Caile de Atac Extraordinare In Procesul Penal
CAPITOLUL I : PROCESUL PENAL ÎN ROMÂNIA
Sistemul de principii fundamentale și scopul procesului penal
În abordarea noțiunii de sistem al principiilor fundamentale ale procesului penal trebuie ținut seama de cunoașterea elementelor componente ale acestuia și de interdependența dintre aceste principii și realizarea scopului procesului penal.
Finalitatea pe care o au regulile de bază ale procesului penal face ca ele să poată fi reunite într-un sistem în care organele judiciare înfăptuiesc politica penală a statului nostru.
În țara noastră, după 1989, s-a manifestat o tendință de perfecționare a acestui sistem, care va trebui să capete o structură corespunzătoare noilor realități sociale. În desfășurarea procesului penal vor fi călăuzitoare principii fundamentale noi, îmbogățindu-se în conținut și esență actualele reguli de bază ale acestei activități sociale.
Împlinirea acestui deziderat a debutat prin modificările aduse în această materie prin Legea nr.32/1990, continuându-se prin adoptarea Constituției din 1991.
Prin Legea nr.32/1990 a fost introdus în Codul de procedură penală un principiu nou: „Respectarea demnității umane”.De asemenea au fost îmbogățite în conținut și esență prin noua Constituție și prin o serie de legi, principiile garantării libertății persoanei și garantării dreptului de apărare.
În Constituție sunt prevăzute principii fundamentale noi care stau la baza activității judiciare penale : prezumția de nevinovăție, egalitatea în procesul penal, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la înscrierea prezumției de nevinovăție, între principiile fundamentale ale procesului penal, Ion Neagu a pledat în scris în mai multe lucrări și pledoaria sa a primit o consacrare atât constituțională cât și în Codul de procedură penală. De asemenea se apreciază că se poate vorbi și de principiul garantării dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, modificată prin Legea nr.345/2004 pentru aprobarea retragerii rezervei formulate de România la art.5 din respectiva Convenție.
Întrând în vigoare în iunie 1994, prin Constituția României, Convenția a devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar. România a ratificat dispozițiile facultative ale art.25 (dreptul la protecția individuală) și art.46 (judecata obligatorie a Curții), ceea ce a determinat corelarea principiilor fundamentale ale procesului penal cu dispozițiile Convenției.
Alături de înscrierea în lege a unor principii noi, se impune și adoptarea unor dispoziții noi în legătură cu diversele instituții procesuale pe care Codul de procedură penală le cuprinde, atât în partea generală, cât și în partea specială.
Astfel, este evident că fără a se adăuga nimic suplimentar la textele care consacră în prezent principii cum ar fi legalitatea, aflarea adevărului sau rolul activ, există un teren extrem de întins ca instituțiile specifice să fie mult îmbunătățite. Acest domeniu este vast și acțiunea de perfecționare se poate manifesta, dar este de asemenea și foarte complex, motiv pentru care nu poate fi abordat global în acest cadru.
Având în vedere cele de mai sus se poate concluziona că „procesul penal român actual cunoaște următoarele principii fundamentale : principiul legalității procesuale, prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului, principiul oficialității, rolul activ al organelor judiciare penale, garantarea libertății persoanei în procesul penal, respectarea demnității umane, garantarea dreptului de apărare, egalitatea persoanelor în procesul penal, operativitatea procesului penal, limba în care se desfășoară procesul penal și folosirea limbii oficiale prin traducător, garantarea dreptului la un proces echitabil.”
În literatura de specialitate, s-a subliniat că scopul imediat, direct al procesului penal este unitar, întrucât ocrotește două categorii de interese :
a) interesele publice – cerința ca orice infracțiune să fie la timp și complet constatată, iar cel care a comis o infracțiune să fie pedepsit.
b) interesele personale – cerința ca nici un nevinovat să nu fie tras la răspundere penală, iar cel vinovat să răspundă numai în măsura vinovăției sale
Prin realizarea scopului imediat, procesul penal urmărește un alt scop, care este mediat, având un caracter social-politic, și anume : apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei și a drepturilor și libertăților acesteia, prevenirea infracțiunilor, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.
Aspecte legate de dispozițiile Constituției României ca izvoare de drept
procesual penal
Noțiunea de izvor de drept poate fi determinată în sens material și în sens formal.
În sens material, prin izvoare de drept înțelegem condițiile materiale de existență a societății. Rezultă că dreptul este determinat de baza economică, dar, apreciem noi, și de factorii politic și social.
În sens formal, izvoarele dreptului procesual penal sunt normele juridice care reglementează desfășurarea procesului penal, drepturile și obligațiile organelor judiciare, ale părților și ale altor persoane chemate să participe la realizarea procesului penal, actele ce pot fi încheiate și măsurile
ce pot fi luate în vederea soluționării legale a cauzelor penale.
Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal sunt: Constituția, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă, Codul civil, Codul penal, Codul familiei, legile speciale, unele convenții internaționale.
Constituția
Ca izvor al tuturor ramurilor de drept, pentru dreptul procesual penal, Constituția stabilește regulile cu caracter general, care pot și trebuie să fie aplicate pentru înfăptuirea justiției penale.
În unele prevederi ale Constituției, sunt indicate chiar măsuri concrete cu caracter procesual sau sunt asigurate: inviolabilitatea domiciliului, corespondenței, imunitatea parlamentarilor și a Președintelui țării; dreptul de a utiliza căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești; de a folosi interpret când persoana implicată în proces nu cunoaște limba română; se garantează dreptul la apărare pe tot parcursul procesului penal.
Actuala Constituție a României este forma republicată a Constituției din 1991, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, revizuită prin Legea nr.429/2003, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin hotărârea Curții Constituționale nr.3/ 22 octombrie 2003.
Dintre normele constituționale care sunt izvoare ale dreptului procesual penal menționăm art.16, în care se arată : “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” Așadar, potrivit Constituției țării noastre, toți cetățenii sunt egali în fața legii și deci și în fața legii procesual penale.
De asemenea, izvor al dreptului procesual penal este și norma constituțională conținută în art.23, în care se arată că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.În acest articol din Constituție sunt cuprinse reglementări amănunțite privind reținerea și arestarea ca măsuri procesual penale.
Un alt izvor al dreptului procesual penal îl constituie și art.27 pct.1 din Constituție. Consacrând inviolabilitatea domiciliului, Constituția arată că nimeni nu poate pătrunde în locuința unei persoane fără învoirea acesteia. La pct.2 lit.a, b, c, și d sunt arătate situațiile în care se poate deroga de la prevederile pct.1.
Funcțiile procesului penal
În cadrul procesului penal sunt realizate funcții specifice. Prin funcții procesual penale înțelegem căile, direcțiile sau orientările de desfășurare a activității procesuale.
În procesul penal modern deosebim trei funcții de bază :
a) Funcția acuzării (a învinuirii) care este exercitată și realizată , în principal de procuror prin promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăriri penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată, susținerea acuzării în fața instanței de judecată, formularea concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac, etc.
Funcția de acuzare poate fi definită ca imperativă în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca direcție de activitate reglementată de lege a subiecților acuzării (procurorul, partea vătămată), abilități cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă și întemeierea răspunderii penale a inculpatului.
Procurorul participă la ședința judiciară în calitate de exponent al funcției de acuzare. Acuzatorul trebuie să demonstreze în fața judecății temeinicia acuzării.La realizarea acestei funcții contribuie și partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe pozițiile acuzării.
Rolul părții vătămate sporește în cazuri de acuzare particulară sau privată. Urmărirea penală începe în baza plângerii părții vătămate.
b) Funcția apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se drepturile procesuale. Apărarea – activitatea procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor și intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, precum și a reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale.
La aceasta se adaugă și contribuția organului judiciar, care prin atitudinea sa activă și în baza principiului oficialității asigură respectarea, garantarea și exercitarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistență juridică calificată sau reprezintă părțile în proces, potrivit condițiilor prevăzute de lege.
Funcția de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea și exercitarea dreptului de apărare,drept recunoscut învinuitului, inculpatului și oricărei alte părți în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere de asistență juridică a altor persoane în toate fazele procesului penal sau de condamnare a inculpatului.
Funcția soluționării cauzei penale aparține, în condițiile și limitele legii, numai instanței de judecată. Astfel, soluționarea prpriu-zisă care are loc în faza judecării, este o funcție realizată exclusiv de instanța de judecată prin pronunțarea definitivă de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului.
Realizarea funcțiilor sunt diametral opuse în procesul penal de acuzare și constituie condiția stabilirii adevăratului obiectiv de către instanța de judecată, care depășește interesele părților și urmărește înfăptuirea funcției proprii, soluționării cauzei penale.
Alte funcții relevate de specialiștii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de realizare a funcțiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare.În procesul penal se disting următoarele funcții auxiliare:
funcția de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de instanța de judecată ( legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau refuzul de a începe urmărirea penală)
funcția soluționării acțiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat de infracțiune
funcția de furnizare a probelor, care este legată de declarațiile unui martor, de prezentarea concluziilor de către experți
funcția de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecți, care într-un fel sau altul, înlesnesc soluționarea cauzei penale ( chemarea specialistului pentru acordarea ajutorului la administrarea probelor)
funcția de educație și de prevenire, care poate fi demonstrată parțial prin următorul exemplu : o ședință de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecție de morală și educație cu mult mai eficient decât o lecție pregătită și ținută anume în acest scop.
Din cele de mai sus, reiese că funcțiile procesului penal au un caracter corelativ, se pătrund reciproc și nu se limitează numai la acă exclusiv de instanța de judecată prin pronunțarea definitivă de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului.
Realizarea funcțiilor sunt diametral opuse în procesul penal de acuzare și constituie condiția stabilirii adevăratului obiectiv de către instanța de judecată, care depășește interesele părților și urmărește înfăptuirea funcției proprii, soluționării cauzei penale.
Alte funcții relevate de specialiștii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de realizare a funcțiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare.În procesul penal se disting următoarele funcții auxiliare:
funcția de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de instanța de judecată ( legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau refuzul de a începe urmărirea penală)
funcția soluționării acțiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat de infracțiune
funcția de furnizare a probelor, care este legată de declarațiile unui martor, de prezentarea concluziilor de către experți
funcția de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecți, care într-un fel sau altul, înlesnesc soluționarea cauzei penale ( chemarea specialistului pentru acordarea ajutorului la administrarea probelor)
funcția de educație și de prevenire, care poate fi demonstrată parțial prin următorul exemplu : o ședință de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecție de morală și educație cu mult mai eficient decât o lecție pregătită și ținută anume în acest scop.
Din cele de mai sus, reiese că funcțiile procesului penal au un caracter corelativ, se pătrund reciproc și nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.
Sistemul acțiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii : urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanță și executarea sentinței.
Fazele facultative ale procesului penal sunt : examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac; examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac.
Elemente definitorii ale procesului penal
Pentru a înțelege cât mai bine noțiunea de proces penal se impun a fi analizate principalele trăsături ale acestuia, după cum urmează:
a) procesul penal este o activitate;
b) activitatea este reglementată de lege;
c) activitatea se realizează într-o cauză penală;
d) activitatea se realizează de diverși subiecți procesuali.
Infracțiunea constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal reprezintă obiectul juridic al acestuia.
La desfășurarea procesului penal participă organele judiciare, părțile și alte persoane.
Organele judiciare sunt:
a) în faza de urmărire penală: organele de cercetare penală; procurorul;
b) în faza de judecată: instanța de judecată; procurorul.
Părțile sunt: învinuitul sau inculpatul; partea vătămată; partea civilă; partea responsabilă civilmente.
Alte persoane sunt: martorul, expertul, interpretul, grefierul etc.
Activitatea procesuală trebuie să se desfășoare într-un timp cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii (respectând astfel principiul operativității procesului penal) pentru a se putea constata în mod complet faptele ce constituie infracțiuni.
Constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni reprezintă un prim scop al procesului penal.
Al doilea scop al activității procesuale își propune ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În sfârșit, ultimul deziderat al scopului general al procesului penal este de „educare a cetățenilor în spiritul respectării legilor”. Atât modul de desfășurare a procesului penal, cât și pedepsele aplicate în cadrul acestuia au și valențe educative, în sensul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni și reeducării, respectiv formarea unei atitudini corecte față de lege din partea indivizilor, ca membri ai colectivității umane.
Procesul penal și drepturile fundamentale ale individului – CEDO
Instanța europeană are tendința permanentă de a analiza mai strict respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil în materie penală. Explicația este evidentă și este susținută de implicațiile foarte importante pe care la poate produce o procedură penală, spre deosebire de una civilă, chiar și atunci când sancțiunea penală este ordin pecuniar. Tot astfel au gândit și autorii textului Convenției Europene a Drepturilor Omului, care au inclus în structura art. 6 două paragrafe destinate a proteja cu o doză mai mare de rigurozitate drepturile procesuale ale inculpaților.
Aceste drepturi procesuale ale inculpaților care trebuie respectate pentru a avea parte de un proces echitabil sunt :
Prezumția de nevinovăție.
Poate cea mai veche și cea mai celebră dintre garanțiile procedurale în materie penală, prezumția de nevinovăție este definită în art. 6 § 2 din Convenție în formularea sa clasică: „orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal.”
Ca o consecință a principiului in dubio, pro reo, prezumția de nevinovăție implică dreptul inculpatului la tăcere, precum și facultatea, dar nu și obligația, de a furniza proba în apărarea sa. În opinia Curții, dreptul al tăcere al celui acuzat de comiterea unei infracțiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza să vorbească fără a putea fi sancționat în vreun fel pentru aceasta. Aceasta nu presupune că tăcerea acuzatului nu poate fi socotită o probă, alături de altele, însă presupune că tăcerea nu poate fi interpretată ca recunoaștere și nu poate fi sancționată penal, disciplinar sau contravențional.
Spre exemplu, Curtea a condamnat Marea Britanie pentru că, după arestarea a trei persoane, membrii IRA, li s-a cerut acestora să spună care le este alibiul pentru perioada de timp în care avusese loc un atentat cu bombă. Cum aceștia au refuzat să spună ceva, cei trei au fost condamnați pentru refuzul de oferi informații poliției la câte 6 luni de închisoare, ceea ce echivalează cu violarea dreptului lor la tăcere.
De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanică, al oricărei persoane de a nu putea fi obligat să depună mărturie contra ei-însăși. Rațiunea principală a acestei reguli este aceea de evita abuzurile autorităților cu scopul de a obține recunoașterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul că o persoană nu poate contribui la propria incriminare nu presupune însă că acesta nu poate fi subiect al coerciției cu scopul de a obține probe care există independent de voința acuzatului, în condițiile în care astfel de mijloace coercitive – percheziție, prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc. – sunt utilizate în cadrul unor proceduri care să garanteze lipsa arbitrariului.
2. Asistența juridică obligatorie și principiul liberei alegeri a avocatului
Codul de procedură penală stabilește câteva cazuri când asistența juridică este obligatorie, printre care și situația când acuzatul este reținut sau arestat preventive. Asistența juridică este obligatorie pe toata durata acestei măsuri, nu numai în anumite momente cum ar fi prezentarea materialului de urmărire penală.
Potrivit art. 197 alin. 2 C.p.p., sancțiunea încălcării acestei norme este nulitatea absolută a actelor de procedură întocmite ilegal. Regula se regăsește în general în practica instanțelor de judecată. Astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că “ascultarea inculpatului cu ocazia arestării preventive fără a fi asistat de un apărător și desemnarea apărătorului din oficiu numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin.2 C.p.p , cauza neputând fi judecată de instanța sesizată, care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăriri penale”.
La lit.c a art.6 paragraful 3 din Convenție se instituie dreptul oricărui acuzat de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales, iar, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să îi fie numit un avocat din oficiu.
Strâns legat de procedura echitabilă și de dreptul la apărare în sens larg, dreptul la asistență juridică este unul dintre aspecte fundamentale ale unui proces echitabil.
Problema impunerii obligativității asistenței juridice și în faza de urmărire ,de către Convenție, a fost mult timp nerezolvată în jurisprudență. Comisia a estimat doar faptul că asistența juridică se impune și în faza de urmărire în situația în care administrarea probelor are loc doar în această fază.Curtea a intervenit ulterior și a precizat că dreptul la asistență juridică există, în materie penală, încă de la stadiul anchetei preliminare efectuate de poliție. Soluția este logică pentru că, de multe ori, declarațiile inițiale ale suspectului determină tot cursul procedurii care urmează. Ca și consecință, Curtea a considerat că lipsirea unui suspect arestat pentru primele 48 de ore de asistență juridică de către autoritățile britanice, constituie o violare a art. 6. Dreptul la asistență juridică există, în opinia Curții, și atunci când inculpatul nu participă voluntar la audiență..
Din această analiză a textului se poate desprinde faptul că acesta conține trei drepturi ale acuzatului: de a se apăra singur, de a-și alege un apărător sau de a primi unul din oficiu. Opțiunea între cele trei alternative îi aparține acuzatului, însă, în opinia inițială a Curții, dreptul său la opțiune poate suporta anumite limitări.
3. Dreptul de a fi informat asupra acuzării
Potrivit art. 6 § 3, lit. a orice persoană are dreptul de a fi informată, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o cunoaște și într-o manieră detailată, cu privire la natura și cauza acuzației îndreptate împotriva sa, prevedere logică înscrisă în Convenție cu scopul de a asigura respectarea cât mai riguroasă a egalității armelor, al cărui element este. Dacă Convenția nu implica neapărat dreptul de i se furniza acuzatului toate actele dosarul, cel puțin notificarea faptului că este acuzat trebuie să îi fie făcută. Actul de acuzare joacă un rol determinant în procesul penal: plecând de la semnarea acestuia inculpatul este oficial avizat de fundamentele juridice și de fapt ale reproșurilor sociale îndreptate contra sa.
Informarea acuzatului trebuie să se facă în cel mai scurt timp, după textul Convenției. De asemenea, informarea inculpatului trebuie făcută într-o limbă pe care o înțelege, însă s-a decis că art. 6 este respectat și atunci când documentele sunt comunicate într-o limbă pe care o înțelege avocatul inculpatului. Obligația de informare are ca obiect atât natura – adică faptele „materiale” care i se reproșează – cât și cauza acuzării – noțiune prin care se înțelege încadrarea juridică a faptei. Punctul de la care statul are obligația informării imediate a inculpatului este acela de la care există o acuzație oficială împotriva persoanei în cauză. Acest moment pare să fie determinat după alte criterii decât cu privire la momentul de la care se socotește termenul rezonabil al procedurii penale.
Probleme mai delicate apar în situațiile în care are loc o schimbare a încadrării juridice a faptei în cursul fazei de judecată. În condițiile în care statele respectă destul de riguros drepturile procesuale ale inculpatului, prevăzând în legislația națională obligația judecătorului de a pune în discuție noua calificare a faptei, Curtea a fost rar sesizată cu astfel de situații. Totuși, o speță rezolvată la Strasbourg merită o atenție suplimentară.
4. Dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare apărării
Art. 6 paragraful 3, lit. b vine să consacre explicit în materie penală dreptul la apărare, arătând că orice acuzat are dreptul să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea. Regula poate fi dedusă pe cale de interpretare din art. 6 paragraful 3, lit. c care vorbește de dreptul oricărui acuzat la „asistența” unui avocat și nu la „numirea” apărătorului. Asistența efectivă este greu de realizat dacă nu există anumite facilități pentru pregătirea apărării.
Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază, ținând cont de complexitatea procedurii și a faptelor imputate celui acuzat, însă statul nu este în culpă atunci când acuzatul nu a solicitat amânarea cauzei pentru a avea timp să-și pregătească apărarea. Referitor la termenele de recurs, jurisprudența fostei Comisii pare destul de neclară. Într-o cauză s-a estimat că un termen de 15 zile pentru recurs este conform cu Convenția, fiind suficient de lung pentru a permite pregătirea recursului, pentru ca ulterior să considere că un termen de 14 zile poate ridica probleme sub aspectul textului analizat aici, cu atât mai mult cu cât termenul nu poate fi prelungit sau suspendat.
În analizarea timpului lăsat pentru apărare, se ține cont nu numai de complexitatea cauzei, ci și de timpul pe care îl are la dispoziție avocatul apărării. Dacă acesta este numit din oficiu, este greu de impus acestuia să își consacre tot timpul disponibil pentru tratarea problemei unui singur client, cu atât mai mult cu cât nu este plătit pentru munca depusă. Pe de altă parte însă, reclamantul nu se poate plânge de faptul că i-a lipsit timpul necesar pregătirii apărării cât timp acesta a fost în culpă, întrucât nu s-a informat la grefa instanței cu privire la data audienței.
Cu privire la facilitățile necesare pentru pregătirea apărării, acestea includ în primul rând dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul său, fapt dedus de către Curte din interpretarea art. 6 paragraful 3, lit. b și lit. c. Dreptul de comunica liber cu avocatul are o importanță deosebită și ridică probleme speciale în situația persoanelor deținute. Pe de altă parte, practica organelor de la Strasbourg este destul de permisivă cu privire la respectarea acestui drept, creându-se o mulțime de limitări acceptabile în ochii Curții și a fostei Comisii. Astfel, s-a decis că dreptul acuzatului de a comunica cu apărătorul nu presupune obligația statului de a muta acuzatul deținut în cel mai apropiat penitenciar de sediul avocatului sau lipsa completă a cenzurii corespondenței adresate avocatului ori supravegherea convorbirilor între deținut și avocat. Curtea pare să fi ajuns la o altă concluzie ulterior, precizând că dreptul acuzatului de a comunica între patru ochi cu avocatul său reprezintă o garanție fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil. Dacă un avocat nu poate vorbi cu clientul său în lipsa oricărei supravegheri sau nu poate primi informații confidențiale de la acesta, asistența sa juridică pierde mult din utilitate, în condițiile în care Convenția vine să garanteze drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii.
În al doilea rând, facilitățile necesare pregătirii apărării impun accesul la dosarul cauzei, astfel încât acuzatul să poată lua toate măsurile necesare pentru a se apăra. Curtea a judecat că exigențele Convenției sunt respectate și atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă avocatul său a putut consulta liber documentele cuprinse în dosar. Este însă inadmisibilă situația în care anumite acte din dosar sunt ținute secrete față de apărare în numele interesului public, atunci când decizia de disimilare a probelor respective este luată de către acuzare.
În fine, s-a pus uneori în discuție faptul de a ști dacă între facilitățile necesare intră și obligația statului de a produce anumite probe cerute de către inculpat. Răspunsul Curții pare să fie pozitiv, acceptând să analizeze problema sub imperiul art. 6 § 3, lit. b, chiar dacă, în speță, a constatat lipsa unei violări a acestui text, pe motiv că expertiza financiar-contabilă solicitată de o persoană acuzată de evaziune fiscală avea șanse mici să demonstreze nevinovăția reclamantului. Totuși, din hotărârea citată se poate înțelege faptul că, atunci când o astfel de expertiză putea să constituie un mijloc eficient de apărare, statul are obligația să o producă.
5. Dreptul de a convoca și interoga martorii
Art. 6 paragraful 3 lit. d consacră dreptul oricărui acuzat de a interoga martorii acuzării, precum și de a obține convocarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și cei ai acuzării.
S-a afirmat că dreptul înscris în textul sus menționat nu este un drept absolut, el neputând să confere inculpatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul național având o marjă largă de apreciere a oportunității și utilității probei, cu condiția ca martorii acuzării să fie convocați cu respectarea acelorași condiții.
Cu privire la martorii acuzării, dreptul de a-i interoga prevăzut expres presupune și dreptul de a fi confruntat cu aceștia. Spre exemplu, s-a decis că o condamnare bazată doar pe declarațiile a doi martori făcute în fața poliției, fără ca inculpatul să fie confruntat cu aceștia, se analizează ca o violare a art. 6 paragraful 3 lit. c. Din această hotărâre se poate desprinde concluzia că, în opinia Curții, dreptul de a fi confruntat cu martorii acuzării nu este absolut, fiind susceptibil de limitări în circumstanțe excepționale.
De asemenea, s-a decis că utilizarea în cursul procedurii doar a declarațiilor victimelor făcute la poliție este admisibilă, în condițiile în care aceste declarații nu au fost probele esențiale ale acuzării, iar infracțiunea în cauză era una de viol și deci aducerea victimelor în fața instanței pentru a repeta declarațiile le putea produce un prejudiciu de ordin moral.
6. Dreptul la un interpret
Art. 6 paragraful 3 lit. e din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de către un interpret dacă nu cunoaște sau nu vorbește limba în care se desfășoară audiența.
Această regulă a apărut din necesitatea de a împiedica orice inegalitate între un acuzat care nu cunoaște limba utilizată și un acuzat care o cunoaște. Condiția de bază este ca cel acuzat să nu cunoască limba procesului sau, chiar dacă o cunoaște pasiv, să nu o vorbească. Aprecierea acestui fapt rămâne în competența instanței naționale, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere controlată de organele de jurisdicție instituite de către Convenție.
În lipsa unei jurisprudențe explicite în acest sens, doctrina a subliniat faptul că ignorarea limbii procedurii trebuie să aparțină celui acuzat. Refuzul acordării dreptului la un interpret nu poate fi justificat prin aceea că avocatul acestuia cunoaște și vorbește limba în cauză.
Asistența oferită de către interpret trebuie să fie gratuită. Curtea precizează că textul Convenției nu trebuie interpretat în sensul în care acesta ar impune doar o avansare a cheltuielilor de către stat, ci gratuitatea trebuie să fie totală și independentă de finalitatea procedurii judiciare angajate contra acuzatului.
Gradele de jurisdicție
În vederea aflării adevărului, procesul penal parcurge un drum complet și anevoios. În multe situații, scopul procesului penal nu poate fi atins printr-o singură judecată, care, ca orice activitate umană, poartă cu sine riscul unei erori. De aceea, în vederea filtrării cât mai perfecte a adevărului, legea procesual penală reglementează judecarea cauzelor penale, în mod succesiv, prin anumite trepte de jurisdicție, de grade diferite. Ca atare, judecarea cauzelor penale se realizează într-un sistem dispus în scară, fiecare treaptă realizându-se în fața unei instanțe de grade diferite.
Sistemul nostru procesual penal cunoaște, în prezent, trei grade de jurisdicție:
a) judecata în primă instanță;
b) judecata în apel;
c) judecata în recurs.
Trebuie făcută, însă, deosebirea între gradele de jurisdicție ale sistemului procesual, menționate mai sus, și gradele de jurisdicție pe care le poate parcurge o anumită cauză penală. Astfel, sunt situații, expres prevăzute de lege, când unele cauze parcurg una, două sau trei grade de jurisdicție. Acest lucru nu este obligatoriu, fiind posibil ca hotărârea să rămână definitivă după judecata în primă instanță (când hotărârea primei instanțe este legală și temeinică).
Judecata în primă instanță
Potrivit art. 317, judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanței, iar în caz de extindere a procesului penal, și la fapta și persoana la care se referă extinderea.
Obiectul judecății se limitează la fapta, dar nu și la încadrarea juridică care a fost dată faptei prin actul de sesizare, astfel că instanța poate schimba încadrarea juridică în raport cu noile probe administrate.
Practica judiciară a demonstrat că în obiectul judecății intră toate faptele descrise în partea expozitivă a rechizitoriului, chiar dacă în dispozitivul rechizitoriului nu s-a menționat expres trimiterea în judecată a inculpatului pentru aceste fapte, întrucât instanța este sesizată prin întregul cuprins al rechizitorului și nu numai prin dispozitivul acesteia.
La judecarea unei cauze penale, în afara instanței, mai poate participa și procurorul. Participarea procurorului la judecata în primă instanță este obligatorie sau facultativă, în funcție de cauză.
Astfel, potrivit art. 315, procurorul este obligat să participe la ședințele de judecată ale judecătoriilor în următoarele situații:
– în cauzele în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu;
– în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare;
– în cauzele în care unul dintre inculpați se află în stare de detenție;
– în cauzele în care unul dintre inculpați se află în una din situațiile prevăzute de art. 171, alin 2 (minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când este supus măsurii de siguranță a internării medicale sau obligării la tratament medical, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege);
– în cauzele în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.
La ședințele de judecată privind alte infracțiuni, procurorul participă numai atunci când consideră necesar.
Măsuri premergătoare ședinței de judecată
Scopul măsurilor premergătoare ședinței de judecată este acela de a pune cauza în faza de judecată la prima înfățișare (primul termen de judecată). Aceste măsuri se dispun, de regulă, de către președintele completului de judecată sau de către unul dintre judecătorii completului.
Pentru reprezentarea pe complete și pentru stabilirea primului termen de judecată, dosarele nou formate vor fi transmise, după înregistrare, instanței, persoanei desemnate cu reprezentarea aleatoare a cauzelor.
Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de președintele sau unul dintre judecătorii completului de judecată care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzei.
După ce a primit cauza spre judecare, completul de judecată ia măsurile necesare pentru asigurarea apărării, iar în caz de asistență juridică obligatorie, desemnează un apărător. De asemenea, președintele completului de judecată ia măsuri pentru întocmirea listei cauzelor din ședința care are loc în ziua respectivă și pentru afișarea acestei liste cu cel puțin 24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea listei se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți și celor cu privire la care legea prevede ca judecarea se face de urgență.
Ședința de judecată în primă instanță poate fi împărțită în mai multe etape: a) începutul judecății; b) cercetarea judecătorească; c) dezbaterile; d) ultimul cuvânt al inculpatului.
Judecata în apel
Pentru exercitarea căii de atac a apelului, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) hotărârea judecătorească să fie dată în primă instanță;
b) hotărârea să nu fie definitivă;
c) legea să nu interzică atacarea hotărârii;
d) să existe un titular legal al apelului, iar acesta să aibă interesul să-l folosească și să-și manifeste intenția în acest sens;
e) apelul să fie declarat în forma și termenul prevăzute de lege. Potrivit art. 361, sentințele pot fi atacate cu apel.
Nu pot fi atacate cu apel: a) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel; b) sentințele pronunțate de Secția penală a Curții Supreme de Justiție; c) sentințele de dezînvestire; d) sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; e) sentințele pronunțate de tribunalele militare privind infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, precum și cele privind
reabilitarea. Potrivit art. 262, persoanele care au dreptul să facă apelul sunt: a) procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă. Apelul procurorului în ceea ce privește latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se exercită din oficiu; b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă. Împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel și în ceea ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în ceea ce privește latura penală; d) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; e) martorul, expertul, interpretul și apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură ori printr-un act al instanței. Apelul trebuie declarat într-un termen fix, strict determinat de lege.
Astfel, potrivit art. 363, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.
Momentul de la care curge termenul de apel este diferit, în funcție de titularul dreptului de apel, astfel:
– cu privire la procuror, dacă acesta a participat la dezbateri, termenul de apel curge, pentru acesta, de la pronunțarea hotărârii, iar dacă nu a participat la dezbateri, termenul curge de la data înregistrării la parchet a adresei de trimitere a dosarului (după redactarea hotărârii, instanța este obligată să trimită, de îndată, dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel);
– cu privire la părți, termenul de apel curge de la data pronunțării hotărârii, dacă acestea au fost prezente, și de la data comunicării hotărârii, dacă au fost absente;
– cu privire la martor, expert, interpret sau apărător, care formulează cereri de pretenții referitoare la cheltuielile judiciare ce le revin, termenul de apel începe să curgă imediat după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în termen de 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza (art. 363, alin. 4);
– pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței, apelul poate fi declarat cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței.
Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, dacă este cazul, a momentului final. Astfel, dacă ultima zi a termenului de apel este zi nelucrătoare (duminică, sărbătoare legală etc.), are loc o prorogare legală, în sensul că termenul va expira la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează. titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot imputa este repus în dreptul din care fusese decăzut, după expirarea termenului de apel .
Pentru ca repunerea în termen să poată opera, se cer îndeplinite următoarele condiții: apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege; întârzierea în declararea apelului să fi fost detereminată de o cauză temeinică de împiedicare; cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile
Legea procesual penală permite renunțarea la apel. Renunțarea expresă este declarația prin care un subiect procesual îndreptățit să facă apel arată, în mod explicit, că nu înțelege să se folosească de acest drept.
Potrivit art. 368, facultatea de a renunța în mod expres la apel este recunoscută părților. Astfel, toate persoanele cărora le este deschisă calea de atac a apelului, pot renunța la dreptul de a o folosi. Condițiile renunțării la apel sunt: voința de a renunța la apel să se exprime, în modul prevăzut de lege, în intervalul cuprins între data pronunțării sentinței și data expirării termenului de apel; renunțarea trebuie făcută expres, adică în termeni neechivoci sau nelegați de îndeplinirea
anumitor condiții.
Declarația de renunțare la apel se poate face în scris sau oral. Asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.
Renunțarea sau revenirea asupra renunțării se pot face personal de părți sau prin mandatar special. Potrivit art. 369, până la încheierea dezbaterilor la instanța de apel, oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat. Retragerea apelului poate fi totală sau parțială (numai cu privire la latura civilă sau la latura penală).
Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel.
Reprezentanții legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă.
Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat.
Judecata în recurs
În sistemul căilor ordinare de atac, recursul urmează apelul, fiind considerat cel de-al treilea grad de jurisdicție. Recursul este o necesitate organică pentru orice sistem procesual penal.
Potrivit legislației în vigoare, unele sentințe nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac ordinară împotriva acestor hotărâri date în primă instanță fiind recursul, care în aceste situații reprezintă al doilea grad de jurisdicție și ultimul.
Parcurgerea gradelor de jurisdicție constituie o posibilitate și nu o obligativitate. Ca atare, nici recursul nu este obligatoriu.
În situația în care împotriva hotărârilor judecătorești date în primă instanță poate fi folosită calea apelului și apelul nu a fost declarat, a fost retras sau respins ca tardiv, nu se mai poate declara recurs.
Trăsăturile caracteristice recursului sunt:
a) este o cale de atac exclusiv de drept și verifică numai în drept legalitatea hotărârii atacate (starea de fapt nu este supusă controlului instanței de recurs);
b) este o cale de atac ordinară îndreptată împotriva deciziilor date în apel sau împotriva sentințelor date în primă instanță care nu sunt supuse apelului. Se efectuează într-un termen fix, de regulă 10 zile și înlătură posibilitatea ca hotărârea din ultimul grad de fond să devină definitivă și executorie;
c) este o cale de atac de anulare, adică tinde să realizeze casarea (desființarea) hotărârii atacate;
d) este o cale de atac ireverențioasă, deoarece se adresează instanței judecătorești superioare celei care a dat hotărârea atacată;
e) nu pune în mișcare o nouă judecată a cauzei de fond, ci verifică doar temeinicia hotărârii atacate, sub aspectul legalității, pe baza materialului probator din dosar și a înscrisurilor noi prezentate la instanța de recurs;
f) este o cale de atac ușor accesibilă, în sensul că poate fi folosită de oricare dintre părți, în termen fix și cu forme procesuale simple.
Condițiile exercitării recursului sunt:
a) să fie admisibil, adică hotărârea penală să fie atacabilă cu recurs și să existe un titular al dreptului de recurs;
b) să fie declarat în termenul și în forma prevăzută de lege;
c) să fie motivat.
Potrivit art. 3851, hotărârile judecătorești care pot fi atacate cu recurs sunt următoarele
a) sentințele pronunțate de judecătorii, în cazurile prevăzute de lege;
b) sentințele pronunțate de tribunalele militare, în cazul infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;
d) sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel;
f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum și cele privind reabilitarea.
Încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.
Recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii.
Nu pot fi atacate cu recurs:
a) sentințele în privința cărora persoanele îndrituite (art. 362 din Codul de procedură penală) nu au folosit calea apelului;
b) deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, dacă legea prevede această cale de atac;
c) deciziile instanței de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;
d) deciziile instanței de recurs;
e) deciziile instanței de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;
f) deciziile care au soluționat contestațiile în anulare de competența instanței de recurs;
g) deciziile prin care au fost soluționate conflictele de competență.
Potrivit art. 3852‚ pot declara recurs persoanele arătate de art. 362, respectiv:
a) procurorul, în ceea ce privește latura civilă și latura penală;
b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;
c) partea vătămată, dar numai în ceea ce privește latura penală;
d) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă;
e) martorul, expertul, interpretul și apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
f) orice persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.
Potrivit art. 3853, termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.
Pentru unele cazuri urgente, legiuitorul a prevăzut un termen de declarare a recursului de numai 24 de ore, după cum urmează:
a) încheierile referitoare la măsurile preventive (art. 141 din Codul de procedură penală);
b) încheierea prin care s-a soluționat plângerea împotriva ordonanței de arestare sau aceleia de obligare de a nu părăsi localitatea sau țara;
c) încheierea prin care s-a hotărât asupra arestării preventive.
Termenul de recurs se calculează pe zile libere, cu prorogarea ultimei zile în situațiile în care ultima zi a termenului este nelucrătoare.
Potrivit art. 3854 părțile pot renunța la recurs. Astfel, părțile pot renunța în mod tacit la recurs, lăsând să treacă termenul legal de declarare a recursului, sau expres, printr-o declarație scrisă făcută la instanța care a pronunțat hotărârea, sau verbală, făcută în ședință publică, după pronunțarea hotărârii.
Asupra renunțării la recurs se poate reveni în interiorul termenului de declarare a recursului, cu excepția recursului care privește latura civilă a cauzei.
Retragerea recursului presupune introducerea prealabilă a unei cereri de recurs. Potrivit art. 3854, retragerea recursului se poate face până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs. Retragerea recursului trebuie făcută personal, de parte, sau prin mandatar special. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de recurs.
CAPITOLUL II : CĂILE DE ATAC
2.1 Considerații generale
Căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se exercită un control judecătoresc asupra hotărârilor judecătorești prin care s-a soluționat a cauză penală, înainte de rămânerea lor definitivă în scopul descoperirii și îndreptării eventualelor erori pe care acestea le-ar cuprinde.
Codul de procedură penală reglementează două căi de atac ordinare: apelul și recursul.
Subiecții procesuali care au drept de apel și de recurs, precum și întinderea acestui drept pentru fiecare dintre ei, sunt arătați în art.362 și 3852. Așadar, pot declara apel sau recurs:
procurorul, în ce privește latura penală și latura civilă;
inculpatul, în ce privește latura penală și latura civilă;
partea vătămată, numai în ce privește latura penală;
partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ce privește latura civilă, dar și latura penală;
martorul, expertul, interpretul și apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.
Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) și de către reprezentantul legal și de către apărător, iar pentru inculpat, și de către soțul acestuia.
Conform art.363 și 3853, durata termenului de apel și a celui de recurs este de 10 zile, cu excepția cazurilor când legea dispune altfel.
Nedeclararea căii de atac în termen duce la decăderea din exercițiul dreptului și la respingerea căii de atac formulate ca fiind tardivă. Codul reglementează însă două remedii procesuale prin care decăderea este înlăturată dacă sunt îndeplinite anumite condiții stabilite de lege: repunerea în termen și apelul sau recursul peste termen.
Căile de atac sunt mijloacele legale prin care anumiți subiecți procesuali pot cere declanșarea unui control procesual asupra unei hotărâri judecătorești pe care o consideră incorectă,în urma căreia instanța competentă efectuează această activitate în condițiile legii în scopul confirmării hotărârilor corecte sau a înlocuirii celorlalte cu hotărâri legale și temeinice.
Necesitatea căilor de atac este justificată, pe de o parte,de constatarea că pot fi date,din diferite motive hotărâri care nu rețin corect adevărul sau sunt contrare legii în totalitate sau parțial și acestea trebuiesc îndreptate,iar pe de altă parte se confirmă hotărârile corecte,întărind astfel autoritatea actului în justiție.
În cazul când împotriva unei hotărâri penale nu s-a exercitat o cale de atac aceasta intră în puterea lucrului judecat. Folosirea oricărei căi de atac face să declanșeze cea de a doua etapă a fazei de judecată.
Deci,judecata în căile de atac nu poate avea loc dacă nu s-a efectuat judecata în primă instanță sau în primă instanță și alte căi de atac,pentru că este o activitate de control judecătoresc.
Controlul judecătoresc pe care orice cale de atac îl declanșează are un rol preventiv și unul reparator. Căile de atac ajută la preîntâmpinarea greșelilor,deoarece o instanță care știe că activitatea sa jurisdicțională poate fi supusă controlului va fi desigur mai atentă.Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă pentru instanță învestită cu soluționarea cauzei un stimulent de a judeca cu maximum de atenție și o piedică împotriva arbitrariului și abuzului în stabilirea faptelor și aplicarea legii.
Căile de atac vor avea și un caracter reparator prepoderent,deoarece se vor îndrepta hotărârile unde din diferite motive s-a reținut greșit o stare de fapt sau s-a aplicat greșit legea,prin contribuția părților care vor deveni mai atente și mai cunoscătoare după ce s-a pronunțat prima instanță sau mai multe instanțe și prin experiența și competența judecătorilor de la instanțele de control care au deja un material de la care pot pleca în activitatea de judecată. Exercitarea căi de atac îndeplinește două sarcini:repararea greșelilor structurate în hotărârea judecătorească;realizarea uniformitată în interpretarea și aplicarea legilor.Rezultă că obiectul căilor de atac constă în determinarea noii judecăți,iar finalitatea lor în repararea erorilor comise de prima instanță.
Principiul existenței și necesității căilor de atac este afirmat în Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice,care în art.145 enunță regula „orice persoană declarată ca răspunzând de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul în conformitate cu normele prescrise de lege să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a declarării vinovăției sale și a pedepsei aplicate”.
Avantajul ușor sesizabil și incontestabil al căilor de atac este că oferă oferă părților garanția unei examinări repetate a procedurii judiciare.Posibilitatea amplificării gradelor de jurisdicție contribuie la atingerea în cât mai bune condiții a scopului urmărit de orice procedură judiciară,respectiv acela de a descoperi adevărul și a face lumină deplină în cauza penală.Inconvenientele majore ale căilor de atac sunt numeroase dar nu suficiente pentru a înlătura instituția ca atare.Printre ele se amintesc:existența unor considerente de natură a opri operativitatea procesuală cu admiterea tuturor riscurilor dilatorii ale procedurii;creșterea sarcinilor financiare pentru stat și părți prin sporirea costurilor unui mecanism mai complicat și mai de lungă durată;erodarea creditului și prestanței instanțelor de grad inferior ale căror hotărâri pot fi infirmate de cele stabilite la nivelele superioare ca urmare a exercitării căilor de atac și altele.
În procesul penal român actual, apelul și recursul reprezintă singurele căi de atac ordinare împotriva hotărârilor instanțelor de judecată.
În documentele internaționale,importanța căilor de atac este subliniată în Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice;Convenția Europeană a drepturilor omului de la Strasbourg care în art.5pct.4 prevede „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs in fața unui tribunal,pentru ca acesta să statueze intr-un termen scurt,asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.”;Protocolul intern,în art.128 din Constituție se consacră,cu titlul de principiu că „împotriva hotărârilor judecătorești și Ministerul Public poate exercita căile de atac în condițiile legii.”
2.2 Activitatea procesuală de control judecătoresc
Căile de atac constituie un mijloc reparator, un remediu procesual susceptibil de folosire facultativă, prin care se realizează o soluționare legală și temeinică a cauzelor penale.
Importanța căilor de atac pentru înfăptuirea justiției a determinat înscrierea în Constituția României a principiului potrivit căruia „împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii (art. 128)”. Acest principiu este enunțat și în Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, în art. 145, care prevede că „orice persoană declarată ca răspunzând de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de această lege, să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a declarării vinovăției sale și a pedepsei aplicate”.
În cadrul procesului penal, judecata constituie cea mai importantă activitate procesuală, deoarece în cursul ei se soluționează conflictul de drept penal dedus în justiție, adică problema existenței faptei penale, a vinovăției făptuitorului și a aplicării unei sancțiuni.
Modul de reglementare a controlului judiciar efectuat de instanța superioară creează condițiile înlăturării tuturor greșelilor comise de prima instanță, rămânând în autoritatea lucrului judecat numai hotărârile legale și temeinice.
Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu, exprimat prin adagiul non bis in idem, care nu mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care există o hotărâre definitivă.
Cu toată importanța principiului enunțat, acesta trebuie totuși să cedeze în fața unor necesități majore, cum sunt înlăturarea erorilor de fapt(revizuirea) sau de drept(recurs în interesul legii), respectiv evitarea unor grave vicii procedurale(contestația în anulare).
Numai în asemenea situații excepționale legea permite ca hotărârile intrate în puterea lucrului judecat să poată fi atacate și desființate.
Căile de atac reprezintă tocmai acele instituții procesuale care au menirea de a produce o nouă judecată, în vederea justei soluționări a cauzei.
Exercitarea căii de atac îndeplinește două sarcini : repararea greșelilor strecurate în hotărârea judecătorească și realizarea uniformității în interpretarea și aplicarea legilor. Rezultă că obiectul căilor de atac este acela de a determina o nouă judecată, iar finalitatea lor este aceea de a repara erorile comise în prima judecată.
Definind căile de atac, se poate spune că ele sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a desfășurării procesului penal, în vederea efectuării, în anumite cazuri și condiții a unui control judecătoresc asupra hătărârilor pronunțate în acest proces.
Controlul primei judecăți se efectuează pentru a se stabili dacă au fost săvârșite erori sau abuzuri. Astfel, judecata în căile de atac are rolul de a înlătura erorile sau abuzurile comise și de a pronunța o nouă hotărâre, în conformitate cu adevărul și legea. Căile de atac sunt deci remedii procesuale menite a repara erorile ce au putut fi săvârșite de persoanele care au participat la prima judecată.
Folosirea căilor de atac determină o amplificare a activităților procesuale care se integrează în cadrul aceluiași unic proces penal. Prin folosirea căilor de atac nu se creează un nou raport procesual, ci se extinde doar desfășurarea raportului inițial într-o nouă fază a procesului.
Folosirea căilor de atac nu determină promovarea unei noi acțiuni penale, ci constituie o modalitate de exercitare a acțiunii penale inițiale, prin trecerea de la o fază procesuală la alta.
2.3 Categorii de căi de atac
Criteriile după care pot fi clasificate căile de atac sunt:
1. După caracterul definitiv sau nedefinitiv al hotărârilor atacate.
a) Căi ordinare,care sunt folosite înainte ca hotărârea atacată să fi intrat în puterea lucrului judecat.
Nu există o reglementare unică în ceea ce privește căile ordinare de atac,însă,în unele sisteme procedualesunt admise două căi de atac:apelul și recursul.În unele legislații este consacrată și o a treia cale de atac:opoziția.
Apelul în majoritatea legislațiilor este considerat o cale ordinară de atac deoarece judecata de fond se repetă în fața instanței ierarhic superioare care efectuează controlul. În sistemul anglo-saxon (Anglia,SUA) este singura cale de atac ordinară.
Recursul este recunoscut în unele legislații ca singura cale de atac(Rusia).În numeroase sisteme judiciare(Franța,Belgia,Italia)recursul este considerat o cale de atac extraordinară deoarece este un remediu procesual al încălcărilor de lege care pot duce la casarea hotărârilor,fără a se mai controla starea de fapt stabilită de instanța de fond.
Opoziția a fost consacrată în unele legislații în toate cazurile în care partea a fost absentă la judecată.
În codul de procedură penală român din 1936 opoziția „Este calea de atac prin care cel judecat în lipsă-dacă se consideră nedreptățit-se adresează aceleiași instanțe și cere să-l judece din nou,în mod contradictoriu și să retracteze hotărârea pronunțată în lipsă”.
Folosirea acestei căi de atac s-a restrâns continuu: În anul 1948 a avut loc o reformă a justiției în cadrul căreia s-a urmărit simplificarea căilor de atac și au fost desființate atât calea de atac ordinară a opoziției cât și a apelului.
În următorii patruzeci și cinci de ani au fost stabilite două grade de jurisdiție fiind lăsat ca al doilea grad de jurisdicție recursul.Recursul ordinar avea un caracter bivalent declanșând un control în fapt și drept.
În actuala reglementare (Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 și prin completarea și modificarea codului de procedură penală prin Legea nr.45/1993) s-a reintrodus apelul fiind astfel,în principiu,consacrate trei grade de juridicție:judecata în fond,apelul și recursul.Recursul este considerat și reglementat ca o cale ordinară de atac.
b) Căi extraordinare,care nu fac parte din ciclul normal al procesului penal,fiind îndreptate împotriva hotărârilor judecătorești definitive(contestația în anulare, revizuirea,recursul în anulare,recursul în interesul legii)
2. După întinderea obiectului sunt:
– căi de atac comune,adică se poate face uz de ele în toate cauzele penale,indiferent de natura acestora(recursul)
– căi de atac speciale,care sunt folosite numai în anumite cauze penale(apelul și căile extraordinare de atac)
3.După consecințele pe care le produc:
– Căi de atac de reformare.Reformarea are loc atunci când o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată,în urma controlului exercitat în fapt și în drept asupra acelei hotărâri,o infirmă total sau în parte,chiar fără a fi constatat existența vreunei nulități formale și dă o altă rezolvare cauzei. Apelul este o cale de reformare tipică.
– Căi de atac de anulare.Anularea are loc în cazul în care instanța superioară,controlând hotărârea instanței inferioare,ca uramre a exercitării căii de atac,constată omiterea sau încălcarea unei dispoziții sancționate cu nulitatea,care impune infirmarea hotărârii,fără a mai verifica dacă judecata a fost sau nu temeinică.
Soluția de amânare a hotărârii se poate adopta în cazul admiterii recursului când controlul se exercită asupra erorilor de drept.
– Căi de atac de retractare.Retractarea are loc în cazul căilor de atac în care substanțial nu se aduce o critică hotărârii atacate ci se invocă descoperirea unor situații de fapt pe care dacă le-ar fi cunoscut judecîtorii care au soluționat cauza ar fi dat o altă soluție,iar dacă legea le-ar permite și-ar retracta hotărârea dată.În cazul retractării,datorită motivelor care fac ca judecata să revină asupra hotărârii,competentă de a judeca este instanța care a dat hotărârea.Aceste motive pot fi:descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei penale(falsul în declarații,mărturie mincinoasă,falsul în înscrisuri,uzul de fals,care sunt în legătură directă cu activitatea de probațiune din etapa cercetării judecătorești,infracțiunile de orice natură săvârșite de un membru al completului de judecată,procuror,organ de cercetare penală,existența a doua sau mai multe hotărâri judecătorești care nu se pot concilia).Calea tipică de retractare este revizuirea bazată pe dispozitivele art.394 alin.1 lit.a-e C Proc Pen.
4. După natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc,acestea sunt:
– căi de atac de fapt,cum sunt apelul și revizuirea,întrucât cauza este supusă în întregime(de fapt și de drept) unei noi judecăți de către instanță de control,efectul devolutiv fiind total;
– căi de atac de drept,ca recursul și contestația în anulare,efectul devolutiv fiind limitat numai la chestiuni de drept.Totuși,recursul poate avea un efect devolutiv total în cazul hotărârilor judecătorești care nu pot fi atacate cu apel(infracțiunile prevăzute de art.279 alin.2 lit.a C Proc Pen
Apelul și recursul reprezintă singurele căi de atac ordinare împotriva hotărârilor instanțelor de judecată,în procesul penal român actual.Judecata trece prin etapa apelului sau recursului numai în măsura în care se exercită calea de atac respectivă de cei îndrituiți.
CAPITOLUL III : CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC
3.1 Căile de atac extraordinare în legislația română. Scurt istoric
Sub Codul de procedură penală din 1936, în redactarea inițială, ca și în Codul din 1864, erau reglementate drept căi de atac extraordinare doar recursul extraordinar și revizuirea ; în literatura de specialitate mai era considerată ca o cale de atac extraordinară și o formă a contestației la executare, așa- numita contestație contra hotărârii, prin care se obținea desființarea unei hotărâri definitive în anumite cazuri de încălcare a legii de procedură penală.
Ulterior, prin modificarea codului, s-a despărțit contestația contra hotărârii, de contestație la executare, devenind a treia cale de atac extraordinară.
Recursul extraordinar era reglementat sub două forme : recursul în interesul legii și recursul ministrului justiției. Restructurat după 1949, recursul extraordinar s-a transformat într-o cale de atac eficientă, mai întâi sub denumirea de „cerere de îndreptare”, apoi sub cea de „recurs în supraveghere”
Codul de procedură penală din 1968 a menținut cele trei căi de atac extraordinare într-o altă reglementare și cu denumirile de contestație în anulare, revizuire și recurs extraordinar.
Prin Legea nr.145/1993 de modificare și completare a Codului de procedură penală, s-au adus schimbări și în reglementarea căilor de atac extraordinare, mai ales în ceea ce privește recursul extraordinar, care, sub denumirea de recurs în anulare, a prevăzut anumite cazuri în care poate fi exercitat; de asemenea, a fost reinstituit recursul în interesul legii, în vederea interpretării și aplicării unitare a legilor penale și de procedură penală.
Pe linia apropierii legislației noastre procesual penale de legislațiile europene și a criticilor aduse modului în care fusese promovat recursul în anulare, prin Legea nr.576/2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, a fost desființată calea de atac extraordinară a recursului în anulare, prin abrogarea dispozițiilor art.409-414 Cod procedură penală. Au rămas să fie judecate în continuare doar recursurile în anulare declarate până la intrarea în vigoare a acestei legi.
Între anii 1992-1997, în baza art.26 alin 2 din Legea nr.47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale, se putea ataca o hotărâre penală definitivă în baza constatării, prin decizia Curții Constituționale, a neconstituționalității unor prevederi legale care au constituit temeiul juridic al unei condamnări. Acest mijloc procesual de rejudecare a unei cauze penale în care exista o hotărâre definitivă de condamnare avea caracteristicile unei căi de atac extraordinare. Prin Legea nr.138/1997, a fost abrogat textul care reglementa această cale de atac extraordinară.
Inițial, în Codul de procedură penală din 1968, astăzi în vigoare, toate căile de atac ordinare și extraordinare erau reglementate într-un singur capitol , intitulat „Căile de atac”.
Prin Legea 145/1993, s-a introdus un nou capitol, intitulat „Căile extraordinare de atac”, și, prin secțiuni diferite, au fost reglementate contestația în anulare, revizuirea și recursul în interesul legii.
Contestația în anulare a luat locul contestației contra hotărârii, îndeplinind, pentru primele două cazuri, rolul opoziției de a asigura judecata în recurs în prezența părților; în celelalte cazuri, contestația în anulare corectează o eroare de judecată a instanței de recurs, care a omis să ia în considerare o cauză de încetare a procesului penal, precum și neaplicarea regulii non bis in idem, prin existența a două hotărâri definitive cu privire la aceeași faptă și persoană. Ca urmare, contestația în anulare are caracterul unei căi de atac de anulare, căci se mărginește a anula hotărârea penală definitivă atacată, pe considerente procedurale, dar și caracterul de cale de atac de retractare, instanța competentă să o judece revenind asupra propriei sale hotărâri.
Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt săvârșite de instanțele de judecată ca urmare a necunoașterii, în momentul soluționării cauzei, a unor împrejurări esențiale în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespunde adevărului; de asemenea, atunci când se descoperă că s-au săvârșit infracțiuni care au influențat soluționarea cauzei. Așadar, instanța de revizuire revine asupra soluției pronunțate printr-o hotărâre penală definitivă și rejudecă întreaga cauză, în baza noilor fapte și împrejurări constatate, pronunțând o nouă hotărâre; revizuirea este astfel o cale de atac tipică de retractare a propriei soluții, înlocuind-o cu o soluție corespunzătoare noilor împrejurări constatate.
Recursul în interesul legii înlocuiește, într-o anumită măsură, deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem, revenindu-se la reglementarea căii de atac cu aceeași denumire prevăzute de Codul de procedură penală din 1936.
După cum a reieșit din prezentarea acestor căi de atac extraordinare, ele au domenii diferite de aplicare, astfel încât, în raport de eroarea de fapt sau de drept produsă, se poate folosi, ca regulă, numai calea de atac corespunzătoare. Ele nu se suprapun, aplicându-se mai multe căi de atac extraordinare pentru aceeași eroare de fapt sau de drept, după cum nu se exclud, în aceeași cauză fiind posibilă folosirea mai multor căi de atac extraordinare , în raport de erorile săvârșite.
Astfel , în aceeași cauză se poate exercita contestația în anulare împotriva deciziei instanței de recurs pentru vicii ale procedurii de citare, apoi, față de soluția adoptată, se poate folosi revizuirea, dacă au intervenit noi împrejurări de fapt.
3.2 Natura juridică a căilor de atac extraordinare
Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare determină o reglementare în general foarte prudentă.Astfel, sunt puse condiții care permit declanșarea acestor căi numai dacă există împrejurări excepționale. Exercitarea lor este de regulă, mai complicată, pentru a constitui o piedică în realizarea lesnicioasă a procedurii, spre a nu o transforma într-una obișnuită, ce ar putea fi folosită prea ușor și, în consecință, prea frecvent.
Îngrădirile puse pe plan procesual pentru evitarea folosirii prea des a căilor de atac extraordinare trebuie să se justifice obiectiv, ele neputând constitui obstacole artificiale care să tindă la menținerea hotărârilor definitive nelegale și netemeinice, împotriva intereselor unei justiții de calitate. Excesele autorității de lucru judecat cu menținerea hotărârilor judecătorești sunt tot atât de periculoase, ca și concepția reformării acestora cu prea multă larghețe.
Problema principală în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare este găsirea acelor ipoteze mediane care să împace ambele deziderate.
Autonomia căilor extraordinare de atac și natura lor juridică specifică pot fi consemnate printr-o examinare comparativă în raport de căile ordinare de atac.
Pornind de la aspectele comparative între căile ordinare și cele extraordinare de atac, se poate concluziona că orice cale de atac extraordinară reprezintă o instituție de reluare a unui proces penal care s-a epuizat integral, cel puțin în faza judecății. Rezultă că, prin intermediul acestor căi, procesul nu trece într-o altă fază, ci se reia, repetând un ciclu care, de regulă, a mai fost îndeplinit.
3.3 Necesitatea căilor de atac extraordinare
În sistemul nostru jurisdicțional, în virtutea principiului autorității de lucru judecat, hotărârile judectorești rămase definitive sunt prezumate că exprimă adevărul (res judecata pro veritate habetur) și o nouă judecată cu privire la aceeași faptă și la aceeași persoană nu mai este posibilă (non bis in idem). Ca atare, hotărârile definitive sunt executorii și au autoritate de lucru judecat.
Cu toate acestea, principiul autorității lucrului judecat nu poate afecta principiile fundamentale ale legalității și aflării adevărului, în situațiile de excepție în care hotărârile penale definitive nu corespund acestor două condiții imperative.
Astfel, în activitatea jurisdicțională pot să apară erori care să ducă la pronunțarea unor hotărâri nelegale sau netemeinice și chiar la rămânerea definitivă a acestora. Pentru a rezolva aceste situații de excepție, legiuitorul a reglementat unele proceduri cu caracter excepțional, denumite căi extraordinare de atac.
Fără să reprezinte noi grade de jurisdicție, căile extraordinare de atac constituie remedii procesuale menite să repare erorile existente în hotărârile penale rămase definitive.
3.4 Paralelă între căile de atac ordinare și extraordinare
Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive, pronunțate de prima instanță de apel, căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive.
Ca regulă, cât timp o hpotărâre nu este definitivă șă poate fi atacată cu o cale de atac ordinară, nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară. Așadar, aptitudinea de a folosi o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de a se recurge la o cale de atac extraordinară.
Având aptitudinea de a provoca un control judecătoresc cu privire la hotărârile penale, atât căile de atac ordinare, cât și cele extraordinare au același scop, de a se înlătura erorile grave de fapt și de drept pe care le cuprind, dar au comune și unele cazuri de exercitare, reguli de procedură, soluții.
Constituind o derogare de la autoritatea hotărârilor penale definitive, căile de atac extraordinare au unele caracteristici care le deosebesc de căile ordinare, atât față de apel, cât și față de recurs.
Pe lângă prima deosebire arătată, teoria și practica judiciară au statuat și alte deosebiri în ce privește aceste două tipuri de căi de atac. Astfel căile de atac ordinare fac parte din desfășurarea ordinară a procesului penal suprapunându-se succesiv și ierarhic.
Căile de atac extraordinare nu aparțin desfășurării ordinare a procesului penal și nu pot interveni decât în momentul în care cauza a fost soluționată printr-o hotărâre judecătorească trecută în puterea de lucru judecat.
Având în vedere caracterul extraordinar, aceste căi de atac pot fi folosite în situații și cazuri speciale, însă limitate legal, ele trebuie să creeze cel puțin prezumția că procesul penal definitiv judecat trebuie să primească o altă soluționare.
Celelalte deosebiri între cele două categorii de căi de atac constituie doar consecințele primei deosebiri, derivând din aceasta ca niște simple corolare:
a) căile ordinare de atac fac parte din ciclul procesual normal al procesului penal, în timp ce căile extraordinare nu fac parte din ciclul procesual normal.Ele reprezintă o instituție de reluare a unui proces penal care s-a epuizat până la ultimele sale limite, fără însă să constituie desfășurarea unei noi cauze penale sau continuarea ei în alt grad de jurisdicție.
b) căile ordinare de atac presupun existența unei succesivități în cadrul sistemului gradelor de jurisdicție.
c) căile de atac ordinare au prioritate față de cele extraordinare, în sensul că nu se poate folosi o cale de atac extraordinară înainte de a fi expirat termenul de exercitare a căilor de atac ordinare sau dacă acestea au fost exercitate înainte de a fi rezolvate.
d) căile de atac ordinare pot fi exercitate de un cerc foarte larg de subiecți, pe când căile extraordinare de atac pot fi exercitate de un cerc restrâns de persoane.
e) folosirea căilor de atac ordinare are efect suspensiv, pe când căile extraordinare de atac nu atrag o asemenea suspendare, anumiți subiecți procesuali având latitudinea să decidă dacă declanșarea unei asemenea căi de atac suspendă sau nu executarea hotărârii definitive.
f) o deosebire importantă privește organul căruia îi revine competența de a soluționa cauza. În cazul căilor ordinare, competentă este instanța ierarhic superioară celei a cărei hotărâre se atacă iar în cazul căilor extraordinare de atac, uneori este competentă o singură instanță
g) căile ordinare de atac pot fi exercitate pentru orice motiv de nelegalitate și netemeinicie, pe când căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai în cazurile expres prevăzute de lege.
h) căile ordinare de atac declanșează o nouă judecată, pe când cele extraordinare conduc la o reluare a procesului penal din faza de urmărire penală
i) căile de atac ordinare nu pot fi folosite de același titular împotriva aceleiași hotărâri decât o singură dată, pe când cele extraordinare pot fi folosite de mai multe ori de către același titular, dacă de fiecare dată se prevalează de altă situație generatoare de asemenea erori.
A face o paralelă între căile de atac ordinare și extraordinare înseamnă a evidenția asemănările și deosebirile existente între aceste două instituții.
În examinarea acestora, elementele care au avut întâietate sunt cele care deosebesc, ele marcând nu numai ceea ce este specific pentru căile extraordinare, în raport de apelul sau recursul care au fost analizate în detaliu, dar antiteza permite explicarea și sublinierea mai clară a naturii juridice a căilor de atac extraordinare.
Principala asemănare dintre căile de atac derivă din caracterul lor de remedii procesuale, care tind la verificarea hotărârii supuse controlului și menținerea sau schimbarea ei, după cum este conformă sau nu legii și, în genere, adevărului și spiritului de justiție. Împrejurarea că scopul căilor de atac nu este de regulă evidențiat expres în lege nu lasă îndoială cu privire la o asemenea concluzie.
Orice cauză care poate justifica exercițiul unei căi de atac extraordinare poate constitui un motiv de apelare a hotărârii primei instanțe și aproape în toate împrejurările și un motiv de recurs.
Întrucât legiuitorul intenționat a restrâns cadrul de folosire al căilor extraordinare de atac nu a admis și reversibilitatea tezei de mai sus.
Deosebirile dintre căile de atac ordinare și cele extraordinare sunt numeroase și au în vedere aspecte foarte diferite. În cele ce urmează nu se evidențiază toate diferențele mergând până la distincții procedurale de amănunt reținându-se numai aspectele esențiale legate direct de natura juridică deosebită a acestor căi.
Astfel, există deosebiri în ceea ce privește: hotărârile care pot formula obiectul căilor de atac; cazurile în care acestea pot fi exercitate; efectele produse în parte de fiecare; sfera titularilor înrudiți la exercitare; termenul de folosire a acestor căi de atac; organele cărora le revine competența rezolvării.
Principala distincție dintre căile de atac ordinare și cele extraordinare vizează caracterul hotărârii atacate. Căile ordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, iar cele extraordinare contra hotărârilor definitive. Deosebirea este de esență și atât de importantă, încât toate celelalte constituie doar consecințe ale acesteia, derivând din ea ca niște simple corolare.
CAPITOLUL IV : RECURSUL ÎN CASAȚIE
4.1 Cazuri de recurs în casație
Conform art. 18 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, in Romania functioneaza o singura instanta suprema, denumita inalta Curte de Casatie si Justitie, cu personalitate juridica si cu sediul in capitala tarii. inalta Curte de Casatie si Justitie este instanta suprema in ierarhia instantelor judecatoresti din Romania si are, in principal, competenta de a judeca recursul in casatie si de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti.
Potrivit art. 433 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile
Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Nu pot fi atacate cu recurs în casație:
a) sentințele în privința cărora persoanele prevăzute la art. 409 din Legea nr.135/2010 nu au folosit calea de atac a apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute la art. 409 pot declara recurs în casație împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare;
b) deciziile pronunțate în apel de Înalta Curte de Casație și Justiție;
c) încheierile pronunțate în materia măsurilor preventive și a altor măsuri procesuale;
d) hotărârile definitive pronunțate în materia plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, când plângerea a fost respinsă, cele privind cererile de revizuire sau de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, respinse, precum și cele în materia executării pedepselor sau a reabilitării.
Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea condamnării acestuia de către instanța de recurs în casație.
Conform articolului 435 ,recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în
termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.
Pot formula cerere de recurs în casație:
a) procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea sa sau încetarea procesului penal;
c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă
Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, părțile și procurorul își pot retrage recursul în casație declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de recurs.
Articolul 438 din Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală prezintă cazurile în care hotărârile care sunt supuse casării. Acestea sunt următoarele :
1. în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei;
2. hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
3. instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
4. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
5. judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
6. ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;
9. hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii;
10. instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;
12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13. instanța și-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancțiunea excluderii sau în mod greșit s-a aplicat sancțiunea excluderii cu privire la probe legal administrate;
14. instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel
Cazurile prezentate mai sus pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat
4.2 Obiecte procedurale a recursului în casație
Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă.Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului și părților copii de pe cererea de recurs în casație și celelalte înscrisuri doveditoare, cu mențiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeași instanță. Nedepunerea de către părți și procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casație
În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta va înainta Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul cauzei, cererea de recurs în casație, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum și, după caz, concluziile scrise.
În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare prevăzută la alin. (2) și (4) din articolul 439 din Legea 135/2010 , ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare și de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casație, va îndeplini sau va completa, după caz, procedura.
Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.
Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, 437 și 438 din Lege ori dacă cererea este vădit nefondată, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație. Dacă cererea de recurs în casație a fost retrasă, instanța ia act de retragere, prin încheiere.
În cazul în care instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434 și 438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.
Conform art.441 , instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a uneia dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2). În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casație, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei
Aducerea la îndeplinire a dispozițiilor de suspendare a executării hotărârii și supravegherea respectării obligațiilor impuse se fac prin instanța de executare.
Referitor la efectul devolutiv și limitele sale, art. 442 prevede “ (1) Instanța judecă recursul în casație numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de recurs în casație și numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.
(2) Instanța de recurs în casație examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casație.”
În ceea ce privește efectul extensiv și limitele sale, în art. 443 se precizează : “(1) Instanța examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat recurs în casație sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.
(2) Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casație, poate cere extinderea recursului în casație declarat de el în termen și față de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situație mai grea.
Judecarea recursului în casație admis în principiu se face cu citarea părților, participarea procurorului la judecarea recursului în casație fiind obligatorie.
4.3 Judecarea recursului în casație
Președintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului și procurorului. Dacă între recursurile în casație declarate se află și recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.(art.446 Legea 135/2010)
Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate
4.4 Hotărâri și căile de atac în recursul în casație
Instanța, judecând recursul în casație, pronunță una dintre următoarele soluții:
1. respinge recursul în casație, menținând hotărârea atacată, dacă recursul în casație este nefondat;
2. admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și:
a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greșita aplicare a legii;
b) dispune rejudecarea de către instanța de apel ori de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438 din Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală
Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile, instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în condițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b).
În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) din art.448 instanța de recurs în casație desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată .În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei, instanța, admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă.
În caz de admitere a recursului în casație, hotărârea atacată se casează în limitele prevăzute la art. 442 și 443. Hotărârea poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa
soluționare a cauzei. Decizia instanței de recurs în casație trebuie să cuprindă, în partea introductivă, mențiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere, temeiurile de drept care au dus la
respingerea sau admiterea recursului în casație. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția pronunțată de instanța de recurs în casație, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.
Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să își reia cursul.
Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de recurs în casație, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea recursului în casație. Când hotărârea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanța se pronunță în limitele în care hotărârea a fost casată.
Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit dispozițiilor cap. II sau III din titlul III al părții speciale,Cod procedură penală care se aplică în mod corespunzător
CAPITOLUL V : REVIZUIREA
5.1 Cazuri de revizuire
Hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă.
Când o hotărâre privește mai multe infracțiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Potrivit articolului 453 din Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală,revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă.
Cazurile prevăzute la articolul 453 alin. (1) lit. a) și f) Legea 135/2010 pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate.Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.
Conform art. 454 din Legea sus amintită ,situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) și d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane
În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)Żd) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă
5.2 Obiecte procedurale a revizuirii
Articolul 455 din Legea 135/2010 prevede :
“Pot cere revizuirea:
a) părțile din proces, în limitele calității lor procesuale;
b) un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului. Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii”
Cererea de revizuire se adresează instanței care a judecat cauza în prima instanță. Cererea se formulează în scris și trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de revizuire înțelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.
În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute mai sus, instanța pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un termen stabilit de instanță, sub sancțiunea prevăzută la art. 459 alin. (5)”.
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepția cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:
a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) și d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) și d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea
Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
5.3 Judecarea revizuirii
Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în prima instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44 din Legea 135/2010
La primirea cererii de revizuire, președintele instanței fixează termen pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, dispunând atașarea dosarului cauzei.
Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților.Instanța examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
În cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.
În cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepție de la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire își va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanța va hotărî potrivit dispozițiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.
Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentința prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilității în principiu, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.
Conform art.461 din Legea 135/2010 ,rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță.
Instanța, dacă găsește necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăți.
În cazul în care instanța constată că situația de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanță, într-un interval ce nu poate depăși 3 luni. După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanței competente.
Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) și d) nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a făcut prin hotărâre judecătorească.
5.4 Hotărâri și căile de atac în revizuire
Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanța anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se pot concilia și pronunță o nouă hotărâre potrivit dispozițiilor art. 395 și 399 Legea nr.135/2010, care se aplică în mod corespunzător.
Instanța rejudecă cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au formulat cerere de revizuire, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea acestora o situație mai grea.
Instanța ia măsuri pentru restabilirea situației anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite și a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ținut să le suporte sau alte asemenea măsuri.
Dacă instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge și dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum și reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.
Conform art. 463 Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală, sentința prin care instanța se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea
În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive
5.5 Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei
condamnate
Art. 466 din Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală prevede :
“ Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de 6 luni din ziua în care a luat cunoștință că s-a desfășurat un proces penal împotriva sa.
(2) Este considerat persoană judecată în lipsă inculpatul care:
a) nu a avut cunoștință de proces;
b) deși a avut cunoștință de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța.
(3) Procesul penal în care o persoană judecată în lipsă a fost condamnată se poate redeschide și în cazul în care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea condamnatului în baza mandatului european de arestare și condamnatul a formulat cerere de redeschidere a procesului în termen de 6 luni de la predarea sa către autoritățile române.
(4) Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă.”
Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă și se adresează instanței care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanță, fie în apel.
Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administrația locului de deținere, care o va trimite de îndată instanței competente. Cererea se formulează în scris și trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 466.
Cererea poate fi însoțită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înțelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoțite de traducere.
În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute la alin. (3) și (4), instanța pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanță.
La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, președintele instanței fixează un termen pentru examinarea admisibilității în principiu, dispunând atașarea dosarului cauzei, precum și citarea părților interesate.
Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o altă cauză, președintele dispune încunoștințarea acesteia despre termen și ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Persoana privată de libertate este adusă la judecată.
Instanța, ascultând concluziile procurorului și ale părților, examinează dacă :
a) cererea a fost formulată în termen și de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 466;
b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;
c) motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.
De asemenea, instanța supune dezbaterii necesitatea luării față de persoana care a formulat cererea de redeschidere a vreuneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și e), în cazul admiterii în principiu a cererii.
Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.
Dacă instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 466, dispune prin sentință respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.
Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul.
Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea pronunțată în lipsa persoanei condamnate.
Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal atrage desființarea de drept a hotărârii pronunțate în lipsa persoanei condamnate.
Instanța redeschide procesul penal prin extindere și cu privire la părțile care nu au formulat cerere, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea acestora o situație mai grea.
Odată cu admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea față de inculpat a uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și e). Dispozițiile titlului V al părții generale se aplică în mod corespunzător.
Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal
CAPITOLUL VI : CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
6.1 Cazuri de contestații în anulare
Contestația în anulare nu se poate introduce decât în cazurile prevăzute de lege, excluzând posibilitatea punerii în discuție și a altor cazuri de încălcare a dispozițiilor procedurale, iar admiterea nu poate fi dispusă decât dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Fiind o cale extraordinară de atac, cazurile în care poate fi introdusă contestația în anulare, pe lângă faptul că sunt limitate, sunt indicate cu exactitate, fără a exista posibilitatea declanșării judecății în alte condiții.
În aceste condiții, potrivit art.386 Cod procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri :
a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
b) când partea dovedește că la termenul în care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare
c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art.10 alin.1 lit. f) – i) cu privire la care existau probe în dosar
d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.385-14 alin 1 ori art. 386 – 16 alin 1
6.2 Obiecte procedurale a contestației în anulare
Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) si d), si de procuror, întrucât în primele două cazuri el nu are calitate de parte și participă obligatoriu la judecarea recursului.
În cererea de contestatie in anulare pentru motivele prevazute in art. 386 lit. a)-c) trebuie sa se arate toate cazurile de contestatie pe care le poate invoca contestatorul si toate motivele aduse in sprijinul acestora.
Din interpretarea textului legal se deduce că persoana împotriva căreia se face executarea hotărârii definitive poate introduce contestația în anulare în orice moment, chiar și înainte de începerea executării, până cel mai târziu la împlinirea a 10 zile de când a început executarea.
Procurorul nu beneficiază de această prevedere, în acest caz termenul fiind de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, fie oricând
Contestația în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a)-c) se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, potrivit prevederilor art.389. Contestația pentru cazul prevazut în art. 386 lit d) se introduce la instanța la care a rămas definitiveă ultima hotărâre.
Potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală, în art. 390 se precizează că până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Suspendarea poate fi dispusă atât la cerere , cât și din oficiu, chiar și îm condițiile în care executarea hotărârii încă nu a început.
La termenul fixat pentru judecarea contestatiei in anulare, instanta, ascultand partile si concluziile procurorului, daca gaseste contestatia intemeiata, desfiinteaza prin decizie hotararea a carei anulare se cere si procedeaza fie de indata, fie acordand un termen, dupa caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei dupa casare.
6.3 Judecarea contestației în anulare
Hotărârea penală definitivă este executorie,introducerea contestației în anulare neavând efact suspensiv, ca orice cale de atac extraordinară.Soluționarea cererii de suspendare a executării hotărârii atacate se face în camera de consiliu, fără citarea părților; suspendarea executării hotărârii contestate se dispune prin încheiere motivată.Suspendarea durează până la soluționarea contestației, dar poate fi revocată în cursul judecării contestației dacă se justifică o asemenea măsură.
După admiterea în pricipiu, se trece la judecarea temeiniciei cazului invocat în contestația în anulare. După fixarea termenului de judecată se dispune citarea părților interesate,care au luat parte la judecată la instanța de recurs. Atunci când contestatorul este în stare de deținere, judecarea contestației are loc prin aducerea sa la judecată. Procurorul participă întotdeauna la judecarea contestației în anulare. Dezbaterea se face în ședință publică,orală,nemijlocită și contradictorie. Judecarea constă în dezbateri judiciare, punându-se concluzii de către contestator,celelalte părți și de către procuror.
6.4 Hotărâri și căile de atac în contestația în anulare
Instanța deliberează în secret și se pronunțță asupra cererii cu care a fost sesizată. Soluționând contestația, instanța poate dispune respingerrea sau admiterea ei.În primele trei cazuri se pronunță o decizie,corespunzătoare hotărârilor pronunțate de instanța de recurs,în cazul de contestație de sub lit.d) se poate pronunța o sentință,dacă judecă prima instanță, sau o decizie în cazul în care judecă instanța de apel sau cea de recurs.
Respingerea contestației se dispune fie pentru că exercitarea contestației este inadmisibilă sau tardivă, fie pentru ca nu este întemeiată. Admiterea contestației în anulare are ca efect desființarea hotărârii atacate. În cazurile prevăzute în art.386,lit.a),c) și e) se anulează hotărârea instanței de recurs în întregime, urmând a se rejudeca recursul sau fondul după casare.Sunt și cazuri ăn care anularea este numai parțială, atunci cand contestația a fost introdusă de o parte lipsă la judecata în recurs,dar care era implicată numai cu privire la o parte din faptele judecate.
Deși nu este prevăzut în mod expres în lege, se admite că și în calea de atac a contestației în anulare se aplica regula non reformatio in pejus, în sensul că la rejudecarea pe care o face instanța, după admiterea contestației în anulare, nu i se poate agrava situația celui care a introdus cererea de contestație în anulare.
O hotărâre dată într-o cale de atac extraordinară poate fi atacată numai printr-o cale de atac ordinară numai dacă și hotărârea supusă contestației era susceptibilă de o asemenea cale de atac. Cum contestația în anulare se îndreaptă, de regulă, împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, aceasta nefiind susceptibilă de un alt recurs, nici decizia dată în contestația în anulare nu poate fi atacată cu recurs.
CAPITOLUL VII : RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
7.1 Cazuri de recurs în interesul legii
Conform Legii 576/2004 articolele 409 – 414 din vechiul Cod de procedură penală sunt abrogate.
În vechiul Cod de procedură penală la art.410 erau prezentate cazurile în care se putea face recurs în anulare.Prevederile respectivului articol sunt următoarele :
“Hotararile definitive de condamnare, achitare si incetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs in anulare in urmatoarele cazuri:
I. Cazurile in care recursul are efect cu privire la situatia partilor din proces:
1. instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare;
2. cand nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni sau cand instanta a pronuntat o hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea pentru care condamnatul a fost trimis in judecata, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 334-337;
3. cand inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea penala;
4. cand s-au aplicat pedepse gresit individualizate in raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau in alte limite decat cele prevazute de lege;
5. cand persoana condamnata a fost mai inainte judecata in mod definitiv pentru aceeasi fapta sau daca exista o cauza de inlaturare a raspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului;
6. cand, in mod gresit, inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta savarsita de el nu este prevazuta de legea penala sau cand, in mod gresit, s-a dispus incetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a raspunderii penale ori ca a intervenit decesul inculpatului;*)
7. cand faptei savarsite i s-a dat o gresita incadrare juridica;
7.1. cand hotararea este contrara legii sau cand prin hotarare s-a facut o gresita aplicare a legii de natura sa influenteze solutia procesului
8. cand s-a comis o eroare grava de fapt;
9. cand judecatorii de fond au comis un exces de putere, in sensul ca au trecut in domeniul altei puteri constituite in stat.
II. Cazurile in care recursul poate fi declarat numai in favoarea condamnatului:
1. nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei;
2. instanta nu a fost sesizata legal;
3. instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au incalcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate;
4. sedinta de judecata nu a fost publica, in afara de cazurile cand legea prevede altfel;
5. judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului, cand aceasta era obligatorie, potrivit legii;
5.1. judecata a avut loc fara citarea legala a partilor sau cu procedura de citare neindeplinita;
6. judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia era obligatorie;
7. judecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale, in cauzele cu infractori minori;
8. cand nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului in cazurile si in conditiile prevazute in art. 117 alin. 1 si 2;
9. instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv.”
Codul de procedură penală actualizat, nu mai prevede expres cazuri de recurs în interesul legii.
El prevede în art. 414 “Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.”
“Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere.”
7.2 Obiecte procedurale a recursului în interesul legii
Recursul în interesul legii se exercită de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, direct sau la cererea ministrului justiției, sau de către colegiile de conducere ale curților de apel ori ale parchetelor de pe lângă curțile de apel.
Așadar, recursul în interesul legii nu poate fi exercitat de către părțile din procesele penale, ci numai de către titularii limitativ stabiliți în prevederile art.414 alin1 Cod procedură penală.
Recursul în interesul legii se exercită în scopul de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală de către instanțele judecătorești.
7.3 Judecarea recursului în interesul legii
Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, din vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președinții de secții din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții. Președintele completului este președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele sau, în lipsa acestuia, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește secțiile din care provin cei 20 de judecători.
După sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele acesteia sau, după caz, vicepreședintele va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secției în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, precum și a judecătorilor din celelalte secții ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. 1.
La primirea cererii, președintele completului va desemna un judecător din cadrul secției în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele completului va desemna câte un judecător din cadrul acestor secții pentru întocmirea raportului. Raportorii nu sunt incompatibili.
În vederea întocmirii raportului, președintele completului poate solicita unor specialiști recunoscuți opinia scrisă asupra problemelor de drept soluționate diferit.
Raportul va cuprinde soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele pe care se fundamentează, jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții de Justiție a Uniunii Europene și opinia specialiștilor consultați, dacă este cazul, precum și doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori va/vor întocmi proiectul soluției ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.
Ședința completului se convoacă de președintele acestuia cu cel puțin 20 de zile înainte de desfășurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului și a soluției propuse.
La ședință participă toți judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceștia vor fi înlocuiți cu respectarea regulilor prevăzute la alin. 3.
Recursul în interesul legii se susține în fața completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv al curții de apel.
Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanței, iar soluția se adoptă cu cel puțin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abțineri de la vot.
7.4 Hotărâri și căile de atac în recursul în interesul legii
Conform art. 114 Cod de procedură penală „Asupra cererii, completul se pronunță prin decizie.
Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluționarea cererilor de recurs în interesul legii, exercită rolul conferit de prevederile constituționale, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.
Soluționarea cererii de recurs în interesul legii aparține Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ele pot dispune prin decizie fie admiterea recursului în interesul legii și soluționarea problemei de drept, fie respingerea recursului în interesul legii.
De asemenea, Secțiile Unite pot lua act, prin decizie, de retragerea recursului în interesul legii de către titularii care au exercitat calea extraordinară de atac.
CONCLUZII
În cadrul procesului penal, judecata constituie cea mai importantă activitate procesuală, deoarece în cursul ei se soluționează conflictul de drept penal dedus în justiție, adică problema existenței faptei penale, a vinovăției făptuitorului și a aplicării unei sancțiuni.
Noțiunea de justiție represivă nu generează perfecțiunea permanentizată a hotărârilor judecătorești, având în vedere că nu toate se sprijină pe adevărul real și nu toate au la bază o corectă interpretare și aplicare a legii.
Activitatea de judecată fiind o activitate umană, din diferite motive, este supusă greșelii. În aceste situații, se admite, împotriva unor hotărâri rămase definitive, o procedură subconsecventă, menită să înlăture greșelile din hotărârile judecătorești, pentru a se înlătura erorile judiciare. Pentru aceste situații au fost reglemetate căile extraordinare de atac: contestația în anulare, revizuire și recursul în interesul legii.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MANUALE
1. Ioan Cîrlan, Ioana Simina Cîrlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Hamangiu, București,2010
2. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, C-tin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român.Partea specială, vol.II, Editura Academiei, București,1976
3. Nicu Jidovu, Gheorghe Bică, Drept Procesual Penal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
4. Gheorghiță Mateuț, Procedură penală, vol. I, Editura Fundației„Chemarea”, Iași, 1997
5. Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Editura C.H.Beck, București, 2007
6. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1977
7. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997
8. Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Academiei, București, 1988
9. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2010,
10. Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, Apelul penal, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1994
11. Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007
12. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București,1972
13. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, vol.I, Tipografia Universității, București, 1987
14. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1989
15. Nicolae Volonciu, Adina Vlășceanu, Codul de procedură penală comentat.Art.385-414.Recursul.Căile extraordinare de atac, Editura Hamangiu, București, 2007
STUDII, ARTICOLE
1. Angela Boureanu, Funcțiile procesului penal, în Revista „Dreptul” nr.11/1999
2. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia 511/1979, „Revista Română de Drept”,nr. 10/1979
3. S.Zilberstein, V.Ciobanu, Corelația dintre recurs și căile extraordinare de atac S.C.J. nr. 1/1985
LEGISLAȚIE
1. Legea nr.45/1993
2. Legea nr.32/1990
3. Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală
4. Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară
5. Codul de procedură penală
6. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. CEDO, decizia Condron din 7 septembrie 1999; Comis., rap. Austria c. Italia din 30 martie 1963
2. CEDO, dec. Quinn, Heaney și McGuinness din 21 septembrie 1999.
3. CEDO, hot. John Murray din 8 februarie 1996
4. CEDO, hot. Saunders din 17 decembrie 1996
5. CEDO, hot. Monnelli și Morris din 2 martie 1987
6. CEDO, hot. Imbroscia din 24 noiembrie 1993
7. CEDO, hot. Lala din 22 septembrie 1994
8. CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989
9. CEDO, hot. Campbell și Fell din 28 iunie 1984
10. CEDO, hot. Melin din 22 iunie 1993
11. CEDO, hot. Rowe și din 16 februarie 2000
12. CEDO, hot. Bricmont din 7 iulie 1989
13. CEDO, hot. Engel și alții din 8 iunie 1976
14. CEDO, hot. Unterpertinger din 24 noiembrie 1986
15. CEDO, dec. Verdam din 31 august 1999
16. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr.394/1993
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caile de Atac Extraordinare In Procesul Penal (ID: 126615)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.