situației denumite aberratio ictus cât și erorii asupra persoanei subiectului pasiv faptul că agentul a urmărit săvârșirea unui fapt concret, determinat, împotriva unei victime anumite și nu să ajungă la un rezultat echivalent celui descris în norma de incriminare; dacă agentul ar fi avut în reprezentare si rezultatul efectiv produs, el ar fi răspuns pentru omor cu intenție indirectă ori pentru culpă cu previziune în raport cu victima efectiv lezată; dacă n-a avut în vedere și posibilitatea acestui rezultat, extinderea intenției agentului, constituită numai în raport cu victima aflată în reprezentarea sa, la victima efectiv lezată, apare la fel de discutabilă ca în cazul erorii asupra subiectului pasiv.

În doctrina germană, ipoteza de mai sus este considerată ca dând naștere unui concurs formal de infracțiuni( tentativă la infracțiunea consumată, în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului, și o infracțiune din culpă în raport cu victima reală).

În doctrina italiană reglementarea în vigoare care consacră lipsa de relevanță a erorii în cazul aberratio ictus este supusă unor aspre critici, susținându-s că ea consacră, artificial, o formă de răspundere obiectivă bazată pe ideea qui versari in re illicita respondit etiam pro casu; dacă ar fi lipsit dispoziția în vigoare s-ar fi aplicat regulile concursului de infracțiuni; operând însă prevederile art. 82 din Codul Penal italian, agentul ar urma să răspundă numai pentru infracțiunea consumată de omor chiar dacă în raport cu victima aflată în reprezentarea sa n-ar fi fost întrunite nici condițiile tentativei( de exemplu, agentul pregătește o băutură otrăvitoare pentru mătușa sa pe care urma să o moștenească; femeia de serviciu o găsește și o bea provocându-și moartea), soluție care încalcă principiul cogitationis poenam nemo patitur deoarece agentul ar răspunde pentru ceea ce a gândit nu pentru ceea ce a realizat efectiv. De asemenea, o atare rezolvare ar consacra răspunderea agentului chiar pentru rezultatele imprevizibile din partea sa sau chiar imposibil de prevăzut în raport cu victima efectiv lezată. Pentru a tempera rigoarea soluției prevăzute în art. 82 din Codul Penal, în doctrină s-a propus ca măcar să fie întrunite elementele tentativei în raport cu victima desemnată, iar circumstanțele de agravare în raport cu această victimă să nu fie operante; ca atare agentul să răspundă pentru omor simplu chiar dacă victima desemnată era soțul (soția); tot astfel, să răspundă pentru omor simplu dacă vrând să ucidă un trecător oarecare, omoară pe soț ( soție).

În cazul aberatio ictus, ipoteza biagresvă, soluția doctrinei este tot concursul de infracțiuni( de exemplu, agentul lezează atât victima desemnată cât și o altă persoană). Este criticată reglementarea din legea penală italiană care, în acest caz, revede numai o majorare a pedepsei pană la o doime.

S-a reproșat acestei dispoziții, pe lângă subaprecierea pluralității de rezultate care au loc în asemenea situații, și limitele exagerate de pedeapsă care depășesc limitele unui eventual concurs formal de infracțiuni.

În cazul aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă, soluția majorității autorilor este concursul de infracțiuni; nici legea penală italiană și nici legislația altor țări nu conțin vreo reglementare în această privință. În doctrina italiană s-a propus extinderea art. 82 din Codul Penal și la această situație însă cu o singură majorare de pedeapsă, indiferent de numărul victimelor; alți autori au propus să se aplice atâtea majorări câte victime au fost.

Într-o asemenea situație, eroarea făptuitorului nu este de natură a atrage înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite, întrucât, legea ocrotește deopotrivă viata, sănătatea și integritatea corporală a tuturor persoanelor împotriva faptelor socialmente periculoase îndreptate împotriva lor.

E. Eroarea făptuitorului cu privire la faptele imaginare( putative)

Eroarea poate să constea nu numai din necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei împrejurări susceptibile, dacă ar fi fost adevărată, să conducă la reținerea unei infracțiuni în sarcina agentului sau a unei variante agravate a infracțiunii, ci ar putea consta și în presupunerea că există elemente constitutive ale unei infracțiuni, sau ale unei agravante, care în realitate lipsesc. Această ipoteză de eroare se mai numește și eroare în sens invers sau eroare negativă ori „faptă putativă” (respectiv agravantă putativă). În această situație, agentul crede că manifestarea sa constituie o infracțiune, ori constituie o circumstanță agravantă deși aceasta se petrece numai în reprezentarea lui și nu în realitate ( de exemplu agentul crede că săvârșește infracțiunea de bigamie, căsătorindu-se a doua oară, fără să știe că, în realitate, prima căsătorie a fost desfăcută; e posibil ca o persoană să creadă că pune în circulație bancnote false- urmărind să săvârșească infracțiunea prevăzută de art.430 aln 2 din Codul Penal dar, în realitate bancnotele folosite de acesta nu sunt falsificate).

Într-un sistem penal care ar ține seama numai de motivația periculoasă a agentului, de voința sa rea, care l-a determinat să acționeze, implicit, de starea de pericol pe care o prezintă subiectul, faptele putative ar putea să fie sancționate. În sistemul modern, care ține seama de manifestarea obiectivă, exterioară a agentului, asemenea fapte care numai în reprezentarea agentului constituie infracțiuni, după unii autori, nu pot fi pedepsite; subiectul nu poate să creeze incriminări ci numai legiuitorul.

Eroarea inversă poate să se refere la un element esențial al conținutului incriminării( de exemplu, agentul crede că bunul sustras este al altuia, în realitate este al său) ori să se refere la o împrejurare agravantă( de exemplu, agentul crede că victima omorului este o femeie gravidă, în realitate victima omorului nu era însărcinată); în primul caz, eroarea înlătură caracterul penal al faptei, sau, după autorii germani, atrage sancționarea pentru tentativă la infracțiunea de furt. În a doua ipoteză, împrejurarea agravantă nu va avea nici o relevanță, agentul va răspunde pentru infracțiunea de omor fără această agravantă.

Eroarea inversă poate să se refere fie la o situație de fapt, fie la existența normei de incriminare( de exemplu, agentul crede că a comis infracțiunea de duel deși această faptă a fost dezincriminată); în acest caz subiectul nu poate fi tras la răspundere penală.

În doctrina germană se mai face o distincție după cum eroarea inversă se referă la o trăsătură a conținutului incriminării( de exemplu, mama crede că a săvârșit omorul asupra unui copil legitim, deși în realitate copilul a fost conceput în afara căsătoriei); în acest caz, circumstanța atenuantă nu este valorificată în favoarea agentului deoarece, fiind o împrejurare necunoscută de acesta, ea nu a contribuit la formarea motivului acțiunii; ca urmare, este exclusă încadrarea juridică în infracțiunea de pruncucidere), sau eroarea poartă asupra dimensiunii obiectului acțiunii( de exemplu, agentul crede că sustrage un obiect de valoare foarte mare deși în realitate valoarea este foarte redusă ; în acest caz, agentul va răspunde pentru valoarea efectiv sustrasă, circumstanță care se valorifică în favoarea sa în mod obiectiv, indiferent dacă era cunoscută sau nu).

4.2.7. Efectele erorii asupra participanților

Acționând asupra conștiinței făptuitorului care nu a cunoscut sau a cunoscut în mod greșit stări situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al unei fapte sau existența unor agravante legale ori judiciare, în sensul eliminării complete ori parțiale a vinovăției acestora, eroarea este prin excelență o cauză personală. Prin urmare efectele ei nu se vor răsfrânge asupra acelor participanți la infracțiune( instigatori, coautori sau complici), care și-au desfășurat activitatea infracțională în afara oricărei erori( de exemplu, deși autorul unei infracțiuni de omor nu cunoștea starea de graviditate a victimei urmând a răspunde pentru infracțiunea de omor simplu, necalificat, complicele la faptă care a cunoscut această împrejurare va răspunde pentru participarea la infracțiunea de omor calificat, pe care a înțeles să o sprijine prin ajutorul dat autorului).

Deosebită de aceasta va fi însă situația în care mai mulți participanți sau toți participanții la faptă, au fost în eroare cu privire la starea, situația ori împrejurarea de care depindea caracterul penal al acesteia sau forma calificată a infracțiunii.

Într-un asemenea caz, de eroare comună a tuturor participanților ori de erori concurente numai a unora din participanți, situația penală a acestora va fi examinată și rezolvată în raport cu criteriile generale privind determinarea întinderii și stabilirea efectelor erorii pentru fiecare caz de participare în parte.

4.2.8. Conexități

Eroarea reprezintă cauza de împiedicare a constituirii infracțiunii cu cea mai mare aptitudine sau compatibilitate de a intra în concurs cu celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Din acest punct de vedere eroarea va putea intra în relații de suprapunere totală ori parțială cu toate situațiile, stările sau împrejurările care împiedică constituirea infracțiunii în condițiile de săvârșire conștientă a faptei prevăzute de lege cum ar fi constrângerea.

Cât privește concursul de succesiune sau substituire al unei cauze cu alta eroarea va putea intra în concurs cu cauze cum ar fi, beția fortuită sau iresponsabilitatea, dacă săvârșirea faptei se realizează in condiții de intermitență a stărilor de inconștiență cu cele de luciditate a făptuitorului, eroarea realizându-și condițiile speciale de incidență în momentele de întrerupere a acțiunii celorlalte cauze, ori după încetarea lor definitivă( ca în cazul unei fapte prevăzute de legea penală începută sub limita vârstei de 14 ani și continuată din eroare peste această limită).

Se poate afla în eroare esențială sau neesențială atât o persoană normal dezvoltată și care are capacitatea psiho-fizică de a răspunde penal cât și incapabilul. Acesta din urmă poate să se afle într-o stare de eroare fără nici o legătură cu incapacitatea sa( de exemplu paranoicul poate să confunde valiza sa cu a altei persoane), fiind înlăturată astfel orice răspundere din partea acestuia. În acest caz- după unii autori- nu se va putea lua împotriva incapabilului nici chiar o măsură de siguranță. Dar incapabilul s-ar putea afla în eroare din cauza bolii psihice( eroare patologică); în acest caz eroarea va fi absorbită de starea sa de incapacitate, neavând o relevanță autonomă, putându-se lua împotriva incapabilului măsuri de siguranță.

Soluții similare se impun și în cazul erorii de fapt săvârșite de o persoană în stare de ebrietate: dacă beția este fortuită, eroarea va înlătura intenția agentului datorită imposibilității acestuia de a cunoaște corect împrejurările în care a acționat; dacă starea de beție este voluntară, eroarea va fi atribuită culpei agentului și acesta va răspunde dacă fapta comisă este incriminată și când este comisă din culpă.

În legislațiile care admit existența cauzelor justificative, doctrina analizează și efectele erorii asupra acestor cauze. În aceste cazuri eroarea poate consta fie dintr-o reprezentare eronată a agentului sau din necunoașterea unei împrejurări de fapt care dacă ar fi fost reală ar fi condus la incidența unei cauze justificative( de exemplu, făptuitorul observând noaptea o persoană ascunsă după poarta sa crede că se află în legitimă apărare lovind în acea persoană; tot astfel, crede că se află într-o situație de stare de necesitate dacă își face loc să iasă dintr-o clădire incendiată folosind bastonul împotriva altor persoane, deși exista în apropiere o ieșire liberă). În situațiile arătate, deși nu operează propriu-zis o cauză justificativă, este exclusă răspunderea pentru o faptă intenționată, ca urmare a erorii asupra unei cauze justificative; cel mult ar putea exista o răspundere pentru o faptă din culpă dacă făptuitorul ar fi trebuit și putut să prevină rezultatul, dacă manifesta diligența necesară, și dacă fapta respectivă era incriminată și atunci când este comisă din culpă.

Făptuitorul în exemplele date, nu contestă că fapta sa de a lovi pe cel ascuns după poartă ori pe cei care îl împiedică să iasă dintr-o casă incendiată încalcă legea penală, însă consideră în mod eronat, că operează și în acest caz anumite norme permisive care fac să înlăture caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate). Soluția se impune și dacă s-ar considera că existența cauzei justificative constituie o trăsătură negativă, esențială din conținutul incriminării( incriminarea ar fi condiționată de neexistența unei cauze justificative) existând și într-o asemenea viziune o eroare esențială de fapt; aceasta înlătură răspunderea agentului. Dacă eroarea ar fi evitabilă, sancționarea făptuitorului pentru culpă( dacă fapta comisă este incriminată și când este săvârșită din culpă) se justifică prin aceea că agentul nu a evaluat temeinic toate împrejurările în care a acționat spre a-și da seama că nu există o agresiune sau că exista posibilitatea salvării și fără a recurge la vătămarea unei persoane.

În doctrină s-a subliniat că eroarea asupra elementelor de fapt ale unei cauze justificative este o eroare de un fel deosebit: ea se aseamănă cu eroarea de fapt deoarece se referă la elemente de fapt( descriptive și normative) din conținutul incriminării care, dacă ar exista și în realitate, nu numai în mintea făptuitorului, ar face să devină incidentă o cauză justificativă, dar se aseamănă și cu eroarea de drept prin consecințele sale; eroarea agentului nu se referă la existența elementelor conținutului incriminării, agentul fiind conștient că asemenea fapte sunt interzise de lege, cu toate că el crede eronat că ar opera, în cazul său, o cauză justificativă, deoarece are convingerea că situația pe care o are în reprezentarea sa coincide cu aceea care în realitate ar face incidentă o normă permisivă.

Eroarea de fapt asupra unei cauze justificative poate fi și inversă; făptuitorul crede că nu există o cauză justificativă și acționează ca atare cunoscând că fapta este ilicită, deși în realitate ar fi existat o împrejurare de natură să înlăture răspunderea subiectului( de exemplu, făptuitorul aruncă o piatră în fereastra vecinului spre a se răzbuna pentru o injurie anterioară fără să știe că în camera respectivă o persoană era pe punctul de a muri datorită gazelor emanate de la robinetul, lăsat din eroare deschis).

În doctrina română, soluția care s-a impus a fost aceea că faptul justificativ operează în situația de mai sus, indiferent dacă făptuitorul a cunoscut sau nu existența acestuia.. Argumentul principal ar fi acela că agentul nu poate suprima existența obiectivă a unei cauze de exonerare de răspundere; asemenea cauze sunt create și înlăturate numai de legiuitor; nu interesează nici dacă agentul le-a cuprins ori nu în reprezentarea sa; în toate cazurile va prevala realitatea care consacră existența acestor cauze.

4.2.9. Situația răspunderii civile

Provenind de cele mai multe ori dintr-o cauză imputabilă făptuitorului, eroarea de fapt nu înlătură răspunderea civilă. Soluția are în vedere și cerința de echitate care impune, ca nici o persoană inocentă să nu fie pusă în situația de a fi prejudiciată fără posibilități de recuperare a daunei din cauza erorii alteia.

În cazul erorii provocate de o altă persoană- aceasta din urmă va răspunde atât din punct de vedere penal cât și civil, când inducerea în eroare s-a făcut cu intenție, și numai civil când inducerea în eroare s-a făcut din culpă.

În situația când inducerea în eroare provine chiar de la persoana lezată, făptuitorul nu va răspunde civil pentru paguba cauzată, întrucât inducerea în eroare îmbracă aspectul unei autolezăr

4.3. : Legitima apărare (art.44 Cod penal)

Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăție a făptuitorului în condițiile în care acesta săvârșește infracțiunea.

Potrivit art.44 Cod penal, „ Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul ".

Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac care pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia sau un interes public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor sociale aflate în pericol. Prin legitimă apărare nu se recunoaște dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală într-o asemenea împrejurare, ci dreptul persoanei fizice de a se apăra pentru a se proteja pe sine sau o altă valoare socială ocrotită, fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nefiind infracțiune întrucât făptuitorul săvârșește fapta fără vinovăție, constrâns fiind de necesitatea apărării valorilor sociale amenințate de atacul periculos1.

4.3.1. Atacul sau agresiunea

Atacul constă într-o acțiune (inacțiune) a omului, cu caracter violent, în care se folosește forță fizică proprie sau se folosesc anumite mijloace apte să creeze o stare de pericol față de persoana împotriva căreia sunt îndreptate2.

De regulă atacul are loc prin acțiune, printr-o atitudine ofensivă a omului îndreptată împotriva unei valori sociale ocrotite de legea penală. Inacțiunea constituie un atac numai dacă există obligația de a acționa, iar cel obligat la acțiune nu iese din pasivitate, condiții în care activitatea de apărare menită să-1 determine pe cel obligat la acțiune, nu va fi considerată infracțiune dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții, deoarece apărarea a fost îndreptată împotriva atacului ce constă în inacțiune. De exemplu, în cazul infracțiunii de distrugere și semnalizare falsă prevăzută de art.276 Cod penal, dacă acarul nu-și îndeplinește obligația de serviciu de a schimba acele pentru a evita o catastrofă de cale ferată iar șeful stației amenință sau vatămă pe acarul aflat în pasivitate, fapta nu va fi infracțiune.

Pentru a da naștere unei legitime apărări, atacul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1. Să fie material, direct, imediat și injust.

Atacul să fie material, adică să constea în fapte fizice care să se îndrepte împotriva existenței, de asemenea fizice, a valorilor ocrotite de legea penală. Injuria sau amenințarea nu constituie un act material, astfel de fapte putând constitui, eventual circumstanța atenuantă prevăzută de art.73 lit. b Cod penal (scuza provocării).

Atacul să fie direct, adică să se îndrepte și să creeze un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită. De exemplu, infractorul lovește victima, îndreaptă arma spre aceasta etc. Atacul nu este direct dacă între agresor și victimă se află un obstacol (poartă închisă, gard, zid etc), întrucât atacul nu creează, în aceste condiții, un pericol pentru valoarea socială ocrotită, sau dacă între agresor și victimă există o distanță mai mare în spațiu. De exemplu, agresorul aruncă de la o distanță de 100 de metri, o piatră asupra victimei.

Atacul să fie imediat, adică fie iminent, fie în curs de desfășurare, până la epuizare. Atacul viitor, ca simplă posibilitate, presupunerea subiectivă, cum ar fi teama de un eventual atac, nu justifică legitima apărare2.

Atacul iminent presupune că în mod evident, neîndoielnic, acesta este pe punctul de a se declanșa. Dacă nu s-ar lua în considerare iminența atacului, salvarea unor valori de la un pericol grav nu ar mai fi posibilă sau ar putea avea loc numai după ce acestea ar suferi un prejudiciu grav. Iminența declanșării atacului trebuie să reiasă din împrejurări de fapt clare, evidente, care ar fi pus în pericol grav valorile sociale ce urmează să fie apărate. De exemplu, infractorul, după ce amenință pe victimă cu moartea, se înarmează cu o secure.

Atacul este în curs de executare, început, când, de exemplu, arma a fost îndreptată spre victimă. Dacă agresorul este dezarmat și trântit la pământ, ori încearcă să fugă, nu mai există atac în curs de executare. După acest moment, orice act al celui care a fost atacat, nu mai poate fi considerat ca fiind de apărare. De exemplu, agresorul a fost dezarmat și trântit la pământ, moment ce coincide cu încetarea atacului, astfel că actele de agresiune ulterioare nu mai pot fi considerate ca fiind acte de legitimă apărare. Dacă însă după dezarmare, agresorul ar fi pe punctul de a relua atacul în orice mod, apărarea este legitimă. în cazul infracțiunii contra proprietății, atacul continuă să existe și după luarea bunului, când infractorul se îndepărtează de la locul faptei cu bunul sustras sau exercită violențe pentru a-1 păstra.

Atacul să fie injust, adică să nu aibă temei legal în baza căruia să se efectueze.

Atacul este just, și nu poate da naștere unei apărări legitime dacă constă într-o activitate permisă sau prevăzută de lege. De exemplu, nu reprezintă un atac injust împotriva libertății persoanei, arestarea acesteia pe baza unui mandat de arestare legal emis de judecător.

Atacul permis sau ordonat de lege își păstrează caracterul just atât timp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege. O acțiune ce poate prezenta un atac survenit din partea autorității care are un vădit caracter ilegal, poate da naștere unei apărări legitime.

Agresorul nu poate fi în legitimă apărare față de riposta dată de victima atacului său, deoarece actele sale față de cele de apărare, constituie o continuare a atacului. Riposta celui care se apără nu are un caracter injust.

Apărarea care depășește intenționat proporțiile în raport cu gravitatea pericolului, poate constitui un atac în fața căruia agresorul inițial se poate apăra și să invoce legitima apărare, riposta devenind astfel legitimă2.

Dacă atacul este dezlănțuit de un iresponsabil, iar cel atacat cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului, riposta va constitui stare de necesitate, cel agresat de un iresponsabil putând săvârși fapta prevăzută de legea penală, doar dacă nu putea înlătura pericolul în alt mod. Dacă însă persoana atacată nu cunoștea că atacatorul se află în stare de iresponsabilitate, riposta acestuia va avea loc în stare de legitimă apărare, pericolul urmând să fie înlăturat prin mijloacele considerate eficiente de persoana atacată, care nu este obligată să caute o soluție mai puțin periculoasă, ca în cazul stării de necesitate, caz în care legitima apărare va veni în concurs cu eroarea de fapt3.

2. Să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, împotriva alteia, ori împotriva unui interes public (obștesc). Atacul este îndreptat împotriva persoanei atunci când privește anumite drepturi ale acesteia, respectiv dreptul la viață, integritate corporală, sănătate libertate, onoare, proprietate.Impotriva unui atac periculos poate riposta atât victima agresiunii cât și orice altă persoană care este prezentă când are loc atacul. Nu se cere ca între victima agresiunii și persoana care intervine să existe vreo legătură de rudenie, prietenie sau înțelegere prealabilă, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că victima putea să înlăture singură atacul îndreptat împotriva sa, sau că nu dorea să se apere împotriva atacului.

De asemenea, atacul poate fi îndreptat împotriva interesului public, interes ce poate consta într-o stare, situație, împrejurare, activitate ce interesează o organizație publică.

3. Atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori interesul public. Caracterul grav al pericolului care ar amenința valorile ocrotite se apreciază în funcție de intensitatea atacului, de urmările ce se pot produce dacă nu s-ar interveni, aceste urmări trebuind să fie ireparabile sau greu de remediat pentru a fi în prezența unei apărări legitime. De exemplu, pierderea vieții, cauzarea unei vătămări corporale sau pagube etc.

Deoarece împotriva atacului care a generat pericolul grav se ripostează cu o faptă prevăzută de legea penală și cum între atac și apărare trebuie să existe o anumită proporționalitate, se poate afirma că atacul are caracter penal deși nu întotdeauna acesta constituie infracțiune1.

4.3.2. Apărarea

In prezența atacului care îndeplinește condițiile arătate mai sus și ținând seama de împrejurările în care acesta se produce, poate avea loc apărarea. Nu se cere ca pericolul grav să poată fi înlăturat altfel decât prin ripostă, de exemplu prin fugă din fața atacului, fiind inadmisibil ca printr-o normă legală să se pretindă unei persoane să aibă o conduită datorită căreia ar putea fi catalogată drept lașă sau fricoasă, sau să renunțe de teama consecințelor legii la un atribut important al persoanei: curajul de a se apăra. Din același motiv, există legitima apărare și când cel atacat a știut că urmează să fie victima unui atac, fiind prevenit în acest sens.

Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1.Apărarea să fie precedată de atac. Pentru a fi îndeplinită această condiție trebuie ca actele săvârșite în apărare să fie efectuate după începerea atacului sau în momentul când acesta devine iminent, simpla presupunere că agresorul va dezlânțui atacul nedând dreptul la o apărare legitimă.

2.Apărarea să se îndrepte împotriva agresorului pentru ca acesta să înceteze atacul și pentru a se salva valorile sociale aflate în pericol. Actele săvârșite în apărare se pot îndrepta împotriva vieții, sănătății sau libertății agresorului, nu și împotriva bunurilor sale1.

Apărarea îndreptată din eroare împotriva altei persoane decât agresorul,

va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei datorită erorii de fapt, în

concurs cu legitima apărare.

3.Apărarea să se limiteze la intensitatea atacului, adică să fie proporțională cu gravitatea atacului. Gravitatea pericolului generat de atac se va stabili ținând seama de situația concretă în care s-a aflat persoana care invocă legitima apărare. De exemplu, atacul s-a produs pe timp de noapte, au fost mai mulți agresori, agresorul se afla în stare de

ebrietate, agresorul era înarmat, etc. Raportat la astfel de împrejurări, se va ține seama și de posibilitatea reală a victimei de a se apăra, fiindcă reacția persoanei care ripostează trebuie să fie pe măsura gravității concrete a atacului.

Proporția dintre atac și apărare nu se evaluează rigid, deoarece nu se cere ca ea să fie matematică, tocmai ținând seama de condițiile în care a avut loc atacul și de starea psihică în care se afla persoana care invocă legitima apărare2. De exemplu, un număr de patru agresori atacă pe victimă, o doboară la pământ și o lovesc cu pumnii și cu picioarele; pentru a riposta, victima agresiunii lovește pe unul dintre agresori cu briceagul care îl avea asupra sa și vatămă grav integritatea corporală sau provoacă decesul acestuia. Pentru a se decide dacă victima se afla sau nu în stare de legitimă apărare trebuie avute în vedere toate împrejurările și circumstanțele în care a avut loc atacul și apărarea. Astfel, va exista legitimă apărare dacă se va dovedi că agresorii au lovit cu putere pe victimă în zone vitale ale corpului, cu intenția de a vătăma grav integritatea corporală a acesteia sau pentru o ucide, sau dacă agresiunea era în curs în timpul ripostei. Dacă dimpotrivă, după trântirea victimei la pământ și lovirea acesteia prin lovituri de mică intensitate cu intenția vădită de a-i aplica o corecție, victima se ridică de la pământ și lovește cu cuțitul, nu va exista legitimă apărare ci circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări(art.73 lit. a Cod penal) sau excesul scuzabil (art.73 lit. b Cod penal), după caz, deoarece a existat disproporție între intensitatea atacului și cea a apărării. De asemenea, se va ține a seama nu numai de mijloacele folosite pentru atac și apărare, ci și de rezultatele pe care le-ar putea produce atacul sau apărarea, urmând să fie avute în vedere condiția fizică și psihică a persoanei care atacă sau care ripostează, posibilitățile de respingere a atacului și orice altă împrejurare care poate ajuta la stabilirea adevărului.

4.3.3. Depășirea limitelor legitimei apărări (art.44 alin.3 Cod penal)

Depășirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare atunci când în fața unui atac direct, material, imediat și injust există o ripostă disproporționată din partea victimei, riposta disproporționată fiind însă determinată de starea psihică a celui atacat, care s-a aflat în stare de tulburare sau temere generată de atacul îndreptat împotriva sa. Este așa numitul exces justificat. In speța descrisă supra, dacă se va dovedi că lovirea de către victimă a unui agresor cu cuțitul a fost determinată de starea de tulburare sau temere a victimei, va exista tot legitimă apărare în varianta în care limitele acesteia au fost depășite.

Pentru existența excesului justificat se cer îndeplinite condițiile cu privire la atac și la apărare, deosebirea față de legitima apărare constând în aceea că fapta săvârșită în apărare depășește limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului, depășire întemeiată pe starea de tulburare în care se găsea cel atacat ( făptuitorul).

Dacă depășirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu este considerată ca fiind săvârșită în legitimă apărare (depășirea limitelor legitimei apărări), ci constituie o infracțiune săvârșită în condițiile existenței circumstanței atenuante a depășirii limitelor legitimei apărări prevăzută de art. 73 lit. a Cod penal.

Determinarea stării de tulburare sau temere presupune cercetarea tuturor împrejurărilor în care s-a produs atacul și în care a avut loc apărarea, cercetarea stării psihice a făptuitorului în momentul ripostei disproporționate fiind importantă pentru că în funcție de aceasta se decide dacă există legitimă apărare sub forma excesului justificat, sau dimpotrivă, dacă există răspundere penală a făptuitorului în condițiile excesului scuzabil, distincția dintre acestea fiind uneori greu de făcut, fiindcă întotdeauna făptuitorii vor susține că au săvârșit fapta în stare de tulburare sau temere, pentru a putea invoca legitima apărare.

In ceea ce privește pe terțul intervenient, acesta va răspunde pentru depășirea limitelor legitimei apărări de către persoana atacată, dacă își dă seama că intervenția sa, alături de persoana atacată, duce la depășirea acestor limite1.

Deci, in cazul depășirii limitelor legitimei apărări se va înlătura cerința condiției existenței unei proporții între atac și apărare, datorită împrejurărilor în care s-a produs atacul, împrejurări care au determinat în conștiința celui atacat o stare de tulburare sau temere, starea indusă de atacator fiind cauza care a determinat depășirea limitelor legitimei apărări.

4.3. 4. Legitima apărare în cazuri speciale (art.44 alin.2 1 Cod penal)

Prin legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 a fost introdus alin.21 la art.44 din Codul penal, prin care se reglementează legitima apărare în cazuri speciale, legiuitorul instituind o prezumție de legitimă apărare în favoarea persoanei care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau alt asemenea mijloc, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Apreciem că prezumția instituită de legiuitor este o prezumție relativă, prezumție ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, în concret putându-se dovedi fie inexistența legitimei apărări, fie depășirea limitelor acesteia.

Prin chiar expunerea de motive a legii nr. 169/2002 privind modificarea art.44 Cod penal, se arată că modificarea a fost edictată pentru a se crea o siguranță mai mare a cetățenilor care se află în fața unor agresiuni, pentru a se ocroti mai eficient viața și integritatea corporală a acestora. Instituirea acestei norme nu poate însă goli de conținut instituția juridică a legitimei apărări, pentru existența acesteia urmând să fie îndeplinite anumite condiții atât pentru atac, cât și pentru apărare.

A. Condiții referitoare la atac

Dacă legitima apărare, în modalitatea clasică, presupune existența unui atac, adică a unei comportări activ-agresive ori a unei atitudini pasiv – agresive, în cazul special analizat, atacul constă numai într-o acțiune, adică într-o activitate de pătrundere într-o locuință, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, activitate săvârșită fără drept și prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea mijloace. Se prezumâ așadar că activitatea de pătrundere în locurile și condițiile arătate constituie un atac material, direct, imediat și injust, condițiile atacului fiind îndeplinite dacă:

1. Se pătrundem locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Prin locuință sau încăpere se înțelege locul în care o persoană își desfășoară efectiv viața sa privată, indiferent dacă este o casă propriu-zisă sau o construcție destinată altui scop, dar folosită ca locuință (de exemplu, magazie, grajd), sau dacă constituie un simplu adăpost acoperit (de exemplu colibă, cort, bordei). Nu interesează dacă locuința este permanentă sau ocazională, fiind asimilate locuințelor camerele de hotel, han, motel, cabina ocupată pe un vapor, etc.

Dependințele unei locuințe sunt prelungiri ale locuinței, încăperi sau construcții care înlesnesc sau condiționează folosirea locuinței (de exemplu magazii, garaje, pivnițe etc).

Locul împrejmuit este locul separat printr-o împrejmuire de locuințele vecine sau de alte terenuri sau locuri prin care se delimitează, de regulă, curți, grădini, etc.

Locul delimitat prin semne de marcare este terenul intra sau extravilan delimitat de alte terenuri prin borne, țăruși, etc.

2. Activitatea de pătrundere să se săvârșească prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea mijloace.

Prin violență, în cazul analizat, se înțelege orice atingere adusă omului prin care se provoacă suferințe fizice sau psihice. De exemplu, lovirea, amenințarea.

Prin viclenie, se înțelege perfidie, fățărnicie, șiretenie, șmecherie,etc.

Prin efracție , în sensul art. 44 alin.21 Cod penal, se înțelege distrugerea sau înlăturarea încuietorilor sau împrejmuirilor de la clădiri.

Alte asemenea mijloace pot fi de exemplu, escaladarea gardului, folosirea unor calități mincinoase, uzurparea unor calități oficiale etc.

3. Acțiunea de pătrundere să fie începută, în curs de executare sau efectuată în întregime. Așadar, activitatea de pătrundere ce constituie atacul trebuie să fie actuală, indiferent dacă atacul se îndreaptă împotriva unei persoane sau împotriva unui bun.

4. Acțiunea de pătrundere să se realizeze fără drept, adică atacatorul să nu aibă nici un temei legal la baza acțiunii de pătrundere.

B. Condițiile apărării

Și în cazul special analizat, apărarea trebuie să îndeplinească condițiile generale ale legitimei apărări privitoare la apărare, adică să fie precedată de atac (pătrundere), să se îndrepte împotriva agresorului și să se limiteze la intensitatea atacului.

Așadar, prezumția de legitima apărare nu îndreptățește pe cel atacat la săvârșirea oricărei fapte prevăzute de legea penală pentru a riposta la atac, la pătrunderea fără drept în locuință, încăpere, dependință, etc, între atac și apărare trebuind să existe și în acest caz un raport de proporționalitate. De exemplu, proprietarul terenului împușcă persoana care pătrunde în locul împrejmuit prin escaladare și fără drept, caz în care apărarea este vădit disproporționată față de gravitatea atacului, astfel că făptuitorul nu va putea invoca legitima apărare.

4.4.Starea de necesitate(art.45 Cod penal)

O persoană este în stare de necesitate când datorită unor împrejurări create de oameni sau de fenomene ale naturii, este pusă în alternativa de a salva de la un pericol iminent viața, integritatea corporală ori sănătatea sa ori a altuia, sau un bun important al său ori al altuia, sau un interes obștesc, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece sacrifică alte asemenea valori'.

Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune deoarece nu este săvârșită cu vinovăție, făptuitorul fiind constrâns la săvârșirea faptei de necesitatea apărării împotriva unui pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, a anumitor valori sociale ocrotite de legea penală. De exemplu, spargerea unui zid, a unei uși pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere incendiată, distrugerea unui pod de lemn peste un râu pentru a înlătura inundarea unei localități, sustragerea unui autoturism pentru a se transporta la spital o persoană accidentată, lovirea sau rănirea altor persoane în încercarea de a se salva dintr-o încăpere în timpul unui cutremur etc. Legea nu poate îngrădi decât ceea ce omenește se poate îngrădi, fiind inutilă pedepsirea unor fapte comise sub impulsul instinctului de conservare, manifestate în împrejurări excepționale, cu intenția de a salva anumite valori și nu pentru a încălca legea penală.

Pericolul care amenință valorile sociale în condițiile stării de necesitate este generat de anumite fenomene sau întâmplări, ca de exemplu inundații, cutremure, incendii, reacții ale animalelor, etc, și nu de atacul unor persoane ca în cazul legitimei apărări.

4.4.1. Condițiile stării de necesitate

A. Existența unui pericol

Pericolul se poate datora unor fenomene naturale(cutremure, inundații, incendiu provocat de fulger, etc), unor fapte intenționate sau imprudente ale omului (incendiere, etc), atacului unor animale.

Pericolul se poate datora și celui care invocă starea de necesitate, fiindcă se ia în considerare fapta din momentul comiterii ei. întâmplarea sau evenimentul să nu fie însă provocate intenționat de cel ce acționează pentru înlăturarea pericolului, tocmai pentru a se săvârși fapta prevăzută de legea penală1.

B. Pericolul să fie iminent

Pericolul este iminent când devine amenințător, pe punctul de a se declanșa singur și durează cât timp este actual. Iminența pericolului nu presupune ca acesta să fie instantaneu, deoarece nu ar mai fi posibilă comiterea unei fapte pentru înlăturarea lui'.

C. Pericolul să fie inevitabil

Pericolul este inevitabil când nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală3. Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret, prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acționeze sub amenințarea pericolului. De asemenea, trebuie avute în vedere particularitățile psihofizice ale persoanei care a acționat, pentru a se decide dacă aceasta putea sau nu să prevadă și o altă posibilitate de salvare mai puțin dăunătoare.

Nu există stare de necesitate dacă pericolul poate fi evitat, de exemplu prin fugă sau ascundere, întrucât pericolul nu este inevitabil.

4.4. 2. Condițiile acțiunii de salvare

Pentru a fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate acțiunea de salvare a valorilor sociale arătate la art. 45 alin.2 Cod penal trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

A. Acțiunea de salvare să constea într-o faptă prevăzută de •egea penală. Dacă nu se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, fapta comisă nu are relevanță deoarece nu cade sub incidența legii penale, astfel încât nu se poate invoca starea de necesitate.

Starea de necesitate poate fi invocată și de persoana care intervine pentru salvarea altei persoane sau a bunurilor altei persoane, în baza ideii de solidaritate umană. Intervenția terțului poate avea loc la solicitarea persoanei aflată în pericol sau din proprie inițiativă, sau chiar împotriva voinței persoanei aflată în pericol. De exemplu, se distruge ușa pentru a se salva o persoană care încearcă să se sinucidă. Acțiunea de salvare poate privi una sau mai multe persoane, însă în acest din urmă caz nu se poate înrăutăți situația unei persoane pentru salvarea alteia sau altora fiindcă se comite un abuz care se pedepsește. De exemplu, pentru salvarea unei persoane dintr-o încăpere incendiată se blochează posibilitatea de ieșire dintr-o altă încăpere incendiată a unei alte persoane care nemaiputând ieși din acea încăpere, se asfixiază și moare. Acțiunea de salvare trebuie astfel întreprinsă încât să nu se pericliteze valorile ocrotite privind o altă persoană. în exemplul dat, dacă persoana care a inițiat acțiunea de salvare nu cunoștea că în încăperea la care a fost blocată posibilitatea de ieșire se afla o altă persoană, făptuitorul va fi exonerat de răspundere penală întrucât starea de necesitate vine în concurs cu o altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv eroarea de fapt (art.51 Cod penal).

De asemenea, în timpul acțiunii de salvare se pot distruge bunuri sau se poate folosi violența, dacă astfel de acțiuni sunt necesare pentru salvarea valorii sociale ocrotite. De exemplu, pentru salvarea de la înec a unei persoane, aceasta este lovită și dusă în stare de inconștiență.

B. Acțiunea de salvare să fie necesară pentru înlăturarea pericolului, săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să constituie singura posibilitate de salvare a valorii sociale periclitate.

Dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture pericolul prin alte mijloace, fără a săvârși fapta prevăzută de legea penală, există obligația de a nu săvârși fapta prevăzută de legea penală, adică de a întreprinde anumite acțiuni ce nu constituie infracțiuni. De exemplu, făptuitorul distruge un perete pentru a salva persoana bolnavă din încăpere, deși avea posibilitatea să deschidă ușa.

In aprecierea posibilității de înlăturare a pericolului în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală se va ține seama de condițiile și împrejurările în care fapta a fost săvârșită, de persoana care a desfășurat acțiunea de salvare, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei urmând să se decidă dacă săvârșirea faptei prevăzute de legea penală era sau nu necesară pentru realizarea acțiunii de salvare.

C. Prin acțiunea de salvare să nu se realizeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat. Există așadar, anumite limite ale stării de necesitate, impuse de proporția care trebuie să existe între valoarea salvată și cea sacrificată, indiferent de natura ei. Drept urmare, valoarea socială salvată poate fi mai mare, egală sau chiar mai mică decât valoarea sacrificată, ținându-se seama de condițiile obiective în care fapta a fost săvârșită, când atitudinea psihică a făptuitorului a fost influențată de starea excepțională apărută.

Dacă urmările acțiunii de salvare sunt vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă acțiunea de salvare nu ar fi avut loc, iar persoana care a întreprins acțiunea de salvare și-a dat seama de amploarea urmărilor (intenție sau culpă cu prevedere), nu va exista stare de necesitate, ci doar circumstanța atenuantă a depășirii limitelor stării de necesitate (art.73 lit. a Cod penal). De exemplu, pentru a salva de la inundație curtea locuinței sale, făptuitorul distruge un baraj cu o valoare mult mai mare decât urmările ce s-ar fi produs prin inundarea curții.

în cazul culpei cu neprevedere, în funcție de cazul concret, va trebui să se constate dacă făptuitorul a avut sau nu posibilitatea prevederii urmărilor mai grave, funcție de care va exista stare de necesitate (dacă urmările nu puteau fi prevăzute), sau circumstanța atenuantă a depășirii limitelor stării de necesitate, când, deși a avut posibilitatea să prevadă urmările vădit mai grave, totuși a optat pentru această soluție.

De regulă, prin acțiunea de salvare se vatămă valorile aparținând unor persoane străine de condițiile care au determinat această stare, valorile salvate aparținând autorului acțiunii de salvare. Cum fapta săvârșită în stare de necesitate nu are caracter infracțional, fiind săvârșită sub imperiul constrângerii, amenințării pericolului iminent, deci fără vinovăție, întrucât făptuitorul nu acționează liber, răspunderea penală a făptuitorului nu este antrenată.

Când se constată existența stării de necesitate, se pune problema despăgubirilor, care trebuie să aibă loc în temeiul principiului general al răspunderii civile, potrivit căruia cel ce prejudiciază pe altul trebuie să-1 despăgubească. De aceea, în cazul cauzării unei pagube în defavoarea altei persoane, paguba va fi reparată de persoana în favoarea căreia s-a intervenit și care a beneficiat de pe urma întreprinderii acțiunii de salvare. Dacă însă valorile lezate sunt vădit mai importante, urmările fiind și ele vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă acțiunea de salvare nu ar fi avut loc, făptuitorul va răspunde pentru pagubele mai grave provocate prin declanșarea acțiunii de sale.

4.5. Constrângerea fizică și constrângerea morală (art.46 Cod penal)

4.5.1. Constrângerea fizică

Constrângerea fizică sau forța majoră este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, care constă în presiunea pe care o forță (energie) căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra fizicului unei persoane încât aceasta nu mai acționează liber și comite o faptă prevăzută de legea penală1. Cel constrâns acționează mecanic, ca un simplu instrument, fiindcă nu se poate opune. într-un astfel de caz, cel constrâns prevede urmările acțiunii (inacțiunii) sale, însă nu le dorește și nici nu le acceptă, deoarece îi lipsește libertatea de hotărâre și de a acționa liber, și ca atare, vinovăția. De exemplu, militarul sechestrat nu se poate prezenta la unitate, acarul imobilizat de răufăcători nu poate schimba acele, etc.

De regulă, cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârșite sub imperiul constrângerii fizice, sunt fapte săvârșite din inacțiune, făptuitorul fiind împiedicat la îndeplinirea unei obligații legale. Se pot însă săvârși și fapte din acțiune, când făptuitorul este un simplu instrument la comanda unei energii străine. De exemplu, o persoană alunecă pe gheață și în cădere distruge vitrina unui magazin, o persoană este împiedicată și în cădere vatâmă integritatea corporală a unui copil, etc.

A. Condițiile constrângerii fizice

1.Să existe o constrângere directă asupra fizicului unei persoane. Acțiunea de constrângere poate proveni din partea unei persoane (imobilizare, sechestrare), din partea unui animal (câinele dresat imobilizează făptuitorul), din partea unui fenomen al naturii care răpește libertatea de mișcare a făptuitorului, în sensul că îl oprește de la acțiune ori îl împinge la executare unei acțiuni pe care în condiții normale nu ar fi executat-o.

2.Persoana constrânsă să nu poată rezista acestei energii. Această condiție are în vedere natura constrângerii căreia nu i se poate opune o rezistență eficace. Cel constrâns nu a putut rezista constrângerii, săvârșind astfel fapta prevăzută de legea penală'.

Dacă există posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns este obligat la aceasta. De exemplu, militarul sechestrat într-o încăpere la parterul unei locuințe, avea posibilitatea să se elibereze prin fereastra locuinței. Posibilitatea de a rezista constrângerii se apreciază în funcție de cazul concret, ținând seama de natura și intensitatea forței de constrângere, precum și de capacitatea și starea psihică a persoanei constrânse2.

3.Sub imperiul constrângerii fizice, persoana constrânsă să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Dacă cel constrâns fizic nu săvârșește o faptă de natură penală nu sunt incidente dispozițiile care privesc constrângerea fizică.

4.5.2. Constrângerea morală

Constrângerea morală este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei care constă în presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului altei persoane, prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana celui amenințat ori a alteia, și care nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală3.

Sub imperiul amenințării cu pericolul grav, cel amenințat nu mai are libertatea de hotărâre și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, fapta săvârșită în aceste condiții nefiind infracțiune fiindcă lipsește vinovăția. De exemplu, funcționarul întocmește un act fals fiind amenințat cu uciderea copilului său care a fost răpit.

B. Condițiile constrângerii morale

1.Să existe o acțiune de constrângere asupra psihicului făptuitorului, exercitată printr-o amenințare serioasă care are ca efect o temere puternică produsă persoanei amenințate, datorită căreia acesteia îi lipsește libertatea de a hotărî liber și de a și dirija voința. Sub imperiul amenințării, persoana amenințată are de ales în a suferi răul grav cu care este amenințată sau în a săvârși fapta prevăzută de legea penală.

Amenințarea poate fi făcută oral sau în scris, direct sau indirect, pericolul grav cu care se amenință, dacă nu se săvârșește fapta pretinsă de cel ce amenință, putând primejdui viața, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui amenințat ori a altei persoane1.

2.Pericolul grav cu care se amenință să nu poată fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Așadar, făptuitorul constrâns să fi recurs la săvârșirea faptei numai dacă nu are altă posibilitate de a înlătura răul cu care este amenințat.

Stabilirea inevitabilității ori a posibilității de evitare a pericolului altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, se apreciază în concret, ținându-se seama de împrejurările în care a avut loc constrângerea și de persoana făptuitorului. Dacă cel amenințat avea posibilitatea să recurgă la alte mijloace pentru a evita pericolul grav decât prin săvârșirea faptei (de exemplu să denunțe fapta, să ceară ajutor, etc), pericolul nu este inevitabil.

Deși legea nu prevede, credem că între răul cu care se amenință și fapta săvârșită trebuie să existe o anumită proporție, altfel constrângerea morală nu poate fi invocată. De exemplu, cel amenințat cu darea în vileag a unei relații adulterine, pentru a-și salva căsătoria, săvârșește o infracțiune de omor.

3.Sub imperiul constrângerii morale să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, în caz contrar, dispozițiile care reglementează constrângerea morală nu sunt incidente.

4. Răul cu care se amenință să fie injust, altfel nu există constrângere morală. De exemplu, sub amenințarea că va fi denunțat pentru săvârșirea unei infracțiuni de trafic de stupefiante, cel amenințat săvârșește o infracțiune de vătămare corporală gravă.

Constrângerea fizică și constrângerea morală exclud vinovăția celui constrâns la săvârșirea faptei. Cel care a constrâns la săvârșirea faptei va răspunde însă penal, fie în calitate de complice (de exemplu, cel ce pune piedică unei persoane iar aceasta în cădere vatămă integritatea corporală a unei alte persoane), fie în calitate de instigator la infracțiunea săvârșită(de exemplu, sub amenințarea armei, funcționarul întocmește în fals un înscris oficial), cazuri în care există o participație improprie în modalitatea intenție și lipsă de vinovăție.

4.6. : Iresponsabilitatea ( art.48 Cod penal)

Iresponsabilitatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin care se înțelege starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care datorită alienației mintale sau altor cauze, nu poate să-și dea seama de semnificația socială a acțiunilor (inacțiunilor) sale și de urmările acestora sau care nu poate fi stăpână pe acțiunile sale și comite o faptă prevăzută de legea penală1.

Iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a persoanei atât sub aspect intelectiv, când aceasta nu-și poate da seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale, cât și sub raport volitiv, când nu-și poate dirija voința în mod normal. Iresponsabilitatea se poate datora unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăților psihice (debilitatea, cretinismul, infantilismul, idioțenia), unor fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leșin), unor tulburări psihice provocate prin intoxicații cu alimente, medicamente, alcool, sau substanțe stupefiante care alterează psihicul".

Incapacitatea psihică a persoanei poate fi permanentă sau accidentală, congenitală sau survenită, dar pentru a înlătura caracterul penal al faptei comise, starea de iresponsabilitate trebuie să fie totală și să existe în momentul săvârșirii faptei de către făptuitor. Stabilirea stării de responsabilitate sau iresponsabilitate se face de către medici specialiști care trebuie să stabilească dacă la momentul săvârșirii faptei persoana fizică avea sau nu capacitatea psihică de a înțelege sensul acțiunilor sau inacțiunilor sale, dacă a fost sau nu capabilă să-și dirijeze voința în mod conștient, funcție de concluziile medicilor, organele judiciare urmând să decidă dacă pentru persoana în cauză există sau nu răspundere penală.

4.6.1. Condițiile iresponsabilității

1.Făptuitorul să fie lipsit fie de capacitatea de a înțelege semnificația socială a acțiunilor (inacțiunilor) sale, fie de aceea de a-și dirija singur voința. Este suficient să lipsească numai una din aceste capacități.

2.Starea de iresponsabilitate să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală. Este îndeplinită această condiție și atunci când, după săvârșirea faptei, făptuitorul și-a recăpătat capacitatea intelectuală și volitivă. Nu este în stare de iresponsabilitate cel ce și-a provocat o astfel de stare sau care a acceptat să i se provoace o astfel de stare pentru a o putea invoca. De exemplu, a acceptat să fie hipnotizat pentru a săvârși fapta în această stare.

Dacă fapta a fost comisă în stare de iresponsabilitate iar ulterior făptuitorul devine responsabil, fapta săvârșită în stare de iresponsabilitate își păstrează caracterul neinfracțional. Dacă însă în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul era responsabil iar ulterior acesta devine iresponsabil, această stare nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei, dar procesul va fi suspendat sau executarea pedepsei va fi amânată până la însănătoșire sau până la împlinirea termenului de prescripție1 (a răspunderii penale sau a executării pedepsei, după caz).

3.Fapta comisă de iresponsabil să fie prevăzută de legea penală, fiindcă dacă nu se comite o infracțiune legea penală nu poate fi aplicată.

Fapta săvârșită în stare de iresponsabilitate nu este infracțiune pentru că nu este comisă cu vinovăție. Fiind o cauză personală, ea produce efecte numai față de cel aflat în această stare(/'« persona), deci nu se răsfrânge asupra participanților.

Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei și înlătură pe cale de consecință și răspunderea penală, față de făptuitorul iresponsabil putându-se lua însă măsuri de siguranță cu caracter medical (obligarea la tratament medical sau internarea medicală). Răspunderea civilă a făptuitorului iresponsabil nu este înlăturată, acesta putând fi obligat la repararea pagubei cauzate prin săvârșirea faptei comise.

4.7. : Beția (art.49 Cod penal)

Beția reprezintă o stare psihofizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului și facultăților psihice ale persoanei anumite substanțe excitante sau narcotice consumate ori introduse în corpul său1.

în mod obișnuit ea se datorează alcoolului însă poate fi și efectul consumului unor alte substanțe ca morfina, cocaina, heroina, a unor medicamente, etc.

Substanțele alcoolice sau narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psihofizică a acesteia, de la diminuare până la abolirea completă a capacităților intelective și volitive în deter¬minarea atitudinii față de faptele pe care le săvârșește în această stare.

4.7.1. Felurile stării de beție

Beția se poate produce în împrejurări diferite, poate fi de intensitate diferită și să aibă consecințe juridice diferite2.

In funcție de împrejurările în care se ajunge în stare de beție, de poziția psihică a făptuitorului, beția poate fi :

a)accidentală(fortuită) sau involuntară, care se produce independent de voința celui care ajunge în această stare. De exemplu, bolnavul, în urma administrării unor medicamente, persoana constrânsă

să consume băuturi alcoolice sau care consumă băuturi aparent inofensive fără să cunoască efectele lor, etc.

b)voluntară, care există atunci când consumul de alcool sau alte substanțe s-a făcut voit, persoana care a ingerat astfel de substanțe cunoscând efectele acestora. în doctrina penală3, beția voluntară este cunoscută sub forma beției simple și a beției premeditate, distincția între aceste forme ale beției voluntare fiind importantă de făcut fiindcă poate produce consecințe juridice diferite.

Beția simplă, adică stare de beție provocată voluntar, fără intenția de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală, poate constitui în funcție circumstanțele concrete ale cauzei, fie circumstanță atenuantă, fie circumstanță agravantă.

Beția premeditată sau preordinată, adică starea de beție anume provocată de făptuitor pentru a săvârși o faptă prevăzută de legea penală, constituie întotdeauna o circumstanță agravantă deoarece făptuitorul și-a provocat această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârșirea faptei sau pentru a putea să invoce această stare drept scuză a săvârșirii faptei.

în funcție de gradul de intoxicație cu alcool sau alte substanțe, beția poate fi:

a)completă, când persoana ajunsă în această stare nu-și mai dă seama de acțiunile sau inacțiunile sale, de urmările și pericolul social al acestora, capacitatea de a-și dirija voința fiind abolită;

b)incompletă, când intoxicația cu alcool sau alte asemenea ubstanțe este într-o fază incipientă, manifestată de regulă prin excitabilitate, impulsivitate și slăbirea posibilităților de inhibare, stare în care făptuitorul rămâne stăpân pe acțiunile sale, fiind capabil să-și dirijeze voința, capacitatea persoanei de a fi stăpân pe acțiunile sale fiind doar slăbită și nu abolită.

Influența stării de beție asupra răspunderii penale este diferită după felul în care aceasta este realizată și după gradul de intoxicare. Astfel, beția voluntară completă simplă, poate constitui după caz circumstanță atenuantă sau agravantă(art.49 alin.2 Cod penal), beția voluntară premeditată (fie completă, fie incompletă) constituie întotdeauna o circumstanță agravantă (art.75 alin. 1 lit. e Cod penal), iar beția accidentală incompletă poate constitui circumstanță atenuantă (art.74 alin.2 Cod penal).

Pentru a constitui cauză care înlătură caracterul penal al faptei în sensul art. 49 alin.l Cod penal, beția trebuie să fie accidentală și completă produsă prin alcool sau alte asemenea substanțe.

4.7.2. Condițiile stării de beție (beția accidentală completă)

Pentru existența acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:

1.starea de beție să se datoreze alcoolului sau altor asemenea substanțe și să existe pe tot timpul comiterii faptei;

2.starea de beție în care se găsește făptuitorul să fie accidentală, fortuită, adică să se fi produs fără voința celui ajuns în această stare;

3.starea de beție să fie completă, deoarece numai atunci făptuitorul nu are reprezentarea faptei sale socialmente periculoase și a urmărilor cauzate de faptă;

4.fapta comisă să fie prevăzută de legea penală.

Fapta săvârșită în stare de beție accidentală completă nu constituie infracțiune fiindcă este săvârșită fără vinovăție, astfel că se înlătură caracterul penal al faptei și răspunderea penală a făptuitorului.

4.8. : Minoritatea făptuitorului (art.50 Cod penal)

Această cauză care înlătură caracterul penal al faptei privește minorii care nu răspund penal, adică cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei cu vârsta între 14 ani împliniți și 16 ani neîmpliniți, care la data comiterii infracțiunii nu aveau discernământ (art.99 alin. 1,2 Cod penal). Pentru minorii cu vârsta de până la 14 ani neîmpliniți, există așadar o prezumție absolută de lipsă de discernământ, chiar dacă în concret minorul cu vârsta de până la 14 ani ar avea discernământ, astfel că un astfel de minor nu va răspunde niciodată penal. Pentru minori între 14 și 16 ani neîmpliniți, prezumția este relativă, astfel că, dacă se va dovedi că un astfel de minor a avut discernământ la data săvârșirii faptei, acesta va răspunde penal. Prezumția relativă a lipsei discernământului la minorul cu vârsta între 14 și 16 ani, poate fi așadar răsturnată prin dovada că la data săvârșirii faptei minorul avea discernământ, sarcina probei incumbând acuzării.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii faptei nu îndeplinea condițiile pentru a răspunde penal nu este infracțiune, prezumându-se că fapta a fost săvârșită fără vinovăție, datorită lipsei discernământului.

Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei și pe cale de consecință și răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este însă înlăturată, pentru fapta săvârșită de minor urmând să răspundă civil persoanele care l-au avut pe minor sub pază sau îngrijire, dacă se constată culpa acestora (art.1000 alin. 1,2,4,5 Cod civil).

Capitolul 5 : Concluzii

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei (ID: 126662)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei

Copyright Notice

.contractul de Inchiriere Ca Temei Juridic al Folosintei Locuintei

Cаlificаreа Stаtutului Juridic Аl Pаrticipаntilor In Cаdrul Conflictului Militаr DIN Ucrаinа

Conflictul Colectiv de Munca

Dreptul Procesual Civil

Procedura Examinarii Actiunii In Materie de Contencios Administrativ

Cercetare Criminologica Intermediara

Copyright Notice

Similar Posts