Autoritatea Jurisdictionala

INTRODUCERE

Recunoașterea efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii ca fiind un <<guvern>> al magistraților s-a realizat în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND JUSTIȚIA

Noțiunea de justiție are o multitudine de înțelesuri, însă două dintre acestea au o legătură directă cu studiul organizării judiciare. În primul rând, justiția are funcția de a judeca, de a decide asupra conflictelor ivite între diferite subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens se spune că judecătorul înfăptuiește justiția. Altfel spus, justiția este o prerogativă suverană care aparține statului de drept.

În sens mai restrâns, prin justiție se înțelege ansamblul instituțiilor prin a căror mijlocire se poate exercita funcția judiciară. Din acest punct de vedere, justiția este un serviciu public al statului. Noțiunea de justiție posedă numeroase înțelesuri.

Sensul tehnic al noțiunii de justiție se referă la organizarea judiciară, respective la justiția distributivă.

În sens metaforic, noțiune de justiție implică scopul, esența dreptului, receptat în cea mai pură expresie.

Profesorul Mircea Djuvara, prin referirea la ideea de justiție considera că aceasta presupune egalitatea rațională a unor persoane libere, limitate în activitățile lor numai prin drepturi și obligații.

Ideea de justiție presupune și aptitudinea generalizării, deci în ultimă instanță, egalitatea tuturor persoanelor fără nici un privilegiu, egalitate cât mai desăvârșită, care nu se obține decât printr-un progres cât mai accentuat și un studiu cât mai amănunțit al situațiilor de fapt în limitele drepturilor subiective și a obligațiilor corelative.

Este necesar a fi precizat faptul că ideea de justiție include și principiul universal al echității, care se caracterizează prin aprecierea justă, din punct de vedere juridic, a fiecărui subiect de drept.

În doctrina juridică, atât română cât și străină, noțiunii de justiție i se atribuie și alte sensuri.

Într-un sens tehnic-juridic, justiția reprezintă o funcție de jurisdicție, și anume aptitudinea de a pronunța dreptul cu ocazia soluționării unei cauze.

În concluzie, noțiunea de justiție desemnează totalitatea instituțiilor juridice prin intermediul cărora se realizează atribuțiile puterii judecătorești. În raport cu această accepțiune, justiția reprezintă un serviciu public al statului.

În perioada Antichității, justiția era reprezentată de zeița Themis care avea figura unei femei severe, care, legată fiind la ochi, purta într-o mână o balanță iar în cealaltă mână o sabie. Balanța și eșarfa care acoperă ochii zeiței semnifică prerogativa esențială a judecătorului, și anume aceea de a pronunța dreptul în mod imparțial și independent.

Judecătorul, în soluționarea cauzei deduse judecății, trebuie să aibă în vedere drepturile și interesele subiectelor de drept participante la proces. Acesta trebuie să ignore orice element care îi este străin procesului.

Marele jurist Jering, scria în lucrarea sa “Lupta pentru drept”, că: “sabia fără cumpănă este puterea brutală … cumpăna fără sabie este neputința dreptului una nu merge fără alta”.

Justiția a fost considerată ca fiind, în esență, un lucru abstract; o stare ideală a societății caracterizată prin traducerea în starea de facto a integrității drepturilor subiective ale tuturor membrilor acesteia, ca o idee de totală libertate, de egalitate.

În Grecia antică, ideea de justiție a reprezentat teama principață a gânditorilor. Platon considera că rațiunea care este proprie ființei umane, reprezintă criteriul și “judecătorul” care îi permite să delimiteze ceea ce este și ceea ce trebuie să fie. Platon a consacrat ideea unui drept obiectiv superior dreptului pozitiv precum și ideea corespondenței justiției umane cu justiția divină.

Aristotel a afirmat că justiția reprezintă o virtute al cărei scop îl reprezintă prosperitatea altora și nu a celui care acționează.

Acesta a înțeles justiția atât într-un sens larg ca virtute supremă sau virtute generală, cât și într-un sens restrâns, ca justiție particulară sau justiție specifică.

Marele filosof a consacrat o concepție proprie cu proprie cu privire la noțiunile de justiție și drept, precum și la raporturile dintre aceste două noțiuni. În concepția marelui filosof oamenii nu sunt egali de la natură, de unde rezultă că nici bunurile nu sunt atribuite în mod egal.

Acest aspect este “corectat” prin aplicarea dreptului.

În esență, judecătorul reprezintă dreptul personificat deoarece acesta se străduiește să restabilească egalitatea, luându-i câștigătorului câștigul injust și dând păgubașului ceea ce a pierdut pe nedrept.

În momentul în care legea este creată de către legiuitor, acesta are în vedere majoritatea cazurilor ce urmează a fi reglementate însă nu poate cuprinde toate situațiile faptice care pot exista.

Noțiunile de drept natural și drept pozitiv au fost frecvent utilizate de jurisconsulții romani. În concepția acestora, dreptul natural este o manifestare a ideii de dreptate, rezultată din natura lucrurilor.

Din punct de vedere etic, justiția se extinde peste granițele trasate de normele juridice. Justiția ca valoare etică se exprimă prin intermediul persoanelor care participă activ la atingerea finalității avută în vedere de legiuitor în momentul legiferării.

În consecință, respectarea activă a normelor de drept implică nu doar corectarea propriului comportament ci grija permanentă a regularizării conduitei tuturor membrilor societății.

Principiile care stau la baza organizării judiciare, în literatura de specialitate, sunt tratate ca principii ale organizării judecătorești. Necesitatea tratării unitare a acestor principii impune ca sub anumite aspecte problematica abordată să intre în sfera procedurii civile. Putem reține următoarele principii: justiția constituie monopol de stat, organizarea justiției pe sistemul dublului grad de jurisdicție, accesul liber la justiție, egalitatea în fața justiției, gratuitatea justiției, colegialitatea, caracterul permanent și sedentar al jurisdicțiilor.

Principiul conform căruia justiția constituie monopol de stat implică două consecințe: nicio altă autoritate decât instanțele judecătorești legal instituite nu pot înfăptui justiția, prin pronunțarea unor hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului judecat și de forță executorie.

În acest sens, Constituția României prevede că justiția se realizează prin Înalta Curte de Csație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Cea de a doua consecință a principiului potrivit căreia justiția este monopolul statului este aceea că, statul este obligat să împartă justiția atunci când este solicitat acest lucru. Judecătorul care a fost învestit cu soluționarea unei cereri nu poate refuza soluționarea acesteia, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de denegare de dreptate.

Bineînțeles că este ideal ca judecătorul să soluționeze caiza cu care a fost învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conțiunt să fie neechivoc și perfect aplicabil situației de fapt ce caracterizează speța. Dacă legea prezintă neclarități sau diverse lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsăunui text expres, se recurge la analogia legii ori a dreptului pentru rezolvarea cauzei cu care a fost învestit.

Controlul ierarhic al hotărârilor judecătorești reprezintă, atât o garanție pentru justițiabil în defavoarea abuzurilor care ar putea să apară în activitatea unui judecător, cât și o recunoaștere a faptului că judecătorii pot greși în opera lor de aplicare și interpretare a legii.

Principiul acesta presupune ca instanțele judecătorești să se situeze la nivele ierarhice diferite, astfel încât un proces judecat într-o instanță să poată ajunge apoi, prin exercitarea căilor de atac, în fața unei instanțe superioare.

În acest fel, dacă o cauză este judecată în primă instanță la tribunal, apelul se va soluționa de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deși am prezentat etapele unui proces ca având trei faze, și anume: primă instanță, apel și recurs, nu putem discuta de un triplu grad de jurisdicție. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite dezbaterea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept; singurele problemele susceptibile de a fi analizate fiind cele de drept și numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres și limitativ de lege.

Analizarea unei spețe sub toate aspectele sale de fapt și de drept și administrarea unui probatoriu care să îndeplinească cerințele legii, este posibilă numai în faza judecății în primă instanță și în fața instanței de apel, motiv pentru care chiar dacă legea prevede și calea de atac a recursului, nu se poate discuta decât despre un dublu grad de jurisdicție.

Potrivit normelor prevazute în Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.

Legea nr.304/2004 consacră același pricipiu privind organizarea judecătorească, care prevede că justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau orice ale criterii discriminatorii. Principiul egalității în fața justiției presupune ca toate persoanele să aibă vocație egală de a fi judecate de aceleași instanțe judecătorești și după aceleași reguli de procedură. Părțile trebuie să aibă dreptul la aceleași probe, aceleași apărări și aceleași căi de atac.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, egalitatea consacrată la nivel legislativ este mai greu de realizat în fapt deoarece considerente de ordin economic și social pot influența accesul la justiție și poziția în proces, pornirea și derularea acestuia presupunând cheltuieli și cunoștințe de specialitate.

Diferențele de ordin financiar dintre părți se pot reflecta printr-un acces mai facil sau nu, la justiție. Astfel, unele persoanecare sunt în imposibilitatea angajării unui avocat care să realizeze o apărare specializată, fără de care drepturile procesuale conferite de lege pot fi pierdute. Astfel, instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a părților. Instanța are obligația de a lămuri părțile despre drepturile lor, trebuie să ofere îndrumari acestora cu privire la drepturile și obligațiile procesuale, atunci când nu sunt reprezentate sau asistate de avocat și să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșelă privitoare la aflarea adevarului în cauză. Pe langă aplicarea dispozițiilor care consacra rolul activ al judecatorului, echilibrul procesului civil poate fi realizat și prin acordarea asistenței juridice gratuite. Aceasta constă în apărarea și asistența gratuită a părții de către un avocat delegat de către baroul din care acesta face parte. Cheltuielile făcute de stat prin acordarea asistenței judiciare gratuite vor fi puse în sarcina parții adverse dacă aceasta pierde procesul.

Principiul gratuitații justiției presupune faptul că parțile nu trebuie să plătească judecătorii care soluționează cauza și nici pe ceilalți angajați ai instanței ce deservesc serviciul public.

S-a apreciat că gratuitatea justiției oferă prestigiu instanțelor de judecată și în același timp îi determină pe judecători să-și îndeplinească îndatoririle fără a fi părtinitori.

Înfaptuirea justiției implică, totuși, cheltuieli atât din partea statului, care trebuie să asigure condițiile pentru desfașurarea activitații de judecată, cât și din partea justițiabililor, care sunt obligați să plătească taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților și ale experților, precum și alte cheltuieli legate de administrarea probelor.

În concluzie, gratuitatea nu este totală și nu ar fi nici de dorit un astfel de sistem, care ar încuraja apelarea la justiție în scop, oricât de minor, sau pentru cauze care ar putea fi găsite soluții amiabile. Un lucru important de precizat este însă, faptul că eforturile financiare pe care le reclama declanșarea și susținerea unui proces să nu constituie o piedică în calea liberului acces la justiție, principiu consacrat constituțional și legal. Nu de puține ori s-a semnalat faptul că taxele judiciare de timbru excesiv de mari fac ca justiția să devina un lux, fiind astfel inaccesibil celor lipsiți de posibilitati materiale.

Legislația taxelor judiciare oferă o serie de scutiri legale, iar în celelate cazuri, partea care nu are posibilitatea de a avansa plata texelor judiciare de timbru poate obține scutiri sau eșalonari.

Principiul colegialitații presupune că judecata în sine trebuie făcută de mai mulți magistrați, opunându-se astfel principiului judecatorului unic.

În literatura de specialitate s-au adus argumente și contraargumente pentru fiecare sistem.

În favoarea principiului colegialitații s-au adus argumente precum: garantarea imparțialitații, posibilitatea formării judecătorilor tineri prin formarea unui complet înpreună cu acei colegi mai experimntați, garantarea unei justiții mai drepte datorită concursului de idei între membrii completului. Acestui sistem i s-a reproșat că este mai costisitor și ca existența mai multor judecători nu este întotdeauna o garanție penru înfaptuirea justiției în condiții de maximă legalitate, mai ales atunci când pregatirea deficitară a unora dintre membrii completului face ca aceștia să poată fi influențat de către ceilalți.

În favoarea sistemului judecatorului unic pledează următoarele argumente: mărirea responsabilitații judecătorului și deci, o mai mare atenție în judecarea cauzelor, micșorarea numarului de judecatori și de aici posibilitatea unei mai bune remunerari a acestora, posibiltatea asigurării unui mai bune specializari a judecătorilor. Principalele critici formulate la adresa sitemului judecatorului unic sunt cele legate de faptul ca un singur judecator este coruptibil.

Forma modificată a legii organizării judiciare a adopat un sistem mai suplu, încercând astfel să îmbine avantajele celor două sisteme prezentate anterior.

În prima instanță, în fața judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel, cauza este judecată de către un singur judecător. Atunci când se realizează controlul ierarhic, și anume în căile de atac, funcționează principiul colegialitații în formarea completului, anume doi judecători în apel și trei în recurs. La Înalta Curte de Casație și Justiție este consacrat principiul colegialității în forma completului de trei judecători, nouă judecatori sau Secțiilor Unite.

În privința caracterului sedentar al instanțelor, trebuie menționat că acestea localitatea de reședință stabilită prin lege, sediul fiind stabil, determinat și cunoscut. Caracterul sedentar al instanțelor nu exclude ca anumite activități procesuale să fie făcute în afara sediului acestora, atunci când acest lucru se impune, cum ar fi în cazul efectăurii unei cercetări la fața locului sau audierea unui martor care nu se poate deplasa.

1.2. NATURA JURIDICĂ A CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Un mijloc ingenious pentru asigurarea independenței judecătorului constă în interpunerea între acesta și celelalte puteri ale statului a unui organism independent, care să decidă cu privire la cele mai importante etape ale carierei sale: numirea, avansarea, ori sancționarea disciplinară.

Carta europeană cu privire la statutul judecătorului, adoptată la reuniunea multilaterală referitoare la statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998, recomandă în mod explicit: „Carta prevede intervenția unei instanțe independente față de puterea executivă și de puterea legislativă pentru orice decizie care afectează selectarea, recrutarea, desemnarea, desfășurarea carierei sau la încetarea funcțiilor unui judecător” – pct. 1.3 din Principii generale.

Cât privește componența acestei „instanțe”, același document prezintă o formulă care să asigure ca jumătate dintre membrii săi să fie judecători: „Carta n-a vrut să permită ca judecătorii să fie minoritari în instanța independentă, dar a vrut și mai puțin să impună ca ei să fie majoritari.”

Astfel, Carta „a considerat că independența care trebuie să caracterizeze instanța în cauză exclude alegerea sau desemnarea judecătorilor care fac parte din instanță de către o autoritate politică aparținând puterii executive și puterii legislative”, fiind necesar ca „modalitățile de alegere a reprezentanților judecătorilor în această instanță (…) să asigure cea mai largă reprezentare a acestora”.

În sistemul judiciar român această sarcină complexă a fost încredințată Consiliului Superior al Magistraturii, organism care a mai existat în sistemul judiciar românesc începând cu 1909 și până la instaurarea dictaturii comuniste. Istoria sa postdecembristă a fost marcată de numeroase dispute în drumul său pentru depășirea statutului de „tampon” între puterea judecătorească și cea executivă și obținerea unei autonomii indiscutabile, temei al unei reale independențe a justiției.

În prezent, rolul, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii sunt reglementate prin art. 133 și 134 din Constituția României, republicată, precum și prin Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Misiunea sa este definită prin art. 1 din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul autorității judecătorești și garantul independenței justiției, el însuși fiind independent și supus numai legii.

Acest organism, care are sediul în București, a fost conceput ca expresie și instrument al puterii judecătorești, în scopul asigurării eficienței sistemului judiciar și al respectării legii în desfășurarea carierei profesionale a magistraților.

Așa cum s-a arătat în doctrină, Consiliul Superior al Magistraturii realizează autoguvernarea justiției. Sursa puterii sale izvorăște din natura sa constituțională, așa încât modificările care intervin în viața politică nu-i pot afecta structura, obiectivele și principalele atribuții.

Având în vedere rolul decisiv avut de Consiliul Superior al Magistraturii în organizarea justiției și, mai ales, în formarea unui corp de magistrați cu înalt prestigiu profesional, cât și moral, acest organism a fost pe drept supranumit în doctrină și în unele legislații guvernul magistraturii.

Majoritatea legislațiilor contemporane includ, în ceea ce privește organizarea justiției, organisme similare, ai căror membri de regulă, fac parte din corpul magistraților.

Se impune însă determinarea naturii Consiliului Superior al Magistraturii din sistemul românesc, mai ales că prevederile Constituției, așa cum a fost revizuită în 2003, dar și Legea nr. 317/2004 suferă de o certă incoerență sub acest aspect. Astfel, pe de o parte, reglementarea CSM este plasată în capitolul rezervat Autorității judecătorești, deși, în art. 126, tot Constituția precizează că justiția se realizează prin ÎCCJ și prin celelalte instanțe judecătorești.

Ne aflăm deci în prezența unei autorități de natură constituțională, care are misiunea de a garanta independența justiției, ea însăși fiind independentă, dar care nu înfăptuiește justiția și este exterioară sistemului jurisdicțional propriu-zis.

Chiar dacă aceasta face parte din ansamblul serviciului judiciar, îndeplinind funcția de consiliu de disciplină, nu este un organ care să aparțină puterii judecătorești. Dat fiind faptul că, majoritatea atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt de natură administrativă, dar nelăsând la o parte nici rolul său de instanță disciplinară, se poate afirma, alături de alți autori, că acest organ are o natură mixtă: administrativă și jurisdicțională specială.

Consiliul Superior al Magistraturii a fost conceput ca organism menit să garanteze independența justiției, însă justiția se realizează numai de către judecători; aceștia fiind cei care dau pronunțările. Însă, cu toate acestea, Consiliul Superior al Magistraturii îi cuprinde și pe procurori, ale căror atribuții pot fi doar tangențiale cu cele aflate în competența instanțelor de judecată.

Chiar și conducerea Consiliul Superior al Magistraturii poate reveni unui procurer, deși, nu cu mult timp în urmă concretizarea acestei posibilități a născut dezbateri și controverse publice aprinse, care au adus prejudicii imaginii și prestigiului justiției.

Acestea fiind spuse, pare să fie cu atât mai mult justificată opinia unor autori, în sensul că numai justiția stricto sensu și numai cei care o înfăptuiesc – judecătorii – ar trebui să beneficieze de protecția asigurată de Consiliul Superior al Magistraturii, în timp ce pentru procurori, care au un alt statut decât judecătorii, precum și o funcție socială diferită de aceștia, reflectată în competențe specifice, ar trebui să se înființeze o altă structură.

2. ORGANIZAREA CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

2.1. ALCĂTUIREA CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Consiliul Superior al Magistraturii este constituit pe principiul dualității celor două categorii de magistrați, și anume, cea care-i reprezintă pe judecători și cea care-i reprezintă pe procurori. Componența celor două formațiuni este diferită, pentru a reflecta diferența numerică dintre cele două categorii de magistrați. Cu toate acestea, sub aspectul funcționării și atribuțiilor, se remarcă o întrepătrundere, care subliniază că și unii și ceilalți aparțin în fond unui corp unic al magistraților.

Legiuitorul a avut grijă ca această componență a Consiliului Superior al Magistraturii să fie reprezentativ pentru ambele categorii de magistrați, la toate nivelurile ierarhice. În consecință, potrivit art. 3 din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, dintre care:

a) 9 judecători și 5 procurori, aleși în adunările generale ale judecătorilor și procurorilor, care compun cele două secții

ale Consiliului, una pentru judecători și una pentru procurori;

b) 2 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputație profesională și

morală, aleși de Senat;

c) președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentant al puterii judecătorești, ministrul justiției și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care sunt membri de drept ai Consiliului.

În timp ce ultimii sunt membri de drept ai Consiliului, ceilalți sunt aleși potrivit unei proceduri precizate de lege și detaliate în Regulamentul corespunzător al Consiliului Superior al Magistraturii.

Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din:

a) 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție;

b) 3 judecători de la curțile de apel;

c) 2 judecători de la tribunale;

d) 2 judecători de la judecătorii.

Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din:

a) 1 procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de la Direcția Națională Anticorupție;

b) 1 procuror de la parchetele de pe lângă curțile de apel;

c) 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale;

d) 1 procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii.

2.2. ALEGERA JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR ÎN FUNCȚIA DE MEMBRI AI CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Judecătorii și procurorii, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzuți la art. 3 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii – Republicată în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, sunt aleși în adunările generale ale judecătorilor sau, după caz, ale procurorilor.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii se aleg din rândul judecătorilor și procurorilor numiți de Președintele României. Judecătorii și procurorii își pot susține candidaturile depuse pentru alegerea ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii în fața colectivelor de judecători și procurori. Candidaturile judecătorilor și procurorilor pot fi susținute de colectivele de judecători și procurori, precum și de asociațiile profesionale ale acestora. Data la care au loc adunările generale ale judecătorilor și ale procurorilor se stabilește de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii cu cel puțin 90 de zile înainte de expirarea mandatului membrilor acestuia și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii.

Perioada în care pot fi depuse candidaturile se stabilește de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și se publică în Monitorul Oficial al României. Candidaturile se depun la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la Colegiul de conducere al Direcției Naționale Anticorupție sau la colegiile de conducere ale curților de apel ori ale parchetelor de pe lângă acestea. Candidații sunt obligați să prezinte următoarele:

– curriculum vitae;

– un proiect privind principalele obiective pe care le vor urmări judecătorii sau procurorii în cazul alegerii în Consiliul Superior al Magistraturii, precum și, după caz, documentele de susținere a candidaturii.

Aceștia trebuie să prezinte o declarație pe propria răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 și nici nu au colaborat cu acestea și o altă declarație pe propria răspundere din care să rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații.

Judecătorii și procurorii care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori cei care au un interes personal ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege nu pot fi aleși membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Colegiile de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiție verifică îndeplinirea condițiilor enumerate mai sus, de către judecătorii și procurorii care și-au depus candidaturile.

Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție aleg, în adunarea generală, prin vot secret, direct și personal, 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, dintre judecătorii care și-au depus candidatura. Procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și procurorii de la Direcția Națională Anticorupție aleg, în adunarea generală comună a procurorilor din acestea, prin vot secret, direct și personal, un membru pentru Consiliul Superior al Magistraturii dintre procurorii care și-au depus candidatura. În cadrul adunării generale votează și procurorii din structurile teritoriale ale acestor parchete. Sunt aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de la Direcția Națională Anticorupție, care au obținut majoritate de voturi în adunările generale.

Colegiul de conducere al fiecărei curți de apel și al fiecărui parchet de pe lângă acestea centralizează candidaturile depuse de judecătorii și procurorii din circumscripțiile lor. Candidaturile se centralizează pe categorii de instanțe și parchete și se transmit instanțelor și parchetelor di circumscripția curții de apel, însoțite de documentele prezentate de către candidați.

Judecătorii de la fiecare curte de apel, judecătorii de la toate tribunalele și tribunalele specializate din circumscripția fiecărei curți de apel și judecătorii de la toate judecătoriile din circumscripția fiecărei curți de apel desemnează, în cele 3 adunări generale, prin vot secret, direct și personal, câte un candidat pentru funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii dintre judecătorii care și-au depus candidatura.

Procurorii de la fiecare parchet de pe lângă curțile de apel, de la toate parchetele de pe lângă tribunale și tribunalele și de la parchetele de pe lângă judecătoriile din circumscripția fiecărei curți de apel desemnează, în cele 3 adunări generale, prin vot secret, direct și personal, câte un candidat pentru funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii dintre procurorii care și-au depus candidatura.

Vor fi desemnați pentru a candida la funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii și procurorii care au obținut majoritate de voturi în adunările generale.

Judecătorii militari și procurorii militari își depun candidatura la Curtea Militară de Apel București sau, după caz, la Parchetul Militar de pe lângă Curtea de Apel București.

Tribunalul Militar Teritorial București și tribunalele militare, precum și parchetele de pe lângă acestea desemnează câte un candidat care va fi inclus pe liste.

Consiliul Superior al Magistraturii întocmește listele cu judecătorii și procurorii desemnați pentru a candida la funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, pe categorii de instanțe și parchete.

Listele judecătorilor și ale procurorilor care au fost desemnați pentru a candida la funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii se transmit instanțelor sau, după caz, parchetelor, de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu cel puțin 20 de zile înainte de data stabilită pentru adunările generale, după cum urmează:

a) lista cuprinzând cei 16 candidați de la curțile de apel se transmite tuturor curților de apel;

b) lista cuprinzând cei 16 candidați de la parchetele de pe lângă curțile de apel se transmite tuturor parchetelor de pe lângă curțile de apel;

c) lista cuprinzând cei 16 candidați de la tribunale și tribunalele specializate se transmite tuturor tribunalelor și tribunalelor specializate;

d) lista cuprinzând cei 16 candidați de la parchetele de pe lângă tribunale și tribunale specializate se transmite tuturor parchetelor de pe lângă tribunale și tribunale specializate;

e) lista cuprinzând cei 16 candidați de la judecătorii se transmite tuturor judecătoriilor;

f) lista cuprinzând cei 16 candidați de la parchetele de pe lângă judecătorii se transmite tuturor parchetelor de pe lângă judecătorii.

În vederea alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul fiecărei instanțe și al fiecărui parchet se convoacă adunarea generală a judecătorilor sau, după caz, a procurorilor.

Judecătorii de la curțile de apel și procurorii de la parchetele de pe lângă acestea aleg ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în adunările lor generale, prin vot secret, direct și personal, 3 judecători de la curțile de apel și un procuror de la parchetele de pe lângă acestea.

Judecătorii de la tribunale și tribunalele specializate și procurorii de la parchetele de pe lângă acestea aleg ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în adunările lor generale, prin vot secret, direct și personal, 2 judecători de la tribunale și tribunalele specializate și 2 procurori de la parchetele de pe lângă acestea. Judecătorii de la judecătorii și procurorii de la parchetele de pe lângă acestea aleg ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în adunările lor generale, prin vot secret, direct și personal, 2 judecători de la judecătorii și un procurer de la parchetele de pe lângă acestea.

În procedura de desemnare a candidaților și de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, adunările generale sunt legal constituite în prezența a cel puțin două treimi din numărul judecătorilor sau, după caz, al procurorilor în funcție, inclusiv cei delegați sau detașați de la alte instanțe sau parchete. Adunările generale sunt prezidate de magistratul cu cea mai mare vechime în magistratură, care nu și-a depus candidatura pentru funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

În procedura de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, fiecare judecător și procuror votează un număr de candidați egal cu numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, care reprezintă categoria de instanțe sau parchete la nivelul cărora judecătorul sau, după caz, procurorul își desfășoară activitatea.

În cazul în care au fost votate mai puține persoane decât numărul prevăzut de lege, votul este nul.

La alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii nu pot participa judecătorii și procurorii detașați la alte autorități decât la instanțe sau parchete.

Judecătorul sau procurorul care a prezidat adunarea generală, împreună cu 2 judecători sau procurori desemnați înaintea votului de adunările generale: asigură numărarea voturilor; întocmește procesul-verbal cu privire la desfășurarea alegerilor și rezultatele votului și îl transmite Consiliului Superior al Magistraturii; comunică numele judecătorilor sau al procurorilor desemnați pentru a candida la funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii ori, după caz, alcătuiește și transmite Consiliului Superior al Magistraturii lista cuprinzând candidații înscriși în ordinea descrescătoare a voturilor obținute în adunările generale.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor, judecătorul sau procurorul care a prezidat adunarea generală este ajutat de 2 judecători sau, după caz, de 2 procurori, desemnați de adunările generale, dintre judecătorii sau procurorii care nu și-au depus candidaturile.

Consiliul Superior al Magistraturii centralizează rezultatele votului din circumscripțiile tuturor curților de apel și ale parchetelor de pe lângă acestea. Astfel, sunt aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii: 3 judecători de la curțile de apel, care au obținut numărul cel mai mare de voturi la nivel național; 2 judecători de la tribunale și tribunalele specializate, care au obținut numărul cel mai mare de voturi la nivel național; 2 judecători de la judecătorii, care au obținut numărul cel mai mare de voturi la nivel național; 1 procuror de la parchetele de pe lângă curțile de apel, care a obținut numărul cel mai mare de voturi la nivel național; 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale și tribunalele specializate care au obținut numărul cel mai mare de voturi la nivel național; 1 procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii, care a obținut numărul cel mai mare de voturi la nivel național.

Consiliul Superior al Magistraturii verifică legalitatea procedurilor de alegere, din oficiu sau la sesizarea oricărui judecător sau procuror. În vederea formulării sesizării, judecătorii și procurorii au dreptul să verifice procesele- verbale cu privire la desfășurarea alegerilor și rezultatul acestora, precum și buletinele de vot.

Contestațiile referitoare la legalitatea procedurilor de alegere pot fi depuse la Consiliul Superior al Magistraturii, în termen de 15 zile de la data alegerilor. Contestațiile se soluționează de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 5 zile de la data

sesizării. Soluția motivată a contestației se comunică persoanelor care au făcut sesizarea.

În cazul în care se constată încălcări ale legii în procedurile de alegere, Consiliul Superior al Magistraturii dispune măsurile necesare pentru înlăturarea acestora, inclusiv repetarea alegerilor, numai la instanțele sau parchetele la care încălcarea legii a avut drept consecință influențarea rezultatului alegerilor.

Consiliul Superior al Magistraturii alcătuiește lista finală cuprinzând magistrații aleși și o transmite Biroului permanent al Senatului.

Înainte de transmiterea listei către Biroul permanent al Senatului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității verifică și comunică, în termen de 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, dacă judecătorii și procurorii aleși au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea. Biroul permanent al Senatului înaintează lista Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, pentru a examina dacă au fost respectate dispozițiile legale cu privire la alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Senatul, în prezența majorității membrilor săi, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, validează lista cuprinzând magistrații aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Refuzul validării nu poate interveni decât în cazul încălcării legii în procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii și numai dacă această încălcare a legii are drept consecință influențarea rezultatului alegerilor. Validarea sau invalidarea nu poate opera decât pe întreaga listă, astfel încât eventualele obiecții de nelegalitate vor afecta procesul de validare pentru toti candidații.

2.3. ALEGEREA REPREZENTANȚILOR SOCIETĂȚII CIVILE ÎN FUNCȚIA DE MEMBRI AI CONSILIULUI SUPREM AL MAGISTRATURII

Alegerea membrilor societății civile a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului , aria organizațiilor care pot propune candidați fiind destul de restrânsă.

În vederea alegerii celor 2 reprezentanți ai societății civile în Consiliul Superior al Magistraturii, organizațiile profesionale ale juriștilor, consiliile profesionale ale facultăților de drept acreditate, asociațiile și fundațiile care au ca obiectiv apărarea drepturilor omului pot propune Biroului permanent al Senatului câte un candidat.

Pot fi aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii reprezentanți ai societății civile care îndeplinesc următoarele condiții:

a) sunt specialiști în domeniul dreptului, cu o vechime de cel puțin 7 ani în activitatea juridică;

b) se bucură de înaltă reputație profesională și morală;

c) nu au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990, nu au colaborat cu acestea și nu au un interes personal care influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege;

d) nu au calitatea de membru al unui partid politic și nu au îndeplinit în ultimii 5 ani funcții de demnitate publică.

Propunerile de candidaturi se depun la Biroul permanent al Senatului, între a 90-a zi și a 60-a zi înainte de expirarea mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, însoțite de hotărârea judecătorească sau, după caz, actul normativ de înființare, de actul constitutiv și statutul persoanelor juridice, precum și de cazierul fiscal al acestora.

Perioada în care se depun propunerile de candidaturi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii, cu 30 de zile înainte de începerea curgerii termenului legal.

Candidații propuși vor prezenta Senatului documentele enumerate anterior, precum și cazierul judiciar. Lista candidaților și documentele se afișează pe paginile de internet ale Senatului și Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 5 zile de la expirarea perioadei de depunere a acestora.

Senatul alege, dintre candidații prevăzuți la art. 19, cei 2 reprezentanți ai societății civile, potrivit procedurii prevăzute în regulamentul acestei Camere.

Hotărârile Senatului privind validarea și alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

3. ATRIBUȚIILE CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

3.1. ATRIBUȚIILE GENERALE ALE CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Consiliul Superior al Magistraturii exercită, prin membri săi, numeroase atribuții ce pot fi incluse în două mari categorii: unele ce le-au fost conferite prin Constituție, prin legea speciala de organizare și funcționare a Consiliului, ori prin diverse alte legi și regulamente; iar altele pe care membrii Consiliului Superior al Magistraturii și le-au conferit singuri, fie în cuprinsul unor regulamente, fie doar în fapt.

Consiliul Superior al Magistraturii are, potrivit cu art. 30 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, misiunea generală de a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea, precum și de a apăra reputația profesională a magistraților.

În același timp, Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii și a criteriilor de competență și etică profesională în desfășurarea carierei de magistrat. Protejat fiind de acest organism, magistratul care apreciază că independența, imparțialitatea sau reputația sa profesională îi sunt afectate în orice mod se poate adresa Consiliului. Acesta are abilitarea legală să dispună verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor cercetării și sesizarea organului competent în vederea luării măsurilor legale.

În exercitarea atribuțiilor sale Consiliul Superior al Magistraturii poate solicita oricăror autorități și instituții publice, precum și persoanelor fizice sau juridice informațiile sau actele pe care le consideră necesare. În scopul informării cu privire la activitatea instanțelor și parchetelor, membrii Consiliului Superior al Magistraturii efectuează deplasări la sediile instanțelor și ale parchetelor și organizează întâlniri cu judecătorii, procurorii și reprezentanții societății civile.

3.2. ATRIBUȚIILE PLENULUI CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

În limbajul usual, a numi semnifică a angaja, iar a promova, înseamnă a avansa pe cineva în grad. În momentul numirii sale în funcție, magistratul devine parte a unui raport juridic de muncă. Pentru a marca faptul dobândirii funcției de magistrat, legiuitorul a folosit cu preponderență noțiunea de numire.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are atribuții pe mai multe planuri legate de cariera de magistrat, dintre care amintim:

a) propune Președintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari;

b) numește judecătorii stagiari și procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obținute la examenul de absolvire a Institutului

Național al Magistraturii;

c) dispune promovarea judecătorilor și a procurorilor;

d) eliberează din funcție judecătorii stagiari și procurorii stagiari;

e) propune Președintelui României conferirea de distincții pentru judecători și procurori, în condițiile legii;

f) îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, stabilește numărul anual de cursanți ai Institutului Național al Magistraturii, aprobă anual data și locul pentru organizarea concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, stabilește tematica pentru concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii și aprobă programul de formare profesională a auditorilor de justiție, emite avize și adoptă regulamente, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Acest organism numește comisia de admitere și comisia de elaborare a subiectelor pentru admiterea în Institutul Național al Magistraturii, în condițiile prevăzute de Regulamentul de organizare a examenului de admitere în Institutul Național al Magistraturii.

Printre alte atribuții referitoare la atribuții referitoare la admiterea în magistratură,

evaluarea, formarea și examenele judecătorilor și procurorilor, se mai numără și următoarele: organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor și aprobă programul de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, precum și tematica activităților de formare profesională continuă, organizate de curțile de apel și parchetele de pe lângă acestea; organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, concursurile pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor; dispune organizarea concursurilor de promovare a judecătorilor și procurorilor; numește comisiile pentru evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii; numește și revocă directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, și desemnează judecătorii și procurorii care vor face parte din Consiliul științific al Institutului Național al Magistraturii; la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, aprobă structura organizatorică, statele de funcții și statele de personal ale Institutului Național al Magistraturii; numește directorul și directorii adjuncți ai Școlii Naționale de Grefieri și desemnează judecătorii și procurorii membri în consiliul de conducere al școlii; îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluționează contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor date în materie disciplinară.

Printre atribuțiile referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor, se numără și: convoacările adunărilor generale ale judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii; Plenul Consiliului Superior al Magistraturii aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanțe și parchete; acesta elaborează propriul proiect de buget, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice, și emite avizele conforme pentru proiectele de buget ale instanțelor și parchetelor și îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii adoptă Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, precum și alte regulamente și hotărâri prevăzute în Legea nr. 303/2004. Acest organism asigură publicarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor și a regulamentelor amintite, în Monitorul Oficial al României, Partea I, și pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii. Acest organism mai avizează și proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești.

Plenul avizează proiectele de regulamente și ordine care se aprobă de ministrul justiției, în cazurile prevăzute de lege. Acesta poate sesiza ministrul justiției cu privire la necesitatea inițierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiției.

Consiliul Superior al Magistraturii elaborează anual un raport privind starea justiției și un raport privind activitatea proprie, pe care le prezintă Camerelor reunite ale Parlamentului României până la data de 15 februarie a anului următor și le publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii.

3.3. ATRIBUȚIILE SECȚIILOR CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor:

a) dispun delegarea și detașarea judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii;

b) numesc în funcții de conducere judecătorii și procurorii, în condițiile legii și ale regulamentului;

Numirile se fac în temeiul unui examen organizat de Consiliul Superior al Magistraturii prin intermediul INM.

c) examinează recomandările primite de la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind numirea în funcție a judecătorilor în cadrul Curții;

d) analizează îndeplinirea condițiilor legale de către magistrații stagiari care au promovat examenul de capacitate, de către alți juriști care au fost admiși la concursul de intrare în magistratură, de către magistrații înscriși la concursul de promovare în funcții de execuție și de către cei care și-au depus candidatura pentru promovarea în funcții de conducere.

Fiecare din cele două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii verifică dacă persoanele în cauză au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori dacă au un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege.

e) soluționează contestațiile împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activității profesionale a magistraților, în condițiile legii;

f) iau măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a magistraților;

g) propun Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui, vicepreședintelui și președinților de secții ai ÎCCJ;

În cazul acestor funcții, numirile intră în competența șefului puterii executive – Președintele României. Acesta, potrivit art. 53 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu poate refuza numirile decât motivat, iar motivele refuzului trebuie aduse la cunoștința Consiliului Superior al Magistraturii. Textul indicat se deosebește însă de art. 31 alin. (3)-(4), referitor la numirile în funcțiile de judecător și procuror, în sensul că nu mai prevede că Președintele României poate refuza o singură dată numirea propusă de către Consiliul Superior al Magistraturii, și nici că, în urma acestui refuz,el poate susține motivat propunerea inițială.

Astfel, trebuie să admitem că, în urma refuzului Președintelui României de a face numirile persoanelor propuse de Consiliul Superior al Magistraturii pentru funcțiile de președinte, vicepreședinte și președinți de secții la ÎCCJ, acesta trebuie să formuleze alte propuneri. Altminteri, se poate declanșa o conflict de natură constituțională între puterile statului, a cărui soluționare intră în competența Curții Constituționale.

h) avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare a procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, a procurorului șef al DNA, a adjuncților acestora, a procurorilor șefi secție din aceste parchete, a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și a adjunctului acestuia.

i) aprobă transferul judecătorilor și procurorilor;

Transferul judecătorilor și procurorilor are loc, de regulă, în cadrul aceleiași funcții, de la o instanță la alta sau de la un parchet la altul. Mai puțin tipice sunt următoarele două transferuri: de la o instanță/parchet la o instituție publică precum: Agenția Națională de Integritate, Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii etc. Într-o astfel de ipoteză, transferul este cerut de un judecător, respectiv procuror, și trebuie aprobat de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; transferul din funcția de judecător în cea de procuror și invers. Procedura se declanșează la cererea motivată a persoanei în cauză. Numirea în funcție este de competența Președintelui României, în timp ce Consiliului Superior al Magistraturii îi revine doar atribuția de a face propunerea. Președintele României poate refuza numirea propusă, cu obligația de a transmite secției Consiliului Superior al Magistraturii în cauză motivele refuzului. Legea nu precizează în ce măsură Consiliul Superior al Magistraturii este legat de refuzul Președintelui dar, în doctrină se apreciază că acesta nu are căderea să impună Președintelui o anume propunere de numire.

j) dispun suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor.

Suspendarea magistraților poate interveni în următoarele cazuri, limitativ prevăzute de lege: când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva judecătorului sau procurorului prin ordonanță sau rechizitoriu; când judecătorul sau procurorul suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-și desfășoare corespunzător funcția.

Soluția de suspendare este provizorie, până la momentul hotărârii definitive date în procesul penal sau al reexaminării medicale a magistratului bolnav, cu concluzia eventuală că-și poate relua activitatea.

i) secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a judecătorilor și a magistraților asistenți; similar, secția pentru procurori încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a procurorilor; în cazul infracțiunilor flagrante, încuviințarea este necesară numai pentru arestarea preventivă, nu și pentru percheziție și reținere, astfel încât nu este afectată administrarea eficientă a probelor în procesul penal.

Această atribuție nu consacră un privilegiu – în sensul strict al cuvântului – pentru magistrați, ci are rostul să le garanteze independența, protejându-i împotriva unor posibile presiuni, concretizate prin unele acte de represiune.

Să nu pierdem din vedere că, uneori, magistrații pot deveni incomozi pentru diferite cercuri ale puterii politice sau economice. Totodată, observăm că legea nu consacră o imunitate, nu leagă de avizul CSM cercetarea penală sau declanșarea urmăririi penale, ci doar limitează posibilitatea luării unor măsuri dure și cu posibil impact asupra opiniei publice.

k) îndeplinesc orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament.

Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor:

a) aprobă înființarea și desființarea secțiilor curților de apel, ale instanțelor din circumscripțiile acestora, precum și înființarea sediilor secundare ale instanțelor judecătorești și circumscripțiilor acestora, în condițiile legii;

b) aprobă propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de înființare și desființare a secțiilor în cadrul parchetelor;

c) avizează proiectul de hotărâre a Guvernului privind lista localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor;

d) stabilesc categoriile de procese sau de cereri care se soluționează în municipiul București numai de anumite instanțe, cu respectarea competenței materiale prevăzute de lege;

e) la propunerea președinților curților de apel, stabilesc numărul vicepreședinților curților de apel, ai tribunalelor și ai tribunalelor specializate, precum și judecătoriile la care funcționează un vicepreședinte;

f) la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, după caz, aprobă numărul adjuncților procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și ai prim-procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale, precum și parchetele de pe lângă judecătorii, unde prim-procurorii sunt ajutați de adjuncți;

g) îndeplinesc orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament.

Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la judecători și magistrați-asistenți. Secția încuviințează percheziția, reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la procurori. Dispozițiile prevăzute de lege privind percheziția și reținerea nu se aplică în caz de infracțiune flagrantă. Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunță de îndată după primirea sesizării.

Președintele Consiliului Superior al Magistraturii îndeplinește orice alte atribuții stabilite de lege, de Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Consiliului Superior al Magistraturii și de plen. În lipsa președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, atribuțiile enumerate se exercită de vicepreședinte.

În caz de vacanță a funcției de președinte sau de vicepreședinte, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de cel mult o lună de la constatarea vacanței, va proceda la alegerea noului președinte, respective vicepreședinte.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Secția pentru judecători are rolul de instanță disciplinară și pentru magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dispozițiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător și magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Acțiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârșite de un judecător se exercită de Inspecția Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiției sau de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta, în cazul abaterilor săvârșite de procurori, se exercită de Inspecția Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiției sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În cazul abaterilor săvârșite de un magistrat-asistent, acțiunea se exercită de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de Inspecția Judiciară, prin inspectorul judiciar. În vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară.

Există cazuri în care ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt titulari ai acțiunii disciplinare, aceștia pot sesiza Inspecția Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. Dacă Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. Aspectele semnalate anterior sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data solicitării formulate de titularul acțiunii disciplinare sau de la data sesizării Inspecției Judiciare. Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.

În cazul în care, în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare:

a) inspectorul judiciar transmite, în termen de cel mult 10 zile de la finalizarea acestora, ministrului justiției, președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o propunere de clasare, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată în condițiile analizate anterior;

b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată.

Primind propunerea de clasare, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate:

a) să dispună clasarea lucrării și comunicarea rezultatului persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare;

b) să solicite motivat completarea verificărilor prealabile, atunci când apreciază că acestea nu sunt complete;

c) să dispună începerea cercetării disciplinare prealabile.

În cazul în care se constată că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar: transmite autorului sesizării, în termen de 7 zile de la finalizarea verificării prealabile, propunerea de începere a cercetării disciplinare prealabile, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată; dispune, prin rezoluție, începerea cercetării disciplinare prealabile, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată.

Primind propunerea de începere a cercetării prealabile, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune începerea cercetării disciplinare prealabile.

În situația în care mai multe sesizări privesc aceeași faptă și aceeași persoană, sesizările se conexează.

În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției.

Ascultarea celui în cauză și verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declarații ori de a se prezenta la cercetări se constată prin process- verbal și nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite probe în apărare.

Cercetarea disciplinară se desfășoară cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la informațiile clasificate și la protecția datelor cu caracter personal.

Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă.

Organul de urmărire penală este obligat să comunice Consiliului Superior al Magistraturii și Inspecției Judiciare, într-un termen rezonabil, actul prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale. Suspendarea cercetării disciplinare se dispune de inspectorul judiciar prin rezoluție și operează până când soluția pronunțată în cauza care a motivat suspendarea a devenit definitivă.

Cercetarea prealabilă se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia, cu excepția situației în care intervine suspendarea. Cercetarea disciplinară se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.

Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, însă nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.

În cazul în care sesizarea a fost făcută, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție motivată: admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; sau clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicia cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit.b); rezoluția de clasare este definitivă; respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii.

Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef. Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Hotărârea Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.

Inspecția Judiciară comunică rezultatul cercetării prealabile titularului acțiunii disciplinare în termen de cel mult 7 zile de la finalizarea acesteia. Dacă apreciază că cercetarea este incompletă, titularul acțiunii disciplinare poate solicita o singură dată Inspecției Judiciare completarea acesteia.

După primirea rezultatului cercetării prealabile, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate exercita acțiunea disciplinară prin sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.

În procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citarea judecătorului sau a procurorului

împotriva căruia se exercită acțiunea disciplinară și a Inspecției Judiciare ori, după caz, a ministrului justiției, președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie. Judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un alt judecător ori procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat. Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acțiunii nu împiedică desfășurarea în continuare a judecății.

Acțiunea disciplinară este susținută în fața secțiilor de către inspectorul judiciar care a exercitat-o, iar în cazul în care acestuia îi este imposibil, de către un inspector judiciar desemnat de inspectorul-șef. În cazul în care acțiunea disciplinară este exercitată de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea disciplinară este susținută de către titular ori de un reprezentant desemnat de acesta. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de judecător sau procuror și cu circumstanțele personale ale acestuia.

Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde următoarele elemente: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia; temeiul de drept al aplicării sancțiunii; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror; sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia; calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată; instanța competentă să judece calea de atac.

Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției. Pe durata procedurii disciplinare, soluționarea cererii de acordare a pensiei de serviciu se suspendă până la

soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.

În cazul în care s-a dispus excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Președintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție.

3.4. FUNCȚIONAREA CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Consiliul Superior al Magistraturii funcționează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secții, potrivit atribuțiilor care revin acestora. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfășoară activitate permanentă. Președintele și vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea de judecător sau procuror. Judecătorii și procurorii aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii își suspendă activitatea de judecător, respectiv de procuror, referitoare la prezența judecătorilor în complete de judecată, respectiv efectuarea actelor de urmărire penală de către procurori. La încetarea mandatului, cei care au optat pentru suspendarea activității își reiau activitatea de judecător sau procuror.

Membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii aflați în funcție la data intrării în vigoare a prezentei legi pot opta pentru suspendarea activității de judecător sau procuror pentru perioada rămasă până la terminarea mandatului.

Funcțiile de conducere deținute de judecătorii sau procurorii aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii se suspendă de drept la data publicării hotărârii Senatului în Monitorul Oficial al României, Partea I. Membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii ce dețin o funcție de conducere la instanțe ori parchete, pot opta pentru suspendarea din funcția de conducere respectivă.

Perioada în care judecătorul sau procurorul este membru al Consiliului Superior al Magistraturii constituie vechime în aceste funcții.

Consiliul Superior al Magistraturii este condus de președinte, ajutat de un vicepreședinte, care fac parte din secții diferite, pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit. Președintele și vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleși de plen, în prezența a cel puțin 15 membri ai Consiliului, cu votul majorității membrilor acestuia. Președintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.

Lucrările secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezența majorității membrilor acestora și sunt prezidate de președintele sau, după caz, de vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii. În lipsa acestora, membrii secției aleg un președinte de ședință, cu votul majorității celor prezenți. Judecătorul sau procurorul care prezidează lucrările secției semnează hotărârile și celelalte acte emise de aceasta.

Consiliul Superior al Magistraturii se întrunește în plen și în secții, la convocarea președintelui, a vicepreședintelui sau a majorității membrilor plenului ori, după caz, ai secțiilor. Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfășoară în prezența a cel puțin 15 membri, iar lucrările secțiilor se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora. Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și hotărârile secțiilor se iau cu votul majorității membrilor prezenți.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție participă la lucrările Secției pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la lucrările Secției pentru procurori, iar ministrul justiției, la lucrările ambelor secții.

Lucrările plenului și ale secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau a secțiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situațiile în care ședințele nu sunt publice. Ședințele secțiilor în care se soluționează cererile privind încuviințarea percheziției, reținerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la

judecători, procurori ori magistrați-asistenți, precum și cele în care se soluționează sesizările referitoare la buna reputație a judecătorilor și procurorilor nu sunt publice.

Asociațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor pot participa la lucrările plenului și ale secțiilor, exprimând, atunci când consideră necesar, un punct de vedere asupra problemelor ce se dezbat, la inițiativa lor sau la solicitarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

HOTĂRÂRILE CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Plenul și secțiile Consiliului Superior al Magistraturii emit hotărâri, prin vot direct și secret, care trebuie motivate. Hotărârile se publică în Buletinul Oficial al Consiliului Superior al Magistraturii și pe pagina de internet a acestuia.

Cu privire la posibilitatea contestării hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii au fost controverse, fiind necesară intervenția Curții Constituționale. Potrivit Constituției României, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor pronunțate în materie disciplinară. Prin urmare, atacarea în justiție a acestora, altele decât cele pronunțate în materie disciplinară, a fost considerată în doctrină ca inadmisibilă.

În cadrul soluționării excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a statuat că art. 133 alin. (7) din Constituție nu poate fi interpretat în sensul că magistratul nu ar putea ataca în justiție o hotărâre prin care Consiliului Superior al Magistraturii îi refuză exercitarea unui drept dobândit, în altă materie decât cea disciplinară. Curtea a apreciat că textul constituțional menționat are în vedere numai hotărârile cu caracter jurisdicțional, care pot avea prin natura lor însușirea de a fi „definitive și irevocabile”, iar nu și alte hotărâri, emise de CSM în privința carierei și drepturilor magistraților. Dimpotrivă, acestea sunt, prin natura lor, acte juridice cu caracter administrativ și sunt, prin urmare, supuse controlului judecătoresc sub aspectul legalității. Curtea și-a întemeiat decizia și pe dispozițiile art. 21 din Constituție, care garantează accesul la justiție, precum și pe art. 6 par. 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În consecință, hotărârile pronunțate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în ce privește cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu recurs în contenciosla administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare sau publicare.

3.6. APARATUL PROPRIU AL CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Consiliul Superior al Magistraturii dispune de un aparat tehnic administrativ propriu, organizat în direcții, servicii și birouri, condus de un secretar general, numit și revocat de Plenul acestuia, dintre judecătorii și procurorii cu cel puțin 8 ani vechime în magistratură.

Structura organizatorică a acestui aparat se stabilește prin hotărâre a Plenului, în limitele bugetului. Personalul de specialitate juridică poate fi format din judecători și procurori detașați. Funcționarii publici și personalul contractant din acest aparat se constituie din salariați, potrivit dispozițiilor aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Parlamentului.

Președintele Consiliului Superior al Magistraturii are calitatea de ordonator principal de credite. Bugetul pentru curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii este însă gestionat de către Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.

3.7. INSPECȚIA JUDICIARĂ

Inspectorii judecătorești au fost introduși în legislația română prin legea de organizare din 1909. Existența lor a determinat o puternica reacție negativă încă de la început, reacție care s-a reaprins după decembrie 1989. Obiecțiile erau explicabile pentru că formularea inițială a Legii nr. 92/1992, lăsa deschisă posibilitatea implicării puterii executive în activitatea de judecată, utilizând ca vectori inspectorii judecătorești.

Prin Legea nr. 247/2005 s-a încercat desființarea funcției de judecător inspector și de procuror inspector. Rolul și atribuțiile acestora au fost preluate de inspectorii judiciari, încadrați în Inspecția judiciară, care funcționa pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii. Chiar și această formulă a fost considerată nesatisfăcătoare, astfel încât prin Legea nr. 24/2012 s-a reorganizat întregul sistem al inspecției judiciare și s-a stabilit noul statut al inspectorilor judiciari.

În prezent, structura și atribuțiile Inspecției Judiciare sunt stabilite și în temeiul Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare din 28 sept. 2012.

Prin actul normativ menționat, s-a înființat Inspecția Judiciară, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu funcționare întemeiată pe principiul independenței operaționale și îndeplinind atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate încredințate prin lege.

Această structură are un rol esențial în antrenarea răspunderii disciplinare a magistraților, având calitatea de titular al acțiunii disciplinare contra judecătorilor și procurorilor. Inspecția Judiciară este condusă de un inspector-șef, ajutat de un inspector-șef adjunct, numiți prin concurs de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii. Mandatul acestora este de 3 ani și poate fi reînnoit o singură dată.

Inspectorul–șef și inspectorul-șef adjunct pot fi revocați din funcție de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale, pe baza raportului anual de audit. Hotărârea de revocare poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recursul are efect suspensiv de executare iar hotărârea prin care se soluționează este irevocabilă.

Inspectorul-șef exercită funcția de conducere și organizare a activității Inspecției Judiciare; exercită atribuțiile legale ce îi revin în calitate de ordonator de credite; ia măsuri pentru repartizarea aleatorie a dosarelor în cadrul Inspecției Judiciare; stabilește anual sau ori de câte ori se impune domeniile specifice de activitate cu privire la care se exercită controlul și stabilește echipele de control în respectivele domenii; numește, în condițiile legii, inspectorii judiciari și celelalte categorii de personal din cadrul Inspecției Judiciare.

Atribuțiile inspectorilor judiciari în materie disciplinară, constau în dispunerea și efectuarea cercetării disciplinare în vederea exercitării acțiunii disciplinare față de judecători, procurori, inclusiv față de cei care sunt membri CSM, precum și față de magistrații-asistenți de la ICCJ. Pe langă aceste activități, ei mai efectuează și verificări la instanțele de judecată în legătură cu respectarea normelor procedurale privind primirea cererilor, repartizarea aleatorie a dosarelor, stabilirea termenelor, continuitatea completului de judecată, pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârilor, înaintarea dosarelor la instanțele competente, punerea în executare a hotărârilor civile și penale.

Inspectorii judiciari trebuie să-și desfășoare activitatea în mod independent și imparțial. În realizarea acestui scop, legea conține unele prevederi precum obligativitatea repartizării computerizate a sesizărilor și dosarelor disciplinare către inspectorii judiciari sau în alt mod care să asigure repartizarea aleatorie; incompatibilitatea inspectorilor judiciari de a efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanțelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat.

Activitatea profesională a inspectorilor judiciari este evaluată anual de o comisie formată din inspectorul-șef și alți doi membri aleși de adunarea generală a inspectorilor judiciari. Se acordă calificative iar inspectorii judiciari nemulțumiți pot face contestație la secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Hotărârile secțiilor pot fi atacate la Plen.

3.8. STATUTUL MEMBRILOR CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Durata mandatului membrilor aleși ai CSM este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii. Membrii CSM au calitatea de demnitari. calitatea de parlamentar, ales local, funcționar public, judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exercițiu.

Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcție, nerezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 15 zile de la dat a alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nerespectarea dispozițiilor din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imposibilitatea exercitării atribuțiilor pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum și prin deces. Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii se suspendă de drept pentru motivele prevăzute de art. 62 din Legea nr. 303/2004.

În reglementarea anterioară, revocarea era posibilă pentru deîndeplinirea atribuțiilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. În noua formulare, textul prevede și ipoteza îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor. Revocarea din funcția de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se propune de președintele sau vicepreședintele Consiliului ori de o treime din membri, în situația în care persoana în cauză nu mai îndeplinește condițiile legale pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii sau în cazul aplicării oricărei sancțiuni disciplinare. Revocarea din funcția de președinte sau vicepreședinte se propune de o treime din numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

În cazul adunării generale comune a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Direcției Naționale Anticorupție, decizia de revocare a reprezentantului acestora se ia cu votul majorității procurorilor. În cadrul adunării generale votează și procurorii din structurile teritoriale ale acestora.

Decizia de revocare a reprezentantului Înaltei Curți de Casație și Justiție se ia cu votul majorității judecătorilor din adunarea generală.

Procedura de revocare poate fi declanșată de orice adunare generală de la nivelul instanțelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se cere, precum și de organizațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor Membrii Consiliului Superior al Magistraturii care au calitatea de judecător sau procuror răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii. Membrul Consiliului Superior al Magistraturii față de care se exercită acțiunea disciplinară nu participă în calitate de membru ales la lucrările secției în care se judecă acțiunea disciplinară.

De asemenea, este important să precizăm faptul că, din Consiliul Superior al Magistraturii nu pot face parte, în timpul aceluiași mandat, soți sau rude ori afini până la gradul IV inclusiv.

4. RAPORTURILE CU LEGISLATIVUL ȘI CU EXECUTIVUL

4.1. RAPORTURILE PUTERII JUDECĂTOREȘTI CU PUTEREA LEGISLATIVĂ

Funcția de a judeca este diferită de funcția legislativă. Legiuitorul care, prin definiție, este generală și abstractă și care nu vizează nici un caz particular, în timp ce judecătorul este însărcinat să aplice legea, pentru a soluționa litigii concrete. În logica rigidă a separării puterilor, aceste două funcții, în virtutea chiar a specificității lor, ar trebui încredințate nu numai unor organe distincte, dar și perfect autonome unele în raport de celelalte.

Constatăm că autonomia legiuitorului este în principiu salvată prin interdicția impusă judecătorului de a-și asuma funcția legislativă. Nu același nivel de protecție pare să fie consacrat în ceea ce privește funcția de a judeca. Examenul raporturilor dintre cele două autorități ne relevă asimetria și inegalitatea lor, este drept, mult atenuată în urma modificărilor operate în codurile de procedură civilă și penală, în ultimii ani.

În România, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești. Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției, dar controlează indirect funcționarea organelor puterii judecătorești, în sensul că el este cel care stabilește normele de organizare judecătorească, de competență și de procedură.

Legiuitorul și-a protejat competența sa legislativă, împotriva unei eventuale “concurențe” din partea tribunalelor. Riscul unei asemenea concurențe nu poate fi ignorat căci, în ciuda numărului lor considerabil, toate actele normative la un loc sunt insuficiente pentru a oferi soluții explicite tuturor dificultăților ridicate de problemele litigioase cu care se confruntă judecătorii. Interdicția judecătorului de a interveni în funcția legislativă este exprimată prin două texte de principiu ale noii legislații.

Principiului protecției legislativului față de autoritatea judecătorească îi este complementar un altul: judecătorul nu este niciodată legat prin „precedente”. Dacă a statuat într-un anumit fel într-o speță, nimic nu-l împiedică, într-o aceeași chestiune juridică, să dea o soluție contrară în altă cauză.

Autorității judiciare i se recunoaște un drept indirect de inițiativă legislativă, prin art. 27 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit acestui text, la sfârșitul fiecărui an, ÎCCJ, în Secții Unite, stabilește cazurile în care se impune îmbunătățirea legislației și le comunică ministrului justiției. În plus, președintele Înaltei Curți poate încuviința ca judecătorii să se informeze la instanțele din țară asupra aspectelor care justifică propunerile de îmbunătățire a legislației.

Raporturile dintre puterea legislativă și cea judecătorească sunt așadar guvernate de un principiu simplu: supunerea judecătorului față de lege. Amintim faptul că rolul judecătorului de a pronunța legea a fost forjat pe temeiurile dreptului natural.

Istoria dreptului ne relevă că, în concepția clasică, „justiția consta în căutarea celei mai bune soluții în fiecare caz de speță, cu ajutorul legilor pozitive, dar făcându-se loc și sensibilității proprii celui care judeca, conștiinței sale, propriei percepții a faptelor, căci justul nu putea să rezulte dintr-o aplicare pur mecanică a legii.” Școala dreptului natural a fost cea care a deschis larg ușile pătrunderii filosofiei și ideologiilor în drept și a echivalat ideile filosofice cu principiile fundamentale ale dreptului, cărora judecătorul este chemat să le dea viață prin aplicarea legii. De aici, ostilitatea față de judecata în echitate și față de jurisprudență ca izvor autonom de drept, dar și preferința față de exercițiul de logică deductivă în raționamentul judiciar.

Odată cu supunerea în fața legii, judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, nefiindu-le permis să refuze să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Această prevedere se regăsește și în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Obligat, în același timp, să se supună cu fidelitate legii, pe care nu o poate nici ignora, nici cenzura, dar și să soluționeze orice litigiu cu care este sesizat, chiar atunci când legea este lacunară, ca și cum ar putea cunoaște voința neexprimată a legiuitorului, judecătorul are, exact în perimetrul restrâns creat de acest paradox, putința de a realiza un control indirect al autorității legislative, prin interpretarea legii pe care este chemat să o aplice. Cu cât este mai mică precizia dispozițiilor legale, cu atât mai mult se potențează vocația interpretativă a judecătorului.

Curtea Constituțională a recunoscut că interpretarea legilor, în cadrul activității jurisdicționale curente, în măsura în care nu ignoră și nu denaturează prevederile legale, constituie un atribut suveran al instanțelor. Paliere întregi ale dreptului sunt, în consecință, de sorginte jurisprudențială, ca de pildă răspunderea pentru fapta lucrului sau dreptul de retenție.

Un autor de referință în materie, François Gény, considera că libertatea de intertpretare a judecătorului este funcție de gradul de imperativitate al legii. Dacă judecătorul este chemat să aplice un text imperativ sau, oricum, o dispoziție expresă a legii, hotărârea sa va trebui să aibă aceeași precizie și stabilitate ca și dispoziția legală incidentă. Dacă însă legea este exprimată în „formule elastice”, în domenii unde prevalează interesul privat, judecătorul va putea să desfășoare „o liberă cercetare științifică”, aceasta căzând sub puterea de control a instanței supreme. Până la urmă, s-a afirmat în doctrină, „sistemul juridic trebuie să tolereze o anumită formă de divergență de interpretare la nivelul jurisdicțiilor de fond. Unificarea interpretării nu are deci un caracter absolut”.

Se mai impun câteva precizări în legătură cu interpretarea legilor ca modalitate concretă și specifică de spunere a dreptului de către instanțe, din perspectiva raporturilor dintre puterea legiuitoare și cea judecătorească. Recunoașterea dreptului judecătorului de a interpreta legea semnifică, în opinia noastră, pur și simplu, recunoașterea independenței sale în raporturile delicate de echilibru cu puterea legislativă. Cât privește competența de interpretare a legii, consacrată explicit prin normele procedurale citate instanței supreme, se poate admite că reprezintă soluția practică cea mai eficientă pentru asigurarea unității și uniformității aplicării legii, nici un alt organ din sistemul judiciar neavând o îndreptățire mai mare decât Înalta Curte.

Există autori care consideră că judecarea contestațiilor în cadrul alegerilor legislative și judecarea de către ÎCCJ a proceselor penale privind deputații și senatorii, constituie căi de exercitare a controlului puterii judiciare asupra puterii legislative.

În ceea ce privește judecarea de către ÎCCJ a proceselor penale privind demnitarii, este necesar a fi precizat faptul că, potrivit Constituției, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, însă nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați decât cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă ÎCCJ iar competența de judecată aparține ÎCCJ.

Această prevedere reprezintă o derogare de la normele procedurale de drept comun privind tragerea la răspundere penală. Tratamentul procesual diferit rezervat deputaților și senatorilor înseamnă privilegiu de jurisdicție. Privilegiul de jurisdicție este dreptul, pentru unele categorii de persoane de a fi judecați de o anumită jurisdicție, căreia legiuitorul îi atribuie o competență excepțională, în virtutea calității lor politice sau profesionale. Privilegiile de jurisdicție constituie excepții de la principiul general al responsabilității și egalității tuturor în fața legii penale.

4.2. RAPORTURILE PUTERII JUDECĂTOREȘTI CU PUTEREA EXECUTIVĂ

Și aceste raporturi se pot analiza din dublă perspectivă: protecția executivului față de autoritatea judiciară, pe de o parte, și protecția judecătorului față de autoritatea administrativă, pe de altă parte. Analiza raporturilor dintre puterea judecătorească și puterea executivă ridică problema

Principiul este acela al neingerinței judiciarului în administrație, consacrat prin sancționarea excesului de putere, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC, citat mai sus.

Puterea judiciară nu poate deci impieta asupra activității executivului, nu se poate substitui acestuia, realizând în locul său acte de administrație, sau ordonându-i luarea unor măsuri cu caracter administrativ.

Esențial însă pentru echilibrul raporturilor dintre puterea executivă și cea judiciară este principiul legalității, interfața dintre cele două puteri, care asigură comunicarea între ele și controlul reciproc. Acesta tutelează în întregime organizarea, funcționarea și activitatea autorității executive. Consacrat printr-o serie de texte constituționale și reluat în diverse alte acte normative, principiul legalității garantează administraților că organele administrației de stat respectă toate dispozițiile normative și principiile de drept aplicabile în fiecare din situațiile cu care se confruntă. Sancțiunea nerespectării acestei îndatoriri este prevăzută în art. 52 alin. (1) din Constituție: “Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.” Supunerea puterii executive față de puterea judecătorească sub aspectul controlului legalității actelor administrative este o dată în plus subliniată prin art. 126 alin. (6) din Constituție, potrivit căruia: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.” Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, dezvoltă reglementările constituționale și stabilește condițiile și limitele exercitării acestui drept în justiție. Autoritatea judiciară este deci abilitată, în regulă generală, să realizeze controlul legalității actelor administrative.

În ceea ce privește normele derogatorii de la dreptul comun privitoare la urmărirea penală și judecarea proceselor penale ale membrilor Guvernului de către ÎCCJ, vorbim, la fel ca și în cazul parlamentarilor, de instituirea unor privilegii de jurisdicție. Întrucât însă cuvântul „privilegiu” poate fi înșelător, trebuie precizat și aici că scopul acestor prevederi nu este de a eluda sau de a atenua răspunderea demnitarilor, ci de a asigura tragerea lor la răspundere pentru infracțiunile săvârșite în funcție, de către autorități adecvate poziției sociale pe care ei o ocupă, adică mai puțin vulnerabile față de influența politică pe care o pot exercita. În cele din urmă, deși pare paradoxal, prin intermediul acestui mecanism specific – prezent și alte state democratice – se asigură funcționarea principiului constituțional al egalității în fața legii, adaptat statutului socio-politic special al acestor persoane. Nu suntem așadar, în opinia noastră, în prezența unei de forme de control al puterii judiciare asupra celei executive.

În condițiile legislative actuale, în principiu, puterea executivă nu mai poate controla puterea judecătorească prin pârghiile de care dispunea în regimul Legii nr. 92/1992. Astfel, deși numirea judecătorilor se face și acum de către Președintele României, propunerile de numire sunt de competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii. Nici exercitarea acțiunii disciplinare, în cazul abaterilor disciplinare săvârșite de judecători nu mai este de competența puterii executive, ci revine propriului organism profesional, C.S.M., cu posibilitatea recursului la justiție. Este adevărat însă că puterea executivă dispune în continuare de mecanisme de control asupra puterii judiciare, care, desigur, pot fi utilizate abuziv. Le menționăm deocamdată doar pe cele care îi vizează pe judecători. Potrivit art. 31 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Președintele României poate refuza propunerea C.S.M. de numire în funcție a judecătorilor, dar numai motivat și numai o singură dată. Mai semnificativ încă pentru modul în care puterea executivă poate acționa asupra puterii judecătorești la vârful acesteia: președintele, vicepreședintele și președinții secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt numiți de Președintele României la propunerea C. S. M., dintre judecătorii instanței supreme. Președintele României poate refuza motivat propunerea. De data aceasta, refuzul este definitiv, așa încât Consiliului Superior al Magistraturii nu-i rămâne decât alternativa unei alte propuneri. Prevederea legală în discuție (art. 53 din Legea nr. 303/2004) deschide calea spre negocieri oculte pentru desemnarea conducerii autorității judiciare.

Modificările operate, prin care a fost mărită marja de autonomie a puterii judiciare, au răspuns, fără îndoială, așteptărilor justițiabililor, care pretind judecătorului să fie imparțial. Imparțialitatea judecătorului, echidistanța sa față de părțile litigiului, constituie cu certitudine un element consubstanțial noțiunii de justiție și unul din atributele procesului echitabil. Condiția imparțialității este prezentă în numeroase izvoare internaționale, cum sunt Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (art. 14), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) sau Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) cu privire la principiile și regulile care guvernează activitatea profesională a judecătorilor și în mod deosebit deontologia acestora, cu incidență asupra comportamentelor incompatibile și imparțialității, din 2002. Statul de drept, potrivit acestui document, trebuie să asigure justițiabililor șansa de a fi judecați de un „tribunal imparțial”.

Desigur, înainte de orice, imparțialitatea se întemeiază pe calitățile personale spirituale și morale ale judecătorului: alegându-și această profesie, el a ales să-și dovedească permanent echidistanța și probitatea în multitudinea și varietatea rețelelor de relații – politice, sociale, economice, intelectuale, în care este implicat. Imparțialitatea judecătorului trebuie să se sprijine însă și pe un anume statut legal, care să-i confere calitatea juridică de independență, apărându-l de riscul diferitelor presiuni sau tentații. Independența devine astfel un factor al imparțialității. Legătura dintre independență și imparțialitate este subliniată în redactarea art. 6 par. 1 al Convenției europene a drepturilor omului: “Orice persoană are dreptul ca procesul său să fie soluționat echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege…”, precum și în Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni: „Independența judecătorească presupune imparțialitate absolută din partea judecătorilor. Când deliberează într-un litigiu între oricare părți, judecătorul trebuie să fie imparțial, adică liber față de orice relații, subiectivism și părtinire, care afectează – sau pot fi percepute oricând ca afectând – capacitatea sa de a decide independent (s.n.)…” În acest din urmă document este dezvoltată o pertinentă argumentare a necesității independenței judecătorești. Astfel, CCJE afirmă legătura indisolubilă dintre statul de drept și independența judecătorească, dată fiind sarcina ce incumbă judecătorilor, de a decide asupra vieții, libertăților, drepturilor, obligațiilor și proprietății persoanelor. De aceea, independența judecătorilor „nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul lor interes, ci în interesul statului de drept și al celor care caută și doresc înfăptuirea justiției (s.n.).” Independența judecătorilor este o calitate care trebuie să se manifeste nealterată atât în raport cu societatea în general, cât și cu părțile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunțe.

Exigența de independență a justiției o întâlnim de asemenea în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Convenția O.N.U. cu privire la drepturile civile și politice, făcând și obiectul unor recomandări în documente internaționale, precum Principiile fundamentale referitoare la independența magistraturii, adoptate la Milano în 1985 și confirmate de Adunarea Generală a O.N.U. din același an. În aceste Principii fundamentale…, la pct. 1, se precizează că independența magistraturii trebuie să fie garantată de stat și consfințită în Constituție și în legile țării, urmând să fie respectată de toate instituțiile guvernamentale sau de altă natură.

În forma sa revizuită, Constituția României proclamă, în art. 124 alin. (2), că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și, în același articol, consacră o singură relație de dependență a judecătorilor: cea față de lege.

Conceptul de independență este, la rândul său, legat de conceptul de libertate, iar libertatea generează responsabilitatea.

Într-adevăr, independența judecătorului se manifestă prin libertatea sa de a da o decizie care să nu fie determinată de factorii sociali externi în rețeaua cărora este implicat. Judecătorul are ca datorie aplicarea legii – generale și abstracte – la cazul concret dedus judecății. Puterea de a judeca se exercită așadar caz cu caz, potrivit circumstanțelor fiecărei spețe. Acest exercițiu nu reprezintă însă, s-a arătat în doctrină, punerea în ecuație judiciară a unui silogism între majoră, legea aplicabilă, și minoră, faptul imputabil. Dacă ar proceda așa, judecătorul nu ar fi, cum spunea Montesquieu, decât „gura” care pronunță legea. În majoritatea cazurilor, faptul dedus judecății este echivoc și trebuie interpretat, iar norma aplicabilă nu este prestabilită, ci trebuie aleasă, identificată de judecător. Judecata nu este prin urmare un simplu act de cunoaștere, ci un act prin care judecătorul își exprimă opțiunile, interpretează și voiește să aplice o anume normă. Voința sa nu aparține deci sferei necesității. Din această perspectivă, funcția judiciară este o funcție politică iar actul de a judeca este un act politic. În acest sens, toate hotărârile judecătorești sunt politice. Decizia judecătorului, el însuși produs al polisului, influențează viața polisului, având reverberații, deși dată într-un caz particular, dincolo de părțile litigiului respectiv. Am amintit anterior despre opozabilitatea erga omnes a hotărârii judecătorești, prezumată că exprimă adevărul. Iar dacă actul de a judeca trebuie definit ca un act politic, autorul său, judecătorul, trebuie să fie o persoană responsabilă. Orice dependență în actul de a judeca diminuează sau anihilează libertatea judecătorului, și, în consecință, responsabilitatea sa politică. De aceea, independența magistraturii este un principiu constituțional.

Consacrarea în legea fundamentală a principiului independenței justiției ne determină să identificăm mijloacele de realizare a principiului.

Realizarea unei separații absolute, organice, a judecătorilor față de executiv, am mai spus-o, constituie un mijloc radical, dar utopic și neeficient de garantare a independenței justiției . Dar, chiar dacă nu admitem această perspectivă „metafizică” asupra separației puterilor în stat, trebuie totuși să recunoaștem că statutul magistraților nu poate fi identic cu al celorlalți funcționari. Funcția magistraților este, spunea Malraux, aceea de a transforma dreptul în justiție. La urma urmei, judecătorii sunt însuși statul într-una din ipostazele sale.