Capacitatea de Folosinta a Persoanei Fizice In Reglementarea Noului Cod Civil

CUPRINS

Introducere

Ȋn conținutul lucrării de licență cu titlul "Capacitatea de folosință a persoanei fizice ȋn reglementarea Noului Cod Civil" mi-am propus să analizez și să prezint ȋn mod amănunțit toate aspectele legate de capacitatea de folosință a persoanei fizice, prin prisma Noului Cod Civil.

Astfel, ȋn primul capitol am definit noțiunea de persoană fizică potrivit reglementării ȋn vigoare și am analizat: persoana fizică ca subiect de drept civil, capacitatea juridică și corelația dintre aceasta și personalitatea juridică, capacitatea civilă ca parte a capacității juridice, pentru ca ȋn final să ajung la capacitatea de folosință – parte componentă a capacității civile. Prin noul Cod civil, s-a realizat o reglementare unitară a materiei persoanelor (inclusiv familia) ȋn prima parte a Codului civil, unde tradițional și logic trebuia să ȋși găsească locul.

Ȋn Capitolul II al lucrării am definit capacitatea de folosință a persoanei fizice ca fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile, fiind ȋnsăși esența calității omului de a fi subiect individual de drept civil. Totodată, am prezentat și dezvoltat caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei fizice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea și universalitatea așa cum sunt reglementate ȋn Noul Cod civil , căutând să cuprind cât mai mult din viziunile specialiștilor ȋn domeniu.

Ȋn Capitolul III am continuat prezentarea teoretică a capacității de folosință cu momentul de ȋnceput al acesteia – data nașterii persoanei fizice, moment ȋn care aceasta dobândește capacitate de folosință , am analizat capacitatea anticipată de folosință recunoscută copilului de la data concepției, ȋnsă numai ca aptitudine a acestuia de a dobândi drepturi, nu și obligații și numai dacă acesta s-a născut viu. Am prezentat regulile care ne permit să stabilim conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice și caracterul excepțional a incapacităților de folosință, care nu ȋnlătură ȋnsă, personalitatea juridică doar limitează anumite persoane de folosința unor drepturi subiective, și am finalizat cu momentul ȋncetării capacității de folosință, adică data decesului persoanei. Totodată, am abordat cazurile de declarare judecătorească a morții, procedura declarării judecătorești a morții precum și efectele hotarârii declarative de moarte. Important este că Noul Cod civil a păstrat ȋn mare parte, reglementările prevăzute ȋn Decretul 31/1954 ȋn ceea ce privește capacitatea de folosință a persoanei fizice.

Pentru a materializa ȋn practică noțiunile teoretice prezentate ȋn primele trei capitole ale lucrării de licență, am surprins ȋn Capitolul IV aspecte de jurisprudență specifică capacității de folosință, prin prezentarea unui număr de șase spețe. Ȋn plus, ȋn anexe se regăsesc acte de stare civilă, care marchează ȋnceputul și sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice (certificat de naștere, certificat de deces) precum și o hotărăre judecătorească de declarare a morții pronunțată de o instanță de judecată potrivit reglementărilor ȋn vigoare.

Ȋn concluzie, consider că lucrarea de licență cu titlul "Capacitatea de folosință a persoanei fizice ȋn reglementarea Noului Cod Civil" abordează toate elementele atât teoretice cât și practice, pe care se fundamentează capacitatea de folosință a persoanei fizice și care sunt necesare aprofundării noțiunii respective.

Capitolul I. Noțiuni generale

1.1. Persoana fizică – subiect de drept civil

Dreptul se adresează oamenilor, reglementând conduita acestora ȋn planul relațiilor sociale. El stabilește pe seama lor, un complex de drepturi – precizând condițiile și limitele ȋn care acestea pot fi exercitate – și le impune ȋn același timp o multitudine de obligații, a căror executare este asigurată, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. Fiecare individ se manifestă astfel, ȋn contextul vieții sociale, ca titular de drepturi și obligații, fiind generic numit subiect de drept.

Legea recunoaște calitatea de subiect de drept tuturor indivizilor și ȋntr-o asemenea calitate, oamenii stabilesc ȋntre ei cele mai diverse raporturi sociale. O parte din aceste raporturi intră sub incidența normelor juridice, devenind raporturi juridice. Exercitarea drepturilor legal recunoscute și executarea obligațiilor valabil asumate au loc ȋn cadrul unor asemenea raporturi.

Calitatea de subiect de drept este dublată permanent de cea de subiect al raportului juridic. Și totuși, aceste concepte sunt și rămân distincte unul față de altul, fiecare exprimând o anumită stare a celui care participă la viața juridică: subiectul de drept este, prin specificul său, un participant virtual, ȋn timp ce subiectul raportului juridic este un participant efectiv.

Legislația, jurisprudența și doctrina utilizează frecvent expresia de persoană ( fizică sau juridică) atunci când se referă la titularul de drepturi și obligații. Etimologic, această expresie derivă din latinescul "persona" care desemna ȋn antichitate, masca purtată de actorul antic. Ȋn domeniul dreptului, expresia "persona" devine sinonimă cu noțiunea de subiect de drept – care desemnează, la modul general, pe titularul de drepturi și obligații – individul, asociat unic sau grupare umană organizată – care, ȋn această calitate participă la diverse raporturi juridice. Metaforic vorbind, omul participă ca actor la viața social-juridică.

Raporturile juridice se stabilesc și ȋși consumă existența ȋn mod necesar cu participarea oamenilor, fie ca indivizi, fie organizați ȋn virtutea calității lor de subiect de drept, recunoscută de lege. Numai oamenii pot fi subiecți ai unor asemenea raporturi, ȋntrucât conduita umană este unicul obiect al reglementării juridice.

Ȋn literatura de specialitate, s-a învederat că sintagma subiect de drept desemnează în egală măsură atât participantul la raporturile juridice – titularul de drepturi și obligații – cât și vocația unui atare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a-și pune în valoare drepturile și obligațiile ce-i sunt recunoscute, respectiv impuse . Această vocație are ca fundament capacitatea juridică a titularului de drepturi și obligații – calitate specific umană care sintetizează două atribute fundamentale ale ființei umane: rațiunea și libertatea .

Individul uman nu este în mod necesar subiect de drept; el devine astfel numai dacă dreptul pozitiv îi atribuie această calitate.

Ȋn definirea, cu caracter general, a subiectului de drept civil trebuie să se pornească de la conceptul general de subiect de drept, concept care aparține Teoriei generale a dreptului. Pornind de la premisa fundamentală că "Subiectele raporturilor juridice sunt numai oamenii, luați ca indivizi sau organizații, conduita umană fiind unicul obiect al reglementării juridice", se ajunge la faptul că "prin subiect al raportului juridic sau subiect de drept se ȋnțeleg participanții la raporturile juridice, care, dispunând de capacitate juridică, pot fi titulari de drepturi și obligații, ce formează conținutul raporturilor juridice". Față de acest concept general, subiectul de drept civil este definit ca fiind "acea specie de subiect de drept care cuprinde persoana fizică și persoana juridică, ȋn calitate de titulari de drepturi subiective și obligații civile " . Ȋn limbajul curent este folosită formularea: " subiectele de drept civil sunt persoanele ( subȋnțelegându-se atât persoane fizice cât și persoane juridice )".

Subiect de drept civil este persoana care participă individual sau ȋn grup la raporturile juridice civile; ea este titulară de drepturi și obligații civile. Persoana este motorul vieții juridice. Persoana fizică este – așa cum stabilește noul Cod civil în art. 25 alin. (2) – „omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile”. Omul ca persoană fizică este un subiect de drept universal, putând participa la cele mai variate raporturi juridice. El intră ȋn raporturi juridice pentru că urmărește realizarea unor scopuri personale, satisfacerea unor interese materiale sau spirituale și exercitarea unor obligații impuse de normele juridice sau asumate prin acte juridice.

Persoana fizică este subiect de drept civil, fiind titularul unor drepturi și obligații care alcătuiesc conținutul raportului juridic civil. Omul este, atât timp cât există, subiect de drept civil. Calitatea de subiect de drept civil nu poate fi separată de calitatea de persoană fizică, de om; orice om este subiect de drept civil.

1.2. Persoana fizică și capacitatea juridică

Calitatea de subiect de drept și capacitatea juridică sunt și rămân prin natura lor două concepte distincte care se condiționează reciproc. Ele derivă una din alta, presupunându-se reciproc; fiecare dintre ele o sugerează pe cealaltă, astfel ȋncât noțiunea de subiect de drept deși are o dublă semnificație, ȋn limbajul juridic este utilizată cu un ȋnțeles unic – acela de participant la viața juridică ȋnzestrat cu aptitudinea care-i face posibilă participarea.

Foarte general, capacitatea juridică este aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a deveni titular de drepturi și obligații și de a le exercita.

Calitatea de a fi titular de drepturi și obligații nu ȋnseamnă decât aptitudinea subiectului – persoană fizică – de a avea drepturi și obligații exprimată generic prin noțiunea de subiect de drept. Ȋn general, calitatea juridică a individului de a avea drepturi și obligații se exprimă prin noțiunea juridică, generică de "capacitate juridică " sau "capacitate de drept".

Legea fixează atât momentul apariției capacității juridice, cât și ȋntinderea ei, volumul drepturilor și ȋndatoririlor ce pot forma conținutul unui raport juridic.

Termenul de capacitate este strâns legat de persoana omului și de personalitatea sa. Personalitatea omului este un produs al societății și al culturii sale. Ȋn sens sociologic, se consideră că personalitatea determină valoarea omului și prin urmare capacitatea lui de acțiune. Ca posibilitate recunoscută de lege de a avea drepturi și obligații ȋn raporturi juridice concrete, capacitatea juridică apare ca o premisă a calității de subiect de drept; ȋn lipsa ei nu ar fi posibilă participarea oamenilor la relațiile sociale reglementate de drept.

Ȋntre capacitatea juridică și personalitatea juridică există mai multe puncte comune; deși, uneori, distincția este subtilă , ele totuși nu se confundă. Astfel, în timp ce personalitatea juridică este o aptitudine generală de a participa la viața juridică , capacitatea precizează pentru fiecare persoană condițiile acestei participări. Capacitatea deplină este recunoscută, în principiu, tuturor persoanelor majore și le abilitează să dobândească și să exercite toate drepturile lor civile.

Personalitatea juridică abilitează participarea persoanei nu numai la raporturile juridice civile, ci și la raporturi juridice de altă natură, conferindu-i acesteia nu numai calitatea de subiect de drept civil, ci și pe aceea de subiect de dreptul muncii, drept administrativ, drept financiar etc. Totodată, capacitatea juridică se divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu, diviziune care este străină personalității juridice; ea nu întreține aceleași raporturi cu fiecare dintre ele.

De altă parte, noțiunile de personalitate juridică și capacitate juridică de folosință nu se suprapun. În adevăr, capacitatea de folosință presupune compartimentări; ea distinge între capacitatea politică și capacitatea civilă care sunt independente una de alta. Deci, și capacitatea de folosință este divizibilă. Personalitatea juridică este în mod obligatoriu indivizibilă. Dezvoltându-se în același plan, ele se întâlnesc în mod necesar. De pildă , absența personalității juridice s-ar defini ca o incapacitate generală de folosință, ceea ce ar fi de neconceput. De altă parte, incapacitățile speciale de folosință constituie atingeri aduse personalității juridice. Dar personalitatea juridică există chiar și în absența capacității de exercițiu.

1.3. Capacitatea civilă parte a capacității juridice

Calitatea de subiect de drept civil a persoanelor fizice se exprimă prin capacitatea lor civilă. Orice persoană fizică are capacitate civilă, adică are calitatea de participantă la raporturile juridice civile ca subiect de drepturi.

Capacitatea civilă (sau capacitatea de drept civil) este parte componentă a capacității juridice. Ea este definită ca fiind acea parte a capacității juridice a persoanei care constă ȋn aptitudinea acesteia de a avea drepturi și obligații civile, prin care ea poate să ȋncheie singură acte juridice civile.

Această capacitate privește orice subiect de drept civil, ființa umană constituind premisa capacității de drept civil a oricărui subiect de drept.

Spunem că persoana fizică, ca subiect de drept are capacitate juridică sau are capacitate de drept dacă are aptitudinea recunoscută de lege, de a avea drepturi și obligații fără a preciza apartenența lor la o ramură sau alta a dreptului.

Esențial este că această capacitate juridică sau de drept există, trăiește prin capacitățile de ramură, adică din diferitele ramuri de drept. O parte a capacității juridice sau de drept aparținând subiectelor de drept civil este tocmai capacitatea lor civilă. Această capacitate coexistă alături de capacitățile din alte ramuri de drept, precum: drept constituțional, drept administrativ, drept financiar, dreptul muncii etc. Corelația capacității civile cu capacitatea juridică exprimă raportul de la parte la ȋntreg: capacitatea civilă făcând parte din capacitatea juridică. Ȋn același timp, capacitatea juridică sau de drept include toate capacitățile de ramură.

Ȋn literatura de specialitate, corelația dintre capacitatea civilă și capacitatea juridică sau de drept a format obiect de controversă. S-a pus problema dacă nu cumva capacitatea civilă trebuie privită ca o capacitate generală, având ca domeniu de aplicare toate ramurile dreptului, prezentând anumite particularități de la o ramură la alta, sau ca o capacitate de ramură, al cărui domeniu de incidență este restrâns la dreptul civil.

S-au conturat astfel două opinii. Prima opinie susține teza caracterului general al capacității civile care arată că "persoana fizică are capacitate de folosință și de exercițiu , care ȋmpreună alcătuiesc capacitatea civilă, având ȋnțeles de capacitate ȋn societate, și nu de capacitate de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a dreptului". Cea de-a doua opinie, a susținut că "divizarea capacității juridice ȋn capacitatea de folosință și ȋn cea de exercițiu a fost opera științei dreptului civil, fiind consacrată de legislația civilă. Aceste categorii ale dreptului civil au fost uneori generalizate ȋn mod neȋntemeiat pentru toate ramurile dreptului (…)". Ȋn baza acestei constatări, autorii citați concluzionează: "Capacitatea juridică este unică. Ea presupune atât posibilitatea de a fi titular al drepturilor și al obligațiilor, cât și facultatea de a le exercita. Această concepție a capacității juridice stă la baza stabilirii capacității de subiect de drept ȋn toate ramurile dreptului (…)".

Voi prezenta argumentele conform cărora capacitatea de drept civil este o capacitate de ramură. Astfel, un prim argument este de consecvență logico-juridică: dacă se admite autonomia diferitelor ramuri de drept atunci trebuie să se admită și consecințele care decurg de aici, adică recunoașterea capacității specifice fiecărei ramuri de drept – chiar dacă autonomia ramurilor de drept nu implică, ȋn mod necesar, ideea existenței unor capacități specifice de ramură, iar apariția unei noi ramuri de drept nu e ȋntotdeauna precedată sau urmată de apariția unei capacități de ramură specifice.

Un alt argument este de interpretare (sistematică și gramaticală) a dispozițiilor art.28 alin.(1), art.30, 34 și 37 din noul Cod civil – care recunosc drepturile civile pe care persoanele le au, iar nu drepturi și obligații ȋn general. Din textele articolelor rezultă că atributul esențial al oricărei persoane este capacitatea civilă. Aproape ȋn toate situațiile, exercitarea drepturilor civile se separă de exercitarea altor drepturi (din dreptul familiei, dreptul muncii etc.) iar unirea acestora ȋn cuprinsul aceleiași capacități juridice apare ca artificială.

Totodată, există deosebiri ȋntre capacitatea civilă și capacitatea ȋn alte ramuri de drept, referitor la structura capacității și ȋncetarea acesteia. Este incontestabil că nu ȋn toate ramurile de drept este necesară și posibilă o disociere a ei ȋn capacitate de folosință și capacitate de exercițiu cum se ȋntâmplă ȋn dreptul civil și procesual civil. Ȋn ceea ce privește ȋnceputul capacității, acesta diferă de la o ramură la alta. Astfel, ȋn dreptul civil, capacitatea de folosință se dobândește, de regulă, de la naștere, iar prin excepție, de la concepțiune, pe când capacitatea deplină de exercițiu se dobândește la ȋmplinirea vârstei de 18 ani (sau de la vârsta de 16 ani, prin ȋncheierea actului juridic al căsătoriei de către minor sau prin acordarea capacității de exercițiu anticipată minorului), iar capacitate de exercițiu restrânsă la ȋmplinirea vârstei de 14 ani. Ȋn dreptul constituțional, ȋn materie electorală, capacitatea se dobândește de la vârsta de 18 ani pentru a alege și de la 23 ani pentru a fi ales ȋn Camera Deputaților sau ȋn organele locale, respectiv la 33 ani pentru a fi ales ȋn Senat și de la vârsta de 35 ani pentru a fi ales ȋn funcția de Președinte al României; ȋn materia cetățeniei române, capacitatea se dobândește de la naștere etc. Ȋn dreptul administrativ, ȋn materia contravențională, capacitatea se dobândește la 14 ani, iar ȋn dreptul muncii capacitatea se dobândește la 15 ani etc. Din punct de vedere al conținutului capacității, normele fiecărei ramuri de drept stabilesc distinct drepturile și obligațiile specifice pe care le pot avea subiectele raporturilor juridice respective. Conținutul capacității juridice reprezintă suma conținuturilor capacității din toate ramurile de drept. Sub aspectul ȋncetării capacității, avem deosebiri : ȋn dreptul civil capacitatea ȋncetează odată cu moartea sau declararea judecătorească a morții, capacitatea de exercițiu putând ȋnceta prin punerea sub interdicție judecătorească. Ȋn dreptul civil, titularul nu poate renunța la capacitatea sa. Deși ȋn dreptul civil nu e posibilă renunțarea la capacitate, ȋn dreptul constituțional, este posibilă, de exemplu, renunțarea la cetățenie etc.

La aceste argumente se alătură și rolul dreptului civil de "drept comun" față de alte ramuri de drept ȋnvecinate care ȋnseamnă că alte ramuri de drept ȋmprumută de la dreptul civil noțiuni sau soluții, dar numai ȋn măsura ȋn care, ȋn acele ramuri de drept asemenea elemente lipsesc. Dreptul civil nu trebuie extins ȋn alte ramuri de drept, acolo unde acestea conțin reglementări proprii. Ȋn ceea ce privește capacitatea, există asemenea norme juridice proprii.

Ȋn concluzie , pe baza argumentelor de mai sus, capacitatea civilă este o capacitate de ramură, adică de drept civil, ea nu poate fi și nici nu trebuie considerată ca fiind o capacitate generală. Alături de capacitatea de drept civil, ca o capacitate de ramură, există alte capacități de ramură (de drept constituțional, de drept administrativ, de dreptul familiei, de dreptul muncii etc.). Capacitatea civilă este cel mai important element component al capacității juridice, ea constituie regula de la care pornim și care poate fi aplicată ȋn celelalte ramuri de drept dacă acolo nu există reglementări speciale.

1.4. Capacitatea civilă a persoanei fizice

Titularul de drepturi și obligații civile se numește subiect de drept civil, iar vocația lui de a participa la raporturi juridice civile este exprimată prin noțiunea de capacitate civilă. Potrivit legislației noastre, subiectele de drept civil se ȋmpart ȋn două categorii: persoanele fizice și persoanele juridice, fiecare având un regim juridic propriu.

În noul Cod civil, capacitatea civilă a persoanei fizice este reglementată în Titlul II, „Persoana fizică ”, Capitolul I „Capacitatea civilă a persoanei fizice” (art. 34-48).

Capacitatea civilă este o parte a capacității juridice care constă în aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile civile și de a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile.

„Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”[art. 28 alin. (1) NCC].

Calitatea de subiect de drept a persoanelor fizice și juridice se exprimă în capacitatea lor civilă. Ea se împarte în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. Fără a intra în detalii reținem: capacitatea de folosință este aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a avea drepturi și obligații civile iar capacitatea de exercițiu este aptitudinea de a dobândi și de a-și asuma obligații civile concrete, prin încheierea de acte juridice proprii.

Din definiția capacității de drept civil rezultă următoarele :

– ea este o parte a capacității juridice;

– exprimă aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații civile

– aceste drepturi se exercită, respectiv, obligațiile se execută prin aceea că persoana ȋncheie singură acte juridice civile.

Art.28 alin.(1) noul Cod civil statuează că tuturor persoanelor le este recunoscută capacitatea civilă, iar art. 29 alin.(1) precizează că nimeni nu poate fi ȋngrădit ȋn capacitatea de folosință sau lipsit, ȋn tot sau ȋn parte, de capacitatea de exercițiu, decât ȋn cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Totodată, art.29 alin. (2) prevede că nimeni nu poate renunța, ȋn tot sau ȋn parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu.

Principiul egalității de statut civil al persoanelor ȋși găsește expresia ȋn egalitatea capacității civile a persoanelor ȋn raporturile de drept civil, ȋn condițiile și posibilitățile juridice egale, ȋn privința drepturilor civile subiective. Ȋn acest sens, art.30 din noul Cod civil prevede: "Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile ".

Pe baza dispozițiilor art.28 din noul Cod civil, este unanim admis ȋn literatura de specialitate, că ȋn structura capacității civile intră două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Art. 34 din noul Cod civil definește capacitatea de folosință ca fiind "aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile".

Capacitatea de folosință exprimă calitatea de subiect de drept civil, adică aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a fi titular de drepturi si obligații civile, ȋn timp ce capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este , potrivit art.37 din noul Cod civil , aptitudinea persoanei de a ȋncheia singură acte juridice civile, adică aptitudinea de a dobândi și de a-și asuma obligații civile concrete.

1.5. Clasificarea persoanelor fizice

Orice clasificare ȋși regăsește rațiunea ȋn drept atunci când evidențiază diferențe de regim juridic ȋntre entitățile supuse acestei operațiuni. Deși Constituția , prin art.16 alin.(1) proclamă principiul egalității ȋn fața legii: "Cetățenii sunt egali ȋn fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări.", necesitatea protejării unor interese naționale , existența unor categorii de persoane fizice cărora trebuie să li se asigure o protecție specială din diverse rațiuni au condus, ȋnsă, la adoptarea de reglementări care conturează regimuri juridice diferite pentru diferite categorii de persoane fizice.

Din această perspectivă , persoanele fizice pot fi clasificate ȋn funcție de mai multe criterii.

Ȋntr-o primă clasificare, după vârstă, distingem între:

a) minorii care nu au ȋmplinit vârsta de 14 ani;

b) minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani;

c) majorii, respectiv persoanele fizice indiferent de sex, care au împlinită vârsta de 18 ani și persoanele, indiferent de sex , care s-au căsătorit ȋnainte de ȋmplinirea vârstei de 18 ani.

Această clasificare interesează sub aspectul dobândirii capacității de exercițiu. Astfel, minorii care nu au ȋmplinit vârsta de 14 ani sunt lipsiți de capacitate de exercițiu; minorii ȋntre 14 și 18 ani ( cu excepția celor puși sub interdicție și a minorului care s-a căsătorit ȋnaintea ȋmplinirii vârstei de 18 ani ) au capacitate de exercițiu restrânsă; ȋn timp ce persoanele care au ȋmplinit vârsta de 18 ani (cu excepția celor puse sub interdicție) și minorii care s-au căsătorit ȋnainte de ȋmplinirea vârstei de 18 ani au capacitate de exercițiu deplină.

Ȋn funcție de cetățenia persoanelor fizice, deosebim între:

a) persoane fizice cu cetățenie română:

b) persoane fizice cu cetățenie străină;

c) persoane fizice fără cetățenie (apatrizi).

Potrivit art. 27 din Noul Cod civil, cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile.

Această clasificare prezintă importanță sub diverse aspecte. De pildă , schimbarea numelui pe cale administrativă (Ordonanța nr. 41/2003) sau dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor [art. 44 alin. (2) din Constituție, Legea nr. 312/2005] ori calitatea de arendaș (art. 1836-1850 noul Cod civil – Legea arendei nr. 16/1994 în vechea reglementare) etc.

Într-o a treia clasificare deosebim între:

a) persoane fizice cu domiciliul în România;

b) persoane fizice cu domiciliul în străinătate.

Așa cum s-a subliniat, această clasificare are importanță juridică în ce privește adopția, schimbarea numelui, regimul investițiilor în țara noastră (Legea nr. 190/1999), acordarea creditelor potrivit Legii nr. 114/1996 etc.

1.6. Sediul materiei

Reglementările legale actuale privind persoana fizică sunt cuprinse ȋn diferite acte normative, ȋncepând cu Constituția României (art.16, art.25, art.49 etc.) . Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate ȋn concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar ȋn cazul ȋn care există neconcordanță ȋntre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale [art.20 alin.(1)și (2) din Constituție].

Noul Cod civil ( republicat ȋn Monitorul Oficial nr.505 din 15 iulie 2011) a abrogat Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, Codul familiei din 1954, Decretul nr.32/1954 pentru punerea ȋn aplicare a Codului familiei și a Decretului nr.31/1954.

Actualmente, reglementări privind persoanele găsim ȋn noul Cod civil, [Cartea I Despre persoane (art.25-257), Cartea a II- a Despre familie (art.258-534)]; O.U.G. nr.97/2005 privind evidența,domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români (republicată ȋn Monitorul Oficial nr.719 din 12 octombrie 2011), Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă (republicată ȋn Monitorul Oficial nr. 339 din 18 mai 2012), Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (Monitorul Oficial nr.557 din 23 iunie 2004), Legea nr.273/2004 privind procedura adopției (republicată ȋn M.Of. nr.259 din 19 aprilie 2012) etc.

Prin noul Cod civil, s-a realizat o reglementare unitară a materiei persoanelor (inclusiv familia) ȋn prima parte a Codului civil, unde tradițional și logic ea ȋși află locul. Astfel , noul Cod civil reglementează persoanele (persoana fizică și persoana juridică) ȋn Cartea I,"Despre persoane"(art.25-257), Cartea a II- a "Despre familie" .

Ȋn dreptul persoanelor o mare importanță o au convențiile și tratatele internaționale , precum și dreptul Uniunii Europene, pe care,noul Cod se sprijină și cărora le consacră o aplicare prioritară (art.4 și art.5 din noul Cod civil)

Capitolul II. Caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei fizice

2.1. Noțiunea și caracterele juridice capacității de folosință

Existența persoanei fizice presupune atât corpul uman cât și viața umană. Existența persoanei fizice este condiționată de datele biologice pe care dreptul le are în vedere, dacă nu în totalitate , măcar în parte. Dreptul nu definește viața dar o sesizează prin două evenimente biologice: nașterea și moartea – care raportate la viață reprezintă alfa și omega, adică începutul și sfârșitul.

Definim personalitatea juridică ca fiind aptitudinea recunoscută ființelor umane de a deveni titulare de drepturi și obligații. Deci, personalitatea juridică este recunoscută oricărei ființe umane; ea aparține oricărui individ viu și îi este dată odată cu viața.

Personalitatea juridică presupune și capacitatea civilă. Capacitatea civilă se compune din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Aceasta este o capacitate de ramură, adică ea aparține dreptului civil, fiind un fel de “drept comun” în materie de capacitate, poziție conferită de relația dreptului civil cu alte ramuri de drept.

Capacitatea de folosință reprezintă aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea drepturi și obligații civile. Capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea persoanei de a dobândi și de a-și exercita drepturile civile concrete, precum și de a-și asuma și executa obligații civile concrete prin încheierea de acte juridice proprii. Capacitatea de folosință este premisa necesară și obligatorie a capacității de exercițiu; altfel spus, o persoană fizică nu poate avea capacitate de exercițiu fără a avea în prealabil capacitate de folosință.

Definiția legală este dată în art. 34 din noul Cod Civil care stabilește :” Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.”

Durata acestei capacități – începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia (art.35 din noul Cod civil ). Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune , însă numai dacă el se naște viu (art.36 din noul Cod civil).

În literatura juridică , capacitatea de folosință a persoanei fizice este “ acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile”. Este vorba de aptitudinea persoanei fizice de a fi titular de drepturi și obligații civile, de calitatea sa de subiect individual de drept civil, participant la diferite raporturi juridice civile. Această definiție se pare că a fost preluată în Noul Cod Civil și ea reunește trei elemente esențiale :

capacitatea de folosință este o parte a capacității civile a fiecărui om – există corelația parte și întreg;

ea rezidă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații;

aceste drepturi și obligații sunt civile , și nu drepturi și obligații în general.

Constând în aptitudinea omului de a fi titular , purtător de drepturi și obligații civile, capacitatea de folosință exprimă însăși esența calității omului de a fi subiect individual de drept civil. Capacitatea de folosință a persoanei fizice este o aptitudine legală, ea fiind determinată de lege.

Caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei fizice

Capacitatea de folosință a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice :

a. legalitate;

b. caracter abstract;

c. generalitate;

d. inalienabilitate;

e. intangibilitate ;

f. egalitate și

g. universalitate.

Legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice constă în însușirea acesteia de a fi reglementată de lege , deci ea excede voinței persoanei fizice. Această instituție juridică este ȋn ȋntregime creația legiuitorului, voința individuală exprimată ȋn acte juridice nu poate fi relevantă pentru regimul juridic al capacității de folosință a persoanei fizice. Așadar, capacitatea de folosință a persoanei fizice este exclusiv de domeniul legii, legea este cea care stabilește începutul, conținutul și încetarea ei. Recunoașterea sau instituirea capacității de folosință a persoanei fizice este realizată de lege lata, în principal de art. 28 din noul Cod civil care prevede la alin.(1) " Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor ." iar la alin.(2) Orice persoană are capacitate de folosință și , cu excepția cazurilor prevăzute de lege , capacitate de exercițiu ". Prevederile legale în acest domeniu sunt în concordanță cu prevederile constituționale – art.15 alin.1 din Constituție : " Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea." dar și cu convențiile internaționale. Recunoașterea calității de subiect de drept civil a omului luat individual poate avea loc numai prin lege.

Caracterul abstract al capacității de folosință evidențiază faptul că, ipotetic, orice om poate avea, pe tot parcursul vieții sale, orice drept subiectiv și orice obligație civilă pe care legea le recunoaște persoanei fizice. De la naștere și până la decesul său, omul poate fi, ȋn mod abstract, titularul oricărui drept și al oricărei obligații. Este posibil, ca omul să transforme abstractul ȋn realitate și să dobândească o multitudine de drepturi posibile și să-și asume obligații civile corelative.

Generalitatea capacității de folosință a persoanei fizice rezultă din faptul că prin capacitatea de folosință se exprimă aptitudinea generală și abstractă a omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile. "Capacitatea de folosință prefigurează potențial toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică. Ea nu se confundă cu aceste drepturi ci exprimă numai aptitudinea generală, abstractă de a le dobândi ". Acest caracter rezultă din definiția legală a capacității de folosință dată de art. 34 din Noul Cod civil :" Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile." Generalitatea pune în evidență faptul că toate (absolut toate) persoanele fizice au capacitate de folosință indiferent dacă ele au capacitate de exercițiu deplină, restrânsă sau pur și simplu nu au capacitate de exercițiu. Gradul de generalitate nu diferă , deci, ȋn funcție de categoria de persoană fizică , diferențe existând doar ȋn privința persoanelor fizice și persoanelor juridice. Prin acest caracter, capacitatea de folosință a persoanei fizice se deosebește de capacitatea de folosință a persoanei juridice; capacitatea de folosință a persoanei fizice este generală, ea putând avea orice drept și orice obligație civilă recunoscută de lege , ȋn timp ce persoana juridică are o capacitate de folosință specială, exprimată prin principiul specialității capacității de folosință, ceea ce ȋnseamnă că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile care sunt necesare realizării scopului legal sau statutar.

Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice înseamnă că aceasta nu poate forma obiectul unor acte juridice de renunțare sau de înstrăinare, în tot sau în parte. Inalienabilitatea este statuată în art.29 alin.(2) din Noul Cod civil :" Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință (…) ".

În doctrină s-a precizat că "…inerentă calității de ființă umană , capacitatea de folosință nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renunțare din partea subiectului de drept căruia ea aparține." Vor fi lovite de nulitate absolută acele acte juridice prin care un subiect de drept renunță parțial sau total, temporar sau definitiv la capacitatea sa de folosință. Renunțarea la însăși aptitudinea generală de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații aduce atingere însăși calității de subiect de drept, ceea ce ar echivala cu "moartea civilă" a ființei umane – fapt interzis de lege. Inalienabilitatea capacității de folosință nu ȋnseamnă că o persoană nu poate renunța la un drept subiectiv concret al său , prin acte deplin valabile . Astfel, succesibilul poate renunța la moștenire, creditorul poate renunța la dreptul său de creanță etc. , dar nu poate să-și restrângă capacitatea sa de folosință printr-un act juridic civil unilateral sau printr-o convenție, renunțând, astfel, la ȋnsăși posibilitatea de a fi moștenitor , la aptitudinea sa de a dobândi calitatea sa de subiect de drept civil.

Intangibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice reprezintă caracteristica acesteia de a nu i se poate aduce atingere, limitări sau îngrădiri decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Art.29 alin.(1) din Noul Cod civil stabilește că :" Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte , de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege ." Din acest text rezultă :

a) nici chiar legea nu poate lipsi total o persoană fizică de capacitatea de folosință;

b) persoana fizică poate fi doar îngrădită în această capacitate , dar numai în cazurile și în condițiile stabilite de lege.

Singur legiuitorul are posibilitatea de a stabili reguli de excepție ȋn acest sens, dar nici prin lege o persoană fizică nu poate fi lipsită total de capacitatea sa de folosință, ci doar poate fi ȋngrădită ȋn această capacitate. Capacitatea de folosință a omului nu poate fi pierdută integral, decât prin dispariția sa , ca subiect de drept civil.

Intangibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice este garantată de lege, orice ȋncălcare a acestui caracter fiind sancționată juridic, atât pe linie civilă cât și pe linie penală. Caracterul intangibil al capacității de folosință a persoanei fizice este consacrat ȋn art.16 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice ale omului, potrivit căruia " orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică", anume capacitatea sa de folosință, calitatea sa de subiect de drept civil.

O limitare sau îngrădire a capacității de folosință peste litera legii nu este admisă. Numai în mod excepțional și în cazurile prevăzute de lege această capacitate poate fi restrânsă. Atingerile aduse acestei capacități sunt stabilite prin legislația civilă. Nerespectarea intangibilității acestei capacități constituie infracțiunea prevăzută de art. 247 din noul Cod penal :" Îngrădirea de către un funcționar public, a folosinței sau a exercițiului drepturilor unei persoane, ori crearea pentru aceasta a unor situații de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere,origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/ SIDA, se pedepsește (…)" Dar , persoana fizică poate fi lipsită de capacitatea de exercițiu.

Egalitatea. Un principiu fundamental al dreptului civil român este acela al egalității în fața legii civile. Capacitatea de folosință este egală pentru toată lumea, pentru toate ființele umane. Acest caracter derivă din art.16 alin.(1) din Constituție care stabilește, referindu-se la capacitatea juridică:" Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări". Art.28 alin.(1) din noul Cod Civil prevede: "Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor". Sexul , rasa, naționalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nicio înrâurire asupra capacității. Art. 30 din noul Cod Civil stabilește : " Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară, nu au nicio influență asupra capacității civile ".

Egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice este consacrată și pe plan internațional, prin tratate și convenții. Ȋn art.3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ale omului (ratificat de țara noastră în 1974 ) se prevede că: "Statele părți la prezentul pact se angajează să asigure dreptul egal al bărbaților și al femeilor, de a se bucura de toate drepturile civile și politice enunțate ȋn prezentul pact." De asemenea, ȋn art.26 se stabilește că: "Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii. În această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare".

Regăsim egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice și ȋn art.2 pct.(1) din Convenția cu privire la drepturile copilului ȋn care se prevede că: "Statele părți se angajează să respecte drepturile care sunt enunțate ȋn prezenta convenție și să le garanteze tuturor copiilor care țin de jurisdicția lor, fără nicio distincție, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinților sau a reprezentaților săi legali, de originea lor națională, etnică sau socială, de situația lor materială, de incapacitatea lor, de nașterea lor sau de altă situație".

Respectarea acestui caracter este asigurată atât prin mijloace de drept civil, cât și prin mijloace de drept penal.

Universalitatea capacității de folosință a persoanei fizice reprezintă însușirea acesteia de a fi recunoscută tuturor persoanelor fizice. Aceasta este expres consacrată atât în reglementarea națională, cât și în dreptul internațional. Constituția noastră prevede :" Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi."

Art.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ale omului prevede că: "Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică ".

Deci, dacă persoanei fizice i se pot stabili anumite limite sau îngrădiri ale capacității de folosință prin dispoziții legale exprese, ea nu poate fi lipsită, total de această capacitate, care exprimă, în esență, calitatea de subiect de drept civil.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este unică deoarece un om nu se poate multiplica în mai multe ființe, și prin urmare să aibă mai multe capacități de folosință. Capacitatea de folosință se contopește și se confundă cu însăși calitatea de subiect de drept.

2.2. Corelația capacității de folosință cu capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

Capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a persoanei fizice constituie elementele componente ale capacității de drept civil. Prin prisma corelației care există ȋntre ele, capacitatea de folosință are prioritate, ea este premisa necesară și obligatorie a capacității de exercițiu. Persoana fizică nu poate avea capacitate de exercițiu fără a avea, ȋn prealabil, capacitate de folosință.

După cum am arătat, persoana fizică poate exista, ca subiect de drept civil , având numai capacitate de folosință (adică având drepturi și obligații civile), fără să aibă și capacitate de exercițiu, dar ea nu poate avea capacitate de exercițiu, decât dacă are, ȋn prealabil, capacitate de folosință.

Aceasta ȋnseamnă că omul, luat individual, poate fi subiect de drept civil, cu capacitate de folosință, adică poate avea drepturi și obligații civile, fără să le exercite, respectiv să le execute singur, ȋncheind acte juridice.

2.3. Nașterea. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

Odată cu tăierea cordonului ombilical, pe scena juridică apare un nou individ. Fiecare om dobândește astfel prin nașterea sa capacitatea de folosință. Venind în această lume, fiecare om devine subiect de drept, adică personalitate juridică. Aceasta este regula, reglementată expres în art.35 din noul Cod civil: “Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei (…)“. Așadar, data nașterii persoanei fizice este momentul dobândirii capacității de folosință a acesteia. De la data nașterii putem vorbi de un nou subiect de drept, cu aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile.

Însă, nașterea nu este întotdeauna o condiție suficientă, este necesar ca copilul să se nască viu. În caz contrar, obținerea capacității de folosință este exclusă. Invers, nașterea nu este întotdeauna necesară pentru dobândirea capacității de folosință, cel puțin parțială și condiționată – este cazul copilului conceput ale cărui drepturi vor fi consolidate în momentul în care el se naște viu. Art.36 din noul Cod civil adaugă: “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”.

Capacitatea de folosință îi este recunoscută copilului de la data concepției, însă numai aptitudinea acestuia de a dobândi drepturi. Este vorba despre o capacitate anticipată de folosință, motiv pentru care ea este provizorie. Această capacitate urcă până în momentul concepției, fiind preexistentă nașterii. Copilul conceput este considerat născut ori de câte ori este vorba de drepturile sale.

Această ficțiune o găsim în noul Cod civil în materie de moștenire. Referitor la capacitatea succesorală a persoanei fizice, art. 957 Cod Civil prevede că: “(1) O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii.” Astfel, legiuitorul considerând copilul care nu este conceput ca fiind incapabil de a succede, el admite (per a contrario) că dacă copilul este conceput înaintea morții autorului său (adică dacă el este postum) acesta va putea totuși să-l moștenească . Prin excepție de la regula dobândirii capacității de folosință de la naștere, este recunoscută persoanei fizice concepute, dar ȋncă nenăscute, numai aptitudinea de a dobândi drepturi și nu ȋntreaga capacitate de folosință, cu condiția să se nască vie. Această aptitudine i se recunoaște copilului nenăscut din momentul concepției sale. Excepția menționată este recunoscută, ȋncă din dreptul roman, fiind exprimată prin adagiul "infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur "- copilul conceput este considerat născut ori de câte ori este vorba despre drepturile sale.

Prin urmare, ȋn art. 36 noul Cod civil recunoaște drepturile copilului ȋncă de la concepțiune cu condiția ca acesta să se nască viu. Soluția este echitabilă, deoarece altfel în cazul în care tatăl copilului ar deceda înaintea nașterii copilului său, acesta nu se va putea bucura de moștenire, urmând ca la succesiune să vină celelalte rude mai îndepărtate. Dacă copilul se naște viu însă moare imediat, el îl moștenește pe tatăl său și va transmite succesorilor în drept, toată moștenirea. Este suficient ca copilul să fie conceput în momentul donației sau să fie conceput la data decesului testatorului pentru ca el să fie capabil să primească prin acte între vii și respectiv prin testament. În dreptul modern, copilul este conceput cu cel mult 300 de zile înaintea nașterii sale, deși, datele științifice arată că viața există din chiar momentul fecundării; în primele săptămâni copilul în devenire este în stare de embrion iar, apoi în lunile care preced nașterea, în stare de fetus.

Cât privește condițiile de fond, care trebuiesc ȋntrunite cumulativ pentru a se putea dobândi anticipat capacitatea de folosință ȋnainte de naștere și, anume, de la concepție până la naștere, acestea sunt:

a) să fie vorba de dobândirea de către copil a unor drepturi și nu de asumarea unor obligații;

b) copilul conceput trebuie să se nască viu. Legea nu cere ca copilul să fie și viabil.

Prima condiție a antrenat numeroase controverse deoarece, în cazul culegerii unei moșteniri s-ar ȋncălca principiul caracterului universal sau cu titlu universal al transmiterii succesorale legale. Într-adevăr, o moștenire cuprinde o universalitate de bunuri, de drepturi și obligații, iar copilul sau copilul numai conceput ar trebui să primească atât drepturile cât și obligațiile din această universalitate, adică, atât activ cât și pasiv. Dacă avem în vedere că copilul dobândește dreptul și nu obligația de a moșteni , această aparentă contradicție este rezolvată. Astfel, copilul născut sau doar conceput fie va primi bunuri și drepturi în situația în care valoarea activului depășește valoarea pasivului (datoriilor), fie nu va primi nimic, dacă valoarea pasivului depășește valoarea activului. În niciun caz, copilul nu-și va asuma vreo obligație prin care să răspundă cu propriul patrimoniu.

A doua condiție ce trebuie ȋndeplinită pentru a i se recunoaște anticipat capacitatea de folosință: copilul trebuie să se nască viu. Este suficient ca el să trăiască și numai câteva clipe. Copilul este considerat că s-a născut viu, dacă a respirat măcar o dată. Respirația după naștere este criteriul vieții. Proba acestui fapt se face prin dovada aerului în plămâni – prin proba docimaziei, dar și prin alte probe medico-legale. Numai cu ȋndeplinirea acestei condiții, copilul născut viu va putea fi considerat, ȋncă de la concepție, subiect de drept civil.

Totodată, această condiție presupune că un copil născut mort nu a dobândit niciodată capacitate de folosință anticipată, se consideră că el nu a fost niciodată subiect de drept civil.

Indiferent de timpul cât a trecut de la naștere, dacă copilul moare atunci acestuia i se vor întocmi două acte de stare civilă: actul de naștere și actul de deces. Faptul că acel copil a decedat mai ȋnainte de a se ȋnregistra nașterea nu ȋnlătură obligația de ȋnregistrare a nașterii sale. Dobândirea capacității de folosință este subordonată astfel evenimentului nașterii vii.

Ȋn perioada de la concepție până la naștere, legea civilă română recunoaște copilului conceput o personalitate condiționată, care se consolidează definitiv dacă el se naște viu și dispare iremediabil atunci când acesta se naște mort. Ȋmprejurarea prin care un copil se naște mort funcționează ca o condiție rezolutorie. Capacitatea de folosință anticipată este, deci, condițională, pe când cea dobândită potrivit regulii (adică de la naștere) este pură și simplă, neafectată de modalitatea condiției.

Spre deosebire de alte legislații, legea noastră nu cere condiția viabilității copilului.

În mod excepțional, pot fi considerați apți de a dobâdi drepturi, copiii neconcepuți încă, dar pe care un cuplu speră să-i aibă – este vorba de contractul de asigurare pe viață în profitul copiiilor care se vor naște.

Capacitatea de folosință anticipată constă numai ȋn aptitudinea de a avea drepturi, fapt pentru care ea poate fi considerată incompletă; necuprinzând și obligațiile civile, ea nu se poate ȋntoarce ȋmpotriva interesului unui astfel de subiect de drept. Această capacitate de folosință de natură specială este nu numai incompletă, ci și riguros limitată ȋn timp, ea durează numai până la nașterea copilului, când se va converti ȋntr-o capacitate de folosință completă. Dacă copilul se naște mort, această capacitate de folosință incompletă și limitată se stinge definitiv, considerându-se că nici nu a existat.

Anticiparea capacității de folosință este o măsură de protecție adoptată ȋn favoarea copilului conceput, dar ȋncă nenăscut.

2.4. Reglementarea timpului legal al concepțiunii

Momentul dobândirii capacității de folosință anticipată este momentul concepției.

Determinarea fără echivoc a unui atare moment este deosebit de dificilă, deoarece, ȋn stadiul actual al dezvoltării științelor medicale și biologice, mijloacele sunt ȋncă insuficiente. Stabilirea exactă a momentului concepției necesită precizarea duratei sarcinii mamei- fapt imposibil de realizat atât pentru copilul care se naște la termen și, cu atât mai mult, pentru copilul născut mai ȋnainte de ȋmplinirea termenului sau ulterior ȋmplinirii acestuia.

Deoarece această dată nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumția timpului legal al concepțiunii prin art. 412 din noul Cod civil potrivit căruia: " (1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi. "

În alin.(2) același text de lege se prevede că: "Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din timpul prevăzut la alin.(1) sau chiar în afara acestui interval".

Potrivit acestei prezumții, ca dată a concepțiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul de 121 zile, cuprins între a 300 și a 180-a zi dinaintea nașterii copilului.

Ȋn ceea ce privește probarea datei concepțiunii, prezumția prevăzută de legiuitor în noul Cod civil la art.412 conține ȋn realitate două prezumții, și anume:

– prezumția celei mai lungi gestații (de 300 zile) și a celei mai scurte gestații (de 180 zile) și

– prezumția potrivit căreia, concepțiunea copilului era posibilă ȋn oricare din zilele intervalului cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii.

Prima prezumție are un caracter absolut (juris et de jure), adică ea nu poate fi răsturnată prin proba contrară, deoarece, altfel s-ar ajunge ca prin hotărâre judecătorească să se modifice legea, ceea ce este nepermis. Cea de-a doua prezumție are un caracter relativ (juris tantum) și prin urmare este admisibilă proba care tinde să stabilească concepțiunea numai într-o anumită porțiune a intervalului de 121 zile, cu excluderea celeilalte părți.

Ȋn prezent, datorită progreselor medicale se înclină tot mai mult spre relativizarea acestor prezumții, atât în doctrină cât și în practică, ele putând fi combătute prin proba contrară în numele adevărului biologic și al interesului copilului.

Declararea nașterii Apariția unei noi persoane trebuie adusă, din motive de ordine publică, la cunoștința statului și a publicului. Apare astfel, obligația de declarare a nașterii la primăria în circumscripția căreia a avut loc evenimentul pentru ca aceasta, prin serviciul public comunitar de evidența persoanei, să întocmească actul de naștere – primul act de stare civilă al noului individ. Acesta are la bază "certificatul constatator al nașterii" eliberat de unitatea sanitară în care a avut loc nașterea și în care se consemnează sexul, locul, anul, luna ziua, ora și minutul în care s-a produs nașterea. Datele se trec în registrul de stare civilă (mai puțin ora și minutul) și în actul de naștere al copilului.

Dacă copilul născut viu a decedat fără ca nașterea sa să fi fost înregistrată, se va înregistra mai întâi nașterea și numai după aceea decesul. Dacă copilul s-a născut mort atunci se întocmește numai actul de deces (ȋn acest caz nu se completează rubricile privind prenumele și cetățenia).

Termenul pentru declararea și înregistrarea nașterii copilului născut viu și viabil este de 15 zile de la data nașterii. Orice declarare a nașterii care a depășit 15 zile este considerată tardivă. Dacă declararea s-a făcut după 15 zile, dar mai înainte de împlinirea unui an de la naștere, înregistrarea nașterii se poate face, dar numai cu aprobarea primarului. Dacă declararea tardivă a nașterii se face după termenul de 1 an de la naștere, întocmirea actului de naștere se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. Pentru copilul născut-mort, nașterea trebuie declarată și înregistrată în trei zile, iar pentru copilul născut-viu dar care decedat înăuntrul celor 15 zile, în 24 ore de la data decesului. Evident, pierderea unui fetus înainte de termen nu obligă la o declarație la serviciul de stare civilă – embrionii și fetușii nu există din punct de vedere juridic.

Potrivit Legii nr.119/1996, au obligația de a face declarația de naștere părinții, iar dacă aceștia nu o pot face, această obligație revine medicului sau persoanelor care au asistat la naștere sau personalului din unitatea sanitară, rudelor, vecinilor care au luat cunoștință de naștere.

Capitolul III. Conținutul capacității civile de folosință

a persoanei fizice

3.1. Conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice

Prin conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice se ȋnțelege sintetic aptitudinea persoanei fizice de a avea orice drept și orice obligație civilă reglementată de lege. Cu alte cuvinte, conținutul capacității de folosință a persoanei fizice cuprinde toate drepturile subiective și obligațiile civile pe care le poate avea un astfel de subiect de drept civil, potrivit legii. Acest conținut rezultă din definiția dată capacității de folosință a persoanei fizice dar și din caracterul de generalitate al acestei capacități.

Enumerarea drepturilor și obligațiilor civile care intră în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice este practic imposibilă, numărul drepturilor și al obligațiilor este nedeterminat, cu excepția drepturilor reale. Cu toate acestea, conținutul capacității de folosință a persoanei fizice poate fi exprimat numai prin gruparea, după anumite criterii, a drepturilor civile și a obligațiilor civile pe care le poate avea omul privit individual, ca subiect de drept civil. Având ȋn vedere caracterul de ramură a capacității civile, conținutul capacității de folosință a persoanei fizice are un caracter unitar și se rezumă la drepturile și obligațiile pe care le poate avea o astfel de persoană ȋn cadrul raporturilor de drept civil și nu avem ȋn vedere drepturi și obligații pe care persoana le poate avea ȋn cadrul altor raporturi civile (de drept constituțional, administrativ, de muncă, de protecția mediului etc). Totodată, din acest conținut sunt excluse și drepturile prohibite de lege, prin îngrădirile aduse capacității de folosință. Deoarece capacitatea de folosință cuprinde drepturi și obligații civile, putem spune că ea reunește două laturi:

latura activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile și

latura pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a-și asuma obligații civile.

Această împărțire a capacității de folosință în cele două laturi: activă și pasivă este prezentă în toate cazurile, mai puțin în cazul capacității de folosință anticipată, reglementată ȋn art.36 din noul Cod civil, în al cărei conținut intră numai latura activă, adică numai drepturi subiective civile, nu și obligații civile.

Reguli pentru stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice

Determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice înseamnă a determina in concreto drepturile și obligațiile civile care intră în componența acesteia. Datorită caracterului unitar al conținutului său, se impun următoarele reguli :

conținutul capacității de folosință se determină prin raportarea la un sistem legislativ al unui stat, aflat în vigoare la un moment dat. Ȋn acest sistem legislativ sunt incluse atât reglementările naționale cât și reglementările internaționale privind drepturile civile ale omului, la care statul respectiv a aderat. Aceată regulă impune examinarea capacității de folosință a persoanei fizice ȋn dinamica sa, deoarece prin reglementările internaționale la care statul nostru aderă are loc permanent o ȋmbogățire a conținutului capacității de folosință, prin introducerea unor noi drepturi civile sau prin restabilirea altora;

ȋntinderea reală a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se determină numai prin luarea ȋn considerare a ȋngrădirilor capacitătii de folosință stabilite prin legea statului respectiv. Această regulă este strâns legată de prima regulă, ea decurge din prima regulă și chiar o completează. Din acest motiv, se ține cont, atât de ȋngrădirile care sunt măsuri de protecție a unor interese ( individuale ori generale ), cât și de acelea, care au caracter de sancțiune ( civilă sau penală);

la stabilirea conținutului capacității de folosință se vor avea în vedere atât izvoarele dreptului civil cât și actele normative din cadrul altor ramuri de drept, în măsura în care acestea conțin elemente ale capacității de folosință a persoanelor fizice;

conținutul capacității de folosință a persoanei fizice se determină ținând seama de definiția legală a capacității de folosință ca fiind aptitudinea generală a persoanei de a fi titular de drepturi civile și de a-și asuma obligații civile, nu și de altă natură, aparținând altor ramuri de drept: drept constituțional, drept administrativ, drept comercial, dreptul muncii etc. Aceasta regulă se impune deoarece, capacitatea civilă este o capacitate de ramură. Din acest motiv, vom exclude din conținutul capacității de folosință drepturile politice și cele cu caracter cultural, reținând doar drepturile civile. La acestea vom adăuga drepturile civile consacrate de reglementările internaționale.

În caz de neconcordanță între normele interne și cele internaționale, au prioritate normele internaționale stabilite prin convenții, tratate, pacte etc. Constituția României statuează aceasta prin art.20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.”

Literatura juridică adaugă la aceste reguli și două criterii de determinare a conținutului capacității de folosință, și anume:

natura drepturilor civile ( patrimoniale și nepatrimoniale );

sursa legislativă a actului legislativ ( națională sau internațională ) .

3.2. Incapacitățile persoanei fizice

3.2.1. Incapacitătile persoanei fizice

În general, prin incapacitate se înțelege starea unei persoane care a fost lipsită prin lege de folosința sau exercițiul unor drepturi. În sens restrâns, este incapabil persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu, adică minorul sub 14 ani și persoana pusă sub interdicție.

Între personalitate și capacitate există o strânsă legătură, ambele permit activitatea juridică. O personalitate plenară, deplină presupune o capacitate juridică deplină și viceversa : dacă nu există personalitate nu poate exista nici capacitate. Incapacitatea generală de folosință înseamnă absența personalității. Există o diferență între personalitate și capacitate și anume nu este suficient să exiști; trebuie, de asemenea, să poți acționa, ceea ce înseamnă tocmai capacitatea. Incapabilul este acela care există fără a avea puterea de a acționa complet, prin el însuși ”.

Incapacitățile în dreptul civil sunt în legătură directă cu dreptul bunurilor, cu obligațiile, cu succesiunile etc. dar în primul rând cu dreptul persoanelor, pentru că, prin incapacitate este atinsă chiar persoana, personalitatea persoanei este astfel, diminuată. Cel mai adesea, legea găsește prin instituirea incapacităților, mijloacele cele mai adecvate de protecție și de ocrotire a incapabilului.

Potrivit art.29 alin.(1) din noul Cod civil, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosință decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Principiul în materie: capacitatea este regula, incapacitatea excepția. Acest principiu derivă din interpretarea art.1180 din noul Cod civil, chiar dacă textul se referă numai la contracte.

Îngrădirile capacității civile de folosință a persoanei fizice nu pot exista decât în cazurile și condițiile prevăzute expres de lege, putând fi calificate ca incapacități (speciale) de drept civil. Fiind vorba despre excepții de la regula capacității, ele sunt întotdeauna de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie.

Caracterul excepțional al încapacităților își găsește aplicarea în dreptul probator, astfel capacitatea se prezumă și nimeni nu este obligat să o dovedească, chiar dacă se cere verificarea ei (de exemplu, în relațiile contractuale ). Totodată, în cazul în care incapacitățile sunt remediabile, remediile cele mai puțin restrictive trebuie să aibă întâietate dacă, în fapt, ele sunt suficiente, astfel: protecția ocazională este preferabilă protecției permanente iar curatela este preferabilă tutelei.

În general, incapacitățile pot fi clasificate în :

incapacități de folosință și incapacități de exercițiu

O incapacitate este de folosință atunci când o persoană nu poate fi titulara unuia sau mai multor drepturi. Incapacitatea va fi de exercițiu, atunci când o persoană nu poate să exercite singură anumite drepturi deși, ea este titulara lor. Astfel, persoanele atinse de o incapacitate de exercițiu sunt numai împiedicate să exercite ele însele drepturile cu care au fost investite.

Incapacitatea de folosință înseamnă practic inaptitudinea de a fi subiect de drept, o diminuare a personalității juridice. Ea este iremediabilă (actul nu poate fi îndeplinit în niciun mod), în timp ce incapacitatea de exercițiu are remedii (actul poate fi îndeplinit de reprezentantul său legal, în numele și pe seama incapabilului). Prin urmare, incapacitățile de folosință nu pot fi decât speciale, nu și generale, deoarece, astfel i s-ar refuza persoanei calitatea de subiect de drept, adică personalitatea juridică. Spre deosebire de incapacitățile de folosință, incapacitățile de exercițiu pot fi generale.

Reținem că incapacitatea de folosință nu înlătură personalitatea juridică, ea doar limitează anumite persoane de folosința anumitor drepturi subiective, ele sunt în număr restrâns și sunt de strictă interpretare.

b) incapacități speciale și incapacități generale ;

Incapacitățile speciale sunt cele care limitează dreptul persoanei fizice la încheierea unui anumit act (exemplu: incapacitatea persoanei de a primi o donație sau un legat de la o anumită persoană sau incapacitatea unei persoane de a cumpăra un bun de la o altă persoană etc.). Incapacitățile generale sunt cele care ating alienatul mintal și minorul sub 14 ani (adică persoanele care nu au capacitate de exercițiu), deși, acestea comportă excepții. Sunt considerate incapacități generale toate incapacitățile care afectează ansamblul personalității în mod permanent și care separă categoriile de persoane și nu numai categoriile de acte juridice. Incapacitatea de exercițiu poate fi specială sau generală, după caz, în timp ce incapacitățile de folosință nu pot fi decât speciale.

c) incapacități legale și incapacități naturale

Incapacitățile sunt legale atunci când ele sunt stabilite prin lege. Când legea atribuie capacitatea de exercițiu, legiuitorul are în vedere discernământul persoanei. Nu trebuie să confundăm capacitatea cu discernământul. Astfel, persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu (minorul și interzisul judecătoresc) sunt prezumate a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie datorită sănătății mintale. Acestea sunt incapacități legale. De cele mai multe ori, legea determină o vârstă numită vârstă legală care distinge mai multe categorii (cei care au depășit această limită și cei care nu au împlinit-o încă) pentru a da tuturor persoanelor din aceeași categorie un statut propriu în ceea ce privește capacitatea sau incapacitatea lor. Legea distinge între majori, cărora le conferă capacitate deplină de exercițiu și minori. În raport cu vârsta, perioada minorități este împărțită și ea astfel: minori cu vârsta până la 14 ani și minori cu vârsta între 14 și 18 ani. Minorii cu vârsta între 14 și 18 ani au o anumită independență în viața juridică sau cel puțin au dreptul de a fi ascultați, ei beneficiază de o capacitate restrânsă de exercițiu. Incapacitatea copilului de vârstă fragedă este în același timp naturală și legală, în timp ce incapacitatea adolescentului este legală, însă, fără a fi întotdeauna naturală. Incapacitățile naturale sunt cele care își pot produc efectele în mod indirect, prin ele însele. De exemplu, persoana care nu este în stare să-și manifeste o voință veritabilă, deși după lege ea este capabilă ( lipsa temporară a discernământului în caz de beție, consum de substanțe stupefiante, somnambulism, hipnoză etc.) este un caz de incapacitate de moment.

Noul Cod civil statuează în art.1205 că:"(1) Este anulabil, contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale. (2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute ".

Incapacitatea naturală poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, însă trebuie dovedită nu numai existența incapacității naturale ci și faptul că persoana a fost lipsită de luciditate datorită ei .

3.2.2. Clasificarea incapacităților de folosință a persoanei fizice

Din caracterul intangibil al capacității de folosință a persoanei fizice, rezultă că nu pot exista ȋngrădiri ale acestei capacități, decât ȋn cazurile și condițiile stabilite expres de lege. Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice sunt calificate în doctrina noastră ca incapacități de drept civil. Din această calificare, rezultă că nu pot fi considerate ȋngrădiri ale capacității de folosință (și deci, ale capacității de drept civil) acele ȋngrădiri sau incompatibilități care sunt stabilite ȋn alte ramuri de drept (constituțional, administrativ, al muncii, comercial etc.).

Ȋngrădirile (incapacitățile) legale ale capacității de folosință a persoanei fizice se clasifică astfel :

a) după finalitatea lor , deosebim :

– incapacități cu caracter de sancțiune ;

– incapacități cu caracter de măsuri de protecție (de ocrotire) a persoanelor fizice.

b) după modul în care operează incapacitățile de folosință distingem:

– incapacități care operează de plin drept, prin simpla încadrare a persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabilește incapacitatea – marea majoritate de incapacități civile;

– incapacități care sunt incidente prin efectul unei hotărâri judecătorești rămase definitive – unele incapacități – sancțiune.

c) după izvorul lor, incapacitățile de drept civil se împart în:

– incapacități stabilite de legea civilă ;

– incapacități stabilite de legea penală.

d) după gradul de opozabilitate , doctrina noastră distinge ȋntre:

– incapacități absolute care interzic încheierea actului juridic de către incapabil cu oricare altă persoană ;

– incapacități relative care interzic încheierea actului juridic de către incapabil numai cu o anumită persoană sau cu anumite persoane.

3.2.3. Incapacitățile cu caracter de sancțiune

Această primă categorie de incapacități civile este formată din două subdiviziuni :

a) incapacități cu caracter de pedeapsă penală și

b) incapacități cu caracter de pedeapsă civilă.

a) Incapacitățile cu caracter de pedeapsă penală . Din această categorie fac parte :

1) pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi și

2) pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Potrivit art.53 din Codul penal, pedepsele sunt principale, complementare și accesorii. Pedepsele principale sunt : detențiunea pe viață , închisoarea și amenda. Sunt incapacități cu caracter de pedeapsă penală numai pedepsele complementare și pedepsele accesorii.

Potrivit art. 55 din Codul penal, pedepsele complementare sunt: interzicerea exercitării unor drepturi și degradarea militară. Art.66 din Codul penal ne prezintă conținutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Din punctul de vedere al ȋngrădirii capacității de folosință a persoanei fizice ȋn raporturile de drept civil, relevante sunt pedepsele complementare care prevăd : interzicerea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator. Celelalte pedepse complementare interesează alte ramuri de drept. Pierderea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator aduce atingere capacității de folosință a persoanei condamnatului.

Incapacitatea persoanei fizice ȋn cazurile arătate ȋncepe de la data ȋnceperii executării pedepsei respective, se extinde pe toată durata acesteia și se sfârșește ȋn momentul ȋn care expiră executarea acelei pedepse. Ȋn conformitate cu prevederile art. 66 din Codul penal, pedeapsa interzicerii unor drepturi se execută după executarea pedepsei ȋnchisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescrierea executării pedepsei.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi care au consecințe asupra capacității persoanei fizice ȋn raporturile de drept civil, trebuie să fie cuprinsă expres ȋn hotărârea judecătorească de condamnare. Ea este totdeauna limitată ȋn timp, deci, este temporară.

Pedeapsa penală accesorie creează și ea incapacități. Potrivit art.65 alin.(1) din Codul penal: " Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 66 Cod penal, deci inclusiv interzicerea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator.

Incapacitatea constând în pedeapsa penală complementară operează prin efectul hotărârii judecătorești, în timp ce incapacitatea constând în pedeapsa penală accesorie operează de plin drept.

b) Incapacitățile cu caracter de pedeapsă civilă sunt aplicabile atunci când, prin conduita persoanei fizice, se ȋncalcă o normă de drept civil sau ȋn alte situații stabilite de lege. Aceste sancțiuni sunt reglementate expres ȋn norme legale. Din această categorie interesează următoarele incapacități :

1) decăderea din exercițiul drepturilor părintești reglementată de art. 508 – 512 din noul Cod civil care dispune: "(1) Instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. (2) Cererea se judecă de urgență, cu citarea părinților și pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie." Odată intervenită această sancțiune nu îl scutește pe părintele decăzut din drepturile părintești de a da întreținere copilului său. (art. 510 C.civ.).

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se extinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii. Prin excepție, măsura decăderii poate fi dispusă numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar, numai dacă, ȋn acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, ȋnvățătura și pregătirea profesională a copiilor conform prevederilor art.509 alin.(2) din noul Cod civil.

Sancțiunea poate fi ridicată de instanța de tutelă, dacă împrejurările care au dus la luarea ei au încetat. Prin art. 512 din noul Cod civil se statuează că: " (1) Instanța redă părintelui exercițiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului. "

Ca natură juridică, decăderea din drepturile părintești este o pedeapsă mixtă, atât de dreptul familiei cât și de drept civil, care vizează capacitatea de folosință a persoanei fizice.

Pentru dreptul civil, se au în vedere implicațiile decăderii din drepturile părintești, în temeiul art. 508 C.civ. care constau în lipsirea părintelui decăzut de următoarele drepturi :

– dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile ;

– dreptul de a încuviința actele juridice civile ale minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, la care se adaugă incapacitatea de a fi tutore – art.113 lit.b ) din noul Cod civil.

Această sancțiune aduce atingere capacității de folosință a părintelui.

Pentru dreptul familiei, se au în vedere întinderea decăderii care, în principiu, este totală și doar prin excepție instanța de tutelă poate dispune decăderea parțială, fie numai cu privire la anumite drepturi ale părintelui, fie numai în ceea ce îi privește pe anumiți copii, dar numai dacă nu sunt prejudiciate creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor. Redarea exercițiului drepturilor părintești este posibilă oricând, dar numai dacă au încetat împrejurările care au dus la instituirea acestei măsuri.

2) pedepsele civile în materie succesorală

a) nedemnitatea succesorală. Această sancțiune constă în decăderea moștenitorului din dreptul de a moșteni dacă el s-a făcut vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față de memoria acestuia.

Pedepsele civile stabilite în materie succesorală de noul Cod civil sunt reglementate în art. 958 și 959 . Astfel art. 958 din noul Cod civil prevede că : " (1) Este de drept nedemnă de a moșteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea."

Sancțiunea nedemnității de drept se aplică dacă moștenitorul se face vinovat de o faptă gravă atât față de cel care lasă moștenirea cât și față de un alt succesibil. Excluderea nedemnului de la moștenire este opera legii și nu a voinței celui care lasă moștenirea.

Totodată, art.959 alin.(1)-(6) din noul Cod civil prevede decăderea moștenitorului legal din dreptul de a moșteni, dacă s-a făcut vinovat de una dintre faptele :

a) a fost condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori pentru fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

b) cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

c) prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Această sancțiune civilă intervine numai ȋn temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. Ȋn acest caz, este vorba de o ȋngrădire relativă a capacității de folosință a persoanei fizice.

b) acceptarea forțată a succesiunii – sancțiune civilă prevăzută de art. 1119 din noul Cod civil care dispune: "(1) Succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.

(2) Moștenitorul aflat în situația prevăzută la alin. (1) este ținut să plătească datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri."

3.2.4. Incapacitățile cu caracter de protecție sau de ocrotire

În această categorie, sunt incluse toate incapacitățile pe care legiuitorul le-a instituit din considerente de ocrotire sau de protecție a intereselor unor categorii de persoane. Aceste ȋngrădiri sunt prevăzute de legea civilă sub forma unor incapacitați speciale de a ȋncheia anumite acte juridice civile și de a dobândi anumite drepturi și obligații civile. Aceste incapacități pot fi:

a) absolute – care operează ȋntre subiectul de drept civil determinat și toți ceilalți subiecți de drept civil, nedeterminați.

b) relative – care operează numai ȋntre subiectul de drept civil respectiv și un alt subiect de drept civil determinat.

Caracterul de protecție al acestor incapacități decurge din faptul că actele neregulat îndeplinite vor fi lovite de nulitate ( adesea nulitate relativă – nulitate cu caracter de protecție). Aceste incapacități speciale ( ele restrâng dreptul de a încheia anumite acte sau de a dobândi anumite drepturi) sunt prevăzute expres de lege și operează de drept, prin simpla ȋndeplinire a condițiilor legale ( fără să fie necesară o hotărâre judecătorească definitivă).

Ȋn funcție de izvorul lor, distingem incapacități speciale prevăzute de noul Cod civil , de Constituția României etc.

Incapacitățile cu caracter de protecție prevăzute ȋn Noul Cod civil

O primă serie de incapacități prevăzute ȋn noul Cod civil sunt menite să protejeze corpul uman, care nu este un lucru, ci chiar persoana ȋnsăși. Ȋn această privință, operează principiul inviolabilității corpului uman, cu consecința scoaterii sale ȋn afara activităților de comerț. Este un element de noutate absolută adus de noul Cod civil, prin includerea unor reglementări specifice referitoare la ocrotirea drepturilor la viață, la sănătate și integritate, a dreptului la viață privată și la demnitatea persoanei, precum și respectul datorat persoanei și după decesul său.

Declararea ca ilicite a convențiilor privind practicarea prostituției sau a altor activități asemănătoare ȋși are fundamentul ȋn acest principiu, asemenea convenții fiind considerate și nule pentru cauză imorală.

Dispozițiile legale referitoare la prelevarea de celule, țesuturi și organe umane ȋn vederea transplantului au și ele consecințe asupra capacității de folosință a persoanei fizice. Astfel :

a) persoanele majore lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, indiferent dacă au fost sau nu puse sub interdicție, precum și minorii au capacitatea de folosință limitată, ȋn sensul de a consimți la prelevarea de țesuturi și organe umane. Prin excepție, este permisă prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la un minor, dar numai ȋn cazurile și ȋn condițiile expres prevăzute de lege.

b) persoanele majore, care au capacitate de exercițiu, nu pot consimți la cedarea unor organe unice și vitale;

c) persoanele majore, care au capacitate de exercițiu și discernământ, pot consimți la prelevarea de țesuturi și organe umane ȋn scop terapeutic, numai dacă nu există un pericol pentru viața lor. Consimțământul dat pentru prelevarea de țesuturi și organe umane poate ȋmbrăca numai forma actului juridic unilateral iar ȋn schimbul său nu poate fi pretins și obținut nici un folos.

Normele legale care reglementează organizarea activității de transfuzie sanguină, donarea de sânge și componente sanguine de origine umană precum și asigurarea calității și securității sanitare, ȋn vederea utilizării lor terapeutice, conținute de Legea nr. 282 din 2005, conțin prevederi care limitează capacitatea de folosință a persoanei fizice, ȋn scopul protejării corpului uman. Astfel, potrivit anexei nr.4, lit.c) din Legea nr.282 /2005 donarea de sânge este un act voluntar, anonim și neremunerat. Per a contrario, este interzisă deci ȋncheierea unor acte juridice cu titlu oneros, care să aibă ca obiect donarea de sânge.

În noul Cod Civil sunt reglementate și alte incapacități cu caracter de protecție:

a) incapacitatea celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă de a dispune de bunurile sale prin liberalități . Art.988 din noul Cod civil stabilește: “(1) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități , cu excepția cazurilor prevăzute de lege”. La baza acestei dispoziții stă rațiunea legiuitorului potrivit căreia liberalitatea este un act neeconomic, prin care dispunătorul se sărăcește pe sine sau pe moștenitori, fără a primi ceva în schimb. Deci, liberalitatea constituie un act mai grav decât înstrăinarea. Din acest motiv, reprezentantul sau ocrotitorul legal al minorului nu poate îndeplini astfel de acte . Donația este privită de legiuitor mai defavorabil decât testamentul întrucât prin donație , donatorul se lipsește de bunurile sale donate, în viață fiind.

Conform noului Cod civil, minorul nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități -art.988 alin.(1), diferența față de art.806 C.civil 1864 fiind că nici minorii între 14 și 18 ani nu pot face liberalități. Aceștia nu pot dispune nici măcar de jumătate din bunuri cum era reglementat anterior în Codul civil din 1964.

b) incapacitatea reprezentantului sau ocrotitorului legal de a primi liberalități chiar de la minorul care a ajuns la majorat, înainte de a fi descărcat de gestiunea sa de către instanța de tutelă. Potrivit art.988 alin.(2) din noul Cod civil: ”(2) Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa”. Prin acest text, legiuitorul a urmărit o protecție specială prin care actul de dispoziție cu titlu gratuit nu este interzis decât, dacă este încheiat de incapabil în favoarea unei persoane determinate care va fi ea însăși lovită de aceeași incapacitate de a primi de la incapabil. Totuși, prin art. 988 din noul Cod civil se instituie o excepție: persoana poate dispune de bunuri prin liberalități, după dobândirea capacității de exercițiu depline, în favoarea reprezentantului sau ocrotitorului său legal, chiar fără ca acesta să fi primit descărcare pentru gestiune, dacă acesta este ascendentul său. Reglementând aceasta, legiuitorul a gândit că adesea reprezentantul sau ocrotitorul legal poate să abuzeze de influența pe care o are sau a avut-o asupra minoului și în acest fel, să-l determine să-i facă donații sau legate. Singura excepție îngăduită este atunci când reprezentantul sau ocrotitorul legal este un ascendent și când există suficientă încredere făță de eventualele sugestii și captații, având în vedere că este o rudă apropiată.

c) incapacitatea medicilor, farmaciștilor sau a altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, de a primi donații sau legate de la persoana pe care au tratat-o și aceasta a decedat de boala respectivă. Potrivit art.990 alin.(1) din noul Cod civil, ”sunt anulabile liberațiunile făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului.”

Sunt exceptate de la prevederile art.990 alin.(1) din noul Cod civil :

liberalitățile făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;

liberalitățile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalității, dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.

Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune ȋn anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității, iar ȋn cazul ȋn care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acțiunea ȋn anularea donației poate fi introdusă ȋn termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit.

Aceleași reguli sunt aplicabile preoților .

Explicația care stă la baza acestor reglementări este că aceste categorii de persoane au o ȋnrâurire covârșitoare asupra pacientului care, de regulă, este ȋnclinat să consimtă orice sacrificiu pentru a-și redobândi sănătatea .

d) incapacitatea mandatarilor, a părinților, a tutorilor, a curatorului, a administratorului provizoriu și a funcționarilor publici, potrivit art.1654 alin.(1) din noul Cod civil care stabilește: ”(1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la art. 1304 alin. (1) rămâne aplicabilă;

b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.

(2) Încălcarea interdicțiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se sancționează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută.”

e) incapacitatea de a vinde a persoanelor prevăzute la art.1654 alin.(1) din noul Cod civil. Art.1655 din noul Cod civil stabilește: "(1) Persoanele prevăzute la Art.1654 alin. (1) nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și contractelor în care, în schimbul unei prestații promise de persoanele prevăzute la Art.1654 alin. (1), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani."

f) incapacitatea judecătorilor, procurorilor, grefierilor, executorilor, avocaților, notarilor publici, consilierilor juridici și practicienilor în insolvență de a cumpăra drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea. Potrivit art. 1653 din noul Cod civil: ”(1) Sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.” Cesiunea sau vânzarea de drepturi litigioase ȋnseamnă că titularul unui drept aflat ȋn litigiu poate vinde acest drept ȋnainte de soluționarea litigiului. Ȋn astfel de cazuri, cumpărătorul achită un preț mai mic decât valoarea reală sperând că va obține un câștig ulterior prin valorificarea dreptului cumpărat la adevărata lui valoare. Judecătorii Ȋnaltei Curți de Casație și Justiție și procurorii Parchetului de pa lângă Ȋnalta Curte de Casație și Justiție nu pot dobândi drepturi litigioase pe tot cuprinsul țării.

g) incapacități ȋn materia legatelor. Art.991 din noul Cod civil interzice sub sancțiunea nulității relative legatele ȋn favoarea :

– notarului public care a autentificat testamentul;

– interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

– martorilor ȋn cazul testamentului autentic și al testamentelor privilegiate prevăzute de art.1047 alin.(3);

– agenților instrumentatori ȋn cazul testamentelor privilegiate;

– persoanelor care au acordat, ȋn mod legal, asistență juridică la redactarea testamentului.

h) incapacitatea tutorelui și a rudelor sale apropiate de a ȋncheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă. Ȋn art.147 din noul Cod civil se prevede:"(1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte".

Spre deosebire de vechea reglementare , alin.2 al art.147 din noul Cod civil dispune : " (2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun ori îl deține în coproprietate cu minorul, după caz."

i) incapacitatea de folosință a minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă de a face donații ori de a garanta obligațiile altuia. Art.146 alin.(3) noul Cod civil : “ Minorul (care a împlinit 14 ani) nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia. “

Incapacitatea prevăzută de Constituție.

Potrivit art.44 alin.2 din Constituția României republicată: "Proprietatea privată este garantată și ocrotită ȋn mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai ȋn condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, ȋn condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală." Din interpretarea textului citat rezultă per a contrario, că, ȋn principiu, cetățenii străini și apatrizii, deci persoanele fizice cu cetățenie străină sau fără nici o cetățenie, nu pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor ȋn România. Fac excepție :

a) cetățenii străini aparținând statelor membre ale Uniunii Europene sau, după caz, ai altor state, ȋn condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, ȋnsă, ȋn ambele situații, numai pe baze de reciprocitate și potrivit condițiilor prevăzute prin legea organică;

b) cetățenii străini sau apatrizii, care dobândesc dreptul de proprietate privată asupra terenurilor prin moștenire legală ( nu și prin moștenire testamentară ).

Ȋn plus, Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, stabilește că cetățeanul membru al Uniunii Europene și apatridul cu domiciliul ȋntr-un stat membru sau ȋn România pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor ȋn aceleași condiții prevăzute de lege pentru cetățenii români (art.3 din lege). Dar, potrivit legii, cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor prin moștenire.

Ȋn concluzie, ceea ce caracterizează incapacitățile de folosință este absența remediului, adică este imposibil să li se aducă un remediu oarecare. Altfel spus, actul interzis nu va putea fi ȋncheiat ȋn niciun caz, nici de incapabilul ȋnsuși, nici prin reprezentare.

Bolile mintale sau fizice nu antrenează, ȋn principiu, incapacități de folosință; ele nu ȋmpiedică bolnavii să dobândească drepturi și obligații. Sub acest aspect, legea civilă este mai liberală decât cea din alte ramuri de drept.

Ȋn ceea ce privește sancțiunea incapacităților de folosință, nulitatea va fi abolută sau relativă ȋn funcție de interesul ocrotit de norma juridică care stabilește o anumită incapacitate. De aceea, incapacitățile absolute nu vor antrena ȋntotdeauna o nulitate absolută, după cum nici incapacitățile relative nu conduc numai la sancțiunea nulității relative. Nulitatea relativă este incidentă ȋn cazul incapacităților prevăzute de art.988, art. 990, art.1654 din noul Cod civil, iar nulitatea absolută ȋn cazul art.1653 din noul Cod civil , art.44 alin.(2) din Constituție etc.

3.3. Ȋncetarea capacității de folosință a persoanei fizice

Capacitatea de folosință a persoanei fizice ȋncetează odată cu ȋncetarea ȋnsăși a existenței (ființei) acestei persoane. Ȋncetarea (sfârșitul) capacității de folosință a persoanei fizice este reglementată expres ȋn art. 35 din noul Cod civil care prevede: "Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia".

Din această dispoziție legală rezultă că, data (momentul) morții omului marchează sfârșitul capacității sale de folosință, sau altfel spus, a calității sale de subiect de drept civil .

Sfârșitul capacității de folosință este fixat ȋn momentul morții. Moartea este – ca fenomen individual – răul absolut. Moartea ȋnseamnă a nu mai fi. Ea ne duce ȋn neființă și ne apropie de toate lucrurile care au ȋncetat a mai fi. Moartea ne va apropia de adevăratul ȋnțeles al lucrurilor și a valorii lor . Moartea este un fapt material care, ȋn general, se recunoaște ușor după oprirea respirației și a circulației. Acest fapt material este un fapt juridic care marchează ȋncetarea calității de subiect de drept, dispariția personalității juridice.

Noul Cod civil nu dă o definiție juridică a morții. Moartea rezultă adesea dintr-un proces, mai mult sau mai puțin lent, de degradare a funcțiilor vitale. Ȋn timpul acestui proces de declin, viitorul defunct rămâne o persoană, și fiind o persoană slăbită, se impune ca ea să fie protejată ȋmpotriva eventualelor pericole (eutanasie, prelevare prematură de organe, țesuturi și celule etc.) .

Conform realităților, legea civilă reglementează modul de stabilire a datei morții pentru două ipoteze posibile :

– ipoteza morții constatate fizic, direct (prin examinarea cadavrului ) , atât ȋn cazul ȋn care decesul are o cauză naturală, cât și ȋn cazul ȋn care decesul are o cauză violentă ;

– ipoteza dispărutului, caz ȋn care examinarea cadavrului nu este posibilă, deși decesul persoanei este cert, ori aproape cert. Această ipoteză este aplicabilă persoanei dispărute pentru care legiuitorul a creat instituția declarării judecătorești a morții.

Ȋn ambele ipoteze, data ȋncetării capacității de folosință a persoanei fizice este aceeași și anume "data morții".

3.3.1. Declararea decesului

Moartea unei persoane – ca și nașterea – este un eveniment important. Efectele juridice ale trecerii omului ȋn neființă sunt multiple. Consecințele morții sunt numeroase ȋn toate ramurile de drept. Ȋn planul dreptului civil, ȋn acest moment se deschide succesiunea, iar dacă sunt mai multe persoane chemate la succesiunea celeilalte care a pierit ȋn același eveniment , fără a putea stabili care a decedat prima se creează situația comorienților (care trebuie tratată separat), are loc validarea și executarea testamentului. Uneori, testamentul poate produce surprize, el are puterea (ȋn anumite limite) de a priva o persoană care spera la moștenire de o parte din bunuri, atribuindu-le alteia. Prin executarea testamentului, voința ȋncă caldă a testatorului se impune celor rămași ȋn viață cu privire la bunurile sale pentru timpul ȋn care nu va mai fi, și aceasta este o prelungire a personalității după moarte. Totodată, pe plan juridic, momentul morții face să apară un drept de concesiune asupra locului de veci având ca titular nu persoana, ci familia, apoi se pune ȋn discuție dreptul personalității, ca protecție postumă; ȋn același timp, apar drepturi asupra corpului neȋnsuflețit ȋn legătură cu prelevarea și transplantul de organe etc. Ȋn planul dreptului penal, nu există omucidere dacă persoana era deja moartă; autopsia presupune ȋntotdeauna un cadavru.

Post mortem pot să apară conflicte ȋntre voința celui care a fost și voințele celor ȋn viață. "Dreptul care este dreptul celor ȋn viață, nu numai al morților este obligat să hotărască ȋn favoarea vieții; el va sfârși prin a lipsi de efecte voința care de mult timp nu mai este ȋncarnată " (după cum o zicală românească spune : morții cu morții , viii cu viii).

Așa se explică de ce momentul morții trebuie adus la cunoștința statului și a publicului. Această dată a morții este ȋnscrisă ȋn actul de stare civilă numit act de deces. Actul de deces este ultimul act de stare civilă care privește persoana.

Având ȋn vedere cele două ipoteze , modul ȋn care se stabilește data morții este diferit:

A. Stabilirea datei morții constatate direct Moartea fizic constatată este calea firească de ȋncetare a capacității de folosință a persoanei fizice și presupune ȋnfățișarea și examinarea cadavrului. Sub aspect juridic, este deosebit de importantă cunoașterea exactă a datei morții. Ȋn cazul morții fizic constatate, data morții se completează ȋn actul de deces pe baza datei ȋnscrisă ȋn certificatul medical constatator al decesului.

Art.32 din Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă stabilește că:

"(1) Ȋntocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale ȋn a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului medical constatator al decesului și a declarației verbale făcute de membrii familiei decedatului sau, ȋn lipsa acestora, de una dintre următoarele persoane:

a) medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul;

b) orice persoană care are cunoștință despre deces.

(2) Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate și, după caz, documentul de evidență militară ale celui decedat."

Declararea decesului, se face, de obicei la primăria din circumscripția unde a avut loc decesul. Sunt obligați să facă această declarație membrii familiei decedatului sau, ȋn lipsa acestora colocatarii, vecinii, medicul etc. Declarantul trebuie să depună actul de identitate al decedatului și certificatul constatator al decesului. Certificatul constatator de deces se ȋntocmește de către medic după examinarea cadavrului și va menționa cauza morții.

După ȋnregistrarea decesului și ȋntocmirea actului de deces, ofițerul de stare civilă va elibera declarantului o adeverință de ȋnhumare sau incinerare a cadavrului.

Termenul de declarare a decesului este de trei zile de la data ȋncetării din viață a persoanei. Dacă moartea a survenit ȋn urma unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, ori ȋn cazul găsirii unui cadavru, declarația de deces trebuie făcută ȋn termen de 48 de ore. Dacă s-a depășit acest termen, ȋntocmirea actului de deces se va face numai cu aprobarea parchetului.

Ȋn ipoteza ȋn care se pune la ȋndoială momentul ȋn care a avut loc decesul, persoana interesată poate face dovada prin orice mijloc de probă.

Dacă decesul s-a produs pe o navă sau pe o aeronavă și nu există medic la bord, constatarea decesului se va face ȋn primul port sau aeroport de escală, de către un medic. Ȋn situația ȋn care durata călătoriei navei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se face de către comandant, ȋmpreună cu consiliul de bord, și se consemnează ȋn jurnalul de bord. Ȋn caz de moarte violentă, comandantul navei va efectua cercetări, potrivit legii.

Ȋntocmirea actului de deces privind un cadavru găsit se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanei sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale ȋn a cărei rază a fost găsit.

Ȋn cazul cadavrului găsit și neidentificat se ȋntocmește actul de deces cu mențiunea "cadavru neidentificat". La baza actului de deces va sta procesul-verbal ȋntocmit de medic din care să rezulte: vârsta, sexul, locul unde a fost găsit cadavrul, data și cauza decesului.

Datele privind identificarea cadavrului, stabilite ulterior de poliție, se vor ȋnscrie prin mențiune pe actul respectiv. Mențiunea se comunică, din oficiu, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor sau primăriei care are ȋn păstrare actul de naștere și, după caz, comandamentului militar.

Actul de deces va cuprinde numele și prenumele persoanei decedate, locul și data decesului. Această ultimă mențiune, marchează data (anul, luna ,ziua) ȋncetării capacității de folosință a persoanei.

B. Stabilirea datei morții ȋn ipoteza morții declarate judecătorește Când cadavrul nu poate fi ȋnfățișat, moartea persoanei va fi declarată prin hotărâre judecătorească definitivă. Și ȋn această ipoteză, se ȋntocmește un act de deces al persoanei. Completarea datei morții ȋn actul de stare civilă se face pe baza hotărârii judecătorești declarativă de moarte, rămasă definitivă, ȋn sensul că data morții din această hotărâre este trecută ȋn rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.

Pentru a ajunge la o hotărâre declarativă de moarte este necesar să se cunoască ȋmprejurările care determină pronunțarea unei asemenea hotărâri.

3.3.2. Dispariția. Incertitudinea asupra existenței persoanei

Doctrina subliniază că pot exista situații ȋn care moartea unei persoane nu poate fi constatată fizic, direct și, deci, determinarea datei sfârșitului capacității de folosință pe acest temei este imposibilă, caz ȋn care nu se poate elibera certificat de deces. Aceasta se datorează dispariției persoanei, imposibilității identificării cadavrului sau altor ȋmprejurări, datorită cărora organele medicale nu-și pot face datoria. Ȋn aceste ȋmprejurări intervine dreptul pentru a stabili data sfârșitului capacității de folosință a persoanei fizice potrivit reglementărilor ȋn vigoare, prin declararea judecătorească a morții. Recurgerea la acest mijloc juridic apare din necesitatea de a rezolva problemele pe care le ridică incertitudinea existenței ȋn viață, respectiv a morții unei persoane fizice.

Este cazul persoanelor dispărute de la domiciliul lor, despre care nu există nici un fel de știre și cu privire la care există o totală incertitudine. Ȋn asemenea situații, pot exista interese care impun clarificarea situației acelei persoane, interese care privesc pe succesorii prezumtivi, pe soțul și pe copiii celui dispărut, dar totodată și starea patrimonială a celui dispărut și a persoanelor cu care acesta se afla ȋn raporturi juridice. Clarificarea situației unei persoane dispărute, interesează și statul al cărui cetățean este și care ține evidența populației. Ȋntr-adevăr, nu numai persoanele fizice au interes pentru clarificarea acestui aspect, ci și societatea reprezentată de stat, sub aspectul politicii demografice, al capacității de apărare a țării, al forței de muncă, al politicii sanitare și sub multe alte aspecte. Ieșirea din starea de incertitudine care planează asupra dispărutului este soluția legală, care presupune declanșarea mecanismului juridic al declarării judecătorești a morții. Aceasta este justificarea instituției declarării judecătorești a morții, chiar dacă data sfârșitului capacității de folosință este incertă, nesigură și relativă, cel declarat mort putând oricând să reapară, este o incertitudine mai mică decât lipsa ȋndelungată a persoanei fizice de la domiciliu, fără să se cunoască unde se găsește.

Sarcina stabilirii datei morții celui dispărut revine instanței judecătorești. Data morții dispărutului se socotește potrivit ȋmprejurărilor. Ȋn lipsă de indicii ȋndestulătoare, se va stabili ca dată a morții ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morții. Instanța judecătorească va putea rectifica data morții stabilită astfel, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată.

Noul Cod civil face referire la persoana dispărută ȋn art.49 ,art.50 și art.53, art.178 și art.181 doar ȋn contextul declarării judecătorești a morții.

Definim persoana dispărută ca fiind persoana care a plecat de la domiciliu și care nu dă nicio știre – despre această persoană nu se poate spune nici dacă trăiește, nici dacă a murit, deci existența ei este incertă. Ȋn sens tehnic, absența este misterul care ȋnconjoară soarta persoanei.

Definim persoana care nu este prezentă ca fiind persoana care lipsește de la domiciliul său pur și simplu; chiar dacă este plecată de mult timp, se știe de existența ei.

O persoană dispărută poate fi și aceea al cărei deces poate fi considerat sigur și absolut cert numai că nimeni nu a văzut-o murind; dar din ȋmprejurări este imposibil să fi scăpat cu viață (un sinistru maritim, o explozie, o catastrofă minieră, accident de cale ferată, timp de război).

Prezumția de viață Persoana dispărută este considerată a fi ȋn viață atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte definitivă (art.53 din noul Cod civil). Această prezumție legală este importantă deoarece cel dispărut ȋși păstrează capacitatea de folosință și de exercițiu; ea nu este cu nimic modificată; prin urmare , capacitatea civilă a dispărutului nu este afectată.

Potrivit art.49 alin.(1) din noul Cod civil: "(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață."

Așadar, ȋn perioada de 2 ani ȋn care cel dispărut este socotit ȋn viață el ȋși păstrează toate drepturile: poate fi chemat la o succesiune, legătura conjugală ȋn care ar putea fi angajat subzistă și ea (cel puțin până la ȋmplinirea a 2 ani când soțul poate cere divorțul pentru separare ȋn fapt – art.373 lit.c din noul Cod civil) .

3.3.3. Declararea judecătorească a morții

Ca noțiune, declararea judecătorească a morții este instituția juridică și, ȋn timp, mijlocul juridic prin care se determină sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice atunci când moartea acesteia nu poate fi constatată ȋn mod direct, având la bază examinarea medicală a persoanei.

Declararea judecătorească a morții persoanei fizice este acea instituție de drept civil ȋn virtutea căreia persoana fizică care lipsește timp ȋndelungat de la domiciliul său poate fi declarată moartă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Expresia "declararea judecătorească a morții" este folosită ȋn două ȋnțelesuri. Ȋntr-un prim ȋnțeles, expresia desemnează instituția juridică, adică ansamblul normelor care formează sediul materiei (art.49-57 din noul Cod civil – ca norme de drept material și substanțial, cât și de art. 943-950 din noul Cod de procedură civilă – ca norme de drept procesual civil).

Cel de-al doilea ȋnțeles al expresiei "declararea judecătorească a morții" este acela de mijloc juridic de stabilire a ȋncetării capacității de folosință, pentru ipoteza ȋn care constatarea fizică, directă a morții nu este posibilă.

Existența acestei instituții juridice se ȋntemeiază pe necesitatea social-juridică a clarificării situației persoanei dispărute, despre care nu se mai știe dacă este sau nu ȋn viață.

Sediul materiei ȋl constituie art. 49- 57 din noul Cod civil și art. 943-950 din noul Cod de procedură civilă.

Reglementarea generală privitoare la declararea judecătorească a morții este formulată ȋn art.49 alin.(1) din noul Cod civil: "(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață."

A. Cazul general de declarare judecătorească a morții Pentru a ne afla ȋn această variantă, din cuprinsul art.49 din noul Cod civil, rezultă că sunt necesare următoarele condiții:

a) persoana să fi dispărut, o absență , chiar ȋndelungată, nefiind suficientă;

b) de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana dispărută era ȋn viață să fi trecut cel puțin 2 ani;

c) să existe indicii că a ȋncetat din viață.

Prin urmare, nu orice lipsă de la domiciliu a unei persoane poate să justifice declanșarea acestei proceduri (concediu, studii ȋn străinătate, tratamente medicale prelungite ȋn altă localitate sau ȋn altă țară, plecarea la muncă ȋn străinătate etc.) ci numai o lipsă calificată de la domiciliu. Este necesar ca lipsa persoanei de la domiciliu fără să se știe unde se află, să fie pe o durată minimă de 2 ani și totodată această lipsă să facă posibilă incertitudinea asupra existenței ȋn viață a persoanei respective; ba mai mult, trebuie să existe indicii că persoana dispărută a ȋncetat din viață. Instanța judecătorească este cea care va aprecia, după cercetarea circumstanțelor care autorizează a considera moartea ca fiind certă. Subliniem că moartea poate fi declarată chiar dacă ea ar fi survenit ȋn altă țară.

Singura condiție de fond pentru a se putea trece la declararea judecătorească a dispariției este să fi trecut cel puțin 2 ani de la data ultimelor știri din care să rezulte că persoana era ȋn viață. Ȋnainte de expirarea termenului de 2 ani de la data ultimelor știri , nu numai că instanța judecătorească nu poate pronunța o astfel de hotărâre, dar nu se poate intenta nici acțiunea ȋn justiție. Prin urmare, o acțiune pornită ȋnainte de ȋmplinirea termenului de 2 ani de la data ultimelor știri trebuie respinsă ca fiind prematură. Termenul de 2 ani apare, deci ca o condiție a intentării acțiunii respective.

De asemenea, este necesar să stabilim momentul de la care ȋncepe să curgă acest termen. Legea spune că termenul ȋncepe să curgă de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana a cărei declarare a morții se cere era ȋn viață.

Dovada datei ultimelor informații potrivit cărora persoana fizică era ȋn viață se poate face prin orice mijloc legal de probă. Ȋn această privință, distingem două situații:

a) când există dovezi (ȋnscrisuri, martori, scrisori etc.) din care rezultă cu certitudine ziua ultimelor informații sau indicii, putându-se stabili cu exactitate o anumită zi ca fiind data ultimelor știri. Termenul de 2 ani ȋncepe să curgă de la această dată.

b) când nu există asemenea dovezi cu privire la ziua ultimelor știri și, deci nu se poate stabili cu exactitate această dată. Ȋn această situație, legiuitorul a stabilit unele reguli ȋn art.49 alin.(2) care prevede că:"(2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic."

Deci, termenul de 2 ani ȋncepe să curgă de la:

a) o zi (dată) stabilită prin probe ca fiind data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana fizică era ȋn viață;

b) ultima zi a lunii ȋn care se plasează informațiile potrivit cărora persoana respectivă era ȋn viață;

c) ultima zi a anului calendaristic ȋn care se plasează știrile din care rezultă că persoana era ȋn viață.

Această condiție de fond trebuie ȋndeplinită ȋnainte de intentarea acțiunii, și nu ȋn timp ce procesul se derulează.

Acestor condiții, art. 945 alin.(1) din noul Cod de procedură civilă le mai adaugă una, și anume: numai după trecerea a două luni de la efectuarea publicațiilor pe care instanța de judecată trebuie să le facă potrivit legii și după primirea rezultatelor cercetărilor dispuse, se va fixa termenul de judecată.

Numai după ȋndeplinirea acestor condiții se poate păși la declararea judecătorească a morții.

Legea dispune că cererea pentru declararea judecătorească a morții poate fi formulată de orice persoană interesată, adică de soțul și rudele persoanei dispărute, de vecinii și prietenii acesteia și chiar de către procuror.

Competența de a soluționa cererea de declarare judecătorească a morții revine judecătoriei ȋn circumscripția căreia persoana dispărută a avut ultimul domiciliu cunoscut. Domiciliul care determină competența teritorială a judecătoriei este ultimul din țară, iar nu din străinătate. Desigur, moartea poate fi declarată chiar dacă ea a survenit ȋn altă țară.

B. Cazuri speciale de declarare judecătorească a morții

Declararea judecătorească a morții poate fi cerută ȋn două cazuri speciale, reglementate ȋn art. 50 alin.(1) și alin.(3) din noul Cod civil, și anume:

1) ȋn situația celui dispărut ȋn ȋmprejurări deosebite cum sunt: inundațiile, cutremurul, catastrofe de cale ferată ori aeriană, naufragiul, ȋn cazul unor fapte de război sau ȋntr-o altă ȋmprejurare asemănătoare ce ȋndreptățește a se presupune (prezuma) că o persoană a ȋncetat din viață, iar de la producerea ȋmprejurării deosebite au trecut cel puțin 6 luni (fapt care ne plasează ȋn condițiile art.50 alin.(1) din noul Cod civil).

Circumstanțele prevăzute de acest text de lege sunt legate de evenimente care au caracterele unor tragedii: cutremure, inundații, fapte de război sau de terorism etc. toate la fel de dramatice și care fac ca decesul să fie considerat ca cert .

Din textul art.50 alin(1) din noul Cod civil rezultă că, pentru declararea judecătorească a morții pentru cel dispărut ȋn ȋmprejurări speciale se cer ȋndeplinite cumulativ două condiții , și anume :

a) persoana să fie dispărută ȋntr-o ȋmprejurare deosebită care ȋndreptățește să se presupună că persoana a ȋncetat din viață;

b) să fi trecut cel puțin 6 luni de la data ȋmprejurării ȋn care a avut loc dispariția persoanei respective.

Prima condiție se referă la situații excepționale (fapte de război, naufragii, accidente de cale ferată etc.). Deși enumerarea făcută de legiuitor este enunțiativă (nu limitativă), interpretarea textului nu poate fi decât restrictivă, limitată numai la situații asemănătoare celor exemplificate, deoarece legea vorbește despre o " ȋmprejurare asemănătoare ".

Dacă ziua ȋn care a intervenit ȋmprejurarea când a avut loc dispariția persoanei nu poate fi stabilită, sunt aplicabile dispozițiile art.49 alin.(2) din noul Cod civil (ca ȋn cazul general).

Ȋmprejurarea deosebită și data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă. Ȋn cazul ȋn care nu s-ar putea proba ziua ȋn care s-a produs ȋmprejurarea ȋn care a avut dispariția, art.50 alin.(2) din noul Cod civil prevede: "Dacă ziua ȋn care a intervenit ȋmprejurarea când a avut loc dispariția nu poate fi stabilită, termenul de 6 luni se va socoti de la sfârșitul lunii ȋn care această ȋmprejurare s-a produs, iar ȋn cazul ȋn care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic ".

2) ȋn situația ȋn care este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta ȋmplinirea vreunui termen de la dispariție (art.50 alin.(3) din noul Cod civil). Această situație se referă la lipsa de reprezentare a cadavrului, fie corpul nu a fost găsit, fie că nu a putut fi identificat, ȋnsă probabilitatea de supraviețuire este nulă. Ȋn această ipoteză, legea nu mai impune condiția trecerii vreunui termen de la dispariție, ci doar cerința ca decesul să fie cert. Această soluție cu caracter de noutate ȋn legislația civilă simplifică ȋn mod evident procedura declarării judecătorești a morții, caz ȋn care acțiunea poate fi primită fără trecerea vreunui termen de la dispariție.

Ȋn cazurile speciale de declarare a morții, cererea de declarare a morții unei persoane a cărei ȋncetare din viață este sigură, dar cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, se poate introduce și la instanța ȋn a cărei circumscripție a decedat acea persoană. Potrivit art. 947 alin.(2) din noul Cod de procedură civilă: "cererea se poate introduce de ȋndată ce s-a cunoscut faptul morții, pe baza cercetărilor făcute de organele competente". Instanța de judecată va dispune și administrarea altor probe.

3.3.4. Procedura declarării judecătorești a morții

Procedura soluționării cererii de declarare a morții este reglementată ȋn art.943-950 din Noul Cod de procedură civilă și cuprinde trei faze:

a) faza prealabilă (administrativă)

b) faza judecății propriu-zise și

c) faza ulterioară pronunțării hotărârii.

Competentă de a judeca cererea de declarare judecătorească a morții este instanța de la ultimul domiciliu al persoanei căreia i se cere declararea judecătorească a morții. Cererea poate fi introdusă de orice persoană interesată. Instanța este cea care va aprecia, după cercetarea circumstanțelor care autorizează a considera moartea ca fiind certă. Moartea poate fi declarată chiar dacă ea ar fi survenit ȋn altă țară.

a) Faza prealabilă, administrativă. După sesizarea instanței, președintele va cere primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, precum și organelor poliției în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut să culeagă cât mai multe informații despre persoana a cărei moarte se solicită a fi declarată (art.944 din noul Cod de procedură civilă). Totodată, președintele instanței va dispune afișarea cererii la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București și la sediul instanței, precum și publicarea într-un ziar de largă circulație a unui anunț despre deschiderea procedurii de declarare a morții, cu invitația ca orice persoană să comunice datele pe care le cunoaște în legătură cu cel dispărut (art.944 alin.(2) din noul Cod de procedură civilă).

După caz ( pentru administrarea bunurilor celui a cărui moarte urmează a fi declarată),

președintele instanței va sesiza instanța de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui a cărui moarte se cere a fi declarată, pentru a numi un curator, iar dacă ȋn patrimoniul celui dispărut există bunuri imobile va dispune notarea cererii ȋn cartea funciară, precum și ȋnregistrarea acesteia ȋn registrul comerțului dacă este profesionist.

b) Faza de judecată propiu-zisă După trecerea a două luni de la data efectuării publicațiilor și primirea rezultatelor cercetărilor efectuate de primărie și organele de poliție, președintele instanței va fixa un termen de judecată, cu citarea părților. Părțile ȋn acest proces sunt: persoana a cărei declarare a morții se cere și persoana care a ȋnaintat cererea. Persoana a cărei moarte se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu cunoscut, iar citația se publică ȋntr-un ziar de largă circulație. Totodată vor fi citați curatorul, dacă a fost numit, sau eventual mandatarul celui dispărut, pentru a da lămuriri instanței.

Judecata cererii se face după regulile de drept comun ale unui proces civil; participarea procurorului și concluziile acestuia sunt obligatorii.

Instanța se va pronunța printr-o hotărâre de admitere sau respingere a cererii; ȋmpotriva hotărârii pot fi exercitate căile de atac prevăzute de lege.

Prin hotărârea declarativă a morții trebuie să se stabilească data și ora morții. Dacă din probele administrate nu rezultă ora decesului atunci se prezumă că decesul a avut loc ȋn ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții. Dacă din probele administrate, nu rezultă suficiente indicii despre ziua și ora decesului, se va stabili că cel declarat mort a ȋncetat din viață ȋn ultima oră a ultimei zile din anul ȋn care au provenit informațiile sau indiciile ( art.52 alin(1) și (2) din noul Cod civil).

c) Faza ulterioară pronunțării hotărârii După rămânerea definitivă a hotărârii declarative a morții, prin grija instanței care a judecat cererea, dispozitivul hotărârii de declarare a morții se va afișa timp de două luni la sediul acelei instanțe și al primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, ȋn a cărei rază teritorială cel declarat mort a avut ultimul domiciliu cunoscut, precum și la acest domiciliu. Dispozitivul hotărârii de declarare a morții cu mențiunea că hotărârea a rămas definitivă, va fi comunicat serviciului de stare civilă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a se ȋnregistra decesul. Dacă este cazul, dispozitivul hotărârii va fi comunicat și instanței de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, spre a numi un curator. Când este cazul, dispozitivul hotărârii de declarare a morții va fi notat ȋn cartea funciară și se va ȋnregistra ȋn registrul comerțului, ȋn registrul succesoral, precum și ȋn alte registre publice (art.946 din noul Cod de procedură civilă ).

Data prezumată a morții celui dispărut este cea stabilită prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă. Dacă hotărârea nu arată "și ora morții", se socotește că cel declarat mort a ȋncetat din viață ȋn ultima oră a zilei stabilite ca fiind acea dată a morții. Data morții prezumate, stabilită de către instanța de judecată, are caracter relativ. Dacă se consideră că "nu este posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată", adică acea dată nu corespunde realității, și apar noi dovezi ȋn această privință, din care rezultă că alta este data morții, se va putea recurge la rectificarea datei morții.

3.3.5. Rectificarea hotărârii declarative a morții

Conform art.52 alin.(3) din noul Cod civil : "(3) Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2), dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare." Similar, art. 949 din noul Cod de procedură civilă dispune: " La cererea oricărei persoane interesate, urmând procedura prevăzută la art. 948, instanța va rectifica data morții stabilită prin hotărâre, dacă se va dovedi că nu a fost cu putință ca moartea să se fi produs la acea dată. "

Prin urmare, data morții stabilită de către instanța judecătorească poate fi ȋnlăturată și poate fi dovedit, prin orice mijloc legal de probă, că moartea a intervenit la o altă dată. La cererea oricărei persoane interesate, pe baza probelor noi administrate ȋn acest sens, instanța judecătorească va pronunța o altă dată ca fiind data morții. Având ȋn vedere că legea nu reglementează instanța competentă, ȋn virtutea principiului simetriei, cererea de rectificare a datei morții se soluționează de către instanța care a pronunțat hotărârea rămasă definitivă. Judecata se va face cu citarea persoanelor interesate și cu ascultarea concluziilor procurorului ( art.945 alin.(4) din noul Cod de procedură civilă ).

Ȋn această situație, data decesului este cea stabilită ȋn hotărârea rectificatoare și această dată a decesului poate fi anterioară sau ulterioară celei stabilite inițial.

Dacă intervine o hotărâre rectificatoare a datei morții, se impune comunicarea acesteia ȋn aceleași condiții ca și hotărârea declarativă a morții.

Rectificarea hotărârii judecătorești nu trebuie confundată cu ȋndreptarea hotărârilor judecătorești reglementată de art.442 din noul Cod de procedură civilă, aceasta din urmă fiind o modalitate de ȋnlăturare a erorilor materiale strecurate ȋntr-o hotărâre judecătorească.

Totodată, rectificarea datei morții se deosebește de rectificarea actelor de stare civilă, prevăzută ȋn art.58 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, care este un mijloc juridic de corectare a greșelilor comise cu prilejul ȋntocmirii acestor acte.

Totodată, ȋn cazul rectificării datei morții nu suntem nici ȋn prezența anulării parțiale a hotărârii respective. Ȋn literatura de specialitate, s-a considerat că admisibilitatea acțiunii ȋn rectificare a datei morții stabilite printr-o hotărâre judecătorească se ȋnfățișează "ca o abatere de la principiul autorității de lucru judecat a hotărârii de declarare a morții". Ȋn realitate, rectificarea datei morții este o acțiune având ca obiect stabilirea unei alte date a morții, decât cea care este cuprinsă ȋn hotărârea inițială a instanței de judecată.

3.3.6. Efectele hotărârii declarative de moarte

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleași efecte juridice ca și moartea fizic constatată, și anume: ȋncetarea capacității de folosință a persoanei fizice, ȋncetarea existenței persoanei fizice, ca subiect de drept civil și ca subiect ȋn alte ramuri de drept.

Potrivit art. 52 alin.(1) din noul Cod civil: " Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții."

Prin urmare, efectul principal al hotărârii declarative a morții este ȋncetarea capacității de folosință, adică ȋncetarea calității de subiect de drept a persoanei declarate moarte, fiind identic cu efectul juridic produs de actul de deces al morții constatate fizic.

Ȋn doctrină, hotărârea declarativă a morții instituie două prezumții, și anume :

1) că persoana a murit pe data stabilită ȋn hotărâre ca fiind data morții;

2) că persoana a fost ȋn viață până la acea dată.

Aceste prezumții sunt relative, ele pot fi răsturnate prin dovada făcută că persoana declarată moartă este ȋn viață sau că ea a murit la o altă dată.

Din conținutul acestui text rezultă că hotărârea declarativă a morții, deși constitutivă, produce efect retroactiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), ȋn sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită ȋn hotărâre ca fiind a morții, care prin ipoteză, este anterioară datei pronunțării hotărârii și rămânerii ei definitive.

Ȋntrucât moartea prezumată prin hotărârea judecătorească este asimilată cu moartea constatată fizic, ea produce efectele acesteia din urmă. Astfel, ȋncetând capacitatea de folosință, ȋncetează căsătoria, drepturile viagere (uzufructul viager, renta viageră), drepturile și obligațiile intuitu personae, se deschide succesiunea (data morții determinând capacitatea succesorală a moștenitorilor) etc. Deși, după regula generală, succesiunea se deschide de la data ȋncetării din viață a persoanei fizice, ȋn cazul declarării judecătorești a morții, prescripția dreptului de opțiune succesorală ȋncepe să curgă doar de la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, deoarece până la această dată, operează prezumția că cel dispărut se află ȋn viață. De la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare a morții ȋncetează căsătoria celui declarat mort și totodată, ȋn materie de filiație, prezumția de paternitate stabilită prin art.414 din noul Cod civil va fi retroactiv ȋnlăturată pe data stabilită ȋn hotărâre ca fiind cea a morții.

3.3.7. Anularea hotărârii declarative de moarte

Prezumția stabilită prin hotărâre că cel declarat mort a ȋncetat din viață la o anumită dată, poate fi oricând răsturnată demonstrându-se că persoana declarată moartă este ȋn viață , trăiește.

Legiuitorul a stabilit ȋn art.54 alin.(1) din noul Cod civil că:" Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea." Aceasta ȋnseamnă că, după ce hotărârea de declarare a morții rămâne definitivă, persoana ȋn cauză reapare sau există informații despre ea precum că ea este ȋn viață.

La această situație, legiuitorul român a mai adăugat un nou caz al anulării unei hotărâri declarative de moarte și anume cazul ȋn care "se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort." Această soluție se impune, deoarece declararea judecătorească a morții se ȋntemeiază pe prezumția de moarte care, la rândul său, este chemată să pună capăt unei incertitudini. Dacă această incertitudine – și anume că persoana respectivă este sau nu este ȋn viață – dispare ca urmare a descoperirii certificatului de deces sau a faptului că persoana este ȋn viață, nu se mai mențin motivele care justificau aplicarea prezumției de moarte și deci, nu mai are niciun temei menținerea hotărârii judecătorești prin care s-a declarat moartea. Ȋn această situație se impune ca hotărârea de declarare a morții să fie anulată.

Conform art.55 din noul Cod civil: "Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort." Este vorba de cazul ȋn care, după pronunțarea hotărârii , se descoperă că pentru cel prezumat mort există actul de deces ȋn registrul de stare civilă, ȋnregistrare făcută pe baza morții fizic constatate. Ȋn această situație de excepție, prezumția de moarte instituită prin hotărârea judecătorească este infirmată de moartea fizic contatată.

Prin urmare, cauzele anulării hotărârii declarative de moarte sunt:

1) persoana declarată moartă este ȋn viață și

2) după pronunțarea hotărârii declarative de moarte se constată că există certificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort.

Ȋn ambele situații, hotărârea declarativă de moarte urmează a fi anulată ori de câte ori există o deplină certitudine cu privire la existența unei persoane – fie există certitudinea că persoana respectivă este ȋn viață, trăiește, fie există certitudinea ȋn ceea ce privește moartea acelei persoane, aceasta fiind constatată ȋn mod direct, fizic și ȋnscrisă ȋn registrul de stare civilă.

De lege lata, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea " se poate cere" , adică nu este obligatorie. De lege ferenda, considerăm că, atât ȋn cazul reapariției sau când există informații precum că persoana este ȋn viață, cât și ȋn situația ȋn care se descoperă certificatul de deces al celui declarat judecătorește mort trebuie cerută anularea hotărârii declarative de moarte. Aceasta datorită efectelor juridice deosebite pe care le produce declararea judecătorească a morții, ȋn privința capacității de folosință a persoanei fizice.

Procedura anulării presupune intentarea unei acțiuni de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte ȋn cazul ȋn care persoana este ȋn viață sau, se ȋnfățișează certificatul de deces al celui declarat mort. Acțiunea poate fi introdusă oricând, de orice persoană interesată (ȋn primul rând de cel declarat mort, dar reapărut ȋn viață, de soțul său, rude, creditorii săi, de procuror), indiferent dacă a luat parte sau nu la procesul declarării morții. Competența soluționării cererii aparține instanței care a pronunțat hotărârea declarativă de moarte. Judecarea cererii se face de urgență, cu citarea persoanelor care au fost părți ȋn procesul de declarare a morții și cu participarea procurorului.

Acțiunea ȋn anularea hotărârii declarative de moarte este imprescriptibilă.

Dispozitivul hotărârii definitive de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte se comunică serviciului public de stare civilă ȋn vederea anulării ȋnregistrării (art.948 din noul Cod de procedură civilă), iar judecătorul este ținut să ceară notarea ȋn cartea funciară dacă ȋn patrimoniul persoanei există bunuri imobile.

Din punct de vedere juridic, apare o problemă ȋn ceea ce privește persoana celui declarat mort și reapărut care poate cere anularea hotărârii declarative de moarte, deoarece ȋn temeiul acestei hotărâri, din punct de vedere juridic, persoana sa nu mai există, nu mai are capacitate de folosință. Ȋn această situație, realitatea este, fără ȋndoială, mai puternică decât situația juridică creată prin hotărârea declarativă de moarte, existența persoanei respective ȋn viață infirmând prezumția de moarte și de ȋncetare a capacității de folosință. Ȋn literatura de specialitate: "Prezența celui declarat mort este dovada cea mai deplină că prezumția de moarte care stă la temelia hotărârii judecătorești a devenit o simplă ficțiune, care trebuie să fie ȋnlăturată. Această prezență este nu numai un mijloc de probă, dar ȋn primul rând o justificare a calității procesuale a persoanei cu privire la care s-a pronunțat declararea morții."

3.3.8. Efectele anulării hotărârii declarative de moarte

Anulându-se hotărârea declarativă de moarte se ȋnlătură ȋncetarea capacității de folosință a persoanei. Fiind vorba despre nulitate, o asemenea hotărâre produce efecte retroactive astfel ȋncât persoana va fi considerată că a fost tot timpul ȋn viață. Din acest motiv, vor renaște toate drepturile și obligațiile avute ȋnainte de a produce efecte hotărârea declarativă de moarte. Succesiunea sa va fi considerată că nu s-a deschis, iar căsătoria sa va fi considerată că nu a ȋncetat .

Dacă persoana declarată moartă este ȋn viață, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea produce efecte atât ȋn dreptul civil, cât și ȋn alte ramuri de drept.

Pentru dreptul civil, anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte:

a) din punct de vedere nepatrimonial, se ȋnlătură cu efect retroactiv ȋncetarea capacității de folosință a persoanei ȋn cauză. Se consideră că la persoana a cărei hotărâre de declarare a morții a fost anulată capacitatea de folosință nu a ȋncetat niciodată, datorită faptului că persoana respectivă nu a ȋncetat din viață nicio clipă. Aceasta ȋnseamnă că trebuie ȋnlăturate, ȋn principiu, toate efectele hotărârii declarative de moarte.

b) din punct de vedere patrimonial, art . 54 alin (2) din noul Cod civil stabilește: "Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață."

Potrivit dispozițiilor prevăzute la art.54 alin(2) distingem două categorii de raporturi juridice patrimoniale, și anume:

a) raporturi juridice ȋntre cel reapărut și moștenitorii lui prezumtivi (aparenți) care au preluat bunurile succesiunii;

b) raporturi juridice ȋntre cel reapărut și terții subdobânditori ai anumitor bunuri din succesiunea acestuia, adică persoanele care au dobândit bunuri care făceau parte din succesiune de la moștenitorii prezumtivi (aparenți).

Ȋn privința raporturilor juridice dintre reapărut și moștenitorii săi, prin anularea hotărârii declarative de moarte se desființează titlul de moștenitor al celor care au cules moștenirea. Titlul de moștenitor se desființează retroactiv, iar moștenitorii prezumtivi, nemaiavând niciun titlu pentru stăpânirea bunurilor celui declarat mort și reapărut, sunt datori să le restituie. Cel reapărut va putea cere ȋnapoierea bunurilor sale de la moștenitorii prezumtivi cărora le-au fost predate. Cererea bunurilor sale este legitimă. Ȋntinderea obligației de restituire pe care o are moștenitorul prezumtiv față de cel reapărut ȋn viață este diferită, după cum moștenitorul a fost de bună-credință sau de rea-credință.

Moștenitorul prezumtiv de bună-credință, adică acel moștenitor care nu știa că cel dispărut și declarat mort este ȋn viață, are următoarele obligații :

(1) să restituie bunurile ȋn natură, ori de câte ori este posibil, dacă le mai are ;

(2) să le restituie ȋn echivalent, adică să restituie prețul primit pentru bunurile ȋnstrăinate cu titlu oneros către terții de bună-credință. Ȋnsă, moștenitorul de bună-credință nu este obligat să restituie și fructele pe care le-a cules, ȋn temeiul art. 948 alin(1) din noul Cod civil care prevede că: "Posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat."

Ȋn schimb, moștenitorul prezumtiv de rea-credință (cel care avea cunoștință că persoana declarată moartă este ȋn viață – lucru care trebuie probat) , are următoarele obligații:

(1) să restituie bunurile ȋn natură, ori de câte ori acest lucru este posibil;

(2) să restituie fie prețul obținut dacă le-a ȋnstrăinat, fie valoarea lor actuală dacă aceasta este mai mare decât prețul ȋncasat- fapt lăsat la alegerea proprietarului reapărut;

(3) să restituie toate fructele produse de acele bunuri (naturale,industriale și civile) pe care le-a cules sau contravaloarea acelora pe care a omis să le culeagă, deoarece potrivit art.948 alin(5) din noul Cod civil prevede că: "Posesorul de rea-credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă."

Potrivit dispozițiilor art. 57 din noul Cod civil: "Moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viață păstrează posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor."

Ȋn privința raporturilor dintre persoana reapărută și terții subdobânditori ai bunurilor din masa succesorală, pe care aceștia le-au dobândit prin intermediul unor acte juridice ȋncheiate cu moștenitorii prezumtivi, soluția diferă ȋn funcție de mai multe criterii: buna-credință ori reaua-credință a subdobânditorului; natura actului juridic – cu titlu oneros sau cu titlu gratuit – prin care s-a dobândit bunul. Pentru ipoteza subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros, legea consacră o excepție de la principiul resolute jure dantis resolvitur jus accipientis (anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial). Dacă s-ar aplica regula de drept comun, exprimată ȋn principiul de mai sus, ȋntrucât prin anularea hotărârii declarative de moarte s-a desființat titlul de moștenitor, se vor desființa toate ȋnstrăinările făcute de moștenitorii prezumtivi terților, iar terții dobânditori vor trebui să restituie ȋn natură bunurile astfel dobândite, ȋntrucât desființându-se drepturile celui care transmite, se desființează și dreptul celui care primește.

Ȋn realitate, noul Cod civil a instituit prin art.54 alin(2) o excepție prin care permite subdobânditorului să păstreze ȋn natură bunurile dobândite dacă el a fost de bună-credință și dacă bunurile au fost dobândite cu titlu oneros. Ȋn această situație, terțul subdobânditor nu va suporta nicio consecință a anulării hotărârii declarative de moarte. Excepția de la principiul resolute jure dantis resolvitur jus accipientis se aplică numai dacă sunt ȋntrunite cumulativ două condiții:

1) actul juridic prin care a fost transmisă proprietatea bunurilor să fie cu titlu oneros;

2) subdobânditorul să fie de bună-credință.

Doar ȋn această ipoteză, actul juridic ȋncheiat de moștenitorul prezumtiv (aparent) cu terțul subdobânditor rămâne valabil.

Per a contrario, actele de ȋnstrăinare se vor desființa și bunurile vor fi restituite chiar dacă acestea au fost dobândite cu titlu oneros, dacă terțul a fost de rea-credință ( adică terțul știa că proprietarul era ȋn viață, deși fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească ). Totodată, actele juridice ȋncheiate cu titlu gratuit se vor desființa, iar bunurile vor fi restituite celui reapărut, indiferent dacă terțul subdobânditor a fost cu bună-credință sau de rea-credință. Cel care a reapărut ȋn viață poate cere restituirea bunurilor direct de la terții subdobânditori ca efect al morții prezumate.

Potrivit dispozițiilor art.56 din noul Cod civil: "Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață."

Pentru ca plata făcută moștenitorilor aparenți de către debitorii celui declarat mort să fie valabilă și liberatorie, art. 56 din noul Cod civil trebuie coroborat cu art.1478 din noul Cod civil potrivit căruia : "(1) Plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ținut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor."

Efectele anulării hotărârii declarative de moarte apar și ȋn cadrul raporturilor de familie. Ȋntrucât efectele anulării hotărârii declarative de moarte sunt (ca și ȋn cazul nulității, ȋn general) retroactive, vor renaște, ȋn principiu, toate drepturile și obligațiile cărora li s-a pus capăt prin hotărârea de declarare a morții. Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se reflectă și ȋn anumite aspecte de drept civil, ca, de exemplu: dreptul la nume, starea civilă etc. Mai exact, aceste drepturi și obligații nu numai că renasc, adică primesc din nou semnificație juridică, dar se consideră că ele nu au lipsit niciodată, ca și cum hotărârea declarativă de moarte nici nu ar fi existat. Aceasta, deoarece capacitatea de folosință a persoanei fizice respective se desfășoară continuu și neȋntrerupt, din momentul nașterii subiectului de drept civil (și uneori chiar de la concepție) și până la moartea acestui subiect de drept.

Probleme deosebite apar ȋn cazul soțului supraviețuitor (soțul sau soția rămasă ȋn viață după declararea morții) care, după declararea morții prin hotărâre judecătorească a ȋncheiat o nouă căsătorie. Ȋn cazul anulării hotărârii declarative de moarte, ȋn virtutea efectului retroactiv al anulării, ar trebui ca prima căsătorie (cea cu persoana dispărută și declarată moartă) să reȋnvie, iar cea de-a doua, cea ulterioară și care constituie bigamie, să fie, ȋn cele din urmă considerată nulă.

Ȋn sfera dreptului familiei, dispozițiile art. 293 din noul Cod civil stabilesc că:" (2) În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii."

Prin acest text, legiuitorul a abdicat de la principiul retroactivității nulității. El a considerat că prima căsătorie, pierzându-și substanța există mai mult ȋn aparență, ȋn timp ce a doua căsătorie fiind ȋn ființă este mai viabilă și mai demnă de ocrotire. Totodată , legiuitorul a evitat sancțiunea severă a bigamiei, ordonând prin dispozițiile art. 293 din noul Cod civil că "prima căsătorie este desfăcută pe data noii căsătorii."

Soluția pare justă, dar numai ȋn cazul ȋn care soțul recăsătorit a fost de bună-credință la ȋncheierea căsătoriei subsecvente (fiind ȋncredințat că soțul era mort la data pronunțării hotărârii declarative de moarte). Dimpotrivă, dacă soțul a fost de rea-credință (adică știa la data ȋncheierii noii căsătorii că primul soț era ȋn viață chiar dacă fusese declarat mort), noua căsătorie trebuie să fie anulată, iar soțul respectiv să fie condamnat pentru bigamie.

3.3.9.Comorienții

Fixarea momentului morții prezintă un interes deosebit, mai ales în cazul comorienților.

Art. 957 alin.(2) din noul Cod civil stabilește că:” (2) Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta. ”

Comorienții sunt două sau mai multe persoane decedate în aceeași împrejurare și în condiții în care este imposibil de apreciat exact care dintre ele a supraviețuit celeilalte. 

Unele legislații prezumă că în asemenea împrejurări, cei mai puternici, ținând seama de vârstă și sex, au supraviețuit celorlalți.

În dreptul nostru s-a consacrat prezumția morții concomitente.

Această ipoteză a comorienților interesează material dreptul succesoral, în situația în care persoanele mor în aceeași împrejurare (accident aviatic, rutier, feroviar, minier, cutremur, naufragiu, incendiu, inundații, bombardament etc.) , există vocație succesorală reciprocă.

Prin vocație succesorală reciprocă înțelegem că fiecare dintre persoanele implicate poate fi moștenitor al celeilalte. Au asemenea vocație soții între ei, ascendenții și descendenții între ei, frații, rudele colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv.

Conform prezumției morții concomitente, persoanele care au decedat în aceeași împrejurare și aveau vocație succesorală reciprocă nu se vor putea moșteni deoarece nesupraviețuind una alteia, fiecareia îi lipsește capacitatea succesorală.

Problema comorienților apare pentru că art.957 alin (1) din noul Cod civil dispune:”o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii.“ Potrivit art.954 alin(1) din noul Cod civil: “Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.” Prin urmare, deschiderea moștenirii are loc fie prin moartea fizic constatată, fie prin moartea judecătorește declarată. Aceasta înseamnă că, în cazul în care două persoane cu vocație succesorală reciprocă mor în aceeași împrejurare, iar una dintre ele trăiește și numai o secundă mai mult decât cealaltă, ea poate să-l moștenească, deoarece ea exista în momentul morții celuilalt; invers, dacă respectiva persoană a murit cu o secundă mai repede decât cealaltă, ea nu-l va putea moșteni pentru că la data deschiderii succesiunii ea nu mai exista.

Dovada momentului deschiderii succesiunii se poate face cu orice mijloc de probă, însă, în cazul comorienților, datorită împrejurărilor în care ei mor, această dovadă este greu de făcut dacă nu chiar imposibil. Din acest motiv, legiuitorul a considerat că persoanele care au decedat astfel sunt prezumate a fi decedat în aceeași clipă, deodată și deci niciuna nu o va moșteni pe cealaltă, ci fiecare va fi moștenit de succesibilii săi. Această prezumție (a simultaneității ori a concordanței) este relativă, ea putând fi răsturnată dacă se face dovada (dificilă) că una dintre persoane a supraviețuit celeilalte.

Capitolul IV. Jurisprudență

Speța nr. 1

Printr-o acțiune intentată la 12 august 2012, A, în calitate de reprezentant legal al lui B l-a chemat în judecată pe C, solicitând instanței să constate că a dobândit trei sferturi din moștenirea lui D. Ulterior, A a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, cerând instanței să constate că a dobândit un sfert din moștenirea lui D.

Din probele administrate, se reține că D a murit la 7 mai 2011. La 310 zile după moartea sa, s-a născut B, fiul lui A. A a fost soția lui D. Din expertiza medicală efectuată în cauză, s-a stabilit că B a fost conceput între un interval de timp cuprins între a 301-a zi și a 315-a zi înainte de nașterea sa. C este fratele lui D. Atât A, cât și C au acceptat moștenirea lui D atât în nume propriu, cât și în numele copilului.

A. Ce hotărâre va pronunța instanța ?

Soluție

Instanța va admite cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție, constatând că A a dobândit un sfert din moștenire, în calitate de soție supraviețuitoare și B a dobândit trei sferturi din moștenire, în calitate de fiu al defunctului. Potrivit reglementării anterioare și actuale, copilul conceput până la momentul deschiderii unei moșteniri are vocație succesorală și capacitate succesorală. Trebuie să se stabilească dacă B era conceput în momentul morții lui D. Concepțiunea, la fel ca nașterea unui copil, este guvernată de legea în vigoare la data nașterii. Nașterea este un fapt juridic civil, care potrivit art. 6 din Noul Cod Civil, este reglementat de legea în vigoare la data producerii lui. Cum B a fost născut după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, atât nașterea, cât și concepțiunea lui vor fi reglementate de Noul Cod civil. Art. 412 din acesta prevede că un copil a fost conceput în intervalul de timp cuprins între a 180-a și a 300-a zi înainte de nașterea lui. Acest text instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată potrivit alin. 2 din același articol, în sensul de a se dovedi fie că acel copil a fost conceput într-un interval de timp mai mic decât cel menționat (cuprins în interiorul celui menționat), fie în afara intervalului menționat. În speță, s-a probat că B a fost conceput în afara intervalului menționat, printr-un mijloc științific – o expertiză medicală. De aceea, concluziile expertizei vor fi verificate de instanță, considerându-se că B este fiul lui D. În calitate de fiu, B va dobandi trei sferturi din moștenire, iar A, ca soție supraviețuitoare, un sfert din moștenire.

B. Dar daca D ar fi murit la 7 mai 2010, ce hotărâre va pronunța instanța ?

Soluție

Instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca nefondata și va admite cererea de intervenție. În acest caz, atât nașterea, cât și concepțiunea lui B sunt reglementate de Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice. Acesta nu permitea răsturnarea prezumției potrivit căreia concepțiunea a avut loc doar în intervalul cuprins între a 180-a și a 310-a zi înainte de nașterea copilului. Din acest motiv, se va considera că B a fost conceput după moartea lui D, astfel încât nu este fiul acestuia. La moștenirea lui D vor veni A și C. dobândind fiecare jumătate din moștenire. Însă, instanța nu va putea recunoaște faptul că A a dobândit jumătate din moștenire, ci doar un sfert, în temeiul principiului disponibilității, potrivit căruia, instanța nu poate acorda mai mult decât solicită partea.

Speța nr. 2

La 17 mai 2012, A i-a chemat în judecată pe B și C, solicitând instanței să constate simulația donației pe care D i-a facut-o lui B, în sensul că adevaratul donatar este C și să dispună anularea donației facută lui C.

În motivare, reclamantul a arătat că autorul său D i-a donat lui B un autoturism, donație pe care în realitate i-a facut-o lui C, dată fiind legătura de rudenie dintre B și C, B fiind fiul lui C. Reclamantul a mai arătat că C are calitatea de medic și că l-a tratat în ultimele 3 luni ale vieții pe D, acesta murind din cauza unei boli pentru care a fost tratat de C. Reclamantul a depus la dosar o copie a contractului de donație.

Din probele administrate, instanța a reținut că la 25 noiembrie 2011, D i-a donat lui B un autoturism printr-un contract autentic. De asemenea, s-a reținut că moartea lui D a fost provocată de o boală pe care C a încercat să o trateze în ultimele 3 luni ale vieții lui D. De această boală, D suferea cu un an înainte de a muri. Pârâtul C a solicitat respingerea acțiunii, arătând că donația i-a fost făcută lui B, care este major, căsătorit, astfel încât nici măcar indirect, această donație nu îi putea profita lui C. D a murit la 15 ianuarie 2012, lăsând ca unic moștenitor legal pe A, fratele său.

Ce va hotărî instanța ?

Soluție

Instanța va admite cererea, constatând simulat contractul de donație în privința persoanei donatarului și anulând donația care a fost făcută lui C. În temeiul art. 992, alin. 2 din Noul Cod civil, se naște prezumția potrivit căreia dacă fiul medicului primește o donație de la pacientul acelui medic, în realitate donația este făcută medicului. De aceea, reclamantul nu va mai trebui să probeze existența simulației prin interpunere de persoane, ci numai îndeplinirea condițiilor din art. 992, alin. 1, adică a faptului că medicul a avut grijă în timpul ultimei boli de defunct, boală care i-a și provocat moartea.

Speța nr. 3

Prin acțiunea intentată la 15 septembrie 2012, A i-a chemat în judecată pe B si C, solicitând instanței să dispună:

  Anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâți

Obligarea pârâtului B la restituirea chiriei încasate pentru apartamentul reclamantului

Din probele administrate, instanța a reținut că printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, A a fost declarat mort la 9 martie 2010, B fiind singurul lui moștenitor legal. Din patrimoniul lui A făcea parte un apartament situat în sectorul 5, pe care A îl dobândise în 2002. Acest apartament a fost închiriat pe o durată de 2 ani de către B lui D printr-un contract sub semnatură privată, încheiat la 10 mai 2010. Ulterior, la 25 iulie 2011, B a vândut acel apartament lui C printr-un contract autentic. Din depozițiile martorilor audiați, instanța a mai reținut că A a reapărut la 14 aprilie 2011.

A. Dacă în speță aplică dispozițiile Noului Cod civil, ce ar hotărî instanța ?

Soluție

Instanța va anula cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, considerând că acesta nu are capacitate de folosință. Din interpretarea gramaticală a art. 54 din Noul Cod civil rezultă că, pentru a putea cere restituirea bunurilor sale, cel declarat mort prin hotărâre judecătorească trebuie să ceară mai intâi anularea acestei hotărâri. În acest fel, prezumția că persoana fizică declarată moartă este moartă, prezumție născută din pronunțarea hotărârii declarative de moarte, poate fi răsturnată numai prin anularea acestei hotărâri. De aceea, A nu are capacitate de folosință, fiind considerat mort din punct de vedere juridic.

B. Dar dacă în prezenta acțiune, reclamantul ar fi cerut mai întâi anularea hotărârii declarative de moarte – celelalte condiții rămânând valabile, ce ar fi hotărât instanța ?

Soluție

Instanța va admite în parte cererea, în sensul că:

Va anula hotărârea judecătorească declarativă de moarte.

Potrivit art. 54 din Noul Cod civil, cel declarat mort printr-o hotărâre judecătorească are dreptul să solicite anularea acesteia.

Va respinge capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare–cumpărare ca neîntemeiat.

În temeiul art. 54 din NCC, după anularea hotărârii declarative de moarte, fostul proprietar nu poate obține restituirea în natură a bunurilor sale dobândite cu titlu oneros de un terț, care la momentul dobândirii a fost de bună – credință, neștiind sau netrebuind să știe că cel declarat mort este în viață. Pentru a obține restituirea în natură a apartamentului, trebuia ca dobânditorul să-l fi obținut cu titlu gratuit, imobilul să nu fi fost înscris în cartea funciară pe numele moștenitorului aparent sau dobânditorul să fi știut sau să fi trebuit să știe că cel declarat mort este în viață.

În speță, nu există probe din care să rezulte ca acel cumpărător – C a știut sau trebuia să știe că A este în viață. Faptul că acesta a apărut înainte de vânzarea apartamentului nu duce automat la răsturnarea prezumției de bună – credință a cumpărătorului. Doar dacă s-ar fi dovedit că acel cumpărător avea posibilitatea concretă de a afla că cel declarat mort este în viață se va răsturna prezumția de bună – credință.

Va obliga pe pârâtul B la restituirea chiriei încasate de el până în momentul în care a aflat că reclamantul este în viață.

În baza art. 57 din Noul Cod civil coroborat cu art. 948 din același act normativ, moștenitorul aparent poate păstra fructele dacă este de bună credință la data dobândirii lor sau deși este de rea – credință, cel care are dreptul la fructe (A) nu solicită restituirea lor.

În speța prezentată, moștenitorul aparent a aflat că cel declarat mort este în viață pe parcursul derulării contractului de închiriere. El va trebui să restituie chiria încasată din momentul în care a devenit posesor de rea – credință.

Speța nr. 4

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 martie 2012, A l-a chemat în judecată pe B, solicitând instanței să declare moartea pârâtului. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ultimele informații despre existența pârâtului sunt din data de 16 august 2008, când acesta se afla într-o croazieră.

Din probele administrate reiese că la data de 8 august 2008, pârâtul a plecat într-o croazieră ce urma să dureze 3 săptămâni. Dispariția pârâtului de pe vasul pe care s-a îmbarcat a fost constatată pe 16 august 2008, când pârâtul nu s-a mai întors pe vas după ce acostase în portul Barcelona. A este soția supraviețuitoare.

A. Ce va hotărî instanța, dacă s-ar aplica în speță reglementările din Noul Cod civil?

Soluție

Dacă în speță se vor aplica dispozițiile Noului Cod civil, atunci instanța va trebui să respingă cererea ca neîntemeiată. Potrivit art. 49 din Noul Cod civil, pentru declararea judecătorească a morții unei persoane fizice, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a)  persoana fizică să fi dispărut;

b)  să existe indicii din care să rezulte că persoana fizică a murit;

c)  de la data ultimelor informații/știri să fi trecut cel puțin 2 ani până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cea de-a doua condiție nu este îndeplinită în speța prezentată, fiindcă nu există indicii din care să rezulte că B a murit. Prin dispariția acestuia ca urmare a coborârii lui de pe vasul de croazieră, nu se poate afirma că există indiciile cerute de lege.

Speța nr. 5

Prin sentinta civilă nr…/14.06.2013 Judecătoria X a admis cererea reclamantei Asociație de Proprietari și l-a obligat pe pârâtul B în calitate de moștenitor al pârâtului A proprietar al apartamentului, la cheltuieli de întreținere și penalități de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că pârâtul A a decedat anterior promovării acțiunii, a constatat că acesta nu are capacitate de folosință și l-a introdus în cauză pe fiul său B, pe care l-a citat în calitate de pârât și cu care litigiul s-a derulat în contradictoriu, acesta fiind obligat la plată.

Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâtul B, criticând soluția printre altele și pentru că acțiunea a fost formulată împotriva unei persoane decedate.

A. Ce va hotărî instanța?

Soluție

Instanța va admite excepția invocată de recurent, a admis recursul și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosință. Va motiva că, în mod greșit instanța a procedat la citarea în calitate de pârât a fiului pârâtului decedat anterior declanșării litigiului, întrucât în speță nu este vorba de un deces survenit în timpul procesului pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor art. 243 din Codul de Procedură Civilă și a se dispune continuarea procesului cu moștenitorului defunctului.

Speța nr. 6

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 februarie 2012, reclamanta A l-a chemat în judecată pe B, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, în ceea ce privește vânzarea –cumpărarea intervenită prin antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr… în data de 27.11.2008, având ca obiect suprafața de 5789 mp teren, situată în extravilanul comunei M, județul G. În motivarea cererii, reclamanta A a arătat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr….. din data de 27.11.2008, a cumpărat de la pârâtă suprafața de 5789 mp teren, situată în extravilanul comunei M, județul G la prețul de 8000 lei. Părțile au convenit perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică în cel mult șase luni de la semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare, însă, până în prezent, promitenta vânzătoare nu s-a prezentat la notariat în acest scop.

Pârâta B a fost legal citată, însă citația s-a întors cu mențiunea „destinatar decedat”. Din datele primite de la serviciul public de evidența persoanelor de la domiciliul pârâtei B, a rezultat că pârâta a decedat la data de 10.12.2011.

A. Ce va hotărî instanța?

Soluție

Instanța va reține că pârâta a decedat la data de 10.12.2011, înainte de introducerea acțiunii, va invoca din oficiu, excepția lipsei capacității procesuale de folosință  a pârâtei B.  Potrivit art. 34 din Noul Cod civil, aplicabil în cauza de față conform art.5 al.2 din Legea 71/2011, capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile. Totodată art. 35 din Noul Cod civil, capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.

Având în vedere că pârâta a decedat înainte de introducerea cererii care face obiectul dosarului de față, rezultă că, la data de 16 februarie 2012, aceasta nu avea  capacitate de folosință, adică nu avea capacitatea de a avea drepturi și obligații de natură procesuală.
Pentru aceste motive, instanța urmează să admită excepția și să respingă cererea ca atare.

Concluzii

Persoana fizică este o instituție de sine stătătoare, consacrată legislativ ȋn Noul Cod civil, fiind rodul unui ȋndelungat proces de modernizare a legislației românești, de armonizare a acesteia cu reglementările internaționale. De multe ori , utilizarea noțiunilor de persoană fizică ȋn sens juridic, de subiect de drept și personalitate juridică este destul de confuză. Profesorul Constantin Stătescu aprecia că " termenul de "persoană fizică" nu este, poate, cel mai potrivit. Știința dreptului nu studiază omul ȋn integralitatea lui. Ea nu studiază omul din punct de vedere fizic și nici, ȋn ȋntregime, omul privit sub aspect filozofic. Știința dreptului privește oamenii ca participanți la relațiile sociale, și anume, ca participanți la acele raporturi sociale care formează obiect de reglementare pentru norma juridică" . Persoanei fizice i se recunoaște calitatea de a fi titular de drepturi și obligații, deoarece este o ființă rațională, având voință proprie, fiind capabilă să conștientizeze scopurile pe care le urmărește, acțiunile sale , drepturile și obligațiile care ȋi revin.

Ȋn epoca modernă și ȋn contextul unui drept pozitiv al unui stat democratic, orice ființă umană are personalitate juridică prin simplul fapt al nașterii sale. Cu alte cuvinte, este exclus ca un om să fie lipsit de personalitate juridică. Personalitatea umană, anume calitatea de subiect de drept (civil) presupune existența capacității juridice, care este aptitudinea abstractă a subiectului de drept de a avea drepturi și obligații și de a le exercita, respectiv, de a le executa conform legii. Calitatea de subiect de drept este recunoscută oricărei persoane fizice fără discriminări, ȋngrădirile capacității juridice fiind doar cu caracter excepțional și numai ca măsură de protecție a persoanei fizice. Persoana fizică trebuie pusă ȋn relație cu statul, cu sistemul de drept, ȋn ansamblul său , dar și cu ramura specifică de drept.

Ȋn domeniul dreptului civil, aceasta exprimă aptitudinea subiectului de drept civil de a avea drepturi subiective civile și obligații civile și de a le executa ȋn limitele și condițiile stabilite de dreptul civil obiectiv.

Ȋntre calitatea de subiect de drept civil și capacitatea juridică civilă există o legătură organică; nu poate exista subiect de drept civil fără capacitate civilă, iar capacitatea civilă presupune existența subiectului de drept civil. Cu toate acestea, ele sunt și rămân, prin natura lor, două concepte distincte. Titularul de drepturi și obligații civile se numește subiect de drept civil, iar vocația lui de a participa la raporturi juridice civile ȋși găsește exprimarea prin noțiunea de capacitate civilă. Ȋn timp ce ființa umană este o realitate naturală, subiectul de drept este expresia unei abstractizări juridice. Persoana fizică accede la calitatea de subiect de drept, deci are vocația de a fi titulară de drepturi și de obligații prin investirea ei cu capacitate juridică. Altfel spus, capacitatea este o constantă a personalității umane, iar drepturile și obligațiile reprezintă partea variabilă a acesteia, fiind diferențiate și condiționate ȋn exercițiul lor .

Capacitatea civilă este o parte a capacității juridice și este definită ca aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile civile și de a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice. „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor" și se compune din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Capacitatea de folosință tinde ca sferă de cuprindere, ȋnsă fără să fie egală și identică, către personalitatea juridică, ȋn timp ce capacitatea de exercițiu apare ca un mijloc tehnic de explicare a funcționării ideii de personalitate juridică aplicată la situații particulare ȋn care se găsește persoana umană (minoritate, lipsa discernământului, statut social, sex etc.)

Prin prisma corelației care există ȋntre ele, capacitatea de folosință este premisa necesară și obligatorie a capacității de exercițiu. Persoana fizică nu poate avea capacitate de exercițiu fără a avea, ȋn prealabil, capacitate de folosință. Capacitatea de folosință exprimă ȋnsăși esența calității omului de a fi subiect individual de drept civil, ea prefigurează potențial, adică toate drepturile pe care le poate dobândi o persoană fizică. Ea nu se confundă cu aceste drepturi ci exprimă doar aptitudinea generală, abstractă de a le dobândi. Caracterele juridice ale capacității de folosință sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea și universalitatea – ele ȋși găsesc consacrarea ȋn Noul Cod civil.

Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice se rezumă la drepturile și obligațiile pe care le poate avea o astfel de persoană ȋn cadrul raporturilor de drept civil. Nu vom lua ȋn considerare drepturile și obligațiile pe care persoana le poate avea ȋn cadrul altor raporturi civile (de drept constituțional, administrativ, de muncă, de protecția mediului etc). Totodată, vom exclude drepturile prohibite de lege prin îngrădirile aduse capacității de folosință.

De regulă, “capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei (…)“. Data nașterii persoanei fizice este momentul dobândirii capacității de folosință a acesteia. Însă, nașterea nu este o condiție suficientă, este necesar ca copilul să se nască viu. Potrivit Noului Cod civil , capacitatea de folosință îi este recunoscută copilului de la data concepției. Această capacitate anticipată de folosință este provizorie și urcă până în momentul concepției, fiind preexistentă nașterii. Copilul conceput va fi considerat născut ori de câte ori este vorba de drepturile sale.

Potrivit art.29 alin.(1) din noul Cod civil, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosință decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege . Principiul în materie: capacitatea este regula, incapacitatea excepția. Incapacitatea de folosință înseamnă practic o diminuare a personalității juridice. Ea este iremediabilă (actul nu poate fi îndeplinit în niciun mod- nici de incapabilul ȋnsuși, nici prin reprezentare).

Ȋn general, vârsta nu are nicio influență asupra capacității de folosință, afectând doar capacitatea de exercițiu. Ȋn același timp, bolile mintale sau fizice nu antrenează, ȋn principiu, incapacități de folosință; ele nu ȋmpiedică bolnavii să dobândească drepturi și obligații. Sub acest aspect, legea civilă este mai liberală decât cea din alte ramuri de drept. Totodată, incapacitățile sancțiune sunt fie ȋngrădiri ale capacității de folosință, cu caracter de pedeapsă penală, fie ȋngrădiri cu caracter de sancțiune civilă.

Ȋn ceea ce privește sancțiunea incapacităților de folosință, nulitatea va fi abolută sau relativă ȋn funcție de interesul ocrotit de norma juridică care stabilește o anumită incapacitate.

Personalitatea juridică a persoanei fizice, ȋn sens juridic ȋncetează prin moartea persoanei umane. La data morții persoanei umane se stinge și persoana fizică ȋn sens juridic.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice ȋncetează odată cu ȋncetarea ȋnsăși a existenței (ființei) acestei persoane. Data (momentul) morții omului marchează sfârșitul capacității sale de folosință, a calității sale de subiect de drept civil. Deci, sfârșitul capacității de folosință este fixat ȋn momentul morții. Deși, aparent este simplu de stabilit momentul morții, ȋn realitate sunt situații ȋn care acest lucru este discutabil. Moartea este ȋn primul rând o moarte biologică dar, ȋn contextul dreptului, putem ȋntâlni și forma unei morți juridice.

Ȋn cazul morții fizic constatate, data morții se completează ȋn actul de deces pe baza datei ȋnscrisă ȋn certificatul medical constatator al decesului. Actul de deces este ultimul act de stare civilă care privește persoana și va cuprinde numele și prenumele persoanei decedate, locul și data decesului. Această ultimă mențiune marchează data (anul, luna, ziua) ȋncetării capacității de folosință a persoanei.

Dreptul pozitiv cunoaște instituția declarării judecătorești a morții. Această instituție juridică este reglementată prin norme de excepție datorită delicateții subiectului și presupune o procedură de durată și destul de complicată. Este vorba de o moarte juridică, pentru că aceasta este dincolo de directa și biologica constatare a morții persoanei umane. Această moarte juridică generează și mai multe probleme când, ulterior declarării sale judecătorești, este infirmată prin apariția "mortului", situație ȋn care, se aplică, de regulă, principiul retroactivității – resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Soluțiile dreptului pozitiv diferă de la un stat la altul, ȋnsă, potrivit dreptului nostru pozitiv are relevanță criteriul bunei credințe, atât pentru cazul ȋn care soțul rămas ȋn viață dar care s-a recăsătorit și pentru care s-a instituit o excepție, potrivit căreia, cea de a doua căsătorie nu se desființează ca urmare a "reȋnvierii" primei căsătorii, iar soțul recăsătorit nu va fi considerat vinovat de infracțiunea de bigamie, cât și ȋn situația moștenitorilor persoanei declarate moarte care au venit la succesiune și care ulterior au ȋnstrăinat drepturile dobândite pe această cale.

Declararea judecătorească a morții persoanei fizice este instituția de drept civil ȋn virtutea căreia persoana fizică care lipsește timp ȋndelungat de la domiciliul său poate fi declarată moartă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață.

Declararea judecătorească a morții poate fi cerută și ȋn două cazuri speciale:

1) ȋn situația celui dispărut ȋn ȋmprejurări deosebite precum: inundațiile, cutremurul, catastrofe de cale ferată ori aeriană, naufragiul, ȋn cazul unor fapte de război sau ȋntr-o altă ȋmprejurare asemănătoare ce ȋndreptățește a se presupune (prezuma) că o persoană a ȋncetat din viață, iar de la producerea ȋmprejurării deosebite au trecut cel puțin 6 luni.

2) ȋn situația ȋn care este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta ȋmplinirea vreunui termen de la dispariție.

Data prezumată a morții celui dispărut este cea stabilită prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă. Data morții prezumate, stabilită de către instanța de judecată, are ȋnsă, un caracter relativ.

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleași efecte juridice ca și moartea fizic constatată: ȋncetarea capacității de folosință a persoanei fizice, ȋncetarea existenței persoanei fizice, ca subiect de drept civil și ca subiect ȋn alte ramuri de drept. Totodată, ȋncetând capacitatea de folosință, ȋncetează căsătoria, drepturile viagere (uzufructul viager, renta viageră), drepturile și obligațiile intuitu personae, se deschide succesiunea (data morții determinând capacitatea succesorală a moștenitorilor).

Prezumția stabilită prin hotărârea instanței că cel declarat mort a ȋncetat din viață la o anumită dată, poate fi oricând răsturnată demonstrându-se că persoana declarată moartă este ȋn viață, trăiește. Ȋn acest caz, presoana reapărută poate cere anularea hotărârii declarative de moarte. Legiuitorul român a adăugat un nou caz al anulării unei hotărâri declarative de moarte și anume: cazul ȋn care " se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort."

Procedura anulării presupune intentarea unei acțiuni de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte ȋn cazul ȋn care persoana este ȋn viață sau se ȋnfățișează certificatul de deces al celui declarat mort. Acțiunea poate fi introdusă oricând, de orice persoană interesată, indiferent dacă a luat parte sau nu la procesul declarării morții. Competența soluționării cererii aparține instanței care a pronunțat hotărârea declarativă de moarte. Judecarea cererii se face de urgență, cu citarea persoanelor care au fost părți ȋn procesul de declarare a morții și cu participarea procurorului.

Acțiunea ȋn anularea hotărârii declarative de moarte este imprescriptibilă.

Dispozitivul hotărârii definitive de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte se comunică serviciului de stare civilă ȋn vederea anulării ȋnregistrării, iar judecătorul este ținut să ceară notarea ȋn cartea funciară dacă ȋn patrimoniul persoanei există bunuri imobile.

Anulându-se hotărârea declarativă de moarte se ȋnlătură ȋncetarea capacității de folosință a persoanei. Anularea hotărârii de declarare a morții produce efecte retroactive astfel ȋncât persoana va fi considerată că a fost tot timpul ȋn viață. Din acest motiv, vor renaște toate drepturile și obligațiile avute ȋnainte de a produce efecte hotărârea declarativă de moarte. Succesiunea sa va fi considerată că nu s-a deschis, iar căsătoria sa va fi considerată că nu a ȋncetat .

Dacă persoana declarată moartă este ȋn viață, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea produce efecte atât ȋn dreptul civil, cât și ȋn alte ramuri de drept.

ANEXE

ACTE DE STARE CIVILĂ

ANEXE

ACTE DE STARE CIVILĂ