Atributele de Identificare a Persoanei Fizice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Disciplina: Drept civil

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Aspecte genereale privind identificarea persoanei fizice

Secțiunea I. Noțiune

Secțiunea a II-a. Atributele de identificare a persoanei fizice

Capitolul II. Numele

Secțiunea I. Definiție, natură juridică și caractere juridice

Secțiunea a II-a. Numele de familie

Secțiunea a III-a. Prenumele

Secțiunea a VI-a. Uzurparea și utilizarea abuzivă a numelui

Capitolul III. Domiciliul

Secțiunea I. Definiție și caractere juridice

Secțiunea a II-a. Felurile domiciliului

Secțiunea a III-a. Reședința

Capitolul IV. Starea civilă

Secțiunea I. Noțiune și caractere juridice

Secțiunea a II-a. Factorii de ordin natural care intră în compunerea stării civile

Secțiunea a III-a. Acțiunea de stare civilă

Secțiunea a IV-a. Actele de stare civilă

Capitolul V. Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Introducere

În lucrarea elaborată denumită „Atributele de identificare a persoanei fizice” voi prezenta principalele atribute de identificare a persoanei fizice între care sunt cuprinse numele, domiciliul și reședința, starea civilă.

Identificarea persoanei fizice este operațiunea de individualizare a acesteia în raporturile juridice. Din punctul de vedere al dreptului civil trei elemente esențiale permit identificarea unei persoane fizice: numele este cel care o desemnează; prin domiciliu ea este situată; starea civilă îi stabilește identitatea juridică și constituie premisa înregistrării sale prin actele de stare civilă.

Mijloacele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale și prezintă caracterele juridice specifice acestora: sunt drepturi absolute, inalienabile, acțiunile ce le apără sunt imprescriptibile, insesizabile, nu pot fi exercitate prin reprezentare. Analiza drepturilor personale nepatrimoniale ia în considerare numai acele drepturi subiective care, fiind lipsite de un conținut pecuniar, exprimă anumite atribute inseparabile de persoana subiectului de drept. Așa după cum persoana fizică nu poate face obiect de prețuire bănească, tot astfel drepturile personale nepatrimoniale nu pot fi prețuite sub raport pecuniar.

Individualizarea sau identificarea persoanei fizice se impune pentru a se putea distinge o astfel de persoană de alta, de alte persoane participante la raporturile de drept civil. Omul nu se poate situa niciun moment în afara vieții juridice, aceasta având caracter de permanență. De aceea, individualizarea persoanei fizice apare ca o necesitate permanentă, de la naștere și până la moarte. Totodată, identificarea subiectului de drept civil, luat individual, este o necesitate generală, deoarece pe parcursul vieții omulului atributele care-l caracterizează se pot schimba și, de regulă, se schimbă. Omul trebuie deci identificat în orice moment și în orice situație.

În cadrul lucrării în primul capitol voi face referire la Aspectele generale privind identificare persoanei fizice unde voi prezenta, în cadrul celor două secțiuni, detalii despre noțiunea de identificare a persoanei fizice și o prezentare generală despre atributele de identificare a persoanei fizice.

În următoarele trei capitole sunt prezentate în detaliu atributele de identificare a persoanei fizice: numele, domiciliul și reședința, starea civilă.

Prin urmare, în capitolul II voi prezenta numele persoanei fizice văzut ca atribut de identificare. În prima secțiune voi face referire la definiția numelui. Într-un înțeles larg, numele unei persoane cuprinde atât numele de familie, cât și prenumele. Într-un înțeles restrâns, numele cuprinde numai numele de familie, fără prenume. De asemenea această secțiune va cuprinde și natura juridică și caracterele juridice ale numelui. Secțiunea a II-a și a III-a vor cuprinde detalii despre numele de familie și prenumele luate separat, precum modul de dobândire, schimbarea și modificarea lor. Secțiunea a IV-a va face referire la acțiunea de uzurpare și utilizare abuzivă a numelui precum și diferențierea celor două concepte.

În capitolul III voi prezenta un alt atribut de identificare al persoanei fizice, domiciliul care are drept scop plasarea în spațiu a persoanei respective. Primele două secțiuni vor cuprinde definiția și caracterele juridice precum și felurile domiciliului. Secțiunea a III-a va face referire la reședința persoanei fizice care este o locuință secundară.

Subiectul capitolului IV va face referire la starea civilă a persoanei fizice, iar cele patru secțiuni vor cuprinde noțiunea si caracterele juridice, factorii de ordin natural care intră în compunerea stării civile, acțiunile de stare civilă, precum și actele de stare civilă.

Capitolul V cuprinde studiul de caz care are rolul de a simplifica înțelegerea elementelor teoretice expuse prin prezentarea unor situații reale.

Capitolul I. Aspecte generale privind identificarea persoanei fizice

Secțiunea I. Noțiune

Persoana fizică este omul, luat sub aspect individual, ca titular de drepturi și de obligații civile [art. 25 alin. (2) C. Civ.].

Numai oamenii pot fi subiecți ai unor raporturi juridice civile, conduita umană fiind unicul obiect al reglementării juridice. Persoana fizică este subiect de drept civil, fiind titularul unor drepturi și obligații ce alcătuiesc conținutul raportului juridic civil. Omul este, atât timp cât există, subiect de drept civil. Calitatea de subiect de drept civil nu poate fi separată de calitatea de persoană fizică.

Identificarea persoanei fizice reprezintă operațiunea de individualizare a omului în raporturile juridice civile . Subiecții participă la o multitudine de raporturi juridice, motiv pentru care instituția identificării este complexă, ea fiind studiată de majoritatea ramurilor de drept, însă problemele generale, comune, sunt studiate în cadrul dreptului civil.

Individualizarea omului în viața juridică este o necesitate generală și permanentă. Există o necesitate generală pentru că individualizarea omului este posibilă în toate raporturile juridice la care participă. Este însă o necesitate permanentă, pentru că persoana fizică, atâta vreme cât trăiește, participă la cele mai diferite raporturi juridice, printre care și civile. Identificarea persoanei fizice trebuie văzută atât din punct de vedere general, cât și sub aspect personal, individual. Există un interes general, întrucât societatea însăși are interesul ca fiecare individ să poată fi identificat atunci când intră în diverse raporturi. Această necesitate este și de interes personal, individual, deoarece fiecare om, în calitatea sa de participant la multiple raporturi juridice, este direct interesat să se poată individualiza.

Componentele care determină identificarea persoanei fizice în plan juridic sunt: numele (denumirea), domiciliul și reședința (viețuirea într-un anumit spațiu) și starea civilă (se bazează pe relațiile de familie și rudenie).

Secțiunea a II-a. Atributele de identificare a persoanei fizice

Atributele de identificare reprezintă elemente stabilite de lege prin care se individualizează fiecare persoană în parte în cadrul participării la raporturile juridice. Sintagma „atribute de identificare” este susceptibilă de două întelesuri. Într-un prim sens, ea desemnează acele elemente sau calități reglementate de lege care servesc la individualizarea persoanei fizice, iar un altul ar fi acela de mijloace (înscrisuri) prin care se dovedesc elementele sau calitățile cu care se individualizează persoana. Atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale. Prin urmare ele nu au un caracter economic, deci nu pot fi evaluate în bani.

Atributele de identificare a persoanei fizice au următoarele caracteristici:

– sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes, cărora le corespunde obligația generală negativă a tuturor persoanelor de a se abține să le aducă atingere;

– sunt drepturi inalienabile: nu pot fi înstrăinate prin acte juridice și nici transmise prin moștenire;

– sunt drepturi imprescriptibile: extinctiv dar și achizitiv, ceea ce înseamnă că nu se pot stinge prin neuz și nici dobândi prin folosință îndelungată;

– sunt drepturi strict personale, intim legate de persoana titularului său și, în consecință, nu sunt susceptibile de a fi exercitate prin reprezentare;

– sunt drepturi neevaluabile în bani.

La aceste caractere juridice comune se adaugă și acele caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice , de exemplu: unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea și obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile.

Identificarea persoanei fizice poate fi realizată prin atributele ei: numele, domiciliul și reședința, starea civilă.

Capitolul II. Numele

Secțiunea I. Definiție, natură juridică și caractere juridice

Potrivit art. 82 din NCC. „Orice persoană are dreptul la nume stabilit sau dobândit, potrivit legii.”

O definiție a noțiunii de nume se regăsește în doctrină. Aceasta definește numele ca fiind „ acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și în societate, prin cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație”.

Potrivit art. 83 din NCC. „Numele cuprinde numele de familie și prenumele.”

Conceptul de nume implică folosirea lui într-un dublu sens.

Dacă în sens larg prin nume înțelegem atât numele de familie cât și prenumele, în sens restrâns se face referire doar la numele de familie.

Nume poate fi compus dintr-un grup de două cuvinte sau dintr-un grup de mai multe cuvinte în situația în care persoana căsătorită poartă numele reunite ale soților sau în cazul în care persoana fizică are mai multe prenume.

Ca atare, numele de familie este acea componetă a numelui care indică legătura persoanei fizică cu o anumită familie, deci o individualizează, în primul rând, în societate, deosebind-o, de regulă, de membrii altei familii. Prenumele servește la individualizarea unei persoane fizice, mai ales în raporturile cu ceilalți membrii ai familiei din care face parte, dar și în raporturile cu alte persoane care au același nume de familie.

Numele, odată stabilit, conferă persoanei fizice următoarele:

– dreptul de a-l purta și implicit de a-l folosi;

– dreptul de a se opune oricărei alte persoane de a-i folosi numele;

– dreptul de a cere îndreptarea greșelilor de scriere a numelui în orice acte.

Natura juridică a numelui

Numele, asemenea celorlalte elemente de identificare , este un drept personal nepatrimonial.

Există un raport strâns între nume și personalitatea pe care el o individualizează; totodată , el este unul dintre drepturile indispensabile persoanei pentru a-și afirma și dezvolta personalitatea în mediul social. Pe această linie numele este și un element al vieții private. Numele ține în același timp de drepturile personalității, dar și de starea persoanei; el se analizează de fapt ca o consecință a filiației .Pe de altă parte numele este un drept al personalității cum este și un drept al familiei, ca urmare a posibilității de apărare a numelui ascendenților de către urmașii acestora, cu toate că aceștia nu l-au purtat niciodată.

Dreptul subiectiv la nume este apărat de legislația în vigoare. Prin urmare potrivit art. 254 alin. 1 din NCC (apărarea dreptului la nume): „cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanței judecătorești recunoașterea dreptului său la acest nume ” [art. 254 alin. (1) NCC].

Caracterele juridice ale dreptului la nume

Numele ca atribut de identificare a persoanei fizice și ca instituție are următoarele caractere:

– Legalitatea rezultă din aceea că reglementarea condițiilor de dobândire, modificare sau schimbare a acestuia se face numai în baza legii;

– Egalitatea se referă la faptul că legiuitorul nu distinge în privința regimului juridic al numelui persoanei fizice, acesta fiind egal pentru toți indivizii, independent de orice criterii precum rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, apartenența politică, originea socială;

– Caracterul juridic al intangibilității vizează faptul că numelui persoanei fizice nu i se pot aduce atingeri în ceea ce privește folosința sau exercițiul acestuia ;

– Cât privește imprescriptibilitatea numelui persoanei fizic, trebuie subliniat că aceasta este aplicabilă atât sub aspect achizitiv, cât și extinctiv;

– Cât privește caracterul obligativității, numele constituie un element esențial de individualizare a unei persoane fizice, așadar este obligatoriu ca fiecare persoană să aibă un nume, care se stabilește după reguli bine determinate de legiuitor de către părinții copilului sau de instanța de tutelă, atunci când părinții nu se înțeleg asupra numele pe care să-l poarte acesta. Chiar și în situația excepțională în care filiația persoanei în cauză nu este stabilită față de niciunul dintre părinți, aceasta nu va fi privată de dobândirea unui nume, care se va stabili de primarul localității unde s-a înregistrat nașterea copilului.

-Unitatea numelui înseamnă că, deși este compus din două elemente (nume și prenume), acestea împreună individualizează persoana fizică, dreptul la nume fiind un drept unic.

– Personalitatea este acel caracter care înseamnă că numele este strâns legat de persoana omului. Dreptul la nume nu poate fi exercitat, în principiu, decât personal de către titular, iar nu prin reprezentare. Reprezentarea este admisă numai pe cale de excepție, în cazul schimbării numelui de familie pentru cei lipsiți de capacitate de exercițiu, solicitare care poate fi făcută de părinți sau de tutore, cu încuviințarea autorității tutelare.

– Inalienabilitatea privește imposibilitatea renunțării sau înstrăinării, neputând face obiectul unor acte cu titlu oneros sau gratuit;

– Universalitatea care presupune faptul că toți oamenii au dreptul la un nume conform.

Secțiunea a II-a. Numele de Familie

Numele de familie servește la identificarea persoanei fizice, nu numai atunci când acesta participă la raporturi juridice de drept civil, ci și în toate raporturile juridice la care participă ca subiect de drept, precum și în orice alte activități cu caracter social, politic, artistic, cultural, ori sportiv.

Dobândirea numelui de familie presupune respectarea riguroasă a legii, astfel: „ Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul modificării stării civile, în condițiile prevăzute de lege”.[ art. 84. Alin. (1), NCC.]

Situația juridică a copilului la naștere determină existența a trei ipoteze prin care poate fi stabilit numele de familie:

1.Cazul copilului din căsătorie. În această situație se aplică două reguli:

a) copilul ia numele de familie comun al părinților dacă aceștia au un asemenea nume de familie. Copilul, în mod obligatoriu, va lua acest numele. Aceasta este situația cea mai des întâlnită în practică.

b) dacă părinții nu au un nume de familie comun , copilul va lua numele de familie al unuia din ei ori numele lor reunite. Numele copilului se va stabili prin acordul părinților și se va declara odată cu nașterea copilului la serviciul de stare civilă. Așadar, dacă părinții copilului din căsătorie nu au un nume de familie comun, deoarece la încheierea căsătoriei fiecare dintre ei și-a păstrat numele de familie avut anterior căsătoriei, numele de familie al copilului se va face prin bună-învoială, învoială ce va trebui consemnată într-o declarație scrisă și semnată de ambii părinți. O altă situație este cea a copiilor succesivi din aceiași căsătorie care pot avea nume de familie diferite: un copil să aibă numele de familie al tatălui, altul numele de familie al mamei. În lipsa acordului părinților cu privire la numele de familie, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă.

2. Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei. Situația numelui de familie a copilului din afara căsătoriei este reglementată de art. 450 din NCC . Spre deosebire de copilul rezultat din căsătorie care aparține unui cuplu determinat, copilul din afara căsătoriei se află într-o relație interindividuală cu fiecare dintre părinții săi. Există de asemenea două reguli, care-și găsesc aplicarea în funcție de modul de stabilire a filiației copilului față de ambii părinți, și anume succesiv sau concomitent.

O primă regulă respectă ordinea cronologică, respectiv copilul dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită. Cum de regulă filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește mai întâi față de mamă, acesta dobândește ca nume de familie, numele mamei, de unde rezultă și condiția sa de copil din afara căsătoriei. În situația copilului din afara căsătoriei, când filiația lui a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele lor reunite. O altă regulă privește copilul care și-a stabilit filiația concomitent față de ambii părinți. În acest caz, părinții vor stabili de comun acord dacă numele copilului va fi numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Acordul părinților trebuie să îmbrace forma unei declarații scrise și semnate de ambii părinți. În lipsa acordului părinților cu privire la numele de familie, instanța de tutelă hotărăște.

3.Cazul copilului născut din părinți necunoscuți.

Uneori, filiația unui copil născut nu este stabilită nici față de mamă, nici față de tată. Este cazul copilului găsit, născut deci din părinți necunoscuți, precum și al copilului abandonat de mamă în spital, dacă identitatea mamei nu poate fi stabilită. Numele de familie și prenumele copilului născut din părinți necunoscuți se stabilesc, prin dispoziție, de către primarul localității unde se înregistrează nașterea.

Modificarea numelui de familie

Prin modificarea numelui de familie se înțelege înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei repective.

Schimările de stare civilă se împart în 3 situații: schimbări care intervin în filiația persoanei fizice, schimbări generate de adopție, schimbări generate de căsătorie.

1. Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiație. Aceasta se referă la situții precum:

a)Stabilirea filiației copilului născut din părinți necunoscuți. Nu există un text de lege care să prevadă modificarea numelui în această ipoteză. Cu toate acestea – în baza principiilor – stabilirea filiaței unui copil născut din părinți necunoscuți are ca efect modificarea numelui ce i-a fost atribuit prin decizia autorității administrative. Modificarea va consta în înlocuirea numelui astfel stabilit cu un nume de familie atribuit, după caz, de un părinte sau de ambii părinți față de care s-a stabilit filiația prin aplicarea prevederile art. 449-450 NCC. Prin urmare, va trebui să distingem între ipoteza în care filiația a fost stabilită față de un părinte sau față de ambii părinți. În ipoteza în care părintele față de care copilul și-a stabilit filiația avea un alt nume decât cel pe care îl are în momentul stabilirii filiației copilului, apreciem că acesta din urmă va lua numele de familie pe care respectivul părinte îl avea în momentul nașterii copilului.

b) Stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei și față de al doilea părinte este reglementată de prevederile art. 450 alin. (2) NCC. Prevede posibilitatea copilului să ia numele părintelui față de care s-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale părinților, care îl vor declara împreună la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea. Desigur, numele de familie al copilului va fi stabilit tot prin acordul părinților. În caz de neînțelegere între părinți, tot instanța trebuie să atribuie copilului numele respectivului părinte din momentul nașterii lui (ca efect al filiației).

Stabilirea filiației față și de celălalt părinte nu presupune automat și modificarea numelui de familie. Aceasta se poate face prin acordul părinților, iar în lipsa acestuia instanța de tutelă este cea care dispune modificarea numelui de familie în sensul luării numelui de familie al părintelui față de care s-a stabilit filiația ulterior, comunicând de îndată, hotărârea rămasă definitivă, la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea.

c) Modificarea numelui de familie prin tăgăduirea paternității copilului din căsătorie:

În cazul acestei situații legea instituie o prezumție de parternitate: „ copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”.[art. 414 alin. (1) din NCC.]. Cu toate acestea acestă prezumție este relativă deoarece : „ Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului” . [art. 414 alin. (2) din NCC.]. Pot porni

acțiune în tăgada paternității: mama, soțul mamei, tatăl biologic, precum și copilul.[ art. 429 alin. (1) NCC.]

În situația răsturnării prezumției de paternitate, cu consecința admiterii acțiunii în tăgada paternității, are loc o modificare în ceea ce privește starea civilă a copilului, în sensul în care încetează să mai fie copil din căsătorie devenind copil din afara căsătoriei. Prin urmare , copilul va purta numele avut de mamă în momentul nașterii lui.

În această împrejurare putem avea mai multe situații:

– în situația în care numele de familie al mamei nu este comun cu cel al soțului (la momentul încheierii căsătoriei mama si-a păstrat numele de familie) căruia i s-a admis acțiunea în tăgada paternității, iar dacă la momentul înregistrării nașterii copilul a primit numele tatălui prezumat sau numele reunite ale soților. Prin urmare numele de familie pe care îl va lua copilul este cel pe care îl avea mama în momentul nașterii. În această situație se aplică prevederile art. 450 alin (1) NCC. ,deoarece este vorba de un copil din afara căsătorie ce are filiația stabilită doar față de unul din părinți, respectiv mama.

– când mama copilului are nume de familie comun cu al soțului tăgăduitor, copilul păstrează acest nume, fiind numele de familie al părintelui față de care are stabilită filiația, adică al mamei. Desigur, această soluție este valabilă și în situația în care copilul a dobândit, la naștere, numele reunit al mamei și al soțului ei. Deși copilul va purta același nume cu cel avut de mamă la momentul nașterii (adică numele comun cu cel al soțului) se vor aplica dispozițiile art. 450 alin. (1) din NCC. și nu cele ale art. 449 alin. (2) din NCC. , deoarece acesta nu mai este copil din căsătorie.

d) Admiterea acțiunii în contestare sau în anularea recunoșterii de filiație

Prin intermediul anulării sau contestării unei recunoașteri de filiație , copilul va pierde numele de familie al părintelui a cărui recunoaștere a fost contestată sau anulată și va redobândi numele celuilalt părinte, fată de care are stabilită filiația.

2. Modificarea numelui de familie determinat de adopție

Această situație este reglementată de art. 473 alin (1) din NCC potrivit căruia: „ Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care adoptă”.

În situația în care adopția se face de către doi soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au un nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să-l poarte, iar dacă soții nu se înțeleg hotărăște instanța. Noul Cod civil rezolvă și problema cazului adopției unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soț, astfel soțul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dar în fața instanței care încuviințează adopția.

Pe lângă această situație de modificare a numelui de familie determinat de adopție, schimbarea intervine și prin:

– desfacerea adopției, caz în care adoptatul dobândește vechiul său nume avut înainte de adopției.

– anularea adopției, caz în care copilul revine la numele anterior.

3. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie are loc în următoarele cazuri:

a) situația încheierii căsătoriei. Prin încheierea căsătoriei numele persoanelor care se căsătoresc pot suferi unele modificări.

Prima, prin care fiecare dintre soți păstrează numele avut anterior și când, deci, nu are loc o modificare a numelui de familie. A doua, când ei iau ca nume comun numele unuia sau al celuilalt dintre ei. În acest caz numele unuia dintre soți se modifică deoarece este înlocuit cu numele celuilalt soț. A treia, când numele ambilor soți se modifică deoarece vechiul lor nume de familie este înlocuit cu numele lor reunite, adoptate ca nume comun. A patra variantă: păstrarea de către un soț a numelui de familie, iar celălalt să ia numele de familie reunite. Această ultimă variantă nu era posibilă în reglementarea anterioară, ea fiind o inovație a Noului Cod. Soții nu pot adopta o altă soluție decât cele înfățișate, opțiunile oferite de lege fiind limitate. Odată ce soții s-au învoit asupra numelui de familie pe care îl vor purta, acest nume nu mai poate fi modificat de soți prin voința lor.

b) divorțul. Schimbarea stării civile a persoanei fizice ca efect al divorțului atrage modificarea numelui de familie, fie al unuia dintre foștii soți, fie al ambilor. La desfacerea căsătoriei prin divorț soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va reveni la numele purtat înaintea căsătoriei. În ceea ce privește motivele temeinice ale păstrării numelui din căsătorie acestea se pot referi la situația în care soțul s-a făcut remarcat în domeniul creației.

c) nulitatea căsătoriei. Declararea nulității căsătoriei, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă desființează căsătoria ca și cum nu ar fi existat niciodată, iar soții revin la numele pe care l-au avut înaintea căsătoriei. Declararea nulității atrage modificarea numelui pentru soțul care la încheierea căsătoriei a luat numele celuilalt soț și modificarea numelui ambilor soți în situația în care la încheierea căsătoriei au luat ca nume comun numele lor reunite.

d) mortea unuia dintre soți nu produce, de regulă, efecte asupra numelui soțului supraviețuitor care este îndreptățit să poarte numele dobândit anterior ( chiar și într-o altă căsătorie) .

Schimbarea numelui de familie (și a prenumelui)

„Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înțelege înlocuirea, la cerere, a numelui de familie ( sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (un alt prenume), prin decizie administrativă sau după ce a fost parcursă procedura administrativă.”

Schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice este reglementată prin Ordonanța nr. 41/3003 care reprezintă sediul materiei.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanță: „Cetățenii români pot obține, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condițiile prezentei ordonanțe” (Ordonanță nr.41 din 30 ianuarie 2003).

Cazurile de schimbare a numelui și prenumelui sunt prevăzute în art. 4 alin. (2) și (3) din ordonanță:

a ) numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere;
b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care dorește să îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume;
c) neatenția ofițerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoașterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate mențiuni greșite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte (de studii, livret militar, carte de muncă, etc);
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, și dorește schimbarea acestuia;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de proveniență străină și solicită să poarte un nume românesc;
f) când persoana și-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă, și dorește să revină la numele dobândit la naștere;
g) când părinții și-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinților lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalți membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopției, a menținerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiației ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; Sunt avuți în vedere numai copii născuți din părinți necunoscuți, care fie și-au stabilit filiația față de unul din părinți (ulterior înregistrării nașterii) ,fie că, după stabilirea filiației față de primul părinte și-au stabilit-o și față de cel de-al doilea părinte.
i) când soții au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite și ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naștere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării nașterii, însă, întrucât nu a sesizat instanța pentru încuviințarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieții, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă ;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) când persoanei i s-a încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă și solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia;
m) alte asemenea cazuri temeinic justificate.
Sunt ,de asemenea, considerate justificate, în sensul prevederilor art.4 alin.(3) din Ordonanță și cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:
a) când persoana în cauză a adoptat minori și dorește ca aceștia să poarte un alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, iar soțul supraviețuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naștere; -Încetarea căsătoriei nu are niciun efect asupra numelui soțului supraviețuitor așa că, dacă acesta și-a modificat numele prin căsătorie , va continua să poarte numele astfel dobândit și ulterior decesului soțului său. Această reglementare însă îi permite soțului supraviețuitor să își schimbe numele de familie dobândit prin căsătorie pe cale administrativă, fie cu numele de familie dobândit la naștere, fie cu cel purtat anterior căsătoriei (cel modificat ca urmare a stabilirii filiației față de unul dintre părinți sau și față de cel de al doilea părinte, numele dobândit prin adopție ori numele pe care soțul îl păstrase în urma desfacerii sau a încetării unei căsătorii anterioare).
c) când în urma divorțului un fost soț revine la numele de familie purtat anterior și care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorț, și dorește să poarte numele dobândit la naștere;
d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți celălalt soț se recăsătorește și, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta dorește să poarte numele de familie dobândit la naștere;
e) când fostul soț doreste să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredințați spre creștere și educare, cu consimțământul fostului soț, dat în formă autentică;
f) când părinții au divorțat, iar copiii încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopția unei persoane căsătorite care are copii minori și în urma desfacerii adopției persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopție;
h) când unul dintre soți, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soț, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopție, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopției.

Persoanele îndreptățite să ceară schimbarea numelui sunt cetățenii români cu domiciliul în țară sau în străinătate, precum și orice persoană fără cetățenie (apatrid), care are domiciliul în România și care are capacitate de exercițiu deplină.

Neavând această capacitate, ori având capacitatea restransă, este reprezentat, respectiv asistat, de ocrotitorul său legal. Așadar, pentru minorii sub 14 ani și interziși cererea se face de către părinți sau, după caz, de către tutore, având în acest din urmă caz și încuviințarea autorității tutelare, iar pentru minorii între 14 și 18 ani, cererea se va semna atât de minor cât și de către părinte sau tutore.

Dacă solicită schimbarea numelui pe cale administrativă, perosana fizică trebuie să depună o cerere la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor, denumit în continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, al orașului, al municipiului sau al sectorului municipiului București, în a cărei rază teritorială își are domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură specială sau împuternicire avocațială. Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul celuilalt părinte dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicție ori este declarat judecătorește dispărut sau decăzut din drepturile părintești. Atunci când soții s-au învoit în timpul căsătoriei să poare nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimțământul celuilalt soț. Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu are niciun efect asupra numelui de familie al celuilalt soț.

Secțiunea a III-a.Prenumele

Prenumele este acea parte a numelui persoanei fizice compusă din unul sau mai multe cuvinte, cu sau fără semnificație, care o individualizează în raporturile cu ceilalți membri ai familiei și împreună cu numele de familie, în societate. În ceea ce privește identificarea persoanei fizice în societate, prenumele ajută și la distingerea acesteia față de alte persoane care au același nume de familie. În ceea ce privește prenumele, nu există nicio legătură între filiație și stabilirea acestuia, spre deosebire de numele de familie.

Stabilirea prenumelui este reglementată de legiuitor prin art. 84 alin (2) și (3) din NCC. Prin urmare: „Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz” [art. 84 alin.(2) NCC.].

Alegerea prenumelui unui copil de către părinți intră în cadul noțiunii de viață privată, astfel refuzul ofițerului de stare civilă de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerință. Cu toate acestea legea impune o limitare, aceea că ofițerul are dreptul de a refuza înregistrarea unor nume ridicole ori indecente.

Numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau a sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condițiile legii speciale. [art. 84 alin.(3) NCC.].

Dacă părinții nu au nume de familie comun sau există neconcordanță între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și declarația verbală a declarantului, întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației scrise și semnate de ambii părinti, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului. [art. 15 alin. (3) din Legea 119/1996 republicată].

în urma modificării unor elemente ale stării civile. Astfel stabilirea filiației copilului, la fel ca tăgăduirea paternității ori contestarea paternității sau a maternității nu modifică prenumele copilului, iar încheierea căsătoriei nu duce la modificarea prenumelui soților, la fel cum nici desfacerea, încetarea ori anularea căsătoriei nu au vreo influență asupra prenumelui foștilor soți.

Prin urmare, prenumele poate fi schimbat numai pe cale administrativă, nicio modificare a stării civile nedeterminând vreo modificare a prenumelui. În acest sens, art. 4 din O.G. nr. 41/2003, cu modificările și completările ulterioare, cetățenii români pot obține, pentru motive temeinice, schimbarea numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea. Cu titlu de exceptie: „Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat”.[art. 473 alin. (3) NCC.].

Efectele juridice ale prenumelui.

Deși prenumele prezintă aceleași caractere juridice ca și numele de familie (este un drept absolut, inalienabil, imprescriptibil și personal) totuși, prenumele izolat (neînsoțit de numele de familie) are o valoare juridică inferioară. Dar asociat cu numele, prenumele își produce toate efectele. Prenumele este un drept și o obligație. O persoană are dreptul de a interzice unei alte persoane cu același prenume să i-l împrumute pe nedrept, creând confuzie, precum are și obligația de al folosi. Obligația ține de utilizarea prenumelui său atribuit legal.

Secțiunea a IV-a. Uzurparea și utilizarea abuzivă a numelui

Uzurparea numelui este reprezentată de prevederile prezentului articol: „ (…) cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanței judecătorești să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime”. [art. 254 alin. (2) N.c.Civ].

Prin uzurparea numelui vom înțelege fapta unei persoane de a folosi în actele vieții civile un nume asupra căruia nu are niciun drept, nici din filiație, nici din căsătorie, în general,

uzurpatorul încearcă să beneficieze de prestigiul care este legat de numele pe care îl uzurpă. În acest caz, purtătorul legitim al numelui are în apărarea sa acțiunea în uzurpare de nume. Purtătorul legitim al numelui (sau un membru al familiei), poate obține o hotărâre judecătorească care să interzică uzurpatorului să poarte în viitor numele reclamat și, deci, restabilirea dreptului atins. Este admisibilă o asemenea acțiunea chiar și în cazul în care reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu. Acțiunea este, de asemenea, admisibilă chiar dacă uzurpatorul nu a avut intenția să prejudicieze. Dar uzurparea numelui poate avea loc nu numai prin intermediul numelui de familie, ci și prin prenume atunci când acesta este ales anume din numele patronimic al unui terț.

Utilizarea abuzivă a numelui. Utilizează abuziv numele unei persoane scriitorul sau cineastul care-l atribuie numele unuia dintre personajele sale. Deși această încălcare a dreptului la nume nu este prevăzută de art. 254 NCC, care reglementează numai sancțiunea uzurpării, ea constituie totuși un delict civil. Ca urmare, o asemenea încălcare a dreptului la nume poate fi reparată prin formularea unei acțiuni în responsabilitate întemeiată pe prevederile art. 253 NCC, care reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale în general. Acțiunea poate fi admisă dacă reclamantul va putea dovedi că numele autorul faptei a utilizat în mod conștient numele litigios, cu intenția de a vătăma .

Nu trebuie să confundăm uzurparea numelui cu utilizarea sa abuzivă. Aceasta din urmă se distinge de uzurparea numelui prin aceea că persoana nu caută să utilizeze numele altuia în locul propriului nume în toate actele vieții sale civile, ci el îl folosește numai în cadrul unei acțiuni sau activități determinate. În ceea ce privește utilizarea abuzivă a prenumelui este de regulă dificil de dovedit datorită faptului că multe dintre acestea sunt foarte răspândite. În acest caz prejudiciul se analizează în existența unui risc de confuzie între reclamant și personajul operei de ficțiune sau produsul comercial. Riscul de confuzie nu există cu adevărat decât în cazul în care purtătorii legitimi ai numelui folosit sunt puțin numeroși și au un nume celebru, numele foarte răspândite sau puțin ilustre nebeneficiind de protecția legii.

Capitolul 3. Domiciliul

Secțiunea I .Definiție și caractere juridice

Domiciliul este un „atribut de identificare a persoanei fizice, care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică. Orice persoană fizică trebuie găsită într-un anumit loc; domiciliului este cel care operează localizarea juridică a fiecăruia.”

Etimologic, cuvântul domiciliu derivă de la latinescul domum colere , care înseamna casă locuită de o persoană.

Potrivit art. 87 N.c.Civ. : „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.”

Legea civilă dă libertate persoanei fizice în ceea ce privește alegerea domiciliului, astfel prin art. 86 alin. (1) se enunță faptul că : „cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să îți schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate. [ art. 86 alin (1) N.c.Civ.].

De asemenea, legea restricționează posibilitatea persoanei fizice (în condițiile în care aceasta nu prevede altfel) de a avea mai mult de un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și în condițiile în care deține mai multe locuințe [ art. 86 alin (2) N.c.Civ.].

Din cele prezentate rezultă următoarele: este un atribut de identificare a persoanei fizice, persoana fizică poate avea un singur domiciliu, persoana fizică este liberă să-ți aleagă domiciliului, dacă persoana are mai multe locuințe, cea aleasă ca domiciliu devine locuința principală.

Caracterele juridice ale domiciliului

Dreptul la domiciliu este un drept personal nepatrimoniale, așa că el va avea toate caracterele juridice care se regăsesc în cazul tuturor atributelor de identificare a persoanei

fizice: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate și universalitate), la care se adaugă și caractere specifice cum ar fi: obligativitate (a avea un domiciliu nu este numai un drept subiectiv, ci și o obligație); unicitate (persoana fizică are, la un moment dat, un singur domiciliu); libertatea alegerii (cetățenii români au dreptul șă își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul, atât în țară, cât și în străinătate).

Caractere specifice domiciliului:

1. unicitatea este acel caracter juridic specific al domiciliului, care exprimă ideea că, în dreptul nostru, fiecare persoană poate avea doar un singur domiciliu, chiar și atunci când aceasta are mai multe locuințe. Dacă persoana fizică are două sau mai multe locuințe, una dintre ele va fi declarată ca domiciliu, după dorință. Desigur, în mod succesiv, în decursul timpului, persoana fizică poate avea mai multe domicilii, fiindcă unicitatea nu exclude schimbarea domiciliului.

2. obligativitatea domiciliului decurge din funcția social-juridică a domiciliului de a fi mijloc de individualizare a persoanei fizice, funcție ce prezintă interes și pentru societate, nu doar pentru titular. Din acest caracter juridic decurge regula potrivit căreia orice persoana are un domiciliu. În lipsa unui domiciliu actual se va ține seamă de domiciliul de origine. Totuși, chiar și persoanele care nu au efectiv o locuință statornică sau principală (nomazii,vagabonzii) au un domiciliu care trebuie considerat a fi, după caz, ultimul domiciliu, domiciliul părinților ori domiciliul de origine, adică locul nașterii).

3. stabilitatea care caracterizează îndeosebi domiciliul de drept comun și domiciliul legal. Legea subliniază acest caracter prin expresia „locuință statornică”. Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de vedere juridic) de un anumit punct din spațiu, din teritoriu. În viața sa juridică orice individ trebuie găsit într-un anumit loc; domiciliul este cel care operează localizarea juridică a fiecărui individ.

Secțiunea a II-a.Felurile domiciliului

Domiciliul se clasifică în funcție de mai multe criterii astfel:

1.După modul de stabilire se distinge:

– domiciliul de drept comun (domiciliul voluntar);

– domiciliul legal;

– domiciliul convențional (sau ales). După teritoriul statului pe care se află: domiciliu în țară și domiciliu în străinătate; în funcție de succesiunea lui: domiciliul actual și fostul (vechiul) domiciliu; în funcție de situația soților în timpul căsătoriei: domiciliul conjugal și domicilii separate.

a) Domiciliul de drept comun este acel domiciliu pe care o persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu și-l alege în mod liber. Deci, voința individuală constituie un factor decisiv în determinarea domiciliului voluntar.

Nu este însă necesar ca persoana să locuiască permanent în locuința respectivă pentru ca aceasta să constituie domiciliul său. Situația celor care efectuează naveta săptămânală în alte localități decât aceea de domiciliu, dat fiind faptul că acolo își au locul de muncă, este edificatoare în această privință. Pentru a determina domiciliul unei persoane trebuie luate în considerare două elemente: unul obliectiv, al existenței unei locuințe și unul subiectiv, care constă în intenția de a rămâne în această locuință. Elementul subiectiv este cel care-i conferă unei locuințe statutul de domiciliu, este înțeles ca locul unde persoana intenționează să revină de fiecare dată. Dreptul la domiciliul de drept comun face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale și permite individualizarea în spațiu a titularului său. Prin domiciliu de drept comun înțelegem existența unei voințe individuale, prin urmare el mai poate fi numit și domiciliu voluntar.

Legiuitorul reglementează și situația prezumției de domiciliu potrivit căreia” reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut”. „În lipsă de reședință, persoana fizică

este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște , la locul unde acea persoană se găsește”[art. 90 alin. (1) și (2) NCC.].

Potrivit art. 89 alin. (2) NCC. „ Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală” [art. 89 alin. (2) NCC.].

De asemenea prin alin. (3) se reglementează modul în care poate fi determinată dovada intenției, care rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele admistrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, ori în lipsa declarațiilor, din orice alte împrejurări de fapt. [art. 89 alin. (3) NCC.].

Dovada domiciliului de drept comun se face cu actul de identitate, document ce se eliberează cetățenior români cu domiciliul în România la împlinirea vârstei de 14 ani. Prin act de identitate se înțelege carte de identitate, carte de identitate provizorie, buletin de identitate aflat în termen de valabilitate. Dovada identității și a cetățeniei române a minorului căruia nu i s-a eliberat primul act de identitate se face cu certificatul de naștere al acestuia ,iar dovada domiciliului se face cu actul de identitate al părinților la care locuiește statornic sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal.

Pentru a putea fi în prezența unui domiciliu, este necesar ca persoana să-și manifeste voința de a se stabili într-o anumită localitate și totodată să aibă efectiv o locuință statornică sau principală în acea localitate. Așadar, în principiu, orice persoană majoră poate să-și aleagă domiciliul de drept comun în mod liber și să abandoneze domiciliul legal pe care l-a avut; numai că această intenție a persoanei interesate trebuie să se materializeze în fapte, mai exact ea trebuie să se concretizeze într-o instalare materială care să corespundă unei stabiliri efective într-o anumită locuință.

b) Domiciliul legal este determinat în mod obligatoriu de lege pentru persoanele ocrotite ca fiind lipsite de capacitatea de exercițiu.

Domiciliul legal este stabilit prin lege, are semnificația unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice, coincide cu domiciliul (de drept comun) al persoanei fizice care exercită ocrotirea, iar în cazuri excepționale, cu sediul persoanei juridice căreia îi este încredințat sau plasat copilul aflat în dificultate. Domiciliul legal este impus de lege prin norme imperative, așa încât constituie o excepție de la principiul libertății alegerii domiciliului; stabilirea sa nu depinde de voința persoanei în cauză și nici de voința persoanei la care este stabilit.

Persoanele care au domiciliu legal:

– Minorul are domiciliul la părinții săi sau la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic. Dacă părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, hotărăște instanța de tutelă, în funcție de interesele copilului, după ce îi ascultă pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. În anumite situații prevăzute de lege, prin excepție, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori la persoane de încredere, cu consimțământul acestora, sau la o instituție de ocrotire. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei pusă sub interdicție judecătorească, este la reprezentantul legal. Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament.

– Interzisul judecătoresc are domiciliul la reprezentantul său legal. Această situație se datorează faptului că interzisul judecătoresc este lipsit total de capacitate de exercițiu și este reprezentat în raporturile juridice de către tutorele său, la care are, potrivit legii, domiciliul legal;

– cel ocrotit prin curatelă are domiciliul la curatorul său, dar numai dacă este în drept să îl reprezinte. (art. 94 NCC).

– cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, însă numai în măsura în care acesta este îndreptățit să îl reprezinte. (art 95 NCC)

Schimbarea și dovada domiciliului legal:

Domiciliului legal intervine în cazul: schimbării domiciliului persoanei fizice care realizează ocrotirea, înlocuirea persoanei care realizează ocrotirea, reîncredințarea minorului.

Prin probarea domiciliului comun al persoanei care are sub ocrotire persoana cu domiciliul legal se face dovada domiciliului legal. Cu ajutorul actului de identitate, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani își dovedește domiciliului legal.

c) Domiciliul convențional sau ales

Potrivit art. 97 NCC. „Părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute din acel act”.

Domiciliul ales este un „artificiu juridic” prin care părțile unui act juridic civil înțeleg să aleagă de comun acord un loc unde acel act șă-și producă efectele juridice sau pentru soluționarea unor litigii, ori pentru comunicarea actelor de procedură.

În realitate, nu suntem în prezența unui domiciliu real, nefiind o locuință a părții, dar nici a unui domiciliu fictiv. Domiciliul convențional este o convenție accesorie, care are drept efect prorogarea de competență teritorială. De regulă, domiciliul convențional nu poate fi înlocuit decât prin acordul de voință al părților. În situația în care alegerea de domiciliului s-a făcut numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta va putea să renunțe unilateral la domiciliul ales.

Secțiunea a III-a. Reședința

Legiuitorul consacră în art. 88: „Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară”( art. 88 NCC)

Din această definiție legală rezultă că, spre deosebire de domiciliu, care este locuința principală, reședința este o locuință cu caracter secundar și temporar, fără a fi însă una cu caracter pasager. Prin urmare, spre deosebire de domiciliu, reședința nu este obligatorie, ci facultativă, și nici principală ci, prin excelență, secundară și temporară.

Ca și domiciliul reședința este un atribut de identificare în spațiu a persoanei, dar și un drept personal nepatrimonial – dreptul la reședință. Caracterele sale juridice sunt însă diferite de cele ale domiciliului. Astfel, dacă orice persoană fizică are un domiciliu, de unde caracterul obligatoriu al domiciliului, ea poate avea sau nu și o reședință. Cu tot caracterul său temporar și reședința implică un oarecare grad de stabilitate, astfel că nu va avea acest statut hotelul folosit pentru sejur pasager sau orice altă locuință ocazională..

„Dacă, prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe”[art. 86 alin. (2) NCC.].

Reședința se înscrie în actul de identitate la cererea persoanei fizice care locuiește mai mult de 15 zile la adresa la care are locuința secundară. Mențiunea de stabilire a reședinței se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an, și are valabilitate pe timpul cât persoana locuiește în mod efectiv la adresa declarată ca reședință. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi mențiuni de stabilire a reședinței.

Capitolul IV. Starea civilă

Secțiunea I. Noțiune și caractere juridice

Potrivit art. 98 din NCC. : „Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă” ( art. 98 NCC).

Prin urmare, starea civilă, așa cum este definită în Noul Cod civil reprezintă mijlocul de identificare a persoanei prin indicarea calităților strict personale ale acesteia, care o deosebesc în cadrul familiei și al societății.

Starea civilă este un drept subiectiv care determină capacitatea omului de a se individualiza, de a pretinde să fie individualizat (de către alții) și, de asemenea, posibilitatea de a recurge , atunci când este necesar, la forța de constrângere a statului.

Ca o sumă a unor calități personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente, dintre care unele privesc situația familiară, inclusiv filiația și natura acesteia: din căsătorie; din afara căsătoriei; născut din părinți necunoscuți; adoptat; căsătorit; necăsătorit; divorțat; văduv; recăsătorit; rudă sau afin cu cineva; sexul; vârsta; cetățenia; locul nașterii etc.

Caracterele juridice ale stării civile. Starea civilă are, pe lângă caracterele juridice ale celorlalte drepturi personale nepatrimoniale, și unele specifice:

1.indivizibilitate.

– starea civilă este indivizibilă. Aceasta înseamnă că ea nu poate fi scindată, respectiv, o persoană fizică are la un moment dat una și acceași stare civilă față de terți. De exemplu: o persoană căsătorită are aceeași stare civilă nu numai în raport cu celălalt soț, dar și în raport cu toți ceilalți. Indivizibilitatea presupune că aceeași persoană nu poate avea două stări cotrare, bunăoară, nu poți fi în același timp copil legitim și copil natural, sau fată și băiat.

2. imprescriptibilitatea.

Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv cât și achizitiv. Prin urmare, oricât de mult timp nu sunt utilizate, elementele de stare civilă nu se pierd și oricât de mult timp sunt utilizate nu pot fi dobândite.

3. caracter personal.

– starea civilă are un caracter strict personal. Acest caracter juridic presupune că starea civilă nu poate fi exercitată decât personal nu și pe cale de reprezentare. De la această regulă sunt și o serie de excepții: de exemplu acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei care se promovează de către mamă, dar în numele copilului.

4. inalienabilitate.

Inalienabilitatea se referă la faptul că starea civilă nu poate fi înstrăinată pe calea niciunui act juridic. La acest caracter se adaugă și caracterul universalității, personalității obligativității stării civile

Secțiunea a II-a. Factori de ordin natural care intră în compunerea stării civile

Sexul, sănătatea și concubinajul

Indicarea obligatorie a sexului în actul de naștere înseamnă că el este considerat un element al stării civile. Bărbatul și femeia, masculin și feminin împart lumea în două sexe; un al treilea sex nu există. Orice persoană, chiar dacă ea prezintă anomalii organice, trebuie în mod obligatoriu să aparțină unuia dintre cele două sexe. Apartenența unui individ la un sex sau altul scapă voinței sale, deci mențiunea sexului în actul de naștere, în principiu, nu poate fi schimbată de-a lungul vieții. Sănătatea. În doctrină unii autori enumeră, este adevărat în ultim plan, sănătatea ca element secundar al stării persoanelor. Se învederează că nu numai indivizii sănătoși la corp și minte se bucură de drepturi civile. Bolile mentale sau fizice nu antrenează constant incapacitatea de folosință; ele nu împedică să dobândească drepturi și obligații.

Într-o altă ordine de idei – în materie de capacitate de exercițiu – legea civilă ține seamă de alterarea facultăților mintale sau corporale ale individului. Astfel, în cazul în care, pe motivul alterării sau diminuării facultăților sale personale, o persoană nu este în măsură să-și exercite drepturile, va fi instituit unul dintre regimurile de protecție prevăzute de lege. Pentru a încheia un act juridic valabil, trebuie să fii sănătoasă din punct de vedere psihic. Sănătatea nu este decât o particularitate secundară a stării civile, și nu un element propriu-zis. Concubinajul tinde să devină un element al stării civile pentru consecințele pe care le are în plan social. Concubinajul (uniunea liberă) nu este altceva decât o conviețuire în fapt dintre un bărbat și o femeie pentru o perioadă mai îndelungată. Cunoscut în epoca romană, concubinajul (numit și căsătoria nelegitimă) are aparența unei căsătorii prin comunitatea de viață și de menaj. În legislația noastră concubinajul nu este reglementat.

Secțiune a III-a. Acțiunile de stare civilă

Definiție

Prin acțiuni de stare civilă desemnăm acele acțiuni în justiție care au ca obiect elemente de stare civilă. Acțiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acțiunile în justiție ce privesc anularea (desființarea), modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă ori mențiunilor înscrise pe marginea acestora. Acțiunea de stare civilă are ca obiect un element al stării civile, pe când acțiunea referitoare la anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori mențiunilor înscrise pe marginea acestora are ca obiect înregistrarea de stare civilă. Prin urmare, aceasta din urmă acțiune nu determină schimbarea elementelor de stare civilă, deci nu generează schimbări la nivelul statutului civil al persoanei.

Clasificare

Acțiunile de stare civilă se clasifică după mai multe criterii:

1. După obiectul ori finalitatea lor:

– acțiuni în reclamație de stat sunt acele acțiuni prin care o persoană cere instanței judecătorești să i se recunoască o altă stare civilă decât cea de la data intentării acțiunii. Spre exemplu, prin care un copil din afara căsătoriei solicită să i se stabiliească prin hotărâre judecătorească paternitatea față de un anume bărbat, considerat tatăl său din afara căsătoriei sau acțiunea prin care un copil găsit și înregistrat ca născut din părinți necunoscuți solicită să i se stabilească maternitatea față de mama care l-a născut.

– sunt acțiuni în contestație de stat acele acțiuni prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile pretinsă nereală și înlocuirea ei cu altă stare civilă , pretinsă adevărată. Intră în această categorie: acțiunea în tăgăduirea paternității copilului din afara căsătoriei, acțiunea în contestarea recunoașterii voluntare de maternitate sau paternitate etc.

– sunt acțiuni în modificarea de stat acele acțiuni prin care se urmărește o schimbare a stării civile, numai pentru viitor, starea civilă anterioară intentării acțiunii nefiind contestată întrucât a corespuns realității. Sunt acțiuni în modificarea de stat: desfacerea căsătoriei prin divorț, acțiuni în desfacerea adopției, acțiuni prin care se solicită schimbarea sexului.

2. În funcție de persoana care poate să le exercite:

– acțiuni ce pot fi intentate numai de către titularul stării civile – acțiune de divorț și acțiunea în declararea nulității relative a căsătoriei;

– acțiuni ce pot fi intentate numai de persoanele expres determinate de lege (titular, reprezentant legal, procuror). Sunt acțiuni precum: acțiuni în stabilirea paternității, acțiuni în stabilirea maternității, acțiuni în tăgada paternității.

– acțiuni intentate de orice persoană interesantă. Este cazul acțiunii în stabilirea maternității, a paternității, declararea nulității absolute a căsătoriei sau adopției.

Caractere juridice

Caracterele juridice ale acțiunilor de stare civile:

1. Indisponibilitatea înseamnă că acțiunile de stare civilă nu pot fi cedate sau înstrăinate în vreun fel; de asemenea, înseamnă că titularul dreptului la acțiune nu poate tranzacționa cu privire la obiectul cauzei, respectiv a elementului de stare civilă.

2. Imprescriptibilitatea acțiunilor de stare civilă este regula, care rezultă din faptul că ele însoțesc drepturile nepatrimoniale. Astfel, ele pot fi introduse oricând, nefiind supuse, în principiu, prescripției extinctive oricât timp ar trece de la nașterea acestui drept. Legea stabilește unele excepții, și anume: acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de 3 ani, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei nu se prescrie în timpul vieții copilului, acțiunea în anularea căsătorieri pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului se prescrie în termen de 6 luni de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

3. Personalitatea. Ea presupune că, în principal, numai titularul stării civile sau reprezentantul său legal poate să exercite acțiunea respectivă. Aceasta înseamnă că acțiunile de stare civilă au un caracter strict personal, ele neputând fi exercitate de creditorii chirografari pe calea acțiunii oblice și nici de moștenitorii celui îndreptățit (prin excepție în unele cazuri moștenitorii pot continua acțiunea promovată de titularul care a încetat din viață). O altă excepție este aceea a procurorului care poate porni o acțiune civilă în vederea protejării drepturilor și intereselor legitime ale unor categorii anume ( minori, interzișii și dispăruții, precum și în alte situații prevăzute expres de lege).

Secțiunea a IV-a. Actele de stare civilă

Noțiune

Actele de stare civilă sunt acele acte din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate, de către organele cu atribuții de stare civilă, în condițiile legii, elementele stării civile. Într-o definiție legală, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane.

În sens restrâns, acte de stare civilă sunt numai actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces. În sens mai larg, urmază a fi incluse în categoria actelor de stare civilă și certificatele eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naștere, certificatul de căsătorie si certificatul de deces), precum și duplicatele acestor certificate eliberate în condițiile legii.

Regimul juridic al actelor de stare civilă

Actele de stare civilă au o natură juridică mixtă. Astfel, pentru dreptul civil, ele reprezintă o categorie de înscrisuri autentice. Pe de altă parte pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este, pe de o parte, înscrisul doveditor al actului administrativ individual care este înregistrarea de stare civilă, iar, pe de altă parte, un mijloc de evidență a populației.

Reconstituirea actelor de stare civilă

Reconstituirea actelor de stare civilă este posibilă potrivit legii, atunci când un act de stare civilă a existat, dar el nu poate fi procurat, datorită unor împrejurări anume prevăzute de lege, după cum urmează: dacă registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate sau în parte; dacă actul a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act. Procedura de reconstituire este una administrativă, iar nu judecătorească (întrucât actul este reconstituit la cerere, de serviciul public comunitar competent sau de serviciul public comunitar de domiciliu al persoanei interesate). Cererea se rezolvă în termen de 30 de zile prin dispoziție a primarului, care se comunică solicitantului, în termen de 10 zile de la emitere. În caz de respingere a cererii, dispoziția poate fi contestată la instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială își are sediul autoritatea emitentă, în speță la judecătorie.

Reconstituirea privește doar actele de stare civilă – deci actul de naștere sau, după caz, de căsătorie ori de deces -, deci nu și mențiunile de pe marginea lor. Aceste mențiuni se pot înscrie ulterior, pe marginea actului reconstituit. Reconstituirea nu privește certificatele de stare civilă. Atunci când acestea sunt pierdute sau distruse, organul de stare civilă competent va elibera un nou certificat, fără a se urma procedura reconstituirii.

Înlocuirea ulterioară a actelor de stare civilă

Înlocuirea ulterioară a actelor de stare civilă poate fi cerută în următoarele cazuri: înlocuirea actului de naștere sau de deces a fost omisă sau refuzată, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia; întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deși a fost luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă. Atât reconstituirea cât și

înlocuirea ulterioară a actelor de stare civilă se realizează la cerere, urmându-se o procedură administrativă. Astfel, în oricare din situații, cererea va fi însoțită de actele doveditoare și se va depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente să întocmească actul. Cererea se soluționează în termen de 30 de zile de către primar, prin dispoziție..

Felurile înregistrărilor

Se identifică două feluri de înregistrări de stare civilă: întocmirea actelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor marginale.

Înregistrările prin întocmirea actelor de stare civilă se utilizează pentru întregistrarea nașterii; pentru înregistrarea căsătoriei; pentru înregistrarea decesului, întocmindu-se în mod corespunzător actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces.

Se înscrieriu mențiuni în actele de stare civilă ( în actele de naștere și, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces) atunci când intervin anumite modificări ale stării civile. Cazurile de înscriere a mențiunilor sunt: stabilirea filiației prin recunoaștere sau hotărâre definitivă și irevocabila și încuviințarea purtării numelui; contestarea recunoașterii sau tăgăduirea paternității; căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; adopție, desfacerea, încetarea sau anularea adopției; pierderea sau dobândirea cetățeniei române; schimbarea numelui; decesul; rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe ele; schimbarea sexului, după rîmânerea definitivă și irevocablă a hotărârii judecătorești .

Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor

Potrivit legii, anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin anularea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise se înțelege sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale privind condițiile de validitate ale acestor acte. Rectificarea și completarea actelor de stare civilă presupune îndreptarea ori înlăturarea erorilor survenite în actele de stare civilă sau înregistrarea mențiunilor omise, iar modificarea actelor de stare civilă intervine atunci când se înregistrează unele mențiuni care privesc schimbările privitoare la statutul civil al persoanei.

Hotărârea de anulare se pronunță la cererea persoanei interesate, a serviciului public comunitar local, a consiliului județean ori a parchetului. Competența de soluționare a unei asemenea cereri revine judecătoriei de la domiciliul reclamantului. Legea nu enumeră cazurile în care actele de stare civilă sunt lovite de nulitate și de aceea doctrina și jurisprudența au evidențiat câteva dinte ele, și anume:

– înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă;

– înregistrarea nu s-a făcut în registrele de stare civilă în concordanță cu modelele stabilite prin lege;

– înregistrarea are în vedere un act sau fapt juridic care nu s-a produs;

– înregistrarea s-a făcut pe baza unui act juridic (casătorie, adopție etc.) care ulterior a fost anulat;

– înregistrarea prin reconstituire se anulează în cazul în care ulterior se procură actul original care a fost reconstituit.

Rectificarea înseamnă corectarea unor erori materiale, comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă sau de punere de acord a datelor din actele de stare civilă (actul în raport cu certificatul) cu elementele reale ale stării civile. Cazuri de rectificare precizate de doctrină și practică, sunt: a) neconcordanța dintre cele două exemplare ale registrelor de stare civilă; b) la rubrica rezervată părinților, în actul de naștere s-a trecut alt nume decât cel care trebuia; c) între înregistrare și elementele reale ale stării civile au apărut neconcordanțe după înregistrările de stare civilă. Referitor la procedura de rectificare a actelor de stare civilă potrivit art. 100 alin. (2) aceasta se poate realiza, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziției primarului de la primărie care are în păstrare actul de stare civilă [art. 100 alin. (2) NCC.]

Modificarea actelor de stare civilă presupune înregistrarea unor mențiuni ce privesc, în general, schimbări în starea civilă a unei persoane, în ipotezele prevăzute de lege (dar și în alte ipoteze), anume: înscrierea recunoașterii sau stabilirii ulterioare a filiației; înscrierea adopției, a anulării sau a desfacerii acesteia; înscrierea divorțului, anulării sau

desfacerii căsătoriei; înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau

a prenumelui; înscrierea acordării sau pierderii cetățeniei române; schimbarea sexului.

Completarea actelor de stare civilă presupune înregistrarea acestora cu mențiunile omise, atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere, deși trebuiau completate, spre exemplu la rubrica numele tatălui din actul de naștere nu a fost trecut niciun nume, deși la data întocmirii actului de naștere copilul avea stabilită filiația față de tată.

Hotărârile de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă nu vor produce niciun efect asupra stării civile a persoanei. Prin excepție, o asemenea hotărâre va modifica starea civilă a persoanei, dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărăre judecătorească rămasă definitivă.

Starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Prin excepție, starea civilă se poate dovedi, înaintea instanțelor de judecată, cu orice mijloc de probă (admis de lege) când:

– nu a existat registrul de stare civilă;

– registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus (în tot sau în parte);

– întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;

– procurarea certificatului de stare civilă din străinătate nu este posibilă.

Studiu de caz

Titlu: Reședință obișnuită a minorului;

Tip speță: Decizie;

Număr speță: 229A;

Dată speță: 02.06.2014;

Domeniu asociat: Minori

Domeniu – reședință obișnuită a minorului (CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE – DOSAR NR.26979/3/2013 – DECIZIA CIVILĂ NR.229A/02.06.2014) 

Prin cererea formulată la data de 02.08.2013 înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă sub nr. 26979/3/2013, M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, în calitate de reprezentant legal al reclamantului F.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.I.S. și cu citarea AUTORITĂȚII TUTELARE SECTOR 5, înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007 la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia. 
Conform informațiilor autorității solicitante, minora a fost deplasată în cursul lunii septembrie 2012 în România de către pârâtă, inițial în scopul unei vacanțe, însă aceasta a refuzat să se mai întoarcă în Italia, reținând și minora în București, fără acordul tatălui. 
Potrivit art.316 din codul civil italian, părinții au drepturi și obligații comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâta nu are dreptul de a decide singură cu privire la reședința minorului, astfel că reținerea acestuia pe teritoriul României fără acordul tatălui este ilicită.
Chiar dacă pârâta deține o hotărâre provizorie de încredințare și stabilire a domiciliului minorei la adresa acesteia până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de divorț, instanța trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul. 
Decizia cu privire la încredințare trebuie să aparțină instanței de la reședința obișnuită a copilului. De aceea, până în momentul în care instanța competentă din Italia se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea minorul trebuie să se întoarcă la reședința obișnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești recunoscute de lege. 
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Convenției de la Haga, ale Legii 369/2004 precum și ale art. 11 din Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului CE. 
Prin sentința civilă nr. 2068 din 11.12.2013, Tribunalul București – Secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru reclamantul F.A., în contradictoriu cu pârâta D.I.S. și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sector 5 București, a dispus înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007, la reședința obișnuită din Priverno, Italia și a fixat termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului – 3 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în cuantum de 2.500 lei în favoarea Statului Român. 
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: 
Minora F.N. s-a născut la data de 06.11.2007 în Italia, Priverno, din căsătoria părinților săi F.A. și D.I.S., soții având domiciliul comun în Italia, acolo unde s-a aflat și reședința obișnuită a minorei. La data de 26.09.2012 pârâta s-a deplasat împreună cu minora în România, având acordul reclamantului pentru a vizita rudele din România, acord exprimat așadar pentru o deplasare temporară. 
Întrucât pârâta a refuzat să revină în Italia, intenționând să stabilească domiciliul său și al copilului în România și promovând totodată, pe rolul instanțelor din România, atât acțiune de divorț cât și o cerere pentru măsuri provizorii (autoritate părintească și stabilire domiciliu minor) pe calea ordonanței președințiale, reclamantul a solicitat, prin intermediul mecanismului instituit de Convenția de la Haga din 1980, înapoierea copilului în statul reședinței obișnuite, Italia. În prezent, minora locuiește în București, împreună cu mama sa.
Refuzând înapoierea sa și a minorei în Italia și manifestând intenția fermă de a se stabili în România, pârâta a invocat disensiunile ce au apărut în relația conjugală, nevoia de a fi alături de familia sa pe fondul unor probleme de sănătate cu care s-a confruntat bunica acesteia (străbunica maternă a minorei), refuzul reclamantului de a veni în România și de a fi alături de familia pârâtei, integrarea minorei în mediul din România, riscul grav căruia i-ar fi expusă minora urmare înapoierii sale în Italia, ce ar presupune despărțirea de mamă, Tribunalul a reținut însă că niciunul din aceste argumente nu justifică reținerea minorei în România, reținere ce îmbracă un caracter ilicit. 
Față de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 Convenția de la Haga din 1980 și art.2 pct.11 din Regulamentul 2201/2003. 
În privința dreptului privind încredințarea, a reținut instanța de fond că la data deplasării ambii părinții erau în mod egal titularii acestui drept, prin efectul legii, aspect ce rezultă din art. 316 din codul civil italian. Întrucât intențiile pârâtei de a petrece doar o perioadă limitată de timp în România împreună cu minora s-au transformat în hotărârea de a se stabili definitiv în țară și de a intenta acțiunea de desfacere a căsătoriei, cu care a învestit instanța română, deplasarea minorei din data de 26.09.2012 și refuzul de a o înapoia la reședința obișnuită din Italia au caracter ilicit, în sensul CH 1980. 
Nu a putut fi reținută susținerea pârâtei în sensul că reședința obișnuită a minorei ar fi în România, chiar dacă ulterior deplasării, pârâta și-a stabilit domiciliul în România și părțile au petrecut o perioadă mare de timp și în România. 
Stabilirea domiciliului unuia dintre părinți în alt stat, survenită după momentul deplasării, nu prezintă relevanță pentru determinarea reședinței obișnuite a copilului a cărui înapoiere se solicită. 
Atât din perspectiva Convenției de la Haga, cât și în optica Regulamentului  2201/2003, direct aplicabil în statele membre UE, noțiunea de reședință obișnuită, deși nu este în mod expres definită, impune a avea în vedere intenția părților de a se stabili într-un anumit stat, intenție concretizată prin elemente factuale. Anterior deplasării din septembrie 2012, reședința statornică, obișnuită a minorei F.N. a fost în Italia, unde a locuit alături de părinții săi; imobilul ce a constituit domiciliul comun din Italia a fost achiziționat, astfel cum însăși pârâta afirmă și dovedește, în timpul căsătoriei de către ambii soți, în regim de comunitate legală a bunurilor; reclamantul deține un loc stabil de muncă în acest stat, minora a frecventat regulat cursurile preșcolare (grădinița din Priverno), ”comportamentul asumat de ambii părinți în raport cu cadrele didactice fiind de colaborare și participare activă”, astfel cum rezultă din ancheta socială efectuată de autoritățile locale italiene Împrejurarea că părțile veneau deseori în România, la rudele pârâtei, relevă atât prin frecvență cât și prin durată caracterul de vizite al acestor deplasări, obișnuite în cadrul unor relații familiale firești, și nu denotă integrarea minorei în mediul din România, ce ar împiedica înapoierea acesteia în Italia în condițiile art. 12 din Convenție.
Ca și excepție de la regula înapoierii imediate a minorilor, pârâta invocă de asemenea dispozițiile art. 13 alin. 1 lit.b din Convenție, și anume că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă. 
Tribunalul a constatat că pârâta nu a dovedit în ce ar consta riscul grav la care ar fi expusă minora ca urmare a înapoierii sale în Italia.
Drept urmare, instanța a apreciat că nu este în interesul copilului ca acesta să nu fie înapoiată la reședința obișnuită, o hotărâre în acest sens echivalând cu legalizarea unei situații de fapt injustă generată de mama pârâtă care a decis, unilateral, deplasarea minorei în România și neînapoierea sa la reședința obișnuită din Italia, substituind, astfel, forului reședinței copilului, forul ales de aceasta. 
Împrejurarea că pârâta a obținut în România o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit locuința copilului la mamă nu înlătură caracterul ilicit al reținerii, atâta vreme cât hotărârea invocată de pârâtă instituie o măsură provizorie și nu definitivă, iar dosarul având ca obiect divorț și stabilirea autorității părintești aflat pe rolul instanței române a fost suspendat în temeiul art. 16 din Convenție. 
Reținând toate cele ce preced, Tribunalul a admis cererea de înapoiere a copilului la reședința obișnuită din Italia, și în temeiul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004, a fixat termen pentru executarea obligației de înapoiere 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi civile de 2.500 lei (RON). 
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâta D.I.S. criticând sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că hotărârea apelată este pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a legii și, totodată, este rezultatul unei interpretări eronate atât a situației juridice cât și a materialului probator administrat în cauză. 
Apreciază apelanta că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga, întrucât intenția pârâtei nu a fost acea de a despărți fetița de tatăl său, împrejurare ce se prezuma prin însăși demersul făcut de către aceasta în justiție având ca obiect juridic divorț și exercitarea autorității părintești de către ambii părinți. 
De asemenea, intimatul reclamant nu a făcut dovada respectării prevederilor art. 15 din Convenție, solicitând înapoierea minorei în Italia fără a exista o hotărâre a unei instanțe sau autorități din Italia din care să reiasă caracterul ilicit al deplasării. 
Împrejurarea că părțile veneau deseori în România, la rudele apelantei – pârâte, relevă atât prin frecvență cât și prin durata caracterul de vizite al acestor deplasări, obișnuite în cadrul unor relații familiale firești, și denotă integrarea minorei în mediul din România. 
Instanța de fond a interpretat  greșit dispozițiile art.12 alin.1 și 2 din Convenția de la Haga, din interpretarea căruia rezultă că integrarea copilului în noul mediu se prezumă așa cum rezultă din probele administrate cu respectarea principiului privind interesul superior al copilului, astfel că integrarea este reglementată ca o excepție de la regula înapoierii. 
Împrejurarea că apelanta – pârâtă a obținut în România o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit locuința copilului la mamă, înlătură în opinia apărării, caracterul ilicit al reținerii, și se prezumă ca o altă instanță judecătorească din România, în interesul superior al copilului, deși cunoștea situația de fapt a părților, a considerat că primează rolul mamei în viața copilului și cu siguranță, dacă cele două ar fi despărțite fetița ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic cu consecințe deosebit e grave. 
Deci, instanța de fond în mod greșit a analizat textul convențional, având la bază doar o simplă calculare a termenului de un an, fiind lipsită de relevanță în opinia sa integrarea minorei în noul său mediu, și fără să primeze interesul superior al copilului. 
Această analiză superficială a instanței de fond, produce consecințe deosebit de grave prin expunerea minorei la un pericol fizic și psihic odată cu înapoierea copilului în Italia.
Astfel, consideră că soluția pronunțată la fond poate avea influențe deosebit de grave față de minoră prin ignorarea rolului deosebit pe care o mamă îl are în viața și creșterea unui copilul minor. 
Administrarea probatoriului în fața instanței de fond a relevat în opinia apărării, faptul că tatăl, din prisma ocupației pe care o are, nu poate fi prezent în viața minorei, o parte însemnată din timpul zilei, iar bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calitățile și nu pot oferi garanții cu privire la creșterea, educarea și pregătirea profesională a fetiței. 
Din acest motiv, luarea unei măsuri care să scoată minora din sfera mediului stabil în care crește și se dezvoltă și din preajma persoanei care a vegheat mereu asupra creșterii și educării sale, trebuie motivată și argumentată în mod temeinic, pe aspectele obiective de facto și de jure, lucru pe care instanța de fond nu l-a făcut în cuprinsul sentinței apelate. 
La data de 5.03.2014, intimatul F.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul că, în mod corect, instanța de fond a constatat că deplasarea minorei este ilicită, în condițiile art. 3 din Convenția de la Haga, iar între momentul deplasării copilului și introducerea cererii înaintea autorității judecătorești a statului unde se află copilul nu a trecut mai mult de 1 an, astfel încât nu se impune luarea în considerare a factorilor privind integrarea copilului în noul său mediu. 
În ceea ce privește situația de excepție reglementată de art. 13 din Convenția de la Haga arată că apelanta nu a dovedit și nu poate dovedi împrejurarea că prin înapoierea minorei în mediul său obișnuit ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic. 

S-a procedat la ascultarea în cameră de consiliu a minorei, în prezența unui psiholog din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sect. 5 București, respectiv psiholog Chicaș Ruxandra Giorgiana. 
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelul este nefondat.

Codul civil italian stabilește că ambii părinți exercită autoritatea părintească asupra copilului până la majoratul acestuia sau până la obținerea capacității juridice depline. Astfel, dispozițiile art.316 și 317 bis din Codul civil italian prevăd că „părinții au drepturi și obligații comune cu privire la copiii minori” și „exercitarea autorității părintești revine împreună celor doi părinți dacă locuiesc împreună”. Ca atare, potrivit legislației Republicii Italiene privind exercitarea autorității părintești, deciziile în privința copiilor minori trebuie luate de comun acord. Pe de altă parte, Noul Cod civil român stipulează, în articolul 397, că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispozițiile legii speciale privind protecția minorilor reglementează faptul că minorul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. 
Curtea apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acțiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecință, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite. 
Procedând, în continuare, la analiza circumstanțelor particulare ale speței, din perspectiva acestor dispoziții relevante și a ansamblului probator administrat în cauză, Curtea reține că deplasarea minorei F.N. în România s-a realizat cu acordul tatălui reclamant, astfel încât nu poate fi vorba de o deplasare ilicită, însă neînapoierea acestuia s-a produs în condițiile în care apelanta, mama copilului, a refuzat să revină împreună cu minorul la reședința lui obișnuită din Italia, ceea ce conduce, prin această acțiune ilicită, la afectarea dreptului la viață de familie, garantat de art.8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. 
Potrivit art. 4 din Convenția de la Haga din 1980, convenția se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea, iar aplicarea sa încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani. 
Probele administrate în cauză dovedesc că, anterior deplasării în România, reședința obișnuită a minorului se afla în Italia – Priverno. 
În acord cu instanța de fond, Curtea reține că hotărârea judecătorească – sentința civilă nr. 1596/22.02.2013 pronunțată de Judecătoria sect. 5 București, în dosarul nr. 28533/302/2012 – prin care s-a stabilit, în mod provizoriu, locuința minorei la domiciliul reclamantei, nu înlătură caracterul ilicit al reținerii. 
Apelanta a arătat că și anterior deplasării minorei din Italia era singura implicată în creșterea minorei, în timp ce tatăl copilului era angajat, iar din prisma ocupației pe care o are, nu poate fi prezent în viața minorei o parte însemnată din timpul zilei, arătând că bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calitățile și nu pot oferi garanții cu privire la creșterea, educarea și pregătirea minorei. 
Curtea reține, pe de o parte, că apelanta nu a făcut dovada afirmațiilor sale referitoare la situația intimatului. În fond, tribunalul a constatat că nu a fost susținută și, deci, dovedită incidența în cauză a dispozițiilor art.13 alin.1 lit.b din Convenție, text ce instituie o excepție de la regula înapoierii, nefiind afirmate de mama pârâtă  fapte ale tatălui care, îndreptate în mod nemijlocit asupra copilului, să constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-l expune pe acesta unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice chip să-l situeze într-o situație intolerabilă. 
Cum în apel nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă aspecte de natură a determina autoritatea judiciară competentă să refuze să dispună înapoierea minorei în Italia, la reședința sa obișnuită, Curtea nu poate identifica vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusă dezvoltarea fizică și psihică a minorei în cazul în care aceasta s-ar întoarce la domiciliul actual al tatălui său. 
În ceea ce privește împotrivirea minorei la înapoiere, Curtea reține că, fiind ascultată în Camera de Consiliu la data de 02.06.2014, minora a arătat că nu dorește să se întoarcă în Italia, fără a expune un motiv rațional și pertinent pentru care se opune înapoierii. 
Din faptul că minora a răspuns în mod autentic și spontan întrebărilor puse de Curte, rezultă că cele relevate denotă influența pe care apelanta a exercitat-o asupra minorei, pentru a induce opoziția la înapoierea în Italia, astfel încât opinia minorei nu este exprimată în mod liber și conștient, minora dorindu-și în continuare să locuiască cu ambii părinți, ori acest lucru s-a întâmplat anterior deplasării în România. 
Deși în speță nu se regăsește ipoteza art.12 alin.2 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, care dă posibilitatea instanței să refuze înapoierea copilului care s-a integrat în noul său mediu, întrucât cererea de înapoiere a fost formulată la mai puțin de 1 an de la reținerea ilicită a copilului de către apelantă, adaptarea minorei la noul mediu din România prezintă relevanță pentru a înțelege modul în care aceasta și-a exprimat opinia cu privire la înapoiere.
Rezultă de aici că minora s-a adaptat numai în mod aparent noului mediu de viață din România, în plan psihologic traversând o perioadă confuză, minora dorindu-și, în continuare să locuiască cu ambii părinți. Din aceste motive, Curtea apreciază că minora nu prezintă vârsta și gradul de maturitate care fac necesar a se ține seama de opinia sa nefiind incidente prevederile art.13 alin.2 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980.

Pentru considerentele deja expuse, apreciind că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, Curtea, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – pârâtă Dumitru Ioana Simona, împotriva sentinței civile nr.2068 din 11.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr.26979/3/2013, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor. Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru reclamantul F.A. și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sector 5 București.

Titlu: Inregistrare stare civila;

Tip speță: Sentință civilă;

Număr speță: 869;

Data speță: 27.03.2013;

Conținut speță: Înregistrare de stare civilă

Cu nr.X din 22.01.2013 s-a inregistrat cererea prin care reclamanta H L, a chemat în judecată Primaria B. Oficiul de stare civila solicitând instanței ca prin hotararea ce o va pronunța să dispună completarea actului de căsătorie 91 din 28 aprilie 1999 existent la Primaria B și certificatului de căsătorie seria CB nr.X, în sensul că la rubrica numele și prenumele tatălui soției să se înscrie numele și prenumele tatălui I G care din eroare nu a fost completat. Motivând cererea reclamantul a susținut că prin declarația dată la Notariatul de stat jud. V, autentificata cu nr.2482 din 25 sept.1973 a fost recunoscută de tatăl ei I G. În baza recunoașterii în actul de naștere nr. 1581 din 28 august 1968 și certificatul de naștere seria NV, nr.X emise de Primaria B, la numele tatălui a fost înscris I G. Cand s-a căsătorit, în actul de căsătorie 91 din 28 aprilie 1999 și certificatul de căsătorie seria CB nr.X, nu a fost înscris la numele și prenumele tatălui soției, numele tatălui său I G. A depus în proba copie de pe certificatul de naștere seria NV nr.X, cartea de identitate, copie de pe certificatul de căsătorie seria CB nr.X, copie de pe declarația dată la Notariatul de stat jud. V, autentificată cu nr.2482 din 25 sept.1973 de I G, copie de pe livretul de familie.

La cererea instanței Serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor B, a comunicat cu adresa nr.44 127 din 20.03.2013, faptul că numita H L, fiica lui G și E, născută la data de 16 august 1968, în municipiul B, jud. V, cu domiciliul în B, str. V V, X, jud. V, s-a căsătorit la data de 28 aprilie 1999, în localitatea B cu H C. La data nașterii reclamantei, mama acesteia nu era căsătorită iar copilul a fost declarat pe numele mamei, eliberandu-se certificatul de naștere seria N4, nr.0081107, în care la rubricile numele și prenumele tatălui este barat cu o linie, certificat care a fost prezentat de H C, la data încheierii căsătoriei,28.04.1999.

Prin declarația de recunoaștere nr. 24537 din 08.10.1973, numitul I G a recunoscut paternitatea minorei. Mențiunea a fost facută pe actul de naștere nr.1581 din 28.08.1968, din oficiu, fară a se elibera un nou certificat de naștere potrivit modificărilor intervenite.

La data de 09.08.2006 reclamanta H L a solicitat eliberarea unui nou certificat de naștere și s-a eliberat certificatul de naștere seria NV, nr.X unde la rubrica numele și prenumele tatălui a fost trecut numele și prenumele tatălui I G așa cum este corect. A solicitat să se procedeze la completarea actului de căsătorie 91 din 28.04.1999 în sensul că la numele și prenumele tatălui soției să se menționeze I G. În baza investigațiilor efectuate de Serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor B și a actelor depuse instanța reține că susținerile reclamantei sunt dovedite. Neînregistrarea în actul de căsătorie a numelui și prenumelui tatălui soției este consecința prezentării de către reclamantă în momentul încheierii căsătoriei a unui certificat de naștere conform cu modificările ivite în actul de naștere ca o consecință a recunoașterii paternității de către tatăl reclamantei I G.

Potrivit art. 100 din Noul cod civil (1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive.(2) Rectificarea actelor de stare civila și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziției primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă. (3) Starea civila poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească ramasă definitivă. (4) Hotărârea judecătoreasca prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară. In temeiul art. 101 Cod civil înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă- Anularea, completarea, modificarea și rectificarea unui act de stare civila sau a unei mențiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească ramasă definitivă ori, după caz, prin dispoziție a primarului, se înscriu numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanța care s-a pronunțat ultima asupra fondului.

Titlu: Cerere încuviințare schimbare nume. Netemeinicie. Stabilirea anterioară a filiației față de ambii părinți;

Tip speță: Sentință civilă;

Număr speță: 1701;

Dată speță: 20.04.2012;

Domeniu asociat: Minori

Potrivit art. 450, alin. 3 cod civil în cazul în care copilul și-a stabilit filiația în același timp față de ambii părinți, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 449 alin. 2 și 3. În alin. 2 al art. 449 cod civil se prevede că dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite, numele se stabilește prin acordul părinților și se declară odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă iar in alin. 3 al aceluiași articol se prevede că în lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotăraște și comunică de îndată hotărarea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea. 
     Din certificatul de naștere al minorului –fila 8  reiese că acesta și-a stabilit concomitent filiația față de ambii părinți, respectiv față de mama D. F. A.  și față de tatăl B. A. V., părinții înțelegându-se ca fiul lor să poarte numele de familie al mamei, respectiv D. 
Instanța constată așadar că acțiunea nu se încadrează în dispozitiile art 499 alin 3 cod civil , deoarece părinții minorului s-au înțeles în momentul în care au declarat nașterea la serviciul de stare civilă , care va fi numele copilului, respectiv D. 
     Astfel că în temeiul celor arătate instanța constată că nu se poate solicita încuviințarea instanței ca minorul să poarte un alt nume, deoarece acestuia i-a fost stabilit un nume în mod legal, și o eventuală schimbare a numelui se poate solicita numai în procedura administrativă reglementată de OG 41/2003. 
Prin cererea înregistrată sub nr. reclamanții B. A.-V. și B. F. A., au solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâta Primăria V. de M., să încuviințeze ca minorul  D.R.C., să poarte pe viitor numele tatălui său, pentru a se numi B. R. C. 
În motivarea cererii se arată că reclamanții au trăit în concubinaj, rezultând  minorul  R.C. 
Ulterior, în data de 6 iunie 1999 au încheiat căsătoria la Primăria comunei D., urmând ca aceștia să poarte numele de B. Reclamanții  solicită ca minorul să poarte numele  de ” B.” și

să se facă cuvenita mențiune în actul constatator al nașterii sale, nr. 594/15.12.1998 la Registrul de stare civilă al Primăriei orașului V. de M., jud. Prahova. 
În drept, se invocă dispoz. art.64 C. fam. 
În sprijinul și dovedirea cererii s-au depus la dosar copia certificatului de căsătorie, copia certificatului de naștere al minorului, copiile C.I. ale părților din proces și chitanța privind achitarea taxei judiciare de timbru. 
Examinând actele și lucrarile cauzei instanța constată urmatoarele 
      Potrivit art 450 alin 3 cod civil în cazul în care copilul și-a stabilit filiația în același timp față de ambii părinți, se aplică în mod corespunzător dispozitiile art  449 alin 2 si 3 . În alin. 2 al art 449 cod civil se prevede că dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite, numele se stabilește prin acordul părinților și se declară odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă iar în alineatul 3  al aceluiași articol se prevede că în lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea. 
      Din certificatul de naștere al minorului –fila 8  reiese că acesta și-a stabilit concomitent filiația față de ambii părinti, respectiv față de mama D.F.A. și față de tatăl B. A.V., părinții înțelegându-se că fiul lor să poarte numele de familie al mamei, respectiv Darac. 
Instanța constată așadar că acțiunea nu se încadrează în dispozitiile art. 499 alin. 3 cod civil  deoarece părinții minorului s-au înteles în momentul în care au declarat nașterea la serviciul de stare civilă, care va fi numele copilului, respectiv D. 
    Astfel că în temeiul celor arătate instanța constată că nu se poate solicita încuviințarea instanței ca minorul să poarte un alt nume, deoarece acestuia i-a fost stabilit un nume în mod legal, și o eventuală schimbare a numelui se poate solicita numai în procedura administrativă reglementata de OG 41/2003. 
     Instanța apreciază totodată că chiar dacă în prezent părinții minorului poartă același nume deoarece s-au căsătorit, aceasta nu înseamna că numele minorului stabilit în mod legal atunci când a fost declarată nașterea la serviciul de stare civila, poate să fie schimbat printr-o altă modalitate decât procedura administrativă. 

Concluzii

În concluzie importanța temei este evidențiată de faptul că persoana fizică participă de-a lungul vieții la nenumărate raporturi juridice civile, drept urmare este necesară identificare acesteia. Identificarea se realizează pe baza atributelor de identificare.

În lucare sunt prezentate principalele atribute de identificare a persoanei fizice: nume, domiciliu și reședință, stare civilă, subliniindu-se definițiile, caracterele juridice, modul de dobândire, schimbarea, modificarea sau felul atributelor în funcție de caz.

Cu ajutorul atributelor de identificare se realizează identificare persoanei fizice care apare ca o necesitate, deoarece prin aceasta se evită confuziile care ar putea să intervină între diferitele persoane. Trebuie să existe o evidență a persoanelor fizice care iau parte la raporturile de drept civil, precum este necesară și individualizarea persoanei în cadrul familiei din care face parte. Prin urmare interesul ca persoana fizică să poată fi individualizată este atât al societății, cât și al individului în raport cu familia ori al familiei în raport cu individul.

Prin urmare, scopul lucrării este de a prezenta principalele atribute de identificare a persoanei fizice cu scopul de a evidenția importanța identificării persoanei fizice în cadrul societății.

Tema abordată este una cu o însemnătate deosebită întrucât persoana fizică trebuie să se identifice în toate momentele vieții pentru a se putea realiza astfel o distincție între aceasta și o altă persoană.

O informație importantă referitoare la atributele de identificare a persoanei fizice este aceea că ele nu au un fond material, bănesc și cuprind caractere specifice. Prin urmare, este necesar să cunoaștem faptul că atibutele de identificare se caracterizează prin: îndatorirea, care se incumbă tuturor persoanelor, de a nu leza realizarea lor; imposibilitatea de a fi cedate; imposibilitatea pierderii lor prin nefolosință, precum și a dobândirii prin folosința îndelungată; dreptul tuturor persoanelor de a se caracteriza pe baza acestora etc.

Un aspect esențial este acela că persoanei fizice i se recunoaște dreptul la protejarea atributelor de identificare în situația lezării lor, prin urmare aceasta se poate adresa instanței care restabilește situația inițială.

Este important de reținut faptul că persoana fizică se individualizează cu ajutorul tuturor atributelor de identificare, prin urmare mijloacele de identificare sunt interdependente.

Astfel persoana fizică va purta un nume care o va desemna, va avea un domiciliu și eventual o reședință care o va plasa în spațiu și o stare civilă determinată de actele de stare civilă în care vor fi consemnate anumite calități ale persoanei: sexul, data nașterii, locul nașterii, căsătorit, celibatar, văduv, etc.

Atributele de identificare reprezintă drepturi ale persoanei fizice cum ar fi dreptul de a purta un nume, de avea un domiciliu și facultativ o reședință, de a se individualiza prin intermediul stării civilă. Pe de altă parte trebuie să reținem ca persoana fizică are și obligația de stabilire a unor atribute de identificare, cum ar fi domiciliul, dat fiind faptul că legea statuează faptul că orice persoană are un domiciliu.

Un alt aspect important care trebuie menționat este reprezentat de posibilitatea ofițerului de stare civilă de a repinge realizarea unor înregistări de stare civilă care vizează prenume ridicole. Aici sunt vizați în special cetățenii români de etnie rromă care beneficiind de libera alegere a prenumelui, asemenea tuturor celorlalți cetățeni, alegeau drept prenume al copilului nume ale unor țări, ale unor mărci înregistrate (de mașini, articole sportive), nume ale unor persoane celebre . Sunt cunoscute și cazuri în care numele de familie ale unor persoane publice au fost alese de către părinți și înregistrate ca prenume al copilului. Prin urmare în cadrul Noulul Cod civil este prohibită înregistrarea unor prenume care frizează ridicolul.

De asemenea, o situație cu care se confruntă dreptul civil este legată de uzurparea numelui și utilizarea abuzivă a numelui. Uzurparea presupune purtarea numelui de familie al unei alte persoane, nume dobândit în mod legal. Pe de altă parte utilizarea abuzivă vizează creația artistică, adică preluare unor nume de către autorul unei opere literare. Aceste situații implică în general preluarea unor nume cunoscute. Diferența dintre cele două concepte o face caracterul permanent al situației, care în cazul utilizării abuzive vizează doar situații anume.

Nu în ultimul rând este esențial de reținut faptul că legea stabilește atât situațiile de stabilire a atributelor de identificare, dar și de schimbare și modificare a acestora în condițiile legii.

Bibliografie

1. Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Pro Universitaria, București, 2012

2. Ciochină Barbu Ioan, Drept civil. Persoanele, Ed. PIM, Iași, 2012

3. Ciochină Daniela, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2014

4. Chelaru Eugen, Drept civil.Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2012

5. Diaconu Constantin, Firică Cristian, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universitaria, Craiova, 2011

6. Fărcaș Augustin Vasile, Fărcaș Nicoleta, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2012

7. Lupan Ernest, Sztranyiczki Szilárd, Persoanele în concepția Noului Cod Civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012

8. Merișescu Anica, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012

9. Mureșan Mircea, Fildan Sorin, Mihnea Ioana, Tăut Ioan Liviu, Elemente de drept civil, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2011

10. Prescure Titus, Matefi Roxana, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012

11. Reghini Ionel, Diaconescu Șerban, Vasilescu Paul, Introducere în drept civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

12. Sache Neculaescu, Livia Mocanu, Gheorghe Gheorghiu, Ilioara Genoiu, Adrian Țuțuianu, Instituții de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012

13. Spasici Camelia, Introducere în drept civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

14. Tănase Adrian-Relu, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012

15. Trușcă Petrică, Trușcă Andrada Mihaela, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2013

16. Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, Drept Civil. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2013

17. Ungureanu Carmen Tamara, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012

18. Ungureanu Carmen Tamara, Afrăsinie Mădălina, Cigan Dana Margareta, Eftimie Marius, Irinescu Lucia, Păpureanu Mihaela, Florescu Eugenia, Târșia Andreea Corina, Voicu Corina, Frențiu Gabriela Cristina, Morozan Florina, Croitoru Mirela Steluța, Popa Ioan, Mirea Loreley, Podaru Ovidiu, Cosma Daniel Marius, Roșioru Eugen, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I. Art.1-195, Ed. Hamangiu, București, 2012

19. Legea 287/2009 privind Noul Cod civil, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011

20. Ordonanță nr.41 din 30 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 62/ 2 feb 2003

21. Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civila, Republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 339 din 18 mai 2012

22. http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1855

23. http://portal.just.ro/189/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=674

24. http://portal.just.ro/207/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=179