Aspecte Teoretice Si Practice Privind Contractul de Mandat

Aspecte teoretice și practice privind contractul de mandat

Plan de expunere

Capitolul I Noțiuni introductive

Secțiunea I Conceptul de mandat

A. Reprezentarea și mandatul

B. Definiția și natura juridică a mandatului

C. Funcțiile mandatului civil

Secțiunea a II-a Evoluția istorică a reglementărilor privitoare la reprezentare și contractul de mandat

A. Perioada antică

B. Perioada medievală

C. Perioada modernă

Capitolul II Contractul de mandat în reglementarea Codului civil

Secțiunea I Mandatul cu reprezentare

A. Reglementarea și noțiunea contractului de mandat

B. Formarea contractului de mandat

– Caractere juridice

– Forma contractului de mandat

– Dovada contractului de mandat

– Capacitatea părților

– Actul cu sine însuși și dubla reprezentare

– Obiectul și întinderea mandatului

C. Efectele contractului de mandat

– Obligațiile mandatarului

– Pluralitatea mandatarilor

– Obligațiile mandantului

D. Încetarea contractului de mandat

– Încetarea prin voința părților a contractului

– Încetarea contractului din cauze independente de voința părților

– Efectele încetării contractului

Secțiunea a II-a Mandatul fără reprezentare

A. Noțiune și natură juridică

B. Admisibilitatea și condițiile de validitate ale contractului de interpunere (prête-nom)

C. Raporturile mandatarului prête-nom cu mandantul

D. Raporturile mandantului cu terții

E. Raporturile mandatarului prête-nom cu terți

F. Cazul contractelor care se încheie intuitu personae

Capitolul III Contractul de mandat reglementat de alte acte normative

Secțiunea I Mandatul civil reglementat în acte normative de drept civil

A. Contractul de asistență juridică reglementat de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat

B. Mandatul cenzorilor și reprezentarea convențională a asociaților în Adunarea Generală a asociaților unei societăți agricole și alte forme de asociere în agricultură, reglementat de Legea nr. 31/1990

Secțiunea a II-a Mandatul civil reglementat în acte normative de drept comercial

A. Reprezentarea convențională a acționarilor în Adunarea Generală a acționarilor reglementată de Legea nr. 31/1990

Capitolul IV Contractul de mandat în dreptul internațional privat român

Secțiunea I Aspecte privind părțile contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Persoana fizică străină

B. Persoana juridică străină

Secțiunea a II-a Forma contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Forma exterioară

B. Forma de redactare a procurii

Secțiunea a III-a Condițiile de fond și efectele contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Lex voluntatis

B. Determinarea legii contractului în cazul în care părțile nu

și-au exprimat voința

C. Domeniul de aplicare a legii contractului

Capitolul V Concluzii și propuneri de lege ferenda

Abrevieri

C.civ. -Codul civil

C.com. -Codul comercial

C.fam. -Codul familiei

C.pen. -Codul penal

C.proc.civ. -Codul de procedură civilă

C.S.J. -Curtea Supremă de Justiție

C.D. -Culegere de decizii

dec. civ. -decizie civilă

Ed. -Editură

J.N. -Justiția Nouă

L.P. -Legalitatea Populară

op. cit. -opera citată

p. -pagina

R.R.D. -Revista Română de Drept

secț. civ. -secția civilă

sent. civ. -sentință civilă

Trib. -Tribunal

Trib. Jud. -Tribunalul județean

Trib. Supr. -Tribunalul Suprem

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Conceptul de mandat

A. Reprezentarea și mandatul – Qui facit per alium est perinde ac si faciat per se ipsum – "cel care lucrează prin altul este ca și cum ar lucra prin el însuși." Această maximă exprimă cu precizie esența mecanismului reprezentării.

În teoria generală a dreptului civil, reprezentarea este considerată a fi "procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie acte juridice în numele și pe seama altei persoane (reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat."

Esența acestei figuri juridice determină doar o aparentă derogare de la principiul relativității efectelor actului juridic civil. În realitate, reprezentatul devine parte în actul juridic încheiat cu terțul, deși nu a interacționat efectiv cu acesta din urmă; cel care, în schimb, își manifestă consimțământul față de terț, în scopul încheierii actului juridic, este reprezentantul. Chiar și atunci când reprezentantul și terțul nu sunt în prezență, actul juridic încheindu-se după regulile contractării între absenți, reprezentatul va deveni titularul drepturilor și obligațiilor ce rezultă din acel act. Condiția fundamentală este ca toate cele trei subiecte implicate să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la rolul îndeplinit de reprezentant – acela de a acționa în numele și pe socoteala reprezentatului.

În cadrul acestui "triunghi juridic", reprezentantul are menirea să faciliteze formarea legăturii juridice dintre reprezentat și terț. În sens metaforic și nu strict juridic, reprezentantul este un auxiliar, o prelungire obiectivă a reprezentatului, un instrument tehnic prin care acesta din urmă poate participa la circuitul civil, fără a ieși, în mod direct, în evidență.

În lipsa procedeului reprezentării, reprezentatul nu ar fi capabil să încheie, aproape în același timp, mai multe acte juridice cu terțe persoane prezente în locuri diferite. În acest context, reprezentarea face ca spațiul și timpul să fie obstacole pe deplin surmontabile în cadrul circuitului civil.

Valențele practice ale reprezentării ar fi impus, probabil, reglementarea ei distinctă în Codul civil român, astfel cum s-a procedat în Codul civil german sau în Codul elvețian al obligațiilor.

În România, legea civilă fundamentală a urmat modelul Codului civil francez, neînțelegând să rezerve instituției reprezentării o secțiune aparte. Aceasta, întrucât juriștii francezi consideră că raportul juridic de reprezentare constituie partea exterioară a mandatului, astfel încât și Codul civil român evocă reprezentarea, principial, în materia contractului de mandat.

Dintr-o perspectivă diferită, doctrina elvețiană, de pildă, apreciază că reprezentarea constituie un mijloc auxiliar la încheierea unui alt act juridic, o formă specială a nașterii manifestării de voință orientată spre încheierea unui act juridic. De aceea, se impune reglementarea ei în mod separat de instituția mandatului.

Teoria juridică a încercat să fundamenteze diferite maniere de caracterizare a reprezentării, reținând, în esență, că, la momentul încheierii actului juridic, partea contractantă este reprezentantul, dar efectele juridice se răsfrâng asupra persoanei reprezentatului. Consemnăm, totodată, o teorie "intermediară", elaborată de juriștii Thol și Koppen, în conformitate cu care, împuternicitul și cel ce conferă împuternicirea intră succesiv în relație cu terțul.

Indiferent de accentele care s-au pus în demersul științific de explicare a instituției reprezentării, fundamentală rămâne ideea în temeiul căreia, reprezentatul încheie actul juridic prin intermediul reprezentantului, concluzie exprimată, la vremea sa, și de către Savigny.

Sub aspect formal-juridic, reprezentarea se poate naște din convenția părților, din dispozițiile legii sau dintr-o hotărâre judecătorească.

Reprezentarea convențională este legată de instituția mandatului, contract reglementat de articolul 1532-1559 Cod civil. Reprezentarea este evocată pe parcursul acestor texte legale, ce-i drept, nu întotdeauna în formulări explicite.

Absența, în Codul civil, a unei corelații explicite și, totodată, stricte între cele două instituții a determinat consacrarea în practică a mandatului fără reprezentare, prin recursul la mecanismul simulației. Această situație duce la concluzia că reprezentarea nu este de esența mandatului, ci numai de natura acestuia.

În consecință, contractul de mandat rămâne, până la o modificare de substanță a Codului civil, instituția care înglobează reprezentarea, punându-i în valoare efectele și avantajele practice.

B. Definiția și natura juridică a mandatului – Dincolo de caracterul stabil al definiției legale (articolul 1532 Cod civil), literatura de specialitate s-a remarcat prin efortul de a furniza variante de explicitare a textului legii civile, în măsură să surprindă nuanțe și delimitări în raport cu alte instituții. Fără a realiza o prezentare exhaustivă a încercărilor de definire, subliniem că mandatul a fost privit:

ca "un contract de binefacere, căci el se întemeiază pe amiciție";

ca "un contract prin care o persoană numită mandant însărcinează pe altă persoană numită mandatar să facă ceva fără plată în folosul său, adică al mandantului";

ca "un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă";

ca un contract "în temeiul căruia o persoană, numită mandant,
împuternicește pe o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei și pentru ea anumite acte juridice";

ca "un contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă ceva pe seama altei persoane, numită mandant, de la care a primit o împuternicire în acest scop";

ca "un contract prin care o persoană, mandantul, însărcinează o altă persoană, mandatarul, care acceptă să îndeplinească un act juridic, reprezentându-1".

Definițiile sugerează, în sinteză, unele din caracterele juridice ale contractului de mandat, cum sunt: ideea de reprezentare, consensualitatea și gratuitatea (în principiu). Articolul 1534 Cod civil consacră posibilitatea ca mandatul să fie remunerat, numai că retribuția vizează mai degrabă serviciile pe care mandatarul le prestează pentru îndeplinirea mandatului, decât însuși mandatul.

A. Benabent critică definiția legală a mandatului, întrucât aceasta trece sub tăcere un element fundamental al oricărui contract de mandat, și anume, autonomia mandatarului și inexistența subordonării sale față de mandant. Deși, în principiu, observația este întemeiată, considerăm că atributul menționat suportă o excepție în acele raporturi juridice de mandat în care instrucțiunile frecvente emise de mandant sunt necesare pentru o bună executare a afacerii încredințate mandatarului; este vorba despre contractele de mandat comercial, utilizate în domeniul burselor și al altor tipuri de piețe organizate. În aceste cazuri, specializarea mandatarului se dovedește a fi, mai ales, un element de informare și consiliere la îndemâna mandantului, iar, într-o mai mică măsură, un instrument de autonomizare a activității desfășurate de mandatar.

În ceea ce privește alte trăsături ale mandatului civil, menționăm că el se poate prezenta ca un contract simplu sau complex, după numărul operațiunilor juridice pe care le conține; el poate fi cu executare imediată ori cu executare succesivă, în funcție de perioada de timp rezervată efectuării prestațiilor.

De asemenea, contractul de mandat poate avea caracter negociabil, atunci când părțile determină împreună, în mod liber, clauzele contractuale, dar se poate înfățișa și ca un contract de adeziune, ori de câte ori una din părți predetermină toate sau majoritatea clauzelor, cealaltă parte având doar opțiunea de a adera sau nu la conținutul actului. Această ultimă ipostază poate fi întâlnită în cazul unui mandatar profesionist care impune mandanților săi clauze fixe în executarea contractului, bazându-se pe o anume specializare și experiența în încheierea actelor juridice, pe caracteristicile relativ stabile ale domeniului în care activează sau pe uzanțele segmentului respectiv din circuitul civil. Într-o asemenea situație, mandatarul va opera, de regulă, cu contracte tipizate, simplificându-se procedura de încheiere a contractului.

Reglementarea mandatului în Codul civil conferă contractului de mandat o incontestabilă natură civilă.

Mandatul este o specie de act juridic civil, subsumându-se definiției acestuia din urmă, de manifestare de vun contract prin care o persoană, mandantul, însărcinează o altă persoană, mandatarul, care acceptă să îndeplinească un act juridic, reprezentându-1".

Definițiile sugerează, în sinteză, unele din caracterele juridice ale contractului de mandat, cum sunt: ideea de reprezentare, consensualitatea și gratuitatea (în principiu). Articolul 1534 Cod civil consacră posibilitatea ca mandatul să fie remunerat, numai că retribuția vizează mai degrabă serviciile pe care mandatarul le prestează pentru îndeplinirea mandatului, decât însuși mandatul.

A. Benabent critică definiția legală a mandatului, întrucât aceasta trece sub tăcere un element fundamental al oricărui contract de mandat, și anume, autonomia mandatarului și inexistența subordonării sale față de mandant. Deși, în principiu, observația este întemeiată, considerăm că atributul menționat suportă o excepție în acele raporturi juridice de mandat în care instrucțiunile frecvente emise de mandant sunt necesare pentru o bună executare a afacerii încredințate mandatarului; este vorba despre contractele de mandat comercial, utilizate în domeniul burselor și al altor tipuri de piețe organizate. În aceste cazuri, specializarea mandatarului se dovedește a fi, mai ales, un element de informare și consiliere la îndemâna mandantului, iar, într-o mai mică măsură, un instrument de autonomizare a activității desfășurate de mandatar.

În ceea ce privește alte trăsături ale mandatului civil, menționăm că el se poate prezenta ca un contract simplu sau complex, după numărul operațiunilor juridice pe care le conține; el poate fi cu executare imediată ori cu executare succesivă, în funcție de perioada de timp rezervată efectuării prestațiilor.

De asemenea, contractul de mandat poate avea caracter negociabil, atunci când părțile determină împreună, în mod liber, clauzele contractuale, dar se poate înfățișa și ca un contract de adeziune, ori de câte ori una din părți predetermină toate sau majoritatea clauzelor, cealaltă parte având doar opțiunea de a adera sau nu la conținutul actului. Această ultimă ipostază poate fi întâlnită în cazul unui mandatar profesionist care impune mandanților săi clauze fixe în executarea contractului, bazându-se pe o anume specializare și experiența în încheierea actelor juridice, pe caracteristicile relativ stabile ale domeniului în care activează sau pe uzanțele segmentului respectiv din circuitul civil. Într-o asemenea situație, mandatarul va opera, de regulă, cu contracte tipizate, simplificându-se procedura de încheiere a contractului.

Reglementarea mandatului în Codul civil conferă contractului de mandat o incontestabilă natură civilă.

Mandatul este o specie de act juridic civil, subsumându-se definiției acestuia din urmă, de manifestare de voință efectuată cu intenția de a genera efecte juridice, în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic civil determinat.

Mandatul este, mai exact, un act juridic bilateral, adică un contract, având, în principiu, caracterul unui act dezinteresat.

Mandatul este un contract numit, tocmai pentru faptul că denumirea și reglementarea sa sunt conținute în legea civilă fundamentală.

În fine, contractul de mandat include în structura sa acele componente care, în mod obișnuit, intră în configurația actului juridic civil – capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

C. Funcțiile mandatului civil – Evidențierea funcțiilor mandatului civil are scopul să sublinieze importanța practică pe care legea civilă a înțeles să o atribuie acestui contract, precum și rolul jucat în ansamblul circuitului civil.

Mandatul îndeplinește, înainte de toate, funcția de încorporare a
mecanismului reprezentării. În dreptul nostru civil, reprezentarea se exprimă prin voința părților mandatului, atunci când ea nu derivă direct din lege.

După cum arătam, reprezentarea nu este însă esențială în configurarea mandatului. Chiar dacă legea nu o spune expres, persoanele fizice și persoanele juridice pot utiliza mandatul și într-o variantă ce nu implică reprezentarea, ceea ce dovedește suplețea construcției legale a contractului de mandat.

Având în vedere posibilitatea aflată la îndemâna mandantului,
de a încheia într-un timp scurt o multitudine de acte juridice, fără a se deplasa la locul unde se găsesc terții contractanți și fără a le comunica, prin corespondență sau alt mijloc de comunicație, voința sa de a contracta, mandatul se distinge printr-o funcție de dinamizare a circuitului civil.

Recursul la unul sau mai mulți mandatari, înzestrați cu împuternicirea de a încheia acte juridice determinate sau chiar de a trata totalitatea afacerilor mandantului, are darul să impulsioneze circuitul civil, să multiplice numărul actelor juridice încheiate într-o anumită unitate de timp, să faciliteze schimbul de valori patrimoniale între persoane care nu se cunosc, asigurând joncțiunea mai rapidă dintre cerere și ofertă. După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, comerțul ar fi condamnat la stagnare, dacă oamenii de afaceri nu ar dispune de serviciile unor brokeri financiari, agenți imobiliari sau ai altor asemenea mijlocitori. Intermediarul specializat poate fi întâlnit în orice societatea avansată, iar activitatea sa constituie o trăsătură esențială a unei economii dezvoltate.

În felul acesta, credem că nu exagerăm dacă afirmăm rolul mandatului de veritabilă placă turnantă a circuitului civil.

Pentru tratarea afacerilor sale, mandantul nu înțelege să apeleze, de regulă, la orice persoană; aceasta trebuie să fie înzestrată cel puțin cu o parte din calitățile pe care le are mandantul însuși, spre a-1 putea reprezenta și a-i promova eficient interesele în fața terților. Mandatarul trebuie să fie o persoană aptă să ofere cel puțin certitudinea eforturilor pe care le va depune în scopul obținerii de avantaje patrimoniale pentru mandant, chiar dacă nu va putea să garanteze succesul unei afaceri determinate.

Aspectele de mai sus subliniază încrederea pe care mandantul o investește în mandatar și, în mod corelativ, loialitatea pe care acesta din urmă trebuie să o arate față de mandant. În plus, este vorba și de corectitudinea pe care mandatarul trebuie să o manifeste în raport cu terțul contractant, înfățișându-i calitatea sa de reprezentant și ajutându-1, astfel, să fie pe deplin edificat cu privire la persoana care va deveni creditorul sau, după caz, debitorul.

În mod sintetic, aceste elemente de conduită juridică se subsumează ideii de bună-credință care trebuie să domine circuitul civil. Din această perspectivă, putem spune că mandatul îndeplinește și o funcție de potențare a bunei-credințe în raporturile juridice civile.

Secțiunea a II-a – Evoluția istorică a reglementărilor

privitoare la reprezentare și contractul de mandat

A. Perioada antică – În vechiul drept roman, principiul era acela că o persoană nu poate angaja pe alta pentru a-i reprezenta interesele. Singura excepție de la acest principiu era prevăzută în materie delictuală. Astfel, în vechiul drept roman s-a admis că greșeala sclavului dă victimei posibilitatea de a cere stăpânului fie să-1 predea pe vinovat, fie să-i plătească o despăgubire. Totuși, lăsând la o parte această excepție, vechiul drept roman nu cunoștea principiul reprezentării, ci pe cel al nereprezentării, care pentru acea epocă avea avantajele lui, în sensul că părțile, cunoscându-se direct și personal, puteau să evite surprizele insolvabilității vreunui intermediar.

De-a lungul timpului, „principiul nereprezentării" a devenit incomod pentru că, spre finele republicii, când producția sclavagistă a luat un avânt impetuos iar comerțul s-a dezvoltat pe arii tot mai întinse, acest principiu devenise o frână în încheierea contractelor. El impunea lui pater familias să facă totul fără a putea fi ajutat. Pentru a remedia acest lucru, dreptul roman a dezvoltat în mod progresiv soluții în direcția persoanelor alieni juris, apoi a celor sui juris.

În cazul persoanelor alieni juris, adică acelea aflate sub puterea lui pater familias, cum sunt fiii de familie sau sclavii, dreptul roman a recunoscut, în mod progresiv, posibilitatea acestora de a dobândi drepturi sau obligații pentru stăpânul lor. Această posibilitate a fost recunoscută atât în materie de posesie, cât și de contracte. Astfel, inițial, s-a admis ca pater familias să-și exercite posesia prin intermediul persoanelor aflate sub puterea sa. El poseda animo suo dar corpore alieno.

Pater familias putea fi reprezentat de fiul de sub puterea sa în următoarele situații: când îl împuternicise (inssum) să ducă la îndeplinire o afacere comercială determinată, când îi dăduse însărcinarea să conducă un comerț terestru în calitate de administrator (institor) sau unul maritim în calitate de armator (exercitor) sau când fiul, primind anumite bunuri (peculium), de la șeful familiei, le specula în activități comerciale. De asemenea, capul familiei putea fi reprezentat și de sclavii de sub puterea sa.

Terții, cu care fiii sau sclavii tratau, aveau două acțiuni, una contra fiului sau sclavului, iar alta contra lui pater familias. La început, aceste acțiuni nu au fost recunoscute decât cu titlu special, adică ele nu au fost admise decât în anumite situații, majoritatea comerciale. Astfel, acțiunea exercitoria era folosită contra stăpânului navei dirijată de către unul din sclavii săi. În schimb, acțiunea institoria era folosită contra stăpânului ce își angajase sclavul pentru comerțul terestru.

Aceste acțiuni, create spre finele republicii, purtau numele de „acțiuni cu calitate adăugată" (adiecticiae qualitatis), iar cu ajutorul lor terții ce contractaseră cu fiii de familie sau cu sclavii puteau chema în judecată pe șeful familiei. De ce „acțiune cu calitate adăugată"? În intenția formulei (intenția) era trecut numele fiului sau al sclavului, căci el contractase cu terțul, iar în condamnarea (condamnatio) aceleiași formule, numele șefului de familie (pater familias), deoarece asupra lui se răsfrângeau efectele tranzacției încheiate. Se observă deci, că prin acest procedeu tehnic, șeful de familie putea deveni debitor, prin efectul reprezentării sale în acte juridice prin persoanele de sub puterea sa.

Pasul următor în direcția admiterii reprezentării s-a făcut ceva mai târziu, când pretorul a extins acțiunile (adiecticiae qnalitatis) și la cazurile în care șeful familiei era reprezentat de o terță persoană (externea persona), și nu de un fiu de familie sau de un sclav. Prin efectele lor, aceste acțiuni se apropie de reprezentare. Ele se îndepărtează de reprezentare prin aceea că dau o acțiune suplimentară terțului contractant, dar fiul sau sclavul rămân angajați. Deci, nu poate fi vorba decât cel mult de o reprezentare imperfectă, în concluzie, cele două tipuri de reprezentare prin terțe persoane, ca și prin persoanele aflate sub putere, nu erau forme de reprezentare perfectă, deoarece reprezentantul rămânea și el obligat alături de reprezentat.

La începutul secolului al III-lea, sub influența jurisconsultului Papinian, s-a admis că toți cei care au contractat cu administratorul (procurator) unui proprietar (dominus), în limitele administrației la care au fost împuterniciți de către proprietar, îl pot chema în judecată pe acesta. Acțiunea prin care se asigura acest fel de reprezentare s-a numit – după exemplul celor care derivau din administrarea unui fond comercial terestru – acțiunea cvasiinstitorie (actio quasi institoria).

Romanii au cunoscut însă în câteva cazuri o reprezentare perfectă. Acest tip de reprezentare a fost admis în cazul tutelei și curatelei, precum și în ipoteza transferării unei proprietăți sau posesiuni; în prima situație, persoanele puse sub tutelă și curatelă deveneau singurii creditori și debitori, după încetarea tutelei și curatelei iar în cea de-a doua dobândeau proprietatea sau posesiunea nu persoanele care au servit ca intermediari, ci persoanele reprezentate care au primit respectivul lucru, în temeiul unui just titlu.

Deși, în toate cazurile menționate, reprezentarea avea, sub aspect practic, efecte complete, totuși ea nu se constituia într-o instituție juridică independentă deoarece se realiza printr-o serie de subterfugii procedurale.

Condiționată de folosirea anumitor procedee tehnice, reprezentarea avea în dreptul roman o existență oarecum subordonată acestor procedee. Ingeniozitatea tehnică care făcea posibilă realizarea ei a pus în evidență importanța acestei instituții și marea ei eficiență.

B. Perioada medievală – Preocupările juriștilor din evul mediu se concentrează, cu precădere, asupra abordărilor din perspectiva dreptului natural. Accentul pus pe esența dreptului natural se explica prin convingerea potrivit căreia, dreptul civil sau motivația vieții civile nu poate să lezeze drepturile naturale (Civilis ratio naturalia iura corrumpere nonpotest).

Unul din juriștii cei mai reprezentativi de la sfârșitul acestei perioade, olandezul Hugo Grotius (1583-1645), a formulat concluzii interesante privitoare la problematica, mandatului. În lucrarea sa capitală "Despre dreptul războiului și al păcii" (De jure belii ac pacis), Grotius tratează, pe lângă teme fundamentale din domeniul dreptului internațional, și aspecte din dreptul obligațional.

Consimțământul, afirmă juristul olandez, poate fi interpus și comunicat printr-un agent. Pornind de la principiul dreptului natural conform căruia, în contracte trebuie să existe egalitate, astfel încât, în acele raporturi juridice în care o persoană dobândește mai puțin, în favoarea ei se naște un drept – Grotius fundamentează dreptul mandatarului de a fi remunerat pentru serviciile aduse mandantului, precum și dreptul de a fi indemnizat pentru cheltuielile efectuate ca și pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.

Tot pentru perioada evului mediu – în care notele definitorii ale
instituțiilor mandatului și reprezentării continuă să fie întemeiate, în esență, pe principiile dreptului roman -, C.C. Cătuneanu consemnează faptul producerii unei extinderi a sferei de aplicabilitate a reprezentării. Astfel, o persoană dispunea de posibilitatea de a se căsători ori a se lupta în duel prin intermediul unui reprezentant.

Legiuirile civile din Muntenia și Moldova nu rămân în afara preocupărilor de reglementare a mandatului.

În acest sens, Codul Caragea prevedea că "Vechilet el se chiamă fapta vechilului. Ear vechil este cel ce stă în locul stăpânului la veri o treabă… Vechiletul se întocmește pe tocmeala stăpânului și a vechilului, adică: unul să pună în lucrare treaba, iar cel alt să primească cele lucrate. "

Codul Calimach dispunea în § 1347 că "Tocmeala prin care primește cine-va asupra-i o treabă poruncită de altul, în numele aceluia, spre purtare de grije se numește tocmeală împuternicire. "

Se observă, din cuprinsul textelor înfățișate, faptul configurării mandatului în corelație cu principiul reprezentării.

C. Perioada modernă – Expansiunea relațiilor de producție capitaliste a devansat legislația medievală, pretinzând noi forme de exprimare juridică, apte să consacre și să ocrotească proprietatea privată, oferind, în același timp, siguranța profitului.

În perioada modernă și, mai cu seamă, începând cu secolul al XVIII-lea, gândirea juridică, filozofică și etică se remarcă prin strădania fundamentării teoretice a proprietății și contractului, considerate ca instituții principale ale dreptului privat.

Nu trebuie să surprindă, din acest motiv, faptul că Immanuel Kant, în Metafizica moravurilor, încercând o clasificare a contractelor, situează contractul de împuternicire (mandatum) în categoria contractelor oneroase, dar ca o specie a contractului de închiriere (locatio conductio). Contractul de împuternicire apare ca o gestiune în locul și în numele altuia. Kant precizează că atunci când se conduce numai în locul, nu și în numele celui reprezentat, ne găsim în prezența unei gestiuni fără mandat (gestio negotii), iar atunci când se exercită în numele celuilalt, putem vorbi de mandat.

Juristul francez Pothier definea mandatul ca fiind contractul prin care unul dintre contractanți încredințează celuilalt gestiunea uneia sau mai multor afaceri pentru a o face în locul lui.

Pe de altă parte, Troplong explica rațiunea pentru care mandatul a dobândit o utilitate practică atât de largă. Natura, susține Troplong, a determinat o mare inegalitate între oameni, din punctul de vedere al inteligenței, aptitudinilor și forței. Ceea ce unii oameni nu pot să îndeplinească singuri, se poate realiza prin intermediul unui prieten ajutător, folosind contractul de mandat.

Epoca modernă este, îndeosebi, etapa codurilor civile, a
codurilor comerciale și, în primul rând, a monumentalului Cod civil francez.

Titlul al 13-lea al Codului civil reglementează contractul de
mandat. Articolul 1984 spune că mandatul sau procura este un act prin care o persoană dă unei alte persoane împuternicirea de a face ceva pentru mandant și în numele său. Această definiție legală a fost constant criticată, deoarece situează accentul pe mandat privit ca instrumentum, în loc să adâncească dimensiunea acestuia de negotim.

În cadrul dreptului civil francez, mandatarul acționează în numele mandantului pe care îl reprezintă. Cât privește procura, aceasta "se referă, în special, la partea convenției prin care mandatarul acceptă puterea de a reprezenta mandantul." Important este că puterea de reprezentare nu implică, în mod necesar, un mandat.

Codul civil român, puternic marcat de litera și spiritul Codului
civil francez, a generat ample analize juridice din partea doctrinei de drept civil, asupra căreia vom insista în capitolele următoare.

Legat de conținutul în sine al reglementării mandatului, asemănările cu cele din Codul lui Napoleon sunt mai mult decât vizibile, fără a putea fi însă vorba de o identitate.

O greu explicabilă distincție este cea întâlnită în articolul 1537 teza a II-a Codul civil român, în care, spre deosebire de textul omolog francez (articolul 1989 teza a II-a), se afirmă că puterea de a tranzacționa o cuprinde și pe cea de a face un compromis, în vreme ce reglementarea franceză neagă această implicare. Doctrina a considerat că nu putea fi vorba decât de "o eroare a copistului", neexistând nici un temei obiectiv pentru a se devia de la prevederea Codului civil francez. Mai mult decât atât, au existat chiar hotărâri ale instanțelor judecătorești în care s-a ignorat conținutul literal al articolului 1537 Codul civil român, aplicându-se soluția rațională a articolului 1989 Codul civil francez.

Este de menționat că, inițial, s-au formulat unele îndoieli referitoare la precizia corelației dintre mandat și reprezentare, în sensul că din prevederile articolului 1532 Codul civil român nu ar rezulta reprezentarea mandantului de către mandatar.

CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE MANDAT ÎN REGLEMENTAREA

CODULUI CIVIL

Secțiunea I – Mandatul cu reprezentare

A. Reglementarea și noțiunea contractului de mandat – Omul nu este în măsură să-și rezolve singur toate problemele, motiv pentru care apelează la alte persoane numite mandatari. Prin intermediul mandatarului, omul reușește să îndeplinească anumite activități pe care el, datorită unor împrejurări, nu le poate face singur. Astfel, mandatul a fost considerat un contract de binefacere, pentru că se întemeiază pe amiciție. Din acest motiv, art. 1534 C.civ. prevede că, în principiu, mandatul este gratuit (mandatum, nisi gratuitum, nullum est, nam originem ex officio atque amiciția trahif). Atât la romani, cât și în vechiul drept francez, mandatul era, în esența sa, gratuit. În spiritul Codului civil, mandatul este gratuit prin natura sa, și nu prin esența sa.

Raporturi juridice specifice mandatului se pot crea nu numai în temeiul unui contract, ci și în temeiul legii în cazuri anume prevăzute. Astfel, cu titlu de exemplu amintim: art. 35 alin. (2) C. fam. prezumă existența unui mandat tacit reciproc între soți în cazul în care atributele legate de administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt exercitate doar de unul dintre aceștia; la rândul său, art. 155 alin. (1) C. fam. prevede că în cazul instituirii unei curatele se aplică regulile de la mandat; art. 36 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice dispune că raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare sau statut.

Cuvântul mandat are mai multe accepțiuni, dar se va avea în vedere doar acel sens care rezultă din Codul civil. Astfel, cuvântul mandat poate însemna împuternicirea dată mandatarului de către mandant; în acest sens, este sinonim cu termenul procură.

La rândul său, termenul procură are și el două înțelesuri: în primul rând, împuternicirea dată mandatarului, iar în al doilea rând, însuși actul constatator al împuternicirii (instrumentum). Astfel, Codul de procedură civilă reglementează reprezentarea părților în cadrul judecății (art. 67 și urm.), noțiunea de procură având atât înțelesul de împuternicire, cât și pe cel de înscris (art. 68).

Cuvântul mandat mai are și alte înțelesuri. În materie penală, mandatul de aducere este un act procedural emis de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în temeiul căruia o persoană este adusă în fața organului emitent (un învinuit, un martor sau un expert). Tot în materie penală întâlnim mandatul de arestare, care constă în ordinul scris dat de un organ judiciar pentru arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat.

Mandatul poștal este scrisoarea (formular-tip) pentru expedierea banilor sau a coletelor prin poștă; mandatul de deputat este împuternicirea dată de alegători celor aleși, pentru a-i reprezenta în parlament; în materie comercială, mandatul mai poate însemna ordinul de plată pe care creditorul îl dă debitorului său.

În principiu, mandatul este un contract cu titlu gratuit, legea neinterzicând ca mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulație expresă în acest sens. Deci, legiuitorul prezumă numai gratuitatea mandatului. Dacă, însă, mandatarul este un profesionist, prezumția de gratuitate nu operează. Astfel, în cazul mandatului conferit unei persoane în cadrul și în limitele profesiunii sale – când, de pildă, mandantul recurge la serviciile avocatului pentru că nu are cunoștințele necesare pentru a încheia personal actul juridic proiectat -, caracterul oneros al contractului este subînțeles, gratuitatea urmând a fi stipulată expres.

Spre deosebire de mandatul civil, mandatul comercial este întotdeauna oneros. În consecință, în practica judiciară mai veche s-a decis că persoana care lucrează la constituirea și organizarea unei societăți, chiar dacă ar face parte dintre membrii ei fondatori, are dreptul la o indemnizație din partea societății, pentru aceste servicii, deoarece o asemenea afacere este comercială și, în comerț, mandatarul este salariat.

Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă fermă sau forfetară ori sub forma unui procent calculat prin raportare la cifra de afaceri. Chiar dacă părțile nu au prevăzut în contract plata sau modalitățile de plată, mandantul datorează remunerația. În absența unei stipulații contractuale, remunerația este stabilită de instanța de judecată. Astfel, mandatul comercial fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral.

Reprezentarea și mandatul nu pot fi identificate pentru că există reprezentare fără mandat, precum și mandat fără reprezentare. După cum, în raporturile cu terții cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înțelegerea dintre el și mandant fiind păstrată ocultă, mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare.

Deși Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare, existența mandatului fără reprezentare nu este contestată de nimeni, utilitatea sa practică impunându-l de la sine.

Mandatul este fără reprezentare în situația în care mandatarul săvârșește actele juridice pe seama mandantului, dar în nume propriu.

Printre speciile de mandat fără reprezentare se numără contractul de comision și contractul de interpunere de persoane (de prête-nom).

Codul nostru civil nu cuprinde dispoziții cu caracter general privitoare la reprezentare, deși utilitatea unor asemenea dispoziții este neîndoielnică; el se mărginește să facă aplicarea principiilor reprezentării în unele materii, îndeosebi la mandat.

Concluzia care se poate desprinde dintr-o eventuală comparare a noțiunilor de mandat și reprezentare este aceea că, în vreme ce mandatul se referă la aspectul intern al raporturilor dintre reprezentant și reprezentat, reprezentarea privește aspectul extern al acestor raporturi, respectiv relațiile dintre reprezentat și reprezentant, pe de o parte, și terțul contractant, pe de altă parte.

Opinia unanimă în doctrină este în sensul că reprezentarea este de natura contractului de mandat, iar nu de esența lui. Această opinie își găsește o largă aplicare în cazul mandatului comercial, care poate fi atât cu reprezentare (direct, perfect), caz în care mandatarul încheie afaceri cu terții în numele și în contul mandantului, cât și fără reprezentare, ipoteză în care mandatarul încheie afaceri cu terții în nume propriu, dar în contul mandantului. O formă tipică a mandatului fără reprezentare este contractul de comision, în care comisionarul, care este și el un mandatar, tratează și încheie afacerea în nume propriu, și nu al comitentului.

Alte forme ale mandatului fără reprezentare în materie comercială sunt contractul de consignație și contractul de expediție.

Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, are drept obiect tratarea de afaceri comerciale și nu se presupune a fi gratuit.

Prin afaceri comerciale trebuie să se înțeleagă oricare dintre actele enumerate în art. 3 C.com., care sunt fapte de comerț pentru mandant. Mandatul va fi comercial numai dacă actele încheiate sunt acte comerciale, pe când mandatul civil are ca obiect încheierea de acte civile.

În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului, mandatul putând fi general sau special.

Mandatul comercial poate fi și el general, adică pentru toate afacerile mandantului, sau special, pentru o anumită afacere a acestuia, dar limitele puterilor mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Într-adevăr, mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acțiune și independență, reclamate de exigențele activității comerciale.

Din cele prezentate și potrivit art. 1532 C. civ. rezultă că mandatul „este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea”.

Definiția dată de Codul civil este mult mai exactă decât textul francez care, în art. 1984, identifică mandatul cu procura, specificând că mandatul este un act. Art. 1532 C. civ. prevede expres că mandatul este un contract. El se poate încheia între două persoane fizice, între o persoană fizică și o persoană juridică sau chiar între două persoane juridice.

Codul comercial nu dă contractului de mandat o definiție care să fixeze principiile sale fundamentale. Ca structură, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, motiv pentru care îi sunt aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil. Dar mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil ca structură; în încercarea de a-l defini trebuie avut în vedere scopul acestuia, acela de a mijloci afaceri comerciale, „fapt ce reclamă existența unor norme specifice, care să facă mandatul apt exigențelor activității comerciale”. Normele speciale privind mandatul comercial sunt cuprinse în art. 374-391 C.com.

Art. 374 C.com. precizează regimul juridic distinct al mandatului comercial raportat la cel al mandatului civil, arătând că, spre deosebire de mandatul civil, care are ca obiect acele acte ce au caracter civil pentru mandant, „mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama și socoteala mandantului.”

Alin. (2) al art. 374 C. com. subliniază o altă trăsătură esențială a contractului de mandat comercial, care îl diferențiază, de asemenea, de mandatul civil: „Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”.

În lumina art. 1532 C. civ. și art. 374 C. com., contractul de mandat comercial poate fi definit ca fiind acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele și pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerț.

Subiecții contractului de mandat sunt „mandantul” care însărcinează pe „mandatar” de „a face ceva pe seama mandantului”. între cei doi subiecți ia naștere un „contract”, respectiv un raport juridic supus normelor de drept comun ce reglementează condițiile de existență a acestuia.

Sub acest aspect, legea comercială instituie o importantă derogare de la regulile dreptului comun. Astfel, potrivit art. 950 C. civ., ambele părți contractante ar trebui să aibă capacitate juridică deplină.

În cazul contractului de mandat comercial, mandatarului nu i se cere, în mod obligatoriu, să aibă capacitate juridică deplină de contractare, fiind suficient să aibă discernământ și liberă exprimare a voinței. Astfel, un minor, chiar „neemancipat”, dacă are discernământ poate încheia acte în calitate de reprezentant, cu depline efecte față de acela de la care a primit mandatul. Desigur că alta este situația mandantului, beneficiarul direct al afacerii comerciale tratate pe seama și socoteala sa. Mandantul va trebui să aibă capacitatea deplină pentru exercitarea oricărui drept, în numele său și pentru el acționând mandatarul.

B. Formarea contractului de mandat.

Caractere juridice – Deși din lectura prevederilor art. 1532 C. civ. s-ar putea trage concluzia că mandatul este un contract esențialmente gratuit, acest lucru nu poate fi reținut în final, deoarece din dispozițiile art. 1534 C. civ. rezultă, fără echivoc, că gratuitatea mandatului este doar prezumată – relativ – în cazul lipsei unei stipulații contrarii, dar dacă o asemenea stipulație există, mandatul poate fi remunerat pentru mandatar, deci cu titlu oneros; în acest sens, art. 1547 este și mai elocvent, prevăzând în mod expres obligația mandantului de a plăti onorariul promis de el mandatarului.

Dacă, la romani, gratuitatea era de esența mandatului, în dreptul nostru mandatul este în principiu gratuit pentru că părțile pot conveni ca el să fie și oneros, în acest caz mandatul având și un caracter sinalagmatic, iar dacă este gratuit are un caracter unilateral, dând naștere la obligații doar în sarcina mandatarului.

Opinia este criticabilă deoarece, atunci când este gratuit, contractul de mandat este un contract sinalagmatic imperfect iar dacă este remunerat este un contract sinalagmatic.

În literatura de specialitate se admite existența unei categorii de contracte, și anume contractele sinalagmatice imperfecte, adică acelea care încep prin a fi unilaterale, respectiv în momentul când iau naștere creează obligații numai în sarcina uneia din părțile contractante, dar care pe parcursul existenței lor devin contracte sinalagmatice în sensul că dau naștere la obligații dar în sarcina celeilalte părți contractante și în favoarea debitorului contractual.

În literatura juridică este contestată existența acestor categorii de contracte pentru următoarele motive: a) obligația care se naște pe parcursul existenței contractului unilateral nu se naște din contract, ci dintr-un fapt întâmplător și independent de voința părților, adică se naște dintr-un fapt extracontractual; b) contractul sinalagmatic presupune nu numai că obligațiile sunt reciproce, dar ele trebuie să fie și interdependente, în sensul că fiecare din obligațiile reciproce trebuie să fie cauza juridică a celeilalte. Or, în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte există la un moment dat reciprocitatea de obligații dar nu există interdependența cerută pentru a putea califica acel contract drept contract sinalagmatic.

Potrivit opiniei majoritare în ceea ce privește noțiunea de „contract sinalagmatic imperfect”, opinie creată pe baza dispozițiilor art. 1547-1550 C. civ., contractul de mandat, atunci când este gratuit, este un contract sinalagmatic imperfect.

Contractele cu titlu gratuit sunt presupuse a fi încheiate intuitu personae. De aceea, când este gratuit, și mandatul este presupus a fi încheiat intuitu personae.

După unii autori, mandatul este un contract intuitu personae deoarece împuternicirea pe care o dă mandantul mandatarului se bazează pe încrederea pe care cel dintâi o are în cel de-al doilea.

Mandatul gratuit este și un contract dezinteresat, adică un contract prin care se urmărește să se facă un serviciu cuiva fără a se micșora un patrimoniu.

Pe de altă parte, mandatul, pentru că face obiectul unei reglementări speciale (art. 1532-1559 C. civ.) și pentru că are o denumire prevăzută de lege este un contract numit.

În cazul contractelor numite, părțile nu trebuie să prevadă întreg cuprinsul lor, deoarece au o reglementare completă în lege, care se aplică în măsura în care părțile nu au derogat de la reglementarea legală.

Forma contractului de mandat – Mandatul este, în principiu, un contract consensual care ia naștere prin simplul acord de voință al părților, nefiind supus prin lege vreunei forme speciale. Caracterul consensual al mandatului era recunoscut de altfel și în dreptul roman. Totuși, mandatul poate fi dat în formă scrisă, act autentic sau sub semnătură privată, dar și verbal.

Avându-se în vedere faptul că mandatul este prin esența lui reprezentativ, în practică, în mod judicios, s-a remarcat că, pentru a da terților posibilitatea să verifice limitele puterilor conferite de mandant mandatarilor, contractul se încheie în scris. Acest înscris poartă, în practică, denumiri diferite, cum sunt cea de mandat, împuternicire, procură sau delegație, termenul cel mai des utilizat în practică fiind cel de procură.

Uneori, părțile denumesc procura „delegație”, ceea ce este incorect, deoarece delegația în materie civilă constituie un mod de transmitere a obligațiilor; de altfel, și unele acte normative folosesc acest termen, cum ar fi, de exemplu, situația reprezentării prin avocat sau jurisconsult.

Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral (exprimând voința mandantului, oferta de mandat), iar ca instrumentum este înscrisul în care se enumera actele juridice ce urmează să fie îndeplinite de mandatar în numele mandantului.

Părțile redactează un înscris pentru ca terții să fie în măsură să verifice puterile conferite mandatarului, precum și limitele în care acesta poate contracta în numele mandantului. Când actul pe care urmează să-l încheie mandatarul este autentic, atunci și procura trebuie întocmită în formă autentică. Jurisprudența a decis că: „Mandatul trebuie să fie conferit în formă autentică numai în cazul în care legea prevede forma autentică pentru validitatea actului juridic ce urmează a fi încheiat de mandatar, nu însă și atunci când acest act a fost încheiat în formă autentică, fără ca legea să prevadă o atare cerință. În cazul în care pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare nu este necesară forma autentică și eventual nici forma scrisă, mandatul poate fi dat în formă scrisă sau chiar verbală. Cât privește dispoziția din art. 1536 C. civ., care prevede forma scrisă, ea se referă la mandatul general și nu la cel special”.

Atât dispozițiile Codului civil (art. 1533, 1781 și 1783), cât și practica judiciară în materie au stabilit că, atunci când actul juridic la care participă mandatarul în numele mandantului urmează a fi încheiat în formă autentică, atunci și actul constatator al mandatului (procura ori împuternicirea) este necesar să se încheie în formă autentică, întrucât mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat. De exemplu, mandatarul împuternicit să cumpere sau să schimbe un teren (art. 2 și 12 din Legea nr. 54/1998) ori să încheie un contract de donație (art. 813 C. civ.) sau să constituie o ipotecă (art. 1772 C. civ.) etc., trebuie să înfățișeze o procură (sau un contract de mandat) în formă autentică.

Vânzarea – cumpărarea unui autoturism între persoane fizice se poate face în baza unui mandat (procură) dat sub semnătură privată, întrucât, potrivit părerii dominante în literatura de specialitate și practicii constante a instanțelor judecătorești, acest contract este un contract consensual. Astfel fiind, mandantul, personal sau reprezentantul său (împuternicit potrivit regulilor prevăzute pentru mandatul judiciar), poate cere în justiție constatarea transferării dreptului de proprietate asupra autoturismului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin act sub semnătură privată de către mandatarul împuternicit tot astfel, urmând ca radierea-înmatricularea la autoritățile administrativ-financiare să se facă în baza hotărârii judecătorești definitive.

În legătură cu justificarea calității de mandatar, instanțele judecătorești au mai stabilit că, atunci „când cererea adresată instanței este făcută de mandatar, care are calitatea de avocat, acesta își justifică împuternicirea prin depunerea delegației semnată de directorul sau reprezentantul colectivului de asistență juridică”. Tot astfel se va dovedi împuternicirea și în cazul cererilor pentru exercitarea căilor de atac.

În ceea ce privește renunțarea la drepturile deduse judecății, aceasta se poate face numai în temeiul unei procuri speciale, mandatul de reprezentare judiciară dat pentru prestarea serviciului avocațial neputând-o suplini”.

„Manifestarea de voință în sensul de a renunța la judecată reprezintă o desistare, deci un act de dispoziție. Din această natură a renunțării rezultă cerința ca o atare declarație să fie făcută de partea reclamantă personal sau prin mandatar cu procură specială. Ca atare, jurisconsultul unei unități nu are calitatea de a face declarație de renunțare la acțiune, deci o desistare de la judecată, decât în baza unei delegații speciale dată de către organul de conducere (art. 246 C. proc. civ.).”

În cazul în care mandantul este o persoană juridică iar mandatarul nu este salariat al acesteia, împuternicirea conferită acestuia constituie un mandat valabil, chiar dacă mandatarul nu este salariat al acelei persoane juridice.

Potrivit art. 1536 C. civ., mandatul trebuie să fie special numai atunci când este vorba de „înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte care trec peste administrația ordinară”. Intentarea unui proces referitor la folosința unei locuințe, fie că se cere evacuarea, fie că se pretinde o sumă de bani cu titlu de chirie sau de daune, reprezintă un act de administrare ordinară. Prin urmare, pentru pornirea unui atare proces nu este necesară o procură specială, ci mandatarul își va legitima calitatea prin prezentarea unei procuri generale de administrare.

Potrivit alin. (3) al art. 67 C. proc. civ., în cazul mandantului
care nu are nici domiciliul, nici reședința în țară, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Această dispoziție de excepție nu operează pentru actele procesuale de dispoziție, cum sunt chemarea în judecată, achiesarea sau renunțarea la judecată, care pot fi aduse la îndeplinire de mandatar numai dacă este împuternicit în acest scop printr-o procură specială. Această interpretare este impusă de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. care distinge între exercițiul dreptului de chemare în judecată și reprezentarea în judecată, precum și de art. 69 alin. (1), potrivit căruia recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, precum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale. Pentru procura emisă în străinătate, în lipsa unor dispoziții de asistență juridică în materie, aceasta se impune a fi supervizată, potrivit principiului reciprocității, de organul de stat sub controlul căruia își desfășoară activitatea sectorul public care a legalizat semnătura.

În ceea ce privește revocarea mandatului, aceasta poate fi expresă sau tacită. Astfel, potrivit art. 1553 C. civ., „mandantul poate, când voiește, revoca mandatul și constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”. În acest caz, revocarea este expresă.

Revocarea poate fi tacită în situația în care sunt relevate împrejurări care vădesc neîndoielnic intenția mandantului, și anume dacă această intenție a fost cunoscută de mandatar.

Când revocarea este expresă, ea trebuie să rezulte dintr-o manifestare de voință neîndoielnică, nefiind supusă vreunei forme speciale. Astfel, mandantul poate să notifice mandatarului revocarea fie prin executori judecătorești, fie prin scrisoare recomandată sau să-i ceară pur și simplu restituirea procurii. Cu titlu de exemplu, din categoria actelor de dispoziție care impun necesitatea unui mandat special, amintim acceptarea și, implicit, renunțarea la o moștenire.

Uneori, pentru unele operațiuni juridice, legea prevede necesitatea unei procuri autentice, indiferent de forma actului juridic ce urmează să fie încheiat de către mandatar în numele mandantului. Spre exemplu, este cazul unităților cu capital de stat și cooperatiste care pot face plăți în numerar „numai persoanelor indicate în documente sau celor împuternicite de acestea pe bază de procură autentificată, specială sau generală”, cu excepția retribuțiilor, burselor, ajutoarelor din fondurile de asigurări sociale, premiilor și altor drepturi asimilate acestora, care puteau fi plătite membrilor din familia titularului sau altui salariat din aceeași unitate, pe bază de „împuternicire” (procură) sub semnătură privată, vizată de șeful ierarhic al titularului drepturilor bănești.

Când mandatul este un contract consensual, art. 1533 C. civ. prevede că mandatul poate fi expres dar și tacit dacă rezultă din împrejurări de fapt care sunt neîndoielnice în ceea ce privește voința de a contracta.

Oferta de mandat special, în orice caz, trebuie să fie expresă. În schimb, acceptarea ofertei de mandat poate fi tacită, inclusiv în „cazul mandatului special sau autentic rezultând din executarea lui din partea mandatarului. Spre exemplu, în practică, s-a arătat că : „atunci când angajarea avocatului care a introdus recursul s-a, făcut de o rudă a părții, faptul de a se prezenta în instanță și de a o asista urmează a se considera ca și o confirmare a mandatului de reprezentare”.

În dreptul francez, în pofida dispozițiilor art. 1984 alin. (2) C. civ. fr. care indică faptul că acceptarea mandatului poate fi tacită, se consideră că însăși oferta de a contracta poate fi tacită. Astfel, mandatul trebuie să rezulte din circumstanțe de fapt a căror apreciere rămâne la latitudinea judecătorului.

Mandatul este prezumat tacit în raporturile dintre soți numai atunci când se înstrăinează bunuri mobile sau unul dintre soți administrează bunurile comune. În acest caz, oricare dintre soți este considerat că are și consimțământul celuilalt soț. În schimb, în cazul imobilelor (terenuri și construcții), mandatul trebuie să fie expres.

În acest sens, în doctrina juridică s-a evidențiat: „fiind vorba de un mandat, urmează să se aplice regulile din materia mandatului de drept comun, ținându-se seama însă de dispozițiile derogatorii ale Codului familiei”.

Prezumția de mandat tacit nu acționează când celălalt soț s-a opus la îndeplinirea unui act, opunerea putând fi dedusă „din împrejurări de fapt, care să excludă ideea unui consimțământ prezumat din partea soțului ce nu a participat la efectuarea actului juridic”.

Instanțele judecătorești au considerat că mandatul expres al celuilalt soț este cerut numai în cazul înstrăinării imobilelor, nu și în cel al achiziționării de către un soț în timpul căsătoriei, a unui imobil, deși constituie un act de dispoziție.

În cazul în care soții sunt despărțiți în fapt sau relațiile dintre ei sunt întrerupte în orice alt mod, existând și un eventual proces de divorț, mandatul tacit reciproc nu se mai poate prezuma.

În cazul înstrăinării bunului comun de către unul dintre soți, stabilirea absenței consimțământului celuilalt soț nu constituie un motiv suficient pentru anularea actului de înstrăinare, dacă nu se face dovada că dobânditorul a fost de rea-credință, în sensul că a achiziționat bunul, deși a cunoscut că soțul vânzătorului nu ar fi fost de acord să vândă.

Este interesantă o soluție a instanței supreme care a decis că, în cazul în care „înstrăinarea se dispune printr-un act care nu produce efecte imediate, ci abia la decesul dispunătorului, cum este testamentul, nu există rațiune în a se condiționa efectuarea actului de existența consimțământului soțului. Dacă s-ar cere un asemenea consimțământ s-ar impieta asupra voinței testatorului, ceea ce este inadmisibil, deoarece el trebuie să dispună liber de averea sa”.

În acest caz, termenul de „avere” nu cuprinde totalitatea bunurilor soților, ci ar trebui să se refere numai la acele bunuri care, potrivit dispozițiilor Codului familiei [art. 31 lit. a) – f)], fac parte din categoria bunurilor proprii ale soțului, în speță ale dispunătorului (sau testatorului).

În ceea ce privește contractul de subînchiriere semnat numai de către fiul locatarului principal, art. 17 alin. (3) din Legea nr. 5/1973 prevede că subînchirierea se face numai pe bază de contract încheiat în formă scrisă și înregistrat la organul financiar teritorial, și, în concluzie, și mandatul pentru încheierea unui contract de subînchiriere trebuie dat în formă scrisă, tot așa cum și procura pentru încheierea unui act autentic trebuie să fie întocmită în scris.

Deși legiuitorul admite existența mandatului tacit, acest lucru nu duce la concluzia că poate fi confundat cu mandatul aparent. În cazul mandatului aparent, deși lipsește voința mandantului de a fi reprezentat, terții contractează cu o credință scuzabilă și legitimă că mandatarul aparent are puteri de reprezentare. După cum se știe „credința legitimă valorează titlu”. Aceasta se întâmplă, de exemplu, în cazul revocării mandatului care nu a fost adus la cunoștința terților indiferent dacă mandantul a fost ori nu în culpă. Buna-credință a terțului se prezumă potrivit regulilor generale. În concluzie, în cazul mandatului aparent nu există nici un raport contractual între mandant și mandatar. Cu toate acestea, mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, întrucât este recunoscută reprezentarea fără mandat.

Potrivit unei soluții a Curții de Casație din Franța, „mandantul poate fi angajat pe baza unui mandat aparent, chiar în absența unei greșeli susceptibile de a-i fi reproșată, dacă terțul a crezut că puterea mandatarului este legitimă, aceasta autorizându-l pe terț să nu verifice limitele exacte ale acestei puteri”. Astfel, aparența este pentru mandant o sursă de obligație, independent de orice referință la responsabilitatea delictuală. În consecință, terțul contractant de bună-credință poate acționa împotriva „mandantului” în baza actului încheiat cu mandatarul aparent, caz în care va fi obligat să execute și obligațiile asumate (de exemplu, dacă cere predarea bunului vândut de mandatarul aparent, va fi obligat să plătească prețul). Soluția este justificată de securitatea tranzacțiilor. Ea trebuie să primească anumite limitări întrucât „mandantul” se poate vedea angajat fără să vrea și fără ca actul încheiat de „mandatar” să-i fie util. Dacă actul îi este însă util, persoana reprezentată fără voia ei poate acționa împotriva terțului numai atunci când a ratificat actul încheiat de mandatarul aparent, caz în care mandatul aparent se transformă, cu efect retroactiv (de la data încheierii actului), într-un mandat cu reprezentare de drept comun.

În lipsa ratificării, mandatarul aparent răspunde față de „mandant” (cu care nu are raporturi contractuale) pe teren delictual sau ca un negotiorum gestor (art. 987 și urm. C.civ.) după cum a fost sau nu în culpă. Răspunderea mandatarului aparent poate fi angajată și față de terțul contractant, dar numai extracontractual (delictual), deoarece nu a contractat în nume propriu.

Dovada contractului de mandat – Potrivit regulilor dreptului comun, sarcina probei mandatului revine celui care îi invocă existența.

În materie civilă, proba mandatului se face potrivit regulilor de drept comun, dacă mandatul este expres și prin orice mijloace de probă dacă mandatul este tacit.

Acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către mandatar, indiferent de valoarea actului încheiat în baza mandatului și chiar dacă se cere condiția ca procura să fie autentică, sub sancțiunea nulității.

În cazul mandatului expres, dacă legea specială nu prevede altfel, dovada mandatului se face după regulile dreptului comun, atât între părți, cât și de către terțul contractant cu mandatarul, deoarece validitatea actului pe care îl încheie depinde de existența mandatului, care formează un tot unitar cu acesta. Regula nu se aplică și altor terți pentru care mandatul este un simplu fapt juridic, caz în care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Dacă actul în vederea căruia s-a dat mandatul expres are o valoare mai mare de 250 de lei sau cerința formei scrise este prevăzută de lege indiferent de valoare (de exemplu, depozitul voluntar – art. 1597 C. civ.), dovada se face prin înscris. În concluzie, „mandatul se dovedește prin înscris dacă actul pe care trebuie să-l facă mandatarul este și el supus probei scrise”.

În privința dovezii mandatului se vor aplica în mod corespunzător și dispozițiile privitoare la existența unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.), la imposibilitatea – materială sau morală – de procurare a unei dovezi scrise (art. 1198 C. civ.) sau la interdicția dovedirii prin martori împotriva ori peste cuprinsul înscrisului [art. 1191 alin. (2) C. civ.].

În legislația franceză s-a instituit regula potrivit căreia existența mandatului trebuie să fie probată printr-un înscris dacă valoarea obiectului depășește 5000 FF. În absența înscrisului trebuie să se ia în considerare regulile obișnuite, adică: proba se poate face cu martori (mărturisirea); mandatarul își execută misiunea și mandantul ratifică operațiunea; începutul de probă scrisă, respectiv părțile au făcut schimb de înscrisuri sau documente; există imposibilitatea morală de a se constitui un înscris ținând, spre exemplu, de relațiile familiale; domeniul comercial în care proba este liberă.

În dreptul nostru, „când cererea adresată instanței este făcută de mandatar, care are calitatea de avocat, acesta își justifică împuternicirea prin depunerea delegației. La fel se va dovedi împuternicirea și în cazul cererilor pentru exercitarea căilor de atac (art. 83 C. proc. civ.; art. 34 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat)”.

Mandatul autentic este cerut în următoarele două cazuri: când este vorba de un mandat dat spre a face o radiere sau reducțiune a inscripțiilor ipotecilor sau privilegiilor; când, pentru a opera inscripția privilegiilor și ipotecilor, creditorul și debitorul, în persoană sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta notarului actul autentic al convenției prin care se constituie ipoteca (art. 1781 C. civ.).

În cazul în care mandatul este tacit, deci atunci când și oferta și acceptarea mandatului rezultă din împrejurări de fapt, proba se poate face prin orice mijloc, atât de părți, cât și de terți, indiferent dacă aceștia contractează sau nu cu mandatarul, chiar dacă valoarea actului este peste 250 de lei. Astfel, în cazul mandatului tacit, Codul civil derogă de la regula simetriei formelor; mandatul poate fi tacit, în schimb pentru actul ce se încheie de către mandatar și terț se cere forma scrisă, ad probationem.

Odată existența mandatului stabilită, conținutul și întinderea sa se stabilesc prin interpretarea clauzelor contractuale, orice dovadă în acest scop fiind admisă potrivit dreptului comun, însă interpretarea trebuie să fie restrictivă.

Dacă nu s-a putut dovedi încheierea contractului de mandat, raporturile dintre părți urmează să fie supuse regulilor ce guvernează gestiunea de afaceri sau îmbogățirea fără justă cauză .

Capacitatea părților – 1. Capacitatea mandantului. Persoanele fizice care au capacitate de exercițiu deplină își pot alege singure și personal reprezentanții. Celor lipsiți de capacitate de exercițiu li se desemnează de lege ori prin actul de drept administrativ (decizia autorității tutelare) reprezentanții, în persoana părinților sau tutorelui. La rândul lor, aceștia pot încheia, în numele și pe seama celor aflați sub ocrotirea lor, contracte de mandat, în puterea cărora minorii sau interzișii să fie reprezentați. În sfârșit, minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă pot încheia personal convenții de reprezentare, dar cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui [art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], iar pentru convențiile care ar depăși sfera actelor de administrare, și cu aprobarea prealabilă a autorității tutelare, sub sancțiunea nulității relative a convenției [art. 129 alin. (2) și (3) C. fam.].

Potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, pentru dobândirea de drepturi poate fi reprezentată chiar și o persoană concepută numai, dar nenăscută încă, sub condiția ca această persoană să se nască vie.

Regulile la care am făcut referire mai sus condiționează doar calitatea de reprezentat în sens larg, deoarece sfera persoanelor care au capacitatea de a fi mandanți este mult mai restrânsă.

Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuși actul cu a cărui îndeplinire îl însărcinează pe mandatar, deoarece mandatul este pentru el sursă de obligații. În consecință, mandatul încetează prin punerea sub interdicție a mandantului. Prin urmare, capacitatea mandantului se apreciază în funcție de natura actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar.

În literatura de specialitate română se susține că, dacă mandantul se obligă să plătească o remunerație mandatarului (în cazul mandatului cu titlu oneros), el trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu (respectiv, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru acte de dispoziție, inclusiv autorizația autorității tutelare), chiar dacă actul care urmează să fie încheiat prin mandatar este un act de conservare sau de administrare.

Această soluție vine în contradicție cu susținerea acelorași autori, conform căreia capacitatea cerută mandantului depinde de natura actului care urmează să fie încheiat prin mandatar. Astfel, în lumina acestei teorii „ar trebui să ajungem la concluzia contradictorie potrivit căreia încheierea mandatului cu titlu oneros (de exemplu, mandatarul este remunerat cu 100.000 lei) – fiind un act de dispoziție – necesită autorizația autorității tutelare, în schimb pentru actul de administrare care urmează să fie încheiat prin mandatar cu titlu gratuit (de exemplu, reparații la imobil în valoare de 1 milion de lei) nu se cere o asemenea autorizație”.

Pe de altă parte, această opinie este și exagerată pentru că, după cum s-a subliniat, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă „poate da mandat altcuiva, în mod valabil, pentru încheierea acelor acte juridice pe care el însuși le poate încheia personal și singur; după cum, dacă există încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal, poate da mandat și pentru încheierea unui act juridic civil pentru care legea cere o atare încuviințare.

„Art. 1552 C. civ. prevede că mandatul se stinge prin interdicția mandantului, iar art. 71 C. proc. civ. dispune – că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară a celui care l-a dat, decât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. Ca atare, acțiunea introdusă în justiție de un mandatar nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este internat într-un spital ca infirm mintal, atâta timp cât mandantul nu a fost pus sub interdicție și mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al incapabilului”.

Prin urmare, art. 1552 C. civ. trebuie coroborat cu art. 71 C. proc. civ. și trebuie să ținem cont de faptul că interdicția, ca instituție juridică ce vizează ocrotirea persoanei fizice care, din cauza alienației mintale sau a debilității mintale, nu are discernământ, nu trebuie confundată cu incapacitatea.

Oricum, capacitatea mandantului trebuie apreciată la momentul în care este dat mandatul, deoarece mandatul dat de un incapabil este nul. Este nul, de asemenea, actul încheiat de mandatar în baza unui astfel de mandat. Actul este nul chiar dacă mandatarul și terțul cu care contractează sunt de bună-credință, deoarece mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuși actul cu a cărui îndeplinire îl însărcinează pe mandatar și ale cărui efecte se vor produce în contul său. Pe de altă parte, potrivit art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.

Prin derogare de la dreptul comun, anularea pentru lipsa capacității de exercițiu a mandantului poate fi invocată și de mandatar, pentru a nu fi expus răspunderii față de terțul cu care contractează și care ar suferi pagube în urma anulării mandatului.

În caz de deces al mandantului, mandatarul este ținut să termine operațiunea dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor mandantului [art. 1539 alin. (2) C. civ.], iar dacă nu a avut cunoștință de deces, actele încheiate cu terții de bună-credință rămân valabile. După moartea mandantului, obligația mandatarului de a da socoteală se execută față de moștenitorii defunctului. De exemplu, „împuternicirea dată de către depunătorul unor sume de bani pe libret de economii C.E.C., prin trecerea unei anumite persoane la condiții de retragere, reprezintă un mandat, care se limitează numai la timpul cât titularul este în viață. Acest mandat încetează o dată cu moartea titularului, astfel încât suma înscrisă în libret la data morții sale face parte integrantă din activul succesoral și nu mai poate fi retrasă de persoana împuternicită”.

2. Ordinul. Mandantul dă puterea mandatarului, adică îi dă un ordin în virtutea căruia acesta va putea și va trebui să acționeze. Astfel, mandatul are un caracter imperativ pentru mandatar care nu primește doar un simplu sfat de la mandant. Mai mult, mandantul nu recomandă, pentru că cel care primește recomandarea nu înțelege să se angajeze.

Potrivit art. 1537 C. civ., mandatarul nu poate face nimic peste limitele mandatului său. Astfel, mandatarul primește un ordin, dar el nu „se află la mâna” mandantului pentru că are o putere de inițiativă și apreciere personală; mai mult, el nu este niciodată constrâns să accepte mandatul și poate să renunțe la el (art. 1556 C. civ.), sub rezerva angajării răspunderii dacă renunțarea sa cauzează un prejudiciu mandantului. Totuși, chiar dacă mandantul suferă un prejudiciu, mandatarul este exonerat de orice responsabilitate dacă se găsește în imposibilitate de a-și continua mandatul fără a suferi el însuși un prejudiciu considerabil.

3. Capacitatea mandatarului. Art. 1532 C. civ., definind mandatul, arată că mandatarul se obligă a face ceva pe seama mandantului de la care a primit însărcinarea. Aceasta înseamnă că mandatarul este un intermediar (nudus minister), care se interpune între mandant și terții cu care lucrează.

Mandatarul este cel pe care trebuie să se bazeze mandantul și acela în care trebuie să aibă încredere; cu alte cuvinte, personalitatea sa este esențială. Mandantul are toată libertatea în privința alegerii mandatarului. Atunci când legea impune să se recurgă la anumiți intermediari ce fac parte dintr-o anumită categorie de liber-profesioniști (avocați, notari etc), mandantul sau clientul este liber să-și aleagă pe cel pe care îl dorește.

În dreptul nostru, în ce privește exercitarea drepturilor procesuale numai anumite persoane au dreptul de a figura ca reprezentanți.

Practica judiciară este de necontestat în aprecierea sa: „Unul dintre soți nu are calitatea de a introduce recurs pentru celălalt soț și nici părintele care nu-l reprezintă pe copilul său major nu va putea introduce în mod valabil recurs în numele acestuia”.

În fața instanțelor de judecată, părțile aflate în litigiu nu pot pune concluzii decât printr-un mandatar care are calitatea de avocat.

În practica judecătorească s-a statuat că: „deși potrivit art. 181 C. proc. pen., oricare dintre soți poate face plângere pentru celălalt, aceasta nu presupune și dreptul soțului care a făcut plângerea de a-l reprezenta în instanță pe celălalt soț. În aceste condiții, prezența unuia din soți la primul termen de judecată pentru a prezenta dovada lipsei motivate a celuilalt soț și a se declara parte civilă pentru el nu poate acoperi lipsa acestuia din urmă, care nu este în situația de a pune concluzii, reprezentarea sa trebuind să se facă numai de către mandatar”.

De la regula potrivit căreia nu se pot pune concluzii decât printr-un mandatar ce are calitatea de avocat, art. 68 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ. prevede o excepție doar atunci când reprezentantul este doctor sau licențiat în științe juridice și reprezintă pe soț ori rude până la al patrulea grad inclusiv. Rațiunea acestei îngrădiri rezidă în intenția legiuitorului de a asigura părților litigante o apărare calificată și de a ocroti exercitarea profesiunii de avocat împiedicând practicarea avocaturii clandestine.

În același sens, practica judecătorească a mai statuat că „mama, în numele fiului său major, fără mandat de reprezentare, nu poate introduce acțiune pentru obținerea despăgubirilor civile acordate printr-o sentință penală sub formă de pensie lunară”.

Din aceeași rațiune, practica judiciară a mai decis că „tatăl minorului care a împlinit 16 ani nu are calitatea de a introduce – fără un mandat din partea minorului – o acțiune civilă prin care pretinde plata unei sume de bani cuvenită acestuia, drept salariu în baza unui contract de muncă (potrivit art. 105 C. fam., art. 161 C. proc. civ. și art. 10 din Decretul nr. 31/1954)”.

În baza calității de reprezentanți legali, părinții sau tutorii pot încheia, pe seama persoanelor pe care le ocrotesc, contracte de mandat în puterea cărora minorii sau interzișii să fie reprezentați convențional.

Libertatea de alegere a mandatarului poate merge foarte departe, mandatul putând fi dat în alb, adică lăsându-se loc liber acolo unde ar fi trebuit să figureze mandatarul. În acest caz, mandatarul va fi ales liber de persoana căreia îi este remis actul. Dacă mandatul a fost dat în alb, mandatarul al cărui nume a fost înscris în locul liber și care a acceptat mandatul este ținut să dea socoteală mandantului fără să poată susține că ar fi interpusul unui alt mandatar. Astfel, practica procurilor în alb este foarte comodă, iar orice formă de abuz este sancționată deoarece în anumite cazuri procurile în alb sunt interzise.

În ce privește capacitatea mandatarului, au fost formulate două opinii divergente. Într-o primă opinie, s-a considerat că mandatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină „căci în actele pe care le încheie în numele reprezentatului (mandantului) trebuie să exprime un consimțământ valabil, lipsa consimțământului sau viciile de voință fiind apreciate nu numai în persoana mandantului dar și în aceea a mandatarului”. „Deoarece mandatarul are inițiativă și își manifestă personalitatea la încheierea actului cu terțul trebuie să fie deplin capabil. Această soluție rezultă, per a contrario, și din art. 1552 pct. 3 C. civ., care prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicție a mandatarului. Dacă mandatul încheiat cu un capabil de a contracta încetează ca urmare a incapacității ulterioare a mandatarului, un contract de mandat încheiat cu un mandatar incapabil sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate fi recunoscut valabil”.

Potrivit opiniei acelorași autori, chiar dacă s-ar recunoaște ca valabil un contract încheiat cu un mandatar incapabil, acesta ar răspunde față de mandant (sau terți) numai după regulile generale relative la obligațiile incapabililor (în limita îmbogățirii, potrivit art. 1098 și 1164 C. civ.).

Autorii care au considerat că mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu au fost de părere că poate fi curier al mandantului și o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu, deoarece acesta transmite doar declarația de voință a persoanei care l-a trimis, fiind suficient să aibă discernământul strict necesar pentru activitatea sa. Curierul este un simplu mesager (nuncius), și nu un
reprezentant.

Rațiunea pentru care capacitatea mandatarului este irelevantă pentru executarea mandatului este dată de faptul că mandatarul nu este cel care contractează. Efectele actului încheiat de mandatar îl obligă doar pe mandant în raport cu terții. „Singurul caz în care mandatarul va trebui să fie capabil este cel al executorului testamentar mandantul care l-a ales nu mai există, iar moștenitorii nu au la dispoziție mijlocul legal de a retrage mandatul”.

Art. 1538 C. civ., care a fost modificat prin Decretul nr. 185/1949, prevedea că minorii emancipați puteau fi aleși mandatari. Soluția ce rezulta din acest articol era aceea că, față de mandant, incapabilul mandatar își păstra dreptul de a-și invoca incapacitatea. Astfel, mandantul care își alesese un mandatar incapabil suporta riscurile relei îndepliniri a mandatului de către mandatarul lipsit de experiență.

În raporturile cu terții, incapacitatea minorului nu are importanță, deoarece, potrivit art. 952 C. civ., „persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului și interzisului incapacitatea lor”. Culpa poate aparține doar mandantului care și-a ales ca mandatar un incapabil. Argumentul că mandatarul ar trebui să fie o persoană capabilă, care rezultă, per a contrario, și din prevederile art. 1552 pct. 3 C. civ., nu este convingător. Art. 1552 pct. 3 C. civ. prevede posibilitatea stingerii mandatului și prin punerea sub interdicție a mandantului sau a mandatarului; dar, așa cum am mai amintit, interdicția, ca instituție juridică ce vizează ocrotirea persoanei fizice care, din cauza alienației sau a debilității mintale, nu are discernământ, nu trebuie confundată cu incapacitatea. Pe de altă parte, nu incapacitatea în sine face ca mandatul să înceteze, ci faptul că mandantul nu a avut cunoștință de această incapacitate când a acordat încrederea sa mandatarului.

Un alt argument adus pentru înlăturarea primei opinii exprimată de literatura juridică cu privire la capacitatea mandatarului este art. 71 C. proc. civ. care prevede că, în cazul reprezentării judiciare, „mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”. Iată de ce, exceptând executorii testamentari, nici un text de lege nu impune mandatarului să aibă capacitate de exercițiu deplină.

În raporturile terților cu mandantul, acesta va fi obligat ca și cum mandatarul ar fi fost capabil. Cu toate acestea, pentru a putea fi numit mandatar, minorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu restrânsă.

4. Substituirea mandatarului. În principiu, mandatarul trebuie să execute personal mandatul primit, deoarece contractul de mandat este încheiat intuitu personae, având la bază încrederea mandantului în mandatar. Adeseori, însă, se stipulează în contractul de mandat că mandatarul are dreptul de a-și substitui o terță persoană, trecându-i o parte sau toate drepturile ce-i sunt conferite de mandant. Dreptul de substituire trebuie să fie specificat în mod expres în contractul de mandat.

Nu există substituire atunci când procura este în alb sau când substituitul este desemnat direct de către mandant. Această „substituire” este puțin surprinzătoare și incompatibilă cu caracterul intuitu personae al contractului de mandat. Ea este liberă și doar prevederea posibilității ei în contractul de mandat schimbă regimul juridic al răspunderii.

În literatura juridică a fost formulată opinia potrivit căreia dreptul de substituire nu trebuie să rezulte obligatoriu; numai din convenție, acest drept putând fi asumat de mandatar și pe propria răspundere; s-a motivat că acest drept rezultă din art. 1542 pct. 1 C. civ., care prevede că „mandatarul este răspunzător pentru acela pe care a substituit în gestiunea sa”.

Art. 1542 C. civ. prevede consecințele juridice în cazul în care mandatarul își substituie o altă persoană, fără să fi fost autorizată sau când, deși a fost autorizată, a ales o persoană cunoscută ca fiind incapabilă și insolvabilă. Per a contrario, substituirea nu e posibilă decât prin convenția părților. Când părțile n-au convenit asupra substituirii în contractul de mandat, mandantul poate accepta ulterior substituirea, expres sau tacit. Dacă substituirea are loc fără consimțământul mandantului, mandatarul va răspunde pentru activitatea terțului care îl substituie. Este necesar ca persoana care substituie să fie capabilă, solvabilă și corectă. Când părțile au stabilit ele însele persoana care urmează să-l substituie pe mandatar, acesta nu va mai răspunde de activitatea terțului.

Actul cu sine însuși și dubla reprezentare – Autocontractul sau contractul cu sine însuși și dubla reprezentare este o altă problemă legată de mandat, care a comportat discuții în teoria și practica dreptului.

O atare operațiune există în ipoteza în care aceeași persoană încheie un contract, pe de o parte, ca reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio), precum și în cazul în care aceeași persoană apare ca reprezentant al ambelor părți contractante (așa-numita „dublă reprezentare”). Mandatarul care cumpără pentru sine un bun cu vânzarea căruia a fost însărcinat de mandant sau persoana care încheie un contract de locațiune ca mandatar atât al locatorului, cât și al locatarului, săvârșește un așa-zis contract cu sine însuși.

Tot ca un contract cu sine însuși este considerat actul juridic încheiat in proprio de moștenitorul acceptant sub beneficiu de inventar cu privire la un bun succesoral. În această situație, autorul actului juridic participă în calitate de titular a două mase de bunuri cu regimuri juridice distincte (masa bunurilor personale și masa bunurilor succesorale, între care are loc o separație de patrimonii prin efectul acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar). Astfel, el poate fi în mod variabil vânzător și, totodată, adjudecatar al bunurilor succesorale.

Din punct de vedere tehnico-juridic, contractul cu sine însuși este posibil. Acesta ar părea chiar să simplifice încheierea unui contract, atunci când o persoană, exprimând interesele unor persoane diferite, susceptibile de a figura ca părți distincte în contract, încheie singură contractul întrunind mai multe calități.

Posibilitatea întrunirii de către aceeași persoană a mai multor calități juridice este recunoscută de art. 1201 C. civ. care, enumerând printre elementele constitutive ale autorității lucrului judecat identitatea de persoane lucrând în aceeași calitate, admite implicit că aceeași persoană poate avea calități multiple în cadrul raporturilor juridice.

Pe de altă parte, potrivit regulilor reprezentării legale, contractul cu sine însuși este interzis în cazul în care între cele două părți contractante există contrarietate de interese. Sancțiunea este anulabilitatea actelor respective la cererea persoanei reprezentate.

În alte cazuri, în care legea nu interzice în mod expres contractul cu sine însuși, după cum apreciază unii autori, acesta este valabil și chiar util, datorită simplității și rapidității operațiilor care se realizează prin intermediul lui.

Alți autori privesc cu rezerve contractul cu sine însuși, accentuând, pe lângă riscul conflictului de interese ce s-ar putea ivi între reprezentat și reprezentant – care ar putea fi ispitit să dea precădere intereselor proprii când încheie contractul cu sine însuși ori unuia sau celuilalt dintre cei pe care-i reprezintă în cazul dublei reprezentări – și unele dificultăți de ordin probator. Aceiași autori conchid că dacă autocontractul nu este minat de nici un viciu de structură și dacă el a fost încheiat cu știința și autorizația reprezentantului care, fixând amănunțit toate clauzele actului, s-a pus la adăpost de vătămarea intereselor sale, contractul va putea fi valabil.

Practic, însă, autocontractul prezintă riscul vătămării drepturilor celui reprezentat (în ipoteza reprezentării simple) sau ale unuia dintre cei reprezentați în favoarea celuilalt (în ipoteza reprezentării duble), motiv pentru care este expres interzis prin lege în cazul reprezentării incapabililor. Un asemenea pericol nu există dacă mandantul respectiv mandanții, fiind în cunoștință de cauză, convin să dea împuternicire mandatarului în acest sens ori dacă clauzele actului sunt astfel precizate încât este exclusă vătămarea intereselor mandantului (mandanților).

În scopul prevenirii pericolului vătămării intereselor mandantului, Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale a prevăzut: „În cazul în care se autentifică procuri pentru încheierea unor acte de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul sau soțul acestuia are el însuși calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretinde părților să înscrie în cuprinsul procurii toate clauzele contractului, inclusiv prețul” (art. 67). Îndeplinirea acestor cerințe în cazul actului cu sine însuși poate fi verificată și cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică deoarece „procurile folosite la autentificarea actelor rămân la dosar în original” (art. 68). Deși textele citate vizează numai actul cu sine însuși, notarul le poate avea în vedere și în cazul dublei reprezentări.

Deoarece Codul civil nu conține o regulă generală și expresă în această privință, unii autori consideră că mandantul poate cere anularea actului pentru doi prin reticență sau, în sens larg, pentru violarea de către mandatar a obligației de loialitate față de mandant.

Alți autori și-au exprimat opinia în sensul validității actului cu sine însuși și a actului încheiat prin dublă reprezentare. Argumentul adus în sprijinul acestei opinii este acela că nu se poate admite existența unui viciu de consimțământ prezumat, deductibil din simplul fapt al încheierii actelor juridice în discuție iar potrivit art. 960 alin. (2) C. civ., care prevede în mod expres că „dolul nu se presupune”, un astfel de viciu de consimțământ nu ar putea fi operațional decât prin dovedirea lui. De altfel, validitatea dublei reprezentări rezultă în mod indubitabil din dispozițiile art. 67 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.

Sub aspectul sancțiunilor juridice ce se impun, în literatura juridică s-a preconizat aplicarea nulității relative numai în măsura în care s-a nesocotit finalitatea dispoziției legale încălcate. Astfel, în cazul reprezentării legale, contractul cu sine însuși este anulabil, la cererea incapabilului, iar în ipoteza reprezentării convenționale, în afară de situația specială reglementată de art. 1308 pct. 2 C. civ., autocontractul poate fi anulat ori de câte ori reprezentantul a ascuns reprezentatului faptul că el personal este contractant sau reprezentant al celeilalte părți.

În literatura de specialitate este cunoscut și mandatul în interes comun, care se deosebește de dubla reprezentare și actul cu sine însuși. Acest tip de mandat poate fi întâlnit în următoarele situații: un teren este coproprietatea a două persoane și unul din coproprietari dă mandat celuilalt coproprietar să-i vândă partea și, în cazul în care mandatarul este creditorul mandantului, vinde bunul acestuia, pentru a-și satisface creanța.

În această situație nu se pune problema nulității întrucât mandatarul contractează cu un terț pe care nu-l reprezintă, numai că, alături de mandant, este și el interesat în încheierea actului ce formează obiectul mandatului.

Obiectul și întinderea mandatului – Conform dreptului comun în materia contractelor, obiectul mandatului trebuie să fie licit și posibil (mandatarul nu va putea fi obligat la realizarea unor servicii interzise de lege sau de bunele moravuri) și, în același timp, determinat (mandatarul trebuie să acționeze în interiorul unor limite clare). Pe de altă parte, obiectul nu poate avea alt conținut decât îndeplinirea de acte juridice. Dar trebuie spus că actele juridice cu caracter strict personal nu pot face obiectul mandatului (de exemplu, nu se poate da mandat unei persoane să încheie un testament în numele altuia; de asemenea, jurământul depus de martor în proces este tot personal – art. 193 C. proc. civ.). Martorul nu poate depune mărturie prin mandatar; un expert desemnat de instanță nu poate da mandat altuia să efectueze expertiza; cel chemat la interogatoriu nu-și poate substitui un mandatar, care să răspundă întrebărilor în locul lui.

Caracterul determinat, posibil și licit al obiectului vizează, în principal, obiectul derivat al contractului de mandat, afectând validitatea lui (de exemplu, mandatul este nul dacă actul ce urmează să fie încheiat are ca obiect bunuri scoase din circuitul civil).

Mandatarul nu face ceva. Misiunea sa este precisă: el încheie acte juridice. Actele materiale trebuie să fie doar accesorii actului juridic (de exemplu, verificarea bunului care urmează să fie cumpărat, preluarea bunului mobil care urmează să fie vândut etc.). Din punct de vedere al naturii lor, aceste acte pot fi unilaterale (renunțare, confirmare), bilaterale (încheierea unui contract) sau chiar colective (constituirea unei societăți).

În privința întinderii mandatului, el poate fi general sau special. Mandatul special este dat pentru o singură operațiune juridică (de exemplu, cumpărarea unui mobil) sau pentru anumite afaceri (de exemplu, un anumit proces) potrivit art. 1535 C. civ. Mandatul este general când mandatarul primește împuternicirea de a se ocupa de toate afacerile mandantului (art. 1535 C. civ.). Un astfel de mandat poate da naștere la dificultăți de interpretare, căci terții nu știu precis limitele puterilor acordate mandatarului. De aceea, în completarea dispozițiilor art. 1535 C. civ., art. 1536 alin. (1) C. civ. precizează că mandatul general nu conferă mandatarului puteri nelimitate, acestea întinzându-se doar până la limita îndeplinirii actelor de administrare, în timp ce pentru îndeplinirea unor acte de dispoziție mandatarul are întotdeauna nevoie de un mandat special [art. 1536 alin. (2) C. civ.].

Potrivit art. 1536 alin. (2) C. civ. și art. 69 C. proc. civ. se cere un mandat special și pentru participarea la o licitație în numele și pe seama mandantului, pentru încheierea unei tranzacții, precum și pentru ipotecarea unui imobil.

Specializarea nu trebuie însă dusă la extrem; mandatul va fi cu suficiență special dacă va indica natura operațiunii juridice și obiectul ei. În practica judiciară s-a decis că pentru renunțarea la un drept dedus judecății, fiind un act de dispoziție, mandatarul are nevoie de o procură specială. Tot astfel se prezintă lucrurile și în cazul acceptării sau renunțării la o succesiune.

Potrivit art. 69 alin. (2) C. proc. civ., mandatul este special, dacă, de exemplu, este ales un avocat pentru a apăra interesele mandantului într-un anumit proces, recunoscându-se avocatului dreptul de a face orice acte pentru păstrarea drepturilor și exercitarea căilor de atac.

De observat că atât art. 1535 C. civ., cât și art. 1536 alin. (2) C. civ. se referă la mandatul special, numai că înțelesurile sunt diferite. În cazul art. 1535 C. civ., legea se referă la mandatul special care trebuie dat pentru un anumit act sau anumite acte determinate, pe când, în cazul prevăzut de art. 1536 alin. (2) C. civ., prin mandat special se înțelege un mandat dat „anume” pentru o afacere determinată. Confuzia între cele două înțelesuri ale cuvântului „special” (folosit în cele două texte de lege) rezultă din faptul că în art. 1536 alin. (2) C. civ., în loc să se menționeze cuvântul „expres” [așa cum există în art. 1988 alin. (2) C. civ. fr.], s-a trecut cuvântul „special”.

Misiunea mandatarului trebuie interpretată strict. Astfel, mandatul dat pentru a vinde nu cuprinde posibilitatea de a împrumuta, cel care implică încheierea unui act nu implică și posibilitatea de a sta în justiție pentru a proba validitatea acelui act. De asemenea, putem aminti și alte situații: mandatarul însărcinat să încheie o convenție nu poate să consimtă la o clauză penală în caz de neexecutare din partea mandantului; mandatul special dat pentru vânzarea unor bunuri nu poate servi pentru vânzarea altora; mandatul general circumscris la anumite acte de administrare nu îndreptățește la săvârșirea altora, mandatarul însărcinat să vândă nu are dreptul de a încasa prețul, el nu poate acorda nici un termen de plată și nu este nici abilitat să facă operațiunile complementare vânzării, cum ar fi transcrierea actului etc. Deși s-a susținut în doctrina juridică veche, așa cum am mai arătat, că mandatul de a vinde un bun nu cuprinde și obligația de a primi prețul, unii autori sunt de părere că, dimpotrivă, obligația primirii prețului ține de esența vânzării și nu constituie o depășire a limitelor mandatului; aceste acte sunt consecința inevitabilă a mandatului, ele fiind incluse implicit în puterile conferite mandatarului.

Depășirea limitelor mandatului nu este opozabilă mandantului; actele săvârșite de mandatar peste puterile ce i s-au conferit ies din cadrul reprezentării și constituie, față de mandant, res inter alios acta. Dacă mandantul însă a lăsat pe contractant să creadă că mandatarul este în drept să facă actele excesive, mandantul va răspunde pe temeiul culpei sau dolului.

Mandatarul primește puterea de a acționa „pentru” mandant. Prepoziția „pentru” are o dublă semnificație: ea înseamnă, pe de o parte, „în locul mandantului”, în sensul că mandatarul îl înlocuiește pe mandant, deci el acționează pe scena juridică în locul mandantului, pentru toate actele, cu excepția celor care sunt intuitu personae. Astfel, mandantul nu se poate căsători și nici semna prin procură. Pe de altă parte, „pentru” înseamnă „în favoarea mandantului” și aceasta pentru că mandatarul trebuie să acționeze în interesul mandantului. Mandatarul nu este neutru cum poate fi un arbitru sau un expert pentru că mandatul profită mandantului. Este efectul firesc al noțiunii de „mandat” (sau „reprezentare”) și aceasta explică faptul că intervenția unui mandatar nu privează mandantul de drepturile ce le poate avea în altă parte.

Mandatul poate fi dat în interesul mandantului și mandatarului în același timp. Este cazul mandatului în interes comun (procuratio in rem suam). De exemplu, mai mulți coproprietari dau unuia dintre ei mandat să administreze bunurile indivize sau un debitor dă creditorului său mandat să vândă bunurile, din prețul obținut urmând să-și satisfacă creanța.

Mandatul în interes comun nu se confundă cu mandatul remunerat; în primul caz, mandatarul este cointeresat în încheierea actului care formează obiectul mandatului, cât timp, în cel de-al doilea caz, interesul lui rezidă în contractul de mandat care îl îndreptățește la plata remunerației, chiar dacă operațiunea juridică în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi realizată (art. 1548 C. civ.).

Iată cum jurisprudența și doctrina franceză au reliefat progresiv noțiunea de mandat în interes comun, adică a unui mandat de colaborare ce obligă pe mandatar să acționeze atât în interesul mandantului, cât și în interes propriu.

Inițial, era vorba, în principal, de mandatele accesorii cum ar fi, de exemplu, mandatul dat asigurătorului în virtutea unei „clauze de apărare-recurs” înscrisă în polița de asigurare, de a „dirija” procesul în locul asiguratului sau mandatul încredințat bancherului pentru a recupera o sumă de bani cu posibilitatea de a încasa un comision pentru suma respectivă.

Asigurătorul este liber să decidă dacă își îndeplinește mandatul sau nu, în momentul realizării riscului, iar alegerea nu-i angajează responsabilitatea. Dacă el decide să accepte „clauza de apărare-recurs”, asiguratul nu poate să se amestece în derularea operațiunilor, sub sancțiunea decăderii din drepturi.

Ulterior, noțiunea s-a extins la intermediari și mai ales la agenții comerciali al căror interes este acela de a spori vânzările întreprinderii, pentru a aduce venituri. în acest caz, interesul este mai mult reciproc decât comun, pentru că interesul agentului constă în executarea mandatului său, pe când interesul mandantului rezidă în interesul executării contractului de vânzare.

În fine, noțiunea a fost aplicată ipotezei sau existenței chiar a mandatului ce este îndoielnic. Este cazul promotorului imobiliar ce este, înainte de toate, un antreprenor dar căruia i-a fost recunoscută calitatea de mandatar de interes comun [potrivit art. 1831 alin. (1) C. civ. fr.].

Promotorul imobiliar este persoana care are inițiativa și grija principală a unei operații imobiliare și care îndeplinește toate actele utile pentru realizarea sa. Promotorul este însărcinat cu o misiune generală: achiziționarea de terenuri, vânzări de imobile, contracte cu antreprenorii și arhitecții, obținerea de autorizații, împrumuturi etc. Contractului de promovare imobiliară i se aplică mai mult regulile antreprizei decât cele specifice mandatului.

În România, un exemplu concret de contract de promovare imobiliară este cel încheiat între A.N.L. (Agenția Națională a Locuinței) și persoana care solicită o locuință, care este, de fapt, un contract de mandat în interes comun. A.N.L.-ul este cel care va obține de la Banca Comercială Română un credit ipotecar pentru solicitant. Tot A.N.L.-ul este cel care tratează cu antreprenorul constructor în vederea realizării locuinței în bune condiții și în termenul fixat.

Dacă mandatul pe care mandantul îl încredințează este imperativ, mandatarul nu este decât un simplu semnatar („instrument”), un mesager, adică un salariat. Mandatarul trebuie să dispună de o marjă de manevră. Atunci când mandantul subordonează eficacitatea actelor sale mandatarului său, el are o confirmare că rămâne liber de a nu da mandatarului nimic în plus (interesează, mai ales, pe agenții ce primesc și predau comenzile).

Mandatul nu poate fi dat doar în interesul mandatarului. Dimpotrivă, dacă mandatul este conceput în interesul exclusiv al mandatarului, acesta își pierde calitatea de reprezentant, cel mai adesea în favoarea celei de vânzător. De aceea, un asemenea mandat capătă valoarea unui sfat. Vom fi în prezența unei vânzări, și nu a unui mandat dacă mandatarul a primit misiunea de a vinde cu puterea de a dispune și obligația de a remite mandantului o sumă determinată și forfetară.

Dacă mandatarul acționează pentru mandant și pentru un terț el poate avea dificultăți în identificarea adevăratului mandant; nu se pot servi doi stăpâni o dată. Situația se întâlnește, adesea, în materie de asigurări și în dreptul maritim. Astfel, ajungem în cazul dublei reprezentări.

În dreptul roman, ideea de mandat nu conducea la cea de reprezentare, iar mandatul, în acest caz, se deosebea de închirierea de servicii doar prin faptul că serviciul făcut era gratuit.

Astăzi, mandatarul acționează în numele și pe seama mandantului, altfel spus, îl reprezintă. Așa se face că reprezentarea este de esența contractului de mandat. În consecință, terțul care încheie un act juridic cu mandatarul știe că are de a face cu un reprezentant și știe că tratează, în realitate, cu mandantul al cărui nume îl cunoaște.

Mandatarul nu este un comisionar și nici un simplu intermediar care-și respectă angajamentele luate față de terți (cum ar fi cazul impresarilor). Spre deosebire de mandatar, comisionarul este însărcinat să efectueze acte juridice, în contul comitentului dar în nume propriu. Opacitatea contractului de comision maschează persoana care însărcinează pe comisionar în opinia terțului, acesta negociind direct cu comisionarul.

Executarea obligațiilor contractuale realizată printr-un mandatar, în numele și în contul mandantului său, incumbă doar acestuia din urmă. Situația ar fi fost alta dacă mandatarul ar fi contractat în nume personal fără să-și releve calitatea de reprezentant, pentru că acest mandatar poate să fie urmărit personal de către terții cu care a contractat. Angajându-se personal față de terți, mandatarul poate să fie ținut ca un delegatar. Dacă, în schimb, declară că plătește în contul debitorului, el rămâne mandatar.

Trebuie spus că reprezentarea este doar de natura, nu de esența contractului de mandat. Așa cum am arătat, mandatul poate să existe și să fie executat și fără reprezentarea mandantului. Este cazul contractului de comision din dreptul comercial și al contractului de interpunere (prete-nom) din dreptul civil.

S-a susținut că, în privința contractului de comision, există o reprezentare imperfectă și că, în consecință, din cauza reprezentării imperfecte, contractul de comision se include în categoria contractelor de reprezentare, fără însă a fi asimilat contractului de mandat.

Principiul conform căruia mandatarul încheie acte juridice în numele mandantului ridică problema intensității legăturii dintre mandatar și mandant și, deci, de a ști dacă mandatarul este sau nu independent în executarea mandatului. Afirmarea independenței ne permite să distingem contractul de mandat de contractul de muncă.

C. Efectele contractului de mandat.

Obligațiile mandatarului – Mandatul s-a profesionalizat și, astfel, în majoritatea cazurilor, mandatarul a devenit și el un profesionist specializat, competent și remunerat. Ca rezultat, obligațiile mandatarului s-au întărit sensibil. Astfel, în literatura franceză de specialitate s-a precizat de către unii autori că trebuie să se țină cont și de jurisprudență care impune mandatarilor profesioniști în plus o obligație de consultant.

Deși există mai multe, două sunt obligațiile principale ale mandatarului, fiecare dintre ele comportând diverse aspecte. În esență, cele două obligații ce incumbă mandatarului sunt: să-și execute misiunea încredințată; să dea socoteală mandantului de gestiunea sa, pentru că mandantul trebuie să fie informat în orice moment de maniera în care sunt conduse afacerile sale.”

1. Executarea misiunii. Principala îndatorire a mandatarului este de a executa mandatul. Analizând această îndatorire, autorii din literatura juridică mai veche precizau că mandatarul nu este obligat să accepte mandatul ce i se conferă de către altul, dar o dată mandatul acceptat, el trebuie să-l îndeplinească. Potrivit art. 1539 C. civ. „(1) Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atâta timp cât este însărcinat și este răspunzător de daune interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui. (2) Este de asemenea îndatorat a termina afacerea începută la moartea mandantului, dacă din întârziere ar putea urma pericol”.

Dacă, cu toată acceptarea mandatului, mandatarul se convinge că sarcina pe care și-a asumat-o este peste puterile lui, el poate să renunțe cu bună-credință la îndeplinirea mandatului, înștiințând la timp despre aceasta pe mandant. În situația în care a omis să-l anunțe pe mandant și, în acest fel, ultimul a fost prejudiciat, va fi ținut responsabil pentru paguba produsă. De altfel, în literatura juridică s-a arătat că mandatarul are obligația să-și îndeplinească sarcinile ca un bun tată de familie. Executarea contractului va fi apreciată mult mai riguros când acesta este oneros, decât atunci când este gratuit.

Dacă neexecutarea mandatului nu a produs nici o daună mandantului, mandatarul nu va răspunde. De exemplu, mandatarul a neglijat să urmărească niște debitori ai mandantului, însă aceștia erau insolvabili. Un alt exemplu poate fi acela în care mandatarul neglijează să ia sau să reînnoiască o inscripție ipotecară, însă se stabilește, în fapt, că această inscripție nu ar fi adus nici un folos mandantului.

Sunt situații când mandatarul poate renunța la executarea contractului, cum ar fi: intervenția forței majore sau a unei boli; mandatarul a trebuit să rezolve afaceri personale urgente (din executarea unui mandat nu se poate trage concluzia că mandatarul trebuie să renunțe la propriile sale afaceri); după acceptarea mandatului au apărut relații grave, de dușmănie, între mandant și mandatar.

O problemă foarte importantă este calificarea obligației mandatarului ca fiind de diligentă sau de rezultat. Bineînțeles că această problemă nu se poate pune în absența indicațiilor conținute în contract. Când părțile au convenit ca obligația să fie de rezultat sau dacă au stabilit cauze de exonerare, voința lor trebuie respectată. Dimpotrivă, într-o altă interpretare, obligația poate fi, pur și simplu, de mijloace deoarece misiunea încredințată mandatarului îmbracă un caracter aleatoriu.

Un timp, Curtea de Casație franceză a afirmat că „în afara cazului de forță majoră, mandatarul este prezumat de rea-credință . dacă nu și-a executat obligația”. Astfel, se ajunge la concluzia că accentul era pus pe obligația de rezultat. Dar aceeași jurisdicție a stabilit că mandatarul salariat era „ținut de o obligație generală de prudență și de diligentă” ceea ce s-ar fi putut interpreta ca o poziție în favoarea obligației de mijloace.

Mandatarul trebuie să se justifice dacă nu și-a îndeplinit misiunea, în timp ce mandantul trebuie să probeze vina mandatarului în ipoteza executării necorespunzătoare a contractului. Această opinie pune accentul pe sarcina probei, foarte importantă în practică, dar care are efectul de a inversa oarecum raționamentul, necalificând mai întâi obligațiile părților sub aspectul naturii lor.

În același timp, aceste reguli sunt supletive iar anumite clauze pot să crească intensitatea obligațiilor mandatarului până acolo încât se ajunge la obligația garantării îndeplinirii misiunii, așa-numita clauză „du croire” (mai des întâlnită în cazul contractelor de comision), prin care mandatarul garantează executarea misiunii, fără a putea fi exonerat în cazul forței majore”.

Conform celor arătate mai sus, putem distinge două laturi ale obligației mandatarului de a-și executa misiunea: obligația de diligentă și obligația de a fi loial.

a) Diligenta. Potrivit art. 1540 C.civ., diligenta cerută mandatarului în îndeplinirea mandatului, inclusiv păstrarea (ca un depozitar) sumelor de bani sau a altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciată cu mai puțină rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit. În acest sens, Tribunalul Județean Harghita a angajat răspunderea mandatarului pentru dispariția sumelor ce i-au fost încredințate de mandant, întrucât s-a dovedit neglijența sa în păstrarea banilor. Dar mandantul poate acționa și împotriva terțului care a sustras lucrul de la mandatar deoarece, din faptul că a dat mandat nu se poate conchide că s-a desesizat de dreptul său de proprietate. Potrivit deciziei nr. 335/1991 a Curții Supreme de Justiție, răspunderea mandatarului este angajată și în cazul în care, „datorită culpei sale”, a dispărut bunul pe care mandantul i-l încredințase.

În toate aceste cazuri, culpa mandatarului se apreciază în concret (culpa levis in concreto), deci în funcție de diligenta pe care o depune în propriile sale treburi (art. 1599 C.civ.) pentru că, potrivit art. 1540 alin. (1) C. civ., mandatarul răspunde nu numai pentru doi, ci și pentru culpa comisă în executarea mandatului.

Dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea lui se va aprecia după tipul abstract (culpa levis in abstracto) al omului prudent și diligent (bonus pater familias), adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale (inclusiv prezumția de culpă).

Întrucât răspunderea mandatarului are la temelie criteriul culpei, rezultă că el nu va răspunde pentru neexecutare, în cazul în care aceasta se datorează culpei mandantului sau intervenției unui caz de forță majoră.

În cazul în care culpa mandatarului este stabilită, măsura răspunderii lui va fi dată de paguba (întreagă) suferită de mandant din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligației asumate. Mandatarul nu răspunde, însă, pentru neexecutarea obligațiilor asumate de terțul contractant, dacă nu a avut o atitudine culpabilă în alegerea acestuia și contractul de mandat nu prevede în sarcina lui o obligație de garanție.

Mandatarul nu răspunde de pieirea fortuită a unui lucru încredințat de mandant, chiar dacă se dovedește că l-ar fi putut salva sacrificând un lucru al său. Dispoziția art. 1566 C. civ., aplicabilă în cazul comodatului, este excepțională și nu se poate aplica în cazul mandatului.

Potrivit art. 1539 alin. (2) C. civ., dacă în cursul executării mandatului, mandantul a încetat din viață, mandatarul este ținut să ducă misiunea sa la bun sfârșit, dacă cumva încetarea activității sale ar putea aduce pagube moștenitorilor. De aici se poate deduce că, dacă nu există un pericol în întârziere, mandatarul va trebui să se abțină de a continua mandatul, când mandantul a încetat din viață. Cu atât mai mult, dacă la moartea mandantului, executarea mandatului nici nu a fost începută, de bună seamă că se impune abținerea mandatarului de la executare.

Mandatarul trebuie să respecte instrucțiunile care i-au fost date și să acționeze cu diligentă. Teoretic distincte, cele două obligații se confundă atunci când se apreciază responsabilitatea mandatarului. Mandatul este imperativ, dar mandatarul dispune de o largă inițiativă. El trebuie să utilizeze această inițiativă pentru a-și îndeplini misiunea pe cât posibil conform intereselor mandantului. Tocmai pe această putere de inițiativă se bazează obligația de diligentă. Această obligație de diligentă este o obligație de mijloace, fiind înțeles că, dacă misiunea nu este executată, culpa este prezumată, în timp ce dacă executarea este doar incorectă, culpa trebuie să fie probată.

b) Loialitatea. Executarea mandatului trebuie să fie loială în măsura în care, în principiu, contractul de mandat este încheiat în interesul mandantului. în consecință, mandatarul nu trebuie să urmărească propriile sale interese sau cele ale unui terț. Mandatarul va comite o deturnare de putere, cu consecința angajării responsabilității dacă se comportă în mod egoist sau favorizează interesul unui terț. Astfel, de exemplu, mandatarul însărcinat să contracteze un împrumut nu poate să folosească suma respectivă în scopuri personale.

Mandatarul nu poate lua locul co-contractantului în actul pe care trebuie să-l încheie în numele mandantului. De exemplu, nu poate lua locul cumpărătorului dacă este însărcinat să vândă, căci ar face un act cu sine însuși. De altfel, potrivit art. 1308 pct. 2 C. civ., mandatarii însărcinați cu vânzarea unor bunuri nu le pot cumpăra pe seama lor căci ar putea fi ispitiți să le cumpere pe un preț inferior celui real, abuzând astfel de încrederea mandanților. Potrivit unei opinii exprimate în literatura juridică franceză, această regulă este de interes privat, nu de ordine publică, ceea ce ar însemna că mandantul îl poate autoriza pe mandatar să se constituie co-contractant.

Rămâne o ultimă problemă: mandatarul poate să reprezinte interese opuse?

Așa cum am mai precizat, în cazul în care mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul mandatului cu o terță persoană pe care tot el o reprezintă, există pericolul neglijării intereselor unuia dintre mandanți. Un asemenea pericol nu va exista dacă mandanții, fiind în cunoștință de cauză, convin să dea împuternicire mandatarului în acest sens, ori în cazul în care clauzele mandatului sunt astfel precizate încât este exclusă vătămarea intereselor mandanților. în caz contrar, deoarece Codul civil nu conține o regulă generală și expresă în această privință, în doctrină se consideră că mandantul poate cere anularea actului pentru doi prin reticență sau pentru violarea de către mandatar a obligației de loialitate.

2. Obligația de a da socoteală. întrucât mandatarul lucrează în numele și în contul mandantului, art. 1541 C. civ. îl obligă pe acesta, oricând i se va cere, să dea socoteală mandantului de actele îndeplinite în puterea mandatului și de a-i remite tot ceea ce a primit în calitatea lui de reprezentant, chiar dacă ceea ce a primit nu s-ar fi cuvenit celui reprezentat.

Această obligație devine un principiu general aplicabil oricărui mandatar, fie el legal, judiciar sau convențional. De exemplu, tutorii care sunt mandatari legali trebuie „să înfățișeze socoteli periodice asupra gestiunii lor”. Obligația își găsește justificare în aceea că efectele se produc față de mandant iar terții păgubiți vor cere despăgubiri de la acesta deoarece el a profitat. Obligația „de a da socoteală” nu caracterizează contractul; ea nu este de esența, ci de natura mandatului, spre deosebire de tutelă, de exemplu, caz în care această obligație este de esența instituției. În consecință, mandantul poate să scutească pe mandatar de a da socoteală. Această dispensă poate fi tacită și rezultă din legăturile speciale care unesc părțile, în acest caz existând o liberalitate pentru care mandantul trebuie să aibă capacitatea de a o face, iar mandatarul de a o primi.

Mandatarul are obligația să facă bilanțul misiunii sale, să țină cont și să restituie sub sancțiune penală sumele pe care le-a primit de la terți. El trebuie să-l informeze pe mandant despre derularea misiunii sale, apoi să dea socoteală în sensul contabil al termenului. Altfel spus, obligația sa prezintă două aspecte: un aspect juridic – să furnizeze informațiile și un aspect contabil – să țină conturile.

În concret, obligația mandatarului este de a preda mandantului tot ceea ce a primit în puterea mandatului, inclusiv ceea ce nu s-ar fi cuvenit, deoarece o asemenea problemă se rezolvă între mandant și terțul cu care a convenit mandatarul. Eventualele cheltuieli efectuate de mandatar vor fi scăzute din sumele primite.

Mandatarul va răspunde în cazul în care a primit lucrul, dar a pierit din culpa sa va răspunde, de asemenea, de valoarea bunurilor pe care trebuia să le primească, dar a neglijat să le ridice; va da socoteală și de fructele percepute sau de cele pe care ar fi trebuit să le perceapă.

Ce se va întâmpla dacă mandatarul folosește în interesul său sumele încasate, în numele mandantului? O asemenea faptă este gravă, motiv pentru care art. 1544 C. civ. îl obligă pe mandatar să plătească dobânzi la sumele folosite în interesul său. Cu privire la aceste sume de bani, textul din codul nostru este diferit de modelul său francez și de cel italian.

Expresia „din ziua când i s-au cerut acele sume” este interpretată de unii autori în sensul art. 1088 alin. (2) C. civ. Cu alte cuvinte, mandatarul datorează dobânzile sumelor rămase, dar neîntrebuințate de el, din ziua cererii de chemare în judecată.

Când prin folosirea sumelor de către mandatar s-a produs și o pagubă mandantului, atunci mandatarul va datora și daune-interese. Dată fiind prezumția de bună-credință, sarcina probei folosirii sumelor de către mandatar revine mandantului. Tot lui îi revine sarcina de a proba data de la care a început această utilizare. Proba poate fi făcută prin orice mijloace, deci și prin martori și prezumții.

Pentru predarea sumelor de bani sau a altor bunuri primite de mandatar de la terți în baza mandatului, prescripția dreptului la acțiune al mandantului începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, de la data încetării contractului, fie prin executarea lui, fie prin alte moduri de încetare a raporturilor dintre părți (cum ar fi, de exemplu, expirarea termenului suspensiv prevăzut în contract). Această soluție este justificată :de faptul că dreptul la acțiune al mandantului pentru predarea sumelor sau a bunurilor primite de mandatar nu se poate naște de la data încheierii contractului de mandat .

Desigur, această prescripție vizează numai acțiunea personală a mandantului (derivată din contractul de mandat), iar nu acțiunea reală în revendicare intentată de mandant în calitate de proprietar (de exemplu, pentru restituirea lucrului individual determinat nevândut de mandatar sau pentru predarea lucrului cumpărat de el în numele și pe seama mandantului).

În legătură cu începerea curgerii termenului de prescripție de la data executării contractului, se pune problema stabilirii acestui moment, mai ales în cazul sumelor de bani ridicate de la C.E.C. sau altă unitate bancară în baza unei „clauze de împuternicire”. Așa cum constant s-a susținut în literatura de specialitate” și s-a decis în practica judiciară, „clauza de împuternicire C.E.C.” are semnificația juridică a mandatului (afară de cazul în care se probează că adevărata voință a părților a fost în sensul de a da naștere altor, ori și altor raporturi juridice – donație, plata unei datorii etc.). Mandatarul are, și în cazul acesta, obligația de a da socoteală și de a remite sumele de bani ridicate și neîntrebuințate în interesul mandantului. Momentul începerii curgerii prescripției dreptului la acțiune al mandantului (titularul libretului C.E.C.) având ca obiect restituirea sumelor de bani ridicate în baza clauzei este data de la care mandantul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost cauzată de mandatar prin ridicarea sumelor de bani și nerespectarea obligației de a da socoteală, în condițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, și nu în condițiile art. 7 din același Decret.

3. Obligațiile rezultate din substituirea altei persoane. Potrivit art. 1542 C. civ. „(1) Mandatarul este răspunzător pentru acela pe care a substituit în gestiunea sa: 1. când nu i s-a conces facultatea de a-și substitui pe cineva; 2. când i s-a conces o atare facultate fără arătarea persoanei, și cea aleasă de dânsul era cunoscută de necapabilă și nesolvabilă. În toate cazurile, mandantul poate să intenteze direct acțiunea contra persoanei ce mandatarul și-a substituit”.

Așa cum rezultă din conținutul acestui articol, deși pare surprinzător, dat fiind caracterul intuitu personae al mandatului, mandatarul este liber să-și substituie o altă persoană în executarea mandatului.

Mandatarul substituit are obligația să execute mandatul, să nu-i depășească limitele și să dea socoteală direct mandantului. Este posibil ca mandatarul substituit să dea socotelile direct mandatarului.

Deși mandatul se întemeiază pe încrederea personală pe care mandantul o acordă mandatarului, totuși, în dreptul nostru nu este exclusă posibilitatea ca mandatarul să poată substitui pe altul în locul său, chiar dacă mandatul nu-i conferă această facultate.

Acest drept de substituire rezultă din art. 1542 C. civ., care dispune că mandatarul este responsabil pentru acela pe care l-a substituit în gestiunea sa, când nu i s-a conces facultatea de a-și substitui pe cineva.

Situația este puțin diferită atunci când facultatea de substituție a fost acceptată de către mandant, pentru că, în acest caz, mandantul nu este responsabil decât de greșeala sa personală ce rezidă într-o alegere nu tocmai potrivită a substituitului. Acordul mandantului nu se prezumă, dar poate să rezulte din faptele relevante ale gândirii sale.

Când mandatul a fost gratuit dar mandatarul și-a substituit un terț în condiții oneroase, mandantul nu poate fi obligat să plătească cheltuielile terțului. Totuși, esențial este faptul că între mandatar și substituit există aceleași raporturi ca între mandant și mandatar.

Art. 1542 C. civ. prevede însă o excepție de la principiul potrivit căruia „mandatarul răspunde de substituitul său", în situația în care mandatul îi dă dreptul de a substitui pe altul în locul său. în acest caz, dacă procura indică terțul care urmează a fi substituit, mandatarul nu are nici o răspundere. Atunci când terțul nu este arătat în procură, mandatarul este responsabil numai dacă a ales o persoană cunoscută ca incapabilă și insolvabilă (pentru așa-numita culpă in eligendo). Totuși, s-a admis că mandatarul, chiar când a primit expres facultatea de a-și substitui o altă persoană determinată trebuie să exercite o supraveghere asupra substituitului și este responsabil de actele pe care această supraveghere le-ar fi împiedicat.

În cazul în care contractul ar opri orice substituire se consideră că mandatarul care ar fi substituit pe altul în locul său a depășit limitele mandatului. El va răspunde de orice faptă culpabilă săvârșită de către substituit, și chiar de cazurile fortuite survenite, iar mandantul nu va fi obligat către terți prin actele substituitului decât dacă le-ar fi ratificat.

Așa cum am mai precizat, între mandatar și substituit se naște un nou mandat cu toate efectele acestuia.

În ce privește raporturile dintre mandant și substituit, art. 1542 alin. ultim dispune că în toate cazurile mandantul are o acțiune directă și în nume propriu contra substituitului, ca și cum acesta ar fi mandatarul său.

Unii autori consideră că „substituitul poate acționa împotriva mandantului numai pe calea acțiunii oblice deoarece posibilitatea intentării unei acțiuni directe – derogatorii de la regulile generale – nu poate fi recunoscută în lipsa unei dispoziții exprese a legii. Dar, dacă mandatarul a fost autorizat să-și substituie o terță persoană (cu sau fără arătarea persoanei), considerăm că substituitul poate acționa împotriva mandantului în baza raporturilor directe pe care le are – prin intermediul mandatarului – cu mandantul. Astfel, nu mai suntem în prezența unei acțiuni directe propriu-zise, căci aceasta vizează ipotezele lipsite de fundamentul raporturilor juridice directe. Aceeași părere o împărtășește și D. Alexandresco, arătând că prin interpretarea per a contrario a art. 1542 C. civ. este clar că substituitul nu are acțiune directă împotriva mandantului. Totuși, el critică legea, negăsind o justificare a faptului că nu s-a acordat substituitului acțiune directă contra mandantului.

Alți autori recunosc că „jurisprudența, anticipând asupra mișcării actuale de extindere a răspunderii contractuale și asupra recunoașterii grupelor de contracte, a lărgit sfera acestei acțiuni, ceea ce permite substituitului să obțină de la mandant rambursarea sumelor pe care le-a plătit în contul lui. Aceasta este o acțiune directă perfectă, căci tribunalele consideră, în general, Că mandantul nu poate să opună substituitului excepțiile pe care le-ar fi putut opune mandatarului inițial”.

Față de mandant, terții vor fi considerați ca și cum ar fi avut raporturi directe cu însuși mandatarul, ceea ce înseamnă că ei vor fi debitorii sau creditorii mandantului ca și cum substituirea n-ar fi avut loc. Terții nu-l pot acționa pe mandatar, nici să fie acționați de el, pentru că personalitatea lui a dispărut din raportul juridic, o dată cu renunțarea la mandat în folosul terțului substituit.

Substituirea încetează prin revocarea mandatului. De menționat, însă, că ea nu încetează prin renunțarea mandatarului, căci substituitul devine mandatar iar mandantul are dreptul la o acțiune directă contra substituitului. Moartea mandatarului nu face substituirea să înceteze dacă terțul a fost numit de mandatar cu acordul expres sau tacit al mandantului, căci este ca și cum mandantul ar fi ales pe substituit. Mandatul încetează, însă, prin moartea mandantului.

4. Substituirea de mandatar și sub-mandatul. Legislația franceză și cea canadiană reglementează noțiunea de sub-mandat și, implicit, cea de sub-mandatar, noțiuni care se disting de ceea ce Codul civil român prevede pentru substituirea mandatarului și mandatar substituit. Este foarte important să facem o analiză a sub-mandatului, pentru că, deși nu a fost reglementat de legislația noastră, fiind asimilat substituirii mandatarului, viața practică poate demonstra existența acestuia.

Codul civil din Quebec distinge între substituirea mandatarului (NM) și sub-mandat (SM) astfel: în primul caz se manifestă voința mandantului (P) de a împuternici pe mandatar (M) pentru a fi înlocuit, pe când în cel de-al doilea caz se manifestă mai degrabă voința mandatarului (M) de a fi ajutat „fără nici o intenție de a renunța la calitatea sa de mandatar pe lângă mandant”.

Mandatarul are alternativa de a-și executa singur misiunea, de a-și îndeplini mandatul. El poate să-și substituie o altă persoană, în anumite cazuri. În aceste cazuri el este înlocuit. Aceasta este substituirea de mandatar: o înlocuire.

Mandatarul mai poate să se lase asistat în misiunea sa, de care rămâne, în continuare, responsabil. Sub-mandatarul este un auxiliar iar responsabilitatea mandatarului este una contractuală pentru faptele altuia. Este evident că un prepus poate să fie mandatar și, astfel, să îndeplinească un dublu rol. Dar prepusul mandatarului poate fi un mandatar substituit? Răspunsul este că nu poate fi decât sub-mandatar, din moment ce acționează ca prepus.

Misiunea mandatarului fiind executată de un prepus, nu ne aflăm în prezența mecanismului substituirii iar responsabilitatea mandatarului este aceeași cu cea care i-ar fi incumbat în ipoteza în care ar fi acționat el însuși. Dacă mandatarul conferă unuia din salariații săi o putere de reprezentare, acesta este învestit cu un mandat de angajatorul său. Calitatea sa de mandatar nu o exclude pe cea de angajat și nu îl implică continuu. Nu există contract KM între mandant și angajatul mandatarului. Eventualele drepturi și obligații ale acestui angajat derivă din contractul KM3, deoarece el este sub-mandatar al mandantului principal.

Dacă este autorizată de mandant, substituirea eliberează total sau parțial mandatarul. În schimb, sub-mandatul nu va elibera mandatarul, care rămâne obligat față de mandant în ceea ce privește actele realizate de persoana care l-a asistat. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește sub-mandatul, mandatarul devine, el însuși, mandant și va fi responsabil contractual de faptele sub-mandatarului.

Potrivit art. 2142 alin. (1) C. civ. din Quebec, mandantul sau uzanța pot interzice sub-mandatul, dar un sub-mandat neinterzis este unul „autorizat”. Conform aceluiași articol, aceasta este o prezumție de fapt potrivit căreia sub-mandatul este, în general, autorizat, permis.

În caz de substituire, autorizată sau nu, mandantul are o acțiune directă împotriva mandatarului substituit [art. 2141 alin. (2) C. civ. Quebec]. Așadar, substituirea autorizată generează relații contractuale directe între mandantul P și mandatarul substituit NM.

În situația sub-mandatului, mandatarul este garant față de mandant în ceea ce privește actele întreprinse de sub-mandatar, potrivit art. 2142 alin. (2) C. civ. din Quebec. Cu alte cuvinte, mandatarul a delegat puteri sub responsabilitatea sa; dacă este alegerea mandatarului, aceasta trebuie respectată cu condiția să nu prejudicieze interesele mandantului sau, eventual, ale terților.

Din cele prezentate trebuie reținute următoarele diferențe între sub-mandat și substituirea mandatarului:

pentru sub-mandat și, mai ales, sub-mandat neautorizat, nici o acțiune directă a mandantului față de sub-mandatar nu este prevăzută din punct de vedere legislativ, situație diferită comparativ cu regula prevăzută de art. 2141 alin. (2) C. civ. din Quebec.

în timp ce responsabilitatea mandatarului substituit NM decurge din contractul de mandat (KM]) încheiat între mandantul P și mandatarul principal M, responsabilitatea sub-mandatarului SM față de mandantul P decurge din contractul de mandat (KM3), în caz de sub-mandat.

În cazul substituției autorizate, mandatarul nu este responsabil decât dacă greșește în alegerea pe care o face, în timp ce, în cazul sub-mandatului, este garant pentru faptele submandatarului.

Cunoștința sub-mandatarului poate fi incompletă; el poate să nu cunoască termenii și condițiile precise ale contractului de mandat și, mai ales, poate ignora că un sub-mandat este interzis în acel contract de mandat principal. Astfel, în acest caz, sub-mandatarul care nu are cunoștință suficientă despre mandat își va păstra, evident, recursul contra mandatarului. Dacă are cunoștință despre; mandat și încalcă interdicția de sub-mandat nu numai că nu are recurs contra mandatarului, dar nu are nici contra mandantului.

Cu privire la mandant, putem spune că acesta se găsește în, postura unui terț de bună-credință, care va putea beneficia de teoria mandatului aparent.

În cazul în care sub-mandatarul ignoră identitatea mandantului, dar cunoaște existența mandatului (sau calitatea de intermediar a mandatarului), reprezentarea devine perfectă între mandant și sub-mandatar la inițiativa oricăruia dintre ei. Dacă însă mandatarul omite să dezvăluie identitatea mandantului în termenul prevăzut, el rămâne personal responsabil față de sub-mandatar. Efectul mandatului – reprezentarea – este astfel întârziat până când acest nume este divulgat. În acest moment se va produce efectul reprezentării, și anume crearea unor raporturi directe între patrimoniul mandantului și cel al sub-mandatarului. De exemplu, un contabil angajat de mandatar va putea să reclame onorariul său de la mandant.

În concluzie, sub-mandatarul SM se află în aceeași situație ca și terțul T, legat printr-un contract accesoriu. El are recurs împotriva mandantului, și reciproc, în virtutea contractului KM3 pe care mandatarul l-a încheiat cu el.

Pluralitatea mandatarilor – Art. 1543 C. civ. arată că atunci „când printr-un act s-au constituit mai mulți mandatari sau procuratori, nu există solidaritate între dânșii, afară numai când anume s-a stipulat”. Dacă mandatul nu determină puterile respective ale mandatarilor, fiecare din ei are dreptul de a îndeplini în mod separat actele referitoare la executarea mandatului.

Art. 1543 C. civ. este în deplină concordanță cu art. 1041 C. civ. potrivit căruia în materie civilă solidaritatea nu se prezumă niciodată.

În materie comercială, dimpotrivă, co-debitorii sunt obligați solidar, exceptând situația când s-ar fi convenit altfel [potrivit art. 42 alin. (1) C. com.].

În materie civilă, răspunderea va fi conjunctă, indiferent dacă mandatul a fost sau nu oneros. Rațiunea nereglementării solidarității între mandatari rezultă din aceea că ar fi nedrept să se agraveze situația mandatarului, în condițiile în care el aduce un serviciu mandantului, de regulă gratuit. Dacă însă prejudicierea mandantului se datorează dolului mandatarilor, răspunderea lor este solidară în temeiul art. 1003 C. civ., dar ea este delictuală nu contractuală.

Singura excepție de la regula instituită în art. 1543 C. civ. este cea cuprinsă în art. 918 alin. (2) C. civ., care prevede solidaritatea între executorii testamentari.

Absența solidarității îl determină pe mandant să-l urmărească pe fiecare mandatar în parte, deoarece mandatarul nu răspunde decât pentru faptele sale. Totuși, s-a admis că dacă mandatarii nu puteau să lucreze unii fără alții, cel care, prin refuzul său de a coopera la executarea mandatului, a cauzat daune mandantului va răspunde singur de aceste daune. Prezumția este, însă, că fiecare mandatar poate executa mandatul singur, contrariul trebuind să fie prevăzut expres sau să rezulte din natura mandatului.

Cu toate acestea, solidaritatea poate exista și între mandatari în următoarele situații: părțile au convenit ca răspunderea mandatarilor să fie solidară; obiectul mandatului este indivizibil; în executarea mandatului se produce un prejudiciu de către toți mandatarii împreună; între mandatarii comerciali.

Obligațiile mandantului – 1. Obligațiile mandantului față de mandatar. Mandantul va trebui să restituie mandatarului toate cheltuielile (necesare și utile) făcute cu ocazia executării mandatului (art. 1547 C. civ.) și să-i plătească dobânzi la sumele avansate, din ziua când s-a făcut plata (art. 1550 C. civ.). De asemenea, mandantul suportă și pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă (art. 1549 C. civ.)

Când mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească suma stipulată chiar dacă operațiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată.

Prin excepție de la dreptul comun, în materie de mandat, art. 1551 C. civ. prevede că în cazul în care mai multe persoane au numit un singur mandatar, acestea sunt răspunzătoare în mod solidar pentru efectele mandatului, iar nu conjunct.

a) Obligația de a-l dezdăuna pe mandatar. Potrivit art. 1546 C. civ. „(1) Mandantul este îndatorat a îndeplini obligațiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. (2) El nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit”. Astfel, dacă din atitudinea și comportamentul mandantului se demonstrează că acesta a ratificat actele făcute de către mandatarul său, actele încheiate rămân valabile. Însă, dacă mandatarul a făcut plăți în afara limitelor mandatului, iar acestea nu au fost ratificate de mandant, ele rămân în sarcina sa.

Pe de altă parte, mandantul este obligat să restituie mandatarului toate cheltuielile (sume avansate și alte cheltuieli necesare și utile) făcute cu ocazia executării mandatului (art. 1547 C. civ.). El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli chiar dacă operațiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată și nici să ceară reducerea lor pe motiv că ar fi fost exagerate, dacă mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă (art. 1548 C. civ.). Totuși, cheltuielile folositoare mandantului sunt supuse restituirii, chiar dacă culpa mandatarului a determinat revocarea mandatului.

Mandantul mai este obligat, conform art. 1550 C. civ., să-i plătească mandatarului dobânzi pentru sumele avansate; aceste dobânzi curg, fără punere în întârziere, din ziua când mandatarul a făcut plata. Mandatarul trebuie să probeze că a făcut plata, precum și data la care a făcut-o.

De asemenea, mandantul suportă și pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă (art. 1549 C. civ.).

b) Obligația de a plăti salariul mandatarului. Întrucât mandatul oneros este un contract sinalagmatic, obligația de plată a onorariului convenit este legată de îndeplinirea obligațiilor corelative asumate de mandatar. Obligațiile mandatarului fiind însă de mijloace, și nu de rezultat, neajungerea la rezultatul scontat fără ca mandatarului să i se poată imputa vreo culpă nu îndreptățește pe mandant să refuze plata onorariului, acest lucru putându-se întâmpla numai în caz de neexecutare sau executare defectuoasă a obligațiilor de către mandatar.

Există posibilitatea ca executarea mandatului să aibă loc pe o perioadă mai mare de timp, situație în care mandantul îl va putea plăti periodic pe mandatar. Nestabilirea cuantumului onorariului va face ca el să fie calculat după obiceiul locului, iar dacă nici în acest mod nu poate fi stabilit, atunci revine instanței obligația de a-l preciza.

În cazul în care mandatul a fost executat după expirarea termenului stipulat, dar mandantul se folosește de actul încheiat, el este obligat să plătească remunerația, considerându-se că a renunțat implicit la termenul stipulat.

Printr-o interpretare largă a noțiunii de conexiune a datoriei cu lucrul (debitum cum re iunctum – datorie legată de un bun sau drept de retenție), se admite că mandatarul poate reține lucrurile pe care le-a primit pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului, întrucât creanțele corelative sunt prilejuite de același raport juridic. Astfel, dreptul de retenție poate fi recunoscut și pentru garantarea altor creanțe ale mandatarului față de mandant izvorâte din raporturile de mandat.

În absența unei clauze contrare, plata remunerației se face la domiciliul creditorului, adică al mandatarului.

c) Solidaritatea între mandanți. Conform art. 1551 C. civ., „când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului”. Prin urmare, deși nu există solidaritate între mandatari, totuși legea dispune solidaritatea între mandanți. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezența unui caz de solidaritate legală. Dar, trebuie precizat că solidaritatea nu se aplică mandatului legal; de pildă, minorii, ale căror interese sunt încredințate aceluiași tutore, nu răspund solidar față de el.

Solidaritatea va opera indiferent că mandatul este sau nu oneros. Numirea mandatarului trebuie făcută de toți mandanții, deoarece, dacă mandatarul a fost desemnat de un singur mandant pentru o afacere comună, solidaritatea nu va mai opera. Mandatarul trebuie să fie numit de toți mandanții, prin același act.

Solidaritatea se produce de drept, fără să fie nevoie de vreo stipulație specială. Nimic nu-l va împiedica pe mandatar să precizeze fără echivoc în contractul de mandat că renunță la solidaritatea mandanților.

2. Obligațiile mandantului față de terți. Actele juridice încheiate de mandatar (sau substituitul său) în numele și pe seama mandantului au drept efect crearea de raporturi juridice directe între mandant și terți; în fapt, terțul tratează cu mandatarul; în drept, contractează cu mandantul. Prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terțul se răsfrâng asupra mandantului. El devine personal creditorul, respectiv debitorul terțului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terțului ori prin stingerea unui raport obligațional. Așadar, dacă, de exemplu, mandatarul încheie un act de vânzare-cumpărare a unui lucru aparținând mandantului, dreptul de proprietate cu privire la acel bun iese din patrimoniul mandantului și intră în patrimoniul terțului cumpărător ca și când actul ar fi fost încheiat direct cu mandantul proprietar. Tot astfel, un act de asociere la o societate comercială încheiat de un mandatar în numele și pe seama unui mandant face ca acesta din urmă să devină asociat, cu toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate, ca și când actul ar fi fost încheiat de el însuși.

Ceea ce trebuie reținut este însă că, potrivit art. 1546 alin. (1) C. civ., mandantul suportă direct efectele actelor încheiate de mandatar numai în măsura în care acesta a acționat în limita puterilor ce i-au fost conferite. Pentru ceea ce mandatarul face în afara limitelor puterilor conferite de mandat, acesta nu este ținut, afară de cazul în care ratifică expres sau tacit actele respective [art. 1546 alin. (2) C. civ.].

Dacă mandantul va invoca o cauză de nevalabilitate, inclusiv înțelegerea frauduloasă dintre mandatar și terț, el nu va mai fi obligat prin contractul (actul juridic) încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite.

În cazul în care mandatarul a încheiat actul juridic cu terții în limitele împuternicirii primite, obligațiile contractate de către acesta față de terți vor trebui executate de mandant. Astfel, mandantul poate acționa direct pe terții cu care mandatarul a contractat, iar aceștia îl pot acționa direct pe mandant. O hotărâre de obligare a mandatarului la plata despăgubirilor, în această calitate, va fi executorie împotriva mandantului. Este adevărat că mandatarul răspunde pentru delictele și cvasidelictele pe care le săvârșește, dar nu va fi exclusă nici răspunderea mandantului, deoarece el nu poate opune terților dolul, frauda sau culpa mandatarului. Existența mai multor mandanți exclude solidaritatea față de terți, exceptând situația când s-ar fi stipulat clauza solidarității.

Art. 1546 alin. (2) C. civ. prevede, în acest caz, că mandantul nu va fi „îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit”. Cu alte cuvinte, pentru ceea ce depășește limitele mandatului, mandantul nu va răspunde, deoarece pentru asemenea acte se consideră că nu există mandat. De exemplu, dacă mandatarul acționează în afara puterii sale și vinde un bun atunci când ar fi trebuit doar să-l administreze, actul este nul sau, mai exact, nu s-a format. În acest caz, reprezentarea nu există, iar mandantul este un terț față de actele mandatarului. El nu este ținut de acestea. În ceea ce-l privește pe mandatar, el nu este angajat, întrucât, conform art. 1545 C. civ., el „nu este ținut a garanta ceea ce s-a făcut afară de marginile mandatului”, cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat în nume propriu el este debitor direct (potrivit art. 1545 C. civ.); dacă mandatarul nu a arătat puterile sale terților răspunderea sa poate fi angajată (art. 1545 C. civ.).

Desigur, dacă mandantul nu este obligat pentru actele încheiate de mandatar peste limitele împuternicirii sale [art. 1546 alin. (2) C. civ.], cu atât mai mult faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârșite de mandatar cu prilejul îndeplinirii mandatului, nu vor putea atrage răspunderea mandantului. Aprecierea dacă mandatarul și-a depășit sau nu împuternicirile aparține instanței.

În literatura juridică s-a pus problema dacă în cazul delictelor civile săvârșite de mandatari nu s-ar putea aplica dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. conform cărora stăpânii și comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Părerile au fost împărțite. Unii autori susțin punctul de vedere potrivit căruia din mandat se poate naște un raport de prepușenie, în măsura în care prin contract se stabilește o deplină subordonare a mandatarului față de mandant, primul acceptând să-și desfășoare activitatea sub directa autoritate, îndrumare, control și supraveghere a mandantului”. Alți autori sunt de părere că nu se pot aplica în cazul în discuție dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât între mandant și mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepușenie”. Întrucât mandantul recurge la serviciile mandatarului fie pentru că nu are posibilitatea să încheie personal actul juridic proiectat, fie pentru că nu are cunoștințele necesare în acest scop, în practică nu se întâlnesc cazuri în care mandatarul să acționeze sub directa îndrumare și control ale mandantului. De aceea, „aproape întotdeauna, pe teren contractual, iar nu pe teren delictual, se pune problema responsabilității mandantului pentru faptele mandatarului. În același timp, în practica instanței supreme s-a subliniat că raportul de la comitent la prepus, prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ., presupune o continuitate și o permanență de serviciu a prepusului pentru comitent. Aceasta exclude raportul ce derivă din contractul de mandat, când răspunderea o are numai mandatarul”.

Mandantul este ținut de ceea ce mandatarul a făcut cu depășirea puterilor ce i-au fost conferite dacă a ratificat actul mandatarului. Ratificarea poate să fie expresă sau tacită. Ea poate rezulta din orice acte, fapte sau circumstanțe care relevă voința mandantului de a ratifica. Mandatarul trebuie să se asigure că mandantul a dorit să-și dea acordul și că a făcut acest lucru în deplină cunoștință de cauză . Ratificarea rămâne posibilă chiar dacă mandatarul a declarat că a acționat în interes propriu.

Ratificarea – fie expresă, fie tacită – are efect retroactiv în ceea ce privește raporturile dintre mandant și mandatar, până în ziua încheierii actului, deoarece confirmarea echivalează cu mandatul. În ce privește raporturile cu terții, ratificarea nu are efect retroactiv. Ea nu poate să vatăme drepturile dobândite de terți între data actului încheiat de mandatar și aceea a ratificării. Dacă actul ulterior de ratificare sau neratificare nu poate vătăma drepturile terților de bună-credință, în schimb putem spune că el poate profita acestora prin ratificare, consolidând actele lor în mod retroactiv. Dacă își rezervă dreptul, chiar confirmând actele ce au depășit mandatul, mandantul va putea pretinde daune-interese de la mandatar.

Va exista o ratificare tacită atunci când mandantul acceptă actele efectuate de mandatar peste limitele mandatului (de exemplu, pune în executare un asemenea act) sau, pur și simplu, nu face nici o obiecțiune când află că mandatarul a încheiat un act cu depășirea împuternicirii date. În caz de conflict, instanța urmează să stabilească dacă a existat sau nu o confirmare tacită.

Ratificarea trebuie să îmbrace aceeași formă pe care ar fi trebuit să o aibă actul încheiat în baza mandatului. Astfel, de exemplu, dacă actul încheiat în baza mandatului este nul pentru vicii de formă, aceste vicii trebuie reparate prin ratificare. Dacă actul încheiat de mandatar este, de exemplu, făcut fără respectarea formei autentice cerută ad validitatem, ratificarea trebuie să îmbrace forma autentică. Ratificarea sau confirmarea poate să emane atât de la mandant, cât și de la moștenitorii săi.

Când terții acceptă să încheie acte juridice cu mandatarul peste limitele mandatului, ei își vor asuma riscurile. Dimpotrivă, s-a considerat că dacă procura ar fi redactată în termeni incerți din citirea cărora terții ar putea crede că puterile date mandatarului sunt mai mari decât în realitate, mandantul n-ar putea invoca dispozițiile art. 1546 alin. (2) C. civ. și n-ar putea respinge obligațiile excesive contractate de mandatar. Tot astfel, mandantul va fi obligat pentru toate actele mandatarului, atunci când împuternicirea acestuia a fost dată în alb, deoarece terții n-au putut cunoaște scopul mandatului4.

În ipoteza depășirii limitelor mandatului de către mandatar, terții vor putea refuza executarea contractului cât timp mandantul nu l-a ratificat. Ei pot chiar să ceară anularea actului spre a evita ratificarea lui ulterioară de către mandant, ceea ce i-ar scuti de urmările unei convenții încheiate cu un mandatar care nu avea dreptul să o facă.

Terții nu se pot întoarce împotriva mandantului decât dacă mandatarul a acționat în limitele puterilor conferite. Astfel, terții trebuie să cunoască limitele împuternicirii, lucru ce nu este ușor de realizat. Pentru ca terții să fie protejați, mandantul trebuie să răspundă de ceea ce s-a făcut peste limitele mandatului. El poate fi ținut pentru că este în culpă în următoarele cazuri: a dat o procură obscură; a încredințat un mandat fără indicarea puterilor; nu a prevenit despre revocarea mandatului.

El poate fi ținut însă și în lipsa culpei sale, în temeiul mandatului aparent, dacă credința terților în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanțele autorizează pe terți să nu verifice limitele exacte ale puterilor conferite mandatarului. Aparența este, astfel, pentru mandant, o sursă de obligații, în mod independent de orice referire la răspunderea delictuală.

Efectele mandatului aparent sunt identice cu cele ale mandatului obișnuit: mandantul este legat de terți. în schimb, mandatarul aparent nu este legat de aceștia – el nu a putut încheia actul în numele altcuiva și nu angajează decât responsabilitatea sa – nici cu mandantul, deoarece, practic, nu există un contract de mandat, dar el răspunde în condițiile gestiunii de afaceri (de exemplu, pentru a restitui prețul unui bun vândut terților), deoarece doctrina consideră că mandatul aparent este un cvasi-contract.

D. Încetarea contractului de mandat.

Încetarea prin voința părților a contractului – În principiu, mandatul este revocabil, și astfel mandantul poate revoca (denunța unilateral) mandatul oricând, chiar dacă este cu termen și poate să-l constrângă pe mandatar a-i restitui procura (art. 1553 C. civ.). În caz de pluralitate de mandanți, revocarea se poate face numai prin consimțământul tuturor. Această posibilitate de revocare este inerentă mandatului; nu este nevoie ca ea să fie stipulată în contract. Regula revocabilității este justificată de caracterul intuitu personae al mandatului, de faptul că mandatul se bazează pe încrederea acordată de mandant mandatarului. De asemenea, art. 71 C. proc. civ. menționează că „mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitorii sau de către reprezentantul legal al incapabilului”.

Mandatul este revocabil ad mutum, iar revocarea se poate face în orice moment fără respectarea vreunui formalism. Trebuie reținut însă, că revocarea mandatarului și informarea terților despre aceasta nu este valabilă decât din ziua în care aceștia au cunoscut-o. Revocarea poate fi expresă sau tacită și poate rezulta fie din desemnarea unui alt mandatar pentru aceeași afacere, fie din executarea de către mandantul însuși a operațiunii juridice ce făcea obiectul mandatului. Ea nu necesită nici o justificare, pentru că mandatul nu are nici un motiv de a mai exista dacă mandantul nu are încredere în persoana mandatarului, această apreciere depinzând doar de mandant.

Când mandatul a fost încheiat atât în interesul mandantului, cât și al mandatarului, revocarea nu mai este posibilă de către mandant; tot astfel, când părțile desemnează împreună un expert pentru evaluarea unui bun, revocarea expertului nu poate fi făcută decât de către ambele părți.

În cazul în care există mai mulți mandanți, care au desemnat un mandatar pentru o afacere comună, fiecare mandant poate revoca oricând mandatul, dar numai pentru partea sa. Indivizibilitatea afacerii impune ca revocarea să se facă de către toți mandanții în comun. Capacitatea cerută mandantului pentru a încheia mandatul este necesară și în cazul revocării.

Facultatea mandantului de a revoca pe mandatar este recunoscută atât în cazul mandatului gratuit, cât și al celui oneros. În cazul mandatului oneros însă, mandatarul poate obține o despăgubire dacă demonstrează că revocarea a fost intempestivă sau abuzivă. În astfel de cazuri, se va pleda asupra deosebirii dintre mandat și contractul de muncă; mandatarul revocat va avea interes să stabilească existența unui contract de muncă îmbrăcat în forma unui mandat. Indemnizația cuvenită mandatarului se stabilește de instanță și nu este necesar să coincidă cu remunerația prevăzută în contract. Evident, mandantul este obligat să restituie mandatarului și cheltuielile făcute sau pierderile suferite până în momentul revocării, iar după revocare în condițiile gestiunii de afaceri sau ale îmbogățirii fără just temei.

Această liberă revocare, care își produce efectele în ziua în care mandatarul este informat și nu în ziua în care mandantul ia decizia, cunoaște câteva limitări.

Prima limită ține de abuzul de drept. Așa cum am mai precizat, dacă mandatarul probează că revocarea are un caracter intempestiv sau abuziv sau se bazează pe motive ilicite, el va putea să ceară o indemnizație. Acest drept există și atunci când revocarea este făcută pentru a aduce un prejudiciu mandatarului.

Mandantul se poate obliga să nu revoce mandatul. În acest caz, mandatul nu poate fi revocat fără daune. Daunele nu vor fi datorate dacă revocarea este rezultatul relei-credințe a mandatarului, clauza de irevocabilitate nu are nimic contrar esenței contractului de mandat.

Revocarea mandatului trebuie să fie cunoscută mandatarului, în cazul în care mandatarul nu a cunoscut voința mandantului de a-i retrage mandatul acordat, contractul de înstrăinare încheiat în baza acestui mandat este valabil.

Așa cum am mai spus, revocarea mandatului se poate face atât expres, cât și tacit, legea neimpunând o formă anume pentru aceasta.

Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale dar manifestarea de voință trebuie să fie neîndoielnică. Practic, revocarea trebuie făcută în scris, iar dacă partea încunoștințată refuză să dea o dovadă de primire, ea trebuie să fie expediată prin scrisoare recomandată sau făcută prin executorul judecătoresc.

În practica judiciară s-a decis că mandatul dat pentru vânzarea unui imobil – aflat în stare de indiviziune – conferit coindivizarului se consideră revocat expres prin introducerea unei acțiuni de partaj de către mandant. S-a considerat că o asemenea revocare este tacită și nu expresă, de vreme ce ea nu rezultă dintr-o manifestare explicită de voință, ci numai implicit, dintr-un fapt care contrazice vădit împuternicirea inițială.

De menționat este faptul că, într-o altă speță , s-a subliniat necesitatea caracterului vădit și neîndoielnic al revocării tacite, arătându-se, totodată, și că, pentru a fi eficientă, aceasta trebuie să ajungă la cunoștința mandatarului.

Revocarea nu este opozabilă terților decât după ce a fost adusă la cunoștința lor. Până la notificarea revocării, mandantul va răspunde față de terții de bună-credință, însă cu drept de regres contra mandatarului incorect.

Mandatul poate fi revocat total sau parțial. De exemplu, mandantul desemnează un mandatar să-i administreze toate bunurile mobile și imobile, apoi numește un alt mandatar care să-i închirieze un bun determinat.

Revocarea – atât expresă, cât și tacită – își produce efectele din ziua în care mandatarul a luat la cunoștință de ea, nu din cea în care mandantul a luat decizia de revocare. Ea produce efecte doar pentru viitor. Față de terți ea produce efecte din momentul în care ei o cunosc.

În timp ce revocarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau tacită, renunțarea la mandat nu poate fi decât expresă. Imposibilitatea renunțării tacite rezultă din faptul că mandatarul are obligația să notifice mandantului actul său.

Părțile vor putea conveni prin contract că mandatarul nu va putea renunța la mandat. Potrivit art. 1556 alin. (2) C. civ., dacă din faptul renunțării rezultă pentru mandant o pagubă, mandatarul este obligat să o repare, afară de cazul în care continuarea mandatului i-ar pricinui lui însuși o daună însemnată. Astfel, o împrejurare neimputabilă îl poate determina pe mandatar să renunțe la mandat, cum ar fi, de exemplu, o boală gravă. Cu toate acestea, s-a arătat că mandatarul nu poate renunța la mandat dacă această renunțare cauzează mandantului o pagubă mai mare decât paguba ce ar încerca-o el executând mandatul. În acest caz, va avea numai dreptul de a cere de la mandant despăgubiri. În ceea ce ne privește, nu îmbrățișăm acest punct de vedere deoarece, pe de o parte, paguba încercată de mandatar nu poate fi întotdeauna patrimonială și, ca atare, despăgubirile pe care le primește de la mandant nu vor fi pe măsura pagubei suferite de reprezentantul său iar, pe de altă parte, se poate ivi neplăcuta situație a insolvabilității mandantului, caz în care mandatarul nu va mai putea fi despăgubit.

S-a susținut că nu s-ar putea renunța la un mandat salariat, căci în acest caz contractul de mandat este sinalagmatic. Dar legea nu distinge în nici un fel, considerând că este, și în acest caz, unilateral. Pe de altă parte, dacă s-a convenit ca mandatul să înceteze la moartea mandantului sau a mandatarului, renunțarea nu mai este posibilă.

Încetarea contractului din cauze independente de voința părților – Art. 1552 pct. 3 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin moartea mandantului sau a mandatarului. Soluția este impusă de caracterul intuitu personae al mandatului. În cazul contractului de societate civilă, dizolvarea societății (care echivalează cu moartea) duce la încetarea mandatului dat de societate. De asemenea, mandatul acordat unei societăți încetează prin dizolvarea acesteia, chiar dacă este voluntară. Pe timpul lichidării societății, mandatul subzistă dacă societatea este mandant și încetează dacă este mandatar.

În situația în care există mai mulți mandanți (întrucât mandatul este divizibil), moartea unuia dintre mandanți are drept efect încetarea mandatului numai pentru partea celui decedat. Dacă mandatul este indivizibil, moartea unuia dintre mandanți duce la încetarea întregului mandat.

În caz de moarte a mandatarului, moștenitorii lui trebuie să-l înștiințeze pe mandant și până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor acestuia (art. 1559 C. civ.), dacă au avut cunoștință de existența și persoana mandantului. Această obligație instituită de lege cade numai în sarcina moștenitorilor majori. Potrivit unei opinii exprimată în literatura de specialitate, „pentru ca erezii mandatarului să aducă la cunoștința mandantului decesul și să execute actele urgente vor trebui întrunite, cumulativ, următoarele condiții: erezii să-l cunoască pe mandant și existența mandatului; să știe unde își are mandantul domiciliul sau reședința; să aibă capacitatea de a se obliga prin acceptarea mandatului”. S-a afirmat că reglementarea cuprinsă în art. 1559 C. civ. dă expresie unui principiu general într-un caz particular de reprezentare și de aceea poate fi extinsă, cu anumite precizări, la toate speciile de reprezentare.

Atunci când sunt mai mulți mandatari iar unul din ei moare, mandatul va supraviețui în ceea ce-i privește pe ceilalți mandatari. Desigur, soluția se impune în cazul în care aceștia vor mai putea continua mandatul, deoarece, în caz contrar, mandatul se va stinge în întregime prin moartea unui mandatar.

În caz de deces al mandantului, mandatarul este obligat să continue operațiunea începută, dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor mandantului [art. 1539 alin. (2) C. civ.]. În cazul în care mandatarul și terții, neavând cunoștință de moartea mandantului, ar continua să contracteze, art. 1557 și 1558 dispun că obligațiile contractate de aceștia sunt valabile. Această regulă se aplică la orice ipoteză de încetare a mandatului. Dispozițiile art. 1557 și 1558 C. civ. sunt menite să ocrotească terții de bună-credință. Efectele actelor încheiate după moartea mandantului cu terții de bună-credință (care nu au cunoscut faptul morții mandantului) se vor produce în persoana moștenitorilor acestuia.

După moartea mandantului, obligația mandatarului de a da socoteală se execută față de moștenitorii defunctului. De exemplu, dacă, în baza unei clauze de împuternicire (procură), mandatarul a ridicat (în timpul vieții titularului) sume de bani din depunerile făcute de defunct la C.E.C. sau altă unitate bancară, el este obligat să dea socoteală moștenitorilor, dacă nu dovedește că mandatul a fost dublat de un alt act juridic care anihilează obligația de a da socoteală (de exemplu, donație).

Contractul de mandat nu va înceta prin moartea uneia sau alteia dintre părți ori a ambelor, dacă acestea au stipulat în contract că mandatul va fi continuat de moștenitorii lor.

S-a mai hotărât că este valabil mandatul dat pentru executarea unui lucru după moartea mandantului. Sunt anumite acte care, într-adevăr, nu pot fi îndeplinite decât atunci, cum ar fi, spre exemplu, ridicarea unui monument pe mormântul mandantului. Singura explicație este aceea că dispozițiile legale referitoare la încetarea mandatului prin deces, nefiind imperative, părțile pot stipula în contract o clauză derogatorie, stabilind condițiile în care executarea contractului de mandat va începe abia la momentul morții mandantului (post mor tem mandantis).

Mandatul va înceta dacă mandantul sau mandatarul sunt puși sub interdicție. Nu se face distincție între interdicția legală și judiciară. Mandatul nu va înceta prin faptul că intervine infirmitatea mintală a mandantului sau a mandatarului, dacă ea nu a provocat interdicția. Astfel, este vorba de o stare de drept, și nu de una de fapt, de o schimbare juridică în starea capacității mandantului sau a mandatarului. Art. 1552 C. civ. prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicție a mandantului, iar art. 71 C. proc. civ. dispune că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară a celui care l-a dat, decât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. „Ca atare, acțiunea introdusă în justiție de un mandatar nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este internat într-un spital ca infirm mintal, atâta timp cât mandantul nu a fost pus sub interdicție și mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al incapabilului”. În concluzie, nepunerea sub interdicție, chiar când mandantul sau mandatarul suferă de alienație sau debilitate mintală, nu atrage încetarea mandatului, iar terții care au încheiat acte juridice cu un asemenea mandatar nu vor putea opune mandantului actele pe care ei le-au încheiat.

Când interdicția intervine în ce privește persoana mandantului, mandatul va înceta deoarece nu mai există capacitatea necesară dării mandatului. Dacă interdicția privește pe mandatar, mandatul încetează nu pentru că mandatarul devine incapabil, căci și incapabilul poate fi mandatar, ci pentru că interdicția, intervenind ulterior dării mandatului, face ca mandatarul să-și piardă o calitate esențială la încheierea contractului, iar acesta este intuitu personae. Faptul că incapabilul poate fi mandatar rezultă și din art. 1542 C. civ., care dispune că mandatarul poate să-și substituie chiar și o persoană necapabilă. Deci, cu atât mai mult, în acest caz, mandantul poate desemna mandatar un necapabil.

Falimentul sau insolvabilitatea uneia din părțile contractante în contractul de mandat atrage stingerea mandatului. Soluția se impune indiferent dacă mandatul este convențional sau legal. Nu va avea loc stingerea mandatului prin falimentul sau insolvabilitatea mandantului, când mandatul a fost încheiat în interesul fie al mandantului sau mandatarului, fie al mandantului sau al unui terț. Cel care este falit sau insolvabil nu poate invoca încetarea mandatului pe un asemenea considerent. Cererea o poate face însă cealaltă parte contractantă. Persoana al cărei mandat încetează din cauza arătată mai sus nu datorează daune celeilalte părți. Totuși, trebuie spus că legea franceză, în cazul falimentului uneia dintre părți, permite administratorului judiciar să impună continuarea unui contract în curs de derulare, independent de caracterul său intuitu personae.

Alte cazuri de încetare involuntară a contractului de mandat sunt: imposibilitatea executării mandatului și îndeplinirea mandatului. Astfel, un caz fortuit sau de forță majoră poate împiedica îndeplinirea mandatului (de exemplu, obiectul mandatului a pierit într-o inundație). De asemenea, executarea mandatului are drept consecință încetarea mandatului. Încetarea mandatului mai poate avea loc în momentul îndeplinirii condiției sau a termenului.

Efectele încetării contractului – În caz de încetare a mandatului, din orice cauză, mandatarul este obligat să restituie mandantului procura primită (dacă este cazul) și să-i predea orice alte acte (hotărâri judecătorești, titluri de proprietate etc.) sau bunuri primite în cursul executării mandatului. Mandantul va putea cere mandatarului să-i restituie procura pentru a nu se folosi de ea în raporturile cu alte persoane.

Principalul efect al încetării mandatului este că mandatarul nu mai are, începând din acel moment, dreptul și obligația de a încheia acte în numele și pe seama mandantului. Dacă s-ar face asemenea acte, ele ar fi nule. Cu alte cuvinte, din momentul încetării mandatului, mandatarul nu îl mai poate reprezenta în mod valabil pe mandant.

Este posibil ca mandatarul să nu ia cunoștință de îndată despre survenirea unei cauze de încetare a mandatului său și, într-o asemenea situație fiind, să acționeze în continuare ca reprezentant al mandantului; în asemenea cazuri, se pune problema sorții juridice a actelor încheiate de mandatar. Codul civil (art. 1557 și 1558) soluționează problema în sensul că actele juridice în discuție sunt valabile în măsura în care terțul contractant a fost de bună-credință la data încheierii lor, adică nu a cunoscut nici el cauza de încetare a mandatului.

Contractele încheiate cu terții de bună-credință sunt valabile și opozabile mandantului (în condițiile mandatului aparent), chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului (art. 1554 coroborat cu art. 1558 C. civ.), mandantul fiind vinovat de încredințarea puterii de reprezentare unei persoane care abuzează de ea.

Secțiunea a II-a – Mandatul fără reprezentare

A. Noțiune și natură juridică – Contractul de mandat a fost conceput de Codul civil ca un contract de binefacere și de încredere. Astfel, contractul era gratuit, reprezentativ și realizat în interesul exclusiv al mandantului. Aceste caractere, totuși, nu au fost niciodată considerate ca fiind esențiale. Practica a imaginat rapid clauze care au modificat modelul-tip consacrat de Codul civil iar mandatul gratuit este considerat astăzi o excepție. Așadar, și mandatele fără reprezentare au devenit foarte răspândite astăzi, mai ales din cauza avântului contractului de comision.

Reprezentarea este de natura, nu de esența contractului de mandat, lată de ce putem întâlni mandat fără reprezentare. Mandantul poate fi sau nu reprezentat de mandatar. Lipsa reprezentării nu afectează, prin ea însăși, natura de mandat a contractului. Aceasta se realizează de fiecare dată când mandatarul acționează în numele său dar pe seama mandantului. Putem întâlni mandat fără reprezentare în dreptul civil prin contractul de interpunere sau de prête nom, și în dreptul comercial prin contractul de comision, de consignație și cel de expediție.

Deși în literatura juridică se folosește terminologia de „contract de mandat fără reprezentare”, unii autori consideră că ea este improprie, în acest sens, se consideră că doar din perspectiva terților acest mandat ar apărea fără reprezentare, deoarece mandatarul nu le aduce la cunoștință că încheie actul în interesul altuia.

Opinia este criticabilă deoarece, așa cum am mai menționat, lipsa reprezentării nu afectează, prin ea însăși, natura de mandat a contractului. Așadar, având în vedere că reprezentarea este de natura, nu de esența contractului de mandat, nu va fi improprie terminologia de „contract de mandat iară reprezentare”.

În dreptul civil, contractul de mandat fără reprezentare este cunoscut sub numele de contract de interpunere (de prête-nom). Pornind de la mecanismul contractului de mandat, să ne închipuim că mandantul nu vrea să fie cunoscut de terții cu care mandatarul tratează; interesul său este de a rămâne în umbră și de a face pe terți să creadă că mandatarul lucrează pe cont propriu, că el este adevăratul contractant. Mandatarul se înfățișează ca fiind singurul interesat în operațiune; nimic nu dezvăluie terților că cel cu care contractează este un intermediar, lucrând pentru o altă persoană care se ascunde împrumutând personalitatea și numele contractantului aparent.

Contractul de interpunere este de fapt un mandat simulat prin interpunere de persoane, mai concret, un caz particular de interpunere de persoane.

Alți autori deosebesc simulația prin interpunere de convenția de „prête-nom”, întrucât, în acest din urmă caz, co-contractantul mandatarului ocult (terțul cu care contractează) nu este părtaș la simulație; or, o veritabilă simulație – în această concepție – presupune o convenție secretă între părțile actului aparent (deci, între aceleași persoane).

După alți autori, această diferențiere nu este justificată. Convenția de prête-nom este o simulație prin interpunere de persoane indiferent că persoana care contractează cu mandatarul ocult este sau nu părtașă la simulație; în ambele cazuri, actul public consfințește o situație juridică necorespunzătoare realității și, deci, este simulat. Astfel, mandatarul prête-nom este un mandatar deghizat sub aparența titularului unui drept pe care îl revendică sau al unor obligații pe care le contractează pentru mandant. Altfel spus, în contractul de prête-nom o persoană promite să acționeze pe seama alteia, disimulând, sub propria personalitate, pe veritabilul interesat de operațiunea proiectată. Prin urmare, nu se mai poate vorbi de reprezentare deoarece lipsește una dintre condițiile cerute cumulativ pentru existența ei, și anume încheierea actelor juridice nu numai pe seama reprezentatului, ci și în numele acestuia (alieno nominef). Convenția de prête-nom este supusă principiilor care guvernează simulația și regimul juridic prevăzut de art. 1175 C. civ.

Între părți, actul secret este obligatoriu, adică mandatul își produce efectele. Să presupunem un mandat între A și B. A dă ordin lui B să facă un act în interesul său, iar B împrumută numele acestuia și contractează cu C sub numele lui A, acționând cu titlu personal și fără să-l reprezinte. Actul încheiat de B va produce efecte asupra sa și C va putea să acționeze împotriva lui B. Dar C va putea să acționeze și împotriva lui A, luat nu ca reprezentat, ci în calitate de simulator și în interesul său. În raporturile dintre A și B mandatul își va produce efectele.

Cu siguranță, contractul de prête-nom (împrumutarea numelui) se aseamănă cu contractul de mandat. Este vorba de o operațiune care se integrează în actul simulării, mai exact atunci când simularea ia forma interpoziționării persoanelor. De exemplu, o persoană căreia i se interzice exercitarea unei activități de comerț sau conducerea unei întreprinderi încheie un contract de prête-nom cu o altă persoană, care va deține, în numele și contul său, acțiuni ale unei societăți. De asemenea, o persoană care nu poate realiza acte de comerț va utiliza un prête-nom pentru a încheia actele de comerț. În aceste exemple, contractul este încheiat pentru a frauda drepturile terților și poate fi anulat. Dar aceasta nu se întâmplă întotdeauna, de exemplu atunci când o persoană solicită unei alte persoane să răspundă la o ofertă, deoarece știe că ea devine mai interesantă decât dacă ar fi fost efectuată în mod direct. În acest caz, contractul este legal și între părți produce efectele unui mandat, mai exact ale unui contract de comision, pentru că terțul din ipoteza analizată nu cunoaște identitatea mandantului.

Contractul de prête-nom se deosebește de cel de comision, căci în cazul acestuia din urmă terții cunosc calitatea de comisionar a celui cu care tratează. Lipsa reprezentării îl face pe comisionar să se angajeze în nume propriu, dar terții știu că el acționează ca un intermediar. În schimb, în cazul interpunerii, calitatea de intermediar a mandatarului este complet disimulată.

B. Admisibilitatea și condițiile de validitate ale contractului de interpunere (prête-nom) – Convenția de interpunere nu este prin ea însăși ilicită, dar dacă a fost întrebuințată în scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor dispoziții legale imperative sau prohibitive (fraudă la lege), atât convenția dintre mandant și mandatarul ocult, cât și actul încheiat cu terțul co-contractant vor fi nule. Concluzia se impune prin prisma analizei noțiunii de cauză, reglementată prin dispozițiile art. 966 și 968 C. civ. Potrivit acestora, convenția ce are o cauză prohibită de legi este nelicită, iar obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.

Nerecunoașterea validității unei convenții care urmărește eludarea unei dispoziții legale imperative poate fi justificată și prin invocarea abuzului de drept. În virtutea rolului lor activ și în spiritul îndrumărilor date de Plenul Tribunalului Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 12 din 18 decembrie 1958, instanțele de judecată sunt chemate să cerceteze cu atenție toate împrejurările cauzei, pentru a putea stabili dacă, prin actele de exercitare a drepturilor lor, părțile „nu urmăresc scopuri ilicite” ori dacă drepturile nu se exercită în mod abuziv „în scopul eludării legii ori dobândirii de foloase nelegitime”, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 31/1954. Mandatul este, de asemenea, nul față de terți dacă el este făcut cu scopul de a frauda drepturile acestora. De exemplu dacă un soț, sub regimul comunității de bunuri, face ca imobilul să fie cumpărat de un terț, pentru a evita ca acest imobil să cadă sub regimul comunității, mandatul prête-nom va fi nul față de terți, căci el este dat spre a frauda interesul acestora.

Capacitatea mandatarului în cazul contractului de prête-nom se analizează în funcție de actul la care participă, deoarece acesta contractează în nume propriu.

C. Raporturile mandatarului prête-nom cu mandantul – Dacă nu suntem în prezența fraudei la lege, în cazul contractului de interpunere, raporturile dintre mandant și mandatar (persoana interpusă) sunt supuse regulilor din materia mandatului. Ca și mandatarul, persoana interpusă este obligată să predea mandantului tot ce a primit în executarea mandatului. Dacă terțul este părtaș la simulație, actul încheiat cu mandatarul va produce efecte și față de el în condițiile regulilor aplicabile mandatului cu reprezentare.

La rândul său, mandatarul care a acționat în nume propriu are recurs contra mandantului său pentru a-i fi rambursate avansurile pe care le-a făcut terților când a contractat. El are dreptul la plata remunerației, dacă s-a stipulat o astfel de plată.

Diferența față de mandat este că intermediarul se înfățișează ca un contractant. Dar, față de personajul ascuns, el este un mandatar și raporturile lor sunt guvernate de principiile aferente materiei mandatului.

În cazul în care mandatarul nu-și execută obligațiile, mandantul este în drept să exercite acțiunea în declararea simulației în condițiile art. 1175 C. civ. pentru a înlătura aparența creată prin actul public. În acest scop, este necesar să facă dovada simulației prin actul juridic secret (real) – act scris sau început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.), – fiind aplicabile și dispozițiile art. 1198 C. civ., care permit utilizarea probei cu martori și prezumții dacă a existat o imposibilitate (fie și morală) de a-și procura o dovadă scrisă.

În situația în care mandatarul ocult recunoaște drepturile mandantului (dobândite prin actul încheiat în numele său dar pe seama acestuia din urmă), termenul prescripției nu va începe să curgă decât în momentul în care moștenitorii mandatarului vor invoca existența unor drepturi personale.

Dacă acțiunea mandantului în declararea simulației nu are drept finalitate realizarea unui drept, ci este o acțiune în constatare, nu va fi supusă efectelor extinctive ale prescripției, potrivit principiului că aparența în drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.

D. Raporturile mandantului cu terții – Terții nu sunt legați prin vreun raport juridic cu mandantul deoarece mandatarul prête-nom a încheiat actul cu aceștia în nume propriu, neprezentându-se ca reprezentant al altei persoane. Astfel, față de terții de bună-credință, care nu cunosc realitatea, inclusiv co-contractantul care nu a fost părtaș la simulație, mandatarul apare ca adevăratul contractant și va deveni personal creditor sau debitor ori titular al dreptului real. Între terți și mandant nu se stabilesc raporturi juridice. Ei pot acționa unul împotriva altuia numai pe calea acțiunii oblice (subrogându-se în drepturile mandatarului) sau pot cere ca mandatarul să le cedeze acțiunea sa. Același regim juridic se aplică și în ipoteza în care, deși mandantul nu a urmărit ca persoana sa să fie ascunsă față de terți, totuși mandatarul nu comunică terților contractanți calitatea sa de reprezentant .

Cu condiția dovedirii simulației, terțul va putea acționa împotriva mandantului și în baza actului secret. Acest act nu poate fi invocat împotriva lui, dacă nu a participat la simulație și a fost de bună-credință.

Prin excepție, dacă terțul a participat direct la simulație, între el și mandant se leagă raporturi juridice directe, aidoma celor care decurg dintr-un mandat cu reprezentare.

E. Raporturile mandatarului prête-nom cu terți – Așa cum am mai menționat, față de terți, intermediarul (mandatarul prête-nom) este adevăratul contractant; el se obligă, devine debitor sau creditor, iar terții nu intră în nici un raport juridic cu mandantul, pe care nu-l cunosc.

Pentru mandatarul prête-nom nu există nici un mijloc de a se elibera de obligațiile față de terți. Nu este suficient ca el să dovedească existența mandatului, nici chiar să obțină angajamentul mandantului, în sensul că acesta va achita obligațiile asumate de prête-nom. Terții pot, chiar și în aceste cazuri, să opteze în favoarea actului public și să acționeze în contra mandatarului.

F. Cazul contractelor care se încheie intuitu personae – În cazul contractelor care se încheie, potrivit legii, intuim personae, regulile care guvernează contractul de interpunere de persoane nu sunt aplicabile. Astfel, atunci când o persoană, având calitatea de mandatar fără reprezentare, deci de simplă împrumutătoare de nume, încheie un contract privind construirea unei locuințe proprietate personală, acest contract va produce efecte juridice numai față de acea persoană, în sensul că ea va dobândi dreptul de proprietate asupra locuinței contractate. Raportul de mandat dintre acea persoană și mandantul ei nu-i poate fi opus întreprinderii constructoare, care rămâne un terț față de convenția de mandat.

Pe de altă parte, cât timp dreptul de proprietate dobândit de persoana respectivă, prin efectul contractului de construire, nu a fost transmis către mandant printr-un act de înstrăinare valabil, acesta nu are împotriva mandatarului o acțiune în revendicarea locuinței contractate, ci numai o acțiune în despăgubire, bazată pe nerespectarea obligației asumate prin convenția de mandat.

În schimb, în cazul încheierii contractului în calitate de dobânditor de către două persoane, deși contractul s-a încheiat intuitu personae, se admite dovada simulării cumpărării de către unul din semnatari, în realitate prețul fiind plătit numai de către celălalt. Dovada se poate face prin contraînscris, iar dacă actul a fost încheiat prin fraudă, doi sau violență ori dacă părțile au un început de dovadă scrisă, se admite și proba testimonială, precum și prezumțiile.

CAPITOLUL III

CONTRACTUL DE MANDAT REGLEMENTAT

DE ALTE ACTE NORMATIVE

Secțiunea I – Mandatul civil reglementat în acte normative de drept civil

A. Contractul de asistență juridică reglementat de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat – Unul din cele mai importante acte normative adoptate după 1989 în materie civilă îl reprezintă Legea nr.51/1995 care a revigorat principiile liberale ale exercitării profesiei de avocat, conferind accente deosebite raportului juridic dintre avocat și clientul acestuia.

Interesul nostru se concentrează asupra acelor prevederi ale legii și statutului care evocă, în modalități specifice, elemente ale raportului juridic de mandat. O prefigurare a mandatului în relația avocat-client este formulată chiar în art.3 al legii, ce circumscrie sfera activității avocatului. Lectura textului permite observația că raportul juridic în care intră avocatul este unul complex, el reunind, deopotrivă, trăsături ale contractului de antepriză, cât și ale contractului de mandat. Cele dintâi predomină în mod evident, incluzând: consultații și cereri cu caracter juridic, asistența în fața organelor de jurisdicție, de urmărire penală și notariat, apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor persoanelor, redactarea de acte juridice.

Trăsătura specifică mandatului apare în ce privește reprezentarea juridică, dar numai în fața organelor de jurisdicție, de urmărire penală și de notariat. Deși, în aparență, reprezentarea este limitată de art.3 al legii, apreciem că spiritul și rațiunea acesteia, precum și raportarea la Codul civil ca drept comun, permit avocatului să-și reprezinte clientul, atât în fața altor persoane, cât și cu ocazia încheierii, în numele și pe seama acestuia, a unor acte juridice. Cu toate că legea vorbește doar de, reprezentare, recursul la dreptul comun ne determină să susținem că avocatul poate acționa și în temeiul unui mandat fără reprezentare.

Concentrându-ne asupra acelor situații în care avocatul acționează ca reprezentant al clientului în vederea încheierii unor acte juridice civile, vom încerca sintetizarea trăsăturilor acestei varietăți de mandat.

O primă constatare este că mandatul are, în acest caz, caracter
oneros, art.27 alin. l din-lege și art. 94 alin. l din statut prevăzând că pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu. Reglementările nu împiedică însă părțile să stipuleze gratuitatea mandatului.

Cât privește încheierea mandatului, se remarcă o derogare de la
principiul consensualismului consacrat de Codul civil. Potrivit art.25 alin. l din lege și art. 93 alin. l și 2 din statut, între client (mandant) și avocat (mandatar) trebuie să intervină un contract de „asistența juridică”, încheiat în formă scrisă, cu dată certă conferită de înregistrarea în registrul oficial de evidență. In aceste condiții, forma scrisă este cerută ad validitatem, legea neîngăduind mandatul tacit, tocmai în scopul de a da un plus de certitudine raporturilor dintre părți și de a ocroti, în același timp, drepturile remuneratorii ale avocatului, izvorâte din calitatea sa de profesionist.

Un caz particular îl constituie încheierea contractului de asistență juridică cu o societate civilă profesională de avocați. Spre deosebire de prevederile art. 1520-1522 C. civ., în baza cărora obligațiile contractate, chiar pe seama societății, revin numai asociatului contractant, art. 5 alin. 6 din lege stabilește clar că raporturile juridice se nasc între client și societatea civilă profesională, indiferent care dintre membrii acesteia îndeplinește serviciul profesional. Statutul completează aceasta idee, precizând în art. 22 alin. 2 că avocatul care va concretiza mandatul va fi desemnat de conducerea societății civile, mandantul-client neavând un drept de opțiune.

Dovada mandatului în raporturile cu alte persoane se realizează
prin împuternicirea avocațială prevăzută în anexa nr. IX la Statut, pe care avocatul o utilizează când se legitimează față de terți (art. 93 alin. 3 din Statut). Acest act este similar cu o procură care, în ipoteza participării avocatului la încheierea unui act juridic în forma solemnă, trebuie emisă în aceeași formă.

Textul fiind-imperativ, părțile nu ar putea recurge la alte forme doveditoare, exceptând, desigur, contractul de asistență juridică.

Mandatul poate fi dat avocatului pentru încheierea anumitor acte
juridice (mandat special) sau pentru totalitatea afacerilor clientului său (mandat general). Obiectul mandatului trebuie stabilit cu precizie în contract și împuternicirea avocațială. Dacă această cerință nu este îndeplinită, art. 93 alin. 4 din statut stabilește că în lipsa unor prevederi contrare în cuprinsul înscrisurilor menționate, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru executarea mandatului, în această categorie intrând, în egală măsură, acte juridice incidentale și acte materiale. Fiind însă o procură imprecisă, va trebui să admitem incidența art. 1536 alin. l C. civ. și, ca atare, o limitare la actele de administrare și conservare.

Contractul de asistență juridică naște o serie de obligații în
persoana mandatarului-avocat:

să depună toate diligentele necesare pentru apărarea drepturilor și
intereselor clientului său și să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională (art. 34 din lege și art. 7 și art.108 alin. l din Statut);

să acționeze numai în limitele contractului încheiat cu clientul
său, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (art. 8 din Statut);

să evite conflictele de interese, să nu reprezinte părți cu interese
contrare și să nu acționeze împotriva părții care 1-a consultat anterior în legătură cu aspecte litigioase ale cauzei (art. 5 alin. 5 și art. 39 alin. l din lege și art. 11 din Statut);

să respecte secretul profesional în mod absolut și nelimitat în
timp și să asigure respectarea acestei obligații și de către angajații și colaboratorii săi (art. 8 din lege și art. 5 din Statut). Obligația este mult mai extinsă decât la mandatul obișnuit, în speță, păstrarea confidențialității fiind și în sarcina unor terți, dar care concură la executarea acestuia;

să asigure substituirea sa printr-un alt avocat, dacă se află în
imposibilitate de a-și executa obligațiile contractuale (art. 10 și 109 din Statut). Suntem de părere că această substituire nu se confundă cu cea reglementată de art. 1542 C. civ., în care raportul de mandat inițial continuă să existe. În speță, clientul încheie un contract cu noul avocat (acesta având dreptul la onorariul corespunzător activității depuse, conform art. 109 alin. 2), dacă înțelege să accepte propunerea făcută de avocatul inițial; acesta din urmă nu răspunde pentru eventuala nedestoinicie a înlocuitorului său;

să restituie actele ce i-au fost încredințate de client în executarea
mandatului, obligație ce este complementară celei prevăzute de art. 1541 C. civ. (art. 38 din lege).

Pentru prestația sa, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său (art. 27 alin. l din lege). Deși legea nu face referire și la acoperirea pagubelor suportate de avocat cu ocazia executării mandatului, considerăm că sunt aplicabile prevederile art.1549 C. civ.

În ceea ce privește cauzele de încetare a contractului de
asistență juridică, legea și statutul reglementează acest aspect din perspectiva denunțării sale de către părți, a decesului avocatului și a încetării calității de avocat.

Art. 25 alin. 2 din lege coroborat cu art. 108 alin.2 si 3 din statut lasă părților libertatea ca în contract să convină asupra denunțării, pe bază de acord de voință sau în mod unilateral.

Contractul încetează și atunci când avocatul se decide să renunțe la exercițiul profesiei sale, art. 79 din statut impunându-i să ia măsuri pentru a-și lichida cauzele și a-și asigura substituirea.

B. Mandatul cenzorilor și reprezentarea convențională a asociaților în Adunarea Generală a asociaților unei societăți agricole și alte forme de asociere în agricultură, reglementat de Legea nr. 31/1990

Prin adoptarea Legii nr.8/1996 s-a instituit noul cadru juridic al ocrotirii și valorificării dreptului de autor și a drepturilor conexe, în acord cu reglementările europene.

Legea a creat, totodată, temeiul constituirii și al funcționării organismelor de gestiune colectivă (denumite, în continuare, OGC), privite ca instrumente apte să îl ajute pe creatorul de opere în manifestarea sa pe plan juridic, pentru exercitarea drepturilor conferite de lege. Modalitatea juridică în care acționează OGC pe acest teren o constituie contractul de mandat civil. OGC este, astfel, un mandatar specializat, o persoană juridică fără scop lucrativ constituită, de regulă, de către virtualii mandanți – titularii drepturilor de autor sau de drepturi conexe (art.125-126 din lege). Specificitatea acestui raport juridic de mandat poate fi redată prin enunțarea următoarelor trăsături:

mandatul are o natură, în principiu, convențională, legea
reglementând în mod excepțional un mandat legal silit în situațiile prevăzute de art. 25 alin. l, 119 alin. 2 și art. 121 alin. 2. Esențială, în acest raport juridic, este reprezentarea, de către OGC, a titularilor drepturilor prevăzute de lege;

în cadrul raportului juridic se mai pot întâlni și elemente
caracteristice contractului de antrepriză, OGC realizând, în subsidiar, unele fapte materiale, cum sunt consultațiile profesionale acordate mandanților săi, fără ca acest aspect să modifice însă natura contractului de mandat;

mandatul este gratuit, OGC având dreptul la un „comision”
(art. 127 lit. g din lege) destinat acoperirii cheltuielilor necesare funcționării sale (deci, a „spezelor”, în sensul art.1547 C. civ.). Apreciind că reglementarea organizării și funcționării OGC are o puternică dimensiune de drept public, trebuie să conchidem că nemenționarea, alături de comision, a posibilității obținerii unui onorariu de către OGC, împiedică părțile să stipuleze o asemenea contraprestație;

mandatul se încheie în formă scrisă (art. 129 alin. l), cerută ad
validitatem, având în vedere același regim de drept public care guvernează capitolul I din titlul III al legii;

mandatul este special, OGC urmând să încheie doar operațiunile
juridice referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe; mandatul n-ar putea fi general, deoarece ar însemna că OGC să se ocupe de toate afacerile creatorilor de opere, or aceasta excede obiectul său de activitate stabilit de lege;

mandatul prezintă o pluralitate de mandanți, potrivit art. 1551
C. civ.;

întrucât mandanții (titularii dreptului de autor și ai drepturilor
conexe) au, de regulă, și poziția de asociați în cadrul OGC, ei se bucură de un drept de control și supraveghere mai larg asupra mandatarului lor, nu doar în calitate de părți în contractul de mandat, dar și în calitate de membri ai adunării generale a asociaților la OGC respectiv. Raportul juridic de mandat este dublat, sub acest aspect, de cel de asociere;

cu toate că legea nu face precizări, considerăm că submandatarea între două OGC – persoane juridice române – nu este admisibilă întrucât ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea și funcționarea OGC evidențiază concluzia că fiecare asemenea organism trebuie să-și execute direct mandatul; tocmai legătura existentă între calitățile de asociat și mandant și, ca atare, constituirea organismului exclusiv în vederea încheierii operațiunilor juridice specifice nu ar putea determina implicarea unui alt OGC, prin recursul la art.1542 C. civ. ori la altă figură juridică. Aceasta, cu atât mai mult cu cât înființarea OGC, pe baza avizului Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor, reprezintă garanția capacității organismului de a funcționa eficient, cu mijloace proprii, fără a avea justificarea de a recurge la serviciile altuia;

aceleași motive, mai cu seamă atunci când există dubla calitate asociat-mandant, ne îndeamnă să credem că titularii drepturilor nu ar putea încheia contracte de mandat cu o pluralitate de OGC;

mandatul se poate stinge dacă OGC este desființat pe cale judecătorească potrivit art. 135 al legii. Revocarea mandatului, în condițiile art. 1553 C. civ., ar putea duce, în unele situații, chiar la dizolvarea, de către asociați, a OGC. Ținând seama de specificul alcătuirii rețelei de raporturi juridice în acest domeniu, apreciem că nu ar fi posibilă renunțarea la mandat de către OGC, altfel decât în contextul intenției asociaților, de dizolvare a organismului.

Legea nr.8/1996 se mai referă, în art. 99 alin. l și 2, la reprezentantul artiștilor interpreți sau executanți care participa în mod colectiv la aceeași prestație; acest reprezentant desemnat în scris, cu consimțământul majorității grupului, trebuie să acorde autorizarea pentru anumite operațiuni referitoare la prestația artistică a colectivului. Legea consacră, în acest caz, un contract de mandat special, cu pluralitate de mandanți, în sensul art. 1551 C. civ.

Secțiunea a II-a – Mandatul civil reglementat în acte normative de

drept comercial

A. Reprezentarea convențională a acționarilor în Adunarea Generală a acționarilor reglementată de Legea nr. 31/1990 – Reprezentarea acceptanților în adunarea constitutivă în art.24 din Legea nr.31/1990 întâlnim o situație asemănătoare cu cea analizată mai sus, în contextul constituirii societății pe acțiuni prin subscripție publică. Potrivit textului, în adunarea constitutivă, acceptantul poate fi reprezentat prin procură specială. În acest caz însă, legea consacră o pluralitate de mandanți limitată, nimeni neputând reprezenta mai mult de cinci acceptanți.

În tăcerea legii, pot acționa ca reprezentanți și alte persoane decât acceptanții.

Reprezentarea coproprietarilor unei acțiuni. Conform art. 102 alin. l și 2 din lege, când o acțiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane, transmiterea nu va opera față de societate, decât dacă persoanele în cauză vor desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor ce rezultă din acțiune. La fel, când o acțiune la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să desemneze un reprezentant comun.

Drepturile acționarilor care urmează să fie exercitate de reprezentantul comun sunt: dreptul de a participa la adunarea generală a acționarilor, dreptul de vot, dreptul de informare, dreptul la dividende, dreptul asupra părții cuvenite din lichidarea societății. Mandatul este în interes comun și evocă o pluralitate de mandanți.

Reprezentarea deținătorilor de obligațiuni. Sub acest punct distingem două situații:

reprezentarea deținătorilor de obligațiuni în cadrul adunării lor generale (art. 166 alin.5 din lege). În acest caz, calitatea de mandatar o poate avea un alt obligatar, sau chiar un acționar al societății respective, nu însă și administratorii, cenzorii sau funcționarii societății;

reprezentarea deținătorilor de obligațiuni față de societate și în justiție (art. 167 alin. l lit. a). Mandatul este remunerat, adunarea generală a obligatarilor fixând remunerația, o dată cu desemnarea reprezentantului. Legea prevede necesitatea de a desemna, totodată, unul sau mai mulți supleanți ai reprezentantului, ceea ce înseamnă că mandatarul nu va fi răspunzător față de cei care l-ar substitui în cazul împiedicării sale de a-și executa mandatul. Reprezentantul și supleanții nu vor putea participa la administrarea societății comerciale (care față de obligatari are calitatea unui împrumutat), dar au dreptul de a asista la adunările generale ale acționarilor, desigur, fără drept de vot.

Reprezentarea asociaților la societățile cu răspundere limitată. Art. 197 alin. 4 din lege are în vedere ipoteza excepțională când, ca urmare a dobândirii de părți sociale pe cale succesorală, se depășește limita legală de 50 de asociați, din cauza numărului succesorilor. Într-o asemenea situație, succesorii sunt obligați să desemneze un număr de titulari ce nu va depăși maximul legal. Mandatul este în interes comun, fiind acordat de o pluralitate de mandanți.

Reprezentarea judiciară convențională. În mod normal, administratorii, în calitate de reprezentanți legali ai societății comerciale, o reprezintă pe aceasta și în fața autorității judecătorești. Este însă posibil ca anumite situații juridice prevăzute de lege să ducă la necesitatea desemnării altor persoane care să stea în justiție în numele societății comerciale.

Avem în vedere, mai întâi, cazul prevăzut în art. 131 alin. 3 din
lege, potrivit căruia, atunci când hotărârea adunării generale a acționarilor este atacată de toți administratorii societății, aceasta va fi reprezentată în justiție de persoana desemnată de președintele instanței, din rândul acționarilor ei. Considerăm că această desemnare unilaterală a unui mandatar evocă un mandat legal care se justifică prin necesitatea asigurării rapide a prezenței unei persoane apte să efectueze actele procesuale în numele societății comerciale. În finalul textului de lege citat se statornicește însă că acest mandat legal durează până când adunarea generală extraordinară, convocată special, va alege altă persoană. Abia în acest moment se va naște un mandat convențional, acționarii având posibilitatea, după opinia noastră, de a-l împuternici chiar pe acționarul desemnat inițial de instanță. Cu toate că legea folosește expresia „altă persoană”, apreciem că în contextul art. 131 din lege (care evocă existența unui litigiu între acționari) s-ar impune opțiunea numai pentru un alt acționar; acesta din urmă va putea apela, desigur, la un avocat, pentru o eficientă reprezentare în justiție.

Cea de-a doua ipoteză legală se referă la acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, cenzorilor și directorilor societății pe acțiuni. Societatea, ca titulară a acțiunii în justiție, urmează să fie reprezentată în instanță de o persoană însărcinată de adunarea generală (art.150 alin.3). Această poziție de mandatar va putea fi ocupată doar de anumite persoane, în funcție de calitatea pârâtului; astfel, de exemplu, dacă acțiunea în răspundere este îndreptată împotriva unui administrator, adunarea generală nu-l va putea desemna pe un alt membru al consiliului de administrație să reprezinte societatea în justiție, datorită solidarității pasive instituite între administratori, de dispozițiile art. 73 alin. l din Legea nr. 31/1990.

CAPITOLUL IV

CONTRACTUL DE MANDAT ÎN DREPTUL

INTERNAȚIONAL PRIVAT ROMÂN

Secțiunea I – Aspecte privind părțile contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Persoana fizică străină – Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat român conține unele aspecte referitoare la persoana fizică, ce pot prezenta interes pentru cercetarea contractului de mandat.

Pornim, mai întâi, de la realitatea juridică potrivit căreia, persoana care se află pe teritoriul unui stat străin fără a avea cetățenia acestuia se numește străin. Avem, mai exact, în vedere categoria cetățenilor străini și a apatrizilor.

În al doilea rând, interesează dispozițiile art. ll din Legea nr. 105/1992 care, precizează, printre altele, că legea națională cârmuiește capacitatea persoanei fizice dacă, prin dispoziții speciale, nu se prevede altfel. În art. 12 alin. l al legii se arată că legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana în cauză, stabilirea și proba cetățeniei făcându-se potrivit legii statului a cărui cetățenie se invocă.

Procesul determinării legii naționale prezintă o anume complexitate, în funcție de existența unor împrejurări determinate. Astfel, conform art. 12 alin. 2,3 și 4 din lege:

În cazul cetățeanului român care, potrivit legii străine, este
considerat că are o altă cetățenie, legea națională este cea română;

În ipoteza străinului cu cetățenii multiple, legea națională este
cea a statului unde își are domiciliul sau, în lipsă, reședința;

În situația persoanei fizice fără nici o cetățenie, legea națională
este, de asemenea, cea a statului unde își are domiciliul sau, în lipsă, reședința.

Aspectele legale relevate prezintă importanță în contextul în
care se ridică problema capacității de a fi parte în contractul de mandat civil, mai cu seamă, în ceea ce îl privește pe mandatar. După cum s-a subliniat în doctrină, incapacitățile de exercițiu (generale) sunt guvernate de legea națională.

O importanță aparte are prevederea cuprinsă în art. 15 al Legii
nr. 105/1992, potrivit căreia, apartenența unei persoane la o nouă lege națională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă. În consecință, o persoană care a încheiat, în mod valabil, un contract de mandat, având capacitatea cerută de legea sa națională în acest scop, nu poate fi afectată de efectele juridice ale unei noi legi naționale care îi devine, ulterior, aplicabilă. Norma este importantă, deoarece protejează circuitul civil, menținând în ființă contractul de mandat încheiat anterior.

În afară de această, devine inaplicabilă, în parte, dispoziția art. 1552 pct. 3 C.civ., în sensul că o incapacitate a mandatarului ori mandantului, ca urmare a apartenenței la o nouă lege națională, nu va determina stingerea mandatului. Soluția este, desigur, opusă, atunci când, incapacitatea uneia din părțile contractului de mandat survine ca urmare a punerii sub interdicție.

B. Persoana juridică străină – Art. 41 alin. l din Legea nr. 105/1992 stabilește cârmuirea statutului organic al persoanei juridice, de către legea sa națională.

După cum s-a precizat în literatura de specialitate, „statutul organic al persoanei juridice constituie conținutul normei conflictuale, iar legătura acestuia cu un anumit sistem de drept este dată de naționalitatea persoanei juridice respective.”

Naționalitatea unei persoane juridice reprezintă apartenența acesteia la un stat, la fel cum persoanele fizice au o cetățenie ce marchează legătura lor juridică cu un stat determinat.

Legea nr. 105/1992 precizează modul de determinare a naționalității persoanei juridice, statuând, în art. 40 alin. l, că persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Legea are în vedere sediul ^statutar, adică cel care a fost stabilit prin voința fondatorilor persoanei juridice în cauză.

Din perspectiva temei noastre de studiu, sediul real sugerează locul din care acționează organul persoanei juridice, ca reprezentant legal al acesteia. Pe de altă parte, această localizare este importantă în ceea ce privește indicarea legii corespunzătoare în temeiul căreia, organul persoanei juridice încheie acte juridice, în considerarea calității acesteia din urmă de mandant sau, după caz, de mandatar, într-un raport juridic determinat.

Secțiunea a II-a – Forma contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Forma exterioară – Art. 71 alin. l din Legea nr. 105/1992 stabilește principiul conform căruia, condițiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de legea care îi guvernează fondul.

Considerând că există mai multe forme ale unui act juridic (forma exterioară, forma de publicitate, forma de abilitate, forma de procedură), în ceea ce privește forma exterioară a acestuia, doctrina afirmă că este vorba de „o modalitate de exteriorizare, de manifestare a voinței celor ce săvârșesc actul juridic, dacă, de exemplu, actul juridic trebuie să se încheie în forma înscrisului sub semnătură privată sau în forma înscrisului autentic ori este posibilă încheierea lui numai oral.”

Distinct de principiul înscris în art. 70 alin. l, legea instituie în alin. 2 lit.a), cu titlu subsidiar, regula locus regit actum, forma fiind guvernată de legea locului unde actul a fost întocmit.

În privința procurii, privită ca act juridic unilateral, ea va fi considerată valabilă dacă întrunește condițiile prevăzute de legea națională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii) persoanei care a emis-o (art. 71 alin.2 lit. b) din lege). În afara acestei situații, și celelalte reguli înscrise în art. 71 alin. l și 2 sunt aplicabile procurii.

În privința formei contractelor, art. 86 alin. l din lege trimite la
condițiile de formă stabilite de art. 71 alin. l, adăugând, în subsidiar (art. 86 alin. 2 lit. b), că, dacă reprezentantul părții a îndeplinit condițiile de formă ale statului unde s-a aflat la momentul încheierii contractului, acesta se consideră a fi valid.

Literatura juridică a remarcat, cu privire la această dispoziție specială, că ea coincide cu cea care cârmuiește fondul raportului juridic dintre reprezentant (mandatar sau comisionar) și reprezentat, adică, potrivit art. 93 alin. l, legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea.

B. Forma de redactare a procurii – Legile aplicabile formei actului juridic cârmuiesc, printre altele, condițiile de redactare a actului juridic, în sens de instrumentum. Prin urmare, legea aplicabilă formei va preciza:

dacă înscrisul trebuie să includă mențiuni speciale („bun și aprobat”) sau să fie redactat în mai multe exemplare;

care sunt condițiile de ordin formal ce trebuie îndeplinite în cazul actelor solemne (autentice);

care sunt persoanele competente să dreseze actul solemn (judecătorul, notarul etc.).

În legătură cu aspectele de mai sus, este de subliniat că formalitatea „bun și aprobat pentru” nu se impune a fi îndeplinită, deoarece mandatul nu are ca obiect plata unei sume de bani sau a unei câtimi oarecare de lucruri, ci încheierea de acte juridice pe seama mandantului.

În plus, dacă mandatul este cu titlu oneros – prin urmare, un contract sinalagmatic – regula multiplului exemplar nu se impune în privința procurii, întrucât aceasta nu face decât să constate, în sens de instrumentum, oferta de mandat.

Secțiunea a III-a – Condițiile de fond și efectele contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Lex voluntatis – Un principiu fundamental al dreptului internațional privat român, derivat din prevederile art. 969 C. civ., îl constituie libertatea părților de a desemna legea care să guverneze condițiile de fond ale actului lor juridic. În acest sens, potrivit art.73 al Legii nr. 105/1992, contractul este supus legii alese prin consens de părți (lex voluntatis).

În doctrină s-a precizat că, potrivit Legii nr. 105/1992, principiul lex voluntatis se aplică unei sfere largi de contracte cu elemente de extraneitate, inclusiv contractelor de intermediere (art. 93 și art. 95).

Cerința legală este, în conformitate cu art. 74, ca alegerea legii aplicabile contractului să fie expresă sau să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia ori din circumstanțe.

În principiu, părțile nu suportă îngrădiri în ceea ce privește opțiunea lor pentru o lege aplicabilă contractului pe care îl încheie. Ele dispun inclusiv de libertatea de a desemna legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a contractului (art. 75).

Și în privința contractului de mandat, părțile sunt libere să convină legea aplicabilă condițiilor de fond ale mandatului.

B. Determinarea legii contractului în cazul în care părțile nu și-au exprimat voința – Pot exista situații în care părțile să omită alegerea legii
aplicabile contractului cu element de extraneitate, ridicându-se problema determinării dreptului incident în cauză.

În eventualitatea unor asemenea situații, art. 77 din lege supune contractul legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Asemenea legături există cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice are, la momentul încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reședința, ori fondul de comerț sau sediul statutar.

Din punctul de vedere al contractului de mandat cu element de
extraneitate, este importantă prevederea art. 78 alin. l lit.c) din lege, care prezumă că, prin prestație caracteristică, se înțelege prestația îndeplinită de mandatar.

C. Domeniul de aplicare a legii contractului – Sfera de aplicabilitate a legii contractului vizează următoarele aspecte:

capacitatea părților de a contracta;

consimțământul;

obiectul contractului;

cauza;

forma contractului;

principiul relativității efectelor contractului;

forța obligatorie a contractului;

interpretarea contractului;

executarea contractului;

impreviziunea;

dobânzile legale convenționale, daunele interese și daunele
moratorii;

stingerea obligațiilor contractuale;

răspunderea contractuală.

În cazul contractului de mandat cu element de extraneitate, efectele juridice ale tăcerii mandatarului care contestă că și-a dat consimțământul – în ipoteza unui mandat tacit – sunt supuse legii naționale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice în cauză (art. 83 din lege).

Legea contractului este cea care va guverna încheierea mandatului, atunci când mandantul și mandatarul nu sunt în prezență. De asemenea, validitatea ofertei de mandat și a acceptării de către mandatar sunt supuse legii contractului.

Doctrina a reținut că puterile mandatarului față de terții cu care contractează sunt cârmuite de legea contractului de mandat. În unele sisteme de drept se consideră că, în ipoteza depășirii împuternicirii de cate mandatar, se aplică legea locului unde a acționat acesta, susținându-se că puterile conferite mandatarului sunt distincte de contractul de mandat. În privința intermediarului în materia operațiilor de bursă, se apreciază că este aplicabilă legea locului operației, care, de regulă, coincide cu legea contractului de mandat.

Suntem de părere că regimul juridic al dreptului de retenție recunoscut mandatarului va fi, la rândul său, subordonat legii contractului de mandat, la fel ca și solidaritatea mandatarilor sau, după caz, a mandanților.

Tot legea contractului este cea ale cărei norme juridice reglementează regimul dobânzilor datorate de mandatar, respectiv, de către mandant.

CAPITOLUL V

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

În legislația civilă și comercială română nu există o secțiune din partea generală a Codului civil, respectiv comercial, care să trateze principiile instituției reprezentării, definiția și caracteristicile ei fiind determinate de literatura juridică pe baza dispozițiilor din partea generală sau specială a codului referitoare la contractele de mandat și de comision. De aceea, considerăm că se impune, de lege ferenda, reglementarea principiilor generale ale instituției reprezentării convenționale în partea generală a Codului civil, respectiv comercial, pentru că tehnicile contractuale prin care se concretizează sunt reglementate în partea specială.

Este important de reținut că reprezentarea convențională nu se confundă cu mandatul, ci doar îl însoțește. Prin urmare, cu toate că reprezentarea însoțește mandatul, ea nu este o condiție a existenței mandatului, deoarece reprezentarea este de natura, și nu de esența mandatului. De aici, distincția dintre reprezentarea directă (perfectă) și cea indirectă (imperfectă).

Aplicarea principiilor reprezentării se face cel mai bine prin contractul de mandat. Practic, mandatul este la originea tuturor contractelor deoarece, grație lui, o persoană poate face acte juridice fără a fi efectiv prezentă, căci ea este reprezentată, fapt care îi conferă multiple avantaje. Totuși, aceste avantaje nu sunt lipsite de pericole pentru că mandatarul este obligat să respecte întocmai voința celui pe care îl reprezintă, încadrându-se în limitele mandatului. Cu toate acestea, sunt numeroase cazurile în care mandatarul încalcă voința mandantului, încheind acte cu depășirea puterilor încredințate sau chiar în lipsa acestora. În aceste situații, vechile principii de drept impun soluția inopozabilității actelor astfel încheiate mandantului, pe motivul că acesta nu a fost legal reprezentat la încheierea lor. Însă, această rezolvare poate aduce atingere nu numai intereselor particulare ale terților co-contractanți de bună-credință, ci și unui interes general, acela al securității circuitului civil. De aceea, practica judiciară și doctrina de specialitate română și franceză au înclinat, în aceste situații, spre soluția opozabilității față de mandant a actelor încheiate de mandatar cu terții de bună-credință, dacă a existat o aparență de reprezentare, iar credința terților în puterile mandatarului era legitimă, adică existau circumstanțe care autorizau pe aceștia să nu verifice limitele exacte ale puterilor mandatarului. De aceea considerăm că soluția, sprijinită pe teoria mandatului aparent, este suficient de bine fundamentată pentru a fi promovată în continuare de practica judiciară și de doctrina de specialitate, sperând că în viitor își va găsi și reglementarea legislativă.

Contractul de mandat a fost conceput de Codul civil ca un contract de binefacere și de încredere. Astfel, contractul era gratuit, reprezentativ și realizat în interesul exclusiv al mandantului. Aceste caractere, totuși, nu au fost niciodată considerate ca fiind esențiale. Practica a imaginat rapid clauze care au modificat modelul tip consacrat de Codul civil iar mandatul gratuit este considerat astăzi o excepție. Și mandatele fără reprezentare au devenit foarte răspândite astăzi, mai ales din cauza avântului contractului de comision.

În dreptul civil, putem întâlni mandat fără reprezentare prin contractul de interpunere sau de prête-nom iar în dreptul comercial prin contractul de comision sau cel de consignație. Totuși Codul civil nu reglementează nici un contract de mandat fără reprezentare, spre deosebire de Codul comercial care reglementează atât contractul de comision, cât și pe cel de consignație.

Contractul de interpunere sau de prête-nom se deosebește de cel de comision, căci în cazul acestuia din urmă terții cunosc calitatea de comisionar a celui cu care tratează. Lipsa reprezentării îl face pe comisionar să se angajeze în nume propriu, dar terții știu că el acționează ca un intermediar. În schimb, în cazul contractului de interpunere calitatea de intermediar a mandatarului este complet disimulată.

Ca structură generală, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, principiile generale referitoare la mandat și prevăzute de Codul civil, fiindu-i aplicabile. Ceea ce deosebește cele două contracte este funcția deosebită pe care o îndeplinește mandatul comercial, adică intermedierea de afaceri comerciale.

În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului, mandatul putând fi general sau special. Mandatul comercial poate fi și el general sau special dar limitele puterilor mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Astfel, mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acțiune și independență, reclamate de exigențele activității comerciale.

În cazul contractului de mandat comercial, mandatarului nu i se cere, în mod obligatoriu, să aibă capacitate juridică deplină de contractare, fiind suficient să aibă discernământ și liberă exprimare a voinței. Aceasta constituie o importantă derogare de Ia regulile dreptului comun pentru că, potrivit art. 950 C. civ., ambele părți contractante ar trebui să aibă capacitate juridică deplină.

În afacerile comerciale dominant este principiul conform căruia orice serviciu trebuie plătit. Ca atare, contractul de mandat comercial are caracter oneros. Deci, pe când mandatul civil este prezumat a fi gratuit, mandatul comercial este prezumat a fi oneros. Consecința directă a caracterului oneros al mandatului comercial constă în răspunderea mandatarului fața de modul în care a tratat afacerile comerciale. Aprecierea diligentei pe care trebuie să o depună în îndeplinirea atribuțiilor sale va trebui făcută in abstracto, excluzând aprecierea in concreto și aceasta deoarece aprecierea in abstracto exprimă comportamentul normal al „bunului comerciant”.

Mandat comercial fără reprezentare, comisionul, prezintă avantaje atât pentru comisionar, al cărui comision se stabilește în funcție de volumul afacerilor încheiate prin activitatea sa, cât și pentru întreprinderea pentru care lucrează și care beneficiază de prestigiul și competența comisionarului din regiunea ori țara respectivă. Contractul de comision prezintă reale avantaje și pentru terții contractanți, deoarece aceștia sunt puși în situația de a putea aprecia solvabilitatea comisionarului și de a-și realiza mai ușor creanțele de la comisionarii cu care se găsesc în raporturi contractuale directe, decât de la comitenții, pe care de cele mai multe ori nu îi cunosc sau care se află la mari distanțe.

Cunoscut ca un mandat fără reprezentare sau prin interpunere de persoane (prête-nom), contractul de consignație a fost reglementat prin Legea nr. 34/1936, care a modificat Legea nr. 178/1934, aplicabilă și în prezent.

Cu toate că acest contract a căpătat, într-un timp foarte scurt, o răspândire considerabilă, Legea nr. 178/1934 nu a mai suferit nici o schimbare. Astfel, potrivit acestui act normativ, dacă în contract nu s-a prevăzut remunerația consignatarului, acesta va avea dreptul numai la supraprețurile ce se vor obține din vânzări, adică la diferența dintre prețurile efectiv realizate din vânzare și cele prevăzute în contract sau în note. Această diferență de preț care ar reprezenta remunerația consignatarului este foarte greu de realizat, dacă nu chiar imposibil. De. aceea, considerăm, de lege ferenda, că ar trebui să se prevadă în Legea nr. 178/1934 obligația consignantului de a stabili în contract, încă de la încheierea acestuia, remunerația cuvenită consignatarului pentru serviciile prestate, deoarece, având în vedere caracterul bilateral și oneros al contractului, trebuie realizat un echilibru contractual și valoric al prestațiilor părților. În felul acesta, obligația consignantului de plată a remunerației cuvenite consignatarului, va fi o obligație legală, și nu contractuală

O altă dispoziție care vine în contradicție cu prevederile referitoare la dreptul de retenție recunoscut în cazul contractului de comision sau de mandat este înscrisă în art. 20 din Legea nr. 178/1934. Potrivit acestei prevederi, consignatarul nu poate exercita față de consignant nici un drept de retenție, nici asupra bunurilor încredințate, nici asupra sumelor sau valorilor rezultate din vânzarea acelor bunuri. Având în vedere că acesta trebuie să-și îndeplinească obligațiile cu diligența unui bun comerciant iar contractul de consignație este o varietate a contractului de comision în cazul căruia este recunoscut dreptul de retenție al comisionarului, considerăm, de lege ferenda, că ar trebui să se prevadă într-o viitoare legislație dreptul de retenție pe care consignatarul să-l exercite fie asupra bunurilor încredințate în consignație, fie asupra sumelor sau a valorilor Rezultate din vânzarea acestor bunuri, în cazul în care nu-și primește remunerația cuvenită. În susținerea acestei idei trebuie avută în vedere calitatea de depozitar pe care legea o atribuie consignatarului, precum și dispozițiile art. 1619 C. civ. care prevăd dreptul de retenție al depozitarului.

Alte variante ale mandatului în dreptul privat se concretizează în contractul comercial de agent sau contractul de agency. Aceste contracte îndeplinesc funcții juridice asemănătoare și se diferențiază, în primul rând, prin sistemul juridic căruia îi aparțin. Astfel, în sistemul de „common law”, conceptul de intermediere cunoscut sub denumirea de „agency” nu face nici o deosebire între mandatar și comisionar și nici între reprezentarea directă (perfectă) și cea indirectă (imperfectă), distincție fundamentală în sistemul de drept continental.

Contractul de agency îndeplinește atât funcțiile mandatului, cât și pe cele ale comisionului. Cele două părți în acest contract sunt: agentul, pe de o parte, care îndeplinește funcțiile mandatarului sau comisionarului din contractele de mandat și de comision și principalul, pe de altă parte, care îndeplinește funcțiile mandantului sau comitentului din aceleași contracte. De aceea, autorii englezi atrag atenția că „agency” este o instituție de intermediere care s-a impus prin pragmatismul ei, posibilitățile de adaptare la cerințele și specificul afacerii care fac obiectul intermedierii și, de asemenea, prin flexibilitate.

În sistemul de drept continental, în domeniul intermedierii, se întâlnește cel mai des noțiunea de contract comercial de agent. În literatura de specialitate se face, uneori, confuzie între contractul de mandat comercial și contractul de agent, în sensul reducerii agentului de comerț la categoria mandatarilor. S-a apreciat că o asemenea opinie nu este întemeiată, contractul de mandat comercial utilizându-se pentru operațiuni comerciale determinate, în timp ce agentul de comerț tratează pe o anumită piață toate afacerile reprezentatului sau o largă categorie a acestora.

Bibliografie

Dumitru Florescu, Drept Civil – Contracte Speciale, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2001.

Alexandresco D., Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului civil român, vol. IX, Ed. Socec, București, 1910;

A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux, 2e edition, Montchrestien, Paris, 1995;

Banciu M., Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995;

Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Academiei, București, 1997;

Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, București, 1998;

Cărpenaru St.D., Drept comercial român, Ed. AII Beck, București, 1998;

Chirică D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

C. Turianu. Curs de drept civil. Contracte speciale, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2000;

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969;

Deak Fr., Cărpenaru St.D., Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

Deak Fr., Tratat de Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999;

Didier Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000;

E. Safta-Romano, Contracte civile, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Eliescu M., Transmiterea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei R.S.R., București, 1966;

Francois Collart-Dutilleul, Philippe Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 5e, edition, Dalloz, Paris, 2001;

G. Baudry-Lacantinerie, P. de Loynes, Commentaire theorique & pratique du Code civil, Libraire de la societe du recueil G-al de lois et de arrets, Paris, 1896;

Ghestin J., Le mandat d'interet commun, Melanges Derruppe;

Ghinea M.L., Unele probleme referitoare la dreptul de retenție, în R.R.D. nr. 11/1983;

Filipescu I.P., Filipescu A.I., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 2000;

Hamangiu C., I. Bălănescu Rosetti, Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. II, ediție îngrijită de D. Rădescu, Editura ALL, București, 1997;

Hamangiu C., Georgean N., Codul civil adnotat, vol. IX, București, 1934;

Hanga Vl., Drept privat roman, Note de curs, Universitatea Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept Cluj, 1992;

H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Legons de droit civil, tome troisieme, quatrieme edition, deuxieme volume, Principaux contrats, Edition Montchrestien, Paris, 1974;

H. Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii (trad. G. Dumitriu), Editura Științifică, București, 1968;

Ionașcu A., Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, București, 1978;

Jambu-Merlin, Droit civil. Les contrats. Les Cours de droit, 1981;

J. Huet, Trăite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, L.G.D.J., 1996;

Kant I., Metafizica moravurilor, în Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991;

Lazerges, Les mandats tacites, în Revue trimestrielle de droit civil, 1975;

Manoliu J., Răuschi Șt., Drept civil, vol. II, Contracte. Dreptul de autor, Universitatea AI.I. Cuza, Iași, 1985;

Pop A., Beleiu Gh., Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, 1980;

Popescu T.R., P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Drept civil român. Studiu de doctrină și de jurisprudență, vol. II, Ed. Socec & Co, S.A.R., 1943;

Sanilevici R., Teoria generală a obligațiilor, Universitatea Al.I. Cuza, Iași, 1976;

Sanilevici R., Drept civil. Contracte, Universitatea Al.I. Cuza, Iași, 1982;

Stoenescu I., Porumb Gr., Drept procesual civil român, Ed. Didactică și Pedagogică București, 1966;

Tomulescu C. St., Drept privat român, TUB, București, 1973;

V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Zinveliu I., Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

Constituția României;

Codul civil;

Codul civil francez;

C. civil italian;

Codul civil din Quebec;

Codul de procedură civilă;

Codul comercial;

Codul familiei;

Codul penal;

Codul de procedură penală;

Decretul nr. 31/1954;

Decretul nr. 167/1958;

Legea nr. 31/1990;

Legea nr. 105/1992;

Legii nr. 36/1995;

Legea nr. 51/1995;

Legea nr. 8/1996.

Bibliografie

Dumitru Florescu, Drept Civil – Contracte Speciale, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2001.

Alexandresco D., Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului civil român, vol. IX, Ed. Socec, București, 1910;

A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux, 2e edition, Montchrestien, Paris, 1995;

Banciu M., Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995;

Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Academiei, București, 1997;

Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, București, 1998;

Cărpenaru St.D., Drept comercial român, Ed. AII Beck, București, 1998;

Chirică D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

C. Turianu. Curs de drept civil. Contracte speciale, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2000;

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969;

Deak Fr., Cărpenaru St.D., Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

Deak Fr., Tratat de Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999;

Didier Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000;

E. Safta-Romano, Contracte civile, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Eliescu M., Transmiterea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei R.S.R., București, 1966;

Francois Collart-Dutilleul, Philippe Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 5e, edition, Dalloz, Paris, 2001;

G. Baudry-Lacantinerie, P. de Loynes, Commentaire theorique & pratique du Code civil, Libraire de la societe du recueil G-al de lois et de arrets, Paris, 1896;

Ghestin J., Le mandat d'interet commun, Melanges Derruppe;

Ghinea M.L., Unele probleme referitoare la dreptul de retenție, în R.R.D. nr. 11/1983;

Filipescu I.P., Filipescu A.I., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 2000;

Hamangiu C., I. Bălănescu Rosetti, Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. II, ediție îngrijită de D. Rădescu, Editura ALL, București, 1997;

Hamangiu C., Georgean N., Codul civil adnotat, vol. IX, București, 1934;

Hanga Vl., Drept privat roman, Note de curs, Universitatea Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept Cluj, 1992;

H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Legons de droit civil, tome troisieme, quatrieme edition, deuxieme volume, Principaux contrats, Edition Montchrestien, Paris, 1974;

H. Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii (trad. G. Dumitriu), Editura Științifică, București, 1968;

Ionașcu A., Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, București, 1978;

Jambu-Merlin, Droit civil. Les contrats. Les Cours de droit, 1981;

J. Huet, Trăite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, L.G.D.J., 1996;

Kant I., Metafizica moravurilor, în Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991;

Lazerges, Les mandats tacites, în Revue trimestrielle de droit civil, 1975;

Manoliu J., Răuschi Șt., Drept civil, vol. II, Contracte. Dreptul de autor, Universitatea AI.I. Cuza, Iași, 1985;

Pop A., Beleiu Gh., Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, 1980;

Popescu T.R., P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Drept civil român. Studiu de doctrină și de jurisprudență, vol. II, Ed. Socec & Co, S.A.R., 1943;

Sanilevici R., Teoria generală a obligațiilor, Universitatea Al.I. Cuza, Iași, 1976;

Sanilevici R., Drept civil. Contracte, Universitatea Al.I. Cuza, Iași, 1982;

Stoenescu I., Porumb Gr., Drept procesual civil român, Ed. Didactică și Pedagogică București, 1966;

Tomulescu C. St., Drept privat român, TUB, București, 1973;

V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Zinveliu I., Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

Constituția României;

Codul civil;

Codul civil francez;

C. civil italian;

Codul civil din Quebec;

Codul de procedură civilă;

Codul comercial;

Codul familiei;

Codul penal;

Codul de procedură penală;

Decretul nr. 31/1954;

Decretul nr. 167/1958;

Legea nr. 31/1990;

Legea nr. 105/1992;

Legii nr. 36/1995;

Legea nr. 51/1995;

Legea nr. 8/1996.