Caracterele Dreptului Procesual Civil

Definiție:

Dreptul procesual civil este ansamblu de norme juridice care reglementează modul de judecată de către instanțele judecătorești a pricinilor privitoare la drepturile civile ori la interesele legitime care se pot realiza numai pe calea justiției, precum și modul de executare silita a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii.

Caracterele dreptului procesual civil

1. Are caracter sancționator pentru că asigură rezolvarea litigiilor și garantează eficacitatea dispozițiilor de drept material.

2. Are caracter reglementar pentru că atât voința părților cât și cea a judecătorilor este limitată de dispozițiile constituționale ale codului de procedură civilă și a altor acte care conțin norme de ordine publică.

3. Are caracter formalist întrucât actele de procedură sunt supuse unor exigențe de formă și unor termene în înăuntru cărora trebuie exercitate anumite acte de procedură.

4. Are caracter de drept comun pentru că procedura civilă reprezintă norma generală atunci când o anumită cauza nu este reglementată sau prevăzută complet în acea procedură.

Izvoarele dreptului procedural civil

1. Constituția

2. Actele și tratatele internaționale la care România este parte și pe care le-a ratificat

– convenția europeană a drepturilor omului

– convenția privind procedura civilă semnată

3. Legile organice sau ordinale

– codul de procedură civilă

– L 92 / 1992 – organică

– L 56 / 1993 – legea Curții Supreme de Justiție

4. Decretele prezidențiale

5. Ordonanțele guvernului

5. Hotărârile guvernului

Codul de procedură civilă – elaborat în 1965 după codul de procedură francez și a Cantonului general.

Norme de procedură se găsesc și în Codul civil, comercial, muncii, etc.

Procesul civil

Este activitatea desfășurată de instanță, părți, organe de executare care participă la înfăptuirea justiției în cauzele civile în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile supuse judecății și executării civile a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii conform procedurii prevăzută de lege.

Alte persoane – martori experți.

Alte organe – autoritatea tutelară.

Așa cum rezultă din definiție procesul civil are 2 faze:

– faza de judecată – cognițio.

– faza de executare silită – execuțio.

Judecata – prima fază – are mai multe etape:

– etapa scrisă – cererea de chemare în judecată, întâmpinarea;

– etapa dezbaterilor – se propun, administrează probele;

– etapa deliberării și pronunțării – numai a judecătorilor – pronunțarea hotărârilor;

– etapa apelului – cale de atac ordinară;

– etapa recursului – cale de atac extraordinară;

– etapa cailor extraordinare.

Prima etapa – scrisă – este obligatorie, celelalte etape pot să nu mai urmeze din hotărârea părților.

Executarea – a doua fază – poate să apară numai când debitorul nu își execută obligațiile de bună voie. Este desfășurată de executorii judecătorești – își desfășoară activitatea independent de instanțele de judecată.

Principiile fundamentale ale dreptului preocesual civil

1. Principiul contradictorialității – motorul instanței:

Acest principiu îngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și descoperirea drepturilor sau intereselor lor în cursul desfășurării judecării litigiului.

Nu este exprimat într-o formă directă dar el se deduce din numeroase dispoziții legale cum ar fi:

– faptul că prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare părțile își aduc la cunoștință reciproc pretențiile și apărările precum și probele pe care înțeleg să se sprijine; sau prevederea că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după înfățișarea sau citarea părții;

– faptul că președintele completului este obligat să dea cuvântul părților pe rând și dacă este nevoie chiar în replică;

– faptul că înființarea probelor se face în ședință publică după ce părțile își exprimă opinia asupra admisibilității lor;

– faptul că hotărârea judecătorească se comunică întotdeauna când termenul de apel sau recurs curge din momentul comunicării pentru ca părțile să poată examina hotărârea și să decidă dacă o atacă sau nu în funcție de cuprinsul ei.

În unele cazuri justificate de urgență sau eficacitate, legea permite ca provizoriu contradictorialitatea să fie înlăturată cum ar fi în cazul sechestrului asigurator sau în cazul ordonanței președințiale. Și în toate cazurile, ulterior în căile de atac contradictorialitate este restabilită judecata făcându-se cu citarea părților.

2. Principiul dreptului de apărare:

Este reglementat constituțional în art. 24. Dreptul la apărare are 2 sensuri:

a. material – mai larg – și care cuprinde întregul complex de drepturi și garanții procesuale care asigură parților posibilitatea de a-și apăra drepturile și interesele.

b. formal – mai restrâns – și care vizează dreptul părților de a-și angaja un apărător.

Realizarea dreptului la apărare prin prisma modului de organizare și funcționare a instanțelor este asigurat de:

– existenta unui sistem de principii care stă la baza organizării și funcționarii instanțelor cum ar fi legalitatea, egalitatea, gratuitatea, colegialitatea, publicitatea.

De asemenea principiul dreptului la apărare își găsește reflectarea în obligativitatea judecătorilor de a avea rol activ în organizarea ierarhică a instanței judecătorești care asigură părților parcurgerea a 2 grade de jurisdicție, iar pentru că drepturile părții să nu fie afectate prin exercitarea căi de atac avem principiul, „nu-ți poți înrăutății situația în propria cale de atac “.

Dreptul la apărare se realizează și prin unele dispoziții procedurale cum ar fi:

– cea cuprinsă în art. 85 care prevede că judecătorul nu poate hotărî decât după citarea și înfățișarea părților;

– cele cuprinse în art. 112 – 115 -132 care prevăd posibilitatea părții de a propune probe;

– art. 114 – 116 care prevăd obligativitatea comunicării copiei cererii de chemare în judecată și a întâmpinării;

– art. 146 în baza căruia părțile pot solicita termen pentru a depune concluzii scrise.

Dacă ne întoarcem la sensul restrâns al principiului potrivit art. 156 pentru motive temeinice instanța poate să amâne cauza la cererea părții pentru ca aceasta să-și angajeze apărător.

Asistența juridică gratuită – care prevede că cel ce nu poate să facă față cheltuielilor unor judecăți fără a-și primejdui propria întreținere sau a familiei sale poate solicita asistență juridică care cuprinde asistență și apărare gratuită din partea unui avocat desemnat de consiliul baroului.

Cererea se face în scris de către parte, arătându-se starea materială și anexându-se dovezi scrise iar instanța după ce va cere lămuriri părți sau informații de la autoritățile locale va dispune acordarea asistenței fără dezbateri publice prin încheierea în camera de consiliu.

Asistența judiciară poate fi încuviințată oricând în cursul judecății în tot sau în parte.

Partea potrivnică poate oricând să înfățișeze dovezi cu privire la adevărata stare materiala a părții, instanța fiind datoare să le verifice.

Dacă cererea s-a făcut cu rea credință instanța va reveni asupra asistenței acordate și va putea condamna partea la o amendă egală cu sumele de plată de care a fost scutită.

Încheierea prin care s-a acordat asistență sau s-a revenit asupra ei nu este supusă nici unei căi de atac.

Dreptul la asistență se stinge prin moartea părții sau prin inbunătățirea stării sale materiale.

3. Principiul rolului activ al judecătorului

În decursul istoriei sau cristalizat 2 tipuri de proceduri: acuzațională și inchizițională.

Prima – acuzațională – lasă dezbaterile la diligența părților ori a celor care le reprezintă pentru că procesul civil este un proces al intereselor particulare.

A doua -inchizițională – oferă judecătorului rolul de a conduce dezbaterile în vederea descoperirii adevărului.

Dacă în procedura acuzațională persoana centrală este partea sau avocatul în procedura inchizițională persoana centrala este judecătorul.

În procedura actuală avem un compromis, cu accente pe procedura inchizițională.

Judecătorul este obligat să aducă la cunoștința părților drepturile și obligațiile pe care le au în diferitele etape ale judecații, termenele imperative în care trebuiesc îndeplinite anumite acte de procedură, este obligat să pună în discuția părților calificarea exactă a cererii în raport de conținutul ei și nu după denumirea dată de parte, poate și trebuie să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative care vizează organizarea judecătorească, competența sau procedura propriu-zisă.

Judecătorul poate ordona probe din oficiu chiar peste voința părți dacă ele sunt necesare pentru o justă soluționare a cauzei.

4. Principiul disponibilității

– care guvernează procesul civil este opus principiului oficialității care guvernează dreptul penal.

În conținutul său acest principiu cuprinde următoarele drepturi:

a. Dreptul persoanelor interesate de a porni sau nu procesul civil:

Excepții:

– Autoritatea tutelară poate porni procesul cu acțiune civilă

– Procurorul

– oricine

Din oficiu instanța poate să pună în mișcare acțiunea civilă – în cadrul acțiunii de divorț.

b. Dreptul de a determina limita cererii de chemare în judecată sau a apărării:

– pe cine cheamă în judecată și pentru ce. Reclamantul, pârâtul sau alte persoane pot intra în proces ele singure. Instanța din oficiu nu poate introduce alte persoane într-un proces.

c. Dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv dedus judecații:

– act de dispoziție pe care reclamantul îl poate face.

d. Dreptul de achiesare

Pârâtul poate să se prezinte în instanță și să recunoască pretențiile reclamantului.

– total;

– parțial

e. Dreptul de a stinge litigiul prin tranzacție:

Pe parcursul derulării procesului se ajunge la concluzia împăcării.

f. Dreptul de a ataca sau nu hotărârea și de a stărui sau nu în calea de atac exercitată.

g. Dreptul de a cere executarea hotărârii judecătorești.

5. Principiul publicității

Derivă din art. 126 din Constituție – 121 alin. 1 codul de procedură civilă și din art. 5

L. 92/ 1992.

Art. 126 „C“ – ședințele sunt publice.

Ședințele se țin la sediul instanței, la ore stabilite

= garanție a corectitudinii și imparțialității.

Excepții:

– când instanța din oficiu sau la cererea uneia dintre părți poate declara ședința secretă atunci când s-ar vătăma ordinea publică sau moralitatea.

Ședința poate fi secretă în totalitate sau parțial, dar pronunțarea hotărârii are loc întotdeauna în ședință publică.

6. Principiul oralitații

Este prevăzut în art. 127 codul de procedură civilă. Pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel.

Sub sancțiunea nulității, presedintele este obligat să dea cuvântul părților pentru susținerea pretențiilor pentru discutarea regularității actelor de procedură, a probelor sau pentru a pune concluzii.

Principiul oralității asigură publicitatea reala, contradictorialitatea efectivă și exercitarea eficientă a dreptului de apărare.

Actul jurisdicțional

Activitatea judecătorească se desfăsoară prin acte jurisdicționale. Pentru a defini actul jurisdicțional trebuie să avem în vedere 3 criterii: formal; funcțional; organic.

Criteriul formal – are următoarele componente:

1. Judecatorul – se exprimă prin decizii de speță care de regulă produc efecte relative numai cu privire la părțile din proces.

2. Judecatorul se exprimă întotdeauna prin decizii ulterioare.

3. Judecatorul acționeaza de regula la cerere.

4. Judecatorul se pronunță prin acte solemne – hotărâri.

5. Activitatea judecătorească se desfasoară sub formă de proces.

Dupa criteriul funcțional – judecătorul se supune numai legii și actul judecătoresc se bucură de autoritate de lucru judecat.

Dupa criteriul organic – actul jurisdicțional are ca și condiții:

– independența instanțelor și judecătorilor;

– principiul instanțelor succesive – controlul judecătoresc;

– principiul colegialității.

Acestea sunt criteriile după care se caracterizează actele jurisdicționale.

Procedura necontencioasă

Art. 331 – 337

Definiție: este aplicabilă procedura necontencioasă în cererile pentru care este nevoie de mijlocirea instanței fără a se urmării însă stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană.

Ea se aplică în cererile privitoare la darea autorizațiilor judecătorești, la luarea unor măsuri de supraveghere, ocrotire sau asigurare de drepturi și atunci când legea dă în căderea președintelui instanței luarea unor măsuri cu caracter necontencios.

Exemplu:

adopțiile;

înscrierile de sindicat;

constituirea asociaților;

investirea cu formulă executorie.

Reguli generale de soluționare

Sesizarea instanței se face prin cererea care trebuie să cuprindă:

– numele, prenumele și domiciliul părților;

– arătarea obiectului, motivarea și semnătura celui care face cererea;

– cererea se însoțește de înscrisuri.

Competența:

– este competentă pentru soluționare instanța care deține actele sau la care se afla în curs de soluționare.

Compunerea completului:

– completul este format din 1 judecător.

Soluționarea cererii:

Prin încheiere, care nu are puterea lucrului judecat dar are caracter constitutiv de drepturi.

Încheierea este executorie de drept, nefiind necesară investirea cu formulă executorie, iar apelul nu suspendă executarea.

Instanța de apel – poate suspenda executarea la cerere.

Pot fi atacate în apel și recurs daca nu se prevede altfel.

Căile de atac – apel si recurs.

Termenul de apel curge de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei adsenți fiind de 15 zile.

Apelul – de orice parte interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluționarea cererii.

Atât apelul cât și și recursul se judecă de în camera de consiliu.

În cadrul apelului dacă încheierea este dată de președintele judecătoriei ea se judecă de instanța superioară; iar dacă încheierea este dată de președintele Tribunalului sau a Curții de Apel, apelul se judecă de completul instanței respective.

Termenul de recurs curge de la comunicare sau de la pronunțare (15 zile).

Procedura necontencioasă se completează cu cea contencioasă în masura în care normele sunt sau nu potrivnice.

Contractele judiciare

În procedura contencioasă soluționând litigiul între părți judecătorul pronunță o hotărâre care se impune părților.

Acest acord este considerat un contract judiciar.

Contractul judiciar – acord al parților sau o convenție a părților în cursul unui proces și în fața judecătorului.

Contractele judiciare pot pot exista numai în domeniile în care le este îngăduit părților să tranzacționeze.

Acordul părților trebuie trebuie constatat de judecătorul competent să judece litigiul, iar judecătorul care constată acordul părților trebuie să fie competent să judece însă litigiul dintre ele.

Categorii de contracte judiciare

Contracte judiciare legale

Contracte judiciare de executare

Contracte judiciare propriu-zise

Contracte judiciare legale

acele acte juridice de natură contractuală care nu au eficacitate decât cu concursul formelor judiciare.

Adopția – acord solemn al părților constatat prin hotarâre.

Contracte judiciare de executare

poprirea – formă de executare ce dă dreptul creditorilor să urmărească sumele sau efectele pe care o terță persoană le datorează debitorului și constă în indisponibilizarea acestora în mâinile terțului debitor și obligația de a le plăti direct creditorului.

Procedura popririi este o procedură jurisdicțională care are 2 faze:

de înființare – competenta executorului judecătoresc;

de validare – competența judecătorului;

Contracte judiciare propriu-zise

Nu au o existență extrajudiciară, geneza lor fiind eminamente judiciară.

Feluri:

Contracte judiciare care privesc formele judecății

prorogarea judiciară de competență

litisconsorțiu voluntar

renunțarea la excepții sau la invocarea altor nereguli procedurale

formularea interventiei principale direct în apel

judecarea cererii reconvenționale împreună cu cererea principală chiar dacă este introdusă tardiv.

Contracte judiciare care privesc fondul litigiului

renunțarea la judecată

hotărârea parțială

Aceste contracte judiciare NU produc efectele decât cu privire la părțile procesului care și-au dat acordul.

Efectele pentru toate contractele

contractuale

judiciare

=> în sensul că au forță obligatorie și autoritate de lucru judecat care duce la forță executorie.

În toate cazurile judecătorul înregistrând voința părților face un act de jurisdicție și nu un act de pură administrație.

Acțiunea civilă

Definiție:

Ansamblu mijloacelor procesuale prin care în cadrul procesului civil se asigură protecția dreptului subiectiv prin recunoașterea sau realizarea lui (în cazul în care este contestat) sau a unor situații juridice ocrotite de lege.

Fie că acțiunea este privită în sens obiecti, ca mijloc de apărare al dreptului subiectiv civil, fie că este privită în sens subiectiv ca drept subiectiv procesual al titularului dreptului de a urmării realizarea lui trebuie reținut că:

Acțiunea trebuie concepută în legătură cu protecția dreptului subiectiv civil, de care însă este distinctă și în legătură cu anumite interese ocrotite de lege.

Acțiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale prevăzute de legea de procedură.

Acțiunea este uniformă adică cuprinde aceleași mijloace procesuale indiferent de dreptul care se valorifică.

În momentul în care titularul dreptului subiectiv sau al interesului ocrotit de lege apelează la acțiune, ea se individualizează și devine proces.

Elementele de legătură între dreptul subiectiv și acțiunea civilă se regăsesc în dreptul la acțiune.

Dreptul la acțiune:

Constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanție a realizării sale.

Drepturile care intră în compunerea dreptului la acțiune se concretizează în acte de procedură care se fac potrivit regulilor de procedură.

În dreptul la acțiune se include și dreptul de a cere executarea silită, fără această includere el fiind incomplet și lipsit de eficiență.

Dreptul la acțiune se stinge în întregul său prin intervenirea prescripției extintive.

Se stinge doar dreptul de a obține condamnarea pârâtului și executarea silită.

Dreptul la acțiune se naște în momentul în care este încălcat dreptul subiectiv sau interesul ocrotit de lege.

Elementele acțiunii civile:

Părțile. Întrucât acțiunea este legată de dreptul subiectiv ea nu poate fi concepută fără existenta a cel puțin 2 persoane fizice sau juridice.

Denumirea generică de părți primește denumiri particulare în funcție de cadrul procesual în care ne aflăm.

Vorbind de părți avem în vedere persoanele între care s-a legat raportul juridic dedus judecății și nu de reprezentanții lor legali și convenționari.

Părțile legate inițial prin acțiune pot introduce la cererea lor în proces și terțe persoane sau aceste terțe persoane pot intra singure în proces din proprie inițiativă – voluntar sau aduși de alți – denumirea regenică – terți.

Celor cărora legea le recunoaște legitimare procesuală activă adică dreptul de a intoduce acțiunea sunt și ele părți în proces – procurorul, autoritatea tutelară.

2. Obiectul. Indiferent de obiectul dreptului subiectiv civil, acțiunea are întotdeauna ca obiect protecția acestui drept. Acțiunea poate avea ca obiect și protecția unor interese.

Obiectul procesului îl constituie ceea ce părțile consideră că trebuie dedus judecății respectiv o problemă de fapt cu încadrarea ei în drept.

Obiectul acțiunii civile se concretizează în raport de mijlocul procesual folosit.

Obiectul acțiunii:

licit

posibil

determinat

3. Cauza. Scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau a celui care se apără.

Cauza acțiunii numită causa petendi nu este același lucru cu cauza raportului juridic (causa debendi). Altfel spus, cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată și nu a acșiunii în totalitatea ei.

Cauza cererii de chemare în judecată sau temeiul juridic poate fi pusă în discuția părților de instanța de judecată și interesează instituția puterii lucrului judecat și a litis pendentei.

Atât cauza acțiunii cât și cauza cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să existe

să fie reală

să fie licită

sa fie morală.

Condițiile de exercițiu ale acțiunii civile

Exercițiul acțiunii civile este liber. Acțiunea este facultativă, însă pentru punerea în mișcare a acțiunii civile este nevoie de voință. Odată ce voința există trebuie îndeplinite cumulativ 4 condiții:

afirmarea unui drept;

existența unui interes;

capacitatea procesuală

calitatea procesuală;

Afirmarea unui drept

= Existența unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat sau a unui interes legitim care trebuie ocrotit.

Verificarea în fapt a existenței dreptului se face pe calea acțiunii. Hotărârea judecătorească este cea care stabilește existența sau inexistența dreptului.

Dreptul subiectiv civil afirmat pentru a se bucura de protecție juridică trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– să fie recunoscut și ocrotit de lege;

– să fie exercitat în limitele sale externe ( care pot fi de ordin material sau juridic) și în limitele sale interne (adică numai potrivit scopului economic și social pentru care a fost stabilit sau creat de lege).

– să fie exercitat cu bună credință

– să fie actual – adică să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.

Excepții:

această ultimă condiție trebuie îndeplinită numai când se solicită realizarea dreptului.

Art. 110 Codul de procedură civilă permite introducerea unei acțiuni înainte de împlinirea termenului.

cererile pentru predarea unui imobil se pot face înainte de împlinirea termenului de închiriere sau de locațiune – dar cu efect numai de la împlinirea termenului.

Art. 110 Codul de procedură civilă – în cazul obligațiilor alimentare sau al prestațiilor periodice când se poate solicita executarea lor la termen.

Excepțiile relative se ridică la prima înfățișare.

Președintele instanței (Art. 110) poate încuvința în general înainte de împlinirea termenului orice cereri pentru executarea la termen a unei obligații, dar numai când socotește că cererile sunt îndreptățite pentru întâmpinarea unei pagube însemnate.

Sancțiunea în cazul lipsei dreptului se pronunță după dezbateri contradictorii și constă în respingerea acțiunii.

Acțiunea poate fi respinsă și prematur introdusă fără a intra în cercetarea fondului atunci când dreptul nu este actual.

Reclamantul va putea reintenta cererea atunci când s-a împlinit termenul sau condiția.

Excepția prematurității trebuie ridicată de pârât, el fiind cel lezat.

Existența unui interes

Pentru exercitarea unei acțiuni nu este suficient să afirmi existenta unui drept ci trebuie să justifici și un interes. Adică, folosul practic urmărit.

Interesul poate fi:

Material – când se urmărește obținerea unui folos de ordin patrimonial.

Moral – când se urmărește obșinerea unei satisfaceri sufletești.

Condiția interesului trebuie să existe în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conținutul procedurii.

Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:

să fie legitim – să nu vină în contradicție cu legea;

să fie personal – în folosul practic, să-l vizeze pe cel ce recurge la forma procedurală și nu pe adversarul său; Și în cazul în care acționează alte persoane sau organe în locul titularului, folosul se resfânge asupra lor;

să fie născut și actual – cel care actionează dacă s-ar abține, s-ar expune unui prejudiciu.

În principiu dacă dreptul este actual și interesul este actual.

Sancțiunea lipsei interesului sau a lipsei interesului sau a lipsei unei cerințe a interesului este respingerea actiunii.

Invocarea lipsei interesului se face pe calea excepției. Excepția poate fi ridicată de partea adversă, de procuror sau de instanță din oficiu.

Capacitatea procesuală

reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile.

Capacitatea procesuală de folosință

acea parte a capacității care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual.

Art. 4 orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Persoanele fizice cu această calitate de la naștere și până la moarte.

Persoanele juridice au această capacitate de la înregistrare, înfințare și până la încetarea persoanei juridice. În cazul persoanei juridice se aplică principiul specialității capacității de folosință.

Capacitatea procesuală de exercițiu

acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are dreptul de a valorifica singură un drept în justiție, exercitându-și singur toate drepturile procesuale și îndeplinindu-și toate obligațiile procesuale – capacitatea de a sta în judecată.

Art. 42 persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor, nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate.

Reprezentarea apare în cazul persoanei fizice, lipsite de capacitate de exercițiu (minori și persoane puse sub interdicție). Aceste persoane stau în judecată prin reprezentare care pot fi: tutorii; curatorii; părinții.

Art. 44 prevede că este obligatorie numirea curatorului când există contrarietate de interese între reprezentat și reprezentant.

Curatorul special se numește în cazurile când este nevoie de timp până la numirea reprezentantului legal.

Asistarea apare în cazul persoanelor fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii înre 14 – 18). Aceștea sunt citați și stau personal în proces, dar sunt asistați de părinți sau tutore care semnează actele alături de ei și sunt de asemenea citați în proces.

Autorizarea intervine în cazul actelor de dispoziție făcute de reprezentanții legali sau ocrotitorii legali ai minorilor fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Pentru aceștia este necesară autorizarea organului competent care de regulă este autoritatea tutelară.

Persoanele juridice își exercită capacitatea de exercițiu prin organele lor de conducere sau alte persoane împuternicite de aceste persoane.

Actele procesuale sunt lovite de nulitate absolută atunci când nu există capacitate procesuală de folosință.

Când sunt făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exercițiu ele sunt anulabile.

Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea confirma însă în totalitate sau în parte aceste acte.

Excepția lipsei capacității de folosință sau a lipsei capacității de exercițiu poate fi ridicată în orice stare a pricinii, cererea urmând să fie anulată.

4.Calitatea procesuală de exercițiu

→ este îndreptățirea reclamantului, sau pârâtului de a figura în proces.

Art. 112 → distingem că calitatea procesuală a părții care este un element subiectiv a acțiunii civile și care se definește prin nume, domiciliul sau reședință și calitatea de reprezentant, adică calitatea juridică.

Lipsa calității procesuale este o excepție de fond și se sancționează cu respingerea cererii.

Lipsa calității de reprezantant este o exepție de procedură și se sancționează cu anularea cereri.

Calitatea cerută pentru a exercita acțiunea în justiție aparține subiectului activ al dreptului subiectiv civil – aceasta este regula.

Atunci când legiuitorul a dorit, a recunoscut expres calitatea procesuală activă și altor persoane4 care legitimează un interes.

Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea va trebui să justifice atât calitatea procesuală, activă a sa cât și calitatea procesuală activă a pârâtului.

Verificarea de către instantă a calității procesuale active și pasive se face prin controlarea cererii de chemare în judecată în cuprinsul careia (potrivit art. 112) trebuie indicat obiectul cauzei și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

Verificarea calitătii procesuale se face înainte de începerea dezbaterilor doar în cazul drepturilor reale se face în cadrul dezbaterilor.

În timpul procesului poate avea loc o transmisiune a calității procesuale active sau pasive, prin transmiterea drepturilor și obligațiilor care intră în conținutul raportului juridic dedus judecății.

Transmiterea poate fi:

– legală – la persoanele fizice se face cel mai adesea pe calea succesiunii; În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală se face pe calea reorganizării care poate fi prin comasare, divizare, fuziune, absorție.

– convențională – intervine în baza unei înțelegeri între părți și terți, vânzare, donație, cesiune de creanță, etc.

Cel ce dobândește calitatea procesuală în urma transmisiunii preia procesul în starea în care se găsește în acel moment.

Lipsa calității procesuale poate fi invocată pe cale de excepție de partea interesată, de procuror sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului, iar în caz de admitere se respinge acțiunea.

Când pentru analizarea excepției lipsei calității procesuale aceasta s-a unit cu fondul iar instanța constată că există dar acțiunea este pornită de o persoană fără calitate va respinge acțiunea nu ca nefondată ci ca introdusă de o persoană fără calitate.

Procesul va putea fi redeschis de titularul dreptului.

Când acțiunea s-a respins pentru lipsa calității procesuale pasive reclamantul va putea introduce o nouă acțiune împotriva persoanei care are adevărata calitate de pârât.

În cazul acțiunii reale pârâtul poate, până la prima zi de înfățișare, să arate titularul dreptului iar dacă acesta recunoaște susținerile pârâtului și reclamantul consimte va lua locul pârâtului.

Când cel arătat ca titular al dreptului, nu se înfățișează sau tăgăduiește va primi calitatea de intervenient principal și hotărârea îi va fi opozabilă.

Clasificarea acțiunilor civile

În funcție de scopul material urmărit de reclamant avem acțiuni în:

realizare de drepturi;

constatare de drepturi;

constituire de drepturi;

1. Realizare de drepturi – mai sunt: – în adjudecare, în condamnare, în executare.

Acele acțiuni prin care reclamantul care se pretinde titularul unui drept subiectiv civil solicită instanței să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Hotărârile pronunțate în aceste acțiuni constituie titluri executorii. Aceste acțiuni sunt cele mai frecvente și sunt reglementate în art. 109 Cod procedură civilă.

2. Constatare de drepturi – numite și în recunoașterea dreptului sau în confirmare.

Sunt cale acțiuni prin care reclamantul solicită instanței să constate numai existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului – sunt reglementate în art. 111 Cod procedură civilă.

Hotărârile pronunțate în aceste acțiuni nu constituie titlu executoriu(excepție cheltuielile de judecată).

Judecata se face după procedura contencioasă.

Acțiunea în contestare are un caracter subsidiar ia nefiind admisibilă dacă există posibilitatea unei acțiuni în realizarea dreptului.

Pentru introducerea ei este necesară constatarea existenței interesului.

se clasifică în:

acțiuni pozitive – constă existența unui raport juridic;

acțiuni negative – constată inexistenta unui raport juridic;

declaratorii – prin care se cere instanței să constate existența sau inexistența unui raport juridic.

Interogatorii – cele prin care titularul dreptului în mod preventv cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a răspunde dacă recunoaște sau nu dreptul său.

Provocatorii – cele prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sa sau actele sale îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său.

3. Constituire de drepturi – acțiunea în transformare – acțiunea prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte și date pe care le invocă pentru a deduce consecințele ce se impun în vederea creerii unei situații juridice noi.

Aceste acțiuni tind la schimbarea sau desfințarea unor raporturi juridice vechi și la crearea unor raporturi juridice noi.

Hotărârile pronunțate produc efecte numai pentru viitor.

În funcție de natura drepturilor care se valorifică prin acțiune: personale; reale; mixte;

Această clasificare vizează numai acțiuni prin care se valorifică un drept de creanță, rămânând în afară acțiunea care vizează starea și capacitatea persoanelor.

Dacă ne raportăm și la obiectul dreptului subiectiv avem o clasificare în acțiuni personale mobiliare și acțiuni personale imobiliare. La rândul lor se clasifică în acțiuni petitorii și posesorii.

Acțiunile personale

acele prin care se valorifică un drept personal de creanță. Numărul lor este nelimitat.

Ele sunt:

– mobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun mobil, prin natura sa, prin determinarea legii sau prin anticipație valorificat.

– imobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobiliar prin natura sa, prin destinație sau prin obiectul la care se aplică.

Acțiunile reale

cele prin care se valorifică un drept real – numărul lor este limitat.

– mobiliare – când dreptul real valorificat ca obiect un bun mobil.

– imobiliare – când dreptul real valorificat ca obiect un bun imobil.

Acțiunile mixte

se valorifică în același timp un drept de creanță și un drept real în cazul în care drepturile invocate aceeași cauză generatoare sau se regăsesc într-un raport de conexiune.

Această clasificare prezintă importanță sub raportul calității procesuale, al competenței teritoriale și al prescripției.

În ceea ce privește calitatea procesuală în cazul, acțiunii personale titularul se îndreaptă împotriva subiectului pasiv (pârâtul).

În acțiunile reale acțiunea se exercită impotriva deținătorului bunului.

În cazul acțiunilor mixte acțiunea se îndreaptă tot împotriva deținătorului bunului.

Competența teritorială

la acțiunile reale:

imobiliare – locul situării imobilului;

mobiliare – instanța de la domiciliul pârâtului;

la acțiunile personale:instanța de la domiciliul pârâtului

la acțiunile mixte – alternativă.

Prescripția dreptului la acțiune

acțiunile personale – 3 ani;

acțiunile reale – imprescriptibile – unele;

prescriptibile – 30 ani;

prescriptibile – 1 an.

În funcție de calea procesuală aleasă de parte pentru apărarea drepturilor ei:

principale;

accesorii;

incidentale.

Pentru a vorbi de această clasificare este necesară existenta unei acțiuni principală deja pornită. Raportat la această acțiune se pot formula acțiuni accesorii – a căror rezolvare depinde de soluția din acțiunea principală; – incidentale – care pot avea o existență de sine stătătoare dar au fost formulate într-un proces deja pornit.

Importanța acestei clasificări se manifestă în faptul că: acțiunea accesorie și incidentală sunt în competența instanței care poate judeca acțiunea principală.

Există acțiuni care se pot formula numai pe cale principală sau numai pe cale accesorie.

Există acțiuni accesorii care trebuie rezolvate din oficiu dacă nu au fost cerute de părți.

Terțul care introduce acțiunea incidentală dobândește calitatea de parte și hotărârea îi este opozabilă.

În cazul acestor acțiuni termenul căi de atac este cel al acțiunii principale.

Competența instantelor judecătorești

Este capacitatea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau altui organ jurisdicțional de-a soluționa un anumit litigiul. Articolul 123 alin. 1 din Constituție – justiția se realizează prin Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.

Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege. Legea de organizare judecătorească nr. 92 / 1992 articolul 2 – toate litigiile civile pentru care legea nu stabilește o altă competență.

Clasificarea normelor de competență – mai multe criterii

După modul în care se stabilesc sfera organelor de jurisdicție dacă delimitarea se face prin raportare din sisteme diferite sau organe din același sistem, avem:

norme de competență generală;

norme de competență jurisdicțională;

Pentru a se putea stabili care e organul de jurisdicție competent e necesar delimitarea sferei de activitate a categoriei de organe în care se integrează organul respectiv de jurisdicție față de celelalte organe ale statului; delimitarea sferei de activitate între organele aparținând aceluiași organ de jurisdicție în vederea stabiliri competenței jurisdicționale.

Delimitarea competenței între organele judecătorești de grad diferit sau de același grad:

când avem instanță de grad diferit prin delimitarea competenței materială (judecătorie, tribunal, curte de apel);

competența teritorială

articolul 151 codul de procedură civilă

3. Caracterul imperativ sau dispozitiv al normei care reglementează competența, deosebim competența absolută și relativă.

Competența generală și materială în toate cazurile sunt reglementate prin norme care au caracter imperativ.

Competanța teritorială – în principiu are caracter relativ dar în unele cazuri e absolută. Ex. – competența teritorială exclusivă sau excepțională.

Competența generală a instanțelor judecătorești – în lipsa unui text de lege care să poroage soluționarea aceasta va fi de competența instanțelor judecătorești.

Există unele jurisdicții special înfințate prin legi speciale care nu contravin principiilor constituționale, dar în toate cazurile solutionarea litigiilor – nu poate împiedica ca cel interesat să se adreseaze instanței de judecată în baza principiului liber la justiție prevăzut în articolul 21 din Constituție.

Chiar dacă în legile speciale se menționează că hotărârea organelor jurisdicțional este definitivă, totuși partea interesată are dreptul de a exercita o cale de atac la instanțe judecătorești competente pentru legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate.

Competența jurisdicțională a instanței judecătorești:

Competența materială:

Se delimitează sfera de activitate a instanței de grad diferit pe linia lor ierarhică. Se face după felul atribuțiilor jurisdicționale fiecărei categorii de instanță și e determinată competența materială funcțională, iar pe de altă parte după obiectul, natura ce corespunde noțiunii de competență materială procesuală.

Competența materială a judecătoriei:

1. Legea 92 / 1992 – judecătoria este instituție de drept comun în ce privește judecata în primă instanță. Regula generală – soluționarea tuturor cererilor – proceselor e de competența judecătoriei în primă instanță, excepție cererile, proceselor date în competența altei instanțe judecătorești articolul 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă – judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele – cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

2. Judecătoriile mai exercită și un control judecătoresc asupra tăriei – temeiniciei date de alte organe – numai în cazurile expres prevăzute de lege.

3. Articolul 1, pct. 3 Codul de procedură civilă – judecătoriile judecă în orice altă materie dată în competența lor.

Competența materială a tribunalului:

Tribunalul judecă în primă instanță:

Procese – cereri în materie comercială a căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde lei (inclusiv) precum și cereri – procese în această materie al cărui obiect nu este evaluat în bani.

Procese – cereri în materie civilă a cărui obiect are o valoare de peste 2 miliarde lei.

Conflictele de muncă cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Procese – cereri în materie de contencios administrativ în afară de cele date în competența Curții de Apel.

Procese – cereri în materie de creație intelectuală ți proprietății industrială.

Procese – cereri în materie de expropriere.

Cereri pentru încuvințarea adopților.

Punerea sub interdicție, declararea morții, dispariției.

Nulitatea căsătoriei, adopției, decăderea din drepturile părintești

Refacerea prejudiciilor din cauza erorii judiciare în procesele penale.

Recunoașterea – încuvințarea executării hotărârilor date în țările străine.

Tribunalul ca instanță de apel:

– judecă apelurile pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Tribunalul ca instanță de recurs:

– judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii care potrivit legii nu sunt supuse apelului.

alte situați date prin lege în competența lor.

Competența materială a Curții de Apel

Judecă în primă instanță:

– Procese – cereri în materie comercială a căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei.

– cereri – procese în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

Ca instanță de apel:

– judecă apelurile pronunțate de tribunalul în primă instanță

Ca instanță de recurs:

– recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalul în apel, sau hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunalul care potrivit legii nu sunt supuse apelului precum și alte cauze prevazute de lege.

– în orice alte materii date prin lege în competența lor.

Curtea Supremă de Justiție

Judecă recursurile declarate împotriva Curții de Apel și a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege.

recursurile în interesul legii

recursurile în anulare

în orice alte materii date prin lege în competența lor.

Competența teritorială a instanțelor judecătorești

În vederea sesizări instanței competente e necesar constatarea în afară de regulile privitoare la competența materială și a dispozițiilor legale privitoare la competența teritorială, adică delimitarea teritorială a sferelor.

Competența teritorială are următoarele sfere

competența teritorială de drept comun

competență teritorială alternativă sau facultativă

competență teritorială exclusivă

competența absolută și relativă

Competența teritorială de drept comun

– articolul 5 Codul de procedură civilă – cererea se face la domiciliul pârâtului. Reclamantul trebuie să se deplaseze la domiciliul pârâtului (la instanța de la domiciliul pârâtului). Cât timp procesul nu a fost judecat se prezumă că nu are nici o obligație față de reclamant.

Când pârâtul nu are domiciliul cunoscut – cererea se face la instanța domiciliului reclamantului.

Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate – cererea se face la instanța reședinței din țară, dacă nu are reședință în țară – la instanța de la domiciliul reclamantului dar numai dacă domiciliul pârâtului din străinătate nu e cunoscut).

Ori de câte ori pârâtul care are un domiciliul cunoscut în străinătate citarea se face la acel domiciliu, potrivit dispozițiilor legale existente.

Competență teritorială alternativă sau facultativă

Este atunci când legea stabilește 2 sau mai multe instanțe deopotrivă competente pentru soluționarea unor pricini, iar reclamantul are alegerea între instanțele respective, însă alegerea odată făcută nu mai poate fi schimbată – articolul 12 Codul de procedură civila.

Alternativă

Atunci când pârâtul în afară de domiciliul său are o îndeletnicire profesională, ori una sau mai multe așezări agricole, comerț, industrie – cererea se poate face și la instanța acelor așezări sau îndeletniciri, dar numai pentru obligații patrimoniale care sunt născute sau urmează se se execute în acel loc.

Atunci când cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat cererea trebuie făcută la instanța sediului principal, sau unde are loc reprezentarea dar numai pentru obligațiile ce urmează a fi exercitate în acel loc sau care izvorăsc din actele încheiate prin reprezențant.

Atunci când cererea împotriva unei asociații sau societăți fără personalitate juridică se face la instanța domiciliului persoanei căreia potrivit înțelegerii dintre asociați i s-a încredințat președenția, în lipsa unei asemenea persoane la instanța de la domiciliul oricăruia dintre asociați.

Cererile privitoare la executarea, anularea, rezilierea unui contract – instanța locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar și în parte a obligațiilor.

În cererile ce izvorăsc dint-un raport de locațiune a unui imobil în acțiunea în prestație tabulara, instanța locului unde se află imobilul.

Cererile ce izvorăsc din cambie sau bilet la ordin, instanța locului de plată.

Cererile privitoare la obligațiile comerciale – instanța locului unde a luat naștere contractul sau a locului plații.

În cererile izvorâte dintr-un contract de transport – instanța locului de plecare sau de sosire sau la domiciliul pârâtului.

În cererile făcute de ascendenți – descendenți pentru pensie de întreținere – instanța de la domiciliul reclamantului.

În cererile care izvorăsc dintr-un fapt ilicit – instanța de la locul săvârșiri faptei.

În materie de asigurare – cererile privitoare la despăgubiri se face și la instanța în circumscripția căreia se află domiciliul asiguratorului, bunurile asiguratorii sau locul unde se află accidentul.

În cazul coparticipări pasive – mai mulți pârâți – cererea se poate face la oricare dintre instanțele de la domiciliul pârâților.

Competență teritorială exclusivă

În unele situații legea stabilește prin derogare de la principiul înscris în articolul 5 privitor la competența teritorială de drept comun – stabilirea competenței teritoriale exclusive – o altă instanța decât cea de la domiciliul pârâtului.

Cererile privitoare la bunurile imobile care se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află acel imobil – articolul 13 alin. 1 Codul de procedură civilă.

Această dispoziție vizează numai acțiunile reale imobiliare nu și acțiunile personale. Reținerea acestei competențe exclusive – instanța locului situări imobilului poate să asigure o judecată în condiții mai bune dacă se propun probe. În situația în care imobilul e situat în circumscripția mai multor instanțe – cererea se face la cea de la domiciliul pârâtului dacă acesta se află la una din circumscripții în caz contrar cererea poate fi introdusă la oricare din instanțele unde se află imobilul în litigiul.

Este competentă instanța de la ultimul domiciliu al celui decedat pentru soluționarea cererilor referitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare, a cererilor privitoare la moștenire precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le au unii împotriva celorlalți și cererile legatarilor sau creditorilor celui decedat împotriva vreunui moștenitor, sau executor testamentar

Contradicția aparută între textul articolul 13 și 14 din Codul de procedură civilă e soluționată în sensul că se aplică competența prevăzută de articolul 14, chiar dacă imobilul nu se află în raza teritorială a instanței ultimului domiciliu al defunctului.

Soluția se justifică prin faptul că în materie de succesiuni, competența are un caracter special.

Menționăm ca în situația în care în masa bunurilor comune există și imobile, partajul acestor bunuri – competentă este instanța care soluționează divorțul, dacă partajul e formulat ca o cerere accesorie, însă după divorțul cererea de partaj e de competența instanței locului unde s situat imobilul.

Cererile în materie de societate – sunt de competența instanței unde societatea își are sediul principal până la lichidarea în fapt.

Cererile în materie de reorganizare judiciară și a falimentului sunt de competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căreia se află sediul principal al debitorului – articolul 16 Codul de procedură civilă și articolul 5 din Legea 64 / 1995.

În unele situații competența exclusivă e stabilită print-o dispoziție specială din Codul de procedură civilă sau print-o lege specială cum ar fi:

– soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei e de competența instanței locului unde soți au avut ultimul domiciliu, dacă soți nu au avut domiciliul comun sau nici unul din soți nu mai locuiesc în circumscripția unde a fost ultimul domiciliu comun – competența e a instanței de la domiciliul pârâtului, dacă această nu are domiciliul în țară, e competentă judecătoria de la domiciliu reclamantului.

În materia conflictelor de mincă – e competentă instanța în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității, articolul 72 din legea 168 / 1999 – competența.

Soluționarea cererilor privitoare la dispariția – decesul – e de competența instanței ultimului domiciliu al defunctului.

Competența absolută și comperența relativă

Deosebirea se face în raport de caracterul normelor – dacă ele sunt imperative sau dispozitive.

Competența absolută

Trăsături:

norma de competență absolută – sunt obligatorii atât pentru părți cât și pentru instanța de judecată. Nu se pot face derogări. Încălcarea normei de competență absolută poate fi invocată de oricare din părți chiar și de reclamantul care a sesizat instanța necompetentă, excepția mai poate fi ridicată și de procuror, iar instanța este obligată să verifice din oficiu și să decline competența.

Poate fi invocată oricând, în orice fază a procesului atât la apel cât și la recurs chiar dacă nu a format obiect de dezbatere în primă instanță. Nerespectarea competenței atrage nulitatea hotărârilor pronunțate.

Comperența relativă

Trăsături:

– norma de competență relativă, permite părților să deroge prin înțelegere expresă sau tacită.

– incălcarea normei de competență relativă, nu poate fi invocată decât de pârât.

– instanța nu e obligată să-și verifice din oficiu competența dacă aceasta este relativă, și chiar dacă constată că nu e competentă nu-și poate declina competența decât după ce i-a făcut cunoscut pârâtului dreptul de-a cere declinarea competenței și pârâtul solicită acest lucru.

– necompetența relativă nu poate fi invocată în fața instanței de apel sau recurs decât dacă a fost obiect de dezbatere în fața instanței de fond și care i-a respins excepția formulată de pârât.

– dacă pârâtul nu a ridicat în termen această excepție se consideră că a achiesat la competența instanței de judecată.

Elementele constitutive ale acțiunii civile

Participanții la procesul civil

La activitatea judecătorească a cauzelor civile și la executarea hotărârilor pronunțate în această cauză participă următoarele părți:

instanța de judecată;

părțile;

organul de executare;

alte persoane și organe.

Toți aceștia poartă denumirea generică de participanți la procesul civil.

Unii din acești participanți influențează în mod hotărâtor existența și desfășurarea procesului civil de aceea se numesc subiecții ai procesului civil.

Au calitatea de subiecte: instanța judecătorească, părțile, organele de executare și procurorul.

Instanța judecătorească

instanța este organ împuternicit de lege să rezolve litigiul intervenit între părți.

În acest înțeles sunt cuprinse toate organele de jurisdicție înfințate de lege.

Termenul de instanță este folosit în mod frecvent numai pentru instanțele judecătorești.

instanțe de fond

instanțe de apel

instanțe de recurs

Instanță mai numim și completul.

Conform art. 17 din L 92 / 1992, cauzele în primă instanță se judecă în complete compuse dintr-un singur judecător, indiferent de gradul instanței (judecătorie, tribunal).

Excepție:

– în cazul litigiilor de muncă și a conflictelor de muncă unde completul este format din un judecător și 2 asistenți judiciari;

în cazul adopțiilor se judecă în complet de 2 judecători.

Apelurile – indiferent unde se judecă – compunerea este de 2 judecători.

Recursurile – se judecă în complet de 3 judecători.

Completele de judecată sunt constituite de președintele instanței sau de președintele de secție.

Completul de judecată este prezidat de (în cazul în care sunt 2-3 judecători) de președintele sau vicepreședintele instanței când aceștia intră în compunerea completelor sau de președintele de secție când aceștia participă la judecată.

În celelalte cazuri judecătorul care prezidează este desemnat de președintele de secție sau de președintele instanței.

Când legea prevede se constituie complete specializate pentru judecarea cauzelor în anumite materii.

Normele vizând compunerea instanței sunt norme de organizare judecătorească și au caracter imperativ.

Greșita compunere a instanței poate fi invocată de oricine – și de instanță – și în orice stare a pricinii.

În cazul în care se admite excepția greșitei compuneri a instanței, la instanța de fond și numai în cazul completelor specializate se va lua act prin prin încheiere și se va da termen la un complet legal constituit.

Dacă excepția greșitei compuneri a instanței este ridicată în apel – se va anula hotărârea și se va judeca cauza.

Când excepția este admisă în recurs se casează hotărârea și se trimite spre rejudecare.

Distinct de compunerea instanței avem:

Constituirea instanței alcătuirea ei complexă cu toate organele și persoanele cerute de lege.

Alături de judecători participă în mod obligatoriu la toate ședințele grefierul și la unele și procurorul.

de justiție rolul grefierului este luat de magistrații asistenți – sunt asolvenți de drept.

Pentru a asigura obiectivitatea judecătorului, grefierului și a procurorului legea a reglementat trei situații:

1. Incompatibilitatea este reglementată în art. 24 codul de procedură civilă. Legea prevede trei cazuri de incompatibilitate:

Judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în apel sau recurs.

Judecătorul care a pronunțat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.

Judecătorul care a fost martor,expert, avocat sau arbitru într-o pricină nu poate judeca acel proces.

Toate aceste 3 cazuri sunt de strictă interpretare.

Excepția de incompatibilitate poate fi invocată de oricine, oricând.

La căile de atac extraordinare de atac nu funcționează incompatibilitatea.

Abținerea și recuzarea

În anumite cazuri prevăzute de lege expres judecătorul poate fi recuzat și tot pentru aceleași cazuri se poate abține.

Cazuri de recuzare sau abșinere:

Când judecătorul, soțul său, ascendenții ori descendenții au vreun interes în judecarea privinii sau când judecătorul este soș, rudă sau afin până la gradul al 4-lea inclusiv, cu una din părți.

Când judecătorul este soț, rudă sau afin în linie dreaptă pâna la al 4-lea grad, inclusiv cu avocatul sau mandatarul unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele sau sora soțului uneia dintre aceste persoane.

Când soțul judecătorului în viață și nedespărțit este rudă sau afin a uneia dintre părți până la gradul al 4-lea inclusiv sau fiind încetat din viață sau despărțiți au rămas copii.

Dacă judecătorul, soțul sau rudele până la gradul al 4-lea inclusiv au pricină asemănatoare cu aceea care se judecă sau dacă au o cauză la instanța la care una din parți este judecător.

Dacă între aceleași persoane și una din părți a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării.

Dacă judecătorul este tutore sau curator al uneia din părți.

Dacă judecătorul a primit de la una din părți darurisau făgăduieli de daruri, or alte îndatoriri.

Dacă judecătorul și-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă.

Dacă există dușmănie între judecător, soșul sau una dintre rudele sale până la gradul al 4-lea inclusiv și una din părți, soți sau rudele acestora până la gradul al 3-lea inclusiv.

Pentru aceleași motive cu excepția celei de la litera h pot fi recuzați sau se pot abține procurorii, magistrații asistenți, grefierii și experții.

Deși cazurile de mai sus sunt unice, caracterul normelor diferă; pentru abținere normele sunt imperative (obligarea judecătorilor, etc.), iar pentru recuzare normele sunt dispozitive.

Cazurile de abținere și recuzare sunt limitative ți nu pot fi extinse nici prin voință judecătorilor nici a părților.

Procedura de soluționare este diferită, cererea de abținere se face de către judecător, cererea de recuzare se face de partea interesată, verbal sau în scris înainte de începerea dezbaterilor.

Dacă motivul de recuzare apare după începerea dezbaterilor, cererea se va face imediat ce partea află de motiv.

Judecătorul recuzat poate declara că se abține, fiind judecată numai cererea de abținere.

Instanța competentă să judece cererea de recuzare sau de abținere este cea din care face parte judecătorul. Când din cauza recuzării nu se poate acătui completul de judecată sau când sunt recuzați toți judecătorii cererea se judecă de instanța care ar judeca calea de atac.

de Justiție recuzarea unei secții se judecă de o altă secție.

Judecata se face în camera de consiliu fără prezența părților.

Dacă se consideră necesar judecătorul recuzat poate fi ascultat. Nu se admite interogatoriul ca mijloc de probă al motivelor de recuzare. Pronunțarea asupra cererii se face prin încheiere în sedință publică. Dacă se admite cererea de recuzare prin aceeași încheiere se arată ce acte se păstrează iar iar judecătorul recuzat se retrage. Dacă se admite recuzarea întregii instanțe se va trimite cauza la o instanță egală în grad.

Încheierea de pronunțare asupra abținerii și cea prin care s-a încuvințat recuzarea nu au cale de atac.

Încheierea de respingere a recuzării se atacă odată cu fondul.

2. Părțile – de regulă un reclamant și un pârât.

Art. 47 Cod de procedură civilă prevede că mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună sau dacă au aceeași cauză. Această situație se numește: coparticipare procesuală sau litis consorțiu. Copacitatea procesuală se clasifică în funcție de două criterii:

după cum se reunesc părțile cu interese identice sau se reunesc mai multe cereri între aceleași părți sau si cu alte părți dacă există o legătură strânsă avem:

Coparticipare

– subiectivă– părțile

activă – mai mulți reclamanți

pasivă – mai mulți pârâți

mixtă – mai mulți reclamani și mai mulți pârâți

– obiectivă – cererile

în raport cu rolul voinței părților:

Coparticipare procesuală facultativă – în principiu este independența procesuală – adică actele, apărările, concluziile nu pot folosi sau păgubi pe ceilalți. În cazul în care prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții legale efectele hotărârii se întind asupra tuturor actelor utile cauzei își extind efectele și asupra celorlalți participanți.

Coparticipare procesuală necesară.

Pentru a fi parte în proces fie singur fie împreună cu alții, orice persoană trebuie să îndeplinească condițiile de exercițiu ale acliunii civile.

Drepturile și îndatoririle procesuale ale părților

Drepturile părților sunt prevăzute în codul de procedură civilă sunt:

dreptul de a adresa cereri instanței;

dreptul de a fi citat;

dreptul de apărare;

dreptul de a conduce personal procesul sau de a fi reprezentat în proces;

dreptul de a recuza judecătorul;

dreptul de a ataca hotărârile judecătorești;

dreptul de a solicita cheltuieli de judecată;

dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv;

dreptul de a tranzacționa;

dreptul de a chiesa la pretențiile reclamantului.

Îndatoririle se referă la obligațiile părților de a îndeplini actele de procedură, condițiile, ordinea și termenele prevăzute de lege.

Art. 723 codul civil prevede că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Abuzul de drepturi presupune un element subiectiv –reaua credință- și un element obiectiv – modalitatea de deturnare de la scopul și finalitatea sa legală.

Ordonanța 138 / 2000 a introdus în codul civil, art. 1081 prin care s-au prevăzut amenzi judiciare pentru exercitarea cu rea credință a drepturilor procesuale.

Art.1083 prin care s-a prevăzut posibilitatea ca în afara amenzi să se plătească și despăgubiri pentru paguba cauzată părții adverse. Amenda și despăgubirile se stabilesc prin încheiere executorie care se comunică dacă partea este lipsă la luarea măsurii. Pentru această încheiere singura cale de atac – cererea de reexaminare – termenul de atac fiind de 15 zile de la comunicarea încheierii sau de la luarea măsurii.

Cererea de reexaminare se soluționează prin încheiere irevocabilă în camera de consiliu de instanța de judecată sau de președintele instanței de executare care a aplicat amenda.

Participarea terților în procesul civil

Legea permite părților din proces să introducă terțe persoane sub forma chemării în judecată a altor persoane, a chemării în garanție și a ocrotirii titularului dreptului. Aceste modalități modalități de introducere a terților se numesc forme de intervenție forțată. Ele pot fi folosite numai de părți și niciodată de instanță din oficiu. Terțele persoane pot fi chiar ele interesate să participe la proces și legea le permite să facă acest lucru sub forma intervenției voluntare. În toate cazurile în care discutăm de participarea terților în proces avem în vedere existența unui singur proces care este în curs de desfățurare în cadrul căruia se formulează cereri incidentale sau conexe.

În consecință avem 2 forme mari de participare a terților în proces:

intervenția forțată

intervenția voluntară

Intervenția voluntară este reglementată prin articolul 49 – 56 Codul de procedură civilă.

Intervenția voluntară este cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din proces. În primul caz, intervenția este principală, în cel de-al 2 lea caz intervenția este accesorie.

Intervenția principală

Se face sub forma unei cereri de chemare în judecată și este îndreptată impotriva ambelor părți din proces. În această cerere terțul tinde să câștige pentru sine în parte obiectul procesului. Cererea poate fi făcută doar în fața primei instanțe și înainte de încheierea dezbaterilor. Cu învoirea părților cererea se poate face și direct și indirect în apel.

Intervenția accesorie

Se face tot sub forma unei cereri de chemare în judecată. Se face întotdeauna în interesul uneia dintre părți și fiind o apărare prin care nu se invocă un drept propriu se poate face atât la fond cât și în apel.

Intervenția voluntară indiferent de formă este în competența instanței sesizată cu cererea principală. Pentru ca părțile din proces să nu fie surprinse și pentru a li se asigura dreptul la apărare, articolul 511 dispune că instanța va asculta părțile și se va pronunța în principiu asupra admisibilității cererii. Pentru a admite cererea instanța trebuie să controleze următoarele:

dacă există interes

dacă cererea are legătură cu cererea principală

dacă este admisibilă

iar la intervenția principală dacă este formulată în termen.

Asupra admisibilității în principiu instanța se pronunță prin încheiere – asupra ei nu se poate reveni, ea poate fi atacată odata cu fondul.

Dacă cererea de intervenție se admite, ea se comunică părților pentru a-și formula apărările; a depune întâmpinare și în cazul intervenției principale chiar cererea reconvențională.

Prin admiterea cererii terțul devine parte în proces luând procesul în starea în care se află intervenientul principal are o poziție independentă, puțând face orice act procedural. Intervenientul accesoriu poate face numai acte după care profită partea pentru care a intervenit.

Cererea de intervenție se judecă odată cu cererea principală. Datorită caracterului diferit a celor 2 forme avem consecințe diferite. În cazul intervenție principale, dacă reclamantul sau pârâtul achiesează la cererea de chemare chemare în judecată, intervenția principal va continua să fie judecată.

În aceleași cazuri dacă cererea de intervenție accesorie este în interesul unuia sau altuia, aceasta nu va mai putea fi judecată.

În cazul intervenției principale doar judecarea ei duce la întârzierea cereri principale aceasta disjunsă și rejudecată separat. Intervenția accesorie se judecă întotdeauna cu cererea principală. Soluțiile care se pot da de judecător sunt următoarele:

– dacă se judecă împreună cererea principală și intervenția principală se dă o singură hotărâre judecătorească opozabilă tuturor părților; dacă se dijunge se dau 2 hotărâri care sunt opozabile tuturor părților în cazul în care intervenția accesorie soluția depinde de rezolvarea cererii principale. În cazul existenței unei intervenții principale instanța nu poate admite în totalitate atât cererea reclamantului cât și intervenția principală când au același obiect pentru că se exclud.

Intervenția forțată

chemarea în judecată a altor persoane

chemarea în judecată în garanție

chemare în arătarea titularului dreptului

Chemarea în judecată a altor persoane articolul 57 – 59 Codul de procedură civilă care prevede că oricare dintre părți poate chema în judecată o altă persoană care ar putea pretinde același drept ca și reclamantul. După formulare înseamnă ca forma aceasta de intervenție forțată poate fi folosită atât de reclamant cât și de pârât. Pentru reclamant cererea se face până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanțe, iar în cazul pârâtului cererea se face prin întâmpinare sau la prima zi de învățișare. Nerespectarea acestor termene atrage judecarea separată în afară de cazurile în care părțile consimt să se judece împreună.

Cererea trebuie motivată, comunicată tuturor părților, iar terțului i se comunică copi după cererea de chemare în judecată, după întâmpinare și după celelalte înscrisuri.

Terțul dobândește calitatea de intervenient și hotărârea îi va fi opozabilă. Articolul 59 prevede o situație specială în cazul pretențiilor bănești dacă debitorul recunoaște datoria declară că o va executa, față de cel ce își va stabili judecătorește dreptul și depune suma datorată, va fi scos din proces. Judecata va continua între părți și terț.

Chemarea în judecată în garanție – articolul 60 – 63 Codul de procedură civilă .

Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenție cu o cerere în garanție sau în despăgubiri. Această formă de intervenție provine din principiul că cel ce transmite un drept este obligat să-l garanteze sub toate formele. Avem garanți legale și garanți convenționale.

Potrivit articolul 60 se extind însă și asupra situațiilor în care s-ar putea solicita despăgubiri instanța competentă este cea investită cu cererea principală. Cererea de chemare în garanție se face sub forma cereri de chemare în judecată. Reclamantul poate reformula această cerere până la inchiderea dezbaterilor în primă instanță, iar pârâtul odată cu întâmpinarea sau la prima înfățișare. Sancțiunea nedepuneri în termen a cereri de chemare în garanție este judecarea separată a acesteia dacă părțile nu consimt să se judece împreună cu cererea principală. Terțul intervenient primește copia după cererea de chemare în garanție după întâmpinare și după celelalte înscrisuri acordându-se termen pentru a depune la rândul său întâmpinare și pentru a-și formula apărările.

Terțul devine parte în proces și poate la rândul său să cheme în garanție. Chematul în garanție poate administra toate probele și toate apărările în sprijinul părți. Garantatul poate aștepta sfârșitul procesului cu condiția să nu existe o obligație legală.

Dacă garantul pierde procesul prin aceeași hotărâre se admite cererea de chemare în garanție și în acest fel se evită un proces ulterior. Cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală dar dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată se disjunge și se suspendă judecata cererii de chemare în garanție până la chemarea cererii principale.

Soluțiile care se pot da de instanța de fond sunt următoarele:

– dacă se admite cererea reclamantului iar chemarea în garanție a fost în folosul pârâtului se admite și cererea de chemare în garanție;

– dacă se respinge cererea reclamantului și chemarea în garanție a fost în folosul pârâtului se respinge și cererea de chemare în garanție;

– dacă se admite cererea reclamantului iar chemarea în garanție a fost în folosul acestuia se respinge cererea de chemare în garanție;

– dacă se respinge cererea reclamantului și cererea de chemare în garanție e în folosul acestuia se admite cererea de chemare în garanție;

Apelul sau recursul declarate de chematul în garanție va pune în discuție și cererea principală chiar dacă pârâtul nu a declarat apel sau recurs.

Chemare în arătarea titularului dreptului

Ea este reglementată de articolul 64-66 Codul de procedură civilă spune că pârâtul care deține un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va pute arăta pe cel în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul dacă a fost chemat în judecetă de o altă persoană. Această formă de intervenție poate fi folosită numai de pârât numai când se valorifică un drept real și numai dacă între pârât și terț există un raport juridic. Cererea se face prin întâmpinare sau la prima zi de înfățișare.

Terțului i se comunică cererea de chemare – întâmpinarea, toate înscrisurile și cererea că este arătat ca titular al dreptului.

În practică apar mai multe situații:

Titularul dreptului se înfățișează și recunoște susținerile pârâtului iar reclamantul consimte la înlocuirea pârâtului.

Titularul dreptului se prezintă, recunoaște susținerile pârâtului iar reclamantul nu consimte să ia locul acestuia.

În această situație titularul dreptului poate rămâne ca intervenient, dacă nu rămâne în proces cererea se poate respinge pe excepția lipsei calității procesuale pasive.

Titularul dreptului se prezintă dar tăgăduiește susținerile pârâtului, rămâne în proces ca intervenient principal.

Când titularul dreptului nu se prezintă va dobândi intervenient principal.

Reprezentarea juridică în procesul penal

În procesul civil cu rare excepții părțile nu sunt obligate să stea personal în proces.

Reprezentarea părților în proces este de obicei convențională și înbracă două aspecte care se referă la persoana fizică și cea juridică.

Reprezentarea juridică convențională a persoanei fizice

Reglementarea acestei reprezentări este în articolul 67,68,70 Codul de procedură civilă reprezentarea se poate face prin mandatar neavocat sau prin avocat.

Reprezentarea prin neavocat: Se justifică printr-o procură specială, procura dată numai unei persoane cu capacitate deplină de exercițiu, care trebuie să fie autentificată, dată ad litem, pentru exercițiul dreptului de a chema în judecată sau a reprezenta în judecată. Mandatarul cu procură generală poate sta în proces numai în cadrul procurii generale: să fie dat și acest drept. Mandatul se presupune dat pentru toate actele judecății, el putând însă să fie și restrâns.

Actele de dispoziție se fac numai ăn temeiul unei procuri speciale.

Mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat.

Cazuri în care nu este nevoie, iar partea este reprezentată de un mandatar

doctorii în drept sau licenșiații în drept pentru soți sau rudele până la gradul al 4-lea inclusiv se pot prezenta în instanțe indiferent de gradul acestora pentru a-i reprezenta;

sotul sau o rudă până la gradul al 4-lea poate reprezenta partea numai la judecătorie;

când reprezentarea izvorăște din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească partea poate fi reprezentată în toate instanțele;

Derogatoriu de la dreptul comun mandatul nu încetează prin moartea celui care la dat, el tăinuind până la retragerea lui de către moștenitori. Aceeași situație o avem și când persoana devine incapabilă.

Retragerea mandatului sau renunțarea la mandat poate fi opusă celeilalte părți numai de la comunicare.

În cazul în care retragerea sau renunțarea s-a făcut în ședință publică în prezența părții numai este necesară comunicarea.

Renunțarea la mandat se face cu înștiințarea mandantului și a instanței cu cel puțin 15 zile înainte de termen sau de împlinirea termenului de atac.

Reprezentarea prin avocat

Calitatea de reprezentant a părții se justifică cu delegație, care are certificată semnătura clientului. Mandatul se dă prin încheierea contractului de asistență juridică care prevede expres întinderea drepturilor conferite avocatului.

Avocatul poate face orice fel de acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar putea pierde. Actele de dispoziție pot fi făcute de avocat fără procură specială numai dacă există claze în contract.

Denențarea contractului de asistență juridică se poate face unilateral sau prin acordul părților. Avocatul care nu poate îndeplinii mandatul, renunță la profesie sau este suspendat este obligat să-și asigure substituirea.

Reprezentarea juridică convențională a persoanei juridice

Persoana juridică nu participă la proces prin organul său de conducere ci prin reprezentare care de regulă este jurist-consult. Acesta consolidează pe baza actelor semnate de conducătorul persoanei juridice sau seful oficiului juridic.

Penrtu anumite acte procesuale are nevoie de o delegație specială sau aceste acte procesuale vor fi făcute numai de organul de conducere, și anume:

pornirea acțiunilor

fixarea pretențiilor

renunțarea la pretenții,la acțiune sau declararea ori renunțarea la căile de atac

răspunsul la interogatoriu

Organele centraleale unei persoane juridice nu pot fi reprezentate de juriștii-consulți a-i organelor locale din localitățile în care aceștia își au sediul decât în baza unei delegări speciale. Persoana juridică poate recurge și la serviciile unui avocat.

Sancțiunea în cazul nejustificării calității de reprezentant

Când nu se face dovada calității de reprezentant, instanța este datoare să dea un termen pentru a împlini această lipsă, iar dacă nu se îndeplinește va anula cererea. Excepția lipsei de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricini, titularii dreptului putând însă ratifica actele făcute de persoana care nu avea calitatea de reprezentant.

Procurorul

Este parte în procesul civil.

Conform noi formulări articolul 45 procurorul poate să pornească acțiunea civilă pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime a anumitor categorii de persoane: minorii, interzișii, dispăruții și alte cazuri prevăzute expres de legi speciale. Pentru a nu se încălca dreptul celui ce se pretinde a fi titularul dreptlui subiectiv acesta va fi introdus în totdeauna în proces și poate să uzeze de actele de dispoziție, respectiv renunțarea la acțiune, la drept sau tranczație.

Actele procesuale de dispoziție enumerate mai sus făcute de reprezentanții minorilor, interzișilor sau dispăruților nu împiedică judecata dacă imstanța – apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.

Dacă procurorul își retrage cererea partea poate să solicite continuarea judecății.

Procurorul poate să participe la judecată.

Articolul 130 alin. 1 Constituție – procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Această prevedere a fost introdusă și în Codul de procedură civilă prin Ordonanța nr.138/2000.

În anumite cazuri participarea și concluziile procurorului sunt obligatorii:- la adopție, în punerea sub interdicție, la declararea morții sau a dispariției, la expropiere etc.

Când prezența procurorului nu este obligatorie instanța nu poate cenzura participarea acestuia, el nefiind obligat să-și motiveze participarea. Părțile pot însă în condiții normale să-l recuze.

Dacă prezența procurorului este obligatorie neparticiparea sa duce la casarea hotărârii care este lovită de nulitate absolută. Întotdeauna dacă participarea procurorului este obligatorie, la fond este obligatorie și în căile de atac. Poate exrcita căile de atac împotriva oricăror hotărâri indiferent dacă a participat sau nu la judecarea cauzei în care s-a pronunțat hotărârea atacată.

Procurorul poate solicita executarea silită numai pentru hotărârile în care el a pornit și acțiunea.

Întinderea competenței instanței

Aceasta se stabilește nu numai în raport de normele articolul 1-16 Codul de procedură civilă ci și potrivit altor reguli cuprinse în întreg Codul de procedură civilă.

Reguli și cazuri în care există incidențe:

Competența instanței sesizate prin cererea reclamantului în privința apărărilor pârâtului. Regula este că judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției. Această regulă nu se aplică în cazul chestiunilor prejudiciale când este oblifatorie suspendarea judicății.

Competența instanței sesizate prin cererea reclamantului în privința incidentelor de procedură. Regula este că accesoriul urmează soarta principalului.

Asupra unor incidente procedurale se pronunță obligatoriu alte instanțe:

în cazul recuzări tuturor judecătorilor unei instanțe

în cazul delegării instanței;

în cazul strămutării.

În aceste cazuri se pronunță altă instanță.

Prorogarea competenței

Prorogarea intervine când o instanță competentă să soluționeze cererea cu care a fost sesizată de reclamant devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri judecătorești pronunțată de o instanță superioară sau prin convenția părților, să rezolve cereri care în mod obișnuit nu intră în competența sa. Avem trei feluri de prorogări: legală, judecătorească și convențională.

Prorogarea legală este cuprinsă în articolul 9 Codul de procedură civilă care spune că în cazul coparticipării procesuale pasive reclamantul poate introduce cererea la instanța domiciliului oricărui pârât.

Articolul 17 Codul de procedură civilă spune că cererile accesorii și incidentale sunt în vederea instanței care judecă cererea.

Cererile incidentale care se pot formula într-un proces pot fi cereri de măsuri asiguratorii (sechestrul), cereri de asigurare a dovezilor, cererea reconvențională, intervenția voluntară, chemarea în garanție și chemarea în judecată a altor persoane. Indiferent dacă se încalcă sau nu o normă de competență teritorială instanța competentă rămâne instanța de la locul faptei.

Articolul 164 Codul de procedură civilă se referă la conexitate. Conexitatea înseamnă că părțile pot cere întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite dar de același grad în care sunt aceleași părți chiar împreună și cu alte părți și al cărui obiect sau cauză au între ele o strânsă legătură. Conexitatea se poate face la cererea părți sau din oficiu de către instanță. Dosarul se trimite instanței mai întâi investită cu excepția situației când părțile cer trimiterea la una din instanțe sau una din pricini este de competența unei anumite instanțe și părțile nu o pot înlătura.

Instanța poate să dispună și disjungerea judecării cauzei dar își păstrează competența de soluționare a cauzei conexate. Ex: revendicările – evacuare.

Litispendența: nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și aceeași parte înaintea mai multor instanțe. Excepția se ridică de părți sau de judecător la instanțele d fond și cauza se trimite instanței mai întâi investită dacă se află în același grad de jurisdicție sau instanței cu grad mai înalt.

Prorogarea judecătorească intervine în temeiul unei hotărâri judecătorești. Poate să apară în cazul hotărârilor date în cererile de delegare a instanței, în cererile de4 recuzare a tuturor judecătorilor instanței sau când din cauza recuzării nu se poate constitui completul de judecată, în cereri privitoare la strămutarea și în cazul admiterii recursului și casări cu trimitere la o altă instanță decât cea care a judecat prima oară dar egală în grad.

Articolul 23 Codul de procedură civilă prevede că atunci când din cauza unor împrejurări excepționale, instanța este împiedicată un timp mai îndelungat să funcționeze. Curtea Supremă de Justiție la cererea părții interesate desemnează o altă instanță de același grad care să judece pricina.

Strămutarea articolul 37 – 40 Codul de procedură civilă – se poate solicita pentru motive de rudenie sau afinitate, pentru motive de bănuială legitimă, pentru motiv de siguranță publică. Pentru primele 2 motive cererea poate fi făcută de partea interesată iar pentru al treilea motiv cererea poate fi făcută numai de procurorul parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Pentru primul motiv cererea se face înainte de începerea dezbaterilor iar pentru motivele doi și trei în orice stare a pricinii. Pentru motivul unu competența de soluționare revine instanței superioare, pentru celelalte două motive competența revine Curtea Supremă de Justiție. Soluționarea cererii se face în camera de consiliu cu citarea părților. Președintele instanței poate solicita dosarul și fără citarea părților să dispună suspendarea judecății comunicând de urgență măsura luată. Hotărârea se dă fără motivare și nu este supusă nici unei căi de atac. Atunci când se admite strămutarea cauza se trimite unei instanțe de același, grad ia hotărârea în ce măsură se păstrează actele efectuate înaintea strămutării.

Prorogarea convențională poate să apară numai referitor la competența teritorială și numai la cea care nu este reglementată prin norme imperative.

Convenția părților poate fi scrisă sau verbală dar trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– părțile trebuie să aibă capacitate procesuală de exercițiu;

– consimțământul trebuie să fie liber și neviciat;

– convenția trebuie să fie expresă. Ea trebuie să determine exact instanța aleasă;

– instanța aleasă nu trebuie să fie necompetentă absolut.

Părțile pot încheia convenția anterior ivirii litigiului. Excepția de la această regulă: articolul 11 Codul de procedură civilă care vizează cererile de despăgubiri în materie de asigurare.

După sesizarea instanței, alegerea se poate face de către părți numai până la prima zi de înfățișare.

Incidențe procedurale cu privire la instanța sesizată

Există 2 categorii:

Incidențele în care instanța sesizată este completă dar nu îndeplinește condițiile de obiectivitate: delegarea și strămutarea.

instanța sesizată nu este competentă dar nu este contestată competența. Excepția de necompetență și conflictele de competență.

a. excepția de necompetență: este posibil ca instanța sesizată cu o cerere de chemare în judecată sau o cale de atac să nu fie competentă. Invocarea necompetenței pe parcursul judecății înainte de pronunțarea hotărârii fie în fond, pe calea de atac se face cu excepție. Dacă s-a pronunțat o hotărâre necompetentă poate fi revocată pe calea apelului, recursului sau a contestației în anulare de drept comun.

Excepția de necompetență poate viza atât competența absolută cât și cea relativă. Necompetența absolută poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu în tot cursul procesului. Necompetența relativă poate fi invocată numai de pârât și numai până la prima zi de înfățișare. Excepția se pune în mod obligatoriu în discuția părților. Dacă se admite excepția instanța își va declina competența prin sentință sau decizie în favoarea instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională. Dacă se respinge excepția instanța pronunță o hotărâre interlocutorie care nu poate fi atacată decâr odată cu fondul. Dacă se constată că cererea este de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională cererea se respinge ca inadmisibilă. Dacă litigiul are un element de extraneitate datorită căruia competența revine unui organ jurisdicțional dintr-un alt stat, cererea se va respinge ca nefiind de competența instanțelor române. Hotărârile de declinare, dezinvestește instanța sau organul jurisdicțional și investește instanța în favoarea căreia a fost făcută. Împotriva hotărârii de declinare se poate declara recurs termenul fiind de 5 zile și curge de la pronunțare. Dacă calea de atac este declanșată de cel ce a cerut declinarea și a obținut-o, dosarul va fi trimis deîndată instanței considerată competentă întrucât se presupune că este o încercare de tergiversare a soluționării cauzei. Actele de procedură îndeplinite de instanța necompetentă sunt nule cu excepția probelor care rămân câștigate cauzei și nu vor fi refăcute decât pentru motive temeinice. Hotărârea de declinare de competență are autoritate de lucru judecat când devine irevocabilă pentru instanța care se dezinvestește. N-are acest caracter și pentru cea căreia i se trimite dosarul.

b. conflictul de competență: există conflict de competență când 2 sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece aceeași pricină sau când 2 sau mai multe instanțe prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină.

Există conflicte:

pozitive de competență

negative de competență

Instanța înaintea căreia se ivește conflictul de competență suspendă din oficiu orice altă procedură și înaintează dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului. Există conflict de competență și în cazul în care el se ivește între o instanță judecătorească și alt organ cu activitate jurisdicțională.

Instanța competentă să judece conflictul de competență este instanța superioară comună celor 2 instanțe judecătorești.

Instanța competență să judece conflictul hotărăște în camera de consiliu fără citarea părților. Hotărârea este supusă numai căi de atac a recursului în 5 zile de la comunicare.

Actele de procedură

Definiție:

Ca orice act (operațiune juridică / înscris) este făcut pentru declanșarea procesului civil de instanța judecătorească, părțile și ceilalți participanți la proces legat de activitatea procesuală a acestora.

Se clasifică în raport de mai multe criterii:

În raport de organele sau persoanele ce le întocmesc sau de la care emană:

actele părților: cererea de chemare în judecată, de declarare a apelului;

actele instanței: încheierea, hotărârea judecătorească;

actele organelor auxiliare ale justiției: dovezile de comunicare, actele de procedură;

actele altor participanți la proces: depozițiile martorilor, ancheta socială;

În funcție de conținut:

acte ce conțin o manifestare de voință: chemarea în judecată, tranzacția, întâmpinarea;

actele ce constau într-o operațiune procedurală: proces verbal de sechestru;

În funcție de natura lor:

acte judiciare – se îndeplinesc în fața instanței: interogatoriul;

acte extrajudiciare – se îndeplinesc în cadrul procesului dar în afara instanței: expertiza, somația;

În funcție de modul de efectuare:

acte scrise: cererea, încheierea, hotărârea judecătorească;

acte orale: depozițiile martorilor, susținerile părților

Orice act de procedură se face în condiții și termene special prevăzute de lege, existând reguli generale:

Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă;

Actul de procedură trebuie să relateze în chiar contextul său faptul că au fost îndeplinite cerințele legii.

Termenele procedurale

Termenul e intervalul de timp în cadrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau dimpotrivă e oprită îndeplinirea altor acte de procedură.

Categorii de clasificare:

În funcție de caracterul lor:

termene imperative / peremptori;

termene prohibitive / dilatori;

În cazul termenelor imperative actul procedural trebuie îndeplinit înăuntru termenului.

În cazul termenelor prohibitive se interzice îndeplinirea actului în acest interval de timp.

2. După modul cum sunt stabilite:

termene legale;

termene judecătorești;

termene convenționale

În funcție de sancțiunea nerespectării lor:

termene absolute: afectează soliditatea actelor de procedură și le înlătură în general în cazul căilor de atac;

termene relative: atrag sancțiuni disciplinare / pecuniare;

În procedura civilă termenele sunt stabilite pe ore, zile, săptămâni, luni sau ani.

Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul nopții zilei următoare.

Termenele pe zile se calculează pe zile libere, nu intră în calcul nici prima nici ultima zi.

Termenele pe săptămâni, luni sau ani se împlinesc în ziua corespunzătoare a săptămânii, linii sau anului.

Dacă termenele se sfârșesc într-o zi de sărbătoare sau când serviciul este suspendat durata lor se prelungește de drept până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

Zilele de sărbătoare din cursul termenului intră în calcul.

Fiecare termen are un punct de plecare și unul de împlinire. Ca punct de plecare termenul începe să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel.

Articolul 103 Codul de procedură civilă prevede că atunci când sunt împrejurări mai presus de voința părți termenul poate fi întrerupt, iar când această împrejurare a încetat începe să curgă un nou termen fix de 15 zile.

Sancțiunile în cazul nerespectării termenelor sau neîndeplinirii condițiilor de fond și de formă a actelor procedurale sunt nulitatea, sancțiuni pecuniare, obligația de a reface sau completa actul sau obligația de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor de procedură.

Sancțiuni aplicabile în cazul nerespectări

formei actului juridic

Nulitatea

Este sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parțial de efecte.

Nulitatea actelor de procedură este prevăzută în articolul 105 Codul de procedură civilă – prevede 2 cazuri:

necompetența judecătorului

încălcarea formei legale și necompetența funcționarului

– numai dacă s-a pricinuit părții o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

Vătămarea se presupune până la proba contrară.

Clasificarea nulităților

După izvorul lor:

nulități exprese – puține la număr în cod

nulități virtuale – cele mai numeroase, însă în cazul lor trebuie să se dovedească vătămarea.

După cum privesc forma exterioară sau intrisecă:

nulități intriseci – țin de forma actului

nulități extrinseci – țin de forme exterioare

În cazul nerespectării condițiilor proprii a unui act de procedură sau datorită dependenței sale de un alt act:

propri

derivate – interesează efectele actului

După caracterul normelor încălcate:

absolute

relative

După întinderea efectelor distructive:

totale

parțiale

Cele 2 cazuri prevăzute de articolul 105 Codul de procedură civilă:

1. Necompetența judecătorului – în acest caz nulitatea este necondiționată. Când discutăm de necompetența judecătorului ne referim la necompetența instanței din care face parte judecătorul. Necompetența poate fi: materială sau teritorială.

Compunerea completului de judecată nu intră în acest caz prevăzut de articolul 105 Codul de procedură civilă.

Încălcarea formelor legale – pentru a exista această nulitate trebuiesc îndeplinite mai multe condiții:

să existe un act de procedură întocmit cu neobservarea formei legale sau de un fucționar necompetent;

actul să fi produs o vătămare și să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Interesul și vătămarea sunt condiții indispensabile pentru invocarea nulității.

Vătămarea poate consta în:

prejudiciu material;

faptul amânării procesului din culpa uneia din părți;

a necomunicării cererii reconvenționale;

a necomunicării unui act de procedură, etc.

Constatarea vătămării este lăsată la aprecierea instanței.

Nimeni nu poate să invoce neregularitatea unui act care se datorează propriei fapte culpabile.

Articolul 106: prevede posibilitatea judecătorului de a dispune îndreptarea neregularităților săvărșite cu privere la actele de procedură.

Alte cazuri de nulitate sunt prevăzute și în alte legi:

legea 146 / 1995 – taxele de timbru – se poate cere Ministerului de Finanțe amânări, eșalonări, scutiri pe baza acestei legi.

Mijloacele de invocare a nulităților diferă în funcție de momentul învocării și de caracterul normei.

Nulitatea poate fi invocată prin excepție, în apel, recurs, prin contestația în anulare, în revizuire, în cazul recursului în anulare, în cazul contestației la anulare.

Excepția este mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept procesual și poate îmbrăca diferite forme.

În cazul nulității absolute poate fi invocată de oricine, inclusiv de instanță din oficiu și oricând.

Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepție numai de persoana vătămată și până la un anumit termen definit de lege.

Asupra acestor excepții instanța se pronunță prin încheiere (nulitatea relativă) – poate fi atacată odată cu fondul, sentință sau decizie (nulitate absolută).

Efectele anulării actelor de procedură

Regimul este cel de la dreptul comun, de la dreptul material cu 2 mici nuanțe:

nulitatea unui act nu atrage nulitatea actelor ulterioare dacă sunt imdependente;

în principiu actele nule pot fi refăcute în fața aceleiași instanțe.

2. Decăderea

Prevăzută generic în articolul 103 Codul de procedură civilă și dispersat în alte articole.

Definiție:

Sancțiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale împerative.

Ea intervine când legea procesuală stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui act procesual iar parte a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el.

Întervine și atunci când legea procesuală stabilește că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului civil ori într-un anumit moment procesual sau stabilește o ordine în efectuarea actelor de procedură.

Articolul 103 prevede ca și condiții pentru aplicabilitatea decăderii inexistența unei decăderi exprese și partea să nu dovedească o împiedicare mai presus de voința sa.

Decăderea nu intervine dacă nu a fost constatată de instanță.

Decăderea poate fi înlăturată în mai multe cazuri:

– când partea în drept de a se prevala de sancțiune renunță la invocarea pierderii termenului. Aceasta este strict personală, partea trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Trebuie să fie expresă și se aplică numai în cazul normelor dispozitive;

– când decăderea privește pe una din părțile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate;

– când decăderea se acoperă potrivit unei dispoziții exprese a legii;

Decăderea poate fi invocată atunci când este vorba de o încălcare a normei imperative de oricine, chiar și de către instanță din oficiu și oricând dacă nu există o limitare a legii.

În cazul normelor dispozitive invocarea decăderii se poate face numai de partea interesată și la termenul următor celui care s-a constatat decăderea.

Efectele decăderii

Decăderea nu atinge dreptul subiectiv, dar poate duce indirect la pierderea dreptului de a obține condamnarea pârâtului.

Repunerea în termen

Tot articolul 103 prevede că partea care dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa de a îndeplini actul de procedură în termen trebuie să îndeplinească acest act în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării și să solicite instanței repunerea în termen.

În timpul judecății instanța se pronunță prin încheiere asupra cererii de repunere în termen, iar această încheiere se atacă odată cu fondul; prin hotărâre – dacă se respinge cererea de repunere în termen pentru exercitarea unei căi de atac.

5. Sancțiunile pecuniare

Sunt prevăzute în Capitolul IV1 Codul de procedură civilă intitulat Amenzi judiciare și despăgubiri, introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanța 138 / 2000 ( articolul 1081 – 1085 Codul de procedură civilă).

sancționează și reaua-credință a părților în exercitarea actelor de procedură;

împotriva amenzii care se stabilește prin încheiere executorie se poate face numai cerere de reexaminare prin care se solicită motivat să se revină asupra acesteia.

Cererea de reexaminare se face în 15 zile de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii.

Cererea se soluționează prin încheiere revocabilă dată în Camera de Consiliu de către instanța de judecată care a aplicat amenda sau de președintele instanței.

Normele de procedură civilă

Reglementează modul de judecată a cauzelor civile și punerea în executare a titlurilor executorii.

Trei criterii de clasificare a normelor de procedură civilă:

După obiectul normelor sau după natura juridică a raporturilor pe care le reglementează:

norme de organizare judecătorească;

nerme de competență;

norme de procedură propriu-zisă;

Această clasificare rezultă atât din articolul 72 lit.h din Constituție, cât și din articolul 125 alin.3 Codul de procedură civilă.

Normele de organizare judecătorească reglementează compunerea și funcționarea instanțelor judecătorești și a Ministerului Public, numirea și avansarea magistraților; organizarea și funcționarea Consiliului superior al magistraturii; statutul magistraților și compunerea completelor de judecată.

Normele de organizare judecătorești se regăsesc în legea 92/1992 și legea 56/1993 (reglementează organizarea Curtea Supremă de Justiție.

Normele de competență reglementează atribuțiile instanțelor judecătorești față de atribuțiile altor organe cuactivitate judecătorească. Cuprind norme generale precum și repartizarea priciniilor civile între instanțe de grade diferite și între instanțe de același grad.

Normele de procedură propriu-zisă – reglementează modul de judecată al pricinilor civile și de executare silită a titlurilor executorii.

Acestea se subclasifică în :

norme de procedură contengioasă

norme de procedură necontengioasă

norme de executare silită

Întinderea câmpului de aplicare; norme:

generale

speciale

Norme generale sunt cele care se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel (articolul 721)

Normele speciale aplicabile numai într-o anumită materie expres prevăzută de lege ele sunt de strictă interpretare. Ele se găsesc atât grupate în coduri și dispersate.

Normele speciale se regăsesc și în alte acte normative (codul familiei, comercial)

În cazul concursului de legi când avem legea speciale și generale, trebuie să respecte 2 regului:

normele speciale se aplică cu prioritate chiar dacă sunt anterioare normelor generale.

În măsura în care normea specială tace se completează cu norma generală.

După caracterul conduitei pe care aceste norme o prescriu:

norme imperative

norme dispozitive

Norme imperative impun o acțiune, ori le obligă la o abstențiune (abținere), și sub sancțiune nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele.

Norme dispozitive suplinesc sau interpretează voința neexprimată sau insuficient exprimată a părților în actele lor sau protejând interesele uneia din părți, îngăduie prin chiar conținutul lor ca părțile să-și exercite dreptul de dispoziție.

Cele 2 categorii de norme se deosebesc, fiecare prezentînd caracteristici specifice:

Norma imperativă impune o anumită conduită, de la norma dispozitivă părțile putând deroga expres sau tacit.

Sancțiunea unei norme imperative o reprezintă perimarea, decăderea sau nulitatea absolută pe când sancțiunea unei norme dispozitive este nulitatea relativă.

În cazul normei imperative, viciile actului de procedură nu se pot acoperii pe când în cazul normei dispozitive se pot acoperii.

Invocare încălcării normei imperative se poate face de oricine, pe când încălcării normei dispozitive poate fi invocată numai de cel pe care îl protejează.

Invocarea încălcării normei imperative se poate face în orice stare a pricinii, încălcarea normei dispozitive se face numai într-un anumit termen și numai în fața primei instanțe.

Normele de organizare judecătorească sunt norme imperative cu excepția: – recuzării.

Normele de competență sunt imperative când se referă la:

competența generală;

competența materială;

competența teritorială exclusivă.

Normele de procedură propriu-zisă sunt diferite în sensul că celece vizează ordinea firească a judecății și principiile procedurii civile sunt imperative, iar cele ce crează facilități pentru părți sunt dispozitive.

JUDECATA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE

Procesul civil parcurge, în general 2 faze:

Judecata

Executarea silită

JUDECATA cunoaște mai multe momente:

judecata în prima instanță => judecată de fond;

judecata în apel;

judecata în recurs;

judecata în căile extraordinare de atac;

În fiecare din aceste momente, judecata parcurge aceleași etape și anume:

Etapa scrisă

Etapa dezbaterilor

Etapa deliberării și pronunțării hotărârii

Etapa scrisă

Cod procedură civilă cuprinde reglementări generale referitoare la cereri și reglementări specifice pentru cererea de chemare în judecată, întâmpinare și cererea reconvențională => cele 3 au fost prevăzute de legiuitor pentru ca părțile să se încunoștințeze reciproc în privința pretențiilor și apărărilor lor.

Uneori sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile care trebuie dovedită ca realizată

1. CERERILE

Dispoziții generale privind cererile în justiție

Cererea => este acel mijloc general prin care o persoană solicită concursul instanței judecătorești în vederea ocrotirii drepturilor și intereselor sale legitime.

Cereri introductive => cele care declanșează procesul civil.

Cereri incidente => se fac în cursul procesului și pot proveni de la părți sau de la terți.

Articolul .pr.civilă => Cererea trebuie să se facă în scris, iar în conținutul ei trebuie să cuprindă arătarea instanței, numele, domiciliu sau reședința părților (sedii, denumire), obiectul și semnătura.

Dacă din orice motiv cererea nu poate fi semnată, judecătorul este obligat să stabilească identitatea părții, să-i citească conținutul, făcând mențiune despre acestea pe cerere.

Articolul .pr.civilă => Dispoziția generală care arată în cazul în care cererea este făcută prin mandatar se va atașa procura în original sau copie legalizată; mandatarul avocat va certifica el însuși aceasta.

Reprezentantul legal trebuie să depună copia după înscrisul doveditor a calității sale.

Articolul .pr. civilă => Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, va fi considerată valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

În acest caz, calificarea corectă a cererii va fi pusă în discuția părților, neputându-se trece peste principiul disponibilității.

CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Reglementare: articolul 109, 112, 113, .pr. civilă.

Potrivit articolul 109 => oricine pretinde un drept împotriva altei persoane, trebuie să facă o cerere instanței competente.

Articolul 112 => reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată:

Numele, domiciliul sau reședința părților pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, nr. de înmatriculare în Registru Comerțului, C.U.I. și contul bancar.

– în cazul reclamanților care locuiesc în străinătate este obligatoriu să arate și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

Punerea domiciliului sau reședinței pe același plan demonstrează preocuparea legii de a determina locul unde poate fi găsită persoana pentru a i se comunica actele de procedură.

Dacă pe parcursul procesului se schimbă domiciliul sau reședința uneia din părți, este obligatoriu încunoștințarea instanței sau părții adverse sub sancțiunea neluării ei în seamă (se pierde termenul de apel).

Domicipiul indicat în cerere poate fi și un domiciliul ales la altă persoană, caz în care este obligatorie indicarea numelui acelei persoane.

2. Numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional;

Această cerință apare atunci când partea alege să-și exercite drepturile procesuale, nu personal ci prin mandatar, indiferent dacă reprezentarea este legală, convențională sau judecătorească.

Aceeași situație apare când cererea este făcută atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant.

3. Obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință. Prin obiect, se înțelege pretenția concretă a reclamantului. Exemplu: restituirea concretă a unei sume de bani; desfacerea căsătoriei; revendicarea unui bun.

Obiectul => CONDIȚII, CERINȚE

să fie licit;

să fie posibil;

să fie determinat sau determinabil => să rezolve o neînțelegere concretă, nu de principiu.

Obiectul poate fi unic, dar pot exista și capete principale și accesorii.

Obiectul trebuie identificat cu exactitate pentru că, pe baza lui se determină competența generală, materială și teritorială a instanțelor, taxa de timbru, admisibilitatea probelor și întreg cadrul prosesual.

Reclamantul poate completa sau modifica obiectul cererii până la prima zi de înfățișare, iar instanța poate hotărâ numai în limitele în care a fost investită.

4. Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de fapt => reprezintă relatarea pe care o face reclamantul și din care rezultă împrejurări care l-au determinat să solicite concursul justiției. Odată cu motivele de fapt, se va indica cauza sau temeiul juridic.

Temeiul juridic => nu este obligatoriu să se arate prin indicarea articolului de lege, fiind sificientă indicarea pr. generator al dreptului subiectiv. Exemplul: contract; căsătorie.

Dacă partea indică texte de lege, judecătorul nu este ținut de ele, însă este obligat în baza principiului contradictorialității și al dreptului la apărare să pună în discuție schimbarea temeiului juridic.

5. Cererea trebuie să cuprindă dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; reclamantul este dator să-și dovedească susținerile sale prin probe; probele pot fi variate, în funcție de specificul cauzei.

Articolul arată concret:

dacă probele sunt înscrisuri, trebuie să depună copii certificate de el în atâtea exemplare câte părți sunt și un exemplar pentru instanță; înscrisurile străine trebuie traduse și certificate de reclamant.

în cazul probei cu interogatoriu, reclamantul va solicita înfățișarea personală a pârătului;

în cazul probei cu martori se va indica numele și reședința acestora

6. Cererea se încheie obligatoriu cu semnătura reclamantului.

Din toate aceste elemente, cele privind numele, obiectul și semnătura (1, 3. 6 ) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Lipsa semnăturii poate fi însă complinită pe tot parcursul procesului, fie la același termen, dacă reclamantul e prezent, fie la un termen ulterior la care va fi citat cu această problemă. Lipsa semnăturii se poate invoca de pârât pe tot parcursul procesului.

Pentru celelalte elemente, nulitatea intervine în măsura în care se dovedesc cele 2 condiții prevăzute de articolul 105 alin. 2.

Dispozițiile articolul 112 se completează cu prevederile generale din articolul 82, 84. Articolul 112 constituie dreptul comun în materie de cerere de chemare în judecată existând și norme speciale care derogă parțial sau total de la aceste, sau care i supun atașarea unor acte obligatorii la introducerea cererii.

TIMBRAREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

=> Odată cu introducerea cererii, trebuie făcută dovada achitării taxelor de timbru.

Legea instituie 2 timbraje distincte:

taxa judiciară de timbru;

timbrul judiciar;

Taxa judiciară de timbru

Reglementată în Legea 146 / 1995 cu modificările ulterioare.

ele se datorează atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice;

se achită anticipat la trezorerie, în conturi speciale;

nuci o cerere nu poate fi primită dacă nu se face dovada achitării taxei;

în mod excepțional și numai pentru motive temeinice care se arată în rezoluția președintelui se pot primi cereri netimbrate sau incomplet timbrate, punându-se în vedere reclamantului ca până la primul termen să completeze taxa de timbru:

dacă acțiunea are mai multe capete de cerere, se va timbra distinct fiecare capăt de cerere;

Cererile reconvenționale, intervențiile, cererile în căile de atac sau declanșate în căile de atac, aderările sau chemările în garanție, se timbreză.

Legea taxei de timbru, distinge între cele evaluabile în bani, la care taxa se calculează progresiv și proporțional și cele neevaluabile în bani la care taxa este fixă.

Aceeași lege reglementează acțiunile scutite de taxă de timbru: pensiile, litigiile de muncă, etc.

Împotriva cuantumului taxei judiciare de timbru, pusă în vedere de instanță, partea are posibilitatea introducerii unei contestații .F.P. care hotărăște.

D.G.F.P. este abilitată, ca la cererea părții să acorde scutiri totale sau parțiale pentru plata taxei sau să dispună amânări ori eșalonări de plată.

În cazul în care partea nu a achitat taxa stabilită de instanță, cererea va fi anulată ca netimbrată sau insuficient timbrată.

Timbrul judiciar

Este introdus prin O.G. 32 / 1995 și se aplică acțiunilor, cererilor, actelor și serviciilor de competența tuturor instanțelor judecătorești, Min. Justiției și instituțiilor care-i sunt subordonate precum și actelor notariale.

el nu se aplică în cazul în care nu se percepe taxa judiciară de timbru.

Cererile pentru care se datorează timbrul judiciar nu vor fi primite și înregistrate dacă nu sunt timbrate corespunzător.

ÎNTRODUCEREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ȘI CONSTITUIREA DOSARULUI

– se dispune la instanța competentă în atâtea copii câți pârâți sunt; dacă ei au un reprezențant comun sau au mai multe calități juridice, se depune o singură copie;

– dacă cererea se trimite prin prin poștă sau curier se înregistrează la registratura instanței, unde primește dată certă și este înaintată președintelui instanței împreună cu plicul în care a sosit pentru rezoluție;

– atribuțiile președintelui instanței în acest domeniu se pot delega unui judecător anume desemnat, numit judecător de serviciu;

La primirea cererii de chemare în judecată, președintele instanței verifică:

dacă sunt îndeplinite cerințele stipulate în art 112, .pr.civilă;

dacă a fost achitată taxa de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în caz contrar pune în vedere reclamantului lipsurile constatate și obligația de a le remedia.

Completările pot fi făcute deîndată, sau dacă nu este posibil, cererea va fi înregistrată și se va fixa un termen scurt până la care raclamantul este obligat să îndeplinească cele solicitate; dacă el nu se conformează, judecata se suspendă și nu va reîncepe decât dacă reclamantul se conformează.

– suspendarea se pronunță prin închiere – art .pr.civilă – procedura necontencioasă;

– fixarea termenului de judecată presupune arătarea zilei, orei, lunii, completului și sălii;

– termenul va fi în așa fel fixat, încât de la data primirii citației, pârâtul să aibă cel puțin 15 zile pentru depunerea întâmpinării, iar în cazurile urgente cel puțin 5 zile.

– odată cu comunicarea citației, pârâtului i se comunică copie după acțiune și după înscrisurile anexate;

– sub rezerva dezbaterilor la primul termen, pârâtul poate fi citat la interogatoriu sau se pot lua măsuri în sprijinul probatoriului solicitat, înclusiv măsuri asiguratorii sau de asigurare a dovezilor, prin încheiere executorie;

– după ce președintele instanței sau judecătorul de serviciu stabilesc prin rezoluție elementele de mai sus, cererea se predă, arhivarului – registrator care îi dă număr în registrul general de dosare și o înscrie în opisul alfabetic, registrul informativ și registrul de termene al arhivei;

– în cazul coparticipării procesuale active sau pasive, președintele instanței cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților va putea dispune reprezentarea lor prin mandat și îndeplinirea tuturor actelor de procedură numai cu acesta;

– dacă pârâtul locuiește în străinătate, primul termen va fi mai lung, iar prin citație i se pune în vedere obligația de a-și alege un domiciliu în România unde i se vor face toate comunicările. Dacă nu se conformează, comunicările i se fac prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română în care se enunță actele expediate va ține loc de îndeplinire a procedurii.

EFECTELE CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

5 Efecte :

– investește instanța cu soluționarea cauzei – instanța NU se autoinvestește.

– constituie baza raportului procesual fixând cadrul procesual și obiectul litigiului. Înstanța NU poate lărgi cadrul procesual din oficiu prin introducerea altor persoane pe de o parte, iar pe de altă parte este ținută de obiectul pricinii neputând da altceva decât s-a cerut sau mai puțin decât s-a cerut.

– în cazul competenței teritoriale alternative, ea exprimă opțiunea reclamantului pentru una din instanțe, opține asupra căreia nu poate reveni.

– operează punerea în întârziere a pârâtului, ceea ce are ca efect faptul că de la această dată pârâtul e considerat posesor de rea-credință și datorează fructele în caz de admitere a acțiunii de la momentul introducerii acesteia.

suportarea riscului pieirii lucrului

încep să curgă dobânzile

– întrerupe cursul prescripției chiar dacă e introdusă la o instanță necompetentă. Pentru a avea acest efect cererea trebuie introdusă la un organ jurisdicțional și nu trebuie să fie respinsă, anulată ori perimată sau reclamantul să nu fi renunțat la ea.

ÎNTÂMPINAREA

Reglementată de articolul 115-.pr.civilă

– act de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată urmând să se apere față de pretențiile reclamantului.

Ea cuprinde:

– excepțiile de procedură și de fond pe care pârâtul le ridică față de cererea reclamantului;

– răspunsurile la toate chestiunile de fapt sau de drept;

– dovezile cu care se apără impotriva fiecărui capăt de cerere, iar în cazul probei cu martori numele și domiciliul acestuia;

– semnătura.

Întâmpinarea nu se timbrează și se depune cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fizat pentru judecată. Ea se depune în atâtea exemplare câti reclamanți sunt + 1 exemplar pentru instanță.

Împreună cu întâmpinarea se pot depune copii certificate de pe înscrisuri. Întâmpinarea este obligatorie, în afara cazurilor în care legea dispune în mod expres altfel.

Dacă pârâtul nu depune împlinarea în termenul prevăzut de lege, sancțiunea este decăderea din drept de a mai propune probe și a invoca excepții, înafara celor de ordine publică.

Legea prevede o excepție: în cazul în care partea nu este asistată sau reprezentată de avocat președintele instanței este obligat să-i pună în vedere la prima zi de înfățișare să-și propună probele și

să-și arate excepțiile care vor fi consemnate în încheiere. La cerere se poate acorda un termen în vederea pregătirii și depunerii întâmpinării.

CEREREA RECONVENȚIONALĂ

reglementată în articolul 119-.pr.civilă.

În procesul civil, pârâtul poate adopta o atitudine agresivă, ridicând pretenții impotriva reclamantului prin formularea unei cereri reconvenționale. Ea este admisibilă atunci când tinde la o compensare judiciară sau în situația în care pârâtul pune în discuție însă-și validitatea temeiului juridic a pretențiilor reclamantului.

Cererea reconvențională în principiu este facultativă; pârâtul poate opta pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată separată sau poate să opteze doar să se apere pentru a obține o reducere a pretențiilor reclamantului.

În cazul în care numai se apără el nu poate obține condamnarea reclamantului la efectuarea vreunei pretenții.

Cererea reconvențională având caracter incidental se soluționează de instanța investită cu cererea principală chiar dacă s-ar încălca o normă imperativă de competență.

Din punct de vedere al conținutului cererea reconvențională trebuie să îndeplinească condițiile cerute pentru cererea de chemare în judecată, inclusiv în ceea ce privește timbrajul.

Articolul 119 alin. 3 prevede că cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Dacă reclamantul își modifică cererea de chemare în judecată la primul termen, pârâtul va putea depune cererea reconvențională până la termenul următor.

Cererea reconvențională depusă după prima zi de înfățișare poate fi primită de instanță și judecată impreună cu cererea principală dacă părțile se declară de acord.

Sancțiunea depunerii tardive a cererii reconvenționale nu constă în respingerea acesteia, ci în judecarea ei separată de către aceeași instanță.

În cazul cererii reconvenționale instanța nu se pronunță asupra admisibilității în principiu asupra cererii ce o rezolvă prin hotărâre odată cu cererea principală.

Dacă e depusă tardiv și părțile nu se învoiesc să se judece împreună cu cererea principală prin încheiere motivată se va dispune disjungerea și se va judeca separat.

Cererea reconvențională se va disjunge și judeca separat și în cazul în care numai cererea principală se află în stare de judecată reconvențională necesitând probe în completare.

MĂSURILE ASIGURATORII

Odată cu cererea de chemare în judecată, cu cererea reconvențională sau printr-o cerere separată, concomitentă, părțile pot solicita luarea unor măsuri asiguratorii în cazul acțiunilor reale, pentru evitarea dispariției sau degradării bunului ce formează obiectul litigiului, iar în cazul acțiunilor patrimoniale pentru împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului.

Aceste măsuri sunt:

Sechestrul judiciar;

Sechestrul asigurator;

Poprirea asiguratorie;

Ipoteca asiguratorie;

Sechestrul judiciar – reglementat în articolul 598 – .pr.civilă.

Scopul instituirii sale este de a organiza păstrarea paza și administrarea bunului în litigiu, prin însărcinarea unei persoana determinată, care se numește administrarea sechestrului.

Această măsură se poate lua în principiu numai asupra unui bun în legătură cu care are loc judecata. Simpla existență a unui proces nefiind însă suficientă, trebuind să fie dovedită și necesitatea instituirii sechestrului judiciar. Necesitatea trebuie să rezulte din pericolul de dispariție, degradare, înstrăinare ori risipire a bunurilor.

Judecata trebuie să se refere la dreptul de proprietate ori la un alt drept real, la posesia unui bun mobil sau imobil, ori la administrarea sau folosința unui bun aflat în proprietatea comună.

Cererea de sechestru judiciar o poate face oricare dintre părțile aflate în litigiu, dar și creditorii părților în baza articolul 974 Cod civil.

Cererea are caracter contencios și soluționarea se face de urgență cu citarea părților de către instanța competentă pentru judecarea cererii principale prin încheiere care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.

Atât la judecata de fond cât și la judecarea recursului pronunțarea se poate amâna 24 ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

În cazul în care se admite cererea de sechestru judiciar, reclamantul poate fi obligat la plata unei cauțiuni dacă sechestrul se aplică asupra unui bun mobil. În cazul bunurilor imobile se face înscrierea în C.F..

Sechestrul judiciar poate fi încuvințat chiar fără să existe proces asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa, asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi distrus, sustras sau alterat de actualul posesor, asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanția creditorului când acesta învederează insolvabilitatea debitorului, sau când are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi, ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.

În toate aceste cazuri competența este a instanței în circumscripția căreia se află bunul.

În cazul admiterii cererii paza bunului sechestrat se încredințează unei persoane numită administrator sechestru, care poate fi:

deținătorul bunului:

o persoană asupra căreia părțile cad de acord.

Încredințarea efectivă a bunului se face de către executorul judecătoresc care se deplasează la locul situării bunului și îl dă împrimire în baza unui proces-verbal din care un exemplar se încredințează instanței care a încredințat măsura.

Administratorul sechestru va putea face acte de conservare și de administrare, va putea sta în judecată în numele părții litigante cu privire la bunul pus sub sechestru dar numai cu autorizarea instanței va încasa orice venituri și sume datorate și va plăti datoriile curente sau cele constatate prin titluri executorii.

Când administratorul sechestru a fost numită o terță persoană, activitatea va fi remunerată cu o sumă fixată de instanță.

Sechestru judiciar ia sfârșit, de regulă, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii dată asupra fondului bunului conservat, fiind predat părții care a câștigat procesul.

În cazuri urgente, președintele instanței va putea numi prin încheiere revocarea dată fără citarea părților un administrator provizoriu până la soluționarea cererii de sechestru.

Sechestrul asigurator – reglementat în articolul 591 – .pr.civilă.

Obiectul măsurii îl constituie bunurile mobile sau imobile care nu fac obiectul litigiului. Acest obiect referindu-se la o sumă de bani. Cererea de sechestru asigurator se poate întroduce numai după intentarea acțiunii principale.

Cererea poate fi introdusă de:

a. Creditorul care nu are titlu executoriu dar a cărui creanță este constatată prin act scris și este exigibilă. În acest caz instanța poate fixa o cauțiune.

b. Creditorul care nu are act scris dar care va trebui să depună odată cu cererea de sechestru o cauțiune de ½ din valoarea reclamată.

c. Creditorul care nu are titlu executoriu, a cărui creanță este constatată prin act scris, nu este exigibilă dar dovedește că debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise, ori atunci când există pericol că debitorul să se sustragă de la urmărire, ori să-și ascundă sau risipească averea. În acest caz creditorul este obligat la o cauțiune a cărei cuantum va fi fixat de instanță.

Cererea de sechestru asigurator se adresează instanței care judecă procesul. Aceasta se pronunță de urgență în camera de consiliu fără citarea părților prin încheiere executorie. Prin aceeași încheiere se fixează și cuantumul cauțiunii și data până la care poate fi plătită. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Atât la judecata în fond, cât și la judecata recursului, pronunțarea se poate amâna 24 de ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

Dacă reclamantul creditor nu depune cauțiunea în termenul fixat de instanță, sechestrul va fi desfințat de drept, constatarea desfințării făcându-se prin încheiere irevocabilă fără citarea părților.

Măsura sechestrului se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc potrivit regulilor de la executarea silită.

Asupra bunurilor mobile, sechestrul se va aplica numai în măsura realizării creanței, iar asupra bunurilor imobile, sechestru se aplică prin înscrierea în C.F.

Împotriva modului de aduce la îndeplinire a sechestrului de către executorul judecătoresc se poate face contestare la executare.

Sechestrul asigurator are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii din procesul principal.

Vânzarea bunurilor nu se poate face înaintea obținerii titlului executoriu.

În toate cazurile în care debitorul dă garanții îndestulătoare, la cererea acestuia acestuia instanța va putea ridica sechestru asigurator.

Cererea se soluționează în Camera de consiliu de urgență, cu citarea părților prin încheiere. Încheierea este supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.

Atât la judecata în fond, cât și la judecata în apel , pronunțarea se face în 24 de ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

Dacă cererea principală în temeiul căreia a fost solicitată instituirea sechestrului a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă sau dacă cel care a făcut-o a renunțat la judecată, poate cere ridicarea măsurii de către instanța care a încuvințat-o.

Înstanța se pronunță prin încheiere irevocabilă fără citarea părților.

Ridicarea măsurii se face în mod simetric cu luarea acesteia.

Poprirea asiguratorie – reglementat în articolul .pr.civilă.

Cazurile în care poate fi luată: – soluționarea cererii și luarea efectivă a măsurii sunt aceleași ca cele prevăzute pentru sechestru asigurator.

Pot fi poprite numai sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile și care sunt datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care această a treia persoană i le va datora debitorului în temeiul unor raporturi juridice existente deja.

CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

Potrivit articolul .pr.civilă judecătorul nu poate hotărâ asupra unei cereri decât după citarea și înfățișarea părților în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Articolul 107 obligă instanța să amâne judecata ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulității. Această dispoziții procedurale au caracter imperativ și cuprind 2 reguli esențiale ale procesului civil:

În procesul civil, judecata se face de regulă cu citarea părților, excepțiile trebuind să fie expres prevăzute în lege.

Pentru judecarea procesului civil este obligatoriu să fie legal citate și nu ca ele să fie prezente în instanță.

Deobicei un proces nu se judecă la primul termen, ceea ce ar presupune ca părțile să fie citate pentru fiecare termen.

Articolul 153 prevede însă că partea care a fost prezentă la un termen, personal sau prin mandatar chiar neînputernicit, să cunoască termenul nu va mai fi citată în tot cursul procesului fiind presupusă a cunoaște termenele următoare.

Termenul de cunoștință nu-și găsește aplicarea în cazul în care se reia judecata după o suspendare sau o amânare fără termen.

În cazul în care se chiamă partea la interogatoriu sau în cazul în care cauza se repune pe rol.

Termenul luat în cunoștință sau pentru care au fost trimise citațiile nu se poate schimba decât pentru motive temeinice, prin încheiere în camera de consiliu cu citarea părților.

Cuprinsul citației:

reglementarea cuprinsului citației se află în articolul .pr.civilă.

– numărul și data emiterii și numărul dosarului;

– arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare;

– arătarea instanței și sediului ei;

– numele, domiciliul și calitatea celui citat;

– numele și domiciliul părții potrivnice și felul pricinii;

– alte mențiuni prevăzute de lege: cuantumul taxei de timbru, etc;

– parafa sefului instanței și semnătura grefierului.

Cerințele de la 2, 3, 4, 6, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Odată cu citația se comunică și alte acte de procedură, cererea de chemare în judecată, copie după hotărâre, interogatoriu, etc.

Formularul de citație mai cuprinde și dovada de primire și procesul-verbal de predare a citației care sunt detașabile și se înapoiază instanței de către agentul procedural.

Potrivit articolului .pr. civilă, procesul verbal trebuie să cuprindă:

Anul, luna și ziua în care a fost încheiat;

Numele celui care l-a încheiat;

Funcția acestuia;

Numele, premumele și domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea cu arătarea numărului imobilului, etajului și apartamentului și cu mențiunea dacă a fost înmânat personal celui citat sau unei alte persoane ce locuiește cu acesta s-au s-a afișat pe ușa locuinței;

Arătarea instanței și sediului acestuia și pentru citații și termenul de învățișare;

Arătarea înscrisurilor comunicate;

Numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afișarea;

Semnătura celui care a încheiat procesul verbal.

Dacă cel ce urmează să semneze procesul verbal sau dovada de primire refuză sau nu poate să o facă se va face mențiune pe citație.

Cerințele de la punctele 1, 2, 4, 5, 7, 8 sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Procesul-verbal face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările agentului procesual.

Vor fi citate întotdeauna părțile, terții care au intervenit sau au fost introduși în proces, martorii, experții și orice alți participanți la proces.

Dacă părțile nu stau personal în proces ci prin mandatar va fi citat acesta.

În articolul 87 sunt prevăzute reguli speciale pentru persoanele fizice și juridice.

Înmânarea citațiilor și a actelor de procedură

Potrivit articolul 86 din C.pr.civilă se face astfel:

Toate cererile și actele de procedură se comunică din oficiu prin agentul procedural sau alt salariat al instanței și în mod excepțional prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Se poate solicita ca procedură pentru alte localități să se efectueze de agenții ori salariații altei instanțe în circumscripția în care se găsește localitatea.

S-a mai instituit posibilitatea comunicării și prin alte mijloace care transmite textul și confirmă primirea acestuia cu toate datele.

Îndeplinirea actelor de procedură și comunicarea lor se fac gratuit.

Sub sancțiunea nulității citația se înmânează părții cu 5 zile înaintea termenului de judecată. În cazuri urgente termenul poate fi mai scurt.

În cazul în care partea se înfățișează personal sau prin mandatar, chiar dacă nu a fost citată sau citarea este viciată, prezența sa acoperă viciul de procedură și nulitatea nu mai intervine.

Nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală, în afara cazurilor urgente și numai cu încuvințarea președintelui instanței.

Înmânarea citației se face la domiciliul sau reședința persoanei citate, iar când aceasta are o așezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face și la unul dintre locuri.

Citația poate fi citată oriunde dacă partea o primește. Legea prevede anumite situații speciale și anume:

pentru cei chemați sub arme la comandamentul cel mai apropiat;

pentru cei din echipajul unui vas comercial, la căpitănia portului unde e înregistrat vasul:

pentru deținuți la administrația penitenciarului;

pentru bolnavii aflați în spitale, ospicii sau sanatorii la direcția acestora.

În toate aceste cazuri speciale ca și în cele care se referă la avocat sau notar public, înmânarea se face funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței, care va semna dovada.

Dacă cel citat nu se găsește la domiciliu, agentul poate înmâna citația unui membru al familiei sau altei persoane care locuiește cu el cu excepția minorului sub 14 ani și persoanelor lipsite de judecată.

În cazul persoanelor juridice, a asociațiilor sau societăților civile care pot sta în judecată, procedura de citare nu se poate face prin afișare decât în cazul în care se refuză primirea sau în cazul în care la 2 termene consecutive nu se găsește nici o persoană la sediu.

În toate cazurile proba îndeplinirii procedurii de citare se poate face numai cu dovada de primire și procesul verbal.

Schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluârii ei în seamă, va fi adusă la cunoștința instanței prin cerere depusă la dosar.

Când reclamantul arată instanței că deși a făcut tot ce i-a stat în putință nu a putut să afle domiciliul pârâtului președintele instanței va dispune citarea acestuia prin afișare la ușa instanței sau prin publicarea citației într-un ziar mai mare sau M.Of..

Etapa dezbaterilor

e cea care transpune în viață principiile fundamentale a dreptului procesual civil.

ȘEDINȚA DE JUDECATĂ

Înainte de începerea efectivă a ședinței, potrivit regulamentului de funcționare și organizare a instanțelor judecătorești, grefierul de ședință are următoarele atribuții:

cu cel puțin 48 de ore înainte preia dosarele de la arhivă sub semnătură în registru de termene;

întocmește lista cauzelor în ordinea numărului de dosar de la cel mai vechi la cel mai nou și o afișează cu 24 de ore înainte de ședință;

completează condica de ședință unde trece numele membrilor de ședință, al grefierului și toate dosarele în ordinea listei;

verifică la registratură și la orhivă dacă au sosit citațiile, relațiile solicitate de instanță sau actele cerute de președintele completului;

informează președintele completului despre deficiențe;

predă dosarele completului.

Judecarea cauzelor civile se face de regulă de către un complet format din 1,2 sau 3 judecători. Când completul este colegial este prezidat de un judecător care este președintele instanței.

Potrivit articolul 128 alin. 1, președintele deschide, suspendă sau închide ședința.

Judecătorul sau părțile pot pune întrebări martorilor sau experților numai prin intermediul președintelui care poate încuvința ca acesta să pună întrebări direct.

Ședința este de regulă publică, accesul în sala de judecată neputând fi limitat decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Președintele:

exercită poliția sedinței de judecată, putând lua măsuri pentru respectarea ordinii și păstrarea bunei cuviințe;

poate dispune îndepărtarea din sală a celor care nu au loc;

poate îndepărta minorii și persoanele necuvincioase;

poate îndepărta pe cei ce împiedică bunul mers al dezbaterilor, după ce au fost rugați să se poarte cuviincios;

poate dispune îndepărtarea tuturor din sală:

în cazul în care în cursul ședinței se săvârșește o faptă penală poate aplica codul de procedură penală;

Dacă printre cei îndepărtați din sală se găsesc și părți, înainte de închiderea dezbaterilor vor fi chemate în sală și sub sancțiunea nulității le vor pune în vedere toate acțele importante realizate în lipsa lor, precum și declarațiile martorilor. Această prevedere nu se aplică dacă partea are avocat care a rămas în sală.

În sala de ședință nimeni nu poate intra cu arme în afara celor care le poartă în vederea serviciului pe care îl au în instanță.

Toate persoanele care participă la ședință sunt obligate să aibă o purtare cuvincioasă, iar cel ce vorbește instanței trebuie să stea în picioare.

Toate aceste reguli se aplică și când ședința se desfășoară în afara sediului instanței.

Grefierul e prezent în sală cu 30 de minute înaintea începerii ședinței și pune la dispoziția părților dosarul pentru consultare.

Deschiderea dezbaterilor se face de către președintele completului și la început se iau cauzele pentru care se solicită amânarea, ea poate fi făcută de un singur judecător.

Cauzele care nu s-au amânat se soluționează în ordinea listei. Părțile pot solicita luarea peste rând, dacă cei aflați înaintea lor nu se împotrivesc.

Desfășurarea judecății fiecărui proces cunoaște anumite momente:

1. Apelul cauzei – se face de grefier, el făgând și un referat oral, arătând obiectul cauzei, stadiul procesului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.

În funcție de situația completă a dosarului președintele:

poate amâna procesul – când există motive temeinice, când ambele părți o solicită. Amânarea pe baza solicitării părților se poate face doar o singură dată.

Poate să suspende judecata – când nici una din părțile legal citate nu s-a prezentat și nici una nu a solicitat judecarea în lipsă.

Poate să soluționeze cauza.

2. Dacă s-a trecut la soluționarea cauzei se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură, apoi asupra celor de fond care ar face de prisos cercetarea judecătorească:

3. , Președintele înainte de a intra în dezbateri va încerca împăcarea părților, pentru aceasta solicitând prezența personală a lor.

4. După rezolvarea celor 3 probleme se intră în dezbateri. Adică se administrează probele, după care părțile pun concluzii. Primul cuvânt îl are reclamantul apoi pârâtul. Părțile pot lua concluzii și în replică. Dacă există terți introduși în proces aceștia vor lua cuvântul în următoarea ordine:

intervenientul principal și cel chemat în judecată, după reclamant;

intervenientul accesoriu, după intervenția părții pentru care a intervenit;

chematul în garanție, după partea care a cerut introducerea sa în proces.

Susținerile părților se consemnează de grefier în caietul de ședință și se concretizează în încheierea de ședință. La cererea oricăreia din părți dezbaterile pot fi stenografiate în tot sau în parte.

5. Când instanța se consideră lămurită, președintele închide dezbaterile și se retrage spre deliberare.

În timpul deliberării, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri poate repune cauza pe rol.

După închiderea dezbaterilor, părțile pot solicita termen în vederea depunerii de concluzii scrise. Dacă instanța a refuzat amânarea pentru lipsă de ______________, ea este obligată ca la cerere să amâne pronunțarea pentru a se depune concluzii scrise.

PRIMA ZI DE ÎNFĂȚIȘARE

Reglementată în articolul .pr.civilă care spune că se consideră prima zi de înfățișare acel termen la care părțile legal citate pot pune concluzii.

Termenul trebuie să îndeplinească 2 condiții:

1. Părțile să fie legal citate și

2. Părțile să poată pune concluzii.

Nu întotdeauna primul termen este prima zi de înfățișare pentru că pot exista vicii de procedură sau părțile pot solicita termen pentru a-și angaja avocat.

La primul termen de judecată, reclamantul poate să-și întregească sau să-și modifice cererea de chemare în judecată. În acest caz se acordă un nou termen pentru ca pârâtul să ia la cunoștință de modificarea cererii și să-și poată pregăti apărarea și depune întâmpinarea.

Cererea de chemare în judecată nu se consideră mădificată și nu se va da termen în 4 cazuri prevăzute în articolul 132 alin.2:

când se îndreaptă erorile materiale din cuprinsul cererii;

când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii;

când cerere valoarea obiectului pierdut sau pierit;

când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers.

În practică, pârâtul solicită termen, iar instanțele acordă în cazul ultimului punct, în celelalte NU.

Împortanța practică a primei zile de înfățișare rezultă din faptul că numai la acest termen, reclamantul și pârâtul pot săvârși anumite acte de procedură.

ACTIVITĂȚI ULTERIOARE ȘEDINȚELOR DE JUDECATĂ

Dacă judecata se amână, grefierul de ședință pe baza notelor luate în cursul ședinței întocmește în 24 de ore încheierea de ședință care este practic un Proces-verbal a celor petrecute în ședința de judecată.

Pentru fiecare termen al dosarului se întocmește o încheiere de ședință, cu excepția ședinței în care au avut loc dezbaterile și unde această încheiere formează practicaoa hotărâii.

Părțile hotărârii judecătorești:

practica;

considerente;

dispozitiv.

Încheierile care preced hotărârile se numesc încheieri premergătoare și se clasifică în:

încheieri preparatorii;

încheieri înterlocutorii;

Ceea ce deosebește cele 2 încheieri este faptul că încheierile înterlocutorii leagă instanța aceasta neputând reveni asupra celor ce a decis.

Articolul 268 prevede că încheierile premergătoare se dau cu același număr de voturi. Ca și hotărârile, încheierile se motivează întotdeauna.

Încheierile premergătoare pot fi atacate, în principiu numai odată cu fondul.

– pentru că sunt exceptate de la această formă, încheierile la care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecății pot fi judecate separat – excepție de la această regulă.

Există încheieri care nu pot fi atacate niciodată: – cele prin care s-a încuvințat sau respins admiterea sau recuzarea.

EXCEPȚIILE PROCESUALE

mijloace de apărare, în general.

În sens larg prin apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a opține respingerea cererii.

În sens restrâns se înțelege numai acele mijloace care-i permit pârâtului să invoce obiecțiuni îndreptate împotriva fondului pretenției reclamantului.

În cursul procesului civil părțile pot forma excepții care sunt:

de fond și de formă.

Clasificare:

După obiectul asura căruia poartă:

a. excepții de procedură – care vizează încălcarea regulilor procedurale privind compunerea instanței, competența acesteia și procedura de judecată;

b. excepții de fond – vizează lipsurile referitoare la exercițiu dreptului de acțiune;

După efectul lor:

a. excepții dilatatorii – tind la amânarea judecății, declinarea judecății sau refacerea unor acte;

b. excepții peremptorii – care tind la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea procesului.

Unele excepții peremptorii încep prin a avea un efect dilatatoriu în sensul că se acordă un termen pentru împlinirea lipsei și nu se anulează automat cererea.

Aceeași excepție poate produce efecte diferite: excepția de necompetență este de regulă dilatatorie.

3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normai încălcate:

a. excepții absolute – care privesc încălcarea unor norme imperative și pot fi invocate de părți, procuror sau instanță din oficiu în orice față a procesului chiar în apel sau recurs;

b. excepții relative – care privesc încălcarea unor norme dispozitive și pot fi invocate numai de partea interesată și numai într-un anumit termen (la prima zi de învățișare sau la următorul termen în care s-a săvârșit neregularitatea);

Potrivit articolului .pr.civilă, instanța este obligată să se pronunțe înainte de a intra în fondul dezbaterilor asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac de prisos în total sau în parte cercetarea în fond a pricinii. Numai în mod excepțional, excepția poate fi unită cu fondul numai atunci când pentru soluționarea ei este necesară administrarea unui prabatoriu legat și de fondul pricinii.

Legea actuală nu prevede ordinea în care trebuie rezolvate excepțiile în cazul în care sunt invocate concomitent.

Dacă excepția invocată este întemeiată, instanța o va admite și va pronunța o încheiere atunci când dispune amânarea judecății sau o hotărâre.

În cazul respingerii excepției, instanța pronunță o încheiere interlocutorie și continuă judecata.

CARACTERISTICILE EXCEPȚIILOR PROCESUALE

Excepția procesuală presupune existența unui proces în curs.

Excepția procesuală este un mijloc de apărare fiind de regulă folosit de pârât.

Excepția procesuală este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Admiterea excepției constituie în cazul excepțiilor dilatatorii un obstacol temporar în soluționarea cererii principale, iar în cazul excepțiilor peremptorii un obstacol dirimant, determinând stingerea excepțiilor.

Admiterea excepției procesuale nu afectează în principiu dreptul reclamantului, iar hotărârea pronunțată ca urmare a admiterii unei excepții nu are putere de lucru judecat în ceea ce privește fondul dreptului.

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

Sediul materiei: Codul civil, C.pr.civilă, C. comercial.

Judecătorul nu poate soluționa litigiul pe baza simplelor afirmații ale părților, convingerea sa trebuind să se bazeze și pe probele administrate în cauză.

Titularul dreptului subiectiv pentru a obține satisfacție trebuie să-și probeze susținerile. Pentru acest motiv se vorbește de un drept subiectiv procesual – dreptul la probă care dublează și întărește dreptul substanțial.

În sens larg prin probă se înțelege acțiunea de stabilire, existenței sau inexistenței unui fapt.

În sens restrâns prin probă se desemnează mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt care este folosit fie de sine stătător, fie pentru dovedirea unui alt fapt material. În mod obișnuit noțiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă (expertize, martori).

CLASIFICAREA PROBELOR

După cum se fac în fața instanței sau în afara ei:

probe judiciare:

probe extrajudiciare

După natura lor:

probe personale – mărturisirea;

proba materiale;

După cum duc direct sau nu la stabilirea faptului principal:

probe directe

probe indirecte

După caracterul originar sau derivat:

probe primare primare ( imediate, nemijlocite);

probe secundare (mediate, mijlocite);

După modul de percepție al faptelor de către judecător:

probe care constau în perceperea personală a judecătorului – cercetarea la fața locului;

probe care constau în perceperea de la alte persoane.

Convențiile asupra probelor sunt în principiu admise cu condiția ca ele să ducă la lărgirea posibilităților de probă fără a se încălca normele imperative din dreptul material sau procesual. Convenția de restrângere a posibilităților de probă sunt nule.

Subiectul probei: este judecătorul.

Obiectul probei: sunt faptele juridice în sens larg care au creat, modificat sau stins raportul juridic ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia.

Sarcina probei: revine, potrivit articolul 1169, celui ce face o propunere înaintea judecătorului.

Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor

Reguli comune privind admisibilitatea

=> proba trebuie să fie legală, să fie verosimilă, să fie pertinentă, să aibă legătură cu obiectul cauzei; să fie concludentă, adică să ducă la rezolvarea cauzei.

Reguli comune privind administrarea

=> propunerea probelor se face de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare. Nepropunerea probelor în aceste condiții atrage decăderea părților din dreptul de a cere probe, afară de cazurile expres prevăzute de articolul .pr. civilă și anume:

când nevoia dovezi reiese din dezbateri și partea nu avea cum să o prevadă;

când administrarea dovezi nu pricinuiește amânarea judecății;

când dovada nu a fost cerută în condițiile legii din pricina neștiinței sau lipsei de pregătire a părții care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat. Partea care a lipsit la propunerea și încuviințarea dovezi este încuvințată să ceară dovada contrarie la ședința următoare iar în caz de împiedicare la prima zi de înfățișare.

Dacă o parte renunță la probele pe care le-a produs, acestea pot fi însușite de cealaltă parte, iar dacă ambele părți renunță instanța din oficiu poate administra probele.

Partea decăzută din dreptul de a administra probe poate să se apere discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și dovezilor adversarului.

Probele se încuvințează și se resping prin încheiare motivată.

Administrarea probelor se face în fața instanțelor de judecată în ordinea statornicită de către aceasta. Dovada și dovada contrarie se va administra pe cât este posibil în același timp.

Reguli comune privind aprecierea

=> probele se apreciază liber de către judecător.

ASIGURAREA PROBELOR sau a dovezilor

Reglementare: articolul 235 – .pr.civilă.

Asigurarea dovezilor reprezintă o posibilitate dată persoanei care este interesată în constatarea de urgență a mărturiei unei persoane, a părerii unui expert a stării unor bunuri mobile și imobile sau care dorește să le dobândească recunoașterea unui inscris, a unui fapt, drept care sunt în primejdie să dispară sau sunt greu de administrat în viitor.

Cererea poate fi făcută și în cazul în care nu este primeșdie de întârziere dar numai cu învoiala pârâtului.

În cererea de asigurare de dovezi trebuie să se arate dovezile care se solicită a fi administrate, starea de urgență sau acordul pârâtului.

Asigurarea dovezilor se poate cere:

pe cale principală înainte de a se introduce cererea de chemare în judecată;

pe cale incidentală în timpul judecății.

Dacă cererea se introduce pe cale principală, competența revine Judecătoriei în raza căreia se află martorul sau obiectul cercetării.

Dacă cererea este incidentă e competentă instanța care judecă pricina.

Întâmpinarea nu este obligatorie. Judecata se face în camera de consiliu cu sau fără citarea părților, iar instanța se pronunță prin încheiere fie imediat, fie la un termen faxat ulterior.

Încheiarea este executorie și se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare (cu citare) sau de la comunicare (fără citare).

Încheierea dată în timpul judecății – pe cale incidentă nu poate fi atacată odată cu fondul.

Codul reglementează o procedură de constatare a stărilor de fapt. Ea poate fi făcută când există urgență, care rezidă din posibilitatea încetării ori schimbării stării de fapt până la administrarea dovezilor.

Cererea este de competența instanței în circumscripția căreia urmează să se facă constatarea. Pentru facerea constatării este delegat un executor judecătoresc. Se poate face și fără încunoștințarea celui împotriva căruia se cere. Se face printr-un proces-verbal care se comunică în copie și celui împotriva căruia s-a făcut. Procesul – verbal constituie dăvada până la proba contrarie. Dacă există primeșdie de întârziere, constatarea se poate face și în zilele de sărbătoare și în afara orelor legale dar numai cu încuviințarea magistratului.

Probele conservate prin instituția asigurării dovezilor pot fi folosite și de partea potrivnică în derularea procesului.

Cheltuielile pricinuite cu asigurarea dovezilor vor fi avute în vedere de instanța care judecă fondul.

PROBELE CARE SE POT ADMINISTRA ÎN PROCESUL CIVIL

Vezi cursurile de anul 2: probele și prezumțiile.

Potrivit articolul 112 și 116 Codul de procedură civilă, părțile anexează la cererea de chemare în judecată și la întâmpinare, copii certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă.

Dacă ele sunt într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune traducerile sau copii cu litere latine certificate de părți.

În cazul în care se contestă traducerile se poate apela la un traducător certificat. Părțile sunt datoare să aibă asupra lor originalele înscrisurilor sau să le depună spre păstrare la grefă sub pedeapsa de a nu se ține seama de ele.

Toate înscrisurile depuse la dosar rămân dobândite judecății și nu se pot retrage fără învoirea celorlalte părți.

Dacă partea învederează că adversarul deține un înscris privitor la pricină, instanța poate ordona înfățișarea lui. În cazul în care adversarul refuză să răspundă la interogatoriul luat pentru dovedirea deținerii sau existenței înscrisurilor sau se dovedește că l-a ascuns sau distrus sau pur și simplu nu vrea să-l înfățișeze, instanța poate socoti că înscrisul are conținutul pe care-l pretinde partea care a solicitat înfățișarea lui.

Cererea de înfățișare a acestui act poate fi respinsă dacă cuprinsul lui privește chestiuni cu totul personale sau dacă prin prezentarea înscrisului s-ar încălca îndatorirea de a păstra secretul sau dacă ar atrage urmărirea penală impotriva părți sau a altei persoane ori ar dispune-o disprețului public.

Dacă înscrisul se găsește la o autoritate sau o terță persoană instanța va lua măsuri pentru ca acesta să fie adus la dosar. În cazul în care înscrisul nu se poate trimite, cercetarea lui se va face cu citarea părților la acea autoritate.

În cazul în care se contestă un înscris sub semnătură privată, legea reglementează instituția reglementării de scripte – aceasta înseamnă că partea căreia i se impune înscrisul este obligată să recunoască sau să conteste semnătura sau scrisul, singuri care pot să adopte o poziție neutră fiind moștenitorii și succesorii autorului actului.

Dacă partea declară că nu recunoaște scrisul sau semnătura, președintele completului îl va obliga să scrie și să semneze sub dictarea sa, părți din înscris. Refuzul de a scrie sau semna va putea fi socotit ca o recunoaștere a înscrisului. Dacă verificarea nu este concludentă pentru instanță se va dispune efectuarea unei expertize. Pentru aceasta părțile vor depune înscrisuri autentice sau sub semnătură privată urmând a se trimite toate acestea împreună cu înscrisul tăgăduit și cu probele luate de judecător, expertului .

Înscridurile depuse spre verificare vor fi semnate întotdeauna de președinte, grefier și părți.

După verificarea făcută de instanță sau în raport de concluziile expertizei rămâne sau nu în proces.

În cazul înscrisurilor autentice care sunt contestate există în Codul de procedură civilă instituția procedurii înscrierii în fals. În cazul în care se declașează această procedură, dacă partea care folosește înscrisul nu este prezentă în instanță se va amâna cauza și se va dispune înfățișarea părții personal sau prin mandatar cu procură specială. La termenul prezentării cel ce a invocat înscrisul îl va depune pentru verificare și va indica mijloacele sale de apărare.

Președintele instanței constată prin proces-verbal starea materială a înscrisului dacă există pe el ștersături, adăugiri sau îndreptări iar apoi îl va semna împreună cu grefierul și părțile și îl va depune la grefă.

Tot la acest termen președintele întreabă partea care a depus înscrisul dacă înțelege să se folosească de el. Dacă partea refuză să răspundă, nu se prezintă sau declară că nu se mai folosește de înscris acesta va fi înlăturat din proces.

În cazul în care se stăruie în defăimarea înscrisului, înscrisul împreună cu procesul-verbal se va trimite procurorului pentru cercetări. Procurorul face cercetările și va informa instanța.

În cazul sesizării procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals arată și pe autorul sau complicele falsului, instanța civilă poate suspenda judecata.

Proba cu martori sau testimonială

În procesul civil, martorii pot fi numai persoane fizice care au cunoștință despre faptele care formează obiectul judecății. Nu există limită de vărstă.

Legea prevede că aprecierea depoziției martorului care este minor sub 14 ani sau este o persoană lipsită vremelnic de discernământ se va ține seama de situațiile arătate. Articolul 189 prevede persoanele care sunt exceptate de a fi acceptate ca martori:

rudele și afinii până la gradul 3 inclusiv;

soțul sau fostul soț

interziși judecătorești și cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.

Prin convenția expresă sau tacită a părților rudele, afinii și soțul pot fi ascultați ca martori.

În pricinile privitoare la starea civilă sau divorț se pot audia rudele și afinii cu excepția descendenților.

Există o categorie de persoane care ar putea fi martori, dar pe care legea le scutește să depună mărturie:

cei ținuți de secretul profesional;

cei ținuți de secretul de serviciu, dar numai asupra împrejurărilor secrete de care a luat cunoștință în timpul serviciului;

cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei însuși sau ar expune rudele, afini ori soțul la o pedeapsă penală sau disprețul public.

Primele 2 categorii cu excepția preoților pot depune mărturie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesați în păstrarea secretului.

Propunerea probei cu martori se face la prima zi de înfățișare. Lista cu numele și adresa acestora urmând să fie depusă sub sancțiunea nulității în cel mult 5 zile de la încuvințare. Instanța poate limita numărul martorilor propuși cu respectarea principiului egalității părților, iar martorii care au fost încuvințați se vor asculta neputându-se renunța la ei.

Odată propuși martorii, înlocuirea acestora se va putea face numai în caz de moarte, dispariție sau motive temeinice (certificate medicale).

După încuvințare, instanța dispune citarea martorilor care pot fi ascultați în instanță sau la locuința lor.

Dacă martorul lipsește la prima citare, instanța va da mandat de aducere și dacă există urgență mandatul se poate da de la primul termen.

Fiecare martor va fi ascultat deosebit în ordinea stabilită de președinte, cei ce urmează a fi ascultati ulterior fiind îndepărtați din sală.

Înainte de a se lua mărturia, președintele îi cere martorului:

să arate domiciliul, profesia, vârsta;

dacă este rudă sau afin cu una din părți și în ce grad;

dacă se află în serviciul unei părți și dacă este în judecată, dușmănie sau legătură de interese cu vreuna din părți, după aceasta martorul depune jurământul.

Martorii fără confesiune jură pe conștiință, iar cei care din motive confesionale sau de conștiință nu depun jurământ se obligă să spună adevărul și să nu ascundă nimic.

Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământul dar i se atrage atenția să spună adevărul.

În depoziția sa, martorul arată împrejurările pe care le cunoaște și răspunde la întrebările președintelui și ale părților. El nu are voie să citească un răspuns dinainte dar cu încuvințaea președintelui se poate cu privire la cifre și denumiri.

Dacă președintele găsește că întrebarea pusă de părți nu este concludentă, jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege o va respinge. Respingerea împreună cu motivarea se trec în încheierea de ședință. Mărturia se face orar și se consemnează în scris de frefier la dictarea președintelui. Depoziția este semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de președinte, grefier și martor după ce citește declarația.

Când cel care urmează să fie martor este mut sau surd și nu poate fi înțeles va fi pus să scrie răspunsul. Dacă nu știe să scrie se folosesc experții interpreți.

Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în depoziție se vor semna de judecător, grefier și martor sub sancțiunea neluării lor în seamă. Locurile nescrise se barează pentru a nu se adăuga nimic.

După ascultare, martorul rămâne în sala de ședință dacă instanța nu decide altfel.

Dacă instanța are bănuieli puternice că mărturia este mincinoasă sau martorul este mituit, încheie un proces-verbal și sesizează procurorul.

La aprecierea probelor în cazul în care instanța față de restul probatoriului administrat ajunde la concluzia că mărturia nu este sinceră o înlătură și scrie motivarea.

Proba cu interogatoriu sau mărturisire

Interogatoriul este admis în toate materiile și toate procesele civile. O excepție expres prevăzută de lege exclude interogatoriu în procesele de divorț pentru dovedirea motivelor de divorț. Pentru celelalte capete de cerere pentru divorț se poate lua interogatoriu.

Mărturisirea are ca obiect numai fapte și este admisibilă numai în legătură cu drepturile de care o parte poate să dispună.

În anumite procese mărturisirea singură nu poate duce la admiterea acțiunii.

Mărturisirea fiind un act personal poate fi făcută numai personal de parte scop în care dacă nu este prezentă va fi citată cu mențiunea personal la interogatoriu.

Partea care vrea să recunoască apărările, pretențiile pății adverse o poate face și printr-un mandatar cu procură specială.

Când partea are domiciliul în străinătate interogatoriu se comunică în scris mandatarului care va depune răspunsul părții în cuprinsul unei procuri speciale și autentice.

Președintele poate respinge din interogatoriu acele întrebări care nu sunt concludente sau jignitoare. Răspunsurile se trec pe aceeași foaie cu întrebările și fiecare pagină va fi semnată de președinte, grefier, de cel care l-a propus și de partea care a răspuns.

Statul și persoanele juridice de drept privat sau public răspund în scris la interogatoriu care li se comunică.

Dacă partea, deși a fost citată nu se prezintă la interogatoriu sau deși se prezintă refuză să răspundă fără a avea motive temeinice, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă scrisă.

Expertiza judiciară

– ca probă este folosită atunci când pentru lămurirea faptelor care formează obiectul unui proces este necesară părerea unei persoane care are cunoștințe de specialitate în acel domeniu.

– mijloc de probă prin care expertul aduce la cunoștința instanței pe baza unor cercetări concrete, situație de fapt concretă.

– există situații în care expertiza este obligatorie:

la punerea sub interdicție – expertiza psihiatrică;

la înregistrarea tardivă a nașterii – expertiza medico-legală cu privire la stabilirea vârstei;

la expropriere – expertiza topografică;

– propunerea ei se face de părți sau instanță din oficiu după punerea în discuție a părților.

– se efectuează de experții judiciari atestați de Ministerul Justiției.

– pentru numirea expertului, completul solicită biroului local de expertize o listă de experți din care va numi prin încheiere pe cel desemnat cu efectuarea expertizei.

– prin aceeași încheiere se stabilesc obiectivele expertizei, onorariul provizoriu și data depunerii lucrării.

– dacă efectuarea expertizei necesită o lucrare la fața locului, expertul este obligat sub sancțiunea nulității să citeze părțile prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire , arătând zilele și orele la care va fi prezent în teren.

– după numirea sa ca expert, acesta este obligat să vină la instanță și să depună un jurământ în camera de consiliu fără citarea părților în fața instanței. Instanța constată depunerea jurământului prin încheiere.

– dacă părțile nu se învăiesc cu privire la numirea expertului, instanța va stabili expertul prin tragere la sorți.

– lucrările se concretizează într-un raport de expertiză care se depune la instanță în atâtea exemplare câte părți sunt + 1 exemplar pentru instanță.

– dacă părțile sau instanța au obiecțiuni întemeiate se poate dispune completarea raportului sau o nouă expertiză.

– expertul poate fi convocat în instanță pentru a da lămuriri asupra expertizei.

– instanța nu este legată de concluziile expertizei însă ea trebuie să-și motiveze poziția, însă este legată de constatările de fapt, de cercetările efectuate la fața locului și de susținerile părților, ele făcând dovada până la înscrierea în fals.

– în domeniile în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererile părții, instanța poate solicita puncte de vedere a unora sau unui specialist în domeniul respectiv sau la autorități.

– punctul de vedere se prezintă în camera de consiliu sau în ședință publică cu prezența părților.

– la efectuarea expertizei pot participa și experți care sunt desemnați de părți – experți consilieri.

Cercetarea la fața locului

– pobă judiciară;

– se solicită de părți, din oficiu de instanță;

– se ordonă prin încheiere, în care se arată împrejurările de fapt în legătură cu care se face cercetarea;

– poate fi efectuată de întreg completul sau numai de unul dintre judecători în prezența părților care vor fi citate;

– la fața locului pot fi audiați martori și experți, desfășurarea cercetării se consemnează într-un proces verbal care se depune la dosar.

Incidente procesuale în cursul judecății

1. Suspendarea

Înseamnă oprirea cursului procesului datorită unor imprejurări voite de părți care nu mai stăruie în soluționarea cauzei sau independent de voința lor când sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta.

După natura împrejurărilor care a determinat suspendarea, avem:

Suspendare voluntară

Suspendare legală

Suspendare voluntară => intervine datorită manifestării de voință a părților care poate fi expresă sau tacită.

Pentru ca acest consimțământ tacit al părții trebuie ca la termenul respectiv ambele părți să fie legal citate sau cu termen în cunoștință și nici una să nu fi solicitat judecarea în lipsă. Judecata se suspendă chiar dacă cererea nu este legal timbrată.

Reînceperea judecății în aceste cazuri se face ca urmare a unei cereri de repunere pe rol făcută de partea care justifică un interes, care va trebui să achite ½ din taxa de timbru datorată pentru proces + timbrul judiciar.

Instanța nu poate repune cauza pe rol din oficiu.

Suspendare legală => poate interveni de drept sau este lăsată la aprecierea instanței.

Suspendarea legală de drept – articolul 243 – reglementează 5 cazuri de suspendare de drept și anume:

– moartea uneia din părți – valabil și pentru S.C. în cazul dizolvării și lichidării;

– punerea sub interdicție sau curateră a unei părți până la numirea tutorelui sau curaterei;

– moartea mandatarului uneia din părți dacă a intervenit cu 15 zile înaintea termenului de judecată;

– încetarea funcției tutorelui sau curatorului;

– prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului reclamantului în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

– Suspendarea intervine dacă aceste cauze au apărut înainte de închiderea dezbaterilor.

– Judecata reîncepe prin cererea de repunere pe rol făcută de persoana îndreptățită.

Alte cauze de suspendare de drept:

articolul 21 – care reglementează conflictul de competență;

articolul 155 – care spune că după amânare în temeiul învoieli părților dacă ele nu stăruie acesta va fi suspendat;

articolul 19 Cod procedură penală.

Suspendarea legală facultativă => este lăsată la aprecierea instanței. Este reglementată în articolul 244. Are 2 situații și amume:

– când deslegarea procesului atârnă în tot sau în parte de existența sau neexistența unui drept face obiectul altei judecăți;

– apare când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.

În cazul în care se dispune suspendarea în baza articolul 244 aceasta dăinuie până când hotărârea pronunțată în cauză civilă sau penală a devenit irevocabilă, respectiv definitivă.

În toate cazurile de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere care poate fi atacată separat cu recurs; recursul se declară cât timp durează suspendarea.

În cazul în care se respinge cererea de repunere pe rol, încheierea de respingere pronunțată este atacabilă și ea cu recurs în același termen ca și recursul pentru suspendare.

Suspendarea operează în bloc față de toate părțile din proces și are ca efect rămânerea în nelucrare a cauzei.

orice act de procedură făcut în această perioadă este lovit de nulitate.

La repunerea pe rol la cauzele suspendate citarea părților este obligatorie.

2. Perimarea

Reglementare: articolul 248 și următoarele din Codul de procedură civilă

„ orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept chiar în potriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an în materie civilă și 6 luni în materie comercială”.

Natura juridică este mixtă:

o sancțiune procesuală

prezumție de desistare a părților

Perimarea se aplică acțiunilor imprescriptibile cât și acțiunilor prescriptibile.

Este aplicabilă atât în faza de judecată în primă instanță cât și în căile de atac.

Lăsarea în nelucrare a cauzei să se datoreze părților.

Nu există culpă când actul de procedură trebuie efectuat din oficiu.

Perimarea începe să curgă de la îndeplinirea ultimului act de procedură. Termenul poate fi întrerupt sau suspendat.

– Întreruperea se face prin îndeplinirea oricărui act de procedură de către părți sau din oficiu.

– Termenul este suspendat până la încetarea cauzei care a dus la suspendarea legală facultativă 244, iar în cazul suspendării legale de drept – 243 – de 3 luni de la data când s-au petrecut faptele care au dus la suspendare.

Perimarea operează de drept.

Constatarea perimării se face printr-o hotărâre judecătorească care este supusă numai Curții de Apel cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.

Părțile se citează pentru constatarea judecării perimării. La judecarea acestei cereri compunerea completului fiind aceeași cu cea care ar trebui să judece procesul.

Poate fi invocată și pe cale de excepție în cursul judecății în primă instanță.

Efectele perimării:

Perimarea stinge procesul împreună cu actele de procedură. Dacă se perimă cererea de chemare în judecată cade și efectul întreruptiv de prescripție.

Într-o nouă cerere părțile pot folosi probele administrate în dosarul perimat.

Perimarea apelului sau recursului stinge posibilitatea introducerii unui nou apel sau recurs.

Actele de dispoziție ale părților

Renunțarea

Achiesarea => fiind acte de dispoziție trebuie făcute personal de parte

sau cu mandatar prin procură specială.

Tranzacția

1. Renunțarea =>

Reclamantul are 2 opțiuni:

să renunțe la judecarea procesului

să renunțe la dreptul dedus judecății

Renunțarea la judecată poate avea loc oricând pe parcursul procesului și poate fi făcută verbal în ședință sau prin cerere scrisă.

După intrarea în dezbaterea fondului renunțarea reclamantului la judecată se poate face numai cu învoirea pârâtului.

Constatarea renunțării la judecată se face prin încheierea dată fără drept de apel.

Excepție: divorțul.

Renunțarea la dreptul dedus judecății – nu se mai poate introduce o nouă acțiune.

Renunțarea la drept se poate face oricând și fără învoirea celeilalte părți. Ea se poate face în ședință personal sau prin înscris autentic.

Înstanța va pronunța o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărâ asupra cheltuielilor de judecată.

2. Achiesarea => se poate prezenta în 2 forme:

Achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului => are loc prin recunoașterea pretențiilor reclamantului, fie spontan, fie la interogatoriu.

– este un act unilateral și își produce efectele fără acceptul reclamantului.

– pârâtul poate recunoaște parțial pretențiile reclamantului, în acest caz instanța putând pronunța o hotărâre parțială care este executorie de drept.

Achiesarea părții care a pierdut procesul la hotărârea primei instanțe => se realizează prin faptul că acesta renunță la atacarea hotărârii, fie cu apel fie cu recurs. Achiesarea poate fi în aceste condiții expresă sau tacită. Este tacită când execută de bună voie și este expresă cănd declară după pronunțarea hotărârii că renunță la calea de atac.

3. Tranzacția

acțiune de dispoziție prin care părțile termină un proces început sau pot preîntâmpina prin concesii reciproce constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi săvârșite sau promise de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic

Reglementare: – articolul 271, 273 Codul de procedură civilă iar ca drept material în articolul 1704, 1714.

Părțile se pot prezenta oricând în timpul procesului, chiar dacă nu au fost citate pentru a cere pronunțarea unei hotărâri care să consfințească învoiala lor. Această hotărâre mai poartă denumirea de hotărâre de expedient.

Tranzacția mai poate fi exercitată în faza căii de atac și executării silite.

Când părțile se prezintă la termenul de judecată, tranzacția poate fi primită de un singur judecător, când părțile se prezintă între termene hotărârea se dă în camera de consiliu.

Învoiala părților se prezintă în scris, chiar de mână și va alcătui dispozitivul hotărârii.

Hotărârea de expedient se atacă cu recurs.

Împotriva hotărârii de expedient se poate introduce acțiune în anulare. La tranzacție revizuirea este inadmisibilă.

Etapa deliberării și pronunțării hotărârii

După încheierea dezbaterilor judecătorii deliberează în secret asupra soluției în camera de consiliu.

Dacă nu se poate hotărâ în acea zi, pronunțarea se amână cel mult 7 zile.

Judecătorul care a luat parte la judecată se poate pronunța înăuntru acestui termen chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanței, înafara cazului în care i-a încetat calitatea de magistrat.

Dacă completul este format din mai mulți judecători, președintele completului adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcție, el pronunțându-se ultimul. În cazul în care nu se întrunește majoritatea cauza se va judeca în complet de divergență, adică la completul inițial se adaugă președintele instanței sau vecepreședintele instanței sau un judecător numit de acesta. Judecata se face în aceeași zi sau cel mult 5 zile.

La instanța de fond în cazul în care judecata nu se face în acea zi în complet de divergență, părerile trebuie motivate înainte de judecarea divergenței.

Pentru judecarea divergenței procesul se pune pe rol, părțile se citează, se pun concluzii.

Dacă după judecarea divergenței sunt mai multe păreri judecătorii ce se apropie mai mult unul de altul se vor uni.

Soluția poate fi pronunțată în unanimitate sau majoritate de voturi.

Opinia separată a unui membru a completului se consemnează în minută.

Cu ocazia deliberării se soluționează toate cererile formulate. Soluțiile constau în:

admitere;

respingere

perimare

Rezultatul deliberării se consemnează pe scurt de îndată într-o minută care va fi scrisă de un membru a completului. Minuta se consemnează sub sancțiunea nulității de toți membrii.

După redactarea minutei conținutul acesteia se trece în condica de ședință arătându-se și care dintre judecători va redacta hotărârea.

Hotărârea judecătorească => este actul final al judecătorilor, act de dispoziție al instanței, având caracter jurisdicțional.

Hotărârile judecătorești se numesc sentințe, decizii sau încheieri.

Sentințele – se dau în primă instanță.

Judecătoriile => pot da sentințe, încheieri.

Tribunalul => pot da sentințe, decizii, încheieri.

Curtea de Apel => pot da sentințe, decizii, încheieri.

După durata acțiunii lor putem avea:

hotărâri propriu-zise – cele care rezolvă fondul și au acțiuni nelimitate în timp;

hotărâri provizorii – au caracter temporar și acțiune limitată;

După cum există sau nu posibilitatea atacării:

nedefinitive – se pot ataca cu apel;

definitive – cele care nu pot fi atacate cu apel sau hotărâri date în apel se numesc definitive;

irevocabile – cele date în recurs;

După cum pot sau nu să fie puse în executare:

executorii – se pronunță în realizarea drepturilor;

neexecutorii – se pronunță în acțiuni în constatare;

Redactarea semnarea și comunicarea hotărârii judecătorești

– în 3 zile de la pronunțare, grefierul predă dosarul pentru motivare judecătorului, după ce în prealabil a redactat partea întroductivă a hotărârii numită practicaua.

– hotărârea trebuie redactată în 30 de zile de la pronunțare – termen de recomandare.

– hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă:

– arătarea instanței care a pronunțat-o, numele judecătorilor care a luat parte;

– numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat;

– numele mandatarilor sau reprezentanților legali ai părților și numele avocaților

– obiectul cererii și susținerii pe scurt cu arătarea dovezilor

– arătarea concluziilor procurorului

– motivele de fapt și de drept care au dus la formarea convingerii instanței și motivele pentru care s-au înlăturat anumite cereri ale părților

– dispozitivul sau minuta

– arătarea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, calea de atac și termenul

– semnătura judecătorului și a grefierului

1-4 => practicaua, redactate de grefier.

6-8 => dispozitivul, redactat de judecător.

Adăugirile, ștersăturile și schimbările trebuie semnate de judecător sub pedeapsa de a nu fi ținute de seamă.

Hotărărea se redactează în atâtea exemplare câte părți sunt + 1 exemplar pentru instanță + un exemplar pentru mapa de hotărâri.

Dacă termenul de apel curge de la pronunțare hotărârea se comunică numai dacă se declanșează calea de atac.

Hotărârile irevocabile nu se comunică.

Cu ocazia pronunțării hotărârii, judecătorul poate să acorde debitorului o amânare sau eșalonare a plății => termen de grație care se acordă la cererea debitorului numai prin hotărârea care rezolvă fondul și se motivează.

Dacă s-a acordat termenul de grație executarea nu se poate porni până la împlinirea termenului.

Tot cu ocazia pronunțării hotărârii, instanța va acorda la cerere cheltuieli de judecată. Stabilirea cuantumului cheltuielilor se face pe baza actelor justificative. Cheltuielile se pot acorda întegral sau parțial în măsura admiterii acțiunii. Hotărârea care obligă la cheltuieli poate fi pusă în executare în termen de 3 ani.

Ca act final al judecătorului hotărârea produce anumite efecte:

– dezinvestește instanța de soluționarea procesului

– constituie din punct de vedere probator act autentic

– constituie titlu executoriu

– are caracter declarativ în principiu cu excepția cazurilor în care se pronunță în acțiuni constitutive de drepturi

– are putere de lucru judecat. Există putere de lucru judecat când a doua cerere are același obiect, aceeași cauză și este făcută de aceleași părți între ele și în aceeași calitate.

Caracterele puterii lucrului judecat:

exclusivitatea

incontestabilitatea

executorialitatea

obligativitatea

Pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare este necesară investirea cu formulă executorie.

Investirea cu formulă executorie se face de prima instanță. Hotărârea investită cu formulă executorie se dă numai părții care a câștigat procesul.

CĂILE DE ATAC

Noțiune:

sunt mijloace procesuale prin intermediul cărora partea interesată poate solicita examinarea legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești și remedierea eventualelor erori săvârșite.

Existența căilor de atac constituie pentru părți o garanție a respectării drepturilor fundamentale și o garanție pentru calitatea acțiunii de justiție.

Dreptul la folosirea căilor de atac este un drept constituțional – articolul 128 din Constituție prevede acest principiu în sensul că impotriva hotărârilor judecătorești părțile și Ministerul Public pot exercita căile de atac.

Nu este un drept absolut și nu crează posibilități pentru exercitarea tuturor căilor de atac, unele pot fi suprimate.

Exemplu:

în unele cazuri este suprimată calea apelului, partea având posibilitatea să facă recurs.

Codul de procedură civilă prevede o sigură calea de atac => apelul

și prevede 5 căi extraordinare de atac:

recursul;

revizuirea;

recursul în anulare;

recursul în interesul legii;

contestația în anulare;

Clasificarea căilor de atac

În raport de condițiile de exercizare, distingem:

Căi de atac ordinare => pot fi exercitate de oricare dintre părți fără să existe vreo limitare în privința motivelor care pot fi invocate (apelul);

Căi de atac extraordinare =>pot fi exercitate numai în condiții și pentru motivele expres prevăzute de lege (recursul, recursul în anulare);

În funcție de instanța competentă să soluționeze calea de atac, distingem:

Căi de atac reformare => se soluționează de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată ( recursul, apelul, recursul în anulare);

Căi de atac retractare =>sunt acele căi de atac care se soluționează de instanța care a pronunțat hotărârea atacată (contestația în anumare, revizuirea);

Norme de competență cu caracter imperativ!!!!

Competența generală

Competența teritorială exclusivă

Competența materială

articolul 159

3. În raport de întinderea competenței instanței chemată să se pronunțe:

Căi de atac devolutive => provoacă o nouă judecată în fond și permit instanței care soluționează calea de atac reexaminarea cauzei în întregul ei fără restricții în ceea ce privește administrarea probelor (apelul);

Căi de atac nedevolutive => permit realizarea unui control limitat asupra hotărârii atacate (recursul);

În funcție de faptul dacă părțile au sau nu dreptul de a exercita direct calea de atac

Căi de atac comune => pot fi exercitate direct de părțile din proces precum și de procuror;

Căi de atac speciale => pot fi exercitate numai de un subiect determinat în mod expres de lege (recursul în anulare poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă C.S.J.);

În raport de efectele care le produc căile de atac acestea pot fi clasificate în:

Căi de atac suspensife de executare => împiedică executarea hotărârii atacate până la soluționarea acestei căi de atac (apelul);

Căi de atac nesuspensive de executare => nu influențează în nici un fel posibilitatea punerii în executare a hotărârii atacabte în afară de cazurile expres prevăzute de lege (recursul, recursul în anulare, contestația în anulare, revizuirea); uneori recursul este suspensiv – în anumite cazuri – de exemplu demolarea unui imobil;

Reguli comune privind căile de atac

Legalitatea căilor de atac – Acest principiu înseamnă că împotriva hotărârii judecătorești pot fi exercitate numai căile de atac prevăzute de lege și numai în condițiile stabilite.

Mențiunile greșite trecute în dispozitivul hotărârii nici nu crează în favoarea părții dreptul la o cale de atac neprevăzută de lege dar nici nu-i poate răpi dreptul la o cale de atac prevăzută de o dispoziție legală => Această constatare este valabilă nu numai în ce privește existența sau inexistența unei căi legale de atac dar și cu privire la durata termenului unei căi de atac și momentul în care începe să curgă.

Atenție:

întotdeauna atenție la termenul de apel, recurs; calea de atac indicată; comunicare sau pronunțare – de când curge termenul.

Mențiunile greșite în hotărâre în legătură cu termenul de apel sau recurs nu poate fi repusă în termen.

Termenul curge de la comunicare dacă părțile nu au fost citate și de la pronunțare dacă părțile au fost citate.

Ierarhia căilor de atac

De regulă nu poate fi exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât este deschisă o cale ordinară de atac. Căile de atac trebuie exercitate într-o anumită ordine. Nu poate fi exercitat recursul împotriva unei hotărâri care putea fi atacată cu apel. Ordinea exercitării căilor de atac poate fi dedusă din prevederile legale în materie.

Întrebare pentru examen: Limitele efectului devolutiv al apelului !!!!!

Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac – o parte nu poate folosi decât o singură dată o cale de atac.

Apelul sau recursul pot fi exercitate numai o singură dată. În această privință nu prezintă relevanță faptul că în al doilea apel sau recurs s-ar invoca alte motive decât în prima cerere soluționată.

Căile extraordinare de atac, în afara recursului, pot fi exercitate de mai multe ori cu condiția să se invoce alte motive decât cele existente la data primei cereri.

Neagravarea situației părții în propria cale de atac – non reformațio în pejus – principiu aplicabil tuturor căilor de atac.

nu este prevăzută într-un text general dar aplicabilitatea lui poate fi dedusă din celelalte principii și instituții de drept procesual civil.

În prezent există doar un singur text care prevede acest principiu în mod expres – .pr.civ privind soluționarea apelului.

Căile de atac prevăzute de legi speciale

În afară de căile prevăzute de dreptul comun nai sunt și alte căi de atac prevăzute de dispoziții speciale.

Prin exercitarea acestor căi de atac pot fi atacate hotărâri judecătorești pronunțate în anumite materii:

cererea de reexaminare – în materie contravențională;

plângerea – înpotriva hotărârilor unor organe cu activitate jurisdicțională care nu fac parte din sistemul instanței judecătorești;

contestația – care poate fi exercitată impotriva deciziei direcției generale a finanțelor publice pronunțată în baza OU nr. 13/2001

În cazurile în care o astfel de cale de atac este soluționată de alt organ decât o instanță judecătorească, partea interesată va avea dreptul potrivit principiului constituțional privind accesul liber la justiție să supună soluția adoptată verificări unei instanțe judecătorești.

Controlul judiciar și controlul judecătoresc

Controlul judiciar => este dreptul și obligația instanțelor judecătorești superioare de a verifica în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor.

Înstanțele superioare au competența:

de a schimba;

de aanula;

de amodifica;

de a casa această hotărâre care sunt greșite sau de a le confirma pe cele care sunt legale și temeinice.

Controlul judecătoresc => se face în general de către judecătorie – constă în dreptul și obligația instanței de a verifica în cazurile și condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia (în unele cazuri numai legalitatea) unor acte care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar, indiferent dacă sunt sau nu organe cu activitate jurisdicțională.

D.L 118 => Lege specială privind dr. celor condamnați politic.

APELUL

Reglementare: => articolul 282 – 298 Codul de procedură civilă.

este cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare.

Obiectul apelului

îl constituie hotărârile susceptibile de a fi atacate cu această cale de atac

hotărârile date în primă înstanță de judecătorie care sunt supuse apelului la tribunal;

hotărârea dată în prima instanță de către tribunal sunt supuse apelului de Apel;

Sunt și unele situații când printr-o dispoziție legală specială imperativă calea de atac a apelului este suprimată. Suprimarea căi de atac este prevăzută în diferite dispoziții și cu formulări diferite și anume:

în unele cazuri legea prevede că hotărârea primei instanțe se dă fără drept de apel – articolul 247 privitor la renunțarea dreptului pretins);

legea prevede că hotărârile primei instanțe nu sunt supuse apelului, de exemplu:

cererile introduse pe cale principală privind pensia de întreținere; obligația de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de 200 mil.lei inclusiv; acțiunile posesorii, cererile referitoare la înregistrările în registru de stare civilă; luarea măsurilor asiguratorii și alte cazuri prevăzute de lege;

– nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești prin care se soluționează plângerile privitoare hotărările autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și a altor organe cu astfel de activitate dacă legea nu prevede altfel;

când legea prevede că hotărârea primei instanțe este definitivă;

Dacă este definitivă, nu avem apel, ci numai recurs!!!!

4. legea prevede numai calea de atac al recursului;

Pot forma obiectul apelului și încheierile premergătoare, dar împotriva acestora apelul poate fi exercitat numai odată cu fondul cauzei. În această regulă generală există unele excepții: încheierea prin care a fost întrerupt cursul judecății – articolul 282 alin. 2.

Dacă este definitivă și irevocabilă hotărârea nu avem nici apel, nici recurs!!!!

Subiecții apelului

Părțile din proces

Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privința persoanelor care au participat în calitate de părți în procesul în care a fost pronunțată acea hotărâre.

Terțelor persoana care nu au participat în proces nu le este opozabilă hotărârea pronunțată tocmai de aceea numai părțile care s-au judecat în fața primei instanțe au dreptul de a exercita calea de atac a apelului în afară de unele situații expres prevăzute.

Oricare dintre părți poate ataca hotărârea pronunțată dar este evident că trebuie să justifice un interes pentru folosirea acestei căi de atac, întrucât în lipsa interesului apelul ar fi inadmisibil.

Prin urmare, apelul declarat de o parte căreia i s-a admis în întregime cererile formulate este lipsit de interes.

Terții care au intervenit în proces din proprie inițiativă sau au fost introduși din inițiativa uneia din părți dobândesc calitatea de părți și astfel ele au dreptul de a ataca hotărârea pronunțată.

Se impune precizarea în ceea ce privește terțul care intervine în proces în interesul uneia din părți poate folosi calea de atac a apelului numai dacă și partea în favoarea căreia a intervenit declară apel. Astfel, apelul intervenientului accesoriu este neavenit.

În cazul coparticipării procesuale prin declararea apelului, pot fi apărate numai interesele proprii ale apelantului, ținând seama de principiul independenței procesuale a coparticipanților, cu toate acestea în cazul în care există o obligație comună care crează părților aceeași situație juridică. Efectele apelului făcut de 1 vor fi extinse și asupra celorlalți care nu au făcut apel sau a cărora a fost respins fără a fi cercetat în fond.

Este evident că apelul poate fi exercitat și de către succesorii în drepturi a părților din proces.

Pot exercita calea de atac a apelului și persoanele și organele care au dreptul de a formula o acțiune civilă în baza unor dispoziții exprese ale legii pentru apărarea drepturilor altor persoane dacă cererea de chemae în judecată a fost introdusă de ele.

Partea poate exercita calea de atac a apelului personal sau prin reprezentant convențional. Dacă reprezentantul este avocat și acesta a asistat partea la proces în fața primei instanțe el poate chiar fără mandat să declare apel dar pentru a putea susține apelul trebuie să aibă o nouă imputernicire avocațială.

Procurorul

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului este recunoscut procurorului prin articolul 45 alin.5 Codul de procedură civilă.

Apelul poate fi exercitat de procuror impotriva oricărei hotărâri chiar dacă nu a participat în fața primei instanțe la judecarea cauzei. În aceast această privință nu prezintă relevanță dacă este un litigiu în care participă în calitate de parte un minor, persoane puse sub interdicție sau dispărute sau dacă este o altă cauză în care nu figurează asemenea persoane.

Posibilitatea acordată procurorului de a supune procedurii instanței de apel orice hotărâre impotriva căreia se poate folosi această cale de atac, își are temeiul în articolul 130 din Constituție care prevede rolul Ministerului Public în apărarea intereselor generale ale societății.

Persoanele care nu au avut calitatea de parte în fața primei instanțe

Regula: – nu au dreptul la exercitarea căi de atac a apelului chiar dacă justifică un interes.

Exemplu: un proprietar care nu a fost chemat în judecată la partajul bunurilor succesorale; nu a fost citat.

În unele situații de excepție li se recunoaște și acestor persoane dreptul de a exercita apelul și anume:

orice persoană interesată poate declara apel chiar dacă nu a fost citată la soluționarea cererii împotriva încheierii pronunțate în cazul procedurii necontencioase;

dreptul de a apela hotărârea este recunoscut și dobânditorului cu titlu particular a unui drept sau bun ce formează dreptul litigiului dar numai dacă transmisiunea a avut loc după pronunțarea hotărârii primei instanțe și înainte de expirarea termenului de apel;

pot folosi calea de atac a apelului în baza articolul 274 creditorii chirografari în numele debitorului lor în afara situației în care cauza în care s-a pronunțat hotărârea are caracter strict personal.

Partea care a făcut cerere de apelare la apel în condițiile articolul 293, 2931 Cod procedură civilă

Termenul pentru declararea unui astfel de apel curge de la comunicarea apelului principal și expresă la prima zi de înfățișare.

Instanța competentă pentru soluționarea apelului

Tribunalul pentru apelul declarat impotriva hotărărilor de în primă instanță.

Curtea de Apel pentru soluționarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunale în primă instanță.

Curtea Supremă de Justiție – nu are competență în soluționarea căii de atac a apelului;

TERMENUL DE APEL

Durata este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu prevede altfel. Această dispoziție constituie dreptul comun în materia apelului.

Există derogări, atât în ceea ce privește punctul de pornire, cât și cu durata acestuia:

în ceea ce privește momentul când începe să curgă, legea prevede 3 cazuri de echipolență (echipolență = echivalență):

comunicarea hătărârii făcută odată cu somația de executare este echivalentă, în ceea ce privește momentul începerii curgerii termenului de apel, cu comunicarea hotărârii părții respective în vederea exercitării apelului – articolul 284 alin. 2 – .

depunerea cererii de apel înainte de comunicarea este echivalentă, în ceea ce privește momentul începeri curgerii termenului de apel cu comunicarea hotărârii pentru partea respectivă – articolul 284 alin.3 -.

depunerea unei cererii prin care o parte cere comunicarea hotărârii părții potrivnice este echivalentă, în ceea ce privește momentul începerii curgerii termenului de apel cu comunicarea hotărârii părții care a făcut o astfel de cerere.

Există excepții de la regula că termenul începe să curgă de la comunicarea hotărârii:

pentru procuror => termenul începe să curgă de la data pronunțării hotărârii:

– dacă el a participat la judecată sau a pornit el acțiunea și a avut calitatea de parte în proces, el are dreptul să i se comunice hotărârea pronunțată și astfel termenul de apel începe să curgă de la comunicarea hotărârii.

Distincție:

Dacă pornește acțiunea => partea principală

Dacă participă la acțiune => partea alăturată

Parte principală

Parte alăturată se referă la calitatea procurorului în procesul civil. Articolul 45

Codul de procedură civilă

2. în materia procedurii necontencioase => termenul începe să curgă de la pronunțare pentru cei care au fost de față și de la comunicare pentru cei care au lipsit.

în ceea ce privește DURATA => ea este de 15 zile, dar prin dispoziții legale principale sunt prevăzute și alte termene.

Exemplu: divorț => termenul de apel este 30 zile.

ÎNTRERUPEREA TERMENULUI DE APEL

cazuri expres prevăzute de lege:

Moartea părții care are interes să facă apel

În acest caz, se face o singură comunicare a hotărârii la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele moștenirii. Nu se va arăta numele și calitatea fiecărui moștenitor; de la data acestei comunicări începe să curgă un nou termen de apel.

Dacă sunt și moștenitori incapabili, moștenitori cu capacitate de exercițiu restrânsă ori dispăruți precum și în cazul moștenirii vacante, termenul de apel va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu.

Moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea

Se va face o nouă comunicare părții respective la domiciliul ei. Termenul curge din nou de la data acestei comunicări.

Pierderea termenului de apel printr-o împrejurare mai presus de voința părții => va începe să curgă un nou termen de 15 zile în care partea va trebui să declare apelul și să ceară repunerea în termen arătând motivele împiedicării.

SANCȚIUNEA nerespectării termenului de apel este DECĂDEREA, întrucât este un termen imperativ și absolut !!!

Excepția de tardivitate poate fi invocată de:

partea interesată

procuror

instanță din oficiu

Apelul introdus după termen va fi respins ca fiind tardiv.

– momentul rămânerii definitive a hotărârii atacate cu apel este momentul expirării termenului de apel și nu data respingerii apelului ca tardiv !!!

CONȚINUTUL CERERII DE APEL

Articolul 287 alin. 1 Codul de procedură civilă

Elementele cererii:

1.

– Numele, domiciliul sau reședința părților

– Pentru persoane juridice: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului, codul fiscal, cont bancar;

– dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul – este o obligație nu o facultate !!!!

– arătarea hotărârii care se atacă

– motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul

– dovezile indicate în susținerile apelului

– semnătura.

Unele din aceste cerințe sunt prevăzute sub sancțiunea nulității (2).

Altele – 3 – 5 => sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii.

Cerințele privind arătarea hotărârii care se atacă precum și 3, 4 pot fi îndeplinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar 5 – lipsa semnăturii în condițiile articolul 133 alin.2.

Apelul trebuie motivat până la cel târziu prima zi de înfățișare!!!!

DEPUNEREA CERERII DE APEL

Legea prevede în mod expres că ea se depune la instanța a cărei hotărâre este atacată, sub sancțiunea nulității.

ea se depune în atâtea exemplare câti intimați sunt + 1 exemplar pentru instanță;

instanța la care s-a depus cererea va verifica implinirea termenului de apel pentru toate părțile din dosar și va anexa la acest dosar toate dovezile de comunicare a hotărârii și toate cererile de apel formulate în cauză și va înainta dosarul instanței de apel;

există o excepție => cererea de apel va fi înaintată instanței de apel fără a se aștepta împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, atunci când s-a cerut suspendarea hotărârii primei instanțe.

Exemplu: când hotărârea a fost dată cu executare provizorie (execuție vremelnică – vechia reglementară.

EFECTELE CERERII DE APEL

Investirea instanței de apel care se produce în momentul depunerii cererii de apel:

– chiar dacă imediat după înregistrarea cererii de apel la instanța a cărei hotărâre este atacată, apelantul renunță la apel, dosarul cauzei impreună cu cererea de apel trebuie să fie înaintat instanței de apel, singura competentă de a lua act de renunțare la apel.

Suspendarea executării hotărârii primei instanțe împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, a apelului:

– dacă cererea a fost depusă în termenul prevăzut de lege, efectul suspendării executării, durează până la data soluționării apelului de către instanța de apel.

Efectul devolutiv al apelului – EXAMEN !!!!

– caracterul devolutiv constă în aceea că instanța de apel va rejudeca în fond pricina în întregul ei, atât cu privire la problemele de fapt cât și cu privire la cele de drept.

o normă judecată în fond ! –

Limitele afectului devolutiv

Rejudecarea fondului pricinii poate fi realizată numai în limitele stabilite în cererea de apel ținând seama de principiul disponibilității aplicabil și în această etapă procesuală.

Această limitare a efectului devolutiv înseamnă că instanța de apel examinează hotărârea atacată numai în raport de motivele de apel formulate de apelant care poate cutica hotărârea numai pentru anumite motive.

TANTUM DEVOLUTUM, QUANTUM APELATUM => Principiul disponibilității

„atât devoluează cât s-a apelat”

Articolul 225 alin.1 => prevede că „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”

– în ipoteza în care apelul nu a fost motivat sau dacă motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța în fond numai în baza examinării celor invocate în prima instanță.

– trebuie menționat că dacă apelantul nu a invocat motive de ordine publică, deși prin hotărârea pronunțată au fost încălcate dispoziții cu caracter imperativ, instanța le va invoca din oficiu, le va pune în discuția părților și va pronunța soluția ținând seama de această împrejurare.

Prin apel nu poate fi extins cadrul procesului fixat în fața primei instanțe;

– instanța de apel va examina hotărârea atacată numai în raport de ce s-a judecat în fața primei instanțe.

„ TANTUM DEVOLUTUM, QUANTUM JUDICATUM ” => atât devoluează, căt s-a judecat

Articolul 294 => „nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”

– nici una dintre părți nu-și poate schimba în apel calitatea în care și-a formulat pretențiile și apărările în fața primei instanțe;

– în același timp, nu este admisibilă schimbarea temeiului juridic al acțiunii.

Exemplu: dacă în fața primei instanțe s-a cerut anularea contractului pentru lipsă de formă nu se poate invoca prima dată în apel nulitatea pentru vicii de consimțământ.

– este inadmisibilă schimbarea în apel a obiectului cererii de chemare în judecată formulată în fața primei instanțe.

Exemplu: dacă în fața primei instanțe s-a cerut plata prețului, iar în apel să se ceară anularea contractului.

– în apel NU se pot face cereri noi !!!!

Exemplu: în apel nu se poate cere executarea contractului dacă în fața primei instanțe s-a cerut rezilierea acestuia.

Articolul 294 => totuși acest articol prevede că excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

=> „nu fac parte din categoria cererilor noi, cererea prin care se solicită dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată” .

– în apel poate fi invocată compensația legală; se poate formula cerere în interesul uneia din părți, iar cererea în interes propriu dacă există acordul părților.

PROCEDURA DE JUDECATĂ A APELULUI

Fixarea termenului de judecată și citarea părților

Președintele instanței de apel, îndată ce primește dosarul cauzei de la prima instanță, va fixa termenul de judecată potrivit articolul 114 și va dispune citarea părților.

Termenul de judecată va fi fixat în așa fel încăt de la data primirii citației intimatul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea, iar în pricinile urgente cel puțin 5 zile.

Dacă intimatul locuiește în străinătate președintele va fixa un termen mai îndelungat. Prin citație i se pune în vedere intimatului că are obligația de a-și alege domiciliul în România, domiciliul la care se vor face toate comunicările privind procesul.

Dacă intimatul nu se conformează obligației comunicarea se face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare a scrisorii ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

În cuprinsul recipisei de predare a scrisorii la poștă trebuie menționate actele ce se expediază.

În toate cazurile, odată cu citația i se comunică intimatului o copie de pe cerere și de pe motivele de apel precum și copii certificate de pe înscrisurile alăturate care nu au fost înfățișate la prima instanță.

Dacă apelantul a solicitat prin cererea de apel, președintele odată cu fixarea termenului de judecată va putea dispune citarea intimatului la interogatoriu și poate lua orice măsuri pentru administrarea probelor.

Exemplu: citarea martorilor dar numai sub rezerva dezbaterii la prima zi de înfățișare.

Dacă sunt mai mulți intimați care au un singur reprezentant, se va înmâna o singură copie de pe cerere sau motivele de apel precum și de pe înscrisuri. La fel se va proceda și în situația în care intimatul are mai multe calități juridice în cauza respectivă.

Toate apelurile făcute impotriva aceleiași hotărâri vor fi repartizate la o singură secție a instanței de apel.

OBLIGATIVITATEA ȘI CONDIȚIILE DEPUNERII ÎNTÂMPINĂRII DE CĂTRE INTIMAT

prin citație i se pune în vedere intimatului că are obligația să depună întâmpinarea la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat pentru judecarea apelului.

Neîndeplinirea obligației => atrage decăderea intimatului de a nu mai propune probe și a invoca excepții în cursul procesului în fața instanței de apel;

această sancțiune severă se aplică numai intimatului care este reprezentat sau asistat de avocat;

în cazul celor care nu sunt reprezentați sau asistați președintele le va pune în vedere la prima zi de înfățișare să arate excepțiile, dovezile și mijloacele lor de apărare; aceste susțineri pe care le fac intimatului respectiv se consemnează în încheierea de ședință;

legea permite chiar acestor intimați să solicite un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării;

în cazul în care intimatul nu a primit cu cel puțin 15 zile înainte de termenul de judecată fixat sau cu 5 zile în cauzele urgente comunicarea motivelor de apel și a dovezilor invocate, va putea cere la prima zi de înfățișare acordarea unui termen pentru a putea depune întâmpinarea la dosar.

Două situații:

1. Dacă intimatul lipsește la primul termen și instanța constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei și efectuarea comunicării.

2. Dacă motivele de apel au fost comunicate, dar nu s-a respectat termenul prevăzut de lege, instanța va dispune deasemenea amânarea cauzei și fixarea unui termen cu respectarea dispozițiilor legale.

PROBELE ÎN APEL

legea dispune că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate în primă instanță arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare;

legea prevede posibilitatea administrării probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri;

în același timp, instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în prima instanță;

de la regula menționată, există o excepție, și anume situația în care necesitatea administrării, rezultă din probele administrate în fața instanței de apel.

La stabilirea admisibilității probelor propuse, instanța trebuie să aibă în vedere prevederile articolul 138 Codul de procedură civilă;

SOLIȚII pe care le poate pronunța instanța de apel:

– poate respinge apelul ca nefondat, ca inadmisibil sau ca tardiv;

În cazul respingerii apelului, soluția primei instanțe este confirmată în întregime – articolul 296.

În apel instanța decide; se exprimă prin decizie: „instanța decide”.

– anularea apelului dacă nu îndeplinește vreuna din cerințele prevăzute de lege sau nu a fost achitată taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar

– admiterea apelului dacă instanța de apel admite apelul declarat împotriva unei hotărâri a primei instanțe, poate pronunța una din SOLUȚIILE:

– schimbarea hotărârii în totalitate sau parțial;

– anumarea hotărârii atacate, evocarea fondului și judecarea procesului;

– anularea în tot sau în parte a procedurii urmate în fața primei instanțe precum și a hotărârii pronunțate și reținerea cauzei spre judecare;

– anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori reținerea procesului spre judecare de către instanța de apel

Neagravarea situației părții în propria cale de atac

principiu prevăzut expres în cazul judecării unei cereri de apel.

– apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul când el consimte la aceasta ori sunt aplicabile dispozițiile articolul 293.

RECURSUL

– cale extraordinară de atac –

cale comună, de reformare, de retractare, suspensivă uneori.

Obiectul recursului – îl constituie hotărârile date fără drept de apel, hotărârile date în apel, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională și încheierile prin care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecății.

Subiectele – ca și la apel.

Competența de soluționare a recursului este a instanței superioare celei ce a dat hotărârea atacată.

Termenul de recurs – este de 15 zile de la comunicare dacă legea nu prevede altfel. Acest termen este legal și imperativ. Se calculează pe zile libere.

Articolul 303 Codul de procedură civilă – dă însă posibilitatea președintelui instanței de recurs să prelungească cu 5 zile acest termen în cazul în care la prezentarea cererii constată că aceasta nu îndeplinește condițiile legale și o înapoiază pentru a fi refăcută.

Actul comunicării hotărârii ce urmează a fi atacat cu recurs poate fi înlocuit potrivit principiului echipolenței de acte echivalente strict prevăzute de lege și care nu pot fi extinse.

Cazuri:

prevăzut în H.G. articolul 102 alin. 2 : se consideră comunicare și atunci când tu soliciți comunicarea părții adverse.

prevăzut în articolul 301 care face trimitere la articolul 284 alin. 4 se consideră făcută comunicarea chiar dacă se efectuează odată cu somația de executare.

dacă partea face recurs înainte de comunicare termenul de recurs începe să curgă. Termenul de motivare al recursului curge totuși de la comunicare.

– Termenul de recurs poate fi întrerupt.

Sancțiunea nerespectării termenului de recurs este decăderea. Soluția este respingerea ca tardiv introdus.

– Dacă la prima zi de înfățișare nu se dovedește că recursul este tardiv sau dacă dovada nu reiese din dosar el se consideră făcut în termen.

Cererea de repunere în termen se face în condițiile articolului 103 Codul de procedură civilă.

– Sub sancțiunea nulității recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.

– Cererea de recurs are același cuprins ca și cererea de apel, cu singura diferență că trebuie să indice motivele de casare sau modificare.

– Hotărârile de casare sau modificare pot fi depuse odată cu cererea de recurs sau ulterior, însă înăuntru termenului de recurs.

– Recursul este nul dacă nu a fost motivat înăuntru termenului legal. Motivele de ordine publică pot fi însă invocate de părți sau instanță din oficiu.

– Îndicarea greșită a motivelor de casare nu atrage nulitatea recursului.

Ca efecte:

– cererea de recurs investește instanța și suspendă executarea hotărârii atacate, însă numai în cazurile expres prevăzute de lege:

– strămutarea de hotare;

– desfințarea de construcții, plantații sau orice alte lucrări având o așezare fixă.

– La cererea părții, instanța de recurs poate dispune motivat suspendarea executării hotărârii atacate cu obligarea părții la plata unei cauțiuni.

– Suspendarea se dă prin încheiere în camera de consiliu cu citarea și ascultarea părților chiar înainte de primul termen de judecată.

– Pentru motive temeinice se poate reveni asupra suspendării pe aceeași cale.

Motivele de recurs: sunt prevăzute de articolul 304 Codul de procedură civilă. Sunt 10 motive.

– În cazul în care recursul se declară impotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, motivele de casare nu sunt limitate la cele prevăzute în articolul 304 Codul de procedură civilă.

– Recursul se judecă în complet de 3 judecători. Activitatea președintelui instanței premergătoare ședinței fiind aceeași ca și la judecata în primă instanță.

– Depunerea întâmpinării este obligatorie ca și la judecata în fața primei instanțe.

– Spre deosebire de apel în recurs trebuie întocmit un raport de către președintele completului sau un alt membru al acestuia, raport prin care se verifică îndeplinirea cerințelor de formă, încadrarea în prevederile articolului 304, poziția jurisprudenței și a doctrinei în problemele de drept ce vizează dezbaterea pricinii.

– Raportul se depune cu 5 zile înainte de judecată la dosar.

– În recurs nu se pot solicita probe noi înafară de înscrisuri.

Soluții care se pot da în recurs:

se poate admite recursul;

se poate respinge recursul;

se poate anula

se poate constata perimarea lui.

– În caz de admitere a recursului hotărârea atacată poate fi modificată sau casată în tot sau în parte. Casarea unei hotărâri se face în cazul motivelor de la 1-5 inclusiv iar modificarea unei hotărâri pentru motivele de la 6-10 inclusiv.

– Dacă există motive și de casare și de modificare, hotărârea se casează în întregime.

– Tribunalele și Curțile de Apel rejudecă pricina în caz de casare în fond fie la același termen fie la următorul termen.

– Pentru anumite cazuri se poate casa cu trimitere și anume când instanța nu a intrat în cercetarea fondului sau când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată atât la administrarea probelor cât și la dezbaterea fondului.

– C.S.J. în toate cazurile casează cu trimitere.

– La judecata în fond după casare sunt aplicabile regulile de la judecata în fond sau în apel.

– Decizia de casare este obligatorie pentru instanța care rejudecă în ceea ce privește problemele de drept dezlegate.

– Și în recurs funcționează principiul non reformațio in perius.

CONTESTAȚIA ÎN ANULARE

Reglementare: articolul 317 – 321 Codul de procedură civilă.

Legea reglementează 2 forme de contestație în anulare:

– Contestația în anulare obișnuită sau de drept comun – 317;

– Contestația în anulare specială – articolul 318;

Contestația în anulare obișnuită sau de drept comun

are 2 motive:

– când procedura de chemare a părților pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost legal îndeplinită;

– când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență.

– Hotărârile care se atacă trebuie să fie irevocabile iar motivele contestației să nu fi putut fi invocate pe căile de atac a apelului sau recursului.

Contestația în anulare specială

are 2 motive:

– când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale;

– când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.

– pentru ca o contestație în anulare specială să fie admisibilă, ea trebuie să viziteze desfințarea unor hotărâri pronunțate de instanțele de recurs și de Judecătorii în ultimă instanță.

– fiind o cale de retractare este de3 competența instanței a cărei hotărâre se atacă.

– cererea de contestație în anulare are cuprinsul cererii de chemare în judecată cu arătarea în plus a hotărârii care se atacă.

– părțile se numesc: contestator și intimat.

– termenul de exercitare a contestației în anulare este diferit după cum hotărârea poate sau nu să fie pusă în executare silită:

în cazul hotărârilor care se execută silit, contestația de anulare se poate face înainte de începerea executării și în tot timpul ei până la săvârșirea ultimului act de executare.

În cazul hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data când hotărârea a rămas definitivă.

– judecata contestației se face după regulile de la instanța de fond, iar dacă este vorba de o decizie a instanței de recurs potrivit regulilor aplicabile recursului.

– întâmpinarea este obligatorie cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.

– hotărârea dată în contestație este supusă aceleiași cale de atac ca și hotărârea atacată.

– nu se poate face o nouă contestație pentru motive care existau la data celei dintâi.

REVIZUIREA

– cale extraordinară de atac, de retractare –

Obiectul revizuirii => îl constituie hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul.

Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și sunt în număr de opt (articolul 322 – 328). Motivele 4 și 5 de revizuire au suferit modificări prin O.G. nr. 138/2000.

Motivele de la punctul 4 – articolul 322 – se referă la faptul că în cazul în care nu se mai poate constata prin hotărâre penală săvârșirea unei infracțiuni de fals în înscrisuri sau altă infracțiune legată de cauza civilă, instanța de revizuire este chemată ca pe cale incidentă să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate și abia apoi să pășească la calea revizuirii.

Motivele de la punctul 5 – se referă la faptul că revizuirea se poate cere și în situația în care s-a desfințat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Cererea de revizuire este în competența instanței care a dat hotărârea definitivă a cărei revizuire se cere.

Cuprinsul cererii – același ca și la cererea de chemare în judecată cu arătarea în plus a hotărârii care se cere a fi revizuită.

1. – Numele, domiciliul sau reședința părților

– Pentru persoane juridice: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului, codul fiscal, cont bancar;

– dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul – este o obligație nu o facultate !!!!

– arătarea hotărârii care se atacă

– motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul

– dovezile indicate în susținerile apelului

– semnătura.

Termenul de revizuire => este de 1 lună și se socotește diferit și anume:

pentru punctele 1, 2, 7 alin. 1 => de la comunicarea hotărârii definitive, iar în cazul în care a fost dată de instanța de recurs, de la pronunțare;

pentru punctele 7 alin. 2 => termenul curge de la pronunțarea ultimei hotărâri;

în cazul prevăzut la punctul 3 => termenul curge de la cel din urmă act de executare;

în cazul prevăzut la punctul 4 => termenul curge din ziua în care partea a luat la cunoștință de hotărârea instanței penale iar în lipsa unei asemenea hotărâre termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face pe cale penală;

în cazul prevăzut la punctul 5 => termenul curge din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărărea pronunțată;

în cazul punctului 6 => termenul curge de la comunicarea hotărârii definitive sau de la întoarcerea persoanelor dispărute ori de la redobândirea capacității.

Înstanța poate să suspende executarea hotărârii atacate cu revizuirea cu obligarea părții la cauțiune.

Întâmpinarea este obligatorie.

Dacă instanța încuvințează cererea de revizuire, ea schimbă în tot sau în parte hotărârea atacată iar în cazul contrarietății de hotărâri, anulează cea din urmă hotărâre.

Hotărârea dată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzută de lege pentru hotărârea revizuită.

În cazul contrarietății de hotărâri calea de atac este recursul.

RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Reglementare => articolul 329 Codul de procedură civilă.

Particularități:

– legitimarea procesuală activă aparține Procurorului General al Parchetului de pe lângă C.S.J.. Acesta poate acționa din oficiu sau la cererea ministrului justiției.

– prin recurs în interesul legii se solicită Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra unor chestiuni de drept care au primit soluționari diferite la instanțele judecătorești.

– examinarea recursului în interesul legii se face de Curtea Supremă de Justiție în secțiuni unite cu participarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă C.S.J.

– soluțiile se pronunță în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești și nu are efect obligatoriu pentru celelalte instanțe.

– soluțiile se publică în M.Of. al României.

RECURSUL ÎN ANULARE

Reglementare: articolul 330 – 3304

Caracteristici – particularități:

– legitimarea procesuală activă aparține Procurorului General al Parchetului de pe lângă C.S.J..

– Procurorul poate acționa din oficiu sau la cererea ministrului justiției.

– atacarea cu recurs în anulare se face numai .J. și numai pentru hotărârile judecătorești irevăcabile;

– legea prevede 4 motive limitative de declanșare a recursului în anulare:

când sau depășit atribuțiile puterii judecătorești (compatența generală);

introdusă prin OG 59 / 2001 de modificare a Codul de procedură civilă care prevede ca motiv încălcarea esențială a legii care a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond când hotărârea este netemeinică;

când s-au săvârșit infracțiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunțată;

în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale și faptul că partea potrivit legii române poate obține o reparație cel puțin parțială prin anularea hotărârii române;

Pentru motivele de la punctele 1 și 2, termenul de declarare a recursului în anulare este de 1 an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Pentru motivul de la punctul 3, termenul de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale.

Pentru motivul de la punctul 4, termenul de 1 an curge de la data comunicării hotărârii C.E.D.O. către statul român.

– după întroducerea recursului în anulare instanța poate să suspende executarea hotorârii atacate la cererea Procurorului General sau a părții interesate. Dacă instanța suspendă la cererea părții, partea este obligată la plata cauțiunii. Judecata se face după regulile de la recurs cu participarea Procurorului de urgență și cu precădere.

– până la încheierea dezbaterilor Procurorul General își poate retrage Recursul în anulare, dar numai motivat. În acest caz părțile putând însă cere contimuarea judecății.

PROCEDURILE SPECIALE

ORDONANȚA PREȘEDiNȚIALĂ

Ordonanța președințială => este o instituție introdusă în codul de procedură civilă în anul 1900.

Condițiile de admisibilitate

Pe lângă condițiile necesare oricărei cereri adresate instanței, respectiv – interesul, calitatea, capacitatea și dreptul – există și condiții speciale de admisibilitate ale ordonanței președințiale care sunt :

a). – urgența;

b). – vremelnicia;

c). – neprejudicierea fondului;

În articolul 531 Codul de procedură civilă prevede în mod generic că există urgență când măsura este necesară pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ivite în cazul executării silite.

Urgența este prima condiție a admisibilității ordonanței și este necesar ca ea să persiste pe tot parcursul judecății trebuie să rezulte din fapte concrete. Codul prezumă urgența unor cauze.

Vremelnicia – a doua condiție – înseamă că pe calea ordonanței președințială nu se pot lua măsuri care să rezolve în fond litigiul între părți. Pe calea ordonanței președințiale fie menți o stare de fapt, fie înlături, dar nu se ia hotărâre pe fondul cauzei.

Neprejudicierea fondului – a treia condiție – prin ordonanța președințială nu se poate rezolva niciodată fondul litigiului. Instanța cercetează doar aperața fondului (se pipăie fondul).

Datorită acestor caracteristici, ordonanța președințială poate fi introdusă chiar și când există judecată asupra fondului.

Hotărârea dată există în ordonanța președințială nu are nici o putere și nici o influență asupra hotărârii date pe fondul cauzei.

Cererea de ordonanță președențială se introduce la instanța competentă să judece fondul cauzei.

ea cuprinde toate elementele prevăzute în articolul 112 Codul de procedură civilă;

este supusă taxei de timbru;

Ordonanța președințială se poate da cu sau fără citarea părților. În cazul în care se dă cu citarea părților, termenul între primirea citației și primul termen de judecată poate fi numai de 5 zile;

judecata se face de urgență și cu precădere, iar probele administrate trebuie să fie în concordanță cu natura procedurii;

este executorie de drept, instanța putând hotărâ ca executarea să se facă fără somație sau trecerea vreunui termen.

pronunțarea instanței se poate amâna cel mult 24 de ore, iar redactarea hotărârii se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

Calea de atac => este numai recursul.

Termenul de recurs => este de 5 zile de la pronunțare dacă s-a dat cu citarea părților și de la comunicare dacă s-a dat fără citarea părților.

Recursul se face întotdeauna cu citarea părților. Pronunțarea instanței se face în cel mult 24 de ore, iar redactarea hotărârii se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

Până la judecarea recursului, instanța poate suspenda executarea dar numai cu obligarea părții la plata unei cauțiuni.

PROCEDURA DIVORȚULUI

Instanța competentă:

d. p.d. v. material => judecătoria;

d. p.d. v. teritorial => judecătoria în care se află cel din urmă domiciliu comun al soților, însă numai dacă la data introducerii acțiunii cel puțin 1 dintre soți locuiește în circumscriția judecătoriei ultimului domiciliu comun. Interesează locuirea efectivă.

Când pârâtul nu are domiciliul în țară este competentă judecătoria în circumscriția căreia își are domiciliul reclamantul.

Dacă soții nu au avut domiciliul comun sau dacă nici unul din ei nu mai locuiește în circumscripția ultimului domiciliu comun cererea va fi introdusă la domiciliul, reședința pârâtului.

Competența teritorială în procedura divorțului este imperativă.

Având caracter strict personal acțiunea de divorț poate fi exercitată numai de unul dintre soți.

Cererea de divorț este supusă taxei de timbru și timbrului judiciar.

– pe lângă elementele prevăzute de articolul 112 mai trebuie să cuprindă numele copiilor minori născuți din căsătorie sau a celor care au situația legală a copiilor din căsătorie sau să se arate că nu există copii;

– se atașează obligatoriu și certificatul de căsătorie în copie și certificatele de naștere ale copiilor;

– se prezintă personal de către reclamant, președintelui judecătoriei fără posibilitatea de a fi reprezentat în acest caz;

– soțul pârât poate face și el cerere de desfacere a căsătoriei introducând cererea reconvențională;

Pentru fape săvârșite până la prima zi de înfățișare în ședință publică cererea va fi depusă până la prima zi de înfățișare. Pentru fapte petrecute ulterior primei zi de înfățișare se poate introduce cererea reconvențională până la începerea dezbaterilor asupra fondului.

În cazul în care faptele s-au ivit după dezbateri dar în timpul judecării apelului, cererea reconvențională va putea fi introdisă direct în apel.

În toate cazurile, reconvenționala se judecă împreună cu acțiunea principală.

Neîntroducerea reconvenționalei în aceste termene atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai cere desfacerea căsătoriei.

Odată cu depunerea cererii de divorț, președintele este obligat să de-a sfaturi de împăcare părții și în cazul în care acestea stăruie va fixa termen pentru judecarea cauzei.

Întâmpinarea nu este obligatorie.

Pentru citarea pârâtului, legea a prevăzut că dacă acesta nu se prezintă la primul termen de judecată, iar citarea s-a făcut prin afișare, instanța este datoare să facă cercetări și să ceară dovezi pentru a vedea dacă pârâtul locuiește efectiv la adresa indicată.

Reclamantul trebuie să facă dovezi temeinice în cazul în care declară că nu cunoaște domiciliul pârâtului pentru a se putea dispune citarea prin publicitate.

În procesul de divorț în fața instanței de fond, soții trebuie să se prezinte personal (ei pot fi doar asistați de avocat nu reprezentați).

De la această normă există 4 excepții:

dacă unul din soți execută o pedeapsă privativă de libertate;

dacă este împiedicat de o boală gravă;

dacă este pus sub interdicție;

dacă are reședința în străinătate.

Cererea de divorț se judecă în ședință publică. La cererea părților sau din oficiu instanța putând dispune judecata în camera de consiliu, în secret.

Pronunțarea se face întotdeauna în ședință publică.

Distinct de prezența obligatorie a părților în fața instanței de fond, legea pretinde și prezența reclamantului pe tot parcursul procesului de divorț.

Dacă la termenul de judecată în primă instanță reclamantul lipsește nejustificat și se înfățișează numai pârâtul cererea de divorț se respinge ca nesusținută (condiții cumulative – lipsa reclamantului și prezența pârâtului – cerere nesusținută).

Regimul probelor

Față de dreptul comun, are 2 dispoziții derogatorii:

– potrivit articolului 190 Codul de procedură civilă – rudele și afinii părților cu excepția descendenților pot fi martori;

– interogatoriul este admis, potrivit articolului 612 alin. 6, pentru dovedirea motivelor de divorț.

În timpul judecății divorțului, instanța poate lua măsuri provizorii pe calea ordonanței președențiale la cererea uneia din părți cu privire la:

întreținerea copiilor minori

obligația de întreținere

alocația copiilor

folosirea locuinței

toate cele 4 se iau până la soluționare în fondul cauzei.

În cadrul procedurii de divorț, ca și cererii accesorii, avem:

încredințarea spre creștere și educare a copiilor minori

stabilirea pensiei de întreținere pentru minori

se soluționează obligatoriu de instanță chiar fără cererea părții.

numele pe care soții îl vor purta după divorț => pentru motive temeinice, lăsate la aprecierea instanței, soții pot continua să-și păstreze numele din timpul căsătoriei.

atribuirea beneficiului contractului de locațiune

stabilirea pensiei de întreținere pentru majori

partajul bunurilor comune

cererea privind daunele morale.

Actele de dispoziție ale părților în procesul de divorț sunt:

Renunțarea la judecată a reclamantului => renunțarea se poate face înaintea instanței de fond, chiar dacă pârâtul se împotrivește.

Împăcarea părților => se poate face pe tot parcursul procesului de divorț chiar în apel sau recurs sau chiar când căile de atac nu sunt timbrate. Dacă nu dă rezultate, reclamantul poate porni o nouă cerere pentru fapte ulterioare impăcării dar poate să se folosească și de cele vechi.

Tranzacția => poate interveni cu privire la cererile accesorii.

Hotărârea de divorț

– poate să nu fie motivată dacă ambele părți solicită instanței acest lucru; potrivit articolului 617 alin. 3, în cazul în care divorțul se pronunță în baza articolului 38 alin 2 și practica l-a extins și la alin. 3 codul familiei instanța va dispune desfacerea căsătoriei fără a arăta din vina cărui soț.

Hotărârea trebuie să cuprindă soluții și pentru capetele accesorii de cerere și în mod obligatoriu pentri încredințarea minorilor și pensia lor de întreținere.

– este constitutivă de drepturi.

Căsătoria se consideră desfăcută din ziua în care hotărârea a rămas irevăcabilă.

Hotărârea de divorț poate fi atacată cu apel și recurs. Atât termenul de apel cât și cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Dacă la apelul sau recursul introdus de pârât se prezintă numai reclamantul acestea vor fi soluționate.

Dacă apelul și recursul e introdus de reclamant și nu se prezintă vor fi respinse ca nesusținute.

Hotărărea dată în divorț nu este supusă revizuirii.

În afară de acest divorț mai există – din 1993 – divorțul prin consimțământul părților. Procedura lui este mult mai simplificată. El poate fi introdus numai dacă din căsătorie nu au rezultat copii și să fi trecut 1 an de la data încheierii căsătoriei.

Cererea de divorț va fi semnată de ambii soți, care se prezintă împreună la președinte, acesta verificând existența consimțământului.

Președintele va fixa termenul de judecată în ședință publică, termen care va fi la 2 luni de la introducerea cererii.

La termenul de judecată, acesta verifică dinou consimțământul soților și în caz afirmativ, judecă cererea fără a administra probe în ceea ce privește divorțul.

Hotărârea nu face vorbire despre vina unei părți și nu este motivată.

Hotărârea care se pronunță este definitivă și irevocabilă, în ceea ce privește divorțul (se poate introduce contestația în anulare).

Pentru soluționarea cererilor accesorii, instanța va dispune atunci când consideră necesar administrarea probelor necesare.

3. ACȚIUNILE POSESORII

Reprezintă => acele acțiuni care reclamantul solicită instanței să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobiliar sau să-I restituie în posesie acestui bun.

Există 2 categorii de acțiuni posesorii:

Acțiunile în complângere – acțiune generală => reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obișnuite a posesiei sale pajnice făcută de pârât.

Acțiunile în reintegrare – acțiune specială => apare atunci când deposedarea reclamantului s-a făcut de către pârât prin violență.

Pentru a înlătura acțiunea posesorie trebuie să existe un act de tulburare sau deposedare.

Tulburarea => constă în acte sau fapte din care se contestă posesia și poate fi de fapt sau de drept.

Deposedarea => conduce la perderea completă a posesiei.(condiție comună tuturor acțiunilor posesorii).

Pentru acțiunea în complăngere mai trebuie îndeplinite 3 condiții:

– să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare;

– reclamantul să probeze că a posedat cel puțin 1 an înainte de tulburare sau deposedare bunul;

– posesia să îndeplinească condițiile prevăzute de articolul 1846 – 1847.

În cazul acțiunilor în reintegrare există o singură condiție specifică și anume:

– reclamantul trebuie să sesizeze instanța în termen de 1 an de la tulburare sau deposedare.

Competența materială => Judecătoriile.

Competența teritorială => a judecătoriei în raza căreia se află bunul imobil.

Cererea de chemare în judecată => trebuie să conțină condițiile prevăzute în articolul 112 Codul de procedură civilă.

Legitimarea procesuală activă (calitatea) are persoana care posedă un bun imobil și îndeplinește condițiile prevăzute de legea civilă – articolul 1846 – 1847 Codul de procedură civilă.

Legitimarea procesuală activă (calitatea) are aturul tulburării sau deposedării și succesorii acestuia.

Soluționarea acțiunilor se face de urgență și cu precădere.

Hotărărea este supusă apelului și recursului în termen de 15 zile.

Are putere de lege judecata față de acțiunea posesorie ulterioară, dacă situația a rămas neschimbată.

Procedura împărțelii judiciare

Această procedură este procedură este reglementată în articolul 6731 – 67314.

– se aplică soluționării oricărei cereri de împărțeală privind bunurile asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună.

În afară de cerințele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă orice cerere în justiție, cererea de partaj mai trebuie să cuprindă și următoarele mențiuni:

– persoanele între care urmează a acea loc împărțeala;

– titlul în baza căruia se cere impărțeala;

– bunurile supuse împărțelii, evaluarea lor și locul unde se află;

– persoana care deține sau administrează aceste bunuri.

În cazul ieșirii din indiviziune reclamantul are obligația să arate cotele părți ce revin fiecărui indivizar iar situația în care se cere partajul bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei, reclamantul trebuie să precizeze cota sa de participare la achiziționare.

Dacă în cererea de chemare în judecată nu au fost enumerate toate bunurile care au format obiectul proprietății comune și astfel instanța nu s-a pronunțat asupra partajului acestora, este posibilă introducerea unei noi cereri de partaj cu privire la aceste bunuri omise.

Cererea de partaj are caracter imprescriptibil extintiv, dar cel chemat în judecată se poate apăra invocând uzucapiunea dacă posesia lui întrunește condițiile prevăzute de lege.

Legitimarea procesuală activă în procesul de împărțeală o pot avea toți cei care sunt titularii de drepturi indivize.

Cel care introduce cererea va avea calitatea de reclamant și toți ceilalți coindivizi calitatea de pârât.

În afară de titularii drepturilor indivize mai au legitimare procesuală activă și creditorii personali ai succesorilor, creditorii succesiunii și cesionarii de drepturi succesorale.

În cadrul partajului succesoral se soluționează și cererile de raport precum și cele de reducțiune.

Cererea de partaj poate fi introdusă chiar dacă drepturile de proprietate asupra unui imobil nu sunt înscrise în cartea funciară iar dacă au fost înscrise se poate cere modificarea cotelor înscrise fără să fie necesară introducerea în prealabil a unei acțiuni în acest scop.

Instanța competentă

În cazul partajului succesoral, instanța competentă este cea de la ultimul domiciliu al defunctului.

Partajul bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei este de competența instanței care soluționează cererea de divorț dacă împărțeala se cere deodată cu desfacerea căsătoriei. Dacă partajul este cerut după desfacerea căsătoriei, competența revine instanței locului unde sunt situate imobilele partajabile, respectiv instanța domiciliului pârâtului dacă sunt bunuri mobile.

În toate celelalte cazuri competența aparține instanței locului situării imobilului sau instanței de la domiciliul pârâtului dacă bunurile supuse partajului sunt mobile.

Procedura de judecată

La prima zi de înfățișare, instanța cere părților prezente declarații cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărțelii și totodată va lua act de acordul lor în ceea ce privește existența bunurilor, a locurilor unde se află și valoarea acestor bunuri.

În acest caz instanța va dispune administrarea probelor numai în ceea ce privește bunurile cu privire la care nu a intervenit un asrfel de acord.

Partajul prin bună învoială

În situația în care părțile ajung la o înțelegere cu privire la împărțeala tuturor bunurilor, instanța va pronunță o hotărâre de partaj potrivit învoielii intervenite. Împărțeala se poate face potrivit înțelegerii părților chiar dacă printre cei interesați sunt și minori sau persoane puse sub interdicție dacă există o încuviințare prealabilă a autorității tutelare și a ocrotitorului legal.

În ipoteza în care învoiala părților privește doar o parte din bunurile supuse partajului, instanța luând act de această învoială va pronunța o hotărâre parțială și va continua procesul pentru celelalte bunuri.

Partajul în lipsa înțelegerii părților

În cazul în care între părți nu a intervenit o înțelegere cu privire la împărțeala bunurilor, instanța dacă are elemente suficiente va pronunța o hotărâre prin care v-a stabili:

– masa bunurilor supuse împărțelii;

– calitatea de coproprietari a părților;

– cota parte ce se cuvin fiecăruia;

– creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au.

În cazul partajului succesoral instanța va mai stabili:

– datoriile transmise prin moștenire;

– datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct;

– sarcinile moștenirii.

Prin aceeași hotărâre instanța va face împărțeala în natură prin formarea loturilor și atribuirea acestora părților.

La formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama de următoarele criterii:

– mărimea cotei părți ce se cuvin fiecăruia din masa bunurilor de împărțit;

– natura bunurilor;

– domiciliul și ocupația părților;

– construcțiile și înbunătățirile făcute de unii coproprietari mai înainte de dobândirea introducerii cererii de partaj. Aceste lucrări pot prezenta relevanță în formarea loturilor și atribuirea lor numai dacă au fost efectuate cu acordul celorlalți coproprietari.

Incidente privind procedura partajului

I. Instanța nu are date suficiente pentru formarea loturilor

Într-o astfel de situație instanța v-a da o încheiere în care v-a stabili masa bunurilor de împărțit; calitatea de coproprietari a părților; cota parte ce se cuvine fiecărui proprietar; creanțele născute din starea de proprietate comună pe care le au unii față de alții.

Prin aceeași încheiere instanța va dispune efectuarea unei expertize cu următoarele obiective:

1. Evaluarea bunurilor supuse partajului cu arătarea criteriilor avute în vedere la stabilirea valorii lor;

2. Stabilirea faptului dacă bunurile pot fi comod partajate în natură și în ce mod;

3. Formarea loturilor ce urmează a fi atribuite coproprietarilor după propunerea expertului.

Această încheiere are caracter interlocutoriu și deci instanța nu mai poate reveni asupra celor stabilite prin ea. Spre deosebire de alte încheieri, instanța trebuie să întocmească minuta acesteia semnată de judecător sau îi declină competența ca și în cazul oricăror alte hotărâri.

Calea de atac – împotriva încheierii este apelul care poate fi declarat în termen de 15 zile de la comunicare, obiectul acestui apel îl poate constitui numai problemele privind stabilirea masei bunurilor de împărțit, a calității de coproprietar și cota parte ce se cuvine fiecăruia.

În cazul în care după pronunțarea încheierii, dar mai înainte de pronunțarea hotărârii de împărțeală se constată că există și alți coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuie supuse înpărțeli, instanța va putea da o nouă încheiere care va cuprinde coproprietarii sau bunurile omise.

Tot în baza unei încheieri instanța poate să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa bunurilor supuse partajului.

Aceste încheieri sunt supuse apelului în aceleași condiții ca și încheierea inițială.

Dacă încheierea nu a fost atacată cu apel împrejurările menționate și anume masa bunurilor de împărțit, calitatea de coproprietar și cota parte ce se cuvine fiecăruia nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului.

După rămânerea definitivă și irevocabilă a încheierii și după efectuarea expertizei menționate, instanța se va pronunța prin sentință asupra cererii de partaj, prin formarea loturilor și atribuirea acestora dacă împărțeala în natură este posibilă.

II. Partajarea în natură a bunului sau a bunurilor nu este posibilă sau ar fi păgubitoare

Pot exista situații în care instanța nu poate adopta soluția partajului în natură datorită faptului că o astfel de partajare nu este posibilă în raport de caracterul bunului supus partajului. Partajarea în natură ar cauza o scădere importantă a valorii bunului. Partajarea în natură ar modifica în mod păgubitor destinația economică a bunului. Dacă instanța constată existența unei astfel de situații va putea realiza partajul în următoarele modalități:

– atribuirea bunului prin hotărâre

La cererea uneia dintre coproprietari instanța ținând seama de împrejurarea cauzei va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărâre asupra fondului procesului dacă există motive temeinice pentru o astfel de soluție.

Prin aceeași hotărâre instanța va stabili cuantumul sumelor ce se cuvin celorlalți coproprietari precum și termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul trebuie să le plătească.

– atribuirea provizorie prin încheiere

Dacă unul dintre coproprietari solicită atribuirea bunului, instanța prin încheiere poate atribui întregul bun acelui coproprietar dar numai în mod provizoriu. În situația în care mai mulți coproprietari solicită atribuirea bunului instanța va hotărâținând seama de criteriile menționate.

Prin încheierea de atribuire instanța va stabili sumele ce reprezintă valoarea cotelor părți cuvenite celorlalți coproprietari și termenele în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul este obligat să depună acele sume.

În cazul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul consemnează sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța prin hotărâre asupra fondului îi va atribui bunul respectiv. Dacă nu consemnează aceste sume instanța va putea atribui bunul respectiv altui coproprietar în aceleași condiții.

– vânzarea bunului

În cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului sau dacă acesta deși a fost atribuit provizoriu nu au fost depuse în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalți, instanța prin încheiere va dispune vânzarea bunului.

Prin aceeași încheiere se va stabili dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială sau de către executorul judecătoresc.

În cazul vânzarii de către părți prin bună înțelegere, instanța va fixa și termenul în care aceasta trebuie efectuată. Acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului stabilit părțile au obligația să prezinte instanței dovada vânzării.

Dacă vânzarea prin bună învoială nu este realizată în termenul stabilit, instanța tot prin încheiere va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc.

Încheierile prin care instanța a atribuit bunurile sau a dispus vânzarea prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc sunt supuse apelului separat de fondul cauzei.

Procedura vânzării la licitație

Dacă încheierea prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul judecătoresc a rămas definitivă și irevocabilă se va trece la vânzarea la licitație publică. În acest scop executorul judecătoresc va fixa termenul de licitație care nu poate depăși 30 de zile în cazul bunurilor mobile și 60 de zile în cazul bunurilor imobile.

Aceste termene se calculează de la data primirii de către executorul judecătoresc a încheierii definitive și irevocabile.

Executorul judecătoresc are obligația să înștiințeze coproprietarii despre dată, oră și locul vânzării și va întocmii și afișa publicația de vânzare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat în cazul bunurilor mobile și cu 30 de zile în cazul bunurilor imobile.

Coproprietarii pot convenii ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preț oferit de participanții la licitație.

În situația în care partajul nu se poate realiza prin nici una dintre aceste modalități prevăzute de lege instanța va hotărâ închiderea dosarului.

Hotărârea de partaj

Ca urmare a împărțeli judiciare se produc mai multe efecte:

– hotărârea de partaj are efect declarativ, ceea ce înseamnă că fiecare coindivizar este considerat că a avut proprietatea bunului atribuit de la dobândire, când s-a născut coproprietatea. Prin urmare printr-o astfel de hotărâre nu se realizează un transfer de drepturi între copărtași ci se constată și se recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente.

– hotărârea de partaj rămasă definitivă, constituie titlu executoriu pentru a obține predarea bunului atribuit chiar dacă prin hotărâre nu s-a dispus predarea acelui bun.

– dacă hotărârea de partaj cuprinde obligații alternative – predarea în natură a bunului sau contravaloarea lui – în cazul neîndeplinirii obligației de predare se poate solicita majorarea sumei stabilite drept contravaloare a bunului ținând seama de rata inflației.

– hotărârea de partaj nu-și pierde puterea de lucru judecat prin expirarea termenului privind prescripția extintivă în ceea ce privește stabilirea masei bunurilor supuse partajului, calitatea de copărtaș a părților, cotele ce se cuvin coproprietarilor și poate fi folosită într-o acțiune ulterioară de revendicare pentru a dovedii dreptul de proprietate asupra acelor bunuri, ținând seama de caracterul imprescriptibil a unei astfel de acțiuni.

Procedura de soluționare a litigiilor comerciale

Codul de procedură civilă articolul 7201 – 72910.

La aplicarea acestor dispoziții legale trebuie avută în vedere și unele dispoziții din Codul comercial în vederea stabilirii caracterului civil sau comercial al litigiului. O astfel de împrejurare are relevanță atât în ceea ce privește determinarea competenței materiale cât și pentru admisibilitatea anumitor mujloace de probă.

Procedura prealabilă

În aceste procese și cereri se cere ca reclamantul mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată să încerce soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Efectele concilierii directe este obligatorie numai în litigiile evaluabile în bani.

Procedura realizării concilierii

Reclamantul are obligația de a convoca partea adversă printr-o scrisoare cu dovadă de primire. Convocarea poate fi realizată și prin telegramă, telex, fax sau prin alte mijloace de comunicare care asigură transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu convocarea reclamantul trebuie să-i comunice în scris părții potrivnice pretențiile sale precum și temeiul legal al acestor pretenții.

Totodată, are obligația să-i comunice toate actele doveditoare pe care se sprijină pretențiile formulate. Pentru ca partea adversă să aibă posibilitatea examinării pretențiilor formulate de reclamant și să-și formulaze eventual propriile pretenții, legea stabilește un termen de 15 zile prevăzând că data convocării trebuie fixată în așa fel în cât partea convocată să aibe o perioadă de 15 zile de la data primirii actelor până în ziua stabilită pentru conciliere.

Dacă concilierea a avut loc, rezultatul acesteia se consemnează într-un înscris în care se arată pretențiile reciproce privind obiectul litigiului și punctul de vedere al fiecărei părții în legătură cu litigiul dintre ele. Acest înscris trebuie semnat de fiecare dintre părți.

În ipoteza în care partea adversă nu a dat curs convocării se va întocmii un înscris de către reclamant prin care se constată această împrejurare.

După îndeplinirea acestei proceduri, reclamantul poate sesiza instanța competentă pentru soluționarea litigiului.

În situația în care partea adversă nu s-a prezentat la conciliere, sesizarea instanței este posibilă numai după 30 de zile de la data primirii convocării.

Competența teritorială – se aplică dreptul comun.

Acțiunea de natură comercială, trebuie introdusă la instanța domiciliului pârâtului respectiv pentru persoane juridice, la cea a sediului pârâtului. În unele cazuri legea prevede competența alternativă. Adică în afara de instanța sediului pârâtului este competentă și instanța locul unde obligația a luat naștere sau locul plății, respectiv instanța locului unde obligația urmează să fie executată.

Sunt aplicabile și dispozițiile privind competența exclusivă sau excepțională, respectiv articolul 15 în ceea ce privește litigiile în materie de societăte și articolul 16 – reorganizarea judiciară și a falimentului.

Cuprinsul cererii de chemare în judecată

În materia comerțului cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile obligatorii pentru orice cerere de chemare în justiție, să aibă elementele necesare pentru soluționarea cu celeritate a procesului. Aceste cerințe sunt:

numele, domiciliu, reședința părților; denumirea și sediul persoanei juridice, numărul de înmatriculare în Registrul Comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar;

numele și calitatea celui care angajează partea și ale celui care o reprezintă în litigiu, anexându-se și dovada calității;

obiectul și valoarea cererii, calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisului corespunzător;

propriile pretenții.

Instanța competentă

Instanța sesizată trebuie să-și verifice competența, examinând în acest scop:

natura litigiului: comercială sau civilă;

obiectul litigiului: este sau nu evaluabil în bani;

valoarea obiectului litigiului:dacă acesta este evaluabil în bani;

La stabilirea competenței, instanța are în vedere valoarea obiectului indicat de reclamant; majorarea sau reducerea valorii obiectului litigiului ulterior introducerii acțiunii nu este de natură să ducă la schimbarea competenței instanței sesizate.

În același timp se prevede obligația anexării la cererea de chemare în judecată a unui înscris în care este consemnat rezultatul concilierii (dacă a avut loc). Dacă concilierea nu a avut loc se anexează dovada că partea adversă nu s-a prezentat la conciliere și că au trecut 30 de zile de la data primirii convocării.

La cererea de chemare în judecată se anexează copii certificate de pe toate înscrisurile pe care reclamantul își întemeiază pretențiile făcându-se specificarea care dintre aceste înscrisuri au fost comunicate pârâtului înainte sau în cursul concilierii.

Primirea cererii de chemare în judecată și măsurile prealabile judecăți

Primirea cereri de chemare în judecată se face de președintele instanței sau înlocuitorul lui, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă articolul 114 – 1141. Dacă reclamantul a cominicat pârâtului cu ocazia convocării pentru conciliere toate actele invocate în susținerea cererii i se va pune în vedere la primirea cererii de chemare în judecată, să depună aceste acte la dosarul cauzei. La fixarea termenului de judecată în cauzele urgente trebuie avut în vedere faptul ca pârâtul să aibă cel puțin 5 zile până la termenul fixat pentru judecarea cauzei, spre deosebire de dreptul comun unde acest termen este de 15 zile.

Pârâtul este obligat să depună o întâmpinare cu 5 zile înaintea termenului fixat. În cazurile urgente termenul este de 3 zile.

Pârâtul poate formula cererea reconvențională dacă are pretenții împotriva reclamantului. Admisibilitatea unei astfel de cererii este condiție de constatare că pretențiile pârâtului derivă din același raport juridic și anume din raportul juridicpe care reclamantul își bazează pretențiile formulate.

Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească cererea reconvențională sunt aceleași ca pentru cererea de chemare în judecată.

Cererea reconvențională trebuie formulată cu 5 zile înainte de termenul de judecată fixat, iar în cauzele urgente cu 3 zile.

La cererea reconvențională formulată de pârât, reclamantul are obligația să depună întâmpinare până la prima zi de înfățișare. Legea admite ca instanța, ținând seama de complexitatea cauzei, să fixeze un termen scurt pentru completarea întâmpinării și studierea ei de către pârât.

Procedura de judecată

Legea prevede dispoziții speciale pentru a asigura soluționarea cu celeritate a acestor litigii și anume:

Dacă procedura de citare este îndeplinită judecata chiar și asupra fondului, poate continua în ziua următoare / termene scurte, succesive date în cunoștiința părților.

La aceste termene instența poate obliga partea / reprezentantul ei să prezinte dovezi cu înscrisuri, relații scrise, răspunsuri scrise la interogatoriu și să dea concursul necesar la efectuarea expertizelor dispuse și să inteprindpă orice alte demersuri necesare soluționării cauzei.

Acordarea altor termene de judecată, în afară de cele menționate este admisibilă numai dacă datorită unor motive temeinice judecata nu poate fi continuată în condițiile arătate.

Instanța are obligația de a stărui în cursul judecății asupra fondului pentru ca procesul să fie soliționat în tot sau în parte prin înțelegerea părților.

Judecarea procesului se face în ședință publică dar poate fi continuată și în camera de consiliu, dacă instanța apreciază că este mai potrivită pentru asigurarea celerității.

Judecătorii trebuie să verifice efectuarea procedurii de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen și dacă este necesar, vor lua măsuri de refacere a acestor proceduri și vor dispune folosirea altor mijloace ce pot asigura înștiințarea părților pentru înfățișarea la termenul de judecată.

În litigiile comerciale legea admite asistarea părților sau a reprezentanților de către experți sau alți specialiști în cursul judecății, pentru a se asigura o clarificare mai rapidă a problemelor ivite în soluționarea acestei cauze.

Probele în litigiile comerciale

Se pot folosi toate mijloacele de probă prevăzute de Codul civil și Codul de procedură civilă. Se vor avea în vedere și dispozițiile Codului comercial care lărgește posibilitățile folosirii anumitor mijloace de probă (proba testimonială) și prevede mijloace de probă specifice acestor litigii:facturi acceptate, telegrame, etc.

Hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță este definitifă și executorie.

Calea de atac împotriva acestei hotărâri este recursul (15 zile). Pot fi folosite, dacă sunt întrunite condițiile, și căile extraordinare de atac, chiar și recursul în interesul legii.

Termenul pentru exercitarea recursului este de 15 zile de la comunicare.

Deoarece hotărârile nu pot fi atacate cu apel devin aplicabile dispozițiile articolului 304 1 recursul nemai fiind limitat la motivele de casare sau modificare prevăzute de articolul 304 Cod procedură civilă.

Executarea silită a hotărârii judecătorești dată în materie comercială se poate cere imediat după pronunțarea ei, pentru că este executorie. Totuși, pentru a putea fi executată ea trebuie investită cu formulă executorie (261). În schimb, hotărârea judecătorească dată în această materie, dacă a devenit irevocabilă constituie titlu executoriu, fără să fie necesară investirea cu formulă executorie, dacă poartă mențiunea că este irevocabilă.

Procedura punerii sub interdicție

Se aplică celui ce nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației sau debilității mintale.

Legea prevede persoanele și organele ce pot solicita punerea sub interdicție a unei persoane în articolului 115 /143 Codul familiei, autoritatea tutelare, persoanele apropiate celui care se află în situația care impune punerea sub interdicție, instituțiile de ocrotire, procurorul, organele de poliție și alte organe sau persoane.

Competența materială de soluționare a cererii aparține Tribunalului.

Competența teritorială se determină în raport cu domiciliul pârâtului la data introducerii cererii.

Procedura de judecată – articolulu 30-35, D. 32 /1954. cererea înregistrată la instanța competentă se comunică procurorului, care dispune efectuarea cercetării necesare prin ascultarea unor persoane care cunosc împrejurări în legătură cu starea persoanei a cărei punere sub interdicție s-a cerut. Este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice de către o comisie de medici specialiști. Dacă persoana este internată în spital se ia și părerea medicului în supravegherea căruia se află. În cazul în care este nevoie președintele instanței sesizează autoritatea tutelară pentru numirea unui curator care să reprezinte interesele celui a cărui punere sub interdicție s-a cerut, dar numai pe timpul procesului.

Instanța poate dispune internarea provizorie a persoanei cărei punere sub interdicție s-a cerut pe o perioadă de maxim 6 săptămâni, dar numai dacă este necesar pentru observarea mai îndelungată a stării ei mintale.

După primirea rezultatului de la procuror precum și a avizului medicilor specialiști, președintele fixează termen de judecată și dispune citarea părții.

Judecata se face cu participarea procurorului. Este obligatorie ascultarea de către instanță a persoanei a cărei punere sub interdicție s-a cerut. Dacă nu este în stare să se înfățișeze la instanță va fi ascultată la locul unde se află. În situația în care instanța constată că persoana a cărei punere sub interdicție s-a cerut nu se află în situația prevăzută de articolul 142 Codul familiei (are discernământ) va respinge cererea formulată.

Dacă instanța admite cererea va dispune punerea sub interdicție a persoanei chemate în judecată.

După rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, ea va fi comunicată următoarelor organe:

Autorității tutelare în vederea ridicării curatelei și numirea unui tutore;

Instituților de la locul unde actul de naștere al celui pus sub interdicție a fost înregistrat spre a fi transcris în registre anume destinate;

Autorității sanitare competente în vederea instituirii supravegherii medicale permanente.

Incapacitatea celui pus sub interdicție nu va putea fi opusă terților decât de la data transcrierii hotărârii, în afară de cazul în care terții au cunoscut interdicția pe altă cale.

Ridicarea interdicției se face cu aceeași procedură ca și cea aplicată la judecarea cererii de punere sub interdicție.

7. Procedura privind declararea judecătorească a dispariției și a morții

Declararea dispariției

Dacă o persoană lipsește de la domiciliu mai mult de 1 an de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață poate fi declarată dispărută (articolul 16 D. 31/1954).

Competența de soluționare a cererii aparține tribunalului. După primirea și înregistrarea cererii președintele instanței dispune următoarele măsuri:

– efectuarea unei anchete prin organele Consiliului local al ultimului domiciliu al dispărutului și prin organele de poliție pentru a culege cât mai multe date în legătură cu împrejurările dispariției persoanei respective.

– afișarea cererii la ultimul domiciliu al dispărutului și local al ultimului domiciliu, cu invitația ca orice persoană care ar putea da informații pentru soluționarea cererii să le comunice instanței.

– încunoștințarea Autorității tutelare în vederea numirii, dacă este necesar, a unui curator pentru cel dispărut.

După trecerea a 45 de zile de la afișarea cererii se fixează termen de judecată în ședință publică. Cel dispărut va fi citat la ultimul domiciliul, iar dacă a avut mandar va fi citat și la acesta.

Participarea procurorului la judecarea pricinii este obligatorie.

Instanța va putea administra orice probe pentru elucidarea împrejurării în care a avut loc dispariția.

Hotărârea prin care s-a admis cererea se afișează în extras timp de 30 de zile la ușa instanței și Consiliu local al ultimului domiciliu al dispărutului. Hotărârea va fi comunicată și autorității tutelare în vederea numirii curatorului, dacă nu a fost numit în cursul judecății.

Declararea morții

Declararea dispariției este o procedură prealabilă și obligatorie pentru declararea morții unei persoane. Procedura de judecare este aceeași ca și pentru declararea dispariției.

Declararea morții unei persoane nu se poate face decât după trecerea unui termen de 4 ani de la data ultimelor știri din care rezultă că ea era în viață și nu mai devreme de 6 luni de la data afișării hotărârii prin care s-a declarat dispariția.

În situația în care ziua ultimei știri despre cel care lipsește de la domiciliu nu se poate stabili termenele se vor socoti de la sfârșitul luni ultimelor știri, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.

De la regula generală că declararea morții este condiționată de existența unei hotărâri de declarare a dispariției există o excepție prevăzută de articolul 16, alin. 3 Decretul 31 / 54 cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare poate fi declarat mort fără a se mai declara în prealabil dispariția sa. În această situație declararea morții se poate face numai dacă a trecut cel puțin 1 an de la data imprejurării în care a avut loc dispariția.

Dacă nu se poate stabili data împrejurării în care a avut loc dispariția, termenul de 1 an se socotește de la sfârșitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar dacă nu se poate stabili luna de la sfârșitul anului calendaristic.

La judecarea cauzei participarea procurorului este obligatorie.

Cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărârea pronunțată.

Hotărârea, după ce a rămas definitivă și irevocabilă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registru de stare civilă.

Dacă ulterior se dovedește că cel declarat mort trăiește, aceeași instanță va anula hotărârea, cu citarea de urgență a părților care au figurat în proces. Participarea procurorului este obligatorie.

Instanța va anula hotărârea dacă ulterior pronunțării ei se constată decesul fizic al persoanei respective.

Rectificarea datei decesului stabilită prin hotărâre este posibilă dacă există probe noi în legătură cu aceiași împrejurare.

EXECUTAREA SILITĂ

Noțiunea, clasificarea, natura juridică a executării silite

Reclamantul privind declanșarea procesului civil urmărește recunoașterea dreptului său subiectiv încălcat sau contestat și în același timp obligarea pârâtului printr-o hotărâre judecătorească la stabilirea acelui drept.

În majoritatea cazurilor îndeplinirea obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă sau privind alt titlu executoriu se face de bună voie de debitor.

Sunt și situații în care, datorită opunerii debitorului se impune recuperarea cu forță de constrângere a statului în vederea executării obligațiilor menționate.

Executarea silită este ultima fază a procesului civil, în cadrul căreia creditorul își poate realiza efectiv dreptul recunoscut printr-un titlu executoriu.

Executarea silită, în raport de modul de realizare a acesteia poate fi:

directă – în natură;

indirectă – prin echivalent;

Executarea silită directă se realizează prin predarea în natură a bunului sau bunurilor mobile și imobile la care se referă titlu executoriu, respectiv la executarea obligației de a face sau a nu face.

Executarea silită indirectă constă în valorificarea bunurilor debitorului sau poprirea sumelor de bani ori a altor valori datorate de o terță persoană debitorului său pe care i le va datora în viitor, precum și din eliberarea acestor sume creditorului.

Natura juridică

– are un caracter mixt: jurisdicțional și administrativ.

Participanții la executarea silită:

părțile;

organele de executare:

instanța judecătorească;

terțele persoane și procurorul (opțional).

Titlurile executorii:

– hotărârea judecătorească rămasă definitivă ori devenită irevocabilă;

– hotărârile arbitrare (Camera de comerț);

– hotărârile arbitrare și judecătorești străine ce pot fi puse în executare după ce au fost recunoscute de instanța română competentă (tribunalul);

– înscrisurile autentice;

– alte înscrisuri: contractele de credit încheiate cu BN sau alte bănci (CEC):

(Legea trebuie să manționeze dacă un act este titlu executoriu)

– hotărârile instanțelor Curții de conturi;

– alte hotărâri, când legea prevede în mod expres că acea hotărâre constituie titlu executăriu (dreptul muncii – decizia de imputare);

Condițiile legale pentru pornirea executării silite

– Existența unei creanțe certe, lichide și excigibile;

– Existența unui titlu executoriu valabil;

Procedura prealabilă executării silite

Realizarea efectivă a executării silite este condiționată de îndeplinirea în prealabil a unor formalități procedurale:

sesizarea organelor de executare cu cererea de executare silită;

constituirea dosarului execuțional și înaintarea lui de către executorul judecătoresc instanței de executare;

încuviințarea executării silite de către instanța de executare.

Debitorul trebuie înștințat înainte de a se trece la executarea silită prin somația de executare.

Durata termenului acordat debitorului urmărit pentru executarea de bună voie a obligațiilor diferă în funcție de modalitatea concretă a executării silite încuvințate de instanțe și anume:

– o zi în cazul urmăririi bunurilor mobile și în cazul predării silite a bunurilor mobile;

– 2 zile în cazul urmăririi fructelor neculese și recoltelor prinse de rădăcini;

– 5 zile dacă executarea silită se referă la predarea bunurilor imobile;

– 10 zile executarea silită directă a altor obligații de a face sau de a nu face;

– 15 zile urmărirea silită imobiliară;

Se calculează pe zile libere (nu prima zi și ultima zi).

Termenele sunt prohibitive.

Incidente privind executarea silită

Prescripția dreptului de a cere executarea silită – sancțiune procesuală pentru creditorul urmăritor și cu beneficiu legal pentru debitorul urmărit, și concomitent o cauză legală de stingere a puterii executorie a oricărui titlu executoriu.

Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani dacă legea nu prevede altfel, Codul de procedură civilă mai prevede și un termen special de prescripție pentru titlurile emise în materia acțiunilor reale, imobiliare – 10 ani.

Perimarea eexecutării silite – sancțiune de drept procesual civil și se aplică în cazul pasibilității creditorului urmăritor în realizarea executării silite începute. Legea prevede că, dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire executărie se perimă de drept și orice parte interesată poate cere desfințarea ei. Termenul de 6 luni se calculează de la data îndeplinirii ultimului act de executare.

Suspendarea executării silite poate fi voluntară, legală (de plin drept) și facultativă.

legală de plin drept:

a. – debitorul a decedat – executarea silită se suspendă de drept și poate fi continuată împotriva moștenitorilor numai după termenul de 8 zile de la data decesului. Dacă printre moștenitori sunt și minori executarea silită va fi suspendată până la numirea reprezentantului legal.

b. – dacă se urmărește un imobil ipotecat, instrăinat iar dobânditorul acelui bun solicită instanței de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeași datorie, aflate în posesia debitorului principal, urmărirea silită privind imobilul ipotecat, înstrăinat este suspendată de drept până la soluționarea cererii.

– legală facultativă: poate avea loc dacă legea prevede posibilitatea suspendării și lasă la aprecierea instanței acordarea ei:

– în cazul executării fremelnice instanța de apel va putea dispune suspendarea executării;

– în cazul hotărârii definitive instanța de recurs poate dispune motivat suspendarea executării;

– suspendarea executării poate fi acordată de instanța sesizată cu contestația în anulare, revizuire și recurs în anulare;

– în cazul contestației la executare, instanța de executare poate dispune suspendarea executării.

Existența proprietății comune asupra bunurilor urmărite.

Dacă bunul supus urmăririi este coproprietate mai multor persoane, dintre care numai una are calitatea de debitor, în executarea silită instanța poate continua executarea numai după împărțirea bunului respectiv. O astfel de împărțire se poate realiza la cererea părții interesate și în cadrul judecării contestației la executare.

Suspendarea executării

Legea cere depunerea unei cauțiuni în toate cazurile (pentru pagubele cauzate creditorului executor prin neexecutarea creanței). Depunerea cauțiunii nu implică automat și acordarea suspendării, deoarece cererea nu se judecă până la depunerea cauțiunii (se depune anticipat).

Întoarcerea executării

Constă în restabilirea situației anterioare unei executări efectuate în baza unui titlu executoriu care ulterior a fost desfințat.

Soluționarea cererii pentru întoarcerea executării este de competența instanței care a desfințat titlu executoriu sau un act de executare.

Dacă instanța care a desfințat hotărârea judecătorească executată a dispus rejudecarea în fond a procesului, dar nu a luat și măsura restabilirii situației anterioare executării, această măsură poate fi dispusă de instanța care rejudecă fondul pricinii.

În ipoteze în care nici instanța care rejudecă pricina nu dispune restabilirea situației anterioare, cel interesat poate sesiza instanța competentă potrivit legii.

Aceeași instanță este competentă și în cazul în care titlu executoriu a fost emis de un alt organ decât de o instanță judecătorească (comisie ce judecă unele litigii).

Restabilirea situației anterioare:

restituirea celui îndreptățit a bunurilor asupra cărora s-a efectuat executarea silită, situație în care adjudecătorul i se va restitui de creditor suma plătită reactualizată în funcție de rata inflației;

restituirea celui îndreptățit a bunului vândut dacă adjudecătorul a săvârșit o fraudă în legătură cu cumpărarea bunului;

restituirea celui îndreptățit de către creditor, a sumei rezultate din vânzarea bunului mobil, actualizat în funcție de rata inflației dacă restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă.