Aspecte Teoretico Practice Privind Procedura Contraventionala In Republica Moldova
TEZĂ DE LICENȚĂ
Aspecte teoretico – practice privind procedura contravențională în Republica Moldova
Cuprins
INTRODUCERE
1. ASPECTE DOCTRINARE PRIVIND PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
1.1. Istoricul conceptului contravențional
1.2. Reglementări internaționale privind procedura contravențională
1.2.1. Procedura contravențională în Ungaria
1.2.2. Procedura contravențională în Italia
1.2.3. Procedura contravențională în Franța
1.2.4. Procedura contravențională în Republica Moldova
2. CONȚINUTUL PROCESULUI CONTRAVENȚIONAL
2.1. Noțiuni generale și aspecte comparative privind fazele procedurii contravenționale
2.2. Faza de constatare a faptei contravenționale
2.3. Faza de examinare a cazului și emitere a deciziei asupra cazului
2.4. Faza de revizuire a cazului contravențional
2.5. Faza de executare a deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale
3. PROBLEME PRIVIND APLICAREA PROCEDURII CONTRAVENȚIONALE
3.1. Lacune ale Cărții a II-a Codului contravențional
3.2. Lacune privind aplicarea unor măsuri de asigurare a procedurii contravenționale
3.3. Discrepanțe privind înlocuire a amenzii contravenționale aplicate persoanei fizice de către agentul constatator
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Republica Moldova aspiră tot din ce în ce mai mult spre culmile unei democrații autentice conformându-se tuturor standardelor acceptate în plan internațional (regional) în conținutul cărora sunt proclamate drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Prin urmare, Legea fundamentală a statului (Constituția) dezvăluie tendința comunității spre statul democratic, drepturi, libertăți și demnitate umană, dreptate și pluralism politic.
În această ordine de idei, promovarea și respectarea drepturilor și libertăților omului trebuie să rămână o prioritate printre ansamblul complex de probleme care preocupă societatea. Numai prin asigurarea respectării drepturilor și libertăților fiecărui cetățean se poate garanta o temeinică soluționare a celor mai importante probleme cu care se confruntă societatea. În același timp este necesar de evidențiat faptul că pentru a garanta funcționarea unui sistem democratic este necesar ca orice cetățean să se simtă parte a acestui sistem, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Respectarea cerințelor de supunere legii impune stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru ilegal bine determinat, care configurează conținutul diferitor ramuri de drept. Încălcarea unei asemenea reguli de conduită determină aplicarea sancțiunii prevăzute de lege, intervenție ce nu poate avea loc decât prin desfășurarea unor acțiuni de către organele împuternicite în acest scop.
În această ordine de idei referindu-ne la materia contravențiilor putem menționa faptul că aceasta are o vechime considerabilă și o bogată tradiție juridico-istorică, iar ceea ce s-a schimbat dea lungul timpului a fost natura juridică a regimului contravențional.
Consecință directă a evoluției istorice ajunsă într-un anumit stadiu de organizare și dezvoltare, dreptul contravențional, după cum rezultă, este reclamat de dialectica vieții social-juridice.
Domeniul contravențional constituie, incontestabil, un domeniu cu implicații dintre cele mai profunde și mai complexe în viața de zi cu zi a cetățenilor și, implicit, în practica administrativă a autorităților cu atribuții în materie.
Până la intrarea în vigoare a noii legi contravenționale, Codul cu privire la contravențiile administrative (29.03.1985) a fost modificat și completat prin circa 130 de legi organice, motivate la rândul lor de noile realități social-economice și social-politice care persistă în Republica Moldova ca stat suveran și independent.
Deși prin adoptarea Codului contravențional s-a realizat una dintre sarcinile incluse în Programul de activitate pentru realizarea prevederilor Constituției și ale Concepției reformei judiciare și de drept în Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova № 219-XIII din 22.09.1994, considerăm că acest proces legislativ nu s-a încheiat și, respectiv, există motive întemeiate pentru a pune în discuție probleme importante cu privire la elaborarea și prezentarea propunerilor de legi ferendum.
Preocupările din ultimul timp cu privire la Codul contravențional ne îndeamnă la relevarea opiniei vis-a-vi de aspectele de drept și de fapt ridicate de practica judiciară în legătură cu interpretarea și aplicarea prevederilor acestui act normativ, dat fiind că la această dimensiune s-au acumulat și continue să se acumuleze diverse puncte de vedere, deseori controversate, toate orientate asupra încercărilor de sintetizare și ordonare a cunoștințelor teoretice și practice în vederea soluționării problemelor ce țin de realizarea acestei opere legislative.
Actualitatea temei
Reieșind din faptul că una dintre sarcinile fundamentale ale tânărului nostru stat – Republica Moldova – este apărarea valorilor naționale împotriva celor ce comit fapte antisociale, periculoase, cu caracter contravențional, în materie de realizare a sarcinii enunțate o contribuție substanțială o are știința juridică și practica judiciară referitor la soluționarea cauzelor contravenționale în baza contravențiilor.
Examinând literatura de specialitate a Republicii Moldova nu există un studiu amplu al cercetării reglementărilor și problemelor privitoare la procedura contravențională, deși importanța teoretică și practică a procedurii respective nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce întreaga activitate privind atragerea la răspundere pentru săvârșirea contravențiilor se situează în jurul ei, fapt ce ne-am propus spre studiere în prezenta lucrare.
Scopul și sarcinile lucrării
Scopul investigației este ca, în urma cercetării concepțiilor științifico-juridice, analizei legislației și reevaluarea contribuțiilor practice, de a face o sinteză științifică succintă, ce ar conține propuneri și argumente convingătoare pentru știința juridică, legislația națională și practică la compartimentul „Aspecte teoretico – practice privind procedura contravențională în Republica Moldova”.
Atingerea acestui scop a determinat trasarea și rezolvarea următoarelor sarcini:
– dezvăluirea noțiunii, structurii și principiilor procedurii contravenționale;
– cercetarea și argumentarea oportunității autonomizării procedurii respective cu perspectiva instituirii unei noi ramuri de drept – dreptul contravențional procesual;
– analiza practico-științifică a fazelor încorporate în procedura contravențională;
– elaborarea propunerilor concrete și recomandărilor practice menite să cizileze și să perfecționeze activitățile din cadrul procedurii respective, în vederea consolidării drepturilor constituționale ale persoanei.
Noutatea științifică. Autorul a debutat cu o investigație complexă, teoretico-aplicativă a aspectelor ce ține de participanții la procesul contravențional Luînd în considerație gradul de studiere a diferitor aspecte ale subiecților procesului contravențional, noutatea științifică a rezultatelor obținute este determinată atît de caracterul temei alese, devenind o contribuție temeinică la studierea aprofundată a dispozițiilor legale în materie de drept, cît și prin modul de abordare a cercetării acesteia din punctul de vedere științific.
Inovația științifică rezidă și în recomandările științifice, elaborate de autor în rezultatul investigațiilor întru evitarea și lichidarea golurilor în legislație.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării
În prezenta lucrare întitulată „Aspecte teoretico – practice privind procedura contravențională în Republica Moldova” am luat ca punct de reper și ca bază de referință prevederile Codul contravențional al Republicii Moldova, Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Legea „Cu privire la poliție”, Legea „Cu privire la organizarea judecătorească”, Legea “Cu privire la Procuratură”, etc. La fel pentru a reda problematica abordată conform literaturii de specialitate am consultat un șir de monografii, tratate, manuale, cursuri cum ar fi: S. Furdui ,Drept contravențional; Iorgovan A., Tratat de drept administrativ; Preda M., Tratat elementar de drept administrativ român; M. Orlov, Răspunderea în dreptul administrativ; Victor Guțuleac, Tratat de drept contravențional; A.Țiclea, Răspunderea contravențională, etc.
Cercetarea problemei în cauză se bazează pe studierea materialului doctrinar, teoretic și normativ – legislativ.
Ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică (analiza și sinteza), metoda istorică și sistematică.
Gradul de cercetare constituie lucrările savanților care au abordat tematica dată.
Structura lucrării
Structura tezei este determinată de scopurile, sarcinile și obiectul cercetării, de cercul problemelor abordate de nivelul și gradul de studiere a lor în teoria juridică. Lucrarea este formată din: întroducere, 3 capitole, 10 paragrafe, 4 subpuncte, concluzie și bibliografie.
1. ASPECTE DOCTRINARE PRIVIND PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
1.1. Istoricul conceptului contravențional
De la debutul instituției contravenției și pînă în prezent, reglementările în materie contravențională au fost constante în menținerea ilicitului contravențional în sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale și relațiile sociale proteguite de lege.
Elementul supus structurării – creînd dificultăți de configurare a identității răspunderii contravenționale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică – a fost natura juridică a regimului contravențional. Din acest punct de vedere, materia contravențională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative din domeniul penal, în sfera abaterilor, avînd un caracter administrativ. Această translație, deși a menținut unele apropieri și similitudini cu instituții aparținînd dreptului penal, a impus definirea – din punctul de vedere al ramurii de drept aparținătoare: dreptul administrativ – a conceptului de contravenție și a răspunderii contravenționale, întreprindere nelipsită de dificultăți, avînd în vedere specificitatea răspunderii administrative asimilatoare, precum și a posibilelor identități cu abaterea administrativă.
Fapta contravențională, ca formă de ilicit distinct, își are originea în dreptul penal, și anume în imprimarea tripartită a ilicitului penal: crime, delicte și contravenții. După cum menționează prof. V.Dongoroz: “diviziunea tripartită cunoscută în vechiul drept penal francez de la 1791 și în cel din Brumar anul IV, apoi, prin menținerea ei în Codul penal francez de la 1810, ea și-a făcut drum în mai toate legiuirile penale europene și extraeuropene”. Drept criteriu principal de delimitare a acestor trei categorii de fapte ilicite a servit gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare și, respectiv, sancțiunea corespunzătoare acestora.
Susținem opinia reprezentantei doctrinei naționale de drept administrativ și de drept contravențional, Maria Orlov, precum că nu putem vorbi despre o teorie proprie țării noastre în materie de ilicit administrativ sau contravențional în plan istoric, dat fiind faptul că, pînă la 27.08.1991, Republica Moldova nu a existat ca stat independent, cu o legislație proprie sau, cel puțin, cu o școală (doctrină) proprie în materie de drept administrativ. Aceasta nu înseamnă, însă, că în anumite perioade ale istoriei Basarabia s-a aflat în afara oricăror dezbateri teoretice sau reglementări juridice asupra faptelor contravenționale.
În plan istoric, pînă în anul 1918, contravențiile erau reglementate juridic în legislația penală a Rusiei țariste, legislație care era aplicabilă și în Basarabia între anii 1918 și 1940. Basarabia reunită cu România a cunoscut o reglementare juridică a contravențiilor prin Codul penal român din 1865 și cel din 1936, care califică infracțiunile în crime, delicte și contravenții. În perioada postbelică, rolul principal la formarea legislației administrativ-contravenționalspunzătoare acestora.
Susținem opinia reprezentantei doctrinei naționale de drept administrativ și de drept contravențional, Maria Orlov, precum că nu putem vorbi despre o teorie proprie țării noastre în materie de ilicit administrativ sau contravențional în plan istoric, dat fiind faptul că, pînă la 27.08.1991, Republica Moldova nu a existat ca stat independent, cu o legislație proprie sau, cel puțin, cu o școală (doctrină) proprie în materie de drept administrativ. Aceasta nu înseamnă, însă, că în anumite perioade ale istoriei Basarabia s-a aflat în afara oricăror dezbateri teoretice sau reglementări juridice asupra faptelor contravenționale.
În plan istoric, pînă în anul 1918, contravențiile erau reglementate juridic în legislația penală a Rusiei țariste, legislație care era aplicabilă și în Basarabia între anii 1918 și 1940. Basarabia reunită cu România a cunoscut o reglementare juridică a contravențiilor prin Codul penal român din 1865 și cel din 1936, care califică infracțiunile în crime, delicte și contravenții. În perioada postbelică, rolul principal la formarea legislației administrativ-contravenționale i-a revenit teoriei juridice sovietice.
În legislația sovietică, chiar de la crearea URSS, contravențiile au fost scoase din sfera faptelor penale, fiind calificate drept abateri de natură administrativă. Natura administrativă a contravenției, precum și a răspunderii pe care o presupune săvîrșirea acesteia, este determinată de stabilirea ei prin acte normative emise, în parte, de către organele administrației de stat și sancționarea, de cele mai multe ori, tot de către organele administrației de stat.
Întrucît numărul abaterilor sancționate administrativ creștea considerabil, spre sfîrșitul anilor cincizeci ai sec.XX a fost necesară o limitare a sferei de aplicare a acestei forme de răspundere. Un rol decisiv în această privință l-a jucat Decretul Sovietului Suprem al URSS din 21.06.1961 “Cu privire la limitarea aplicării în continuare a amenzii în ordine administrativă”, prin care a fost redus numărul organelor împuternicite să stabilească amenda administrativă, numărul organelor și al persoanelor cu funcții de răspundere împuternicite să aplice această sancțiune, numărul abaterilor pentru care poate fi aplicată amenda, reducîndu-se și mărimea amenzii administrative. În afară de aceasta, a fost anulată sancționarea prin amendă administrativă a persoanelor juridice, amenda urmînd a fi aplicată direct persoanelor cu funcții de răspundere care, în virtutea obligațiilor de serviciu, trebuiau să ia măsuri pentru îndeplinirea normelor stabilite.
Cu toate aceste măsuri, în anii 1970-1980, în legislația administrativă sovietică existau peste 500 de acte normative prin care se stabileau abaterile administrative și regimul juridic de sancționare a lor. Acest fapt a determinat adoptarea unui act normativ de bază, care a format dreptul comun în materia contravențiilor. Ținîndu-se cont de originea penală a contravenției, legiuitorul a mers, probabil, pe calea codificării acestor fapte, preluînd o mare parte din principiile ce stau la baza codificării infracțiunilor.
Actul normativ inițial, în baza căruia s-a înfăptuit codificarea contravențiilor, a fost Legea URSS “Cu privire legislației administrative”, adoptată în 1982. Atunci toate republicile unionale au adoptat propriile coduri cu privire la contravențiile administrative, mai bine zis, a fost o reproducere directă a “Bazelor”, fără modificări esențiale.
Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova, adoptat la 29.03.1985, cu multiple modificări a fost în vigoare pînă la 31 mai 2009, moment din care a fost pus în aplicare Codul contravențional al Republicii Moldova, adoptat la 24 octombrie 2008.
Pentru a putea face o distincție mai profundă și argumentată între contravenție și celelalte categorii de fapte antisociale, se cere o analiză amplă a definițiilor ilicitului contravențional. De menționat că nici în doctrină, nici în legislație nu există unanimitate cu privire la definirea ilicitului contravențional. Reprezentantul doctrinei române, Corneliu Manda, conchide: contravenția, așa cum este ea definită în doctrină, reprezintă orice faptă contrară ordinii de drept, ea constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizate în societate, adică un ansamblu de acte ale omului sub controlul voinței și rațiunii sale.
Altfel spus, caracterul ilicit al faptei contravenționale există numai atunci cînd subiectul acțiunii umane a avut, în mod obiectiv, libertatea de a alege o conduită ce se înfățișează ca o acțiune socială negativă, în raport cu ordinea de drept.
Ceva mai tîrziu, același savant în următoarea lucrare vine, practic, cu aceeași definiție a contravenției.
Determinînd structura și conținutul juridic al definiției de contravenție, prof. Mircea Preda menționează: “Pentru a fi în prezența unei contravenții, sînt necesare unele condiții de îndeplinit: săvîrșirea unei fapte; pericolul social al faptei; vinovăția făptuitorului; prevederea faptei de către actul normativ”.
După Iulian Poenaru, contravenția este “fapta săvîrșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decît infracțiunea și este prevăzută și sancționată prin lege”.
Prof. Dumitru Brezoianu definește contravenția ca “o faptă antisocială, stabilită de lege, săvîrșită cu vinovăție de către o persoană fizică sau juridică”.
Caracterul ilicit al faptei contravenționale există numai atunci cînd subiectul acțiunii umane a avut, în mod obiectiv, libertatea de a alege o conduită ce se înfățișează ca o acțiune socială negativă, în raport cu ordinea de drept.
După cum menționează reprezentantul doctrinei ruse, prof. D.Bahrah, pentru dreptul administrativ este caracteristică neconcordanța dintre obiectul reglementat și cel ocrotit (se subînțelege prin sancțiuni “administrative”). Contravenția administrativă, consideră el, este o faptă ilicită de încălcare a normelor de drept administrativ, de drept civil, de dreptul muncii, ecologic și ale altor ramuri de drept ocrotite prin sancțiuni administrative.
Această afirmație poate fi înțeleasă în sensul că prin faptele contravenționale nu întotdeauna se încalcă un raport administrativ juridic, ci și raporturi de altă natură (patrimoniale, de muncă). Ilicitul contravențional nu este deci identic cu cel administrativ; totodată, el nici nu include întregul ilicit administrativ, care poate fi și administrativ-disciplinar, și administrativ-patrimonial.
În ceea ce privește definiția și conținutul juridic al contravenției, reprezentanții doctrinei autohtone sînt mai aproape de doctrina românească. Astfel, Sergiu Furdui susține: “contravenția, ca instituție fundamentală a dreptului contravențional, este un ansamblu de norme juridice care reglementează condițiile pe care trebuie să le întrunească o faptă ilicită pentru a fi apreciată drept contravenție”.
Reprezentanții doctrinei naționale din domeniul dreptului administrativ, M.Orlov și Șt.Belecciu, concluzionează: contravenția este o faptă ilicită, antisocială prevăzută de legislație, săvîrșită cu vinovăție și care prezintă pericol social mai redus decît infracțiunea.
O definiție mai amplă, care corespunde cerințelor realității obiective și înglobează elementele constitutive de bază, este dată de prof. Victor Guțuleac, care susține următoarele: “Contravenția este fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită, cu un pericol social mai redus decît infracțiunea, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la valorile sociale ocrotite de normele contravenționale materiale și pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa contravențională”.
Din definițiile analizate observăm că nu doar doctrinele juridice diferă una de alta, ci și opiniile savanților în limitele unei doctrine sînt diferite. Toți specialiștii din domeniu susțin însă necesitatea unei asemenea definiții nu numai în doctrină, ci și în legislație.
Considerăm că legiferarea definiției de contravenție este o problemă foarte importantă. Nu întîmplător, încă în anul 2003, savantul român M.A.Hotca a formulat întrebarea: “Este necesară oare o definiție legală a contravenției?”. La această întrebare au fost date diferite răspunsuri. De regulă, autorii occidentali, constată savantul, apreciază că o definiție legală a contravenției nu este necesară, deoarece destinatarii legii și practicienii nu au de-a face cu noțiunea generală de contravenție, ci cu fapte (contravenții), în special. Legile penale occidentale au urmat acest punct de vedere, lăsînd doctrinei atributul definirii generale a contravenției.
Susținem totalmente opinia acelor reprezentați ai doctrinei, care consideră că definiția legală generală a contravenției este importantă, deoarece constituie un instrument pe care practicienii îl folosesc în procesul de aplicare a legii contravenționale. Totodată, definiția legală a contravenției reflectă unele dintre principiile dreptului contravențional sau anumite laturi ale acestora.
De asemenea, cu ajutorul noțiunii generale a contravenției se poate delimita mai ușor sfera ilicitului contravențional de domeniul celorlalte specii de ilicit, adică sfera contravențiilor de cea a infracțiunilor, a delictelor civile, a abaterilor disciplinare etc. În această ipostază, definiția generală a contravenției servește drept criteriu și pentru legiuitor în opera sa de legiferare a contravențiilor. În fine, definiția generală a contravenției conține și reflectă unele principii fundamentale ale dreptului contravențional, și anume principiul legalității și cel al răspunderii contravenționale subiective.
Dezvoltarea legislației contravenționale și a științei dreptului contravențional în Republica Moldova a demonstrat deja că este deosebit de importantă formularea definiției de contravenție, care trebuie să conțină elementele principale de clasificare a acestei fapte antisociale.
Definirea faptelor contravenționale în Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova, adoptat la 29 martie 1985, și codificarea acestora au ușurat într-o mare măsură atît constatarea acestor fenomene, cît și procedura de aplicare a sancțiunilor față de făptuitor. Inițial, art.9 din Cod avea următorul conținut: “Contravenție (abatere) administrativă se consideră acțiunea sau inacțiunea ilicită, culpabilă (premeditată sau imprudentă), ce atentează la ordinea publică sau de stat, la proprietate, la drepturile și libertățile cetățenilor, la modul stabilit de administrare, pentru care legislația prevede răspundere administrativă”.
Ulterior, în urma unor modificări operate în legea contravențională, a apărut o nouă definiție a contravenției, și anume: “Contravenție administrativă se consideră fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită ce atentează la personalitate, la drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice, la proprietate, la orînduirea de stat și la ordinea publică, precum și alte fapte ilicite pentru care legislația prevede răspunderea administrativă”. Această definiție era evident litigioasă, deoarece nu lua în considerație unul dintre elementele de bază ale contravenției – vinovăția.
Noua Lege contravențională îndepărtează acest neajuns, stipulînd: “Constituie contravenție fapta – acțiunea sau inacțiunea – ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracțiunea, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul Cod și este pasibilă de sancțiune contravențională”.
În pofida faptului că în România, pînă în prezent, nu există o lege contravențională unică, reglementării juridice a fenomenului contravențional i-au fost consacrate multe acte juridice.
Conform art.1 din Legea nr.32/1968, contravenția este definită ca fiind “fapta săvîrșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decît infracțiunea și este prevăzută și sancționată prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în lege”.
Legea nr.32/1968 a fost modificată și completată prin numeroase acte normative, atît înainte, cît și după decembrie 1989, oricum, ea “devenise de mult timp necorespunzătoare, depășită în raport cu prevederile Constituției României din 1991, cu noile realități social-economice și cu principiile statului de drept”.
În consecință, prin Ordonanța Guvernului nr.2/2001 “Privind regimul juridic general al contravențiilor”, aprobată prin Legea nr.180/2002, se reglementează un nou regim contravențional, care “aduce multiple noutăți și modificări”, față de Legea nr.32/1968, printre acestea de o deosebită importanță fiind “reabilitarea principiilor juridice în abordarea fenomenului contravențional, definirea științifică a conceptelor esențiale ale răspunderii contravenționale și instituirea unui statut autonom al răspunderii pentru contravenții”.
Potrivit art.1 al Ordonanței Guvernului României nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor, “constituie contravenție fapta săvîrșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, prin hotărîre a guvernului ori prin hotărîre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului general al municipiului București”.
Observăm că legiuitorul român, spre deosebire de cel național, stipulează că contravenția (fapta ilicită contravențională) poate fi stabilită nu numai prin lege, ci și prin alte acte juridice ale autorităților publice. Considerăm că poziția legiuitorului român este mai corectă din cîteva considerente.
În primul rînd, potrivit Legii Republicii Moldova cu privire , acesta “ia măsuri de menținere a ordinii publice, realizează programe de stat privind combaterea criminalității”. În limitele unității administrativ-teritoriale, această sarcină rămîne pe seama consiliilor locale.
Potrivit legii respective, între competențele de bază ale consiliilor locale sînt determinate:
“f1) decide, în condițiile legislației în vigoare, asupra tăierii, defrișării arborilor și arbuștilor din spațiile verzi proprietate publică a unității administrativ-teritoriale și/sau asupra strămutării lor;
s1) adoptă regulile de întreținere a cîinilor, a pisicilor și a altor animale domestice;
x) contribuie, în condițiile legii, la asigurarea ordinii publice, adoptă decizii privind activitatea poliției municipale, a pompierilor și formațiunilor de protecție civilă de interes local, propune măsuri de îmbunătățire a activității acestora”.
Întru realizarea atribuțiilor nominalizate, atît guvernul, cît și organele administrației publice locale au nevoie de un mecanism juridic, inclusiv cel contravențional. Legea contravențională prevede însă că constituie contravenție doar atentarea cu vinovăție la “valorile sociale ocrotite de lege”. Considerăm că această prevedere este discutabilă, nu corespunde nevoilor organelor administrației publice centrale de ramură și celor locale în ceea ce privește mecanismul juridic de combatere a contravenționalității și este depășită.
În al doilea rînd, încadrarea juridică a multor fapte în condițiile normei materiale a Codului contravențional este imposibilă fără consultarea altei norme juridice. De exemplu, art.158 alin.(2) CC al RM prevede: “Plimbarea cîinilor sau altor animale în locuri publice – contrar regulilor aprobate prin decizie a autorității publice locale – se sancționează cu amendă de la 10 la 20 de unități convenționale”, în ceea ce privește sancțiunea pasibilă de aplicat, este clar. În ce mod însă va fi determinată latura obiectivă a făptuitorului acestui ilicit contravențional, dacă dispoziția acestei norme nu conține regulile respective?..
Constatăm că analiza juridică multilaterală și încadrarea corectă a faptei antisociale comise în limitele articolului concret din Legea contravențională servesc drept temei de aplicare corectă a răspunderii contravenționale. Totodată, este cunoscut faptul că o parte din contravențiile prevăzute în Codul contravențional au dispoziții de blanchetă și de aceea, pentru examinarea laturii obiective (caracterului atentării față de obiect), este necesar de a apela nu doar la legislația contravențională, ci și la alte acte normative.
1.2. Reglementări internaționale privind procedura contravențională
Procedura prin care este angajată răspunderea contravențională a unei persoane prezintă particularități semnificative de la un sistem juridic la altul. Probabil materia contravențională reprezintă domeniul în care întâlnim cele mai eterogene reglementări. în secolul al XlX-lea, în urma influenței Codului penal francez de la 1810, statele europene au inclus contravenția în domeniul penal, fie potrivit clasificării bipartite (delicte, contravenții), fie potrivit clasificării tripartite (crime, delicte, contravenții), ceea ce a însemnat, din punct de vedere procedural, că acestea erau judecate potrivit procedurii penale.
În anii 50 ai secolului trecut, în urma influenței sovietice, în statele din Estul Europei a intervenit un fenomen de dezincriminare a contravențiilor. Ca urmare a acestui fapt, procedura contravențională a fost considerată o procedură administrativă. Ea a fost deosebit de sumar reglementată în statele care au adoptat sistemul „legii cadru", fiind reglementată detaliat în statele care au adoptat sistemul codurilor contravenționale. Ulterior, statele din fosta Uniune Sovietică, state în care s-a adoptat, în prima fază, sistemul legii cadru de sancționare a contravențiilor, au adoptat sistemul Codurilor contravenționale, reglementând mai detaliat procedura contravențională. Această dezincriminare a fost aspru criticată în doctrină, arătându-se, pe bună dreptate că, în realitate, ea a avut drept unic scop realizarea unor statistici care să reflecte o scădere a infracționalității.
Totuși, în ultimii ani, în anumite state, a fost realizat un fenomen de „depenalizare" a contravențiilor. S-a afirmat că rațiunea depenalizării trebuie căutată într-o serie de considerații: în primul rând s-a readus dreptul penal la granițele sale naturale conservând sancțiunea penală pentru acele fapte care, în lumina valorilor sociale, cer o consecință, care este aplicarea unei sancțiuni criminale, ce trebuie să prezinte cerința indispensabilității; în al doilea rând, sunt rațiuni de caracter practic, constând fie în exigențe de simplificare a procedurilor relative la fapte de joasă relevanță socială, fie în acelea de muncă a judecătorului penal cu finalitatea obținerii unei utilizări mai raționale a aparatului judecătoresc.
Pe de altă parte, fenomenul de depenalizare al contravențiilor a fost acceptat și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea s-a pronunțat în sensul în care Convenția nu poate fi interpretată ca opunându-se unei tendințe de dezin- criminare a unor fapte de o gravitate mai redusă. într-o altă decizie, s-a considerat că, datorită numărului mare de infracțiuni ușoare, un stat contractant poate găsi rațiuni suficient de convingătoare pentru a introduce un sistem prin care organele de jurisdicție să fie degrevate de obligația de a sancționa agfemenea fapte; statele sunt obligate însă, să permită persoanei interesate să atace actul de sancționare al autorității administrative în fața unei instanțe, care să prezinte toate caracteristicile unui tribunal independent și imparțial, așa cum apare conturată această noțiune în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De aceea, fenomenul firesc de depenalizare, care se produce in majoritatea sistemelor de drept în acest moment nu poate fi asemănat cu dezincriminarea forțată cea a avut loc în țările aflate sub influență comunistă.
În urma mutațiilor legislative realizate în a doua jumătate a secolului trecut întâlnim practic trei sisteme cu privire la procedura aplicabilă contravențiilor
Primul sistem este caracterizat de faptul că angajarea răspunderii contravenționale are loc întotdeauna în condițiile reglementate de procedura penală, exemplificat de Franța.
Al doilea sistem, adoptat de statele din Estul Europei, presupune ca procedura contravențională să fie reglementată prin coduri contravenționale sau prin legi cadru, procedura de tragere la răspundere a persoanei care comite o contravenție, fiind o procedură extrapenală.
În sfârșit, al treilea sistem reprezintă un amestec al primelor două. Astfel, unele contravenții sunt reglementate de Codul penal, iar sancționarea contravenienților se face conform procedurii penale, iar alte contravenții sunt constatate și sancționate după o procedură specială, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă. Acest sistem se aplică în Italia.
Vom prezenta în continuare caracteristicile procedurii contravenționale din aceste sisteme prin exemplificare. Astfel, cu privire la primul sistem vom analiza, pe scurt derularea procedurii contravenționale în Franța. Cu privire la al doilea sistem, aplicabil fji în țara noastră, vom prezenta, pe scurt, derularea procedurii contravenționale în Ungaria și Republica Moldova, urmând ca pentru exemplificarea ultimului sistem să evidențiem procedura contravențională italiană. Vom prezenta, pe scurt, și procedura aplicării amenzilor în dreptul comunitar, procedură care poate fi calificată de asemenea ca o procedură contravențională, atâta timp cât amenzile aplicate pentru nerespectarea regulamentelor comunitare au fost considerate sancțiuni contravenționale.
1.2.1. Procedura contravențională în Ungaria
În Ungaria, procedura contravențională este reglementată de Codul Contravențional, respectiv Legea nr. LXIX/1999.
Conform acestei legi, contravențiile sunt constatate de organe administrative pe baza reclamației unei persoane sau a sesizării din oficiu a agentului constatator. înainte de a încheia procesul-verbal de sancționare contravențională, autoritatea trebuie să audieze eventualul reclamant, precum și martorii. Dacă nu se poate stabili vinovăția contravenientului nu se mai încheie procesul-verbal. Împotriva procesului-verbal se poate formula plângere în termen de 8 zile. Legea maghiară consacră o competență teritorială alternativă, putând fi competente mai multe instanțe.
Conform articolului 52 din lege, contravenientul nu este obligat să-și probeze nevinovăția. Orice fel de mijloace de probă sunt admise, instanța putând administra și probe care nu au fost administrate în procedura administrativă, prealabilă încheierii procesului-verbal.
Hotărârea se pronunță în cel mult 30 de zile, fiind irevocabilă.
1.2.2. Procedura contravențională în Italia
În Italia, până în anul 1981, toate contravențiile erau considerate fapte penale, reprezentând al doilea grad al ilicitului penal, după delict. Prin Legea nr. 689/1981 majoritatea contravențiilor prevăzute în Codul penal au fost „depenalizate", această lege cuprinzând și reglementarea procedurii de constatare și sancționare a acestor fapte.
Practic, în Italia există două tipuri de contravenții: contravențiile prevăzute în legislația penală (Codul penal și legi penale speciale) care sunt supuse procedurii penale și contravențiile „depenalizate" care sunt sancționate după o procedură specială, cuprinsă în Legea nr. 681/1981.
Din punctul de vedere al prezentei lucrări, interesează doar procedura specifică, reglementată de legea specială, sens în care o vom prezenta foarte pe scurt.
Legea italiană dă posibilitatea constatării contravențiilor de către organe administrative printr-un înscris denumit proces- verbal, care trebuie să conțină anumite elemente prevăzute de lege. De asemenea, în lipsa unei stipulații contrare, „agentul constatator" este competent să aplice și sancțiunea prin procesul verbal. împotriva măsurilor dispuse prin procesul-verbal, persoana prezentă este obligată să formuleze imediat contestație. Dacă cel în drept să formuleze contestație nu este prezent poate face plângere în termen de 90 de zile de la comunicare, dacă locuiește în Italia sau în termen de 360 de zile dacă nu are reședința în Italia.
Persoana sancționată are posibilitatea ca, în termen de 60 de zile de la comunicarea procesului-verbal, să efectueze o „plată in măsură redusă", respectiv să evite tragerea la răspundere contravențională prin achitarea unei sume de bani corespunzătoare fie dublului minimului special, fie a unei treimi din maximul special al sancțiunii amenzii, în funcție de care prevedere îi este mai favorabilă în speță.
În măsura în care nu se efectuează „plata în măsură redusă", autoritatea competentă poate emite ordonanța care constituie titlu executoriu.
Conform articolului 22 al Legii nr. 689/1981, împotriva ordonanței prin care se stabilește amenda sau măsura confiscării ho poate face opoziție, în termen de 30 de zile, la instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit contravenția. Formularea opoziției nu conduce la suspendarea de drept a efectelor ordonanței, doar judecătorul putând dispune această suspendare, în cazuri temeinic justificate. Practic, în sistemul italian, Judecătorul este chemat să se pronunțe asupra răspunderii contravenționale, doar în ipoteza în care contravenientul nu acceptă să efectueze „plata în măsură redusă". în cazul majorității contravențiilor este competent judecătorul de pace, cu excepția anumitor materii date expres în competența tribunalelor. De asemenea, tribunalul este competent când amenda depășește o anumită sumă.
Sarcina probei aparține autorității, iar dispozițiile legii Hpeciale se completează cu normele Codului de procedură civilă. Judecătorul are prerogative extinse putând menține, modifica sau anula ordonanța. Sentința pronunțată nu este supusă apelului, ci doar recursului în casație.
1.2.3. Procedura contravențională în Franța
În Franța, chiar dacă se recunoaște posibilitatea unor organe administrative să stabilească contravenții prin acte administrative normative*, angajarea răspunderii juridice a persoanei care a săvârșit o contravenție are loc întotdeauna în condițiile Codului de procedură penală.
Astfel, toate contravențiile, cu excepția celor din clasa a V-a săvârșite de minori și contravențiilor referitoare la legislația muncii sunt judecate de către o instanță specializată – Tribunalul de Poliție, după o procedură specială, prevăzută în articolele 521-549 din Codul de procedură penală francez.
Procedura specială de sancționare a contravențiilor nu poate fi aplicată în situația în care partea vătămată citează direct „contravenientul" în fața Tribunalului de Poliție.
Codul prevede o competență alternativă, fiind competent atât tribunalul de poliție de la locul săvârșirii contravenției, cât și cel de la domiciliul contravenientului. De asemenea, în anumite materii, operează norme de competență speciale.
Prima fază a procedurii este necontradictorie. Pe baza documentelor prezentate de Ministerul Public, fără citarea „contravenientului", judecătorul poate emite o ordonanță penală prin care, în măsura în care apreciază că probele prezentate sunt suficiente, aplică o amendă persoanei care a săvârșit contravenția. În ipoteza în care consideră că probele prezentate nu sunt suficiente, restituie dosarul procurorului, urmând a se statua asupra vinovăției persoanei pe calea procedurii ordinare.
Dacă Ministerul Public nu face opoziție, ordonanța penală, care nu trebuie motivată, este comunicată contravenientului, care, în termen de 30 de zile, poate să facă contestație împotriva ordonanței. Dacă nu face contestație sau își retrage contestația până la deschiderea dezbaterilor, ordonanța dobândește autoritate de lucru judecat. Totuși ea nu are autoritate de lucru Judecat în ceea ce privește acțiunea civilă de reparare a eventualelor daune produse prin săvârșirea contravenției. Acest lucru este pe deplin explicabil prin faptul că, fiind emisă în urma unei proceduri necontradictorii, ordonanța nu-i poate fi opusă persoanei vătămate.
Procedura de judecată a contestației este reglementată de articolele 534-543 din Codul de procedură penală. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă. Contravențiile sunt dovedite fie cu procesele-verbale sau rapoarte, fie cu martori în lipsă de rapoarte sau procese-verbale.
Instanța poate fie să-1 condamne pe contravenient statuând și asupra acțiunii civile, fie să-l absolve pe acesta de răspundere, dacă apreciază că fapta nu constituie infracțiune potrivit legii penale, că fapta nu a fost probată, sau că nu este imputabilă contravenientului, restituind acestuia cheltuielile urmăririi2*. în majoritatea situațiilor, cu anumite limitări arătate expres de articolul 546 din Codul de procedură penală, toate părțile pot formula apel.
Daca instanța apreciază că a fost comisă o crimă sau un delict trimite dosarul Ministerului Public, pentru a se proceda conform normelor legale incidente.
De la această procedură există și excepții: în cazul anumitor contravenții nu este necesară emiterea unei ordonanțe penale, contravenientului aplicându-i-se o amendă care poate fi achitată direct agentului constatator. De asemenea, în materia contravențiilor cu privire la transportul pe calea ferată există prevederi care permit ca raportul penal dintre stat și contravenient să poată fi stins printr-o tranzacție. Astfel, conform articolului 529-3 din Codul de procedură penală francez, „pentru contravențiile din clasa a 4-a privind poliția serviciilor publice do transporturi feroviare și a serviciilor de transporturi publice de persoane, regulate și la comandă, constatate de către agenții însărcinați cu exploatarea lor, acțiunea publică este stinsă, prin derogare de la art. 521 al prezentului cod, printr-o tranzacție între exploatator și contravenient." Conform articolului 529-4, tranzacția este realizată prin virarea către exploatator a unei indemnizații forfetare și, daca este cazul, a sumei datorate cu titlu de transport.
1.2.4. Procedura contravențională în Republica Moldova
Republica Moldova aspiră tot din ce în ce mai mult spre culmile unei democrații autentice conformându-se tuturor standardelor acceptate în plan internațional (regional) în conținutul cărora sunt proclamate drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Prin urmare, Legea fundamentală a statului (Constituția) dezvăluie tendința comunității spre statul democratic, drepturi, libertăți și demnitate umană, dreptate și pluralism politic.
În această ordine de idei, promovarea și respectarea drepturilor și libertăților omului trebuie să rămână o prioritate printre ansamblul complex de probleme care preocupă societatea. Numai prin asigurarea respectării drepturilor și libertăților fiecărui cetățean se poate garanta o temeinică soluționare a celor mai importante probleme cu care se confruntă societatea. În același timp este necesar de evidențiat faptul că pentru a garanta funcționarea unui sistem democratic este necesar ca orice cetățean să se simtă parte a acestui sistem, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Respectarea cerințelor de supunere legii impune stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru ilegal bine determinat, care configurează conținutul diferitor ramuri de drept. Încălcarea unei asemenea reguli de conduită determină aplicarea sancțiunii prevăzute de lege, intervenție ce nu poate avea loc decât prin desfășurarea unor acțiuni de către organele împuternicite în acest scop.
În această ordine de idei referindu-ne la materia contravențiilor putem menționa faptul că aceasta are o vechime considerabilă și o bogată tradiție juridico-istorică, iar ceea ce s-a schimbat dea lungul timpului a fost natura juridică a regimului contravențional.
Consecință directă a evoluției istorice ajunsă într-un anumit stadiu de organizare și dezvoltare, dreptul contravențional, după cum rezultă, este reclamat de dialectica vieții social-juridice.
Domeniul contravențional constituie, incontestabil, un domeniu cu implicații dintre cele mai profunde și mai complexe în viața de zi cu zi a cetățenilor și, implicit, în practica administrativă a autorităților cu atribuții în materie.
Până la intrarea în vigoare a noii legi contravenționale, Codul cu privire la contravențiile administrative (29.03.1985) a fost modificat și completat prin circa 130 de legi organice, motivate la rândul lor de noile realități social-economice și social-politice care persistă în Republica Moldova ca stat suveran și independent.
Deși prin adoptarea Codului contravențional s-a realizat una dintre sarcinile incluse în Programul de activitate pentru realizarea prevederilor Constituției și ale Concepției reformei judiciare și de drept în Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova № 219-XIII din 22.09.1994, considerăm că acest proces legislativ nu s-a încheiat și, respectiv, există motive întemeiate pentru a pune în discuție probleme importante cu privire la elaborarea și prezentarea propunerilor de lege ferenda.
Preocupările din ultimul timp cu privire la Codul contravențional ne îndeamnă la relevarea opiniei vis-a-vis de aspectele de drept și de fapt ridicate de practica judiciară în legătură cu interpretarea și aplicarea prevederilor acestui act normativ, dat fiind că la această dimensiune s-au acumulat și continue să se acumuleze diverse puncte de vedere, deseori controversate, toate orientate asupra încercărilor de sintetizare și ordonare a cunoștințelor teoretice și practice în vederea soluționării problemelor ce țin de realizarea acestei opere legislative.
În sfera încălcării regulilor de conduită, stabilite prin lege, un loc aparte îl ocupă contravențiile, acestea fiind „faptele (acțiuni sau inacțiuni) ilicite cu un grad de pericol social mai redus decît infracțiunea, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de codul contravențional și este pasibilă de sancțiune contravențională.”.
Prin săvârșirea unei contravenții se creează un raport juridic concret de drept contravențional (raport de conflict), în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica vinovatului sancțiuni prevăzute de lege. Raportul juridic apare astfel ca acea relație care e reglementată prin intermediul normelor juridice și în care subiectele sunt titulare de drepturi și obligații prevăzute (consacrate) în aceste norme, drepturi care pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat. Statul însă nu poate trage la răspundere direct persoana, deoarece acesta nu este cu drept de aplicare automată, ci va cere pedepsirea pe calea unei proceduri speciale prevăzute de lege. Printr-o asemenea ordine se conturează un raport de procedură între diferiți subiecți care au anumite drepturi și obligații.
Aplicarea sancțiunilor contravenționale, față de cei care au încălcat prevederile legii prin comiterea contravențiilor, se realizează printr-o activitate desfășurată de anumite organe specializate ale statului. Această activitate cuprinde: constatarea cazului contravențional, examinarea cazului contravențional, exercitarea căilor de atac în cazul procedurii contravenționale și executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunilor contravenționale. În vocabularul de specialitate, legislativ, științific și practic această activitate poartă denumirea de procedură contravențională.
În teoria dreptului administrativ s-au exprimat în diferite formulări asupra noțiunii de procedură contravențională. Fără pretenția de a realiza o abordare exhaustivă a acestora, autorul își va expune punctul de vedere în problema dată.
În mediul savanților din domeniul dreptului predomină părerea că procedura contravențională este o parte componentă a unei noțiuni mai largi – procesul contravențional.
La rândul său, în doctrina administrativ-juridică există cel puțin trei concepții referitor la tratarea noțiunii de proces contravențional.
Un grup de autori sunt de părerea că această noțiune reprezintă „activitatea reglementată de lege pentru soluționarea litigiilor dintre părțile raportului contravențional și pentru aplicarea măsurilor de impunere administrativă”.
Altă orientare teoretică concepe procesul administrativ ca „modul de reglementare a activității de drept a organelor de stat”.
Mulți savanți – ai domeniului administrativ, tratează mult mai larg noțiunea de proces administrativ – „activitatea organelor de stat și obștești, reglementată de normele administrativ – procesuale, pentru soluționarea sarcinilor individual – concrete în domeniul administrării de stat prin concursul împuternicirilor legal delegate”.
Sintetizând opiniile doctrinare enunțate, putem spune că procesul administrativ constituie totalitatea normelor care reglementează organizarea, competența și activitatea organelor administrației de stat, a jurisdicției de stat și a jurisdicției administrative în situațiile în care acestea soluționează conflicte de natură contravențională. Totodată, este de relevat că această definire se bazează pe faptul că respectiva activitate este reglementată de normele de drept de procedură și astfel stabilirea faptei juridice, precum și realizarea drepturilor și obligațiilor subiectelor relațiilor juridice administrative se efectuează numai în conformitate cu ordinea strict reglementată de legea de procedură, ce include normele administrativ-procesuale.
Normele administrativ-procesuale, care fac parte din instituția procedurii contravenționale, reglementează ordinea de realizare și aplicare a normelor materiei corespunzătoare și modul de exercitare a influenței de constrângere asupra vinovatului cu ajutorul sancțiunilor administrativ-contravenționale.
Aceste norme de drept administrativ-procesual, spre deosebire, să zicem, de cele procesual-penale sau procesual-civile, nu sunt separate de normele materiale ale dreptului administrativ și, deci nu formează un domeniu aparte al dreptului. Legislația administrativ-procesuală este o parte a dreptului administrativ, normele materiale și procesuale ale dreptului administrativ coexistă în limitele unui singur domeniu. Anume această poziție ocupă legiuitorul nostru în Codul contravențional al Republicii Moldova, intrat în vigoare la 31 mai 2009. Structura lui este formată din două părți: normele administrativ-materiale în domeniul contravențiilor și normele administrativ-procesuale în domeniul contravențiilor.
Concomitent cu această poziție, în literatura juridică de specialitate se dezvoltă o altă orientare, ai cărei autori se stăruie să înțeleagă esența schimbărilor care au loc în legislația administrativă. În consecință, a fost exprimată părerea că normele administrativ-procesuale trebuie să fie examinate ca o ramură de sine stătătoare a dreptului. Despre conținutul și esența acțiunilor procesuale, ce alcătuiesc procedura contravențională ca despre unul din elementele procesului administrativ în doctrina de specialitate sunt expuse diverse opinii. Multitudinea de păreri este, în primul rând, o dovadă a complexității și, în al doilea rând, o confirmare a faptului că savanții caută diverse soluții ale problemei date.
Astfel, din categoria procedurii respective fac parte: întreaga activitate de constatare și examinare a cazurilor cu privire la contravenții, precum și contestarea deciziei cu privire la contravenție și executarea deciziei cu privire la contravenție.
Așadar, în lucrare, procedura contravențională este definită ca activitate reglementată de lege, desfășurată de către organele (persoanele cu funcții de răspundere) împuternicite cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea și examinarea cazului contravențional, aplicarea și executarea sancțiunii contravenționale în așa fel, încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept, precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
V. Guțuleac în lucrarea sa “Tratat de drept contravențional” definește procedura contravențională ca formă de manifestare a procesului contravențional – o totalitate de norme juridice procesuale care constituie mecanismul de realizare a normelor materiele ale dreptului contravențional prin care sunt protejate valorile sociale din domeniul combaterii contravenționalității, activitatea executivă a organelor abilitate, reglementată de legislația în vigoare, privind prevenirea și curmarea de contravenții, constatarea și examinarea faptei contravenționale, aplicarea sancțiunilor contravenționale și execuatrea deciziilor respective, resocializare contravenientului și stabilirea cauzelor și condițiilor care favorizează comiterea contravențiilor.
În literatura juridică a Federației Ruse această noțiune este definită ca „activitatea organelor de stat și publice, reglementată de normele administrativ-procesuale, având scop să examineze cazurile cu privire la contravenții și, în cazurile necesare, să aplice sancțiunile contravenționale”, iar în literatura juridică a României – „activitatea organului competent, ce presupune: aprecierea cât mai corectă a pericolului social al faptei, justa individualizare și aplicare corectă a acțiunii, avându-se în vedere cauzele ce exclud sau înlătură caracterul contravențional al faptei sau răspunderea contravențională a făptuitorului”.
Se observă că între noțiunea de procedură contravențională, enunțată de noi în general, și cele ce persistă în literatura juridică de specialitate de peste hotare nu se înregistrează deosebiri esențiale. Convergența de opinii este determinată de faptul că mecanismul general, sarcinile de bază și instituțiile fundamentale ale procedurii contravenționale sunt bine conturate și elucidate în știința juridică.
Noțiunea adoptată cuprinde elementele definitorii (trăsături), ce caracterizează procedura contravențională. Analizarea acestora este necesară pentru a avea imaginea corectă a noțiunii, ținînd seama că este folosită foarte frecvent și în vocabularul uzual, dar într-o accepție mai puțin conformată rigurozității științifice.
Procedura contravențională, în primul rând, constituie o activitate. Însă-și termenul de procedură este derivat din latinul „procedere”, care înseamnă „a progresa, a avansa, a evolua”. Noțiunea de procedură este utilizată chiar în afara vocabularului juridic, totdeauna în sensul desemnării unui fenomen în plină mișcare, dezvoltare.
Procedura contravențională este o activitate reglementată de lege, adică activitatea de ansamblu a ei se desfășoară în limitele celei mai stricte legalități. Legea reglementează drepturile și obligațiile participanților, modul de efectuare a activităților, succesiunea acestora, conținutul diferitelor acte procedurale etc. Între activitățile procedurii și normele juridice ce le reglementează există o legătură indisolubilă.
Procedura contravențională se realizează în baza cazului cu privire la contravenție, adică ceea ce determină desfășurarea procedurii este faptul că organul (agentul constatator) împuternicit este sesizat de un litigiu contravenșional, izvorât din săvârșirea unei contravenții. Fapta ilicită săvârșită sau presupus săvârșită constituie obiectul material al procedurii, iar raportul de drept contravențional, ca manifestare a conflictului de drept survenit – reprezintă obiectul juridic al acesteia.
Obiectul material și cel juridic, determinând întreaga desfășurare a procedurii, poartă denumirea de caz contravențional. Această precizare este necesară pentru a marca diferențierea procedurii respective de procesul penal sau cel civil, care de asemenea simt activități reglementate de lege, desfășurate de anumiți subiecți, dar în cauze de alte naturi juridice. Normele de drept ce țin de procedura contravențională se aplică în timp, în spațiu și asupra persoanelor fizice.
În ce privește aplicarea în timp a normelor procesual-contravenționale este de precizat că, de regulă, ca și orice act normativ și aceste norme se aplică de la intrarea în vigoare până la ieșirea din vigoare. Alineatul 1 al articolului 3 al Codului contravențional intitulat „Acțiunea legii contravenționale în timp” prevede că caracterul contravențional al faptei și sancțiunea ei contravențională se stabilesc de Codul contravențional în vigoare la momentul săvîrșirii faptei.
Același articol alin. 3 stipulează că „Legea contravențională care înăsprește sancțiunea sau înrăutățește situația persoanei vinovate de săvîrșirea unei contravenții nu are efect retroactiv”.
În aceeași ordine de idei legiuitorul a ținut să reglementeze faptul că orice faptă care, printr-o lege nouă, nu mai este considerată contravenție nu se sancționează, iar sancțiunea stabilită și neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi nu se execută.
Totodată, dacă legea nouă prevede o sancțiune contravențională mai blîndă, se aplică această sancțiune. În cazul aplicării sancțiunii din legea veche, această sancțiune se execută în limita maximului sancțiunii din legea nouă. Dacă legea nouă nu mai prevede o anumită categorie a sancțiunii, sancțiunea de o astfel de categorie, stabilită și neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi, nu se mai execută. Dacă legea nouă prevede o sancțiune mai aspră, contravenția continuă a cărei săvîrșire a început anterior intrării în vigoare a noii legi se sancționează în conformitate cu legea în vigoare la momentul consumării ei.
Articolul 3 alin. 6 al Codului Contravențional redă noțiunea de timp al săvîrșirii contravenției fiind considerat timpul săvîrșirii acțiunii ilicite, iar în cazul inacțiunii, timpul în care trebuia să se desfășoare acțiunea pe care contravenientul a omis să o efectueze, independent de timpul survenirii urmărilor.
În ce privește acțiunea legii contravenționale asupra persoanei și în spațiu, este unanim admis principiul teritorialității, adică „Contravenția săvîrșită pe teritoriul Republicii Moldova se sancționează în conformitate cu Codul Contravențional al Republicii Moldova (alin. 1, art. 4 CC RM).
Același articol prevede că „Contravenția săvîrșită în afara teritoriului Republicii Moldova de un cetățean al ei sau de un apatrid care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova se sancționează în conformitate cu prezentul cod dacă fapta este prevăzută și de legea țării în care a fost săvîrșită, iar persoana nu a fost trasă la răspundere în acea țară.
Nu pot fi supuși răspunderii contravenționale reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte sau în conformitate cu legile Republicii Moldova, nu cad sub incidența jurisdicției contravenționale a Republicii Moldova sau în cazul cărora este înlăturată răspunderea contravențională.
Contravenția săvîrșită în apele teritoriale sau în spațiul aerian al Republicii Moldova se consideră săvîrșită pe teritoriul Republicii Moldova.
Contravenția săvîrșită la bordul unei nave maritime sau aeriene care este înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova și se află în afara spațiului ei acvatic sau aerian se sancționează în conformitate cu prezentul cod dacă tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte nu dispun altfel.
În temeiul Codului Contravențional al Republicii Moldova se sancționează contravențiile săvîrșite la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparținînd Republicii Moldova, indiferent de locul aflării navei.
Articolul 4 alin. (7) al Codului Contravențional redă noțiunea de loc al săvîrșirii contravenției. Conform acestui articol se consideră loc al săvârșirii contravenției acel loc în care a fost săvîrșită acțiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. În caz de inacțiune, loc al săvîrșirii faptei se consideră locul unde trebuia să se desfășoare acțiunea pe care contravenientul a omis să o efectueze, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
Procedura contravențională are drept scop elaborarea unui mecanism bine chibzuit, legitim de realizare a normelor material ale dreptului contravențional privind aplicarea măsurilor de constrângere statală, inclusive a sancțiunilor contravenționale pentru asigurarea executării deciziilor de aplicare a pedepsii contarvențioanle.
Procedura contarvențională are ca scop și soluționarea completă și obiectivă a cazului contravenționa, astfel încât persoana vinovată să fie sancționată conform legii și nici o prsoană să nu fie sancționatăpe nedrept.
Scopul procedurii contravenționale poate fi atins numai prin efectuarea anumitor activități, care în știința administrării sânt numite sarcini. Potrivit legislației în vigoare, sarcinile procedurii contravenționale sînt:
clarificarea la timp, sub toate aspectele, deplină și obiectivă a împrejurărilor fiecărui caz;
soluționarea cazului contravențional în strictă conformitate cu legislația;
asigurarea executării hotărârii adptate privind aplicarea sancțiunilor contravenționale;
stabilirea cauzilor și condițiilor care au contribuit la comitrea contravențiilor;
prevenirea contravențiilor;
educarea cetățenilor ăn spiritual respectării legiilor, al întăririi legalității.
Aceste sarcini formează câteva blocuri de activități ce contribuie la atingerae scopului procedurii contravenționale: activitatea privind jurisdicția contravențională (soluționarea corectă a cazului contravențional: nici o persoană vinovată de comiterea unei fapte contravenționale nu poate să se eschiveza de la răspunderea contravențională și nici o persoană nevinovată de comoterea unei fapte contravenționale nu poate fi trasă la răspunderea contravențională) și activitaetea de prevenție (stabilire acauzilor și condițiilor ce favorizează contravenționalitatea, prevenirea de noi contravenții, resocializarea contravenientului).
Clarificarea la timp a împrejurărilor fiecărui caz înseamnă, în primul rînd, respectarea termenelor prevăzute în art.30, 34, 36, 450, 453, 454, 468, 469, 475, 478 din CC al RM.
Clarificrea deplină și obiectivă a împrejurărilor fiecărui caz presupune că în procesul constatării faptei contravenționale comise și al cercetării cazului, în baza probelor accumulate, respectând strict principiile de bază ale dreptului contravențional și ale procedurii contravenționale, este necesar să se stabilească:
a fost sau nu încălcată norma material a dreptului contravențional; vinovăția făptuiutorului; circumstatnțele atenuante și cele agravante ale faptei etc.
Soluționarea cazului în strictă conformitate cu legislația înseamnă că, pe lângă cercetarea corectă și sub toate aspectele acazului contravențional, decizia cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale trebuie să fie adoptată în strict corespundere cu cerințele legislației în vigoare, iar tipul și severitatea sancțiunii contravenționale aplicate trebuie să corespundă gradului de pericol social al faptei comise.
Asigurarea executării hotărîrii adoptate este una dintre sarcinile de bază ale procedurii contravenționale. Sancționea contravențională își va atinge scopul doar dacă hotărîrea respectivă este luată la timp și pe deplin executată. Pentru realizarea caste sarcini sunt necesare: anunțarea la timp a decizei asupra cazului și înmînarea copiei de pe decizie (în decurs de trei zile); respectarea prescripției de executare a deciziilor cu privire la aplicarea sancțiunilor contravenționale.
Constatarea cauzelor și condițiilor care favorizează comiterea contravențiilor, ca sarcină a procedurii contravenționale, asigură efectuarea profilaxie generale a contravenționalității, prevenirea de noi contravenții.
Potrivit prevederilor legii contravenționale, procurorul, agentul constatator, la stabilirea pedepsei, determină cauzile și condișiile care au favirizat săvîrșirea contravenției și, în caz de necessitate, sesizeaza autoritate respectivă sau persoana cu funcție de răspundere pentru examinarea lor imediată. Constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legislației și drepturilor omului, instanța de judecată emite, odată cu hotărîrea, o încheiere interlocutorie, prin care aceste fapte se aduc la cunoștința procurorului și, după caz, a persoanei cu fincție de răspundere responsabile.
În decursul a 30 de zile, persoana cu funcție de răspundere sesizată, în modul stabilit de lege, informează instanța de judecată, procurorul sau agentul constatator despre măsurile întreprinse.
Descoperirea fiecărui caz contravențional, stadilirea făptuitorului, studierea personalității lui, aplicarea față de vinovat a pedepsei contravenționale adecvate pericoluilui social al faptei comise, examinarea publică a cazului, toate contribuie la educarea cetățenilor în spiritual respectării legilor.
2. CONȚINUTUL PROCESULUI CONTRAVENȚIONAL
2.1. Noțiuni generale și aspecte comparative privind fazele procedurii contravenționale
Procedura contravențională, ca instituție juridică a dreptului contravențional, este o activitate cu un conținut concret – realizarea prevederilor normelor materiale ale dreptului contravențional, aplicarea sancțiunilor contravenționale, executarea deciziilor cu privire la aplicarea pedepsei contravenționale.
Ca orice altă modalitate de activitate, ea are început, conținut și sfîrșit (finalizare).
Această activitate revine diferiților participanți la procedura contravențională, principala parte a procedurii fiind reprezentantul statului.
Activitatea participanților la procedura contravențională se desfășoară în timp, ca o consecutivitate de acțiuni procesuale pentru realizarea drepturilor și obligațiilor reciproce, avînd cîteva faze (trepte) ce se succed.
În literatura de specialitate există mai multe opinii privind definiția de treaptă a procedurii contravenționale, opinii care nu se deosebesc esențial.
Astfel, faza procedurii contravenționale va fi interpretată ca acea parte a procedurii contravenționale care, pe lingă sarcinile comune ale procedurii, are și sarcinile sale proprii bine determinate, realizîndu-se prin activitatea participanților concreți la procedura contravențională, care se finalizează cu emiterea unei variante de decizie intermediară asupra cazului.
Fazele procedurii, urmărind scopul ei de bază, se deosebesc una de alta prin: conținut, participanții la procedură, metodele de activitate, deciziile emise etc. Decizia intermediară se fixează într-un document procesual special (proces-verbal cu privire la reținere; proces-verbal cu privire la percheziția corporală, ridicarea obiectelor și a documentelor etc).
Fazele procedurii sînt organic legate între ele. De regulă, următoarea fază își începe desfășurarea după finalizarea celei anterioare.
În ceea ce privește numărul fazelor și denumirea lor, după cum s-a menționat deja, în literatura de specialitate nu există o opinie unică, însă majoritatea specialiștilor în domeniu consideră că procedura contravențională constă din următoarele faze:
1) constatarea cazului contravențional;
2) examinarea cazului și emiterea deciziei asupra cazului;
3) revizuirea cazului contravențional;
4) executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
La prima fază se constată fapta contravențională, se colectează și se ad-ministrează probele privind caracterul faptei antisociale comise și persona-litatea făptuitorului.
La a doua fază se analizează documentele procesuale prezentate, se verifică încadrarea juridică a faptei comise, circumstanțele atenuante și agravante ale cauzei, se emite decizia asupra cazului, care se aduce la cunoștința părților procedurii.
La a treia fază persoana față de care este aplicată sancțiunea contravențională, partea vătămată sau reprezentanții lor legali, precum și procurorul sînt în drept să atace decizia cu privire la cazul contravențional. În caz de atac, executarea deciziei se suspendă și se efectuează revizuirea cazului de către instanța de judecată.
La a patra fază se desfășoară executarea deciziei irevocabile cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
Fazele enumerate, realizate în strictă consecutivitate, alcătuiesc procedura contravențională, prin care se manifestă conținutul procesului contravențional în fond.
2.2. Faza de constatare a faptei contravenționale
A constata înseamnă a stabili situația sau starea unui lucru, existența unui fapt, a unui adevăr etc. (din fr. constater).Constatare este acțiunea de a constata și rezultatul ei.
Pornind de la aceste definiții, am putea presupune că prin constatarea faptei contravenționale se subînțelege acțiunea privind stabilirea și analiza juridică a faptei antisociale comise, încadrarea ei într-o anumită normă materială a dreptului contravențional pentru a determina dacă aceasta constituie sau nu o contravenție.
Legislatorul însă utilizează termenul constatarea faptei contravenționale avînd în vedere un conținut mult mai larg. Potrivit legii contravenționale, „constatarea faptei contravenționale înseamnă activitatea, desfășurată de agentul constatator, de colectare și de administrare a probelor privind existența contravenției, de încheiere a procesului-verbal cu privire la contravenție, de aplicare a sancțiunii contravenționale sau de trimitere, după caz, a dosarului în instanța de judecată sau în alt organ spre soluționare."
Din această definiție reiese că, în cazul contravențiilor la a căror comitere agentul constatator este împuternicit să aplice sancțiunea contravențională, „constatarea faptei contravenționale" reprezintă procedura contravențională accelerată (simplificată) și cuprinde următoarele acțiuni procesuale, care, la rîndul lor, constituie unele etape ale fazei de constatare a faptei contravenționale: sesizarea agentului constatator privind săvîrșirea unei fapte ilicite; analiza informației cu privire la comiterea unei fapte antisociale periculoase; începerea procedurii contravenționale; cercetarea propriu-zisă a cazului, adică colectarea și studierea probelor‚ privind caracterul faptei antisociale comise, personalitatea făptuitorului;documentarea procesuală a rezultatelor cercetării efectuate; încetarea procedurii contravenționale sau, după caz, întocmirea procesului-verbal cu privire la contravenție; emiterea deciziei privind aplicarea pedepsei contravenționale în ordinea stabilită prin lege și în limitele competenței agentului constatator concret; aducerea deciziei aplicate la cunoștința persoanelor interesate și explicarea dreptului și ordinii de contestație a deciziei; punerea în executare a deciziei privind aplicarea sancțiunii contravenționale; determinarea cauzelor și condițiilor care au favorizat săvîrșirea contravenției și luarea de măsuri pentru eliminarea lor etc.
Sesizarea agentului constatator. Agentul constatator este sesizat prin plîngere sau denunț ori din oficiu, cînd se află că a fost săvîrșită o faptă ilicită sau cînd o astfel de faptă a fost stabilită în urma controlului conform atribuțiilor de serviciu și în cazurile prevăzute de lege.
Analiza informației cu privire la comiterea unei fapte antisociale. Imediat sau în cel mult 3 zile de la data sesizării, agentul constatator este obligat să verifice sesizarea și să întreprindă măsurile procesuale prevăzute de legea contravențională.
În baza cercetării informației inițiale (practic neverificate, neconfirmate prin probe etc.) agentul constatator emite vina dintre următoarele variante de decizie intermediară:
de a respinge pornirea unei proceduri contravenționale, în cazul în care din informația obținută rezultă că nu este încălcată normă juridică a unei ramuri de drep, adică fapta comisă constituie o încălcare a unei norme morale sau nerespectarea unui obicei etc;
de a expedia materialele cu informația respectivă după principiul competenței, în cazul în care din informația obținută rezultă că este încălcată (nerespectată) o normă juridică ce ține de altă ramură de drep;
de a expedia materialele ce conțin informația respectivă după principiul teritorial sau ramural, în cazul în care din informația obținută rezultă că este încălcată (nerespectată) o normă materială a dreptului contravențional, însă fapta contravențională a fost comisă pe raza de competență a altui organ de drept;
de a începe procedura contravențională, în cazul în care din informația obținută rezultă că este încălcată o normă materială a dreptului contravențional și cercetarea cazului ține de obligația și competența organului căruia i-a parvenit această informație.
Începerea procedurii contravenționale. Această acțiune procesuală poate începe numai atunci cînd s-a constatat existența faptei contravenționale, comise pe teritoriul deservit sau în ramura (sfera) deservită de agentul constatator care a fost sesizat în acest sens.
Începerea procedurii contravenționale este un act psihic volitiv, care nu este constatat procesual, dar care determină începerea cercetării cazului.
Luând decizia de a începe procedura contravențională, reprezentantul agentului constatator abilitat prin această decizie dispune începutul colectării probelor care ar confirma sau ar dezminți faptul comiterii unei contravenții.
Cercetarea cauzei contravenționale constatate și emiterea deciziei asupra cazului. La această etapă de constatare a faptei contravenționale este necesar să se stabilească, prin acumularea, analiza și administrarea probelor, circumstanțele reale ale faptei comise, care se pot constitui în patru blocuri:
– circumstanțe ce contribuie direct la soluționarea problemei privind prezența sau lipsa componenței juridice a contravenției (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă);
– circumstanțe ce nu contribuie direct la constatarea prezenței sau lipsei componenței juridice a contravenției, însă au importanță pentru evaluarea corectă a tipului de sancțiune contravențională și a severității pedepsei (de exemplu, constatarea formei de vinovăție);
– informația privind personalitatea făptuitorului;
– informația ce ține de constatarea cauzelor și condițiilor fiecărei contravenții comise.
Cercetarea cazului și constatarea circumstanțelor reale ale faptei comise se realizează prin diferite metode.
Metoda de bază este audierea participanților la procedura contravențională, la care poate fi invitată (citată) orice persoană ce deține informații privind fapta contravențională comisă sau personalitatea autorului ei: partea vătămată, martorii, specialistul, făptuitorul. în cazurile în care apare necesitatea unor cunoștințe speciale, persoana care efectuează cercetarea cazului contravențional poate să apeleze la ajutorul expertului (art. 390 din CC al RM). înfățișarea persoanelor citate în fața organului (persoanei cu funcție de răspundere) este obligatorie. Nerespectarea acestei obligații constituie temeiul juridic pentru aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere.
Cercetarea circumstanțelor comiterii faptei contravenționale poate fi efectuată și prin studierea purtătorilor materiali de informație (probe materiale), a obiectelor și a documentelor care sînt un instrument al contravenției, precum și a obiectelor și a documentelor care sînt obiectivul direct al contravenției etc.
Documentarea procesuală a rezultatelor cercetării cazului. Toate acțiunile procesuale, de regulă, trebuie fixate în actele procesuale. Dacă în procesul activității de cercetare a cazului au fost aplicate unele măsuri procesuale de constrîngere: reținerea, controlul corporal, controlul obiectelor, ridicarea obiectelor și a documentelor etc, atunci este necesar să se întocmească un proces-verbal, conform prevederilor legislației în vigoare.
Încetarea procedurii contravenționale sau, după caz, întocmirea proce-sului-verbal cu privire la contravenție. Agentul (persoana cu funcție de răs-pundere) care efectuează cercetarea cazului pe parcursul desfășurării acestei etape, în baza rezultatelor analizei detaliate a informației suficiente cu privire la fapta antisocială comisă și personalitatea făptuitorului, va finaliza cu emiterea unei decizii intermediare: 1) de a înceta (clasa) procedura contravențională sau 2) de a întocmi un proces-verbal cu privire la contravenție.
În cel mult 24 de ore de la data încheierii, procesul-verbal cu privire la contravenție se înscrie într-un registru de evidență în ordinea întocmirii și depunerii lui la autoritatea din care face parte agentul constatator.
Procesul-verbal cu privire la contravenție încheiat de agentul constatator, de regulă, se remite spre examinare în instanță sau în alt organ potrivit competenței.
2.3. Faza de examinare a cazului și emitere a deciziei asupra cazului
Atunci cînd agentul constatator care a constatat cazul contravențional nu este în drept să aplice pedeapsa contravențională și nu poate fi aplicată procedura contravențională accelerată (simplificată), procesul-verbal cu privire la contravenție și materialele anexate la el urmează a fi remise instanței sau comisiei administrative, potrivit competenței. În aceste cazuri sînt realizate consecutiv toate fazele procedurii contravenționale: constatarea cazului contravențional și cercetarea lui; examinarea (judecarea) cazului și emiterea deciziei; atacarea deciziei emise și revizuirea cauzei; executarea deciziei privind aplicarea sancțiunii contravenționale.
Potrivit legii, cauza contravențională se judecă în instanța de judecată în ședință publică, oral, nemijlocit și în contradictoriu.
Actele preliminare privind judecarea cauzei. În termen de 3 zile de la data intrării cauzei contravenționale în instanță, judecătorul rezolvă următoarele chestiuni:
dacă examinarea cazului respectiv este de competența lui;
dacă au fost întocmite corect procesul-verbal și celelalte materiale din
dosarul cu privire la contravenție;
dacă persoanelor care trebuie să participe la examinarea cazului li s-au
comunicat ordinea examinării cazului și drepturile lor cu privire la participare
în procesul de examinare a cazului;
reacția agentului constatator la demersurile persoanei în privința căreia este
întocmit procesul-verbal, părții vătămate, reprezentanților legali, avocatului etc.
În funcție de rezultatele acestor acțiuni, judecătorul emite una dintre următoarele variante de decizie:
dispune remiterea după competență a dosarului cu privire la contravenție;
fixează data examinării cauzei contravenționale, dispune citarea părților și altor participanți la ședință, întreprinde alte acțiuni pentru buna ei desfășurare.
Termenul de judecare a cauzei contravenționale, participarea la ședința de judecată. Cauza contravențională se judecă în termen de 30 de zile de la data intrării dosarului în instanță.
Dacă există temeiuri rezonabile, judecătorul, prin încheiere motivată, poate prelungi termenul de judecare a cauzei cu 15 zile.
Cercetarea judecătorească și emiterea hotărîrii judecătorești. Ședința de judecare a cauzei contravenționale are loc cu citarea părților. Citarea este o acțiune procesuală prin care autoritatea competentă să examineze cauza contravențională asigură prezentarea persoanei în fața sa pentru desfășurarea normală a procesului contravențional. Citarea se realizează prin invitație scrisă, care se înmînează de către agentul împuternicit în acest sens sau se expediază prin poștă.
La desfășurarea acțiunii de citare se va asigura ca persoana citată să primească invitația cu cel puțin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte în fața autorității respective.
Acțiunea procesuală de citare a persoanei în timpul procedurii contravenționale se efectuează în conformitate cu art. 237-242 din Codul de procedură penală.
De menționat însă că reglementarea juridică a participării la ședința de judecare a cauzei contravenționale este destul de contradictorie.
Art. 455 din CC al RM prevede că prezența agentului constatator la ședința de judecată a cauzei contravenționale este obligatorie. Neprezentarea agentului constatator, legal citat, fără motive întemeiate și fără înștiințarea prealabilă a instanței conduce la încetarea procesului contravențional, cu emiterea, după caz, a unei încheieri interlocutorii.
Neprezentarea în ședință a făptuitorului sau a victimei, legal citate, fără motive întemeiate nu împiedică judecarea cauzei contravenționale.
Participarea făptuitorului reținut este obligatorie. Aducerea lui este asigurată de poliție.
În cazul în care se solicită aplicarea sancțiunii arestului contravențional, participarea făptuitorului este obligatorie, cu excepția cazului neprezentării lui cu reavoință.
Desfășurarea ședinței de judecare a cauzei contravenționale.454 Judecătorul conduce ședința de judecare a cauzei contravenționale, asigură ordinea și solemnitatea ședinței.
La judecarea cauzei contravenționale, judecătorul:
– anunță cauza;
verifică prezența persoanelor citate;
– verfică respectarea procedurii de citare în cazul absenței vreunei persoane citate;
– ia măsuri, după caz, pentru participarea interpretului;
îndepărtează martorii din sala de ședințe;
identifică persoana în a cărei privință a fost pornită procedura contravențională;
anunță completul de judecată și explică părților dreptul de recuzare;
explică participanților la ședință alte drepturi și obligații.
Cercetarea judecătorească a cauzei contravenționale. Cercetarea judecătorească este una dintre cele mai importante etape ale procesului contravențional.
În cazul cercetării judecătorești se examinează mai întîi probele prezentate de partea acuzării. La cererea părților sau a altor participanți la proces, instanța poate modifica ordinea de cercetare a probelor, dacă aceasta este necesar pentru bună desfășurare a cercetării judecătorești. Făptuitorul poate cere să fie audiat la începutul examinării probelor sau la orice etapă a cercetării judecătorești.
După cercetarea tuturor probelor din dosar și a celor prezentate la judecarea cauzei, instanța soluționează cererile și demersurile formulate și dispune efectuarea, după caz, a unor acțiuni procesuale suplimentare.
După încheierea cercetării judecătorești urmează dezbaterile judiciare.
Participanții la dezbateri nu au dreptul să se refere, în luările lor de cuvînt, la probe noi, neexaminate în cadral cercetării judecătorești. În cazul în care se impune prezentarea de noi probe, participanții la dezbateri pot cere reluarea cercetării judecătorești, indicînd circumstanțele care vor fi cercetate suplimentar în baza probelor noi. După ce ascultă opiniile celorlalte părți, instanța adoptă o încheiere motivată privind admiterea sau respingerea cererii sau a demersului.
Înstanța nu poate limita durata dezbaterilor, însă președintele ședinței de judecată are dreptul să întrerupă cuvîntările care depășesc limitele cauzei care se judecă.
După închiderea dezbaterilor judiciare și rostirea ultimului cuvînt de către acuzat, părțile pot depune în instanță concluzii scrise asupra soluției pe care o propun privitor la cauză. Concluziile se anexează la procesul-verbal.
Procesul-verbal al ședinței de judecare a cauzei contravenționale. Desfășurarea ședinței de judecare a cauzei contravenționale se consemnează în procesul-verbal, care va include:
denumirea instanței judecătorești;
data (ziua, luna, anul), ora și locul ședinței de judecată;
numele și prenumele judecătorului și ale grefierului;
numele și prenumele părților, calitatea lor procesuală;
mențiunea îndeplinirii procedurii de citare;
fapta contravențională asupra căreia a fost încheiat procesul-verbal, încadrarea juridică a faptei;
cererile, demersurile și concluziile formulate de participanții la ședință, măsurile luate;
probele cercetate în ședință;
retragerea instanței în camera de deliberare;
mențiunea privind pronunțarea hotărîrii.
Depozițiile părților și ale martorilor se citesc și se semnează de aceștia.
Procesul-verbal se încheie în decursul a 24 de ore de la închiderea ședinței de judecare a cauzei contravenționale și se semnează de președintele ședinței și de grefier.
Emiterea deciziei asupra cauzei contravenționale. Instanța de judecată emite decizia asupra cauzei contravenționale în camera de deliberare, pronunțîndu-se prin hotărîre asupra aspectelor faptic și juridic ale cauzei.
Legea contravențională prevede că în urma finalizării cercetării judecătorești pot fi emise două variante de decizie:
încetarea procesului contravențional în ședința de judecată;
recunoașterea vinovăției persoanei de săvîrșirea contravenției imputate
și aplicarea pedepsei contravenționale.
Prima variantă de decizie — încetarea procesului – se emite în cazul:
în care pe parcursul judecării cazului se constată vreuna dintre circumstanțale care înlătură procesul contravențional, stipulate în art. 441 din CC al RM (care au fost examinate anterior);
nulității procesului-verbal cu privire la contravenție, recunoscut în condi
țiile art. 445 din CC al RM.
A doua variantă de decizie poate fi emisă numai în cazul în care fapta comisă se încadrează în norma juridică contravențională, este recunoscută vinovăția făptuitorului și nu există circumstanțe care ar înlătura procesul contravențional.
Considerăm că, în urma cercetării judecătorești, are dreptul la existență încă o variantă de decizie – remiterea materialelor agentului constatator care a încheiat procesul-verbal pentru lichidarea incorectitudinilor admise. Această variantă ar fi oportună în cazul în care în procesul-verbal cu privire la contravenție sînt admise abateri neînsemnate de la cerințele art. 443 din CC al RM. Nu este logic ca orice neconsemnare în procesul-verbal cu privire la contravenție a datelor și faptelor indicate în art. 443 din CC al RM să aibă ca efect juridic nulitatea acestuia.
Conținutul hotărîrii judecătorești. Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală, întemeiată și motivată, conținînd obligatoriu partea introductivă, partea descriptivă și dispozitivul.
Partea introductivă cuprinde:
data și locul emiterii hotărîrii;
denumirea instanței judecătorești;
numele și prenumele judecătorului, ale grefierului și ale părților, mențiunea despre participarea părților la ședințe;
datele privitoare la persoana contravenientului (numele, prenumele, data
și locul nașterii, adresa);
norma contravențională în al cărei temei a fost pornit procesul contravențional.
Partea descriptivă cuprinde:
circumstanțele constatate la judecarea cauzei;
probele pe care se întemeiază concluzia și motivele de respingere a probelor;
norma contravențională pe care se întemeiază soluționarea cauzei.
Dispozitivul cuprinde:
soluția privind încetarea procesului contravențional; sau
soluția cu privire la vinovăția persoanei de săvîrșirea contravenției imputate și, după caz, la stabilirea sancțiunii contravenționale la aplicarea măsurii
de siguranță sau la înlăturarea executării sancțiunii;
soluțiua referitor la corpurile delicte;
modul și termenul de atac al hotărîrii judecătorești;
alte chestiuni privind justa soluționare a cauzei contravenționale.
Aducerea la cunoștință a hotărîrii judecătorești. În cel mult 3 zile de la data pronunțării hotărîrii judecătorești, copia ei se remite părților care nu au fost prezente la ședința de judecare a cauzei contravenționale și, la cerere, celor prezente, faptul expedierii consemnîndu-se în dosar. Inculpatului prezent la pronunțarea hotărîrii, care a fost sancționat cu arest contravențional, precum și inculpatului anterior reținut i se înmînează neîntîrziat, contra semnătură, extrasul din hotărîrea judecătorească, expediindu-se ulterior copia de pe hotărîre în termen de cel mult 3 zile.
Scopul principal al examinării cazului contravențional rezidă în constatarea de fapt a circumstanțelor obiective și aprecierea juridică a cazului respectiv.
În doctrină persistă opinia că în cadrul acestei faze se desfășoară: pregătirea pentru examinare, ședința de examinare și adoptarea deciziei asupra cazului contravențional. Considerăm că, în afară de etapele enunțate, faza respectivă mai cuprinde și aducerea la cunoștința generală a deciziei asupra cazului contravențional, dat fiind că această etapă este stipulată expres în Codul contravențional.
Pentru buna desfășurare a examinării cazului contravențional și pentru realizarea prevederilor legale în legătură cu această fază, după sesizarea organului împuternicit, se îndeplinesc o seamă de acțiuni și măsuri premergătoarea. Scopul acestora este de a pune materialele cazului contravențional spre examinare în condițiile prevăzute de lege.
Cercetarea probelor începe cu citirea procesului – verbal cu privire la contravenție. Măsura se justifică prin necesitatea de a informa asistența prezentă la ședință asupra obiectului cauzei. În continuare se audiază persoana trasă la răspundere, partea vătămată, reprezentanții legali, martorii cărora la sfârșit li se adresează întrebări de participanții investiți cu acest drept. La sfârșitul ședinței se cercetează materialele, obiectele și documentele ridicate, corpurile delicte, iar, în caz de necesitate, se efectuează cercetări la fața locului sau reconstituiri. Tot în ședința de examinare a cazului are loc o activitate ce ține de adoptarea și pronunțarea deciziei. Este vorba de deliberare, care reprezintă o apreciere legală a probelor cercetate, examinarea punctului de vedere cu privire la toate aspectele cazului, precum și la soluția ce urmează a fi adoptată în rezolvarea cauzei contravenționale.
2.4. Faza de revizuire a cazului contravențional
Examinarea cauzei contravenționale și emiterea deciziei asupra cazului – ca fază a procedurii contravenționale – se finalizează cu aducerea la cunoștința părților interesate a deciziei emise, în modul stabilit de lege.
Odată cu aducerea la cunoștință a actului juridic prin care este aplicată sancțiunea contravențională, persoana respectivă are obligația de a executa decizia și de a suporta consecințele aplicării acestei măsuri de constrîngere statală. Totodată, din acest moment apare dreptul persoanei sancționate de a ataca actul juridic respectiv. În cazul în care nici una dintre părțile abilitate nu atacă rezultatele examinării cauzei contravenționale în termenul stabilit prin lege, revizuirea cauzei – ca fază a procedurii contravenționale – nu va avea loc, persoana sancționată va obține statut juridic de contravenient și va urma ultima fază a procedurii – executarea actului juridic.
În cazul în care rezultatele examinării cauzei contravenționale vor fi atacate, urmează revizuirea cauzei.
Această fază a procedurii contravenționale include o serie de activități (etape), și anume: 1) atacarea deciziei asupra cazului; 2) examinarea contestației sau a recursului; 3) adoptarea și pronunțarea deciziei în recurs asupra cazului contravențional; 4) punerea în executare a deciziei definitive cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
Atacarea deciziei asupra cauzei contravenționale. Examinarea cauzei contravenționale de către agentul constatator, comisia administrativă sau procuror, precum și judecarea cauzei în instanță prezintă forme concrete de activitate în domeniul combaterii contravenționalității. Actele juridice cu privire la rezultatele acestei activități procesuale trebuie să corespundă cerințelor caracteristice actelor administrative individuale.
Atunci cînd actele juridice cu privire la rezultatele examinării cauzei contravenționale nu întrunesc cerințele de bază înaintate față de actele administrative: legalitate, obiectivitate, argumentare juridică etc; aceste prescrieri unilaterale juridice de voință pun în pericol real drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanelor, cărora trebuie să li se asigure realizarea dreptului de atac asupra deciziilor de acest gen.
Constituția Republicii Moldova stipulează că părțile interesate și organele de stat competente pot exercita căile de atac împotriva hotărîrilor judecătorești, în condițiile legii.
Subiect cu drept de atac cu recurs al hotărîrii judecătorești asupra cauzei, potrivit legii contravenționale, poate fi, după caz:
persoana față de care este aplicată sancțiunea contravențională;
agentul constatator;
victima;
procurorul;
apărătorul, care declară recursul în numele părților; ;
soțul/soția persoanei arestate.
Temeiurile juridice pentru depunerea recursului. Hotărîrile judecătorești
contravenționale pot fi atacate cu recurs, pentru a se repara erorile de drept, în temeiurile prevăzute în art. 466 CC al RM.
Termenul și modul de depunere a recursului. În art. 468 din Codul contravențional este stipulat: „Recursul împotriva instanței judecătorești contravenționale se declară în termen de 15 zile." Legislatorul nu indică momentul de la care începe a decurge acest termen. Însă, pornind de la etapele procedurii de elaborare a actelor juridice, principiul obținerii forței juridice a actului emis, putem concluziona că acest termen începe a decurge din momentul aducerii la cunoștința persoanei interesate a hotărîrii judecătorești.
Recursul se depune în instanța de judecată a cărei hotărîre este atacată. Persoana deținută față de care a fost aplicată reținerea ca măsură de constrîngere procesuală, iar mai apoi – arestul contravențional ca pedeapsă contravențională poate depune recurs și la administrația locului de deținere, care este obligată să-1 expedieze imediat instanței de judecată a cărei hotărîre este atacată. Recursul primit împreună cu dosarul contravențional se expediază, în cel mult 3 zile de la data expirării termenului de declarare a recursului, instanței de recurs.
Repunerea în termen a recursului. Legislatorul prevede că recursul declarat cu omiterea termenului prevăzut în art. 468 alin. (1) din CC al RM, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la începutul executării sancțiunii sau perceperii despăgubirii materiale, se consideră depus în termen dacă instanța a constatat că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate sau de neinformarea despre adoptarea hotărîrii a participantului la proces, care nu a fost prezent la judecarea cauzei, nici la pronunțarea hotărîrii asupra ei.
Pînă la soluționarea repunerii în termen, instanța de judecată poate suspenda executarea hotărîrii.
Efectele recursului. Recursul împotriva hotărîrii judecătorești contravenționale suspendă executarea ei, cu excepția sancțiunii arestului contravențional. Instanța de recurs judecă recursul cu privire la persoana la care se referă
declarația de recurs și numai în raport cu calitatea ei în proces, în limitele
temeiurilor pentru recurs, avînd dreptul, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze și alte temeiuri fără a agrava situația
persoanei față de care este aplicată sancțiunea. Soluționînd cauza, instanța de
recurs nu poate crea o situație mai gravă persoanei în a cărei favoare a fost declarat recursul.
Judecarea cauzei contravenționale cu recurs. Recursul se judecă de un complet format din 3 judecători, cu citarea părților. Neprezentarea la ședință a părților legal citate nu împiedică judecarea recursului. Instanța de recurs este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.
Variantele de decizie a instanței de recurs. După examinarea recursului, instanța de recurs adoptă una dintre următoarele decizii:
1) respinge recursul și menține hotărîrea atacată dacă recursul este:
tardiv;
inadmisibil;
nefondat;
2) admite recursul, casînd hotărîrea atacată și dispune rejudecarea cauzei
în primă instanță.
Conținutul deciziei instanței de recurs. În decizia instanței de recurs se va indica:
data și locul pronunțării;
denumirea instanței care a emis hotărîrea atacată;
numele și prenumele membrilor completului de judecată, precum și ale
procurorului, agentului constatator, apărătorului și interpretului/traducătorului, dacă aceștia participă la judecarea recursului;
numele și prenumele recurentului, calitatea lui procesuală;
numele și prenumele persoanei sancționate sau în a cărei privință este
clasată procedura contravențională;
numele și prenumele victimei, iar în cazul persoanei juridice – a reprezentantului victimei, dacă aceasta participă la judecarea recursului;
dispozitivul hotărîrii atacate;
fondul recursului;
temeiurile de drept care au condus la respingerea sau la admiterea recursului, motivele adoptării soluției;
temeiul soluției privind încetarea procesului contravențional sau a soluției cu privire la vinovăția persoanei de săvîrșirea contravenției imputate;
mențiunea că decizia este irevocabilă.
Decizia semnată de membrii completului de judecată, inclusiv de judecătorul care are opinie separată, se pronunță în ședință integral sau doar dispozitivul, decizia urmînd a fi redactată în cel mult 3 zile.
Procedura de revizuire se deschide în favoarea contravenientului în termen de cel mult 6 luni din momentul apariției unuia dintre următoarele temeiuri:
instanța de judecată internațională, prin hotărîre, a constatat o încălcan
drepturilor și a libertăților omului care poate fi reparată la o nouă judecare;
Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea legii aplicate în cauza respectivă;
legea nouă înlătură caracterul contravențional al faptei sau ameliorează
situația contravenientului în a cărui privință nu a fost executată integral sacțiunea contravențională;
există o procedură pornită în cauza dată în fața unei instanțe internaționale;
– s-a stabilit, prin hotărîre definitivă, că agentul constatator, procurorul sau judecătorul au comis, în cursul constatării și judecării acestei cauze, abuzuri ce constituie infracțiuni.
Procurorul General și adjuncții lui au dreptul de a înainta cerere de revizuirea deciziei sau a hotărîrii emise în cauza contravențională dacă se constată în acțiunile contravenientului sînt prezente elementele constitutive ale infra țiunii prevăzute de Codul penal. în acest caz cererea de revizuire se depune instanța a cărei decizie sau hotărîre a rămas definitivă.
Procedura de revizuire se deschide în baza cererii procurorului de nivelul instanței de judecată, conform competenței teritoriale, sau a cererii contravenientului adresate instanței care a judecat cauza contravențională sau contestația. În cazul existenței procedurii pornite în cauza dată în fața unei instanțe internaționale, procedura de revizuire se deschide la cererea Procurorului General sau a adjuncților lui. Cererea de revizuire se face în scris, cu invocări motivului revizuirii și a datelor doveditoare. În procedura de revizuire, instața sesizată poate dispune suspendarea hotărîrii neexecutate. Cererea de r evizuire se examinează în conformitate cu prevederele art. 452-463 din Cod contravențional.
Hotărîrea instanței de revizuire. După examinarea cererii de revizuire, instanța de revizuire adoptă una dintre următoarele hotărîri:
1) respinge cererea de revizuire dacă este:
tardivă;
– inadmisibilă;
neîntemeiată;
2) admite cererea, casînd hotărîrea atacată și pronunțînd o nouă hotărîre.
Instanța dispune, după caz, repunerea în drepturi, restituirea amenzii plătite și a bunurilor, precum și a cheltuielilor judiciare pe care persoana în a cărei favoare s-a admis revizuirea nu era obligată să le suporte, includerea, la cerere, în vechimea neîntreruptă în muncă a duratei sancțiunii arestului contravențional.
2.5. Faza de executare a deciziei cu privire la aplicarea
sancțiunii contravenționale
Executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale este ultima fază a procedurii contravenționale. Ea include activitatea organelor împuternicite să execute deciziile, privind: 1) verificarea procedurii de punere a deciziei emise în executare; 2) procedura de executare a sancțiunii executate; 3) finalizarea fazei de executare a deciziei emise și a procedurii contravenționale, în general.
Procedura contravențională se finalizează atunci cînd se clasează cazul contravențional sau se execută decizia cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
Clasarea cazului contravențional se efectuează atunci cînd se stabilește vreo împrejurare ce exclude procedura contravențională, prevăzută în art. 441 din CC al RM. Clasarea poate avea loc la orice fază a procedurii contravenționale: în procesul constatării faptei contravenționale și cercetării cazului, examinării lui sau al revizuirii cazului.
Clasarea cazului este o fază finală a procesului contravenționale, luîndu-se măsuri de restabilire în drepturi a făptuitorului în cazul în care drepturile acestei persoane au fost lezate prin ridicarea mijlocului de transport, a obiectelor și a documentelor, precum și în alte cazuri.
Ultima fază a procedurii contravenționale se finalizează în momentul executării sancțiunii contravenționale. Din acest moment persoana sancționată își pierde statutul juridic de „contravenient" și obține statutul juridic de „persoană cu antecedent contravențional".
Potrivit dispozițiilor generale din legea de executare, decizia cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale este obligatorie pentru executare de către toți subiecții dreptului contravențional.
Trimiterea spre executare a hotărîrilor (deciziilor, ordonanțelor) privind
aplicarea sancțiunii contravenționale, cu excepția sancțiunii avertismentului
și amenzii aplicate de către agentul constatator, revine instanței de judecată,
comisiei administrative sau procurorului, după caz, care au adoptat actul juridic respectiv.
În termen de 10 zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești, președintele instanței trimite dispoziția de executare a hotărîrii, împreună cu o copie de pe hotărîrea definitivă, autorității însărcinate cu punerea în executare a hotărîrii conform prevederilor legislației de executare.
Hotărîrile judecătorești privind aplicarea sancțiunii arestului contravențional față de persoanele care nu se află sub arest se expediază organului de poliție pe a cărui rază teritorială se află domiciliul contravenientului, pentru escortarea lui la locul de deținere cel mai apropiat.
În cazul în care față de una și aceeași persoană sînt pronunțate cîteva hotărîri (decizii) privind aplicarea sancțiunilor contravenționale, fiecare hotărîre se execută separat.
Instituțiile și organele care asigură executarea sancțiunilor contravenționale. Executarea sancțiunii avertismentului se asigură de către instituția sau organul care a adoptat decizia respectivă (în majoritatea cazurilor aceștia sînt reprezentanții agentului constatator).
Executarea sancțiunii amenzii, privării de dreptul special, muncii neremunerate în folosul comunității și sancțiunilor aplicate persoanelor juridice se asigură de către oficiul de executare (cu excepția cazurilor achitării la fața locului a amenzii aplicate de către agentul constatator).
Executarea sancțiunii arestului contravențional se asigură de către penitenciare.
Sistemul organelor de executare silită. Executarea silită a documentelor executorii revine Departamentului de executare și se efectuează prin intermediul subdiviziunilor lui teritoriale, denumite oficii teritoriale.
Departamentul de executare și oficiile de executare:
– fac parte din sistemul organelor Ministerului Justiției;
sînt persoane juridice, au conturi trezoreriale, conturi speciale în lei și în valută străină, ștampilă cu imaginea stemei de stat și cu denumirea lor;
dispun de patrimoniu, pe care îl administrează în condițiile legii;
își desfășoară activitatea în conformitate cu Constituția Republicii Moldova, Codul de executare și cu alte acte normative.
Funcționarii Departamentului de executare și executorii judecătorești au statut
de funcționar public și se află sub incidența Legii serviciului public.
Stingerea executării sancțiunii contravenționale. Prin stingerea executării sancțiunii contravenționale se stinge raportul juridic de executare a sancțiunii contravenționale, adică obligația contravenientului de a executa sancțiunea contravențională și dreptul organului de stat de a cere executarea sancțiunii contravenționale.
Stingerea executării sancțiunii contravenționale are loc în cazul:
– executării efective și integrale a sancțiunii;
– decesului contravenientului;
– adoptării unei hotărîri de achitare a persoanei sancționate în cursul executării sancțiunii sau trimiterii spre executare a hotărîrii judecătorești;
– intervenirii unei legi contravenționale noi care exclude caracterul contravențional al faptei în cursul executării sancțiunii sau trimiterii spre executare a hotărîrii judecătorești;
– intervenirii unui act de amnistie totală în cursul executării sancțiunii sau trimiterii spre executare a hotărîrii judecătorești;
– intervenirii prescripției executării hotărîrii privind aplicarea sancțiunii contravenționale.
3. PROBLEME PRIVIND APLICAREA PROCEDURII CONTRAVENȚIONALE
3.1. Lacune ale Cărții a II-a Codului contravențional
Această parte a legii contravenționale conține mecanismul juridic de aplicare a normelor materiale stipulate în Cartea I. Anume el determină în mare măsură succesul legii, eficacitatea aplicării prescripțiilor normei materiale. Procesul contravențional este unul deosebit de important și în aceeași măsură complicat. Este și firesc că anume în această parte a Codului contravențional sunt, în viziunea mea, mai multe neclarități discutabile, iar unele norme juridice chiar intră în contradicție cu dispozițiile comune și principiile de bază ale legii contravenționale. Vom evidenția doar unele din concluzii ale analizei juridice a Cărții a II-a a Codul contravențional al Republicii Moldova.
1. Necesită concretizare sistemul participanților la procesul contravențional (Capitolul II). În acest capitol nici instanța de judecată, nici comisia administrativă nu sunt prevăzute (recunoscute) ca participanți la procesul contravențional. În viziunea noastră, fapt absolut discutabil, deoarece, la soluționarea cauzei, la desfășurarea procesului contravențional, participă, desigur, ambele autorități. Mai mult decît atît, în cazul în care decizia asupra cazului contravențional este atacată, procesul contravențional nu poate fi finisat fără participarea la el a instanței de judecată.
2. Considerăm necesară concretizarea competenței autorităților abilitate cu dreptul de a soluționa cauza contravențională. Vom argumenta această declarație prin analiza competenței procurorului (art.396 CC al RM). Atît pentru contravenția prevăzută la art.312 CC al RM "Abuzul de putere sau abuzul de serviciu", cît și pentru cea de la art.313 "Excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu", legiuitorul prevede: "se sancționează cu amendă de la 50 la 150 de unități convenționale cu privarea de dreptul de a deține o anumită funcție sau de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 la 1 an". Înseamnă că procurorul, la soluționarea acestor cauze, nu poate să nu aplice în calitate de sancțiune complementară una din cele indicate, însă aplicarea lor, potrivit prevederilor art.395 CC al RM, constituie competența exclusivă a instanței de judecată. Atunci cum poate constitui soluționarea acestor cauze competența procurorului?
La rîndul său, dispoziția de la art.353 alin.(2) CC al RM prevede: "Opunerea de rezistență procurorului, ofițerului de urmărire penală etc.". Deci, în multe cazuri procurorul poate avea statut juridic de "parte vătămată", adică parte cointeresată în procesul contravențional. De aceea, considerăm că soluționarea și acestor contravenții nu ar trebui sa țină de competența procurorului.
3. În viziunea noastră, este discutabil titlul Capitolului V "Măsurile procesuale de constrîngere". Aceasta din următoarele considerente: a) măsurile nominalizate în art.432 din acest capitol se aplică nu ca reacție a statului și a societății la comiterea unei fapte contravenționale, ci în scopul desfășurării corecte, multilaterale și obiective a procesului contravențional, în scopul aflării adevărului în ce privește circumstanțele faptei comise; b) aceste măsuri se aplică nu doar față de autorul unei fapte contravenționale, ci și fațade alți participanți la procesul contravențional care se află în raport juridic de conformare normelor materiale ale dreptului contravențional, însă, care nu onorează obligațiile procesuale (de exemplu, "aducerea silită" – ca măsură de constrîngere procesuală poate fi aplicată numai față de martor sau față de victimă); c) în cazul în care procedura contravențională va fi clasată în baza lipsei faptei contravenționale sau lipsei vinovăției făptuitorului, măsurile procesuale deja aplicate nu vor avea careva efect juridic, nemaivorbind de caracterul de constrîngere statală a măsurilor aplicate.
Pornind de la cele menționate, considerăm că denumirea Capitolului V "Măsurile de asigurare a procesului contravențional" ar fi mai corectă. În acest caz, "constrîngerea" – ca metodă de administrare în domeniul combaterii contravenționalității, ar avea o clasificare logică, bine determinată, structurată în 4 blocuri de măsuri: – de prevenire, aplicate în scopul prevenirii (neadmiterii) faptelor contravenționale; – de curmare (stopare), aplicate în scopul curmării faptelor ilicite la etapa inițială și minimizării consecințelor negative; – de asigurare a procesului contravențional, aplicate în scopul respectării prevederilor normelor procesuale; – sancțiunile contravenționale, aplicate ca pedeapsă (constrîngere) pentru fapta ilicită comisă cu vinovăție.
Considerăm că și sistemul măsurilor procesuale de constrîngere (după noi – sistemul măsurilor de asigurare a procesului contravențional) trebuie să-l constituie nu doar măsurile stipulate la art.432 CC al RM: 1) reținerea; 2) aducerea silită; 3) înlăturarea de la conducerea vehiculului; 4) examenul medical pentru constatarea stării de ebrietate produsă de alcool sau de altă substanță; 5) reținerea și aducerea vehiculului la parcare, dar și 6) cercetarea la fața locului; 7) ridicarea obiectelor, documentelor și percheziția; 8) percheziția corporală, ridicarea obiectelor și documentelor.
4. Necesită o concretizare conținutul normelor juridice în ce privește reținerea (art.433 CC al RM) și durata reținerii (art.435 CC al RM). În viziunea noastră, și aici nu există claritate. De exemplu, primul temei juridic al reținerii prevăzut de art.433 alin.(1) CC al RM este comiterea contravențiilor flagrante pentru care se prevede sancțiunea arestului contravențional. Însă, dacă contravenția dată comisă cu vinovăție, pentru care se prevede sancțiunea arestului contravențional, nu este flagrantă, este constatată în procesul soluționării unei petiții, în asemenea caz, există sau nu temei juridic pentru reținere? Mai mult decît atît, legea contravențională nouă, spre deosebire de cea în vigoare, nu prevede așa măsură de asigurare a procedurii cum ar fi "aducerea contravenientului" (art.245 C.contr.adm. din 1985). Potrivit legii noi, inițială este reținerea (art.433 CC al RM), care mai apoi presupune aducerea făptuitorului. Al doilea temei juridic al reținerii, prevăzut de aceeași normă juridică, este imposibilitatea identificării persoanei în a cărei privință este pornit procesul contravențional, dacă au fost epuizate toate măsurile de identificare. În acest caz, reieșind din conținutul termenului "reținere", apare întrebarea: "Atît timp cît se întreprind măsurile posibile de a stabili persoana făptuitorului, el se consideră reținut sau nu?"
Nu mai puțin importantă este și problema competenței privind reținerea. Dacă această acțiune procesuală ține numai de competența a trei organe statale: MAI, Serviciul de grăniceri și Serviciul vamal, apoi ceilalți agenți constatatori (21 la număr) nu dispun de această competență. În acest caz, apare iarăși întrebarea: "Atît timp cît fiecare din acei 21 de agenți constatatori desfășoară activitatea de constatare a contravenției concrete, făptuitorul ei se consideră reținut sau nu?"
5. În multe norme procesuale legiuitorul utilizează termenul "contravenient" în cazurile în care decizia/ hotărîrea privind aplicarea sancțiunii contravenționale încă nu a devenit irevocabilă. Statutul juridic al persoanei care a comis o faptă contravențională se modifică în dependență de faza procedurii contravenționale la care ea se află: – din momentul comiterii faptei contravenționale și pînă la stabilirea vinovăției (temei juridic pentru întocmirea procesului-verbal cu privire la contravenție) – autorul ei are statut de făptuitor; – din momentul întocmirii procesului-verbal cu privire la contravenție și pînă la aplicarea sancțiunii contravenționale – statut de inculpat; – din momentul emiterii deciziei de aplicare a sancțiunii contravenționale și pînă la obținerea forței juridice a acestei decizii (expirarea termenului de atac sau respingerea recursului în urma revizuirii cazului) – statut de persoană sancționată; – din momentul în care decizia privind aplicarea sancțiunii contravenționale a devenit irevocabilă și pînă la executarea ei – statut de contravenient; – din momentul executării deciziei de aplicare a sancțiunii contravenționale – statut de persoană cu antecedent contravențional (pînă la stingerea lui în modul stabilit de lege).
6. Este discutabilă concepția privind prezența participanților la procesul contravențional în ședința de soluționare a cauzei contravenționale. Modalitatea de reglementare a problemei date, care se conține în art.435 CC al RM, generează multe întrebări, și anume:
6.1. Este oportună oare prezența obligatorie a agentului constatator la judecarea fiecărui caz contravențional? Cîte resurse umane din partea agenților constatatori vor fi necesare pentru realizarea prevederilor art.455 alin.(2) CC al RM? Care vor fi cheltuielile statului legate cu realizarea acestei prevederi?
6.2. Cît de întemeiată și oportună va fi încetarea procesului contravențional în legătură cu neprezentarea agentului constatator? În acest caz, persoana căreia îi este imputată contravenția, desigur, va fi satisfăcută. Dar drepturile părții vătămate, interesele societății și ale statului? De ce din vinovăția unui funcționar de stat trebuie să fie încetat procesul contravențional? Cum în cazul de față se va realiza principiul "inevitabilității răspunderii contravenționale pentru fapta comisă cu vinovăție"?
6.3. Este greu de înțeles conținutul art.455 alin.(5) CC al RM care stipulează: "În cazul în care se solicită aplicarea sancțiunii arestului contravențional, participarea făptuitorului este obligatorie, cu excepția cazului neprezentării lui cu rea-voință (sublinierea noastră)". Dar cum de procedat în cazul eschivării? Mai mult decît atît, persoana, care cu rea-voință a neglijat citarea legitimă, comite suplimentar contravenția prevăzută de art.336 CC al RM "Nesubordonarea cu rea-voință dispoziției sau cererii legitime a colaboratorului organelor de ocrotire a normelor de drept". În acest sens, în legea contravențională în vigoare există o claritate absolută. Art.254 alin.(2) C.contr.adm. din 1985 prevede: "În cazul eschivării (a făptuitorului, a cărui prezență este obligatorie la soluționarea cauzei contravenționale – V.G.) de a se înfățișa la chemarea organului afacerilor interne sau a judecătorului, persoana aceasta poate fi supusă de către organul afacerilor interne (poliției) aducerii silite".
7. În unele norme juridice ale legii contravenționale analizate (art.31 alin.(2), art.395 alin.(2), art.462 alin.(5)) este prevăzută aplicarea "măsurilor de siguranță". Însă, din lege nu este clar care sunt aceste măsuri. O claritate relativă asupra conținutului acestui termen reiese din prevederile art.431 "Corpurile delicte", care stipulează: "La judecarea cauzei contravenționale instanța hotărăște asupra corpurilor delicte potrivit prevederilor art.106 din Codul penal și ale art.162 din Codul de procedură penală, care se aplică în modul corespunzător în procesul contravențional".
Este de menționat că mecanismul de administrare a corpurilor delicte (precum și mecanismul de aplicare a altor măsuri de siguranță) în dreptul penal este clar. Codul penal (Drept material) în Capitolul X prevede măsurile de siguranță: măsurile de constrîngere cu caracter medical (art.99); internarea într-o instituție psihiatrică (art.100); măsurile de constrîngere cu caracter medical aplicate alcoolicilor și narcomanilor sau punerea lor sub curatelă (art.103); măsurile de constrîngere cu caracter educativ (art.104); expulzarea (art.105) și confiscarea specială (art.106), la care se face trimitere în art.431 alin.(4) CC al RM.
La rîndul său, Codul de procedură penală (Drept procesual) prezintă mecanismul de realizare (de aplicare) a normelor juridice materiale și în Titlul IV stipulează modul de administrare a probelor și mijloacelor de probă (inclusiv conținutul hotărîrii cu privire la corpurile delicte – art.162 C.proc.pen.), iar în Titlul V sunt stipulate măsurile procesuale de constrîngere.
În ceea ce privește dreptul contravențional, apoi nici în Cartea I a Codului contravențional (Drept material) și nici în Cartea a Il-a (Drept procesual) măsurile de siguranță (inclusiv confiscarea specială sau măsurile de constrîngere cu caracter educativ aplicate minorilor, nominalizate de art.443 alin.(14) CC al RM) nu sunt prevăzute. Și numai în Partea Generală a Cărții a II-a a Codului contravențional sunt prevăzute "Măsurile procesuale de constrîngere" (Capitolul V), însă "confiscarea specială" nici în acest capitol nu este prevăzută.
8. Necesită o anumită concretizare și conținutul Capitolului VIII "Calea ordinară de atac. Recursul":
8.1. Art.467 alin.(1) stipulează participanții la procesul contravențional care au dreptul să atace hotărîrea judecătorească contravențională. În viziunea noastră, de acest drept trebuie să se bucure suplimentar atît reprezentanții legali ai persoanei sancționate, cît și reprezentanții persoanei juridice sancționate;
8.2. Art.468 alin.(1) stipulează că recursul împotriva hotărîrii judecătorești se declară în termen de 15 zile. Însă nu este prevăzut momentul de la care începe a decurge acest termen. În opinia noastră, este indiscutabil că acest termen începe a decurge din momentul aducerii la cunoștință părților cointeresate a hotărîrii respective;
8.3. Necesită o concretizare modalitatea de repunere în termen a recursului. Întîi de toate, nu există o claritate care recurs (depus de către cine?) poate fi repus în termen? Legea contravențională în vigoare prevede că poate fi repus în termen numai recursul declarat de către persoana față de care a fost pronunțată decizia (art.275 C.contr.adm. RM). Din analiza art.469 CC al RM reiese că poate fi repus în termen recursul declarat de orice persoană abilitată cu acest drept, fapt, considerăm, discutabil;
8.4. Lasă de dorit redacția art.466 "Temeiurile pentru recurs". În primul rînd, considerăm că enumerarea temeiurilor juridice pentru depunerea recursului nu trebuie să fie una exhaustivă. Curtea de Apel ar trebui să dispună de dreptul de a recunoaște și alte circumstanțe ca temei juridic pentru depunerea recursului. În al doilea rînd, și în această normă juridică (după cum s-a menționat anterior) legiuitorul utilizează termenul "contravenient", ceea ce, în viziunea noastră, nu este corect, deoarece procedura contravențională încă nu s-a finalizat, hotărîrea judecătorească privind aplicarea sancțiunii contravenționale încă nu a devenit irevocabilă, din cauza că persoana sancționată încă nu s-a folosit de dreptul său constituțional de a o ataca.
În prezenta publicație am elucidat doar unele din rezultatele analizei juridice a Codului contravențional al Republicii Moldova (rezultatele analizei multilaterale a Codului contravențional sunt reflectate în manualul "Tratat de drept contravențional", care în curînd va vedea lumina tiparului). Suntem conștienți de faptul că unele din concluziile noastre pot să nu fie acceptate, în fond, altele – să fie discutabile sau considerate inutile. Invităm cititorul Revistei la o discuție științifico-practică în ce privește calitatea acestei legi de o deosebită actualitate. Dacă vom fi citiți și auziți, vom contribui de comun acord la perfecționarea ei.
3.2. Lacune privind aplicarea unor măsuri de asigurare a procedurii contravenționale
În orice țară, condiția de bază în combaterea contravenționalității este reacția operativă și eficace a statului la conflictul contravențional apărut, realizarea principiului inevitabilității răspunderii contravenționale la comiterea cu vinovăție a faptei contravenționale.
Realizarea funcției firești de protecție administrativ-juridică a valorilor sociale prin intermediul normei materiale de drept contravențional ar fi fost practic irealizabilă fară instituirea unui mecanism procesual adecvat.
Se știe că reglementarea administrativ-juridică a relațiilor sociale protejate nu se face direct prin dispoziția normei materiale de drept contravențional (regulile de conduită prescrise), ci prin prevenirea persoanelor pasibile de a încălca aceste reguli de conduită, conștientizarea faptului că față de ele pot fi aplicate unele sancțiuni contravenționale care, în esență, reprezintă o reală manifestare a forței coercitive a statului, adică se prezintă, într-o măsură oarecare, ca un sistem de garanție a valorilor sociale protejate de stat.
Întru realizarea scopului și sarcinilor legii contravenționale, administrării legitime și optime în domeniul combaterii contravenționalității, aplicării legitime a constrângerii statale fața de făptuitorul unei fapte ilicite, comise cu vinovăție, asigurării protecției intereselor statului, a societății și a persoanei, considerate drept victimă, un rol deosebit de important îi revine procedurii de colectare și administrare a probelor.
Probele constituie o instituție juridică de bază a procedurii contravenționale ca subramură a dreptului contravențional.
Calitatea activității privind colectarea și administrarea probelor în procedura contravențională, în mare măsură, este condiționată de profesionalismul executorilor acestor activități (agenților constatatori, persoanelor cu funcții de răspundere, împuternicite de a exprima cauza și de a emite decizia la caz, persoanelor, ce organizează executarea și execută hotărîrile privind aplicarea sancțiunilor contravenționale), de nivelul de responsabilitate a lor față de atribuțiile funcționale.
O importanță și mai mare, în acest sens, o are calitatea cadrului juridic, anume această problemă și este subiectul de bază al actualei publicații.
În ceea ce privește procedura de colectare și administrare a probelor, a măsurilor de asigurare a procedurii contravenționale, considerăm că legea contravențională națională este imperfectă, are multe lacune.
În limitele spațiului acordat, mă voi referi numai la unele dintre ele:
1) reținerea făptuitorului unei fapte contravenționale și aducerea lui la organul de drept;
2) statutul juridic al subiectului activ al contravenției;
3) statutul juridic al subiectului pasiv al contravenției.
În legea contravențională națională probele se consideră elemente de fapt, dobîndite în modul stabilit de Codul contravențional, care servesc la constatarea existenței sau inexistenței contravenției, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției și la cunoașterea altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Potrivit Codului contravențional al RM, în calitate de probe se admit elementele de fapt constatate prin intermediul următoarelor mijloace:
– procesul-verbal cu privire la contravenție;
– procesul-verbal de percheziție;
– procesul verbal de ridicare a obiectelor și documentelor;
– explicațiile persoanei în a cărei privință este pornit procesul-verbal, dispozițiile victimei și ale martorilor;
– înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile;
– corpurile delicte, obiectele și documentele ridicate etc.;
– constatările tehnico-științifice și medico-legale;
– raportul de expertiză (art.425 alin.(2)).
Probele nominalizate pot fi însă colectate numai în urma desfășurării activității procesuale, iar această activitate începe de la constatarea faptei contravenționale.
Legislatorul național stabilește că aprecierea probelor trebuie să se efectueze de către acea persoană care este competentă să soluționeze cauza contravențională, în așa mod, încît convingerea pe care și-a format-o în urma cercetării probelor administrate să fie în raport cu circumstanțele constatate ale cauzei, dar, totodată, călăuza să-i fie legea. De asemenea, trebuie să menționăm că nici o probă nu are valoare prestabilită.
Se considera admisibile probele pertinente, concludente și utile, administrate doar în conformitate cu legea contravențională în vigoare.
La stipulațiile enumerate nu pot fi însă admise în calitate de probe acele date care au fost obținute: 1) prin violență, amenințări sau prin alte mijloace de constrîngere; 2) prin încălcarea esențială a drepturilor și libertăților constituționale ale persoanei, inclusiv a dreptului la apărare sau a dreptului la interpret/traducător etc.
În cazul apariției unui raport juridic de conflict, acțiunea prioritară a organului constatator, acțiune care precedează cercetarea contravențională, este curmarea ilicitului contravențional în scopul minimizării consecințelor negative.
Stoparea comportării ilicite a făptuitorului poate avea loc prin înaintarea de către reprezentantul organului constatator (sau altă persoană, antrenată în activitatea de asigurare a ordinii de drept) a cerințelor legitime de a înceta acțiunea antisocială și ilegală, iar în cazul nereacționării la această cerință – prin reținerea lui și aducerea la organul de drept.
În ceea ce privește “reținerea” și “aducerea făptuitorului” ca instituții juridice și ca măsuri de asigurare a procedurii contravenționale, apoi legea nouă conceptual se deosebește de cea precedentă.
Potrivit legii precedente, în scopul întocmirii procesului-verbal cu privire la contravenția administrativă, în cazul în care el nu putea fi întocmit la fața locului și dacă întocmirea procesului-verbal era obligatoare, făptuitorul putea fi adus la poliție sau la comandamentul “drujinei” populare-voluntare de către un lucrător de poliție sau de către un “drujinar” voluntar popular. Potrivit legii nominalizate, termenul reținerii se calcula din momentul aducerii făptuitorului pentru întocmirea procesului-verbal, iar a persoanei, care se afla în stare de ebrietate, din momentul trezirii ei din starea de beție.
Din cele menționate este evident faptul că, potrivit legii precedente, inițial, avea loc aducerea făptuitorului la organul de drept, apoi reținerea lui în cazurile și în modul stabilit de lege.
Legea nouă, la general, nu prevede măsura de “aducere a făptuitorului” și, potrivit concepției acestei legi, inițial, are loc reținerea făptuitorului unei fapte contravenționale, în ceea ce privește aducerea lui se poate numai de presupus că ea are loc după reținere. Codul contravențional al RM stipulează că reținerea constă în limitarea de scurtă durată a libertății persoanei fizice și se aplică în cazul:
a) contravențiilor flagrante pentru care legea prevede sancțiunea arestului contravențional;
b) imposibilității identificării persoanei în a cărei privință este pornit procesul contravențional dacă au fost epuizate toate măsurile de identificare;
c) contravențiilor pasibile, potrivit legii, de aplicare a măsurii de siguranță a expulzării.
Întru determinarea lacunelor normei juridice nominalizate, conștientizarea mecanismului juridic imperfect de curmare (stopare) a raportului juridic de conflict declanșat, vom modela o situație concretă. Să presupunem că procurorul a devenit martor ocular al unui act de huliganism nu prea grav (art.354 CC al RM). Ca reprezentant al organului de drept, el este obligat să reacționeze (în special atunci cînd poartă uniformă). Procurorul îi cere făptuitorului să înceteze fapta ilicită, dar în pofida cerințelor repetate, acesta nu reacționează și prelungește acțiunile sale ilegale, fapt prin care comite încă o faptă contravențională: “nesubordonarea cu rea-voință dispoziției legitime a procurorului (art.336 CC al RM)”. Apare necesitatea și temeiul juridic de a porni procedura contravențională, însă nu înainte de a stopa desfășurarea acțiunilor ilegale ale făptuitorului. Dar în ce mod poate fi oprită comportarea ilicită, dacă autorul nicidecum nu reacționează la dispozițiile legitime. În același timp, reprezentanții societății prezenți la fața locului se revoltă și reacționează negativ nu atît la acțiunile făptuitorului, cît la inacțiunea reprezentantului organului de drept! În cazul dat, orice acțiune procesuală la fața locului este imposibilă și apare necesitatea stringentă de reținere a făptuitorul și de a-l conduce la organul de drept. Problema constă în faptul că această acțiune trebuie efectuată în limitele cerințelor normei procesuale. Consultînd art.433 “Reținerea”din CC al RM concluzionăm că, în situația modelată de noi, autorul ilicitului nu poate fi reținut în temeiul art.433 alin.(1) lit.a) – “în cazul contravenției flagrante pentru care prezentul cod prevede sancțiunea arestului contravențional”, deoarece nici pentru comiterea huliganismului nu prea grav (art.354) și nici pentru nesubordonarea cu rea-voință (art.336) nu este prevăzută așa pedeapsă. În asemenea situație există un singur temei juridic de reținere – “imposibilității identificării persoanei în a cărei privință este pornit procesul contravențional dacă au fost epuizate toate măsurile de identificare”. Cum se va proceda în cazul în care, de exemplu, făptuitorul prezintă un document ce-i identifică persoana dar, totodată, continuă acțiunile sale ilegale? Nu vom găsi un răspuns la această întrebare în legea contravențională ceea ce confirmă imperfecțiunea acesteia și necesitatea modificărilor.
O altă lacună a Codului contravențional al RM la care ne vom referi este statutul juridic al persoanei în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional – subiectul activ al contravenției (art.384 CC al RM). În viziunea noastră, în norma juridică nominalizată există o mare disproporție dintre volumul de drepturi ale persoanei trase la răspundere (alin.(2)) și volumul de obligații (alin.(4)). Mai mult decît atît, în ceea ce privește mecanismul de asigurare a drepturilor declarate în alin.(2) art.384 CC al RM – el există în diverse norme juridice. Pe cînd în ceea ce privește mecanismul de asigurare a executării obligațiilor și consecințele neonorărilor, considerăm că avem o problemă serioasă. Spre exemplu, legea contravențională prevede că persoana în a cărei privință a fost pornit un proces contravențional este obligată:
– să se prezinte la citarea autorității competente să soluționeze cauza contravențională;
– să accepte la cererea autorității competente să soluționeze cauza contravențională, examinarea și percheziția sa corporală;
– să fie supusă expertizei judiciare, la cererea agentului constatator competent sau a instanței;
– să se supună dispozițiilor legale ale agentului constatator și ale președintelui ședinței de judecată etc.
Rămîne totuși actuală întrebarea, cum se va proceda în cazul în care această persoană refuză să-și onoreze obligațiile? Și în această privință legea contravențională nu dă un răspuns nici chiar în conținutul acelor norme unde el ar putea fi. De exemplu, legea obligă persoana în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional să se prezinte la citarea autorității… Totodată, “aducerea silită” (art.437 CC) ca măsură de asigurare a procedurii și ca măsură de reacționare la neonorarea obligației se referă numai la martor sau la victimă și nicidecum nu la făptuitorul unei fapte ilicite.
În legea contravențională abrogată acest mecanism de asigurare a obligațiilor era absolut clar. În lege erau stipulate contravențiile la examinarea cărora prezența persoanei trase la răspundere era obligatorie și legea, de asemenea, stipula: “În cazul eschivării ei de a se înfățișa la chemarea organului afacerilor interne sau a judecătorului popular persoana aceasta poate fi supusă de către organul afacerilor interne (poliției) aducerii silite”.
Un alt argument cu privire la imperformanța mecanismului de colectare a probelor este exemplul art.429 alin.(2) CC al RM, care stipulează că percheziția corporală și ridicarea obiectelor și documentelor se pot efectua fără ordonanță specială și fără autorizația instanței de judecată:
a) în cazul prevăzut la art.433 alin.(l) CC al RM;
b) dacă există motive rezonabile pentru a presupune că una dintre persoanele care se află în locul efectuării percheziției sau ridicării ascunde asupra sa obiecte sau documente care pot avea importanță pentru justa soluționare a cauzei”.
În ceea ce privește primul temei de percheziție corporală sau ridicarea obiectelor, aceste măsuri rămîn, practic, irealizabile, deoarece, după cum am examinat anterior, temeiurile juridice ale reținerii sînt foarte restrînse și neadecvate sarcinii de curmare (stopare) a raportului contravențional de conflict. Totodată, redacția celui de al doilea temei al percheziției corporale este, în viziunea noastră, atît de imperfectă, încît provoacă o manifestare largă a subiectivismului în vederea aplicării acestei măsuri de asigurare a procedurii.
Ultimul subiect la care ne vom referi este statutul juridic al victimei (art.387 CC al RM) – subiect pasiv al contravenției.
Este de neînțeles faptul că în majoritatea cazurilor, atunci cînd ne referim la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, inclusiv, în procedura contravențională, ne referim la respectarea drepturilor persoanei care a intrat în conflict cu legea și este obligată să suporte careva consecințe condiționate de acest conflict, uitînd, deseori, de drepturile și interesele legitime ale victimei, de interesele statului și ale societății.
Ca argument, vom aduce o analiză comparativă a două norme procesuale: art.387 “Victima” și art.384 “Persoana în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional”. Nu este clar de ce victima, spre deosebire de persoana trasă la răspundere, nu dispune de dreptul cum ar fi:
– să ceară recuzarea reprezentantului autorității competente să soluționeze cauza contravențională, expertul, interpretul, traducătorul, grefierul;
– să solicite audierea martorilor;
– să facă obiecții împotriva acțiunilor agentului constatator și să ceară consemnarea obiecțiilor sale în procesul-verbal;
– să ia cunoștință de procesul-verbal încheiat de agentul constatator, să facă obiecții asupra corectitudinii lui, să ceară completarea lui cu circumstanțele care, în opinia sa, trebuie să fie consemnate;
– să fie prezentă la examinarea cauzei etc.
Lipsa acestor drepturi procesuale ale victimei îmbracă o importanță deosebită în cazul comiterii contravențiilor prevăzute în art.78, 96 alin.(l)-(2), 100, 101, 103, 105, 242, cînd potrivit legii procesul contravențional poate fi pornit numai la cererea victimei.
În lipsa drepturilor nominalizate, victima este lipsită de posibilitatea de a urmări procesul de colectare și administrare a probelor, îndeosebi, în cazul în care procesul contravențional este pornit la cererea ei.
Și încă un argument în acest context. Art.387 alin.(2) prevede: “Victima își realizează drepturile și își execută obligațiile personal ori prin reprezentanți, în condițiile legii. Dacă victima este un minor sau o persoană în stare de iresponsabilitate, drepturile ei sînt realizate de reprezentanții săi legali în modul stabilit de prezentul cod.”
Întru argumentarea imperfecțiunii mecanismului de realizare a acestor drepturi ne vom referi numai la una dintre normele procesuale – art.467. Persoana care are dreptul de a declara recurs. Această normă prevede: “Hotărîrea judecătorească contravențională poate fi atacată cu recurs de către contravenient, agentul constatator, victimă, procuror, după caz”. Apar întrebările:
1) care este modalitatea și cine va depune recursul în cazul în care este trasă la răspundere persoana juridică sau în cazul cînd persoana juridică are statut procesual de victimă?;
2) de ce nu se asigură dreptul reprezentanților legali ai minorilor și ai persoanelor iresponsabile recunoscute fie ca victimă, fie ca persoană trasă la răspundere?
Acestea sînt doar unele argumente ce abordează problema perfectării legii contravenționale și, în special, a procedurii de colectare și administrare a probelor.
3.3. Discrepanțe privind înlocuire a amenzii contravenționale aplicate persoanei fizice de către agentul constatator
Pentru soluționarea cauzelor contravenționale privind înlocuirea amenzii în cazuri cînd persoana fizică nu a plătit-o în decursul a 30 zile de la data stabilirii ei, Curtea Supremă de Justiție recomandă următoarele:
Conform art. 34 alin.(8) Cod contravențional, dacă persoana fizică nu a plătit amenda în decursul de 30 de zile de la data stabilirii ei, instanța de judecată o poate înlocui la demersul agentului constatator.
Potrivit art. 183 alin.(4) Cod de executare, raportat la prevederile art.312 alin.(1), art. 313 alin.(2) și 315 Cod de executare, executorul judecătoresc, după primirea spre executare a hotărîrii privind aplicarea amenzii, în cazul în care executarea silită nu a fost posibilă din cauza lipsei sau insuficienței de bunuri sau din cauza eschivării cu rea-voință de la achitarea amenzii, solicita, instanței de judecată, înlocuirea acesteia în conformitate cu prevederile art. 34 alin.(4) Cod contravențional.
Existența discrepanței (divergenței, conflictului) între prevederile art. 34 alin.(8) Cod contravențional și cele ale art. 183 alin.(4) Cod de executare care reglementează diferit subiectul care poate solicita înlocuirea amenzii și procedura de executare silită a sancțiunii sub formă de amendă, a creat a situație dificilă la acest compartiment și respectiv, necesită o precizare.
Conform art. 6 alin.(7) din Legea privind actele legislative nr.780-XV din 27.12.2001, în cazul în care între două acte legislative, cu aceeași forță juridică apare un conflict de norme ce promovează soluții diferite asupra aceluiași obiect al reglementării, se aplică prevederile actului posterior.
Dat fiind faptul că Codul de executare a fost aprobat prin Legea organică nr. 143 din 02.07.2010 și a intrat în vigoare la data de 05.11.2010, ulterior intrării în vigoare a Codului contravențional, la data de 31.05.2009, se deduce că urmează să fie aplicate prevederile art. 183 alin.(4) Cod de executare raportat la art.312 alin.(1), art. 313 alin.(2) și 315 Cod de executare care stipulează că, dacă timp de 30 de zile, de la data adoptării deciziei menționate, contravenientul nu a achitat benevol amenda stabilită, agentul constatator, expediază hotărîrea privind aplicarea amenzii, executorului judecătoresc în a cărui competență teritorială se află domiciliul sau sediul contravenientului, pentru încasarea silită a amenzii.
În cadrul executării silite a hotărîrii privind aplicarea amenzii, executorul judecătoresc urmează să întreprindă măsuri de executare silită prescrise la art. 74 din Codul de Executare, iar acțiunile efectuate în acest sens vor fi consemnate în procesul verbal prevăzut la art. 75 al acestui cod.
În cazul în care executarea silită nu a fost posibilă din cauza lipsei sau insuficienței de bunuri sau din cauza eschivării cu rea-voință de la achitarea amenzii, executorul judecătoresc, solicită instanței de judecată, din raza de activitate a autorității competente, să asigure executarea sancțiunii contravenționale, adică din raza de activitate a acestui executor judecătoresc, să soluționeze chestiunea executării sancțiunii contravenționale, adică a înlocuirii amenzii cu o altă sancțiune contravențională, în condițiile art. art.34 alin. (4), 480 alin. (1) Cod Contravențional .
Instanța sesizată, examinează demersul executorului judecătoresc și pronunță o încheiere, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod Contravențional.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Cunoaștem cu toții că prin săvârșirea unei contravenții se creează un raport juridic concret de drept contravențional (raport de conflict), în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica vinovatului sancțiuni prevăzute de lege. Raportul juridic apare astfel ca acea relație care e reglementată prin intermediul normelor juridice și în care subiectele sunt titulare de drepturi și obligații prevăzute (consacrate) în aceste norme, drepturi care pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat. Statul însă nu poate trage la răspundere direct persoana, deoarece acesta nu este cu drept de aplicare automată, ci va cere pedepsirea pe calea unei proceduri speciale prevăzute de lege. Printr-o asemenea ordine se conturează un raport de procedură între diferiți subiecți care au anumite drepturi și obligații.
Aplicarea sancțiunilor contravenționale, față de cei care au încălcat prevederile legii prin comiterea contravențiilor, se realizează printr-o activitate desfășurată de anumite organe specializate ale statului. Această activitate cuprinde: constatarea cazului contravențional, examinarea cazului contravențional, exercitarea căilor de atac în cazul procedurii contravenționale și executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunilor contravenționale. În vocabularul de specialitate, legislativ, științific și practic această activitate poartă denumirea de procedură contravențională.
Deși prin adoptarea Codului contravențional s-a realizat una dintre sarcinile incluse în Programul de activitate pentru realizarea prevederilor Constituției și ale Concepției reformei judiciare și de drept în Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova № 219-XIII din 22.09.1994, considerăm că acest proces legislativ nu s-a încheiat și, respectiv, există motive întemeiate pentru a pune în discuție probleme importante.
În comparație cu Codul cu privire la contravențiile administrative, Codul contravențional în viguare ofera posibilități mai mari, de a intervene în procesul contravențional, pentru a soluționa litigiile fără careva derogări de la prevederile Constituției Republicii Moldova, deoarece multe prevederi ale legii contravenționale vechi erau depășite. Mecanismul juridic de reglementare a activității privind combaterea contravenționalității stipulate în ea nu corespundea cerințelor actuale.
Consider binevenită noua lege contravențională, nu pot afirma că este ideală dar totodata consider că nu este lipsită de lacune și neclarități, iar unele din normele juridice contravenționale la compartimentul “Procedura și procesul contravențional” necesită, în viziunea mea, modificare, chiar în modalitate de urgență deoarece împiedică la efectuarea justuției.
În urma studiului efectuat optez pentru un șir de propuneri care necesită a fi efectuate în vederea modificării unor prevederi a Codului contravențional, care după parerea mea, împiedică la realizarea justiției și soluționarea eficienta a cauzelor contravenționale, și anume:
– Codul contravențional nu prevede procedura examinării contestației împotriva procesului-verbal cu privire la contravenție;
în Codul contravențional:
– există neconcordanța între prevederile art.34 alin.(4)-(8) din prezentul Cod și cele cuprinse în Titlul VII din Codul de executare și, astfel, instanțele de judecată se confruntă cu dificultăți la examinarea demersurilor intentate de agenții constatatori privind înlocuirea sancțiunii contravenționale;
– lipsesc reglementări în ce privește cazurile de incompatibilitate a judecătorului, motivele abținerii sau recuzării, precum și procedura de soluționare a declarației de abținere sau a cererii de recuzare;
– nu este prevăzută forma și conținutul propunerii de a aplica o anumită sancțiune solicitată de agentul constatator;
– nu este prevăzută procedura de conexare a cauzelor contravenționale și nu este clar cum de procedat în cazul în care o contravenție este dată spre examinare mai multor autorități competente;
– nu este clar care-i denumirea actului prin care instanța de judecată pronunță soluția, deoarece în art.394 alin.(2) Cod contravențional legiuitorul utilizează termenul "decizie", iar în art.462 Cod contravențional – termenul "hotărâre";
– art.455 alin.(2) Cod contravențional rezultă că în cazul în care agentul constatator nu se prezintă în ședința de judecată, urmează încetarea procesului contravențional, dar această prevedere lezează dreptul victimei, precum și ale altor persoane afectate în rezultatul contravenției la o satisfacție efectivă judiciară (Judecătoria Cantemir);
– art.179 Cod contravențional rezultă că contravenientul poate fi sancționat cu demolarea construcției neautorizate, însă în Partea Generală a Codului contravențional nu este prevăzută o asemenea sancțiune.
Șirul problemelor de drept ridicate în legătură cu aplicarea Codului contravențional nici pe departe nu se încheie și, în această ordine de idei, contam pe conștiința profesională a legiuitorului, care prin intermediul precedentelor judiciare în domeniul contravențional, va depista toate neajunsurile și cu iscusință deosebită le va elimina.
BIBLIOGRAFIE
I. Acte și legi internaționale:
Declarația Universală a Drepturilor Omului din adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr.217 A (III) 10.12.1948, ratificată de R. Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990;
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950), ratificată de R. Moldova la 12.09.1997;
Codul de comportament pentru persoane oficiale, însărcinate cu aplicarea legii (adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 17 decembrie 1979 prin Rezoluția 34/169 și Codul de conduită pentru polițiști, elaborat prin Rezoluția nr. Adunării Generale ONU la 17 decembrie 1979, anunțat prin Ordinul 193 din 1993);
Declarația despre poliție (adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin Rezoluția 690 din 8 mai 1979);
Codul European de Etică al Poliției – Recomandarea 10-a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, adoptată la 19 septembrie 2001;
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale din 04.11.1950;
II. Acte normative și de interpretare:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994;
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128-129/1012 din 13.09.02;
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial nr.104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003;
Codul de executare al RM Nr. 443-XV, din 24.12.2004, MO al RM Nr 34-35/112 din 03.03.2005.
Codul civil al Republicii Moldova, Legea nr.1107-XV din 06.06.02, publicat în Monitorul Oficial nr.82-86/661 din 22.06.02;
Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, Publicat: 16.01.2009 în Monitorul Oficial Nr. 3-6 art Nr.15 Data intrarii în vigoare: 31.05.2009;
Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova, adoptat prin legea RSSM la 29 martie 1985 cu modificările până la 01 ianuarie 2009, (abrogat);
Legea Republicii Moldova nr. 514 din 06.07.1995, “Privind organizarea judecătorească”, Publicat : 19.10.1995 în Monitorul Oficial Nr.58, art Nr : 641;
Legea Republicii Moldova nr. 294, din 25.12.2008, “Cu privire la Procuratură”, publicată la 17.03.2009 în Monitorul Oficial Nr. 55-56, art Nr : 155, Data intrarii in vigoare : 17.03.2009;
Legea Republicii Moldova nr. 1260 din 19.07.2002 “Cu privire la avocatură”;
Legea Republicii Moldova nr. 198 din 26.07.2007 “Cu privire la asistența juridică garantată de stat”;
Legea Republicii Moldova nr. 1086 din 23.06.2000, “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico – legale”, Publicat: 16.11.2000 în Monitorul Oficial Nr. 144-145 art Nr: 1056;
Legea Republicii Moldova nr. 264 din 11.12.2008, “Privind autorizarea și plata interpreților și traducătorilor antrenați de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiției, de organele procuraturii, organele de urmărire penală, instanțele judecătorești, de notari, avocați și de executorii judecătorești”.
Legea nr.64 din 31.05.1990 Cu privire , art.16 alin.4). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131-133 din 26.09.2002, art.1018.
Legea nr.436 din 28.12.2006 Privind administrația publică locală, art.14 alin.(2). În: Monitorul Oficial al RM nr.32-35 din 09.03.2007, art.116.
III. Monografii, tratate, manuale, cursuri:
S. Furdui, Drept contravențional, Cartier juridic, Ed. I, Chișinau, 2005;
Victor Guțuleac, Tratat de drept contravențional, Chișinău 2009;
Victor Guțuleac, Drept contravențional,Chișinău-2006;
M. Orlov, Răspunderea în dreptul administrativ, Chișinău, 1997;
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. – Nemira, 1996;
Vrabie G. Teoria generală a dreptului – Iași, 1993;
Preda M. Tratat elementar de drept administrativ român, București, 1996;
Boeșteanu V.,Grati V., Cușnir V., DogotariL, Drept Polițienesc ,Chișinău 2006;
Traian Pop – "Drept procesual penal. Partea specială", Tipografia Națională, Vol. II, Cluj-Napoca, 1948.
A. Negoiță, Drept administrativ și știința administrației, B., 1993;
D. Cozac, Considerații asupra sentinței civile, Cluj Napoca, nr12, 1997;
Guțuleac V., Bazele teoriei dirijării de Stat, Chișinău, 2000;
I. Dolea, D. Roman, I. Sedletchi, T. Vizdoaga, Vasile Rotaru, A Cerbu, S. Ursu, Drept procesual penal,Cartier juridic, Ed. I, Chișinău, 2005;
Dicționarul explicativ al limbii române.Ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic, 1996;
Apetrei M. Drept procesual penal. București, Europa Nova, 1996;
A.Țiclea, Răspunderea contravențională – București, 1995;
Nicolae Volonciu, "Tratat de procedură penală. Partea generală", Ed. Paideia, București, 1999;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Paideia, București, 1998;
Ion Neagu – "Drept procesual penal. Tratat", Ed. Global Lex, București, 2002;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – "Explicații teoretice ale odului de Procedură Penală român. Partea generală", Ed. Academiei, București, 1976
Theodor Mrejeru, "Drept procesual penal", Ed. Sylvi, București, 1999;
V. Guțuleac, E. Comarnițcaia, Codul contravențional al Republicii Moldova (analiză juridică), "Revista Națională de Drept", 2009, nr.3;
Mona Maria Pivniceru, Petru Susanu, DanTudorache “Contravenția”, Institutul European Iași – 1997;
Gheorghe Elian – "Persoana vătămată în procesul penal", Ed. Științifică, București, 1961;
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – "Drept procesual penal", Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;
Brezoianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. București: Editura Universității “Titu Maiorescu”, 2002.
Dongoroz Vintilă. Drept penal. București, 1939.
Dongoroz Vintilă. Principalele transformări ale dreptului penal român. În: Studii și cercetări juridice, 1975.
Furdui Sergiu. Drept contravențional. Chișinău: Cartier, 2005.
Guțuleac Victor. Tratat de drept contravențional. Chișinău: FE-P “Tipografia Centrală”, 2009.
Hotca Mihai Adrian. Drept contravențional. Partea generală. București: Editas, 2003.
Kirmarer Ionel, Cămărașcu Mihai Alexandru. Propuneri pentru o viitoare reglementare a contravențiilor. În: Revista Română de Drept, nr.8/1979.
Manda Corneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Vol.I. Ediția a Il-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2002.
Manda Corneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Ediția a IV-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2007.
Orlov Maria. Drept administrativ. Chișinău: Epigraf, 2001.
Orlov M., Belecciu Șt. Drept administrativ (pentru uzul studenților). Chișinău: Elena-V.I., 2005.
Pivniceru Nuna Maria, Susanu Petru, Tudurache Dan. Contravenția: îndrumar teoretic și practic. Iași: Institutul European, 1997.
Poenaru Iulian. Spre un cod al contravențiilor. În: Revista Română de Drept, nr.7/1976, p.7-8.
Poenaru Iulian. Răspunderea pentru contravenții. București: Lumina Lex, 1998.
Poenaru Iulian. Noul regim al contravențiilor. Ordonanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Preda Mircea. Curs de drept administrativ. Partea generală. București: Calistrat Hogaș, 1995.
Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. Ediție revăzută și actualizată. București: Lumina Lex, 2000.
Santai loan. Noul regim al contravențiilor. Ordonanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Țiclea Alexandru. Reglementarea contravențiilor. București: Lumina Lex, 2003.
Баxpаx Д.H. Aдминиcтpативная oтвeтcтвeннocть гpаждан в CCCP. Учeб. пocoбиe. Cвepдлoвcк: Изд-вo Уpал. Ун-та, 1989.
И. Ш. Киляcxанoва «Aдминиcтpативнo-пpoцeccyальнoe пpавo», Mocква-2004.
Copoкин B.Д. Aдминиcтpативнo-пpoцecyальнoe пpавo, M, Юpид. Лит., 1972;
Баxpаx Д. Пpoизвoдcтвo пo дeлам oб админиcтpативныx пpавoнаpyшeнияx M, 1989;
A.П. Кopнeeв, Пpoизвoдcтвo пo дeлам админиcтpативныx пpавoнаpyшeнияx, Aдминиcтpативнoe пpавo, Mocква, 1986;
Aдминиcтpативнoe пpавo и админиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл. Учeбник – Mocква. Aкадeмия MBД CCCP, 1990;
Cалищeва H. Г. Aдминиcтpативный пpoцecc в CCCP, Mocква, Юp. лит, 1964;
Д. Баxpаx, Coвeтcкoe закoнoдатeльcтвo oб админиcтpативнoй oтвeтcтвeннocти, Пepмь, 1969;
Лopя B.A. Aдминиcтpативный пpoцecc и eгo кoдификация. Tбилиcи, 1986;
Кyзьмичeва Г, Aдминиcтpативная oтвeтcтвeннocть, M.1984.
IV. Surse electronice:
http://mai.md/istoria;
http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2052/Faptuitor.
http://www.cnaa.md/thesis/14085/
http://www.mf.gov.md/ro/cfpi/inf_gen/;
BIBLIOGRAFIE
I. Acte și legi internaționale:
Declarația Universală a Drepturilor Omului din adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr.217 A (III) 10.12.1948, ratificată de R. Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990;
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950), ratificată de R. Moldova la 12.09.1997;
Codul de comportament pentru persoane oficiale, însărcinate cu aplicarea legii (adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 17 decembrie 1979 prin Rezoluția 34/169 și Codul de conduită pentru polițiști, elaborat prin Rezoluția nr. Adunării Generale ONU la 17 decembrie 1979, anunțat prin Ordinul 193 din 1993);
Declarația despre poliție (adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin Rezoluția 690 din 8 mai 1979);
Codul European de Etică al Poliției – Recomandarea 10-a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, adoptată la 19 septembrie 2001;
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale din 04.11.1950;
II. Acte normative și de interpretare:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994;
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128-129/1012 din 13.09.02;
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial nr.104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003;
Codul de executare al RM Nr. 443-XV, din 24.12.2004, MO al RM Nr 34-35/112 din 03.03.2005.
Codul civil al Republicii Moldova, Legea nr.1107-XV din 06.06.02, publicat în Monitorul Oficial nr.82-86/661 din 22.06.02;
Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, Publicat: 16.01.2009 în Monitorul Oficial Nr. 3-6 art Nr.15 Data intrarii în vigoare: 31.05.2009;
Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova, adoptat prin legea RSSM la 29 martie 1985 cu modificările până la 01 ianuarie 2009, (abrogat);
Legea Republicii Moldova nr. 514 din 06.07.1995, “Privind organizarea judecătorească”, Publicat : 19.10.1995 în Monitorul Oficial Nr.58, art Nr : 641;
Legea Republicii Moldova nr. 294, din 25.12.2008, “Cu privire la Procuratură”, publicată la 17.03.2009 în Monitorul Oficial Nr. 55-56, art Nr : 155, Data intrarii in vigoare : 17.03.2009;
Legea Republicii Moldova nr. 1260 din 19.07.2002 “Cu privire la avocatură”;
Legea Republicii Moldova nr. 198 din 26.07.2007 “Cu privire la asistența juridică garantată de stat”;
Legea Republicii Moldova nr. 1086 din 23.06.2000, “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico – legale”, Publicat: 16.11.2000 în Monitorul Oficial Nr. 144-145 art Nr: 1056;
Legea Republicii Moldova nr. 264 din 11.12.2008, “Privind autorizarea și plata interpreților și traducătorilor antrenați de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiției, de organele procuraturii, organele de urmărire penală, instanțele judecătorești, de notari, avocați și de executorii judecătorești”.
Legea nr.64 din 31.05.1990 Cu privire , art.16 alin.4). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131-133 din 26.09.2002, art.1018.
Legea nr.436 din 28.12.2006 Privind administrația publică locală, art.14 alin.(2). În: Monitorul Oficial al RM nr.32-35 din 09.03.2007, art.116.
III. Monografii, tratate, manuale, cursuri:
S. Furdui, Drept contravențional, Cartier juridic, Ed. I, Chișinau, 2005;
Victor Guțuleac, Tratat de drept contravențional, Chișinău 2009;
Victor Guțuleac, Drept contravențional,Chișinău-2006;
M. Orlov, Răspunderea în dreptul administrativ, Chișinău, 1997;
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. – Nemira, 1996;
Vrabie G. Teoria generală a dreptului – Iași, 1993;
Preda M. Tratat elementar de drept administrativ român, București, 1996;
Boeșteanu V.,Grati V., Cușnir V., DogotariL, Drept Polițienesc ,Chișinău 2006;
Traian Pop – "Drept procesual penal. Partea specială", Tipografia Națională, Vol. II, Cluj-Napoca, 1948.
A. Negoiță, Drept administrativ și știința administrației, B., 1993;
D. Cozac, Considerații asupra sentinței civile, Cluj Napoca, nr12, 1997;
Guțuleac V., Bazele teoriei dirijării de Stat, Chișinău, 2000;
I. Dolea, D. Roman, I. Sedletchi, T. Vizdoaga, Vasile Rotaru, A Cerbu, S. Ursu, Drept procesual penal,Cartier juridic, Ed. I, Chișinău, 2005;
Dicționarul explicativ al limbii române.Ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic, 1996;
Apetrei M. Drept procesual penal. București, Europa Nova, 1996;
A.Țiclea, Răspunderea contravențională – București, 1995;
Nicolae Volonciu, "Tratat de procedură penală. Partea generală", Ed. Paideia, București, 1999;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Paideia, București, 1998;
Ion Neagu – "Drept procesual penal. Tratat", Ed. Global Lex, București, 2002;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – "Explicații teoretice ale odului de Procedură Penală român. Partea generală", Ed. Academiei, București, 1976
Theodor Mrejeru, "Drept procesual penal", Ed. Sylvi, București, 1999;
V. Guțuleac, E. Comarnițcaia, Codul contravențional al Republicii Moldova (analiză juridică), "Revista Națională de Drept", 2009, nr.3;
Mona Maria Pivniceru, Petru Susanu, DanTudorache “Contravenția”, Institutul European Iași – 1997;
Gheorghe Elian – "Persoana vătămată în procesul penal", Ed. Științifică, București, 1961;
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – "Drept procesual penal", Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;
Brezoianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. București: Editura Universității “Titu Maiorescu”, 2002.
Dongoroz Vintilă. Drept penal. București, 1939.
Dongoroz Vintilă. Principalele transformări ale dreptului penal român. În: Studii și cercetări juridice, 1975.
Furdui Sergiu. Drept contravențional. Chișinău: Cartier, 2005.
Guțuleac Victor. Tratat de drept contravențional. Chișinău: FE-P “Tipografia Centrală”, 2009.
Hotca Mihai Adrian. Drept contravențional. Partea generală. București: Editas, 2003.
Kirmarer Ionel, Cămărașcu Mihai Alexandru. Propuneri pentru o viitoare reglementare a contravențiilor. În: Revista Română de Drept, nr.8/1979.
Manda Corneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Vol.I. Ediția a Il-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2002.
Manda Corneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Ediția a IV-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2007.
Orlov Maria. Drept administrativ. Chișinău: Epigraf, 2001.
Orlov M., Belecciu Șt. Drept administrativ (pentru uzul studenților). Chișinău: Elena-V.I., 2005.
Pivniceru Nuna Maria, Susanu Petru, Tudurache Dan. Contravenția: îndrumar teoretic și practic. Iași: Institutul European, 1997.
Poenaru Iulian. Spre un cod al contravențiilor. În: Revista Română de Drept, nr.7/1976, p.7-8.
Poenaru Iulian. Răspunderea pentru contravenții. București: Lumina Lex, 1998.
Poenaru Iulian. Noul regim al contravențiilor. Ordonanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Preda Mircea. Curs de drept administrativ. Partea generală. București: Calistrat Hogaș, 1995.
Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. Ediție revăzută și actualizată. București: Lumina Lex, 2000.
Santai loan. Noul regim al contravențiilor. Ordonanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Țiclea Alexandru. Reglementarea contravențiilor. București: Lumina Lex, 2003.
Баxpаx Д.H. Aдминиcтpативная oтвeтcтвeннocть гpаждан в CCCP. Учeб. пocoбиe. Cвepдлoвcк: Изд-вo Уpал. Ун-та, 1989.
И. Ш. Киляcxанoва «Aдминиcтpативнo-пpoцeccyальнoe пpавo», Mocква-2004.
Copoкин B.Д. Aдминиcтpативнo-пpoцecyальнoe пpавo, M, Юpид. Лит., 1972;
Баxpаx Д. Пpoизвoдcтвo пo дeлам oб админиcтpативныx пpавoнаpyшeнияx M, 1989;
A.П. Кopнeeв, Пpoизвoдcтвo пo дeлам админиcтpативныx пpавoнаpyшeнияx, Aдминиcтpативнoe пpавo, Mocква, 1986;
Aдминиcтpативнoe пpавo и админиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл. Учeбник – Mocква. Aкадeмия MBД CCCP, 1990;
Cалищeва H. Г. Aдминиcтpативный пpoцecc в CCCP, Mocква, Юp. лит, 1964;
Д. Баxpаx, Coвeтcкoe закoнoдатeльcтвo oб админиcтpативнoй oтвeтcтвeннocти, Пepмь, 1969;
Лopя B.A. Aдминиcтpативный пpoцecc и eгo кoдификация. Tбилиcи, 1986;
Кyзьмичeва Г, Aдминиcтpативная oтвeтcтвeннocть, M.1984.
IV. Surse electronice:
http://mai.md/istoria;
http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2052/Faptuitor.
http://www.cnaa.md/thesis/14085/
http://www.mf.gov.md/ro/cfpi/inf_gen/;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretico Practice Privind Procedura Contraventionala In Republica Moldova (ID: 126511)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.