Bazele Legislative ale Securitatii Si Sanatatii In Munca

BAZELE LEGISLATIVE ALE SECURITĂȚII ȘI SĂNĂTĂȚII ÎN MUNCĂ

1.Structura sistemului legislativ național în domeniul securității și sănătății în muncă

Legislația privind securitatea și sănătatea în muncă este o componentă importantă a sistemului legislativ național și stabilește în principal următoarele:

principiile de prevenire a accidentelor de muncă și bolilor profesionale;

cadrul de înființare și organizare a activității în domeniu;

drepturile și obligațiile „actorilor” implicați în procesul de muncă (angajatori, lucrători, lucrători desemnați, reprezentanți ai lucrătorilor, comitetul de securitate și sănătate în muncă, serviciul intern/extern de prevenire și protecție etc.);

rolul și atribuțiile instituțiilor care au competențe în domeniu: Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Sănătății, Inspecția Muncii, Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecția Muncii, asiguratorul stabilit de lege (Direcția Generală Accidente de Muncă și Boli Profesionale – D.G.A.M.B.P. din cadrul Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale – C.N.P.A.S.) etc.

Caracteristica fundamentală a legislației în domeniul securității și sănătății în muncă este aceea că se află într-un proces continuu de armonizare cu prevederile directivelor europene în domeniu. Piramida legislației naționale în domeniul securității și sănătății în muncă (figura 1) a fost construită pentru a sugera diferitele niveluri de reglementare și pentru a evidenția faptul că la baza acesteia se află reglementări de a căror elaborare și respectare este responsabil în mod direct angajatorul. În vârful piramidei este Constituția României care, afirmând dreptul la protecție socială, face referire și la măsurile de securitate și sănătate în muncă.

Derivată din Constituție, legislația de securitate și sănătate în muncă constituie o componentă a sistemului de reglementări prin care se urmărește asigurarea protecției cetățenilor pentru un segment specific de populație, respectiv populația activă, împotriva riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională generate de prestarea oricărui proces de muncă și stabilește principiile și regulile general valabile la nivelul economiei naționale.

2.Principalele acte normative care reglementeazǎ securitatea și sǎnǎtatea în muncǎ

2.1.Constituția României

Constituția din 8 decembrie 1991 (modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003) ca element generator al întregii legislații de securitate și sănătate în muncă din țara noastră, statutează și garantează următoarele:

„Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” (art. 22, alin. 1);

„Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege.” (art. 41, alin. 2).

2.2.Codul Muncii

Al doilea nivel în cadrul armonizării legislative din domeniul securității și sănătății în muncă este reprezentat de Codul Muncii intrat în vigoare la 1 martie 2003, aprobat prin Legea nr. 53/2003.

În Titlul V – Sănătatea și securitatea în muncă, actul normativ menționat abordează următoarea problematică:

Capitolul I – Reguli generale:

principiile care guvernează securitatea și sănătatea în muncă:

angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă;

dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu;

obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului;

măsurile privind securitatea și sănătatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz, obligații financiare pentru salariați;

modul de completare a dispozițiilor Legii nr. 53/2003 cu dispozițiile legii speciale, ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum și cu normele și normativele de protecție a muncii [securitate și sănătate în muncă];

principiile generale de prevenire pe baza cărora se realizează adoptarea și punerea în practică a măsurilor necesare pentru protejarea securității și sănătății salariaților;

obligațiile care îi revin angajatorului în ceea ce privește:

organizarea activității de asigurare a sănătății și securității în muncă;

asigurarea tuturor salariaților pentru risc de accidente de muncă și boli profesionale;

instruirea angajaților în domeniul securității și sănătății în muncă;

organizarea locurilor de muncă astfel încât să fie garantată securitatea și sănătatea salariaților;

condițiile în care se poate:

dispune limitarea sau interzicerea fabricării, comercializării, importului ori utilizării cu orice titlu a substanțelor și preparatelor periculoase pentru salariați;

impune angajatorului să solicite organismelor competente, contra cost, analize și expertize asupra unor produse, substanțe sau preparate considerate a fi periculoase.

Capitolul II – Comitetul de securitate și sănătate în muncă: condițiile de constituire și organizare a Comitetului de securitate și sănătate în muncă, organism creat în scopul de a asigura implicarea salariaților la elaborarea si aplicarea deciziilor în domeniul protecției muncii [securității și sănătății în muncă].

Capitolul III – Protecția salariaților prin servicii medicale:

obligația angajatorului de a asigura accesul fiecărui salariat la serviciul medical de medicină a muncii;

modul de organizare a serviciului medical de medicină a muncii;

sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii.

2.3.Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006

În România, actul normativ în baza căruia se desfășoară întreaga activitate în domeniul securității și sănătății în muncă îl reprezintă Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006.

Legea nr. 319/2006 transpune Directiva-cadru nr. 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă și îndeplinește rolul de lege fundamentală pentru asigurarea securității și sănătății în muncă, fiind din acest punct de vedere elementul generator pentru toate prevederile normative în domeniul menționat, indiferent că acestea se regăsesc în actele componente ale legislației de bază sau conexe (cu excepția prevederilor din Constituție și Codul muncii).

Legea nr. 319/2006 are cel mai mare nivel de aplicativitate. În acest sens, în art. 3, alin. 1 se stipulează că dispozițiile sale se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice cât și private. În strânsă corelație cu cele menționate, Legea nr. 319/2006, prin prevederile art. 3, alin. 2, detaliază categoriile de persoane beneficiare ale măsurilor de securitate și sănătate a muncii: angajatorii, lucrătorii și reprezentanții lucrătorilor. Ca structură, Legea nr. 319/2006 cuprinde 11 capitole, al căror conținut asigură acoperirea tuturor problemelor de bază ale organizării și desfășurării activității practice de prevenire a riscurilor profesionale:

Capitolul I – Dispoziții generale: scopul legii, principiile generale, clauzele privind securitatea și sănătatea în muncă care trebuie incluse în convențiile internaționale și contractele bilaterale;

Capitolul II – Domeniu de aplicare: nivelul de aplicativitate, categoriile de persoane beneficiare, definirea termenilor și expresiilor utilizate în cadrul legii;

Capitolul III – Obligațiile angajatorilor: obligațiile generale ale angajatorilor, serviciile de prevenire și protecție, primul-ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor, pericol grav și iminent, alte obligații ale angajatorilor, informarea lucrătorilor, consultarea și participarea lucrătorilor, instruirea lucrătorilor;

Capitolul IV – Obligațiile lucrătorilor: obligațiile lucrătorilor și a celorlalți participanți la procesul de muncă, potrivit activităților pe care aceștia le desfășoară;

Capitolul V – Supravegherea sănătății: definirea modului de stabilire a măsurilor prin care se asigură supravegherea corespunzătoare a sănătății lucrătorilor;

Capitolul VI – Comunicarea, cercetarea, înregistrarea și raportarea evenimentelor: evenimente, accidente de muncă, boli profesionale (elemente, comunicare, cercetare, înregistrare, raportare);

Capitolul VII – Grupuri sensibile la riscuri: grupurile sensibile la riscuri și modalitățile de protejare a acestora împotriva pericolelor care le afectează în mod specific;

Capitolul VIII – Infracțiuni: răspunderea penală în cazul încălcării dispozițiilor legale privitoare la securitatea și sănătatea în muncă (mod de încadrare și sancționare);

Capitolul IX – Contravenții: răspunderea contravențională în cazul încălcării dispozițiilor legale privitoare la securitatea și sănătatea în muncă (mod de încadrare și sancționare), răspunderea patrimonială a angajatorilor pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale;

Capitolul X – Autorități competente și instituții cu atribuții în domeniu: atribuțiile M.M.F.P.S., M.S., Inspecției Muncii, autorității competente în domeniul asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale, I.N.C.D.P.M. Bucureștii; organizarea, coordonarea și controlul activității de securitate și sănătate în muncă în: M.A.N., structurile militare și structurile în care își desfășoară activitatea funcționari publici cu statut special din cadrul M.A.I., Direcția generală a penitenciarelor din cadrul M.J., S.R.I., S.I.E., S.P.P., S.T.S., C.N.C.A.N.;

Capitolul XI – Dispoziții finale: actele normative care trebuie emise pentru aplicarea prevederilor legii, finanțarea activităților de interes național în domeniul securității și sănătății în muncă, cerințele legate de intrarea în vigoare a legii, actele normative abrogate.

2.4.Legea inspecției muncii nr. 108/1999

Inspecția Muncii a fost înființată și organizată prin Legea nr. 108/1999, în conformitate cu prevederile Convenției nr. 81 a Organizației Internaționale a Muncii privind inspecția muncii în industrie și comerț, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1974 și are același mandat cu instituțiile similare din statele membre ale Uniunii Europene. Legea nr. 108/1999 reprezintă legea fundamentală în baza căreia la nivel național se asigură exercitarea controlului în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă și supravegherii pieței (art. 1, alin. 3).

În subordinea Inspecției Muncii funcționează 42 de inspectorate teritoriale de muncă, unități cu personalitate juridică organizate în fiecare județ și în Municipiul București, Centrul de Monitorizare a Unităților cu Risc Profesional de la Crâșcior și Centrul de Pregătire și Perfecționare Profesională al Inspecției Muncii de la Botoșani.

Inspecția Muncii îndeplinește următoarele funcții generale (art. 5):

de autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării prevederilor legale în domeniile sale de competență;

de comunicare, prin care se asigură schimbul de informații cu autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și cu persoanele fizice și juridice supuse activității de control, informarea acestora și a cetățenilor asupra modului cum se respectă și se aplică prevederile legislației din domeniile de competență;

de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniile sale de competență;

de formare, prin care se realizează pregătirea și perfecționarea profesională a personalului propriu, în condițiile legii;

de cooperare, prin care se asigură desfășurarea de acțiuni în comun, pe plan intern și internațional, în domeniile de competență;

de administrare, prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public, respectiv privat al statului ori, după caz, al unităților administrativ-teritoriale pe care le are în administrare sau în folosință, a fondurilor alocate în scopul funcționării în condițiile legii, precum și organizarea și gestionarea sistemelor informatice necesare activităților proprii.

Inspecția Muncii are următoarele atribuții:

generale (art. 6, alin. 1):

controlul aplicării prevederilor legale, generale și speciale, în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă și supravegherii pieței;

furnizarea de informații angajatorilor și salariaților cu privire la mijloacele de aplicare a prevederilor legale în domeniile de competență;

informarea autorităților competente despre deficiențele sau abuzurile legate de aplicarea dispozițiilor legale în vigoare;

prestarea de servicii specifice domeniului său de activitate;

inițierea de propuneri pentru îmbunătățirea cadrului legislativ din domeniile sale de activitate, pe care le înaintează Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

specifice (art. 6, alin. 2):

în domeniul relațiilor de muncă;

în domeniul securității și sănătății în muncă și al supravegherii pieței.

2.5.Legea privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale nr. 346/2002

În scopul creării cadrului legislativ necesar, în anul 2002 a fost aprobată și promulgată Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Prin Legea nr. 346/2002 se instituie un sistem de asigurare specializat, formă a protecției sociale, existent în toate țările membre ale Uniunii Europene. Pentru ca sistemul creat să fie unul eficient, principiul care a stat la baza conceperii lui a fost asocierea unei componente active, respectiv prevenirea accidentelor de muncă și bolilor profesionale, cu componentele pasive, respectiv reabilitarea și compensarea. Fondurile necesare pentru asigurarea prestațiilor și serviciilor se constituie din contribuții suportate în exclusivitate de angajatori, în calitatea lor de responsabili pentru măsurile privind securitatea și sănătatea în muncă și de beneficiari ai muncii depuse.

Legea instituie un sistem de asigurare obligatorie pentru toți salariații angajați cu contract individual de muncă și unul opțional pentru liber profesioniști, agricultori etc. De asemenea, au fost luate în considerare modalități de stimulare economică a angajatorilor de a investi în securitatea și sănătatea în muncă, cum ar fi: contractele de prevenire, scutirea de impozit pe profitul reinvestit în prevenire, diferențierea contribuțiilor plătite de angajatori, în funcție de riscurile profesionale și performanțele realizate de aceștia în asigurarea nivelului de securitate în muncă.

Ulterior elaborării Legii nr. 346/2002, analiza cu privire la implementarea sistemului de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale a condus la concluzia că structura organizatorică cea mai eficientă și cu cele mai reduse costuri administrative se poate realiza prin preluarea activității în cadrul Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale – C.N.P.A.S., respectiv casele teritoriale de pensii. În acest mod, utilizarea în comun a spațiilor existente, a bazelor de date, precum și a compartimentelor de specialitate asigură eficiență maximă, cu costuri minime. Acest fapt a impus necesitatea modificării Legii nr. 346/2002 prin O.U.G. nr. 107/2003 (aprobată prin Legea nr. 598/2003).

În vederea aprobării Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 346/2002, cu modificările și completările ulterioare, a apărut necesitatea de a efectua unele modificări în regim de urgență în structura și conținutul acesteia, modificări care să permită efectuarea prestațiilor de asigurare, evitarea blocării sistemului de asigurare și asigurarea funcționării acestuia începând cu data de 1 ianuarie 2005. Modificările menționate au fost realizate prin O.U.G. nr. 129/2004 (aprobată prin Legea nr. 57/2005).

Pornind de la constatarea că nealocarea unor sume destinate decontării cheltuielilor aferente serviciilor medicale acordate bolnavilor cu boli profesionale din secțiile de boli profesionale și cabinetele de medicina muncii ar putea determina neplata cheltuielilor salariale angajaților din aceste structuri, ceea ce ar conduce la conflicte sociale, precum și riscul de blocare a acordării serviciilor medicale și medicamentelor pentru asigurații care suferă de boli profesionale, s-a impus cu acuitate introducerea în regim de urgență a unor noi soluții de plată, care să asigure continuarea acordării asistenței medicale pentru acest segment de populație. Soluțiile menționate au fost introduse prin O.U.G. nr. 171/2005 (aprobată prin Legea nr. 186/2006).

Prin O.U.G. nr. 171/2005 au mai fost introduse:

reglementări suplimentare pentru a se asigura o mai bună aplicare a prevederilor legii, pentru a se asigura același nivel al cuantumului indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă în cazul urgențelor medico-chirurgicale cu cel prevăzut de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare;

reglementări care să permită suportarea, din fondul de accidente de muncă și boli profesionale, a contravalorii unor servicii medicale sau proteze pentru persoane care au suferit accidente de muncă sau boli profesionale anterior datei de 1 ianuarie 2005;

modificări ale legii pe baza cărora să poată fi suportată din fondul de accidente de muncă și boli profesionale contravaloarea serviciilor medicale acordate în clinici și secții de boli profesionale.

Datorită unei scăpări legislative Legea nr. 346/2002 nu a stabilit modalitatea de decontare a serviciilor medicale de investigare și diagnosticare medicală, efectuate în cadrul cabinetelor specializate de medicină a muncii, pentru cazurile care nu se confirmă ca boli profesionale sau accidente de muncă, multe dintre aceste cabinete având dificultăți financiare majore datorită refuzului asiguratorului de a deconta aceste servicii medicale pentru angajații a căror stare de sănătate a fost afectată de alte circumstanțe și nu de cele legate de mediul de muncă așa cum s-a presupus inițial.

Din motivele menționate anterior, prin Legea nr. 258/2008 a fost modificată și completată Legea nr. 346/2002 prin introducerea obligației asigurătorului de a deconta serviciile de investigații și analize de specialitate în laboratoarele și cabinetele de medicină a muncii în vederea depistării și stabilirii prezenței de boli profesionale, inclusiv în cazurile care nu se confirmă ca boli profesionale sau accidente de muncă, în cazul în care au fost respectate prevederile legale privind internarea pacientului.

Prin O.U.G. nr. 117/2010 au fost abrogate art. 85 și 89 din Legea nr. 346/2002 care stabilesc baza lunară de calcul la care angajatorul datorează contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale și, respectiv, modul de virare, după calculare și reținere, a contribuțiilor de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Prin Legea nr. 51/2012 au fost abrogate alin. 3 și 4 ale art. 62 din Legea nr. 346/2002. Prevederile legislative abrogate vizau abilitarea de către CNPAS a persoanelor juridice în calitate de prestatori de servicii externe de prevenire, pentru activitățile de prevenire care nu se suportă de către sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Prin Ordinul nr. 450/825/2006 al M.M.S.S.F și al M.S.P. au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, cu modificările și completările ulterioare. Aceste norme metodologice vizează următoarele aspecte:

raporturile de asigurare și riscurile asigurate;

prestațiile și serviciile de asigurare pentru accidentele de muncă și bolile profesionale;

comunicarea și constatarea accidentelor de muncă;

bolile profesionale;

prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale;

organizarea sistemului de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;

contribuțiile de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Cadrul legislativ instituit prin Legea 346/2002 a fost completat cu H.G. nr. 144/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de calcul al contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale. Prin prevederile sale actul normativ menționat prezintă metodologia de stabilire a claselor de risc și a tarifelor de risc pe categorii de activități ale economiei naționale, în vederea determinării cuantumului contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată lunar de angajatori.

2.6.Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006

Pentru stabilirea modului de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 s-au elaborat și aprobat prin H.G. nr. 1425/2006 normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Prin acest act normativ au fost reglementate, în principal, următoarele aspecte:

autorizarea funcționării angajatorilor din punct de vedere al securității și sănătății în muncă;

serviciile de prevenire și protecție;

reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății în muncă;

organizarea și funcționarea Comitetului de securitate și sănătate în muncă la nivelul întreprinderii și/sau unității;

instruirea lucrătorilor în domeniul securității și sănătății în muncă;

locurile de muncă cu pericol grav și iminent;

zonele cu risc ridicat și specific;

comunicarea și cercetarea evenimentelor, înregistrarea și evidența accidentelor de muncă și a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea și raportarea bolilor profesionale;

avizarea documentațiilor cu caracter de informare și instruire în domeniul securității și sănătății în muncă.

Procedura de autorizare a funcționării din punct de vedere al securității și sănătății în muncă se realizează pe baza declarației pe propria răspundere și se desfășoară prin inspectoratele teritoriale de muncă, în a căror rază teritorială angajatorul își desfășoară activitatea.

Organizarea activităților de prevenire și protecție este realizată de către angajator, în următoarele moduri:

prin asumarea de către angajator a atribuțiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute de lege;

prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activitățile de prevenire și protecție;

prin înființarea unuia sau mai multor servicii interne de prevenire și protecție;

prin apelarea la servicii externe de prevenire și protecție.

Reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății în muncă sunt aleși de către și dintre lucrătorii din întreprindere și/sau unitate, conform prevederilor regulamentului intern.

Potrivit prevederilor normelor metodologice, Comitetul de securitate și sănătate în muncă este organul paritar constituit la nivelul angajatorului, în vederea participării și consultării periodice în domeniul securității și sănătății în muncă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 319/2006.

O altă componentă importantă a prevenirii o reprezintă instruirea în domeniul securității și sănătății în muncă, care are ca scop însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor de securitate și sănătate în muncă și se realizează în timpul programului de lucru.

Starea de pericol grav și iminent și zonele cu risc ridicat și specific au fost prevăzute în vederea stabilirii măsurilor de securitate care trebuiesc întreprinse în aceste situații.

În ceea ce privește comunicarea și cercetarea evenimentelor, înregistrarea și evidența accidentelor de muncă și a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea și raportarea bolilor profesionale, obiectivele principale sunt următoarele:

stabilirea unui sistem coerent și eficient de colectare a datelor în acest domeniu;

validarea unor metode de comparare în vederea efectuării de analize statistice, pe diferite criterii;

asigurarea evidenței prin care se înregistrează și se conservă drepturile ce decurg dintr-un accident de muncă sau boală profesională;

stabilirea unor măsuri de prevenire și profilactice pentru evitarea unor evenimente similare în viitor;

stabilirea unor proceduri unitare la nivel național în ceea ce privește comunicarea și cercetarea evenimentelor, înregistrarea și evidența accidentelor de muncă și a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea și raportarea bolilor profesionale.

2.7.Actele normative care transpun directivele specifice referitoare la securitatea și sănătatea în muncă

În conformitate cu prevederile art. 51, alin. 1, lit. b din Legea nr. 319/2006, pentru transpunerea directivelor specifice referitoare la securitatea și sănătatea în muncă, au fost emise de către Guvern următoarele acte normative:

H.G. nr. 1875/22.12.2005 privind protecția sănătății și securității lucrătorilor față de riscurile datorate expunerii la azbest;

H.G. nr. 1876/22.12.20057 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibrații;

H.G. nr. 300/02.03.20067 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru șantierele temporare sau mobile;

H.G. nr. 493/12.04.20067 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot;

H.G. nr. 971/26.07.2006 privind cerințele minime pentru semnalizarea de securitate și/sau de sănătate la locul de muncă;

H.G. nr. 1007/02.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la asistența medicală la bordul navelor;

H.G. nr. 1028/09.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare;

H.G. nr. 1048/09.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecție la locul de muncă;

H.G. nr. 1049/09.08.2006 privind cerințele minime pentru asigurarea securității și sănătății lucrătorilor din industria extractivă de suprafață sau subteran;

H.G. nr. 1050/09.08.2006 privind cerințele minime pentru asigurarea securității și sănătății lucrătorilor din industria extractivă de foraj;

H.G. nr. 1051/09.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special de afecțiuni dorsolombare;

H.G. nr.1058/09.08.2006 privind cerințele minime pentru îmbunătățirea securității și protecția sănătății lucrătorilor care pot fi expuși unui potențial risc datorat atmosferelor explozive;

H.G. nr. 1091/16.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru locul de muncă;

H.G. nr. 1092/16.08.2006 privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți biologici în muncă;

H.G. nr. 1093/16.08.2006 privind stabilirea cerințelor minime de securitate și sănătate pentru protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți cancerigeni sau mutageni la locul de muncă;

H.G. nr. 1135/30.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate în muncă la bordul navelor de pescuit;

H.G. nr. 1136/30.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice;

H.G. nr. 1146/30.08.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă;

H.G. nr. 1218/06.09.20068 privind stabilirea cerințelor minime de securitate și sănătate în muncă pentru asigurarea protecției lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezența agenților chimici;

H.G. nr. 510/02.06.2010 privind cerințele minime de securitate și sănătate în muncă referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de radiații optice artificiale.

Chiar dacă nu transpune o directivă specifică vizând domeniul securității și sănătății în muncă, un act normativ deosebit de important în acest domeniu este reprezentat de H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor. Prin prevederile H.G. nr. 355/2007 au fost stabilite cerințele minime pentru desfășurarea activității de medicina muncii. Această hotărâre înlocuiește prevederile Normelor Generale de Protecție a Muncii – ediția 2002, oferind în anexe fișele cu examinările medicale clinice, paraclinice și de laborator, recomandate în cazul expunerii la diferiți agenți nocivi chimici, fizici și biologici, precum alte precizări și reglementări vizând activitatea de medicina muncii.

2.8.Normativul-cadru de acordare și utilizare a echipamentului individual de protecție

Ordinul nr. 225/1995 al M.M.P.S. privind aprobarea Normativului-cadru de acordare și utilizare a echipamentului individual de protecție este încă utilizat pe scară largă, deși a fost emis în baza unui act normativ care este în prezent abrogat (Legea nr. 5/1965 cu privire la protecția muncii).

Acest act normativ stabilește criteriile generale de acordare si utilizare a echipamentului individual de protecție în funcție de factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională existenți la fiecare loc de muncă. În baza lui, fiecare agent economic este obligat să-și elaboreze propriul normativ de echipament, ținând seama de procesele de muncă pe care le organizează și de condițiile sale concrete de desfășurare a activității.

2.9.Standardele de securitate a muncii

Standardele de securitate a muncii sunt acte juridice care reglementează aspectele de protecție a muncii vizând produsele: terminologie, principii constructive, cerințe, metode de măsurare. Respectarea prevederilor standardelor se asigură prin certificarea produselor.

După criteriul conținutului, standardele de securitate a muncii se clasifică astfel:

standarde de terminologie: trebuie să aibă în vedere reglementările naționale în domeniul securității muncii, dar și alinierea la prevederile din Uniunea Europeană;

standarde pentru forme, dimensiuni, conținut, pentru mesajele de atenționare, avertizare, interdicție (semnale, marcaje, etichete): urmăresc alinierea legislației naționale la cerințele europene și internaționale, precum și satisfacerea condițiilor de transport, manipulare, depozitare, punere în funcțiune;

standarde de cerințe (caracteristici, performanțe): oferă o bază clară pentru proiectare/ fabricație, certificare, utilizare, transport/depozitare, scoatere din uz, dezmembrare (casare);

standarde de limite admisibile și metode de evaluare a nivelului de expunere: stau la baza realizării și aprecierii condițiilor de muncă din punctul de vedere al securității muncii.

2.10.Instrucțiunile proprii de securitate și sănătate în muncă

Pentru asigurarea condițiilor de securitate și sănătate în muncă și pentru prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, în conformitate cu prevederile Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, art. 13, lit. e, angajatorii au obligația „să elaboreze instrucțiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea și/sau aplicarea reglementărilor de securitate și sănătate în muncă, ținând seama de particularitățile activităților și ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor”.

Instrucțiunile proprii pentru completarea și/sau aplicarea reglementărilor de securitate și sănătate în muncă sunt obligatorii numai pentru emitent.