Autoritatea Judecatoreasca din Perspectiva Constitutionala

TEMA: autoritatea judecătorească din perspectivă constituțională

CUPRINS

INTRODUCERE

I. ASPECTE GENERALEPRIVINDORGANIZAREAACTIVITĂȚII JUDECĂTOREȘTI ÎN ROMÂNIA

1.1 Noțiuni introductive cu privire la specificul activității jurisdicționale

1.1.1 Conceptul de justiție

1.2 Delimitarea activității judiciare de activitatea altor autorități publice

1.2.1 Formele de jurisdicție

1.3 Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiția

1.4 Raporturile juridice dintre autoritatea judecătorească și celelalte autoritățipublice

1.4.1 Raporturile juridice cu Parlamentul

1.4.2 Raporturile juridice cu Președintele României

1.4.3 Raporturile juridice cu Guvernul

II. ORGANE JUDECĂTOREȘTI

2.1 Noțiuni introductive

2.2 Instanțe judecătorești

2.2.1 Judecătoriile

2.2.2 Tribunalele

2.2.3 Curțile de Apel

2.2.4 Înalta Curte de Casație și Justiție

2.2.5 Statutul magistraților

2.3 Ministerul public (DNA și DIICOT)

2.4 Consiliul Superior al Magistraturii

2.4.1 Institutul Național al Magistraturii

2.5 Curtea Constituțională

2.5 Ministerul justiției

III. STUDIU DE CAZ PRIVIND ROLUL AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTIÎN SOLUȚIONAREA UNUI CAZ CU SPECIFIC MILITAR

3.1 Obiectivele cercetării

3.2 Metodologia cercetării

3.3 Prezentarea cazului de la Ciorogârla

3.4 Analiza cazului de la Ciorogârla

3.4.1 Analiza prin prisma principiului separației puterilor, al egalității cooperării și controlului reciproc

3.4.2 Analiza prin prisma principiului responsabilității juridice, garanție a drepturilor și libertăților

3.4.3 Latura civilă a cazului

3.4 Concluzia cazului

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Complexitatea apariției și dezvoltării activității judecătorești a cunoscut în timp o multitudine de schimbări și a întâmpinat diverse dificultăți din cauza unelor evenimente apărute la nivel global sau național.

Evoluția explicațiilor și practicilor puterii judecătorești a fost implicată de evoluția teoriei clasice a separației puterilor în stat, care explică terminologia diferită exprimată de această componentă a puterii de stat.

Activitatea judecătorească are la bază justiția, funcționând pe baza legii, astfel dând statului de drept valori precum dreptatea, imparțialitatea, supremația unei judecăți independente și eficiente de către o autoritate învestită cu aceste prerogative de putere, astfel un stat de drept devenind de neconceput fără aceasta.

Statul de drept implică obligativitatea respectării și aplicării normelor impuse de către cei cu prerogative în exercitarea puterii judecătorești, deoarece aceste norme au la baza conținutului lor principii morale care promovează și susțin o justă organizare a oricărui stat care le respectă.

Cunoașterea și înțelegerea dreptății în funcționarea autorității judecătorești joacă un rol fundamental în conceperea activității acesteia. Utilitatea indiscutabilă a acestei puteri a creat demersuri în conceperea diferitelor doctrine și practici de diferiți teoreticieni, studii cu privire la eficacitatea maximă a acesteia precum și soluții pentru îmbunătățirea sistemului jurisdicțional în România.

De-a lungul timpului, activitatea jurisdicțională s-a impus în rândul poporului prin ideea de dreptate și egalitate, fiecare așteptând din partea celor care dețin competențe în acest domeniu să ia cele mai imparțiale și obiective decizii. Prin urmare, a ajuns să creeze așteptări în ceea ce privește derularea oricărei decizii și activități, dând siguranță în ceea ce privește echitabilitatea și buna administrare a justiției.

O bună administrare a aparatului jurisdicțional e absolut necesară pentru cultivarea încrederii în poporul asupra căreia se răsfrânge influența acesteia. Justiția are la bază fundamentării ei principiile stimulate în Constituție, un ghid al drepturilor fundamentale la nivel intern precum și stabilirea în mod explicit a interpretării în mod unitar și imparțial a legii de către instanțele judecătorești, dând demers al creării unui cadru judecătoresc unitar în care instanțele să înfăptuiască și să îndeplinească o interpretare și aplicare unitară a legii.

Astfel, motivul abordării acestei teme a fost în principal necesitatea prezentării importanței puterii judecătorești prin prezentarea amănuntelor care o definesc și a principiilor conform cărora ea funcționează în Româniaprecum șiaprecierierea rolului pe care acestea îl joacă în exercitarea puterii de stat prin părțile ei componente: instanțele judecătorești reprezentate prin Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătoriile, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Am considerat oportun împărțirea acestei teme pe parcursul a trei capitole în următorul mod: primul capitol intitulat ,,Aspecte generale privind organizarea activității judecătorești în România”, prin care mi-am propus să prezint noțiunile elementare respectiv principiile fundamentale potrivit cărora funcționează justiția, iar în al doilea capitol ,,Organele judecătorești”, am detaliat cu exactitate parghiile, instituțiile prin care autoritatea judecătorească își desfășoară activitatea. Ultimul capitol reliefează în practică, pentru înțelegerea tuturor, o speță exactă și anume ,,Cazul de la Ciorogârla”, prin care implicarea autorității judecătorești duce la rezolvarea litigiului prin înfăptuirea dreptății și aplicarea în mod unitar a prevederilor Constituției.

Prin urmare, prin parcurgea noțiunilor elementare prezentate de-a lungul acestei lucrări, accentuez necesitatea cunoașterii și funcționării aparatului jurisdicțional prin intermediul instanțelor judecătorești si a celorlalte organe ale justiției, deoarece duc la cunoașterea drepturilor în instanța de judecată, creearea unui sentiment de siguranță și dreptate precum și posibilitatea remarcării unor disfuncționalității a sistemului și sesizarea acestora mai departe în instanță.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII JUDECĂTOREȘTI ÎN ROMÂNIA

1.1 Noțiuni introductive cu privire la specificul activitații jurisdicționale

În teoria clasică a separației puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească. De cele mai multe ori se afirmă că separația puterilor este în realitate o justificare a unui scop de natură politică: să limiteze guvernanții în ansamblul lor, pe unii mai mult decâtpe alții. Astfel, se conturează două puncte distincte: separația parlamentului față de poziția guvernului și separația jurisdicțiilor vizavi deguvernanți, care permit controlul acestora prin judecători independenți.

Evoluția teoriei clasice a separației puterilor a implicat și evoluția explicațiilor puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această „putere” este exprimată în constituții și doctrină și anume: putere judecătorească, putere jurisdicțională. În timp ce prin „autoritate judecătorească” înțelegem atât instanțele judecătorești, cât și Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, prin „putere judecătorească” se înțelege doar judecătorii ce funcționează la instanțele de judecată. Doar aceștia alcătuiesc ceea ce denumim „putere judecătorească”.

Teoria principiului separației puterilor în stat a revoluționat încă din cele mai vechi timpuri gândirea, practica politică ale diverselor state ale lumii generând constant procese de înnoire constituționale și politice ale organizării unui stat, atât în Europa, cât și în alte continente.Importanța datorată acestui principiu se trage de la faptul că oferea alternative noi la guvernarea absolutistă ce caracteriza vremurile de atunci. Cea mai interesată clasă socială în privința fundamentării principiului separației puterilor în stat a fost burghezia în timp ce beneficiarii aplicării acestui principiu primordial au fost cetățenii fiecărui stat.

Separarea puterilor este un principiu al democrației moderne, care presupune ca guvernarea unui anumit stat se împarte pe trei ramuri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare dintre aceste puteri este situată într-o instituție separată, iar cei care o aplică sunt selectați prin diferite proceduri reglementate de lege, fiind independenți unii față de alții.

Teoria separației puterilor în stat a apărut cu mult timp în urmă, în secolul luminilor. A fost o reacție împotriva regimului guvernant de pe vremea aceea, și anume monarhia absolută, unde regele concentra în mâinile sale puterea supremă. Încă din timpurile antice, Aristotel în lucrarea sa „Politica” vorbește despre faptul că în organizarea statală ar exista trei părti. Acestea erau: adunarea generală care delibera afacerile publice, corpul magistraților căruia ii aparținea comandamentul și corpul judiciar care avea misiune în îndeplinirea atribuțiunilor pe linia justiției.

Cel care a dat prima formulare modernă a acestui concept a fost filosoful englez John Locke (1632-1704), în opera cu numele de „Essay on Civil Government”. În lucrarea sa, el atribuie acestui concept o delimitare proprie astfel organizarea statală fiind delimitată în: puterea legislativă, puterea executivă, puterea federativă: puterea de a face razboi, pace și de a încheia tratate.

Influențat de această doctrină apărută, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea sa „L’esprit des lois” a ținut să reia această idee și sa intre profund în dezvoltarea acestui concept. După Montesquieu există trei mari puteri care guvernează un stat: puterea legislativă, executivă și judecătorească, fiind unele organe separate și independente una față de cealaltă.

Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei tipuri diferite de entități, pe care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul respectiv juridicul. Modelul prezentat de Montesquieu a fost inspirat de modelul constituțional britanic, în care monarhul ar fi corespuns executivului, parlamentul țării (The British Parliament) ar fi aparținut legislativului și curțile de justiție ar fi corespuns puterii juridice. Critici ai sistemului propus de iluministul francez au comentat adesea că ideea sa de separare a puterilor este neclară întrucât în Marea Britanie există o legătură prea strânsă între executiv, legislativ și juridic. Pe de o parte, Montesquieu propusese un model care era viabil în timpul său, și, pe de altă parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în trecut decât sunt astăzi.

Montesquieu a mai precizat cu claritate că "independența juridicului trebuie să fie reală și nu doar aparentă". "Puterea juridică a fost percepută în general ca cea mai importantă dintre puteri, independentă și de neverificat", dar și cea mai puțin periculoasă. Anumiți politicieni consideră exercitarea puterii judiciare asupra lor înșiși ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceștia numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la acte de corupție sau de abuz de putere ale acelorași politicieni.

Teoria acestei separații a puterilor în stat a constituit baza Constituției Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 și a diferitelor constituții ale diferitelor state care alcătuiesc această federație, fiind astfel o teorie care a inspirat și a stat la baza multor documente esențiale și fundamentale adoptate ulterior.

Constituția SUA adoptată în 1787 a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri precum și o independență strictă a acestora. Puterea legislativă a fost încredințată unui Congres bicameral, puterea executivă șefului statului, iar puterea judecătorească instanței supreme și judecătorești.

Montesquieu a intuit că separația puterilor aplicată în mod absolut reprezintă un necesar al lucrurilor:,,Dacă cele trei puteri nu ar coopera și s-ar înfrâna neproductiv și ineficient una pe alta, doar de dragul înfrânării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacțiune”. Imposibilitatea funcționării celor trei puteri ar bloca, practic, procesul de guvernare.

Într-un sistem de confuzie al puterilor, când același om sau același corp politic, ar trebui să exercite cele trei puteri, se consideră ca libertatea politică ar fi exclusă. Dar în concepția lui Montesquieu, puterea executivă ar trebui încredințată celui mai mare rang al țării, iar cea legislativă ar trebui deținută de popor.

În Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, din 26 august 1789 art. 16, ridică principiul separației puterilor în stat la rangul de principiu esențial care stă la baza oricărei Constituții: „Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are Constituție”.

Conceptul de justiție

Conceptul de justiție are o multitudine de conotații, provenite de la diferiți autori, care evident își găsesc suportul în diferite legi și dispoziții constituționale care reglementează și descriu acest concept. Mai exact, există unele articole ale Constituției, specifice detalierii acestui termen iar pornind de la acest articol, autorii interpretează și încearcă o definire cât mai exactă a justiției.

Potrivit art. 124 alin. (1), justiția semnifică, de fapt, actul de dreptate înfăptuit de magistrat în litigiul ce opune două părți cu interese contrarii, litigiu cu a cărui soluționare a fost sesizat, potrivit procedurii legale. Prin actul de justiție înfăptuit în numele legii, judecătorul stabilește ce este legal și ce nu concordă cu prevederile legale, delimitează ceea ce ste just de ceea ce este injust, restabilește drepturile încălcate și sancționează juridic pe cel vinovat.

Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, termenul de justiție este luat în sensul de ansamblu de autorități prin care se înfăptuiește actul de dreptate, adică Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești care sunt stabilite prin lege specială.

Legat de noțiunea de justiție, se mai folosește termenul de jurisdicție, în general, cu sensul- sinonim celui de competență-, de sferă de atribuții conferite unui organism sau autorități publice într-un anumit domeniu.

În prezent, statul de drept a devenit de neconceput fără justiție, lipsa unei justiții veritabile însemnând nedreptate, cu premisele creării unui adevărat haos. Viața socială trebuie să fie guvernată de o anumită autoritate investită cu o funcție de mediator, de creator al dreptății atunci când sunt încălcate anumite drepturi și libertăți, și care bineînțeles să funcționeze potrivit Constituției și legilor, obligatorii de respectat pentru fiecare. Această funcție, la noi în stat, a fost conferită unei autorități specifice, investită cu prerogative de realizare a justiției, și anume autoritatea judecătorească, caracterizată prin independență și imparțialitate.

În fruntea autorității judecătorești se stabilesc anumite persoane, care după o analiză amănunțită a faptelor care au dus la producerea unei sancțiuni de orice fel, emit hotărâri judecătorești, în care se stabilesc drepturi și obligații pentru subiectele de drept, se aplică sancțiuni și pedepse persoanelor vinovate de faptele săvârșite, se stabilesc despăgubiri conform legii, dându-se altfel ordine de executare atât părților implicate în proces, cât și autorităților publice.

Orice hotărâre judecătorească se aplică de către membrii autorității judecătorești în urma interpretării Constituției, a legilor, a convențiilor în vigoare sau a cutumelor ce sunt invocate în unele cazuri. Nici o hotărâre judecătorească nu este luată în afara legii, prevederile Constituției reprezintă astfel baza oricărei hotărâri și consecințe supuse examinării și rezolvării de către membrii jurisdicțiilor.

Ansamblul judecăților lor formează jurisprudența, care limpezește textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune și uneori le completează.

Delimitarea activității judiciare de activitatea altor autorități publice

Activitatea jurisdicțională are un conținut specific și unele principii de funcționare care evident o diferențiză de celelalte autorități care caracterizează statul nostru, cea legislativă și executivă, dar care nu pot funcționa separat, astfel alcătuind împreuna un sistem, în ansamblul activităților statale, deoarece fiecare reprezintă o parte în organizarea puterii statale.

Un stat de drept implică guvernarea după legi de drept prevăzute în Constituție. Judecătorul i-a decizii, dar numai după interpretarea legilor, deoarece el aplică dreptul nicidecum nu îl creează. Competența judecătorilor precum și a instanțelor judecătorești este prevăzută prin constituții și legi, și este imposibilă o abatere de la acestea.

Justiția reprezintă dreptate, este o activitate a rezolvării litigiilor, conform spuselor constituției și a legilor care alcătuiesc legea. Judecătorul care înfăptuiește justiția are menirea de a descoperi adevărul în procesul pe care îl soluționează pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, responsabilii faptelor aduse în instanță precum și răspunderea atrasă de săvârșirea faptelor aduse spre soluționare, stabilindu-se drepturi și obligații pentru persoanele participante la proces, respectate și executate absolut de către cei asupra cărora se referă.

Pentru ca justiția să-și poată înfăptui misiunea ea cunoaște o anumită organizare și anumite principii. Organizarea justiției se face pe grade de jurisdicție.Aceste grade de jurisdicție permit o evaluare în fond a cauzei, dar și posibilitatea de recurs, pentru îndreptarea erorilor, reevaluarea situațiilor și probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a două grade de jurisdicție: fond, apel și recurs.

Formele de jurisdicție

Activitatea de înfăptuire a justiției sau, altfel spus, activitatea jurisdicțională se poate desfășura în modalități distincte în funcție de specificul domeniului la care se referă normele juridice încălcate sau nesocotite, sau în funcție de calitatea pe care o au persoanele împotriva cărora s-a deschis acțiunea juridică. În funcție de specificul domeniului la care se referă normele juridice încălcate sau nesocotite distingem jurisdicția constituțională și jurisdicția de drept comun.

Jurisdicția constituțională este prevăzută în Titlul V din Constituție și reglementată în mod concret de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în sensul că acest organism este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România.

Instanțele judecătorești aparțin unui sistem caracterizat prin triplă ierarhizare, acest lucru semnificând faptul că odată dată hotârârea primei instanțe, aceasta poate fi atacată prin apel în fața unei instanțe superioare, iar după printr-un recurs la o instanță de casare, atfel ajungându-se la posibilitatea unei judecăți corecte. Existența a trei grade de jurisdicție reprezintă dreptul comun în țara noastră, neexcluzându-se posibilitatea legiutorului de a opta pentru un grad dublu de jurisdicție în anumite situații.

1.1Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiția

Orice activitate a autorității judecătorești trebuie să aibă în vedere și să fie întemeiată pe baza anumitor principii fundamentale de funcționare a acesteia menite să asigure în permanență caracterul unitar și coerența cerută a actului de justiție, pentru apărarea intereselor cetățenilor pe care îi reprezintă. Aceste principii au evident o bază legislativă, și anume Constituția, care conține dispoziții constituționale menite să asigure dreptatea în statul guvernat și precum și pentru o bună guvernare în sfera statului unde se aplica. Orice stat de drept trebuie să fie guvernat după respectarea anumitor principii obligatorii atât pentru subiectele care le emit cât și pentru cetățenii sau oricare persoană fizică sau juridică căruia i se aplică.

Principiul legalității

Acest principiu este instituit de către Constituția României în art. 124, care prevede că justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Principiul are în vedere două aspecte: a) instituirea, organizarea și funcționarea justiției conform legii și b) aplicarea de către justiție a unor sancțiuni prevăzute de lege.

Al doilea aspect, are în vedere legalitatea infracțiunilor și a pedepselor aplicate.Articolul 73 din Constituția României stabilește la alin. (3) lit. h) că numai prin lege organică se poate reglementa domeniul infracțiunilor, pedepselor și regimul executării acestora. De asemenea prevederile constituționale ale art. 23 alin. (12) stabilesc faptul că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.

Prin cele prezentate, se înțelege faptul că prin lege se stabilesc faptele ce urmează a fi sancționate, pedepsele aplicate în urma încălcării normelor care reglementau și obligau acțiunile făptuitorului la o anumită conduită și moralitate.Niciun judecător sau o persoană însărcinată cu prerogative în stabilirea dreptății, nu va putea emite o sentință, o pedeapsă decât în temeiul legii, justificată prin prevederile legii organice de reglementare a domeniilor infracțiunilor, pedepselor precum și al regimului de săvârșire al acestora.

2. Principiul independenței justiției

Acest principiu are în vedere independența justiției ca putere de stat față de celelalte puteri ale statului și independența judecătorilor. În ceea ce privește independența puterii judecătorești față de celelalte puteri, chiar Constituția României menționează în art. 1 alin. (4) că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor –legislativă, executivă și judecătorească.

Astfel, ca o concluzie personală în urma celor prezentate mai sus, sepoate constata faptul că justiția reprezentată prin autoritatea judecătorească, face parte din lanțul celor trei mari puteri ale statului. Justiția are rolul de face dreptate în cazul acțiunilor care încalcă normele de drept, stabilind sancțiuni în concordanță cu gravitatea faptelor săvârșite, prin intermediul autorităților judecătorești, doar în baza legilor prevăzute în Constituție.

Această independență a judecătorilor trebuie analizată din două perspective: independență funcțională și independență personală.Independența funcțională presupune ca instanțele care judecă să aibă o independență față de toate celelalte autorități ale statului, a justițiabililor sau a altor persoane interesate. Independența personală vizează statutul judecătorului. Prin lege, trebuie să se asigure judecătorilor o serie de garanții menite să acorde acestora o independență personală. Aceste garanții privesc: modul de recrutare a judecătorilor, inamovibilitatea, durata numirii pe funcție , stabilirea salariului prin lege, libertatea de exprimare, pregătirea continuă a judecătorilor, răspunderea judecătorilor, stabilirea unor interdicții și incompatibilități.

3. Principiul accesului liber la justiție

Accesul liber la justiție este calificat în doctrină nu numai ca un principiu, ci chiar ca un drept fundamental. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție ,,orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, iar în alin. (2) se dispune că ,,nici o lege nu poate îngrădi acest drept”.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a decis constant căaccesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești ori la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția sau la toate căile de atac reglementate de lege. Esențial este să fie asigurat accesul în sistemul instanțelor judecătorești, procedura de judecată, competența și căile de atac fiind cele reglementate de lege.

Acest lucru semnifică faptul că indiferent de fapta săvârșită, toți avem dreptul la o judecată dreaptă, la un proces egal și la o imparțialitate completă din partea judecătorilor. În acest fel, fiecare poate să lupte pentru a-și demonstra nevinovăția, conform prezumției de nevinovăție pe care o deține la începutul judecării faptei sale iar în caz contrar să își asume și ispășească pedeapsa dată conform spuselor legii și a celor care prin puterea investită, duc la îndeplinire prevederile constituționale și a celorlalte acte normative, specifice soluționării cazurilor în care sunt implicați și chemați să judece.

4. Principiul unicității, imparțialității și egalității justiției

Este un principiu fundamental care valorifică și în acest domeniu marele principiu al egalității în drepturi a cetățenilor. Acest principiu are în vedere mai multe puncte de vedere, având în prim plan cetățeanul și drepturile acestuia.

În sinteză, acesta presupune ca pentru toți cetățenii să existe o singură justiție, ca aceștia să fie judecați de aceleași instanțe în procese similare. Acest principiu refuză existența unor tribunale extraordinare, existența unor privilegii. Desigur, acest principiu nu este încălcat prin crearea unor secții speciale (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori), potrivit specificului proceselor, aceasta ținând de buna administrare a justiției.

Se înțelege faptul că acest principiu este strâns legat de principiile prezentate anterior. Este imposibil ca din moment ce justiția este caracterizată de independență și din moment ce fiecare are acces liber la înfăptuirea acesteia, la un proces echitabil, aceasta să nu fie unică, imparțială și egală pentru toți. Modul de funcționare și de organizare al instanțelor judecătorești precum și modul de judecare al judecătorului, trebuie să fie la fel pentru orice parte participantă la proces, persoană fizică sau juridică. Toate persoanele au dreptul de a fi judecate de aceleași instanțe judecătorești și dupa aceleași proceduri legale. Orice încălcare al acestui drept, al imposibilității de a beneficia de aceste drepturi prevăzute de aceste principii, ar fi în neconcordanță cu funcționarea principiului de egalitate a justiției, și ar elimina din start ideea de dreptate. O jurisprudență neunitară, care nu oferă egalitate și imparțialitate în fața legii, ridică un serios semn de întrebare al acestui concept în fața cetățenilor.

5. Principiul dreptului la apărare

Dreptul la apărare este atât un drept fundamental, cât și un principiu al justiției. În Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 11 prevede că ,,Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale”. De asemenea, art. 14 din Pactul internațional prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale, are dreptul, în condiții de deplină egalitate, să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea și, ori de câte ori interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera. Părțile au, de asemenea, dreptul de a face apel la toate mijloacele de probă pentru apărarea drepturilor lor.

6. Principiul prezumției la nevinovăție

Este un principiu constituțional potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată cât timp nu s-a pronunțat o hotărâre judecătoreacă definitivă de condamnare. Este una dintre cele mai importante principii, reprezentând o puternică garanție a demnității și libertății omului. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate a autorității judecătorești fiind prevăzut explicit în art. 23 alin. (11) din Constituția României.

Între ultimele două principii există o anumită legătură și anume faptul că al doilea, cel al prezumției la nevinovăție, este implicat de primul, al dreptului de apărare, deoarece prezumția la nevinovăție este unul dintre drepturile fundamentale ale apărării, una dintre cele mai mari garanții a faptului că persoana acuzată, până la o hotărâre judecătorească, are dreptului și posibilitatea de a aduce dovezi în instanță spre apărarea sa, pentru a-și demonstra vinovăția.

Aceasta este o mică parte a conținutului dreptului la apărare. În primul rând persoana pusă sub acuzație se poate bucura de un avocat care, prin cunoștințele sale juridice, să îi apere interesele în fata unei instanțede judecată, aducând toate dovezile posibile spre apărarea persoanei acuzate. Un beneficiu pe care legea îl pune la dispoziția persoanelor fără o situația materială suficient de bună, este faptul că oricine beneficiază de un avocat, un apărător calificat din oficiu și fără posibilitate de renumerare a prestațiilor sale. Ori de câte ori justiția o cere, acest avocat va fi un apărător al intereselor, va fi un asistent al persoanei acuzate, având obligația de a acționa doar conform legii.

În al doilea rând dreptul la apărare se mai referă și la toate condițiile pe care legea este obligată să le ofere persoanei acuzate pentru a avea posibilitatea de a se apăra (asigurarea unui interpret la nevoie, posibilitatea de a se apăra singură dacă dorește acest lucru etc.).

7. Principiul utilizării limbii oficiale și a limbii materne în justiție

Conform art. 128 din Constituția României ,, (1) Procedura judiciară se desfășoară în limba română. (2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legi organice. (3) Modalitățile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv prin interpreți sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați. (4) Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.

După cum enunță și acest principiu, el este definit prin mai multe accepțiuni: în primul rând, acesta se referă la faptul că orice proces se va desfășura în limba română, atata timp cât cetățenii implicați în proces, sunt de naționalitate română; în caz contrar va exista posibilitaea utilizării limbii materne, pentru cetățenii aparținând unor minorități naționale, iar pentru cetățenii străini sau apatrizi care nu vorbesc limba română, să existe în permanență posibilitatea de a lua cunoștintăla actele și toate demersurile dosarului, prin intermediul unui interpret.

8. Principiul justiției ca monopol de stat

Conform art. 126 din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Competența acestor instanțe judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege. Aceste dispoziții constituționale scot în evidență caracterul de monopol al statului asupra acestui serviciu public, denumit justiție. În cadrul instanțelor de judecată participă numai judecători. Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Ei sunt numiți în funcție de către Președintele României și beneficiază de inamovibilitate. Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Prin cele prezentate, se deduce faptul că principiu explică clar și demonstrează importanța primordială a autorității judecătorești, ea putând fi exercitată în stat doar de către judecători, investiți cu prerogative de exercitare a dreptății prin activitatea pe care o întreprind. Nici o altă instituție publică sau privată nu ar putea și nici nu poate, conform reglementărilor în vigoare, să exercite în cadrul statului atributele justiției, astfel judecătorii creând dreptatea prin caracteristicile care ii definesc de independență și inamovibilitate, supunerea în întregime în fața legii, aceasta guvernând întreaga activitate a acestora, fiind incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția unora din învățământul superior.

9. Principiul publicității ședințelor de judecată

Referitor la publicitatea ședințelor instanțelor de judecată. Constituția României prevede în art. 127 că ,,Ședințele sunt publice în sensul că la ele pot participa atât părțile implicate în proces, cât și alte persoane străinede proces care doresc să asiste la proces.

Sunt și situații în care ședințele nu sunt publice datorită specificității situației (ex. Ședințe de judecată a minorilor, a unor cazuri de divorț, a unor cazuri care privesc securitatea statului etc.). În astfel de situații, deși ședințele nu sunt publice, hotărârea de judecată este pronunțată în ședință publică.

Prin cele menționate mai sus, se înțelege faptul că principiul publicității ședințelor de judecată este unul foarte important deoarece acest principiu constituie o garanție a corectitudinii și imparțialității judecății judecătorilor, fiecare dintre noi putând asista la sentințele date de jucători precum și la motivele invocate, care au dus la decizia adoptată. Această publicitate a ședințelor de judecată sunt și dovadă a independenței judecătorilor în același timp. Este de înțeles faptul că nu orice ședință deține caracterul publicității, cum ar fi în cazul minorilor, a unor cazuri care ar putea afecta prin publicitatea acestora, securitatea statului etc.

10. Principiul funcționării justiției pe criteriul ierarhiei

Justiția este realizată prin instanțe de judecată ce funcționează pe criteriul ierarhiei. Această ierarhie poate fi observată și din modul în care Constituția României stabilește prin cine se realizează justiția. Articolul 126 din Constituție enumeră Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, stabilind practic o anumită ierarhie. Această ierarhizare a instanțelor de judecată trebuie interpretată în strânsă legătură cu gradele de jurisdicție. Legislația română, și nu numai, prevede dublul grad de jurisdicție, adică posibilitatea examinării cauzei de două ori de către un judecător înainte ca hotărârea să devină difinitivă.

1.4 Raporturile juridice dintre autoritatea judecătorească și celelalte autorități publice

Prin parcurgerea elementelor prezentate a reieșit cu o deosebită claritate faptul că justiția este și trebuie să fie independentă în exercitarea prerogativelor de putere în stat. Deținând aceste atribute, o intervenție a altor puteri în aceasta sferă importantă a justiției, duce la încălcarea independenței acesteia, deoarece aceasta îi conferă un statut de exercitare a puterii fără să depindă de implicarea altora în sarcinile ce îi revin. Dar nu este exclus ca pentru o bună funcționare și o veridicitate mai exactă rezultatelor acesteia, să existe anumite raporturi constituționale între puterea judecătorească și alte puteri ale statului.

1.4.1 Raporturile juridice cu Parlamentul

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești se realizează numai potrivit legii. Ca atare Parlamentul este cel care stabilește prin lege organele judecătorești, competența și procedura potrivit căreia își desfășoară activitatea. Este o consecință firească a statului de drept.

Și în cazul Ministerului Public, procurorii de la parchetele de pe lângă instanțele de judecată își desfășoară activitatea în baza legilor adoptate de Parlament. Legea este cea care stabilește parchetele, numărul lor, competențele procurorilor și procedura de derulare a activității procurorilor. Infracțiunile și pedepsele sunt stabilite tot de lege.De partea cealaltă, procurorii intervin în activitatea Parlamentului prin sancționarea tuturor faptelor de natură penală pe care membrii Parlamentului le săvârșesc (ex. urmărirea penală a membrilor Parlamentului).

Consiliul Superior al Magistraturii, un alt organ al autorității judecătorești, precum celelalte organe, își desfășoară activitatea în conformitate cu legea. Legea adoptată de Parlament, este prin urmare cea care guvernează întreaga activitate al acestui organ. Fără prezența unei legi care să conducă spre o anumită directivă, nu ar mai exista acele precizări și proceduri care să guverneze această activitate spre una bazata pe o legislație întemeiată corect și conform căreia conducătorii organelor respective, să poată fi trași la răspundere în cazul sesizării unor neregularități.

Consiliul Superior al Magistraturii este instituția cu rol de garant al independenței justiției, care propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor și veghează la buna desfășurare a activității profesionale a acestora pe tot parcursul desfășurării ei. Este instituția competentă în ceea ce privește recrutarea, promovarea, transferarea, detașarea, sancționarea disciplinară și eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor.

Consiliul are o influență decisivă și asupra formării inițiale și continue a magistraților, prin coordonarea activității Institutului Național al Magistraturii (INM) și a Școlii Naționale de Grefieri. Toate aceste atribuții sunt astfel reglementate de lege încât să permită CSM să-și îndeplinească rolul care i-a fost conferit prin Constituție.

Conform celor spuse de doctrină, prin cele prezentate de mai sus reiese faptul că întreaga activitate a instanțelor judecătorești se derulează potrivit legilor pe care pe adoptă Parlamentul, ca unica autoritate legiuitoare a țării. Parlamentul adoptă legi iar prin acestea, se stabilește concret numărul instanțelor judecătorești, competența acestora, procedura conform căreia acestea acționează și care ghidează activitatea întreprinsă. În același timp, același lucru se întâmplă și în cazul judecătorilor și procurorilor. Deși aceștia dețin puterea de a hotărî independent în exercitarea atribuțiilor pe care le dețin, totuși această independeță există numai în supunerea acestora în fața legii. Legea este cea care guvernează peste orice sală de judecată, ea este cea care stabilește infracțiunile și totodată pedepsele pe care aceste infracțiuni le atrag în urma săvârșirii lor.

De asemenea, în cadrul CSM, sunt și 2 membri, reprezentanți ai societății civile, numiți de către Senat. Ceilalți membri ai CSM sunt și ei validați de către Parlament. Mai mult, anual, CSM prezintă Parlamentului raportul de activitate.

1.4.2 Raporturile juridice cu Președintele României

În temeiul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Președintele, la propunerea CSM, numește și revocă judecătorii, cu excepția unor stagiari. Conform art. 1 al prezentei legi, judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali. Judecătorii în funcție ai Înaltei Curți de Casație și Justiție își continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiți.Prin efectul numirii, judecătorii devin inamovibili. Odată numiți, Președintele nu îi poate revoca, deoarece ei beneficiază de inamovibilitate, revocarea neputându-se face decât în baza deciziei unui organ jurisdicțional.

1.4.3 Raporturile juridice cu Guvernul

Raporturile autorităților judecătorești cu Guvernul pot fi privite din mai multe perspective. Din perspectiva puterii executive, Guvernul reprezintă autoritatea statului cu atribuțiuni în gestionarea politicii interne și externe a țării.În această calitate, stabilește politica bugetară a statului, deține prerogative legislative (pe calea delegării legislative) și poate să negocieze tratate internaționale. Aceste atribuțiuni prezentate ale Guvernului au o influență directă în ceea ce privește activitatea judecătorilor, aceștia fiind nevoiți să se conformeze transpunerilor Guvernului în legile statului.

CAPITOLUL II

ORGANE JUDECĂTOREȘTI

2.1 Noțiuni introductive

Justiția este reprezentată și înfăptuită de către organele judecătorești, denumite adesea și instanțe judecătorești. Acest sistem al instanțelor judecătorești este alcătuit în general din judecătorii, tribunale, curți de apel, curți supreme etc. Organizarea și funcționarea acestora este stabilită și se face doar în baza legii, care guvernează întreaga activitate a acestora.

Sistemul judiciar din țara noastră a făcut obiectul unor analize ample, atât în cursurile universitare sau monografii, cât și în diverse rapoarte prezentate în cadrul unor dezbateri interne și internaționale, constatându-se, de principiu, că ele conțin o serie de aprecieri discutabile, dat fiind inexistența unor criterii general valabile, care să permită concluzii cu un grad de generalitate ce corespunde realității.

Încă de la început, s-au făcut pași importanți spre crearea unei puteri judecătorești cât mai independente și responsabile. Cu toate acestea, mai există unele probleme în conducerea instanțelor și în procesul de luare a deciziilor, sărăcia resurselor alocate justiției, imposibilitatea instanțelor de a face față numărului din ce în ce mai mare de procese etc.

Dar pentru a ajunge să constatăm problemele identificate în funcționarea puterii judecătorești, mai întâi trebuie să discutăm și să înțelegem funcționarea organelor care alcătuiesc autoritatea judecătoreasca în stat și care îndeplinesc, prin prerogativele deținute, atribuțiile conferite de lege ca autoritate judecătorească a statului.

După cum s-a prezentat și în paragrafele anterioare, justiția a făcut pași importanți încă din vechi timpuri, spre a deveni o autoritate independentă și imparțială care să soluționeze orice încălcare a legii, orice faptă care nu e în concordanță cu prevederile Constituției fiecărei țări. Evident, pentru a sancționa nedreptățile detectate de-a lungul unei anumite perioade, este nevoie ca și cei ce înfăptuiesc justiția, să dea dovadă de accea corectitudine și cinste pe care pe care la rândul lor o cer și o sancționează conform legii.

Astfel sistemul judiciar din țara noastră prin organele judecătorești deținute asigură prin funcționarea lor aplicarea unitară a legii, apărarea intereselor generale ale societății și ale cetățenilor prin munca pe care o depun, fiind în permanență în concordanță cu prevederile Constituției.

Fără prezența unei constituții care să conducă activitatea statului și a autorității judecătorești spre o anumită directivă bazată pe corectitudine și imparțialitate, nu ar mai exista termenul de dreptate, un stat întemeiat pe o legislație corectă, creeându-se astfel, un haos general. Astfel, existența unor legi duce la existența unor organe judecătorești care să asigure interpretarea corectă și unitară de către toți cetățenii, fără nici un fel de discriminare.

2.2 Instanțele judecătorești

Legea de organizare judecătorească prin art. 10 stabilește următoarele instanțe judecătorești: judecătoriile, tribunalele, tribunale specializate, instanțele militare, Curțile de Apel, Înalta Curte de Casație și Justiție.

2.2.1 Judecătoriile

Funcționează în fiecare județ și în municipiul București și judecă toate procesele și cererile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. La nivelul fiecărui județ funcționează un tribunal, în circumscripția căruia sunt cuprinse toate judecătoriile din județul respectiv. Tribunalele judecă în primă instanță cauzele care sunt de competența sa, ca instanțe de apel și ca instanțe de recurs. Prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu participarea unor persoane din afara magistraturii. Legea nr. 304/2004 a prevăzut instituirea unor tribunale specializate, și anume: tribunale pentru minori și familie; tribunale de muncă și asigurări sociale; tribunale comerciale; tribunale administrativ-fiscale. Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care funcționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București.

2.2.2 Tribunalele

Reprezintă o instanță intermediară între judecătorie și curtea de apel, a cărui influență se întinde de-a lungul unui județ, și care este condus de un președinte, fiind ajutat de către 1-3 vicepreședinți. Un tribunal poate avem minum două secții, putând fi organizat pe următoarele secții: civilă, penală, comercială, minori și familie, de contencios administrativ și fiscal, unele secții privind asigurările sociale precum și litigiile de muncă și altele în raport cu diversitatea domeniilor existente.

În ceea ce privește partea militară, există instanțele militare organizate în tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial București și Curtea Militară de Apel București. Aceste instanțe au fiecare statut de unitate militară, cu indicativ propriu iar atribuțiile acestora sunt prevăzute de Anexa 2 la Legea 304/2004. Tribunalele militare funcționează în municipiile București, Cluj-Napoca și Timișoara, iar Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel funcționează, conform celor spuse mai sus, la București.

2.2.3 Curțile de apel

Sunt instanțe judecătorești superioare din România, având rol în verificarea legalității și temeinicia soluțiilor prezentate de către tribunalele și judecătoriile care se află în sfera lor de competență. Soluțiile pronunțate de către acestea pot fi recurate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția celor irevocabile. În prezent, în România există 15 curți de apel, fiecare incluzând în aria lor de competență 2-4 județe, iar în fiecare județ, funcționează un tribunal. De asemenea, azi funcționează de asemenea 4 tribunale specializate, 3 în materie comercială (Cluj, Argeș și Mureș) și încă unul pentru cazurile minorilor și de familie la Brașov. În materie de judecătorii funcționează 179 din cele 188 înființate de lege.

2.2.4 Înalta Curte de Casație și Justiție

Asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite compunându-se din președinte, vicepreședinte, 4 președinți de secții și judecători. Este organizată în 4 secții conform reglemăntărilor legale: Secția civilă și de proprietate intelectuală, Secția penală, Secția comercială, Secția de contencios administrativ și fiscal, Completul de 9 judecători și Secțiile Unite, fiecare având competență proprie.

Înalta Curte de Casație și Justiție (abreviat ÎCCJ, fostă Curtea Supremă de Justiție) este instanța judiciară supremă în ierarhia instanțelor judecătorești din România. ÎCCJ are competența de a judeca recursul în interesul legii și de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în:

Secția civilă și de proprietate intelectuală;

Secția Penală;

Secția Comercială;

Secția de contencios administrativ și fiscal;

Completul de 9 Judecători șiSecțiile Unite.

Aceste secții judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri pronunțate. Printre altele, se soluționează și cereri de strămutare și conflictele de competență care intră doar în atribuțiile acestui organ. Completul de 9 judecători soluționează recursuri și cereri în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și are rol de instanță disciplinară. Secțiile Unite judecă recursurile în interesul legii prevăzute și soluționează sesizări privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiției.

În cadrul ÎCCJ mai funcționează și alte câteva departamente și direcții:

Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică, Cancelaria, Departamentul economico-financiar și administrativ, Biroul de informare și relații publice, Biroul relații internaționale, Compartimentul de audit public intern. Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță supremă ce funcționează în România. Conducera Înaltei Curți de Casație și Justiție se asigură de către președinte, vicepreședinte și Colegiul de conducere, potrivit legii de organizare.

2.2.5 Statutul magistraților

Magistratura este activitatea judiciară care se realizează prin activitatea judecătorilor pentru înfăptuirea justiției și de procurori cu scopul de a proteja interesele generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Statutul magistraților prevăzut de lege prevede următoarele:

judecătorii sunt independenți, imparțiali, inamovibili și se supun numai legii, oricare persoane, organizație, autoritate fiind obligată să le respecte aceste atribute;

judecătorii inamovibili pot fi mutați prin transfer, detașare sau promovare numai cu acordul lor iar în ceea ce privește delegarea acestora, suspendarea sau eliberarea din funcție, se face în condițiile legii.

Procurorii numiți de către Președintele României se bucură de asemenea de stabilite, în condițiile prevăzute de lege și a legii privind Consiliul Superior al Magistraturii. La fel ca și judecătorii,pot fi mutați prin transfer, detașare sau promovare numai cu acordul lor. Iar în ceea ce privește delegarea acestora, suspendarea sau eliberarea din funcție, se face în condițiile legii.

Pe lângă drepturi, magistrații au obligația ca în întreaga lor activitate să asigure un tratament nediscriminatoriu, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile cetățenești, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă, neputând refuza să judece sub motivul că legea ar fi neclară sau incompletă.

2.3 Ministerul Public

Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiți în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraților. Ei lucrează sub autoritatea ministerului justiției. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Principiile constituționale de organizare și funcționare a Ministerului Public sunt: legalitatea, imparțialitatea, controlul ierarhic.

Parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice. Ministerul Public exercită, prin procurorii, următoarele atribuții:

efectuează urmărirea penală în condițiile prevăzute de lege și participă la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;

conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală;

sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;

alte atribuții prevăzute prin lege.

La fel ca și instanțele judecătorești, parchetele Ministerului Public sunt organizate într-o construcție piramidală, în vârful căreia se află Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărui procuror general este chiar șeful Ministerului Public. În cadrul parchetului de pe lângă instanța supremă, mai există două structuri funcționale, specializate și cu o structură și competențe speciale: DNA- Direcția Națională Anticorupție și DIICOT- Direcția de investigare și combatere a infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, conduse de către procurori-șefi. Celelalte parchete de pe lângă curțile de apel au în fruntea lor procurori-șefi, iar cele de pe lângă tribunale și judecătorii prim-procurori.

2.4 Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. Este independent și se supune în activitatea sa numai legii. Această autoritate a fost create în vederea exercitării a două funcții expres enumerate în textul constitutional și anume: a) propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari; b) este colegiul de disciplină al judecătorilor și procurorilor, în condițiile stabilite prin legea organică.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii răspund în fața judecătorilor și procurorilor pentru activitatea desfășurată în exercitarea mandatului. Este alcătuit din 19 membri, din care:

9 judecători și 5 procurori, aleși în adunările generale ale judecătorilor și procurorilor, care compun cele două secții ale Consiliului, una pentru judecători și una pentru procurori;

2 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputație profesională și morală, aleși de Senat;

președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentant al puterii judecătorești, ministrul justiției și procurorul general alparchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care sunt membri de drept ai Consiliului.

2.4.1 Institutul Național al Magistraturii

Institutul Național al Magistraturii este o instituție publică aflată în subordinea Consiliului Superior al Magistraturii exercitându-și atribuțiile în baza legii nr. 304/2004 pentru organziarea judiciară, legea nr. 303/2004 cu privire la statutul magistraților și nu în ultimul rând în baza legii nr. 320/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii. Rolul acestui institut este de a ocupa de formarea inițială a viitorilor magistrați, judecători și procurori, precum și de perfecționarea în mod continuu a celor care sunt deja în funcție. Domeniile de activitate în care este certificat institutul sunt următoarele: recrutarea și formarea inițială a magistraților, formarea continua a magistraților, recrutarea și formarea formatorilor, organizarea de concursuri și examene.

2.5 Curtea Constituțională

Curtea Constituțională a României (CCR) este unica autoritate jurisdicțională din România, fiind independent față de orice autoritate publică din țara noastră, având rolul, după cum se regăsește și printer prevederile Constituției, de garant al supremației Constituției. Curtea Constituțională se compune din 9 judecători numiți pentru un mandat de 9 ani, care conform legii, nu poate fi reînnoit. Din cei 9 judecători, câte 3 sunt numiți pe rând de către Camera Deputaților, Senat și Președintele României. Componența acestei Curți se înnoiește din 3 în 3 ani cu o treime din numărul acestor judecători, fiecare din autoritățile competente enumerate mai sus, efectuând numirile pentru un judecător. Aplicarea acestui sistem este posibilă prin numirea primilor judecători pe perioade variate de 3, 6 și 9 ani, pentru fiecare durată aflându-se un judecător desemnat, din fiecare grupă.

Din analiza diferitelor texte constituționale reiese faptul că această autoritate publică jurisdicțională are atribuții în verificarea conformității constituționale a dispozițiilor legale în privința cărora a fost sesizată, emițând în urma hotărârii acesteia decizii și hotărâri, și respective emite avize. Ea statuează numai asupra problemelor de drept, exercitând un control de legalitate, și nu unul de oportunitate. În ceea ce privește actele supuse controlului acestei autorități, acestea sunt: legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât și după intrarea acestora în vigoare, regulamentele celor două Camere legislative, ordonanțele Guvernului, inițiativele de revizuire a Constituției și inițiativele legislative initiate de către cetățeni, precum și alte atribuții prevăzute de lege.

Atunci când a apărut conceptual de supremație a Constituției, s-apus și problema protejării acesteia, astfel că s-au conturat diferite mijloace și procedee de asigurarea și de respectare a Constituției:

îndatorirea fundamental de a respecta Constituția;

rigitatea constituțională;

controlul general al respectării Constituției;

justiția constituțională, garantarea supremației Constituției devenind și obiectul sistemului de control al constituționalității, garanție a supremației, controlul constituționalității este ,,păvaza cea mai puternică față de greșelile și abuzurile legiuitoare”.

Controlul constituționalității a fost definit ca fiind ,,un ansamblu dedispoziții normative, prin care se organizează verificarea conformității cu Constituția, atât a fiecărei legi, în totalitatea ei, cât și a fiecărei prevederi dintr-o lege și, drept consecință, înlăturarea legii sau a dispoziției dintr-o lege, a căror neconformitate cu constituția a fost constatată.”

Controlul de constituționalitateeste susceptibil în două sensuri. Într-un prim sens, poate fi definit ca o activitate organizată de verificare a respectării de conformitate cu legea și cu Constituția. În al doilea sens, reprezintă și o instituție a dreptului constitutional, constând într-un ansamblu de reguli având ca numitor comun același obict de reglementare, și anume organul sau organele competente, procedura de urmat și măsurile necesare realizării acestei proceduri. Astfel controlul constituționalității este considerat o consecință și o garanție a supremației Constituției care, prin conținutul lor respectiv poziția sa, comandă întregului drept reprezentând de altfel o garanție a respectării prevederilor legii precum și a diferitelor acte normative care reglementează multitudinea raporturilor sociale cu care este nevoită să se confrunte o societate într-un stat de drept.

2.5 Ministerul Justiției

Ministerul Justiției coordonează și îndrumă activitatea de statistică judiciară a instanțelor judecătorești și a parchetelor, putând emite, în condițiile legii, norme și instrucțiuni obligatorii pentru aplicarea unitară a reglementărilor legale. Acesta exercită atribuțiile prevăzute de lege în calitate de titular al acțiunii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, potrivit unei proceduri interne stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, îndeplinind 3 funcții: de strategie, reglementare și sinteză și reprezentare.

În realizarea atribuțiunilor sale Ministerul Justiției este ajutat de 3 secretari de stat, numiți prin decizie a primului-ministru, constituind funcție de demnitate publică, potrivit legii.

În vremece justiția este reprezentantă a puterii judecătorești, Ministerul Justiției este reprezentant al puterii executive într-un stat. Cele două puteri conlucrează dar nu sunt subordonate. Ministerul Justiției, ca organ al puterii executive, nu face parte din autoritatea judecătorească. Totuși, conform legii, Ministerului Justiției îi revine sarcina de a asigura buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public. Totodată, ministerul este ordonator principal de credite pentru curțile de apel, tribunale și judecătorii, aceste atribuții fiind preluate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în următorii ani de la reglementarea legii.

III. STUDIU DE CAZ PRIVIND ROLUL AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI ÎN SOLUȚIONAREA UNUI CAZ CU SPECIFIC MILITAR

3.1 Obiectivele cercetării

Autoritățile judecătorești au o misiune complexă prin rolul pe care îl dețin, acela de a înfăptui dreptatea prin puterea conferită de stat, potrivit atribuțiilor lor specifice. Este greu de urmărit fiecare rol în parte, dar prin fiecare caz în care justiția își face prezența, eficiența acesteia se poate dovedi prin analiza amănunțită a particularităților date și aplicarea cu succes, conform legii, a fiecăruia dintre ele.

Obiectivul primordial al alegerii acestei teme aplicativ-practice a fost acela de a urmări aplicarea principiilor justiției, prin prisma autorităților judecătorești intervenite în soluționarea unui caz, pentru a analiza și dovedi rolul și importanța practică a organelor judecătorești în funcționarea optimă a bunăstării unui stat de drept.

Un al doilea obiectiv a fost analiza cooperării între organele judecătorești, coeziunea funcționării acestora pe tot parcursul unui anumit proces pentru ducerea acestuia la bun sfârșit,într-un mod cât mai eficient, prin analiza cauzelor și soluționarea cât mai rapidă a acestora.

Este de așteptat că cu cât va crește nivelul cooperării între autoritățile judecătorești și respectiv cu cât va exista o aplicare cât mai mare a principiilor justiției în decursul derulării unui anumit proces, cu atât va spori și soluționarea acestuia într-un mod cât mai eficient, rapid și mulțumitor pentru toate părțile implicate în derularea acestuia.

3.2 Metodologia cercetării

Aplicarea principiilor justiției și cooperarea organelor judecătorești în soluționarea unui caz se va realiza prin analiza unor documente de specialitate și anume, unor date provenite din legislație, pe baza cărora se va efectua un studiu de caz pentru urmărirea pas cu pas a obiectivelor stabilite.

3.3 Prezentarea cazului de la Ciorogârla-28.01.2009

La data de 28.01.2009, ora 13.45, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București a fost sesizat telefonic despre faptul că, de la U.M. 01916 Ciorogârla, s-a sustras armament militar.

La fața locului s-au deplasat doi procurori militari și o echipă de polițiști criminaliști din cadrul I.P.J. Ilfov și I.G.P.R., constatându-se numeroase fapte prin întreprinderea unor anumite investigații.

Din investigațiile efectuate cu ocazia cercetării la fața locului, precum și din audierile efectuate ulterior în cauză, a rezultat că:

La data de 28.01.2009, în jurul orei 1000 , comandantul pazei de la U.M. 01916 Ciorogârla, a verificat telefonic prezența santinelei de la postul nr. 1, și, constatând că acesta nu răspunde, a cerut permisiunea ofițerului de serviciu, să meargă în control. Deplasându-se către postul nr. verificat depozitul de armament constatând că lacătele de la ușile celor două camere lipseau iar șnurul de la sigilii era rupt, la nivelul belciugelor. El a raportat acest lucru ofițerului de serviciu, care a venit la fața locului, constatând și el lipsa lacătelor. Totodată, cei doi au deschis ușile depozitului constatând că grilajele celor 2 camere erau deschise și, în interior, erau urme de răvășire, iar apoi au mers să verifice depozitul de muniție, unde au constatat că totul era în regulă, după care au plecat să raporteze situația comandantului unității. Pe drum, s-au întâlnit cu maiorul, care avea custodia obiectelor din camera nr. depozitului, întorcându-se împreună cu acesta la depozit. Acesta s-a uitat și el în interiorul camerei nr. 2, iar după aceea au mers toți trei la comandantul unității, raportându-i cele constatate. Comandantul a venit și el la depozit, iar apoi au mai venit succesiv, până la sosirea organelor de cercetare, mai multe cadre militare Toți au intrat în cele două camere ale depozitului sau doar s-au uitat în interior de la ușile de acces, până la sosirea procurorilor și a organelor de poliție.

După producerea evenimentului, au fost inventariate armele și celelalte obiecte din depozit, de către comisia de cercetare a evenimentului constituită la nivelul brigăzii rezultând că lipsesc 62 de arme militare.

Ultimul inventar efectuat la depozitul de armament (camera nr. 1), a avut loc la data de 19.06.2008, ocazie cu care armele au fost verificate pe serii, bucată cu bucată, neconstatându-se lipsuri în gestiune, lucru care rezultă atât din documentele întocmite cu ocazia inventarului, cât și din declarațiile gestionarului și ale președintelui comisiei de inventariere, șef compartiment ATAM din cadrul Brigăzii nr. 1 Rachete sol-aer.

Ultima intrare în depozitul de armament, înainte de constatarea sustragerii, a avut loc la data de 23.01.2009, când a fost efectuată o verificare a armelor predate la 21.01.2009 de către gestionarul de la U.M. 02605 București, verificare ce a fost efectuată de către către un cadru militar din cadrul brigăzii, în prezența celor doi gestionari, după care depozitul a fost încuiat și sigilat cheile fiind predate la camera ofițerului de serviciu. Atât intrarea în depozit, cât și închiderea și sigilarea acestuia s-au făcut în prezența comandantului pazei din ziua respectivă, și nu au fost constatate nereguli în interiorul depozitului.

Din examinarea urmelor biologice (celule epiteliale), recoltate cu ocazia cercetării la fața locului, în cadrul expertizei bio-criminalistice efectuate de către Institutul de Criminalistică al I.G.P.R. și comparării acestor urme cu probele biologice recoltate de la angajații U.M. 01916 Ciorogârla, precum și de la foști angajați ai acestei unități și alte persoane suspecte, rezultă că profilele genetice ale sergentului Tudorache Marius, cap. Petrică Ion și serg. maj. Gagea Ionuț-Nicolae se regăsesc în urmele menționate.

Următoarele elemente probatorii și argumente conduc la concluzia că inculpații sergent Tudorache Marius, caporal Petrică Ion și sergent major Gagea Ionuț-Nicolae au sustras din depozitul U.M. 01895 București cele 62 de arme și celelalte obiecte menționate, în noaptea de 27/28.01.2009:

prezența profilelor A.D.N. ale acestor persoane în urmele existente atât pe anumite obiecte din interiorul celor două depozite (o ladă de armament din camera nr. 1, folia ruptă de pe containerul din camera nr. 2 și cutia de carton scoasă din container și deschisă), cât și pe una dintre lăzile găsite lângă „spărtura” din gardul unității;

prezența celor trei persoane în unitate, în noaptea de 27/28.01.2009, și faptul că aceste persoane nu au avut niciodată acces, cel puțin, în camera nr. depozitului, iar, după constatarea sustragerii, nu au fost prezente în zona depozitului;

deplasările suspecte ale cap. Petrică Ion la punctul de control al unității, unde se afla serg. maj. Gagea Ionuț-Nicolae, în noaptea de 27/28.01.2009, în jurul orei 0300 și în jurul orei 0500;

schimbările de poziție ale serg. Tudorache Marius în declarațiile date, cu privire la activitatea pe care a desfășurat-o în jurul aceleiași ore 0300. Astfel, inițial inculpatul a declarat că la ora efectuat controlul santinelelor, însă ulterior a revenit asupra acestui aspect, susținând că a dormit de la ora 0130 până la ora 0440 în camera comandantului pazei din interiorul corpului de pază, lucru care nu este, însă, confirmat prin declarațiile militarilor care s-au aflat în corpul de pază la veghe sau la odihnă, în intervalul respectiv;

faptul că, în jurul orei 0300, cei trei inculpați puteau comite sustragerea fără a fi observați de alte persoane, având în vedere că atât ofițerul de serviciu, cât și ajutorul acestuia dormeau, cele două santinele stăteau împreună la postul nr. 1, în ghereta de lângă foișor, întrucât afară ploua și bătea vântul, din locul respectiv neavând vizibilitate asupra depozitului de armament, iar ceilalți patru militari aflați în serviciu stăteau în corpul de pază al unității, doi dintre ei fiind în programul de veghe și doi în programul de odihnă;

experimentul judiciar, realizat la data de 02.02.2009, dovedește că pătrunderea în depozitul de armament se putea face prin tăierea sau spargerea lacătelor cu instrumente adecvate și că obiectele sustrase din depozit puteau fi luate într-un singur transport de patru persoane, ori în două transporturi, de către două persoane, iar timpul necesar pentru realizarea sustragerii putea fi de aproximativ 20-30 de minute.

Fapta inculpaților sergent Tudorache Marius, care avea asupra sa arma din dotare, sergent major Gagea Ionuț-Nicolae și caporal Petrică Ion de a sustrage, prin efracție, în noaptea de 27/28.01.2009 și, implicit, de a deține fără drept 62 de arme militare și alte obiecte (accesorii armament) din depozitul U.M. 01895 București, situat în incinta U.M. 01916 Ciorogârla, a cauzat o perturbare deosebit de gravă a activității celor două unități militare, și întrunește, pentru fiecare dintre cei trei inculpați, elementele constitutive ale infracțiunilor de furt calificat și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prev. de art. 208 alin. 1 rap. la art. 209 alin. 1 lit. a,b,g,i și alin. 4 și art. 279 alin. 3 lit. a, cu aplic. art. 33 lit. b Cod penal (concurs ideal de infracțiuni).

3.3.1 Măsuri procesuale

Dosarul privind evenimentul produs la U.M. 01916 Ciorogârla la data de 28.01.2009 a fost înregistrat inițial la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, sub nr. 14/P/2009, în cauză fiind dispusă începerea urmăririi penale, în urma cazului produs,pentru infracțiunile prevăzute de art. 208-209, 279 și 333 Cod penal, prin rezoluția din 28.01.2009.

La data de 01.02.2009, dosarul a fost preluat, conform art. 209 alin. 41 Cod procedură penală, la Secția Parchetelor Militare din cadrul P.Î.C.C.J. și înregistrat sub nr. 9/P/2009.

Prin ordonanța din 12.02.2009, Secția de urmărire penală și criminalistică a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Secției Parchetelor Militare, întrucât, din cercetările efectuate au rezultat probe privind comiterea infracțiunii de furt calificat de către persoane ce au calitatea de militar. Materialul de cercetare întocmit a fost trimis Secției Parchetelor Militare, care a continuat cercetările în cadrul aceluiași dosar nr. 9/P/2009.

Prin ordonanțele din 12.02.2009 ale Secției Parchetelor Militare, s-a dispus reținerea învinuiților sergent Tudorache Marius, sergent major Gagea Ionuț-Nicolae, caporal Petrică Ion, caporal Radu Cristian, soldat Niță Nicușor, caporal Tudorache Marian și soldat Dinu Marian, iar la data de 13.02.2009 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de aceștia și s-a propus arestarea lor preventivă pe o durată de 29 de zile, stabilită de judecătorul însărcinat cu judecarea cazului.

Prin încheierea din 13.02.2009, Tribunalul Militar București a dispus arestarea preventivă a inculpaților descoperiți pe timpul derulării procesului și anume sergent Tudorache Marius, caporal Petrică Ion și sergent major Gagea Ionuț-Nicolae pe o perioadă de 29 de zile, respectiv până la data de 13.03.2009, inclusiv. De asemenea a dispus și arestarea preventivă a inculpaților caporal Radu Cristian, soldat Niță Nicușor, caporal Tudorache Marian și soldat Dinu Marian, pe o durată de 25 de zile, respectiv până la data de 13.03.2009 inclusiv.

Conform Codului penal, instanța de judecată urmează ca, în cazul în care inculpații vor fi condamnați, după judecarea procesului, să deducă din pedepsele ce le vor fi aplicate durata reținerii și a arestării preventive.

3.4 Analiza cazului de la Ciorogârla

În urma prezentării cazului, se poate urmări linia obiectivelor și anume existența și aplicarea principiilor justiției precum și cooperarea autorităților judecătorești pentru eficientizarea și soluționarea cât mai rapidă a litigiului produs, conform atribuțiilor conferite de lege.

Înainte de verificarea cooperării între autoritățile judecătorești, este necesară o analiză a prezenței și respectării principiilor justiției, așa cum au fost enumerate și explicate în partea teoretică, ele fiind indispensabile în realizarea unui proces echitabil și legal cum se dorește conform prevederilor unui stat de drept.

Constituția României enumeră mai multe principii ale justiției, indispensabile în soluționarea oricărui caz. În afară de principiul legalității, independenței justiției, accesului liber la justiție, principiul unicității, imparțialității și egalității justiției, dreptului la apărare, prezumției de nevinovăție, ale căror aplicare este una generală dovedită de la început prin existența unui litigiu supus spre soluționarea în interiorul unei săli de judecată, în atenția urmării derulării uni proces intră alte principii cu ajutorul cărora se poate dovedi eficiența procedurilor utilizate, răspunderea celor implicați în proces precum și o asigurare cât mai mare cu privire la sentințele date în urma parcurgerii cazului. Aceste principii, regăsite și în interiorul cazului prezentat anterior, sunt principiul separației puterilor, al egalității cooperării și controlului reciproc al acestora, responsabilitatea juridică, garanție a drepturilor și libertăților, care vor fi dezbătute în continuare prin prisma detaliilor specifice cazului ales.

3.4.1 Analiza prin prisma principiului separației puterilor, al egalității cooperării și controlului reciproc

Principiul separației puterilor, al egalității cooperării și controlului reciproc al acestora este un principiu introdus și perfecționat în scopul unei funcționări eficiente a puterilor în realizare funcțiilor specifice. Astfel, la acest principiu s-a adăugat și sintagma de ,,egalitate a puterilor”, care semnifică faptul că nici o putere nu trebuie să domine pe alta și nici una nu se subordonează celeilalte. Această regulă a egalității puterilor se referă la faptul că toate puterile sunt egale, conform Constituției, subordonându-se doar acesteia și a legilor date în baza ei.

Altfel spus, fiecare putere este delimitată prin prisma atribuțiilor sale conferite de Constituție și nici una nu are dreptul de a interveni în sfera celeilalte. Justiția are rol, prin specificațiile sale, de a înfăptui dreptatea în toate cazurile în care se constată producerea unei fapte ilicite.

Principiul separației puterilor, al egalității și controlului reciproc este strâns legat de noțiunea atribuită justiției și anume ca monopol de stat, semnificând faptul că justiția este o atribuție specifică doar organelor judecătorești, nimeni nemaiavând atribuții în acest domeniu al înfăptuirii dreptății. După cum menționează și Constituția, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, competența acestor instanțe judecătorești și procedura de judecată fiind prevăzute doar de lege. Aceste dispoziții scot în evidență caracterul de monopol al statului asupra acestui serviciu public, cu numele de justiție.

Acest principiu este clar regăsit în cazul de la Ciorogârla deoarece de la începutul procesului pâna la sfârșit, soluționarea litigiului produs a stat doar în puterile autorităților judecătorești, începând de la sesizarea Parchetului Militar în momentul sustragerii de armament militar, continuând cu judecarea cazului în cadrul unui tribunal și anume Tribunalul Militar de la București, deplasarea procurorilor militari și a echipei de polițiști la sediul militar pentru recoltarea probelor incriminatorii, sentința dată în urma analizei probelor recoltate pe tot parcursul anchetei efectuat, și fiind încheiat cu recursul înaintat de cei inculpați pentru reducerea pedepsei, desfășurat la Curtea de Apel București, un organ judecătoresc cu atribuții specifice în acest domeniu.

În ceea ce privește cooperarea și controlul reciproc al separației puterilor, referitor la subordonarea scopurilor, scopului comun care unește puterile în stat, un stat unitar și indivizibil, cooperarea respectivelor puteri în limitele Constituției și legilor date în baza acesteia precum și desfășurarea activităților cu bună credință și fidelitate față de țară, acest lucru se regăsește și în cazul de la Ciorogârla. A existat cooperare și control atât la nivel de puteri ale statului, respectând în totalitate principiul conform căruia nici o putere nu este mai mare decât alta, toate fiind subordonate doar dispozițiilor constituționale, nici una dintre puterile statului neintervenind în soluționarea acestui caz, fiind doar de competența autorităților judecătorești, cât și în cee ace privește cooperarea organelor judecătorești pe tot parcursul procesului.

Această cooperare a organelor judecătorești în detaliu se referă la o cooperare evidentă între parțile implicate de-a lungul soluționării cazului: Tribunalul Militar București, Parchetul Militar, Curtea de Apel de pe lângă Parchetul Militar, Înalta Curte de Casație și Justiție, DIICOT. Odată sesizată infracțiunea intervenția Parchetului Militar s-a făcut imediat simțită prin trimiterea procurorilor pe teritoriu pentru cercetarea și analiza probelor incriminatorii care să ducă la soluționarea cât mai rapidă a cazului, judecata inculpaților fiind analizată de Curtea de Apel București, cu rol în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești aflate în raza lor de competență și nu în cele din urmă s-a ajuns la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție care emis sentința irevocabilă cu privire la cazul analizat.

Acest principiu reiese și din funcționarea justiției pe criterial ierarhiei, după cum menționeză Constituția. Acest lucru semnifică faptul că justiția este realizată prin instanțe de judecată ce funcționează pe criterial ierarhiei, fiecare fiind însărcinată cu o anumită sarcină și atribuții, conform legii. Această ierarhie poate fi observată și din modul prezentat anterior, de soluționare a cazului privind sentința, recursul, modul de acțiune a autorităților, demersurile realizate pe tot parcursul procesului, cea mai înaltă poziție fiind deținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Această ierarhizare a instanțelor de judecată trebuie interpretată în strânsă legătură cu gradele de jurisdicție, legislația română, și nu numai, prevăzând dublul grad de jurisdicție, adică posibilitatea examinării cauzei de două ori de către un judecător înainte ca hotărârea să devină difinitivă.

În urma cooperării acestor organe judecătorești a rezultat o eficientizare a acțiunilor întreprinse de identificare a inculpaților, aceasta faptă nesuportând amânare deoarece constituia o amenințare a ordinii publice de drept, a existat o mobilizare și reacție rapidă din partea tuturor autorităților lăsând un timp cât mai scurt si practic imposibil pentru inculpați de a plănui o eventuală evadare sau sustragerea armamentului în afara unității, în plus datorită eficienței de care a dat dovadă fiecare organ al autorității judecătorești rezultând în final chiar recuperarea armamentului sustras de către inculpați.

3.4.2 Analiza prin prisma principiului responsabilității juridice, garanție a drepturilor și libertăților

Un alt principiu analizat și regăsit în soluționarea cazului de la Ciorogârla de către organele judecătorești, este responsabilitatea juridică, garanție a drepturilor și libertăților.

Acest principiu intervine în momentul constatării unei fapte ilicite, o faptă a căreiconduit esteaflată în contradicție cu legea și care este sancționată ca atare, încălcarea acesteia fiind una reală și nu aparentă, formală adică să reprezinte un fapt material-juridic ilicit al persoanei, prin care s-a lezat efectiv o valoare social prevăzute de lege sau s-a atentat la valori care pot perturba ordinea publică sau bunele moravuri.

Unii autori identifică răspunderea cu responsabilitatea, pe când alții consideră răspunderea juridică o formă a responsabilității, deci aceste două noțiuni putea fi reprezentate ca două fenomene interconexe. Această legătură reciprocă poate fi explicatăprin faptul că responsabilitatea dă naștere răspunderii, întrucât, conform opiniei multor autori, ultima nu este decât o manifestare specifică a celei dintâi menționate.

Prin intervenția statului cu ajutorul unui organ abilitat al acestuia se urmărește atât înlăturarea încălcării și sancționarea celui constatat ca fiind vinovat, cât și prevenirea săvârșirii pe viitor, de către același subiect sau de către oricare alții, a unor abateri de același gen, rezultând astfel dezvoltarea conștiinței juridice și reeducarea celui vinovat, cu un puternic impact asupra populației în speranța diminuării iscării posibilelor de astfel de evenimente.

Acest lucru este posibil doar prin inplicarea organelor judecătorești în soluționarea cazului de la momentul constatării infracțiunii și pe tot parcursul procesului, așa cum s-a întâmplat și în cazul furtului armelor de la Ciorogârla, un caz puternic mediatizat de către întreaga presă și intrat în atenția autorităților, existând răspundere și responsabilitatea pâna la finalizarea acestuia.

Răspunderea juridică a organelor judecătorești în acest caz a constat în faptul că de la începutul procesului organele judecătorești s-au mobilizat pentru soluționarea cât mai rapidă a acestuia prin trimiterea imediată a unor procurori militar pentru cercetarea și recoltarea probelor incriminatorii, analiza declarațiilor, investigarea tuturor martorilor prezenți în acea noapte pentru realizarea filmului acțiunii și descoperirea inculpaților. Dacă organele abilitate nu interveneau imediat exista o șansă foarte mare ca cei care au reușit să sustragă armamentul, să reușească de asemenea scoaterea lui din unitate împreuna cu evadarea acestora. De aceea este foarte important să existe răspundere și implicare din primul moment al sesizării infracțiunii, pentru a nu da celor implicați în comiterea infracțiunii, timpul necesar ducerii la bun sfârșit a planului acestora.

La sfârșitul procesului, pe baza tuturor probelor care au reușit să fie strânse, existând suficiente interceptări telefonice, declarații a unor martori importanți, s-a putut realiza constituirea întregului film al infracțiunii, procurorii susținând că au strâns suficiente probe pentru ca cei cercetați și găsiți vinovați să poată răspunde în fața legii, după cum urmează:

– Inculpatul sergent Tudorache Marius;

– Inculpatul sergent major Gagea Ionuț-Nicolae;

– Inculpatul caporal Petrică Ion;

– Inculpatul soldat Niță Nicușor;

– Inculpatul caporal Tudorache Marian;

– Inculpatul soldat Dinu Marian;

– Inculpatul caporal Danciu Constantin-Marian;

– Învinuitul soldat Gugea Daniel;

– Învinuitul soldat Stoilă Ștefan;

– Învinuitul sergent Gavrilă Valerică.

În plus, pentru descoperirea vinovaților și apropierea organelor judecătorești cât mai mult de adevăr, s-a recurs la o metodă inovativă, nefolosită până la momentul respectiv în România, după cum susțin procurorii însărcinați cu soluționarea acestui caz, ceea ce denotă o implicare și o responsabilitate extrem de mare din partea organelor judecătorești. Această metodă se referă la obținerea probelor ADN, probe pe care vinovații au refuzat să și le facă la momentul cererii autorităților, susținând nevinovăția lor. Autoritățile au recurs la o metodă criminalistică nemaiîntâlnită și anume, în momentul în care cei inculpați s-au prezentat pentru a da declarații, li s-au dat o hârtie special și pixuri pe care au rămas urme de epidermă. Acestea au fost examinate ulterior de către criminaliști, care au constat că sunt aceleași urme descoperite și pe armamentul sustras în acea noapte din unitate, fiind de cel mai mare folos în descoperirea învinuiților acestui caz, ei refuzând autoritățile, în rânduri repetate, analiza testului ADN.

În afară de toate aceste acțiuni ale organelor judecătorești, acest caz a fost unul puternic mediatizat, prin mediatizare asigurându-se transparența procesului decisional, lasând publicului sau a oricăror alte persoane publice sau juridice, posibilitatea de a riposta sau de a-și exprima nemulțumirea, utilizând demersurile legale, în cazul identificării unor demersuri sau proceduri ilegale.

Utilizarea diferitelor mijloace de găsire a inculpaților cazului de la Ciorogârla a costat enorm de mult, ancheta in cazul furtului de arme de la Ciorogârla costând peste 601.000 de lei, cheltuieli pe care procurorii DIICOT cer instanței săle plătească membrii clanului Preda, acuzați pentru trafic de droguri si furt de arme, se arata in rechizitoriul prin care acestia au fost trimiși în judecată.Procurorii au refăcut filmul furtului de arme din unitatea militară de la Ciorogârla, DIICOT deținând ca probe interceptări telefonice, dar și declarații ale unor martori intrați în programul de protecție, plus expertiza criminalistică, bazatăpe probe ADN.

Anchetatorii au folosit în premieră o tehnică de obținere a probei ADN, și anume le-au dat celor cercetați pixuri și hartie speciala pentru a da declarații, astfel încât să lase urme de epidermă, care să fie examinate criminalistic. Un singur acuzat dintre cei inculpați a fost de acord cu testul poligraf, dar în urma pargurgerii acestuia, s-a demonstrat că acesta minte, fiind de fapt unul dintre cei vinovați de săvârșirea delictului.

Această inovație în domeniul justiției și utilizarea acesteia în acest caz, semnifică faptul că autoritățile au manifestat un interes deosebit de mare, conștientizând de asemenea, că nedescoperirea învinuiților și nerecuperarea armamentului sustras, ar fi fost un adevărat pericol la adresa ordinii publice, un lcuru de neconceput într-un stat de drept guvernat de o justiție menită să asigure protecția și siguranța cetățenilor.

Toate aceste acțiuni întreprinse de către organele judecătorești pe tot parcursului procesului judecat, a demonstrat o implicare și o răspundere foarte mare din partea acestora, față de cetățeni vis-à-vis de siguranța acestora și menținerea ordinii publice. Folosirea multitudinilor de metode pentru cercetarea pas cu pas a cazului, din momentul sesizării infracțiunii de către autorități, au dus în cele din urmă la soluționarea cazului și la descoperirea vinovaților, cu săvârșirea pedepsei conforme gravitatea faptelor comise de către aceștia.

3.4.3 Latura civilă a cauzei

Din adresa nr. A.3 1200 din 11.02.2009 a Statului Major al Forțelor Aeriene rezultă că valoarea totală a armelor și celorlalte obiecte sustrase din depozitul de armament al U.M. 01895 București, este de 34.518 lei, sumă cu care unitatea s-a constituit parte civilă în cauză, la datele de 26 și 27.02.2009, materialul de urmărire penală fiind prezentat învinuiților și inculpaților în prezența apărătorilor acestora.

Față de cele expuse anterior, constatând că urmărirea penală cu privire la învinuiții și inculpații cercetați în prezenta cauză a fost finalizată, fiind administrate toate probele necesare pentru stabilirea adevărului și fiind respectate drepturile și garanțiile procesuale ale persoanelor care au fost cercetate, în temeiul art. 262 pct. 1 lit. a și b, al art. 249 rap. la art. 11 pct. 1 lit. b și art. 10 lit. c, precum și al art. 45 rap. la art. 38 și 42 din Codul de procedură penală.

3.4.4 Concluzia cazului

Ancheta a fost efectuată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), mobilizând resurse mari în soluționarea acestui caz. Potrivit unei adrese informative „au fost angrenați în misiuni un număr de 76 010 polițiști, au fost organizate 22 098 filtre de circulație, au fost verificate 646 621 de persoane și s-au efectuat 14 799 de controale în locurile și mediile de interese operativ".

În decembrie 2009 au reușit să fie găsite 35 de arme dintre cele furate iar alte 15 arme (5 pistoale mitralieră AKM și alte 10 pistoale) au fost găsite în ianuarie 2011.

Procurorii DIICOT au stabilit în urma anchetei că autorii furtului celor 62 de arme de foc sunt oameni din afara unității și anume Eugen Preda, Marius Costea, Doru Tăbârcă, Marian Scarlat, Sandu George Chiriță și Nicolae Alexandru Iordan. Ancheta a stabilit că armele urmau să fie folosite în cadrul traficului de droguri. În august 2009 au fost interceptate două transporturi de heroină, unul în Turcia, de 55 kg, iar celălalt în Bulgaria, de 75 kg, în valoare de 2,5 milioane de euro. S-a stabilit că cel care plătea marfa și contacta furnizorul din Turcia era Laurențiu George Dinu, destinația drogurilor fiind Europa de Vest.

La 8 iunie 2010 au fost trimiși în judecată Eugen Preda, Adrian Lucian Preda, Laurențiu George Dinu, Marius Costea, Marian Mincu, Doru Tăbârcă, Marian Scarlat, Sandu George Chiriță, Nicolae Alexandru Iordan, Liviu Iordan, Gigel Gheorghe, Alin Viorel Cîcă, Mihai Ștefan Zugravu, Adrian Ioan Marius Mustățea, Dan Vasile Sandu, Daniel Nicolae Stinghe și Ioan Vrânceanu, pentru constituirea unui grup infracțional organizat, furt calificat cu consecințe deosebit de grave, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, trafic ilicit de droguri de mare risc, precum și pentru alte fapte.

Sergenții Marius Tudorache și Ionuț Nicolae Gagea, la fel și caporalul Ion Petrică au fost condamnați la 13 ani de detenție la care instanța a aplicat un spor de doi ani în cazul primului și de un an la ceilalți doi. Caporalii Cristian Radu, Marian Tudorache și Marian Constantin Donciu, precum și soldatul Daniel Gugea au fost condamnați pentru încălcare de consemn la trei ani și patru luni, cu un spor de un an și opt luni. La fel, la trei ani și patru luni a fost condamnat și soldatul Nicușor Niță, însă cu un spor de doi ani. Soldatul Marian Dinu a fost condamnat tot la trei ani și patru luni, dar fără vreun spor de pedeapsă. Soldatul Ștefan Stoilă a fost condamnat la cinci ani de închisoare cu un spor de un an. Sergentul Valerică Gavrilă a fost condamnat la șase luni de închisoare cu suspendare, cu o perioadă de încercare de doi ani și jumătate. Toate condamnările cu executarea pedepsei au fost însoțitede degradarea celor găsiți vinovați în urma închierii anchetei, precum și de interzicerea anumitor drepturi pentru o perioadă de cinci ani.

Contravaloarea armelor și a celorlalte obiecte furate din depozitul unității din Ciorogârla a fost plătită de către Marius Tudorache, Ionuț Gagea și Ion Petrică împreună cu suma de 50.552 de lei, precum și 70.000 de lei cheltuieli de judecată. Ceilalți opt condamnați în acest dosar au de plătit drept cheltuieli de judecată câte 4500 de lei fiecare.

Decizia Tribunalului Militar București putea fi atacată cu recurs la Curtea Militară de Apel București, pentru contestarea deciziilor luate de către instanțele judecătorești, lăsând ultima decizie în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, ocupantă a celei mai înalte trepte a competenței judecătorești.

În concluzie, în urma parcurgerii și analizei cazului de la Ciorogârla, pornind de la unele obiective propuse, constat că după finalizarea și tragerea anumitor concluzii, aceste obiective s-au dovedit a fi adevărate. Deoarece soluționarea și găsirea învinuiților, în acest caz, a depins foarte mult de implicarea autorităților organelor judecătorești, care prin implicarea din primul moment al constatării infracțiunii, și-a asumat răspunderea pe tot parcursul derulării procesului, stabilindu-se în final sancțiuni direct proporționale pentru cei vinovați, cu gravitatea faptelor săvârșite.

Sustragerea armamentului din unitatea militară a cauzat o perturbare deosebit de gravă a activității acestei unități, precum și a Brigăzii nr. 1 Rachete sol-aer, având în vedere că lipsa unei asemenea cantități de armament reprezintă o diminuare a capacității de luptă a brigăzii și a unităților subordonate, precum și faptul că evenimentul produs a impus angrenarea în desfășurarea cercetărilor efectuate în cauză a unui număr foarte mare de cadre militare, ce nu au mai putut să fie folosite, în anumite intervale de timp, pentru îndeplinirea misiunilor specifice. Totodată, evenimentul produs a impus adoptarea unor măsuri ferme, de înlocuire din funcție a mai multor persoane cu atribuții de conducere, atât din cadrul U.M. 01916 Ciorogârla, cât și al Brigăzii nr. 1 Rachete sol-aer și chiar Statului Major al Forțelor Aeriene. Tot în cadrul consecințelor deosebit de grave ale faptei comise trebuie avută în vedere și starea de pericol pentru ordinea publică, generată de posibilitatea folosirii armelor sustrase în comiterea altor infracțiuni deosebit de grave.Ordinea publică înseamnă, între altele, climatul social firesc, optim, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora, liniște care era la un pas de a fi perturbată dacă soluționarea acestui caz nu s-ar fi realizat în modul eficient și optim de către autorități.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

După cum am enunțat și în partea teoretică, în teoria clasică a separației puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească, subiect principal și al prezentei lucrări de licență.

Prin parcurgerea celor două capitole teoretică s-a putut constata că separația puterilor în stat a revoluționat încă din cele mai vechi timpuri gândirea, practica politică ale diverselor state ale lumii generând constant procese de înnoire constituționale și politice ale organizării unui stat, atât în Europa, cât și în alte continente. Importanța datorată acestui principiu se trage de la faptul că oferea alternative noi la guvernarea absolutistă ce caracteriza vremurile de atunci.

În prezent, statul de drept a devenit de neconceput fără justiție, lipsa unei justiții veritabile însemnând nedreptate, cu premisele creării unui adevărat haos. Viața socială este necesar să fie guvernată de o anumită autoritate investită cu o funcție de mediator, de creator al dreptății atunci când sunt încălcate anumite drepturi și libertăți, și care bineînțeles să funcționeze potrivit Constituției și legilor, obligatorii de respectat pentru fiecare. Această funcție, la noi în stat, a fost conferită unei autorități specifice, investită cu prerogative de realizare a justiției, și anume autoritatea judecătorească, caracterizată de o mulțime de prerogative printre care și independență și imparțialitate.

Prerogativele care caracterizează autoritatea judecătorească impun ca în fruntea acesteia săse stabilească anumite persoane imparțiale și oneste, care după o analiză amănunțită a faptelor care au dus la producerea unei sancțiuni de orice fel, emit hotărâri judecătorești, în care se stabilesc drepturi și obligații pentru subiectele de drept, se aplică sancțiuni și pedepse persoanelor vinovate de faptele săvârșite, se stabilesc despăgubiri conform legii, dându-se altfel ordine de executare atât părților implicate în proces, cât și autorităților publice.

De altfel orice hotărâre judecătorească se aplică de către membrii autorității judecătorești în urma interpretării Constituției, a legilor, a convențiilor în vigoare sau a cutumelor ce sunt invocate în unele cazuri. Nici o hotărâre judecătorească nu este luată în afara legii, prevederile Constituției reprezintă astfel baza oricărei hotărâri și consecințe supuse examinării și rezolvării de către membrii jurisdicțiilor.

Justiția este reprezentată și înfăptuită de către organele judecătorești, denumite adesea și instanțe judecătorești. Acest sistem al instanțelor judecătorești este alcătuit în general din judecătorii, tribunale, curți de apel, curți supreme etc. Organizarea și funcționarea acestora este stabilită și se face doar în baza legii, care guvernează întreaga activitate a acestora.

Sistemul judiciar din țara noastră a făcut obiectul unor analize ample, atât în cursurile universitare sau monografii, cât și în diverse rapoarte prezentate în cadrul unor dezbateri interne și internaționale, constatându-se, de principiu, existența unor multitudini de aprecieri discutabile și dominate de subiectivism, dat fiind inexistența unor criterii general valabile, care să permită concluzii cu un grad de generalitate ce corespunde realității.

Încă de la început, s-au făcut pași importanți spre crearea unei puteri judecătorești cât mai independente și responsabile. Necesitatea unei justiții echitabile și bine organizată a existat încă din cele mai vechi timpul, deoarece apariția conflictelor a atras dupa sine nevoia existenței unui mediator și odată cu acesta, a unor reguli care să conducă la medierea conflictului iscat.

Cunoașterea și înțelegerea dreptății în funcționarea autorității judecătorești joacă un rol fundamental în conceperea activității acesteia. Utilitatea indiscutabilă a acestei puteri a creat demersuri în conceperea diferitelor doctrine și practici de diferiți teoreticieni, studii cu privire la eficacitatea maximă a acesteia precum și soluții pentru îmbunătățirea sistemului jurisdicțional în România.

Cu toate acestea, mai există unele probleme în conducerea instanțelor precum și în procesul de luare a deciziilor de către organele judecătorești, sărăcia resurselor alocate justiției, imposibilitatea instanțelor de a face față numărului din ce în ce mai mare de procese, neimplicarea autorităților etc..

Din acest motiv obiectivul celui de al treilea capitol a avut în prim plan observarea derulării unui proces precum și implicarea autorităților justiției în soluționarea unui caz, fiind de așteptat că cu cât va crește nivelul cooperării între autoritățile judecătorești și respectiv cu cât va exista o aplicare cât mai mare a principiilor justiției în decursul derulării unui anumit proces, cu atât va spori și soluționarea acestuia într-un mod cât mai eficient, rapid și mulțumitor pentru toate părțile implicate în derularea acestuia. Prin acest obiectiv consider că am reușit să transpun în practică cât mai multe aspecte teoretice prezentate de-a lungul acestei lucrări.

Am ales în susținerea acestei părți cazul de la Ciorogârla, o intentare de sustragere de armament din cadrul unității militare U.M. 01916 Ciorogârla. Am urmărit pe tot parcursul soluționării procesului implicarea și răspunderea de care au dat dovadă organele judecătorești prin autoritățile abilitate în strângerea probelor și realizarea filmului acțiunii. S-au folosit metode de strângere a probelor inovatice, metode utilizate pentru prima dată în practica judiciară și anume: recoltarea probelor ADN pe baza de epidermă, dându-le celor cercetați pixuri și hartie speciala pentru a da declarații, astfel încât să lase urme de epidermă pe acestea și nu numai. Toate aceste metode au fost prezentate în al treilea capitol al prezentei lucrări și fiecare dintre acestea au demonstrat o implicare și răspundere deosebit de mare din parte organelor judecătorești, care au conștientizat pericolul ce s-ar fi putut ivi la nesoluționarea acestui delict.

Sustragerea armamentului din unitatea militară ar fi cauzat o perturbare deosebit de gravă a activității acestei unități, precum și a Brigăzii nr. 1 Rachete sol-aer, având în vedere că lipsa unei asemenea cantități de armament reprezintă o diminuare a capacității de luptă a brigăzii și a unităților subordonate, precum și faptul că evenimentul produs a impus angrenarea în desfășurarea cercetărilor efectuate în cauză a unui număr foarte mare de cadre militare, ce nu au mai putut să fie folosite, în anumite intervale de timp, pentru îndeplinirea misiunilor specifice. Totodată, evenimentul produs a impus adoptarea unor măsuri ferme, de înlocuire din funcție a mai multor persoane cu atribuții de conducere, atât din cadrul U.M. 01916 Ciorogârla, cât și al Brigăzii nr. 1 Rachete sol-aer și chiar Statului Major al Forțelor Aeriene. Tot în cadrul consecințelor deosebit de grave ale faptei comise trebuie avută în vedere și starea de pericol pentru ordinea publică, generată de posibilitatea folosirii armelor sustrase în comiterea altor infracțiuni deosebit de grave, una dintre cele mai importante consecințe cu repercursiuni negative asupra populației.

În urma prezentării cazului, s-a putut urmări linia obiectivelor și anume existența și aplicarea principiilor justiției precum și cooperarea autorităților judecătorești pentru eficientizarea și soluționarea cât mai rapidă a litigiului produs, conform atribuțiilor conferite de lege.

Pornind de la unele obiective propuse, constat că după finalizarea și tragerea anumitor concluzii, aceste obiective s-au dovedit a fi adevărate. Deoarece soluționarea și găsirea învinuiților, în acest caz, a depins foarte mult de implicarea autorităților organelor judecătorești, care prin dedicare din primul moment al constatării infracțiunii, și-au asumat răspunderea pe tot parcursul derulării procesului, descoperindu-se învinuiții pentru comiterea sustragerii și stabilindu-se în final sancțiuni direct proporționale cu gravitatea faptelor săvârșite pentru cei vinovați.

Cea mai importantă concluzie reieșită din realizarea acestei lucrări de licență, concluzie care poate fi considerată mai degrabă ca fiind o propunere, este aceea că este foarte importantă implicarea organelor judecătorești, prin toate pârghiile oferite de stat, în soluționarea fiecărui caz judecat. Fiecare caz ar trebui să fie caracterizat prin prezența tuturor principiilor justiției, prin cooperarea și control reciproc din partea autorităților și mai ales să fie dominate de către răspunderea organelor judecătorești, principiu de la care pornesc toate măsurile de soluționare a cazului respectiv. Atunci s-ar asigura o echitate a tuturor părților implicate în proces, s-ar eficientiza soluționarea procesului și a procedurilor aplicate pe parcursul derulării procesului.

Din păcate, există o multitudine de cazuri în care existența acestor principii nu se regăsește iar acest lucru se poate observa prin simpla analiză a derulării procesului de soluționare a cazului respectiv. De aceea, fiecare dintre noi ar trebui să dea importanță acestor aspecte minimale cu privire la funcționarea justiției și organizarea autorității judecătorești, pentru a putea sesiza în cazul implicării unui conflict juridic, și nu numai, existența corectitudinii, imparțialității de către persoanele abilitate în soluționarea conflictului precum și existența principiilor discutate și enumerate anterior, pentru asigurarea implicării cât mai mari de către organele judecătorești în problema ridicată.Astfel fiecare dintre noi va avea parte de un proces echitabil dominat de implicare și responsabilitate respectiv soluționarea cât mai eficientă a problemei ridicate în instanță.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Arseni, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H Beck, Chișinău, 2005.

Alexandru Văleanu, Controlul constituționalității legilor în dreptul român și comparat, Tipografia ,,Ion C. Văcărescu”, București, 1996.

Constituția României, republicată M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003, Editura C.H.Beck 2011.

Costachi Gheorghe „Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept”, Chișinău 2003.

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura All Beck, 2004.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 11.

Guide of US Congress, Washinton DC, 1986. Articolele Confederației adoptate la 15 noiembrie 1776 și ratificate la 1 martie 1781.

Gheorghe Tănase, Separația puterilor în stat, Editura Științifică, București, 1994.

Ioan Alexandru,Politică, administrație, justiție, București, Editura All Beck, 2004.

I. Deleanu, Instituții politice, Bucuresti, Editura C.H Beck, 2012.

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a IX-a, București, Editura Lumina Lex, 2001.

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Volumul II, București, Editura All Beck, 2003.

Hotărâre pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, art. I.

Hotărârea Guvernului Nr. 736 din 3 iulie 2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004.

Legea nr. 317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Ștefan Deaconu, Instituții politice, București, Editura C.H.Beck, 2012.

Materialele conferinței internaționale științifico-practice „Edificarea statului de drept”, Transparency International Moldova, Chișinău 2003.

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Științifică, București, 1964.

Sergiu Tămaș., Dicționar Politic.Instituțiile democrației și cultura civică, Casa de cultură și presă „Șansa”, București 1996.

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice-tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București 2000.

SURSE WEB

www.mediafax.ro.

www.portal.just.ro.

www.realitatea.com

www.wikipedia.ro.